Sunteți pe pagina 1din 11

DISCIPLINA: PSIHOLOGIA ADOLESCENȚILOR, TINERILOR ȘI ADULȚILOR

TEMA 1 - ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

,,Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie”


Andre Berge

Familia, mediu prioritar pentru creşterea şi educarea copiilor


Prin caracterul său stabil şi coerent familia este mediul educogen primar, cu valenţe
formative esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenenţa copilului la familie
este condiţionat de siguranţa afectiv materială si afectiv esenţială pentru dezvoltarea psihică,
îndeosebi în etapele timpurii ale evoluţiei acestuia. Din această cauză separarea copilului de
familie poate determina perturbări grave ale echilibrul lui biopsihic.
Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă si volitivă a
personalităţii copiilor, climatul şi atmosfera familială devenind cadrul de ambianţă materială,
spirituală și afectivă în care se vor forma copii. De aceea, eventualele carenţe materiale ale
mediului și climatului familial, influenţează în mod negativ dezvoltarea psihocomportamentală
a copiilor.
În prezent, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult atât la nivel structural, cât
şi la nivel atitudinal în sensul creșterii ratei divorţurilor şi a tensiunilor şi conflictelor
intrafamiliale. Situaţia existentă pe plan familial se poate răsfrânge negativ asupra maturizării
fizio-psihice, fiziologice şi sociale a copiilor lăsând sechele în structura psihică şi de
personalitate a acestora. În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puţin durabile, pe
considerentul că oamenii nu mai acceptă să convieţuiască împreună dacă nu se înţeleg bine,
nici măcar de dragul unui copil, faţă de care au anumite responsabilităţi.
Se vorbeşte tot mai mult despre existenţa unei adevărate ,,crize” a familiei moderne.
Această stare critică fi determinată de inversarea rolurilor soţ-soţie, de dispariţia unor roluri
tradiţionale, de problemele materiale, sau de absenţa părinţilor din cadrul căminului pentru
îndeplinirea sarcinilor socio-profesionale, ceea ce determină o mai slabă preocupare a lor,
pentru educaţia copiilor.
Motivaţia de a deveni părinţi
Motivaţia de a deveni părinţi apare la un moment dat în evoluţia cuplurilor stabile.
Pentru a duce la îndeplinire aceasta sunt necesare însă ajustări economice, sociale şi
psihologice ale familiei. Motivaţia variază considerabil de la o cultură la alta. Uneori copilul
este investit cu rolul de a menţine coeziunea familiei. Alteori este privit ca o ”datorie” a
familiei.
Există trei forme ale dorinței unui cuplu de a avea copii şi anume motivaţia biologică,
socială şi personală.
Motivaţia biologică a sentimentului matern are la bază instinctul de reproducere
(perpetuarea speciei). Motivaţia biologică este stimulată neurofiziologic şi de aceea, se
manifestă identic la toţi indivizii, fiind puţin influenţată de factorii de mediu.
Motivaţia socială nu este mai puţin importantă. Dragostea de mamă este pentru copil o
sursă de securitate socială, dar şi o condiţie esenţială, care transformă copilul într-o fiinţă
socială. Interacţiunea mamă-copil începe foarte precoce (de la naştere) şi este considerată un
exemplu de interacţiune socială. Natalitatea unei societăţi este influenţată multifactorial, dar
ţine şi de cultivarea sentimentelor de afecţiune faţă de copii. Dragostea faţă de copii este mai
ales un produs al culturii şi nu al naturii, pentru că acest sentiment se spiritualizează prin
educaţie. Bucuria de a-ţi vedea prelungită viaţa într-o fiinţă nouă, bucuria de a asista la
achiziţiile surprinzătoare ale copilului, satisfacţia de a fi contribuit la naşterea unui om care să
devină util societăţii, iată o parte din motivaţia socială a dragostei de mamă.
1
Motivaţia personală nu este lipsită de interes. Se ştie că dragostea pentru copii este o
constantă a vieţii psihice feminine, iar afecţiunea faţă de copii este un proces dominant în
psihicul femeii. Copilul reprezintă expresia supremă a autorealizării unei femei, concretizarea
ideii de permanenţă, dincolo de hotarele existenţei personale. Copilul schimbă complet rolul şi
statutul de până atunci al femeii, pe care o transformă în mamă. Nu numai statutul social al
mamei se modivică, ci și auto-evaluarea.
După naşterea copilului, femeia capătă un ţel precis şi anume acela de a creşte şi proteja
noua fiinţă, şi întreaga ei viaţă personală va fi marcată, până la sfârşit, de acest eveniment.
Naşterea unui copil este un element psihofiziologic de echilibrare şi implinire a personalităţii
femeii. Din cele mai vechi timpuri se cunosc efectele corectoare ale maternităţii asupra
temperamentului femeilor.
Naşterea presupune un stress biologic (schimbări fiziologice dramatice) şi uneori, un
stres psihosocial, fiind necesare noi responsabilităţi şi readaptări emoţionale. Responsabilitatea
deosebită a femeii faţă de sarcina şi destinul viitorului copil fac din naştere o problemă de
psihologie socială. Naşterea trebuie să devină un act responsabil, care să decurgă într-un
climat psihic de calm şi încredere. Femeia va trebui să ştie că la naştere există durere, dar că
aceasta este suportabilă şi acceptabilă. Numai anxietatea o amplifică, dându-i o coloratură
patologică. Dacă un cuplu parental pierde unicul copil din cauza unui accident sau a unei boli
incurabile, evenimentul este interpretat invariabil ca o dramă, iar foştii părinţi fac mari eforturi
pentru redobândirea unui copil “înlocuitor”. Riscul este maxim pentru familiile cu copil unic.
Deşi nu este demonstrată existenţa unei “baze” biologice a dragostei tatălui faţa de
copil, aceasta există şi derivă mai ales din calitatea relaţiei cu mama copilului. Intervin însă şi
alţi factori cum ar fi gradul lui de cultură şi educaţie, compararea socială, experienţa personală
de viaţă, sentimentul de mândrie masculină (copilul se constituie ca o dovadă indubitabilă a
virilităţii). Obligaţiile pe care şi le-a asumat la întemeierea familiei fac ca tatăl să se implice
imediat după naştere în îngrijirea lui cu dragoste, iar societatea modernă promovează modelul
parental de creştere a copilului. Doar în culturile cu model tradiţional aceste sarcini revin în
exclusivitate compartimentului feminin al familiei, înţeleasă într-un sens larg (coabitarea mai
multor generaţii, care se implică în creşterea şi educarea copiilor).
Caracteristicile parentalității. În viaţa majorităţii adulţilor, unul dintre momentele
importante este acela în care ei devin părinţi. Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituie
noţiunilor de “maternitate” şi “paternitate” pe care le subordonează.
Parentalitatea este o noţiune cu o sferă largă de cuprindere, cu un nivel de generalitate
ridicat. Ea desemnează rolurile sociale ale părinţilor, responsabilităţile şi drepturile lor în
raport cu proprii copii. Rossi, 1968 (apud. Turliuc, 2004) a identificat patru caracteristici ale
parentalităţii:
- Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a avea copii, sunt foarte mari în
special asupra femeilor.
- Parentalitatea a devenit o chestiune voluntară, în condiţiile dezvoltării mijloacelor
contraceptive şi a înseminării artificiale. Ea poate totuși să apară ca o consecinţă a unui act
sexual întâmplător, neprotejat care a fost realizat din alte motive. Astfel, există un număr mare
de căsătorii care apar ca efect al sarcinilor întâmplătoare, nedorite.
- Statutul parenteral este irevocabil. Din momentul în care dobândim acest statut,
suntem legaţi de el pe viaţă. Este greu de părăsit statutul de părinte, care nu încetează nici după
un eventual divorţ al soţilor. Există puţine roluri atât de slab definite precum sunt cele
parentale. Indivizii sunt extrem de slab pregătiţi pentru a le pune în act.
- Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formală şi sporadică, iar liniile
care ghidează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce constituie un “bun
părinte” sunt vagi. Atitudinile părinţilor nu sunt abstracţii, ci realităţi trăite şi amintite de copil
prin comportamentul acestor personaje, mama şi tatăl, care sunt esenţiale pentru el. Aceste
2
atitudini se diversifică şi se colorează la infinit. Cei doi părinţi pot avea aceeaşi atitudine
fundamentală de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima în mod diferit, sau asemănător.
Paternalitatea şi maternitatea au luat o nouă înfăţişare; diversele funcţii legate de ele au
ajuns să fie îndeplinite fie de un soţ, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor practicându-se
pe o scară destul de vastă.
Rolul mamei în dezvoltarea personalităţii copilului. Mama îndeplineşte o funcţie
primordială şi fundamentală, întrucât declanşează la copil, mecanismele cunoaşterii şi ale
învăţării. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste,
absolută şi totală; este prima relaţie cu altă persoană. Nu este deloc indiferent dacă această
relaţie este crispată sau relaxată, dacă această primă dragoste decepţionează sau produce
satisfacţie.
Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influenţează relaţiile sociale şi
afective de mai tarziu ale copilului. Atitudinea copilului faţă de alte persoane este determinată
de relaţia cu această primă persoană care este mama. Semnificaţia pe care o vor avea pentru el
mai târziu oamenii şi perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea, depind
de mamă; iubirile sale ulterioare se vor înfăţişa ca un ecou al acestei prime iubiri.
Rolul tatălui în creşterea şi dezvoltarea copilului. Figura paternă, deşi mai puţin
implicată biologic, se fixează în conştiinţa copilului mai târziu decât figura maternă, însă
contribuie esenţial la crearea şi întărirea sentimentului de siguranţă şi de protecţie în copil,
echilibrează potenţialul psihic al acestuia. Prezenţa tatălui, contactele copilului cu tatăl
introduc variaţii, o modulaţie nouă în starea de contopire iniţială a copilului cu mama.
Tatăl este acela care-l face pe copil să iasă din starea de nediferenţiere cu mama,
determinând apariția primelor trasături de individualizare, care îl orientează dincolo de acel
univers imediat, format din sfera maternă. Rolul său de întreţinător îi dă un prestigiu
considerabil, iar tatăl este întotdeauna extrem de bogat în ochii celui mic. În perioada actuală,
rolul de întreţinător, împărţit de ambii părinţi antrenează o oarecare atenuare a prestigiului
patern. În ciuda acestui fapt, copilul este impresionat de prestanţa şi forţa tatălui, întotdeauna
considerabilă în raport cu aceea de care dispune el.
Autoritatea mamei se manifestă mai direct şi mai continuu în viaţa copilului; tatăl
reprezintă autoritatea supremă. Tatăl îşi sporeşte valoarea prin absenţa lui, el este cel care ”se
află în altă parte”, care munceşte în afara căminului. Ce face tatăl la birou sau la fabrică?
Copilul mic nu ştie prea bine. Când acest tată mereu absent este acasă, venirile şi plecările,
ocupaţiile lui trezesc curiozitatea şi dorinţa de imitaţie. Bucuria şi mândria ating culmea când
tatăl îl asociază pe copil cu treburile lui, când ”lucrează împreună” sau când “îl poate ajuta pe
tata”. Astfel, prelungeşte, extinde opera de iniţiere începută de mamă.
Este esenţial ca copilul să nu simtă nici lacrimi, nici discordanţe, nici rivalităţi între
părinţi, ale căror roluri sunt atât de strâns complementare. Tatăl şi mama sunt egali în
conceperea copilului. Atât bărbatul cât şi femeia sunt înzestraţi pentru a-şi educa copilul.
Copiii reuşiţi sunt cei ai cuplurilor unite, care-şi păstrează autonomia. Familia este necesară
copilului cu condiţia ca ea să fie una sănătoasă, atât tata, cât şi mama, să dea exemplu unor
fiinţe autonome şi egale. Părinţii să-şi iubească copilul în mod normal, dăruindu-i autonomie şi
sociabilitate. Părinţii nu trebuie ei înşişi să fie închişi în cercul familial, ci trebuie să fie
deschişi spre viaţă şi lume.
Influenţa climatului familial asupra copilului
Climatul familial este definit ca fiind o ,,formaţiune psihosocială foarte complexă,
cuprinzând ansamblu de stări psihice, moduri de relaţionale interpersonală, atitudini, nivel de
satisfacţie etc, ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp”. (Mitrofan, I.,
Mitrofan, N.). Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupului familial ca
grup social mic.

3
Acest climat poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) şi se interpune ca un filtru între
influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile psiho-comportamentale realizate la
nivelul personalităţii copiilor.
Ocupându-se în cadrul unor cercetări de influenţa climatului familial asupra
randamentului şcolar al copilului, M. Gilly precizează:
”Ipoteza noastră fundamentală este aceea că, orice copil are nevoie de un cadru
general de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi
calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raportul lor cu copilul, fără a da însă
dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile
lui necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se
întâmplă la şcoală. Iar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm
pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui e fără margini şi totodată, să ştie că părinţii
săi împărtăşesc amândoi, acelaşi nivel de exigenţă.” (M. Gilly (1976), apud. Mitrofan, I.,
Mitrofan, N.).

Factorii climatului familial sunt:


1. modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi de înţelegere,
acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);
2. ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în raport cu diferite norme şi valori
sociale;
3. gradul de coeziune al membrilor grupului familial;
4. modul în care este perceput şi considerat copilul;
5. modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);
6. gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
7. nivelul de satisfaţie resimţit de membrii grupului familial;
8. dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;
9. modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;
10. gradul de deschidere şi de sinceritate, manifestat de membrii grupului familial.

,,Mediul familial- afirma Andre Berge- îl satisface pe copil în măsura în care răspunde
trebuinţelor sale elementare adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă
condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze
în raport cu ceilalţi, să se ”polenizeze” din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol,
primele sale experienţe sociale şi sentimentale” (A. Berge, apud. Maria Voinea).

Comunicarea are un rol foarte important în favorizarea unui climat familial pozitiv.
Fiecare partener are stilul propriu în comunicare într-o relaţie intimă, ceea ce conferă o notă de
complexitate dacă ne gândim că diferitele metode de comunicare se îmbină cu stilurile
specifice ale celor doi parteneri, formând un adevărat sistem de comunicare. Un climat pozitiv
favorizează îndeplinirea tuturor funcţiilor cuplului conjugal şi grupului familial la cote înalte
de eficienţă. ,,Câtă încărcătură afectivă şi câtă căldură prezintă ,,acasă” pentru cei care
beneficiază într-adevăr de un climat favorabil! Aici ,,în sânul familiei”, individul este aşteptat,
este preferat, este înţeles, preţuit, respectat, i se cere părerea, sfatul, opinia.” (Mitrofan, I.,
Mitrofan, N., 1991).
Dacă toate acestea la un loc devin factori motivaţionali, ei determină creşterea gradului
de integrare a conduitei copilului în viaţă şi în activitatea familială şi totodată, la sporirea
unităţii şi coeziunii grupului familial. Fiecare membru apartenent familiei se simte din ce în ce
mai atras de ,,forţele familiale centripete”, ceea ce determină creşterea gradului de stabilitate şi
de funcţionalitate a unităţii familiale. Familia fiind un mediu afectiv şi protector asigură
copiilor securitate, îngrijire, subzistenţă, sprijin material şi moral.
4
5
Relaţia copil-părinte. În cursul dezvoltării ontogenetice, fiinţa umană trece prin etape
succesive care-i permit să treacă de la situaţia de dependenţă totală (biologică şi socială) la cea
de independenţă.

Examinând situaţia cuplului părinţi-copii de-a lungul timpului, se poate spune că deşi
din punct de vedere al trecerii de la dependenţă la independenţă a fiinţei umane nimic nu s-a
schimbat, concepţia societăţilor şi a diferitelor culturi referitoare la relaţia părinţi-copii şi rolul
de tutelă al familiei, a suferit modificări.
Copiii necesită multă atenţie şi timp, iar aceasta ofertă în primii 3 ani este crucială
pentru dezvoltarea lor ulterioară. Experienţele precoce activează sinapsele “adormite” la
naştere. Astfel cortexul vizual dovedeşte nivele remarcabile de activitate metabolică la vârsta
de 2-3 luni, coincizând cu fixarea privirii şi primul zâmbet social, cortexul frontal devine activ
în jurul vârstei de 6-8 luni, cortexul auditiv se activează la auzul vocii mamei şi apoi a
fenomenelor limbii materne. Învăţarea muzicii (cântatul la pian sau la vioară) produce o
modificare de lungă durată a circuitelor neuronale şi, ulterior, judecata logico-matematică a
acestor copii este net superioară celor care nu au beneficiat de studii muzicale. Se
demonstrează astfel că stimularea postnatală, mai mult decât factorii înnăscuţi, au un rol
primordial în realizarea complexităţii activităţii creierului uman şi în ceea ce priveşte unicitatea
persoanei. Dacă un copil trăieşte într-o familie disfuncţională şi este deprivat socio-familial,
lobul temporal, locul unde sunt reglate emoţiile se dovedeşte inactiv metabolic şi copilul va
suferi nu numai cognitiv, ci şi emoţional datorită lipsei de stimulare.
Există în prezent pericolul scăderii/reducerii interacţiunii părinţi-copii. Tehnica
alimentaţiei artificiale a sugarului a devenit aproape impecabilă. Pe altă parte, antrenarea
femeilor în activitatea productivă ar putea să ducă la scăderea numărului momentelor de
interacţiune mamă-copil. Învăţământul medical superior, medicii pediatri și de familie,
psihologii, pedagogii și consilierii școlari au datoria profesională de a populariza în rândul
pacienţilor cunoştinţele actuale privind importanţa şi complexitatea interacţiunii părinţi-copii şi
rolul central al familiei ca mediu optim pentru creşterea, dezvoltarea şi educarea tinerei
generaţii.

Stilul parental şi dezvoltarea copilului


Părinţii pot avea un stil parental unitar sau divergent. R. Vicent conturează, privitor la
primul aspect, câteva tipuri de conduită parentală, evidenţiind şi efectele asupra personalităţii
copiilor.
Clasificarea stilurilor parentale după Vicent
 Părinţii rigizi, impun copiilor ideile proprii, fără a ţine cont de particularităţile
individuale. Datorită acestei rigidităţi poate să apară o atitudine de infantilism în cazul copiilor
şi o sărăcire a personalităţii acestora;
 Părinţii anxioşi, care exercită o presiune asupra copiilor, aceştia simţindu-se mereu
supravegheaţi; pericolul este ca această anxietate să se transfere în comportamentul copiilor;
 Părinţii infantili, refuză să se definească în calitate de părinţi şi să-şi asume
responsabilităţile în acest sens. Copiii cu astfel de părinţi riscă să fie în permanent excluşi de la
căutarea propriului eu;
 Părinţii boemi, nu se implică în creşterea şi educarea copiilor, putând avea drept
consecinţe în dezvoltarea copiilor; delăsarea morală, lipsa unor repere adecvate;
 Părinţii incoerenţi, care sunt foarte instabili în modul de relaţionare, exigenţele
alternează cu perioade de neimplicare; copiii pot avea probleme de identitate şi de coerenţă în
acţiuni;

6
 Părinţii prea indulgenţi, acordă copilului tot ce acesta îşi doreşte, ducând la apariţia
unei slabe toleranţe la frustrare din partea copiilor, însoţită uneori de un sentiment de
vinovăţie;
 Părinţii prea tandri, creează un climat mult prea încărcat cu stimulente afective, ceea ce
ar putea genera comportamente deviante pe linie sexuală;
 Părinţii zeflemitori, îşi tratează copilul ca pe un obiect de amuzament, ceea ce ar putea
genera apariţia la aceşti copii a unor atitudini defensive (batjocoritoare), ironizante, ducând la
răceală afectivă.
Referitor la categorie autoritară a părinţilor, și în special a tatălui, R. Vicent stabileşte
următoarea clasificare:
o tatăl dominator, are o personalitate puternică, este exigent, ştie să se afirme. Pretinde
ascultare şi respect, se impune şi ca urmare copiii devin timizi, inhibaţi, dar se pot manifesta şi
ca persoane rebele şi autoritare. Conflictele pot duce la ruptura bruscă a relaţiilor între părinţi-
copii;
o tatăl tiran îşi manifestă autoritatea în salturi, fiind de fapt o persoană timidă, slabă.
Izbucnirile sunt sporadice, generând copilului stări de inhibiţie, frică, instabilitate. Atitudinea
tatălui tiranic duce la apriţia sentimentului de frustrare, care va genera manifestări agresive. În
general, acest tip de atitudine generează o agresivitate latentă în cazul copiilor, care neputându-
se manifesta în context familial, izbucnesc în diverse situaţii;
o tatăl neimplicat este veşnic într-o stare de renunţare, nu se implică în educaţia
copiilor, nu îi controlează. Lipsa controlului determină apariţia la copii a unor atitudini de non-
conformare faţă de reguli.
Aceşti părinţi autoritari operează cu o imagine devalorizată a copilului, el fiind un
nedezvoltat (copilul-pitic) sau un sălbatic cu porniri necontrolate, care trebuie reprimate
(copilul-sălbatic) sau un copil care trebuie să fie modelat după dorinţele părinţilor (copilul-
marionetă).
Putem afirma că majoritatea persoanelor îşi dezvoltă stilul parental înainte de apariţia
copiilor, însă cu certitudine în primii ani de viaţă ai acestuia. Acest stil parental reprezintă
modul de structurare al familiei.

Clasificarea stilulrilor parentale după Edwards


R. Edwards (2001) descrie cele trei tipuri parentale: autoritar, democratic, precum şi cel
mixt:
• Stilul autoritar. Aceşti părinţi sunt foarte stricţi, au multe reguli. Ei blamează, îşi
ceartă foarte mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au opinii şi nu
au voie să pună întrebări, ca urmare nu învaţă să gândească pentru ei înşişi şi nici să ia decizii.
Copiilor le este, de regulă, frică de părinţi. Tinerii devin de foarte multe ori rebeli pentru a
scăpa de această rigiditate.
• Stilul permisiv. În raport cu părinţii autoritari, cei permisivi au puţine reguli şi nu
au limite clare. Aceşti părinţi cedează în faţa copiilor, dacă impun o regulă copiii o încalcă.
Stilul prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care deţin puterea. Copiii cu astfel de părinţi
sunt obişnuiţi să facă numai ce doresc şi nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoişti şi
răsfăţaţi. Părinţii care au un astfel de comportament o pot face din următoarele motive;
 au crescut, la rândul lor cu părinţi autoritari şi consideră că este mai bine fără disciplină:
 permisivitatea este o reacţie faţă de educaţia lor rigidă, aspră;
 sunt supuşi unui risc extrem şi nu au energia necesară pentru a impune respectarea
regulilor;
 se pot afla frecvent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.

7
• Stilul democratic. aceşti părinţi se bazează pe principiul de a acorda şanse
copiilor lor. Ei realizează o echivalenţă între obligaţii şi libertăţi. Au reguli simple şi concise
rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele
pentru care au stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învaţă că opţiunile lor sunt
importante, învaţă cum să ia decizi. Aceşti copii vor fi independenţi şi responsabili.
• Stilul mixt. Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viaţa de zi cu zi.
Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenţei sale.
De exemplu, o mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte obosită. Majoritatea
părinţilor au un stil dominat, pe care îl folosesc cea mai mare parte a timpului, dar
circumstanţele şi relaţiile dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor.
Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor.

Clasificarea stilurilor parentale după Baumrind


Conform lui Baumrind (1980), cele trei stiluri parentale sunt: autoritativ (un stil de a
îngriji copilul cerând şi dând explicaţii), autoritar (stil bazat numai pe cerere din partea
părinţilor, fără a răspunde nevoilor copiilor) şi permisiv (stil caracterizat prin faptul că părinţii
doar oferă, fără să ceară nimic în schimb). Părinţii care nu se implică reprezintă alt stil
parental, care a fost adăugat la celelalte trei. Aceste stiluri dau forma cogniției copilului.
1. Părinţii autoritativi asigură copiilor afecţiune, atenţie şi autonomie. Trasează limite
şi pretenţii. Ei îi încurajează să fie independenţi şi individualişti, îi implică în discuţiile
familiale, care privesc problemele de disciplină şi de luare a deciziilor, ascultând cu răbdare,
punctele de vedere ale copilului. Aceşti părinţi spun ,,Hai să vorbim despre…”, lăsând copilul
să aibă propriile opţiuni, distribuie puterea, încurajează autocontrolul prin nepedepsirea
excesivă a copilului şi îi corectează comportamentele inadecvate vorbind despre sentimente şi
alternative. Părintele autoritativ se implică efectiv în formarea cogniţiei copilului, încurajează
motivaţia intrisecă a acestuia. Acest stil de părinte este asociat cu maturitate socială, realizări
academice, stimă de sine înaltă, încredere în sine, autocontrol. Copiii sunt competenţi,
responsabili şi independenţi. Familia care acordă autonomie copiilor şi este suportivă poate fi
pozitiv asociată cu motivaţia intrisecă şi performanţa academică, în timp ce familiile
supracontrolate sau necontralate sunt asociate în mod negativ cu aceste concepte.
2. Părinţii autoritari fixează standarde foarte înalte, pun valoare/preț pe conformitate
şi aşteaptă supunere fără întrebări sau comentarii. Sunt insensibili la nevoile copilului, nu
acordă nici o opinie copilului, mergând până la descurajarea independenţei şi a individualităţii.
Îşi pedepsesc copiii, dacă aceştia le pun întrebări. Aceşti părinţi spun: ,,Fă cum spun eu!”.
Caracteristicile unui astfel de părinte sunt: controlul total, el este întotdeauna şef, fixează reguli
rigide, nu îşi întreabă copiii, ci doar le spune, utilizează pedeapsa fizică şi umilirea pentru a
obţine cooperare, schimbul verbal este minim, iau singuri deciziile şi ignoră sentimentele
copiilor. Copiii trataţi în acest mod vor deveni rebeli, nefericiţi, cu o stimă de sine scăzută,
anxioşi, curiozitate intelectuală limitată şi vor reacţiona faţă de ceilalţi cu ostilitate şi frustrare.
Cercetările demonstrează că acest stil parental produce un copil care are o spontaneitate,
curiozitate şi creativitate limitată.
3. Părinţii permisivi sunt calzi şi acceptanţi, dar nu impun limite copiilor lor.
Neimpunându-şi controlul, aceşti părinţi le permit copiilor să-şi reglementeze propriul
comportament, le permit copiilor să ia singuri decizii, indiferent de vârsta acestora. Aceşti
părinţi au puţine cereri, administrează foarte puţine pedepse, nu fixează linii directoare, nu
impun nici o structură. Aceşti părinţi spun ,,Vrei să vrei?”. Caracteristicile acestui tip de
părinte sunt implicarea faţă de copiii lor, dar nu au reguli, cereri sau expectaţii. Acest stil de
abordare afectează de asemenea în mod negativ, dezvoltarea cognitivă a copiilor. Copiii tind
să devină imaturi, impulsivi, inconstanţi în atingerea scopului, rebeli, cu stimă de sine scăzută,
dependenţi de adulţi şi se implică mai puţin în sarcinile şcolare.
8
4. Părinţii neimplicaţi sunt necontrolaţi, iresponsabili. Ei îşi rejectează copiii sau nu au
timp sau energie pentru ei, datorită propriilor lor probleme. Deoarece copiii nu beneficiază de
grija părinţilor, ei cresc devenind ostili. Aceşti părinţi spun: ,,Fă ceea ce vrei”, deoarece nefiind
implicaţi în viaţa copiilor simt că nu au nici un drept să impună limite copiilor. Dezvoltarea
cognitivă a acestor copii este afectată în mod negativ. Cresc cu mari lipsuri în domeniul social
şi academic, iar mulţi dezvoltă un comportament delincvent.
Un alt stil parental similar cu cel autoritativ este cel redirecţional. Acest stil este cel
mai eficient în creşterea copiilor. Redirecţionarea construieşte stima de sine, automotivarea,
asertivitatea, îl învaţă pe copil să gândească, să înveţe din experienţă şi să ia decizii
responsabile. Când redirecţionează, părintele îl îndepărtează pe copil de problemă şi îl implică
în altă activitate. Adolescenţii care provin din astfel de familii utilizează redirecţionarea pentru
a avea performanţe academice înalte, o înaltă stimă de sine şi o înaltă încredere în sine.
Stilurile parentale afectează dezvoltarea copilului, influenţa acestora fiind mai evidentă
la trecerea dinspre adolescenţă spre starea adultă. Copiii care provin din astfel de familii au o
bună stimă de sine, încredere în sine şi bune performanţe şcolare. Adolescenţii care au părinţii
autoritari asimilează mai puţine cunoștințe în şcoală, se implică în acte antisociale şi dezvoltă
multe conflicte familiale.

Climatul familial conflictual şi efectele asupra copiilor


Climatul familial joacă un rol important în explicarea conduitelor antisociale (în special
conduita parentală). Astfel, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinţilor, a
controlului precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului duce la neadaptare socială.
De asemenea, familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic
carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în mare masură procesul de
maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor.
Conflictul poate avea un efect pozitiv în evoluţia familiei. În măsura care creşte
semnificativ ca intensitate, frecvenţă capătă valenţe dezorganizatoare în cadrul familiei,
devenind patogen, fiind un simptom al ,,sindromului disfuncţional familial”. Acest tip de
sindrom se poate manifesta atât în familiile organizate cât şi în familiile dezorganizate.
Conflictualitatea familială, în concepţia lui A. Adler, reprezentată de ,,iritabilitatea părinţilor,
vrajba conjugală, lipsa de unanimitate în problemele educaţiei” poate să dăuneze dezvoltării
sentimentului de comuniune socială”, a cărui absenţă este incriminată ca factor cauzator al
comportamentelor deviante.
Referitor la ,, obstacolele care apar în dezvoltarea socială a copiilor”, A. Adler, se referă
la: problema răsfăţului (climat hiperpermisiv), problema inferiorităţii organice înnăscute şi
problema controlului absolut asupra copilului (climat hiperautoritar). Acţiunea acestor factori
diferă ca durată, extensiune, grad de intensitate, dar diferă mai ales în ceea ce priveşte emoţiile
şi reacţiile incalculabile pe care le provoacă copiilor.
La un climat conflictual copiii reacţionează prin tulburări de comportament sau de
afectivitate. Cu cât tensiunea este mai ridicată cu atât tulburările se extind şi se organizează tot
mai bine. Tensiunea este percepută în mod intuitiv de către copil ca având o anume
semnificaţie şi chiar mai mult, alterează procesul de biopshihologic normal de dezvoltare.

Principalele manifestări ale copiilor, datorate cadrul climatului familial conflictual,


sunt:
Insecuritatea. Certurile dintre părinti sau simpla stare tensională (care consideră
părinţii că nu transpare) induc imediat copilului insecuritate. Această insecuritate poate afecta
simţul realităţii, de care se leagă, precum şi sentimentul apartenenţei la o anumită realitate.
Insecuritatea poate genera o serie de manifestări, precum: angoasă, agitaţie, eforturi de a atrage
atenţia, tulburări psihice, atacuri defense in interiorul fratriei.
9
Culpabilitatea. Egocentrismul infantil (firesc până în perioada de latenţă, când devine
posibilă prima decentrare) constă în a se implica în tot ceea ce se petrece şi a raporta la sine
(,,Dacă mama plânge este din cauza mea”). Astfel se pot dezvolta sentimente de culpabilitate
în conştiinţa copilului, generând anxietate, depresie, melancolie, ajungând până la ideea că
propria dispariţie ar fi soluţia problemei.
Dezorientare spaţială, temporală şi afectivă. Realiatea se organizează şi se
structurează pornind de la punctele de reper care sunt mai întâi familiale şi afective.
Stabilitatea relaţiilor parentale îi permit copilului să îşi fixeze primele repere şi primele valori.
Lipsa acestei stabilităţi va genera o dezorientare afectivă care se va manifesta printr-o
difilcutate sau imposibilitate de structura a spaţiului şi timpului.
Dificultăţile de identificare. Eul se construişte mai întâi prin identificarea cu părintele
de acelaşi sex. Pentru ca această identificare să se realizeze este necesar ca relaţia să fie stabilă
şi pozitivă şi ca diferenţierea de părintele de sex opus să se facă fără a pune în discuţie
securitatea legăturii afective. Stările conflictuale împiedică realizarea firească a acestei
identificări, putând avea consecinţe grave.
Alterarea imaginii căsătoriei şi a familiei. Aceasta se produce ca urmare a imaginii pe
care copilul şi-o formează despre familia de provenienţă şi care poate fi dominată de stări
conflictuale. Frica de căsătorie reprezintă, de fapt, frica de a produce în mod inevitabil modelul
negativ al mariajului părinţilor şi de a suferi toată viaţa. Carenţa parentală în domeniul
existenţial ruinează valorile umane şi distruge semnificaţia viitorului.
Carenţa de socializare. Învăţarea rolurilor şi a relaţiilor sociale are loc, în primul rând
în familie. Indiscernabilitatea rolurilor, instabilitatea relaţiilor afective, conflictualitatea pot
genera fie incapacitatea de a stabili relaţii sociale stabile, fie rejectarea societăţii, oricare ar fi
aceasta.
Divergenţa modelelor educative. Divergenţa de opinii dintre părinţi privind modul de
aplicare al sancţiunilor şi al recompenselor privind regulile pe care ar trebui să le respecte
generează confuzie. Poziţiile divergente ale părinţilor pot acţiona ca factori de dezechilibrare
în dezvoltarea personalităţii copilului, acţionând ca factori predispozanţi ai delicvenţei.
M. Reuther stabileşte zece principii educaţionale (1997) în vederea educării
corespunzătoare a copiilor:
1. Atenţia. Toţi copiii în mod regulat au nevoie de atenţie. Este necesar ca ambii părinţi
să fie ,,disponibili emoţionali”, acest aspect reprezintă cheia unei stime de sine crescute;
2. Înţelegerea. Copii trebuie să fie educaţi cu răbdare, compasiune, dar cu fermitate,
pentru a asigura sănătatea emoţională, astfel încât atunci când vor fi într-o situaţie conflictuală
să nu reacţioneze agresiv;
3. Exprimarea afecţiunii. Exprimarea afecţiunii şi a entuziasmului părintesc asigură
hrănirea emoţională a copilului, determină dezvoltarea stimei de sine, stimulează creşterea
numărului de noi conexiuni neuronale în arii importante ale creierului;
4. Incluziunea. Un ataşament corespunzător în copilărie, îl învaţă pe copil să se simtă
inclus şi să simtă valoare grupului (în primul rând sistemul familial), să aibă sentimentul de
compasiune faţă de alţii, să fie responsabil;
5. Validarea. Tipurile de emoţii, chiar şi cele negative, joacă un rol important în ceea ce
priveşte sănătatea emoţională. Prin urmare, copiilor trebuie să li se valideze toate emoţiile,
respingerea anumitor emoţii ale copiilor (de exemplu, exprimarea furiei) le poate cauza
acestora probleme în ceea ce priveşte maturizarea afectivă. Dimpotrivă, exprimarea adecvată a
emoţiilor îi va ajuta pe copii să devină empatici faţă de nevoile altora;
6. Structura. Copii care beneficiază de un mediu structurat, plin de compasiune şi
securitate emoţională au șanse bune să-ţi dezvolte încrederea în sine, simţul apartenenţei.
Părinţii care au flexibilitatea în a fixa limite pe parcursul procesului de maturizare al copiilor,
le oferă acestora posibilitatea de a-şi forma limite psihici şi fizice solide, dar şi flexibile. Un
10
mediu echilibrat, cu limite definite şi care nu sunt rigide, corecte, de bun simţ, neopresive şi
negociabile este ceea ce pare să aibă cel mai bun efect asupra dezvoltării stimei de sine a
copiilor şi supra dezvoltării emoţionale;
7. Modelarea. Cea mai bună modalitate de a forma copiilor o sănătate emoţională este
de a o modela. Este foarte important, în acest context, evitarea mesajelor contradictorii (dubla
legătură);
8. Împărţirea puterii/controlului. Orice copil sănătos emoţional îşi negociază cu
părintele spaţiul personal, pentru a câştiga cât mai multă liberatate. Aceasta este o exprimare
adecvată a nevoii de independenţă, pe care o vor manifesta la maturitate. Împărţirea puterii este
o metodă de învăţare, care oferă copiilor ,,alegeri structurate”, ca o modalitate de a-i ghida în
procesul de extindere a limitelor fizice şi psihice;
9. Expectaţii înalte. Pentru a-şi dezvolta abilităţile emoţionale şi cognitive este esenţial
ca un copil să-şi dezvolte trăsăturile psihologice necesare atingerii scopului, precum şi o
motivaţie adecvată. De aceea, este necesară mentinerea unor performanţe ridicate, dar care să
nu depăşească posibilităţile copilului.
10. Dezvoltarea personală. Înseamnă că acceptând că toate fiinţele umane sunt
predispuse căderilor, singurii care au succes în viaţă (personal şi profesional) sunt cei
echilibraţi emoţionali. În plus, dezvoltarea personală a părinţilor prin educaţie, privind nevoile
de dezvoltare ale copiilor, le permite acestora să împartă sănătatea emoţională de nivel înalt cu
ei.

11