Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei

Psihologia cuplului si a familiei

STUDENT: IROFTI DUMITRITA- SIMONA( CAS. ARGATU)

PSIHOLOGIE
AN III ID
GRUPA 3
Tema nr 2. Ganditi-va la doua cupluri cunoscute (fara a preciza identitatea acestora),
aflate in doua stadii diferite ale ciclului vietii familiale (oricare ar fi acestea) conform
stadialitatii propuse de Carter si McGoldrick sau Mucchielli. Analizati cate o problema
care apare mai frecvent in fiecare cuplu si aratati din ce sarcini ale dezvoltarii,
insuficient rezolvate, decurg acestea.

Ciclul vietii familiale, dar si cel al vietii individuale, se prezinta sub forma unei
succesiuni de stadii specifice. Daca ordinea lor este comuna tuturor familiilor, realitatea
efectiv traita in cadrul lor poate fi extrem de diferita. Problemele si conflictele apar in mod
normal, ele putand avea un rol important in stabilirea directiei de evolutie a sistemului
conjugal si familial. Din perspectiva ciclului vietii familiale, simptomele si disfunctiile sunt
interpretate in relatie cu care familia l-a urmat in dezvoltarea sa anterioara, de sarcina pe care
incearca sa o rezolve si de viitorul spre care se indreapta.(Carter si McGoldrick, 1998).

Astfel cele doua cupluri cunoscute, s-au format in conditii diferite, avand un trai diferit si o
evolutie familiala distincta.

Primul cuplu – s-a format parcurgand fiecare stadiu al ciclului vietii famiale in ordine,
(fara greseli ale rangului familiei). Desi au respectat pasii ciclului familial, membrii primului
cuplu se confrunta cu o succesiune de certuri si contradictii. Conform stadialitatii tinerii nu au
reusit sa adopte asumarea noilor responsabilitati. Deci au avut o piedica in formarea
sistemului famial si restabilirea relatiilor cu familia extinsa. Prin urmare desi, celelalte stadii
se dezvolta in mod normal, tinerii intampina probleme in ceea ce presupune expunerea
opiniilor proprii.

Al doilea cuplu se afla intr-o dezordine continua in ceea ce priveste ciclul vietii
familiale. Acestia au intampinat dificultati in diferentierea eului in raport cu familia, stabilirea
eului profesional. Tinerii au sarit pasii spre formarea noii familii prin casatorie, si asumarea
noilor resonsabilitati, ajungand direct in stadiul familiei cu copii mici. Membrii cuplului
depasesc cu greu intrarea noilor membri in familie, intrucat parintii nu au format un cuplu
prin casatorie. In timp ce se confrunta cu asumarea rolurilor parentale si restabilirea relatiilor
cu familia extinsa, tinerii incearca sa acopere si celelalte stadii din mers, intr-un stres
continuu, invinuindu-se unul pe celalalt.

Casatoriti fiind se afla si in etapa asumarii rolului parental, care presupune daruire si
implicare afectiva, timp, dar si un loc de munca stabil. In acest stadiu, tinerii accepta rolul de
persoana casatorita si in acelasi timp de parinte, cautand o metoda de a oferi familiei un trai
decent.

Prin urmare, dupa parerea mea, tinerii incearca sa se instaleze intr-un stadiu, si nu vor
sa accepte schimbarile ciclului familial.

În 1980 Carter şi McGoldrick definesc aceste stadii de dezvoltare a ciclului vieţii de familie,
propunând următorul model:

Stadiul de
dezvoltare Sarcinile

1. Experienţe Menţinerea relaţiei cu părinţii, fraţii şi cei de aceeaşi

în familia de origine vârstă;Terminarea studiilor.

Diferenţierea de familia de origine şi formarea de relaţiide la

adult la adult cu părinţii;
Dezvoltarea de relaţii intime cu cei de aceeaşi vârstă;
2. Desprindereade
familia de origine Începutul unei cariere.

Alegerea unui partener;Dezvoltarea unei relaţii;

3. Stadiul premarital Decizia de a se căsători.

Dezvoltarea unui stil de viaţă împreună, bazat pe realitate,nu

pe proiecţii reciproce;
Reorganizarea relaţiilor familiale astfel încât ele
4. Cuplul fără copii să includă şi soţii.

Ajustarea sistemului casnic în aşa fel încât el să includă

copiii;Adoptarea rolurilor de părinţi;
Reorganizarea relaţiilor familiale astfel încât ele
să includă rolurile de părinte şi bunic;
5. Familia cu copii
mici Copiii dezvoltă relaţii cu cei de aceeaşi vârstă.

Adolescenţilor li se dă mai multă autonomie;Ajustarea relaţiei

în aşa fel încât ea să se concentreze pe problemele
de vârsta maturităţii şi pe carieră;
6. Familia cu
adolescenţi Asumarea răspunderii de a avea grijă de familia de origine.

Rezolvarea problemelor ce ţin de vârsta a doua;Negocierea

 relaţiei de la adult la adult cu copiii;
Reînvăţarea traiului în cuplu;
Primirea în cercul familial a cuscrilor şi nepoţilor;
7. Copiii deveniţi
adulţi Probleme ce ţin de boală şi moarte în familia de origine.

Declinul psihologic;Copiii preiau rolul central în susţinerea

familiei;
Experienţa şi înţelepciunea devin principalele atuuri;
Moartea unui soţ sau a unor prieteni;
8. Vârsta a treia Pregătirea pentru moarte, integrarea şi revizuirea vieţii.

Tema nr 3. Analizati sintetic principalele stiluri parentale si consecintele lor asupra

dezvoltarii copiilor. Imaginati-va o familie in care parintii apartin unor stiluri parentale
diferite: unul stilului neglijent, iar celalalt, stilului parental supraprotectiv. Care ar
putea fi consecintele acestui context al indrumarii parentale asupra dezvoltarii copiilor?

Familia este un factor de echilibru sau de dezechilibru pentru noi toţi, în funcţie de
siguranţa, stabilitatea şi valorile pe care ni le transmite, încă din primii ani de viaţă.

Stilul parental-familial reprezintă ansamblul comportamentelor şi emoţiilor care

definesc modul în care părinţii abordează relaţia cu copilul lor şi poate fi adaptativ sau nu, cu
un impact important asupra formării personalităţii viitorului adult.

Stilul parental determină tiparul de ataşament, iar relaţiile de ataşament stau la baza
existenţei umane, reprezentând şi o premisă a sănătăţii emoţionale. Părintele teoriei
ataşamentului, John Bowlby spune că „există dovezi solide care susţin faptul că modul în care
se organizează comportamentul de ataşament al unui individ depinde în mare măsură de
tipurile de experienţă pe care le are în cadrul familiei de origine” (Bowlby, 2011, pg.29).

De ce este atât de important stilul parental-familial? Deoarece se află într-o strânsă

legătură cu dezvoltarea creierului copilului – până la vârsta de 3 ani se realizează aproximativ
80% din dezvoltarea acestuia. De asemenea, în jurul vârstei de 3 ani, creierul copilului este de
două ori mai activ decât al unui adult şi astfel, achiziţionarea de cunoştinţe şi abilităţi se poate
desfăşura optim, dacă există un climat propice din punct de vedere emoţional-afectiv în
familie.
 Părintele indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui şi nici nu
manifestă frecvent trăiri emoţionale pozitive pentru el.
Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înţeles că acesta este ,,în plus”,
reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând. Filosofia de viaţă pe care o sugerează este:
,,În viaţă nu te poţi baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuţi”. Copilul al cărui părinte se
manifestă indiferent învaţă că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanţă
şi uneori absolvit de orice responsabilitate. El îşi poate dezvolta o stimă de sine redusă
(asemeni copilului crescut autoritar), poate deveni timorat şi urmărit în permanenţă de un
complex de inferioritate (,,Niciodată nu voi fi în stare să fac ceva suficient de bun ca să-i
mulţumesc pe ai mei”). Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toată viaţa se va
ghida după regulile stricte pe care le-a învăţat în copilărie), copilul crescut de părinţi
indiferenţi, se va baza doar pe experienţa lui de viaţă.
De aceea, după ce va ajunge la vârsta adultă şi se va pune problema cum să primească
sfaturi referitoare la cum ar trebui să se comporte, cum ar trebui să-şi educe copilul, de ce ar
trebui să se ferească etc., el nu va fi dispus să asculte. Lipsa afecţiunii, chiar dacă pe de o
parte îl face mai rezistent la greutăţile vieţii, îl va determina pe copilul crescut indiferent să fie
mai rigid, mai insensibil la sentimentele şi la dorinţele celorlalţi, mai apatic, mai pragmatic.
Unii se grăbesc să-l eticheteze ca fiind un copil ,,fără suflet”, ,,de gheaţă”, fără să bănuiască
faptul că prejudiciul afectiv pe care îl resimte îl determină să se ghideze pe principiul ,,Iubirea
te face mai vulnerabil, mai slab”.

Părintele protector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile
copilului şi se dedică cu toată fiinţa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere acestuia
securitate, deoarece conştientizează că un copil este o fiinţă foarte fragilă, care are nevoie în
permanenţă de sprijin şi de protecţie, educaţia pe care o acordă copilului se clădeşte în jurul
ideii că ,,Nu tot ce zboară se manâncă” şi are grijă să îşi înveţe copilul în primul rând să fie
precaut şi rezervat faţă de tot ceea ce vine din afara familiei.
Din păcate, uneori protecţia acordată copilului este exagerată, părinţii devin veşnic
îngrijoraţi, văd catastrofe şi calamităţi la fiecare colţ de stradă. Când îşi văd copilul plângând,
devin agitaţi, creând, fără să îşi dea seama, mai multă tensiune, odată ,,porniţi” sunt greu de
oprit. Atunci când apare o problemă, părinţii exagerat de protectori se grăbesc să caute
vinovaţii şi să ţină morală, fapt care duce la scăderea eficienţei rezolvării conflictului şi a
învăţării unor reguli de disciplină.
Asemeni părinţilor autoritari, acceptă greu situaţia în care copilul începe să îşi
dezvolte independenţa, însă ei nu creează conflicte, ci intră în panică ,,se consumă”. Acest stil
parental mai atrage după sine numeroase alte dezavantaje. Atunci când sunt mici, copiii care
au părinţi exagerat de protectori, pot manifesta tulburări ale somnului şi ale regimului
alimentar, precum şi stări de frică nejustificate.
O dată cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat şi are tendinţa de
a se îndepărta de părinte, el găseşte că este dificil să comunice direct cu părintele despre
problemele personale, de teamă că acesta nu îl va înţelege şi se va îngrijora (,,Mai bine nu-i
spun mamei, că mama se îngrijorează”). Astfel, copilul va învăţa să ascundă informaţii, va
avea o viaţă secretă, personală, nebănuită de părinte.
De asemenea, atunci când va fi pus în situaţia de a-şi exprima frustrarea sau mânia,
preferă să se exprime indirect, prin acte de răzbunare sau de sabotaj.
Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale
existenţei sale. De exemplu, o mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte
obosită. Majoritatea părinţilor au stil dominat, pe care îl folosesc cea mai mare parte a
timpului, dar circumstanţele şi relaţiile dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor.
Fiecare tipologie parentală implică anumite comportamente, care raportate la situații
concrete de viață se dovedesc adaptative și constructive sau se constituie ca bariere.
Importantă este găsirea modalităților optime de relaționare părinte-copil în funcție de
particularitățile de vârstă ,nivelul dezvoltării socio-emoționale și contextul cotidian.