UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCȚIEI, ȘTIINȚE SOCIALE ȘI PSIHOLOGIE

ASISTENȚĂ SOCIALĂ

MIGRATIE - CRIZA FAMILIALA

Coordonator:

Lector univ. LUCIA NEAGOE

Studenți:

DOGARU ILEANA

ANUL II

PITEȘTI 2019
 După anul 1990, în România, ca în majoritatea ţărilor europene, tranziţia către o
societate democratică, la o economie de piaţă a dus la un colaps manifestat la nivel de
individ prin scăderea calităţii vieţii.
Numărul locurilor de muncă, a scăzut salariul existent de câteva ori mai mic decât
media Uniunii Europene, existenţa ascendentă a şomajului, mai ales în rândul femeilor,
nesiguranţa zilei de mâine, existenţa oportunităţilor economice în ţările de sosire, situaţia
pieţei de muncă, prezenţa reţelelor migratorii şi modificările regimului român al
frontierelor constituie factori care determină populaţia la găsirea unei soluţii eficiente.
Plecarea unuia sau ambilor părinţi este în strânsă relaţie cu găsirea şi ocuparea
unui loc de muncă pe piaţa forţei de muncă externe, cu restabilirea echilibrului financiar
şi material din mediul familial, cu creşterea nivelului de trai, manifestându-se ca un
fenomen social.
Efectele sunt resimţite atât de familia în care au loc schimbări de structură,
dinamică şi funcţionalitate, cât şi de copil care se confruntă cu o varietate de probleme.

Criza, delimitări conceptuale.

Conceptul de criză a fost formulat în principal de Enrich Lindemann şi Gerald

Kaplan, care în anii ´40 şi ´50 au studiat modul în care indivizii reacţionează la situaţiile
psihologice ale ţării.
Ei au evidenţiat faptul că situaţia de criză este multidimensională, este un
eveniment care durează un anumit timp şi este marcată de faze, etape.
Ce se înţelege prin criză?
Intervenţiile asistenţei sociale au loc adesea în cazul unor clienţi aflaţi în criză şi
totuşi termenul este în general rău înţeles şi utilizat într-un mod inadecvat pentru a
descrie o infinitate de situaţii, nevoi , tensiuni şi stări de urgenţă.
Autoarea Carmen Ciofu defineşte criza familială ca fiind orice situaţie care induce
apariţia stresului în familie, a tensiunilor între membrii ei ameninţând coerenţa familiei
sau având ca rezultat ruperea ei.
Ceea ce se întâmplă în crize este faptul că modalităţile obişnuite de a se descurca
ale persoanelor nu funcţionează; nu reuşesc să se adapteze fie pentru că situaţia este nouă
pentru ele, fie pentru că nu a fost anticipată sau pentru că o serie de evenimente au
devenit copleşitoare, pierzându-şi pentru o vreme echilibrul.
Crizele de familie depind de tipul de familie, de stabilitatea şi de resursele
emoţionale şi sentimentale.
În familie, pierderea unor legături semnificative, înlocuită cu altă relaţie
inadecvată stă la originea stresului ducând la cele din urmă la criză. Deseori cuvântul
criză a avut ca sinonim cuvântul stres, ori stresul are doar conotaţii negative, sub
presiunea cărora oamenii pot ceda în timp, iar termenul criză nu are neapărat acest
rezultat, uneori remarcându-se o creştere a maturizării.
În momentele de criză, individul, familia reacţionează în funcţie de posibilităţile
proprii de rezolvare a problemei încercând să revină la vechiul. Astfel o familie poate ieşi
din criză la un nivel superior învăţând modalităţi de rezolvare şi de adaptare la schimbare,
putând face cu uşurinţă faţă unor situaţii stresante.
Faze ale crizei
Crizele se autolimitează, ele au un început, un mijloc dar şi un sfârşit. Alţi
cercetători vorbesc de cinci faze care însă se pliază pe cele trei teoretizate de Koplan.
În stadiul întâi, de şoc ce se produce la aflarea unei veşti sau la observarea unor
evenimente, apar sentimente de ireal, negarea celor auzite şi întâmplate.
În stadiul al doilea este cel de confuzie, clientul are tendinţa de a se retrage în sine
şi de a se izola. În această fază au loc stări de mânie, anxietate, incapacitate de a înţelege
anumite comportamente.
Stadiul trei prezintă în criză ce se simte, fără speranţă, fără ieşire, în acest stadiu
apar sentimente de vinovăţie .
În stadiul patru are loc acomodarea la schimbare, şi începe reconstrucţia propriu-
zisă în care consilierea de criză poate oferi alternativa sau poate susţine persoana în
luarea unor decizii. Acest ultim stadiu este şi etapa deciziilor, a planurilor pentru viitor.

Familia şi rolul ei în societate

Doctrina creştină defineşte familia ca fiind o ¨comunitate de viaţă şi de iubire¨. Ea
este chemată să-şi asume planul lui Dumnezeu în condiţiile lumii noastre şi sa-l realizeze.
 Ştiinţa sociologică o prezintă ca un grup de persoane legate direct prin relaţii de
rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor.
Familia este o formă superioară de comunitate care are la bază relaţiile sociale şi
biologice în care are loc circulaţia eredităţii biologice, psihologice, având scopul de a
pregăti generaţiile viitoare în vederea participării la dezvoltarea societăţii.
Valoarea familiei pentru societate nu poate fi neglijată pentru că:
- familia influenţează direct procesele demografice prin funcţia sa reproductivă şi
astfel asigură continuitate societăţii;
- familia este mediul în care se realizează socializarea primară a copiilor, în care
aceştia învaţă şi iau contact cu principiile de bază ale moralei, credinţei, conduitelor;
- familia contribuie la menţinerea identităţii culturale naţionale prin împărtăşirea şi
exemplificarea elementelor culturii naţionale.
Familia reprezintă agentul unei acţiuni pedagogice primare care ¨fixeaz㨠în individ
habitusul primar de clasă, primele scheme de percepţie, de gândire şi de acţiune care vor
funcţiona ca fundament şi principiu de selecţie în procesul încorporării tuturor
experienţelor ulterioare, astfel încât experienţele diferite de un individ, se integrează în
unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situaţia originară de
clasă experimentală într-un timp determinat de structura familială.

Funcţiile şi modelele parentale pentru o bună dezvoltare a

copilului
Funcţionalitatea normală a familiei este condiţionată de realizarea armonioasă a
tuturor funcţiilor biologice şi sociale, economice de solidaritate familială, educative,
morale şi altele.
Funcţia economică, are o influenţă deosebită asupra problemelor generale ale
familiei. La baza modificărilor de funcţionalitate şi structură a familiei stă de multe ori
lipsa părinţilor pe fondul fenomenului migraţiei externe favorizat de şomaj şi sărăcie.
Funcţia educativă continuă să aibă răspunderea în formarea aptitudinilor de bază
ale copiilor, de a modela personalitatea lor.
Formele concrete prin care familia îşi exercită funcţia educativă asupra copilului
sunt:
 - În prima copilărie prin calitatea modelului lingvistic şi a mediului familial ce
influenţează dezvoltarea gândirii.
- În perioada şcolarizării puterea modelului pe care părintele îl oferă în direcţia
dezvoltării armonioase, normale a copilului.
În cadrul educaţiei la nivelul familial, cel mai important rol îl au părinţii amândoi şi
anume:
- Mama este pentru copil primul intermediar al său cu lumea.
- Mama este pentru copil un permanent exemplu de cum să trăiască şi cum să se
poarte, copilul vede şi înţelege lumea, aşa cum o vede şi cum o exprimă şi mama.
- Absenţa sau insuficienţa dragostei materne face copilul nefericit.
- În perioada pubertăţii când copilul trece prin schimbări fiziologice şi psihologice
profunde, prezenţa mamei este absolut necesară.
- În adolescenţă când se produc numeroase modificări de valori morale,
comportamentale, influenţa mamei este hotărâtoare.
- Primele convingeri ce stau la baza caracterului, comportamentului uman se
formează sub influenţa mamei.
- Rolul tatălui, deşi redus la prima copilărie merge crescând în aceaşi măsură în
care cel al mamei scade, începând de la 7 ani cele două roluri au o importanţă egală, ele
descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să
înlocuiască relaţiile copilăreşti cu părinţii prin relaţii de la adult la adult.
Pentru o educaţie bună şi eficientă copilul trebuie să simtă iubirea părintească, acest
lucru contează cel mai mult, părinţii să satisfacă nevoile copilului să îl facă să se simtă
iubit cu adevărat.
Campbell R. spune că la baza unei educaţii eficiente stau patru pietre ca temelie şi
anume:
- satisfacerea nevoilor emoţionale şi de iubire ale copilului;
- asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar şi formarea unei discipline a
copilului;
- asigurarea unei protecţii fizice emoţionale pentu copil;
- explicarea şi exemplificarea controlului mâniei pentru copil.
 Un rol important în modelarea armonioasă a personalităţii copilului îl are climatul
familial în care acesta se dezvoltă şi trăieşte.
O atmosferă de familie veşnic frământată, veşnic în tensiune, uitată de ceea ce
înseamnă lipsă de afecţiune reciprocă, plină doar de certuri şi acte violente, aceasta
reprezintă pentru un copil un mediu traumatizat şi defavorizat pentru un copil în formare.
O familie în care predomină conflictele, continuate cu o agresivitate continuă şi
foarte ridicată, devine un focar de producere şi răspândire socială a agresivităţii.
Brutalitatea fizică este generatoare de agresivitate la copil deoarece prin durerea organică
se pune în mişcare o reacţie de apărare.
Cercetările realizate arată că în prima perioadă a vieţii pentru a-şi satisface
nevoile elementare copilul depinde în întregime de părinţi cu care are şi primele relaţii
sociale.
Dacă este privat de aceste relaţii el nu-şi formează nici o deprindere, nu învaţă să
vorbească, nivelul său mental rămâne extrem de redus.
O foarte mare importanţă o are relaţia copilului cu mama, dacă este lipsit de
îngrijirea şi iubirea ei, chiar dacă continuu e alimentat normal, copilul pierde din greutate,
stagnează în creştere, aşa că relaţiile copil-mamă sunt decisive şi de neînlocuit în
dezvoltarea normală a omului.
Afecţiunea de mamă este prima formă de afectivitate pe care o percepe copilul şi
de care depinde întreaga influenţă nedefinită, subtilă pe care mama o are asupra copilului
şi prin care îl modelează, îl educă.
Deci familia devine astfel un spaţiu de educare şi formare un loc al acceptării şi
intimităţii. Având exemplul părinţilor, copiii experimentează totodată ceea ce înseamnă
concret iubire şi parteneriat.
După felul în care se regăsesc părinţii reciproc, se formează şi atitudinea copiilor
faţă de dragoste, fidelitate şi încredere faţă de viaţă.
Acolo unde copiii sunt părăsiţi sau lipsiţi o perioadă lungă de timp de părinţi,
când sunt daţi în fel şi chip pe mâna mai multor persoane de legătură deja din fragedă
copilărie, vor reuşi cu greu să spună da propriilor lor părinţi.
Iubirea care lipseşte nu poate fi înlocuită cu nimic, darurile de natură materială nu
pot cumpăra dragostea, respectul şi cinstea.
 Consecinţele migraţiei asupra familiei
Cercetările recente făcute asupra familiei contemporane, arată schimbări majore în
structura dinamică şi funcţionalitatea acesteia. Astfel, apariţia şi creşterea şomajului,
extinderea sărăciei, scăderea generală a nivelului de trai sunt doar câteva cauze care au
declanşat un proces al cărui efect este şi disfuncţionalitatea familiei actuale.
Pornind de la aceste situaţii reale putem enumera o serie de „simptome ale
disfuncţionalităţii familiei”:
1. conflictul conjugal;
2. violenţa fizică şi verbală în familie;
3. neglijarea sau abandonul familiei;
4. divorţul emoţional conjugat cu infidelitatea unuia dintre parteneri sau a
amândorura;
5. apariţia unor deficienţe de comunicare între părinţi sau între părinţi şi copii;
6. dificultăţi în exercitarea dreptului parental.
Transformările ce au marcat familia, au fost rezultatul acţiunii mai multor factori
politici, economici, sociali, culturali şi din acest context nu poate fi omis rolul migraţiei.
Judecând după amploarea fenomenului migraţional şi îndeosebi a migraţiei circulatorii
pentru muncă în străinătate, se poate determina o influenţă reciprocă între familie şi
migraţie.
Din acest punct de vedere, migraţia trebuie privită ca rezultat al acţiunii mai multor
factori, dar şi ca punct de plecare pentru declanşarea şi manifestarea altor procese şi
fenomene sociale.
Pe de o parte, dificultăţi de asigurare al unui trai cel puţin decent, fără excese de
găsire sau menţinere a unor locuri de muncă sigure şi recompensate pe măsură îi
determină pe ambii membri ai unei familii sau doar pe unul dintre ei să migreze spre alte
destinaţii, unde îşi pot împlini nevoile (cel puţin cele materiale). Pe de altă parte,
incertitudinea este înţeleasă ca nesiguranţă în plan psihologic şi ca blocaj şi oscilaţie în
plan comportamental.
 Familia îndeplineşte în societate mai multe funcţii care-i asigură existenţa şi
continuitatea.
Se evidenţiază următoarele funcţii ale familiei: biologică, economică, pedagogico-
educativă şi morală şi funcţia de coeziune şi solidaritate conjugală.
Funcţia biologică
În condiţiile migraţiei circulatorii, plecarea unuia dintre parteneri pe perioade mai
mari de timp face imposibilă exercitarea acestei funcţii în cadrul familiei respective.
Frecvent se întâlnesc situaţii în care infidelitatea unuia sau a ambilor soţi poate duce la
destrămarea cuplului. De asemenea pot să apară şi sarcini nedorite în afara cuplului
conjugal, care cresc rata avorturilor.
Funcţia economică
Motivaţia economică ocupă un loc important în ansamblul motivelor migraţiei.
Nevoia de bani pentru procurarea celor necesare traiului stă la baza deciziei de a
migra pentru mulţi dintre cei ce optează pentru această soluţie. Astfel, producerea
bunurilor şi serviciilor se realizează în afara familiei, o parte din acestea fiind trimise
familiei de către cei plecaţi. Acest lucru are un dublu impact: într-o anumită măsură, banii
trimişi, obiectele materiale, micile atenţii primite de familiile rămase în ţară pot acoperi
anumite nevoi, dar în acelaşi timp există şi un efect negativ, în sensul că toate acestea nu
pot compensa absenţa părinţilor plecaţi, în cazul în care au copii, iar aceştia au rămas în
grija rudelor sau a vecinilor.
Funcţia pedagogico-educativă şi morală
Este funcţia prin care se realizează socializarea primară a copiilor în cadrul relaţiei
pe care aceştia o stabilesc cu părinţii, relaţie ce implică „ataşamentul părinţilor faţă de
copii şi modul de inoculare a comportamentelor acestora pentru integrarea în familie şi
societate” . Familia este cea care îl învaţă pe copil cum să se comporte în anumite
situaţii, îl pregăteşte pentru viaţă, îi furnizează conştient sau inconştient modele de
acţiune şi îi transmite valori şi principii de viaţă, contribuind la formarea şi nuanţarea
personalităţii lui. De modul în care se realizează socializarea primară, astfel încât aceasta
să nu fie în discrepanţă cu normele generale ale societăţii, depinde evoluţia viitorului
adult.
 În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai mult despre faptul că funcţia de
socializare primară a copilului se restrânge sau nu se mai realizează.
Ce aspecte ale vieţii familiei sunt modificate prin migraţie, având în vedere această
funcţie? În acest sens, se apreciază că migraţia poate contribui la diminuarea realizării şi
a rolului socializării în familie atunci când unul dintre părinţi sau ambii sunt plecaţi în
alte localităţi sau chiar în alte ţări (în general, pentru muncă). Astfel, într-un caz „fericit”,
copiii rămân în grija rudelor sau a vecinilor, însă universul educaţiei lor, al „abc-ului”
vieţii furnizat de familie este bulversat.
Funcţia de coeziune şi solidaritate conjugală
Chiar dacă pare o condiţie ideală, este întreţinută de sentimentele de afecţiune dintre
parteneri, de sinceritatea şi intensitatea acestora. Ea este cea care contribuie la stabilitatea
cuplului, asigură familiei securitate emoţională, încredere şi protecţie. Bazele acestei
funcţii se construiesc şi se cimentează în timp şi depind foarte mult de motivaţiile
partenerilor în momentul deciziei de a se căsători, de educaţia primită, de valorile faţă de
familie

Urmările negative ale migraţiei reflectate asupra familiei

Plecarea la muncă în străinătate a unuia sau a ambilor părinţi se constituie ca un
fenomen sociale ce are în timp efecte asupra familiei şi copiilor.
Atunci cînd vorbim despre plecarea părinţilor la muncă în diferite ţări în vederea
asigurării unui viitor mai bun copiilor ne gândim inevitabil la mai mulţi bani, mai puţină
sărăcie, un serviciu bine plătit, asigurarea unei locuinţe, la o egalizare a şanselor, dar ne
gândim şi la durere, mâhnire, abandon, stres, supărare, griji, privare afectivă, separare de
persoanele dragi.
Acestea sunt diverse manifestări ale crizei prin care trece familia din cauza plecării
părinţilor la muncă în străinătate .
Creşterea, educarea, protecţia şi responsabilităţile părinţilor reprezintă rolul
fundamental al familiei în formarea descendenţilor săi.
Dar dacă părinţii pleacă la muncă în străinătate exercită acest rol prin încredinţarea
copilului unui membru al familiei lărgite sau unei alte persoane spre creştere şi educare.
 Dezorganizarea familiei este una dintre temele dezbătute în ultimul timp de
sociologi, demografi, specialişti în ştiinţe umaniste, printre cauzele ce întreţin acest
fenomen fiind inclusă şi contribuţia migraţiei. Problemele cu care se confruntă familia
contemporană merg de la rupturi afective, separări pe anumite perioade de timp la divorţ,
tot acest parcurs fiind marcat de numeroase schimbări şi în privinţa exercitării rolurilor în
familie (fie supraîncărcarea unui partener, fie degrevarea de sarcini a altuia), de scăderea
afectivităţii, a comunicării între parteneri, deteriorarea relaţiilor dintre cei doi soţi prin
manifestări agresive şi/sau verbale, schimbarea valorilor tradiţionale ale familiei.
Toate aceste efecte îşi amplifică influenţa atunci când în cuplurile respective există
şi copii. Nu numai că procesul de socializare a copiilor capătă o conotaţie negativă prin
modelul parental, funcţia educativă a familiei fiind greu încercată, dar evoluţia psihică,
morală, culturală şi intelectuală a copiilor este grav afectată, existând mari şanse ca
aceştia să devină continuatorii unor modele defectuoase.
Totuşi, tabloul descris nu trebuie generalizat şi înţeles ca o caracteristică actuală a
familiei româneşti, dar exprimă o realitate întâlnită, comentată şi analizată de numeroşi
specialişti. Migraţia poate genera astfel de efecte sau le poate aadânci atunci când, din
diferite alte cauze, au fost declanşate, dar nu orice tip de migraţie determină în mod
obligatoriu aceste rezultate. Se impun o serie de diferenţieri în funcţie de tipul migraţiei,
de actorii implicaţi, de contextul socio-economic din momentul respectiv.
Migraţia are efecte negative asupra familiei de necontestat, studiile asupra acestei
probleme arătând faptul că cele mai multe motive ce determină migraţia sunt lipsa banilor
şi a unui loc de muncă stabil. Totuşi, persoanele care optează pentru migraţie nu trăiesc
într-o sărăcie absolută, fapt dovedit prin aceea că această deplasare teritorială presupune
anumite costuri pe care trebuie să şi le asume, iar cei foarte săraci nu-şi pot permite
această cale. S-a constatat că majoritatea celor care pleacă să muncească în alte ţări
aparţin unor familii tinere (cu vârste între 25 şi 40 de ani), multe dintre ele având doi-trei
copii. Sunt numeroase cazurile în care pleacă mama (femeile găsind mai uşor de lucru)
sau ambii părinţi, pe perioade ce pot varia între câteva luni şi câţiva ani. În această
situaţie, copiii rămân în grija bunicilor, a altor rude, a fraţilor /surorilor mai mari (dar
poate tot minori) sau chiar a vecinilor. În funcţie de vârsta copiilor rămaşi acasă, de
perioada de absenţă a părinţilor sau a unuia dintre ei, la prima vedere, efectele sunt
apreciate de copii ca fiind benefice. Se bucură de avantaje materiale (au posibilităţi să-şi
procure ce-şi doresc), lipsa datoriilor şi o mai mare libertate de mişcare fără controlul
părinţilor (ceea ce poate fi însă în defavoarea lor).
Specialiştii au demonstrat că separarea copiilor de părinţi pe perioade îndelungate
generează sentimente de abandon, neîmplinirea unor nevoi afective şi de comunicare
(simplele convorbiri telefonice cu părinţii plecaţi sunt insuficiente), ceea ce afectează
negativ personalitatea prezentă şi viitoare a copilului. De altfel, printre cele mai vizibile
efecte ale absenţei părinţilor asupra copiilor se remarcă: absenteismul şcolar, rezultatele
slabe la învăţătură, actele de indisciplină, autoizolarea, trăirea sentimentelor de frustrare
(mai ales în plan emoţional), etichetările şi marginalizările din partea colegilor, depresiile,
suicidul.
Pornind de la această realitate, oamenii de ştiinţă îşi pun problema viitorului
familiei româneşti. Încă din 1978 , M. Voinea vorbea de o restructurare a dimensiunilor
familiei contemporane, aceasta atrăgând după sine şi o redistribuire a statusurilor şi
rolurilor în cadrul familiei. Adaptând acest argument la situaţia actuală, se pot distinge
două direcţii:
- pe de o parte, preluând modelul occidental, tinerele familii caută o mai mare
independenţă faţă de familia extinsă şi se restrâng numeric;
- pe de altă parte, obstacolele materiale, financiare împiedică tinerele cupluri să-şi
mai extindă familia .
Urmările pozitive ale migraţiei asupra familiei
Aprecierea efectelor migraţiei asupra vieţii de familie ar înclina balanţa către
aspectele negative.
Este o realitate că aceste efecte şi-au făcut simţită prezenţa într-un timp relativ
scurt, iar acţiunea lor este departe de a se fi terminat.
Există însă şi anumite aspecte pozitive generate de fenomenul migraţiei, dacă se
vor stabiliza cele cu efecte pozitive sau nu rămâne de văzut.
Efectul pozitiv din perspectiva relaţiilor familiei este susţinut de partea materială.,
banii proveniţi din munca în străinătate contribuind la ridicarea nivelului de trai al
familiei, ceea ce determină o diminuare a neînţelegerilor dintre membrii acesteia.
 Fiind motivată, în cele mai multe cazuri, de obţinerea unor venituri mai mari,
migraţia spre alte regiuni care oferă aceste avantaje a contribuit la creşterea nivelului de
trai al indivizilor implicaţi. Decurg de aici şi efecte secundare. Studiile au arătat că
investiţiile românilor (cu banii proveniţi din munca în străinătate) sunt orientate, în
primul rând, spre procurarea unor bunuri de larg consum (aparatură casnică modernă,
articole de vestimentaţie, aparatură electronică), iar în puţine cazuri, şi oricum mai târziu,
în investiţii pe termen lung. Toate acestea au ca scop modernizarea vieţii, creşterea
standardelor materiale de viaţă .
În cele mai multe cazuri, migraţia părinţilor determină o creştere a nivelului de
trai al copilului rămas acasă. Aşa cum au arătat şi alte studii, veniturile din străinătate
sunt folosite în mare parte la îmbunătăţirea condiţiilor de locuire şi la înzestrarea cu
bunuri de folosinţă îndelungată. Se remarcă de exemplu faptul că în cazul copiilor cu
părinţi plecaţi în prezent, procentul celor care au telefon mobil este mai mare decât în
cazul copiilor fără părinţi plecaţi (telefonul mobil pare să se fi transformat într-un bun de
strictă necesitate pentru copil – la nivel naţional 75% dintre elevii de gimnaziu au
propriul lor telefon mobil). Computerele şi consolele de jocuri video sunt mai frecvente
în gospodăriile de migranţi decât în celelalte. Şi alte bunuri personale pe care le-am putea
considera specifice vârstei (bicicletă, mp3 player sau Ipod, role) sunt deţinute într-o
pondere mai mare de copiii de migranţi în comparaţie cu ceilalţi.
Dincolo de bunăstarea materială, copiii de migranţi, în special cei cu ambii părinţi
plecaţi, tind într-o pondere mai mare să aibă experienţa unor călătorii în străinătate
comparativ cu ceilalţi copii. 34% dintre copiii cu ambii părinţi migranţi au călătorit în
străinătate, spre deosebire de doar 14% dintre copiii de non-migranţi. 20% dintre copiii
cu ambii părinţi plecaţi şi-au petrecut vacanţa de vară din 2006 în străinătate la părinţii
lor.

Consecinţele migraţiei reflectate asupra copiilor

Unele media au adus în prim-plan situaţia copiilor „singuri acasă”, prezentând
însă cel mai adesea cazuri extreme, dându-le puterea unor exemple general valabile şi
construind practic o problemă socială. Acest lucru, împreună cu caracterul semi-legal al
migraţiei românilor pentru muncă, are o influenţă negativă inclusiv asupra documentării
prin metode ştiinţifice a efectelor plecării părinţilor în străinătate, întrucât nu de puţine ori
investigatorii se lovesc pe teren de reticenţă din partea atât a celor rămaşi acasă, cât şi a
instituţiilor statului cu privire la disponibilitatea de a discuta despre consecinţele negative
la nivelul copiilor.
O altă consecinţă negativă este interesant de remarcat prin faptul că plecarea unuia
dintre părinţi determină în unele cazuri, o deteriorare a relaţiei copilului cu părintele
rămas acasă. Alte efecte negative se întâlnesc la nivel psihologic. Datele de anchetă
confirmă existenţa unei asocieri semnificative între absenţa ambilor părinţi sau doar a
mamei şi frecvenţa simptomelor de deprimare la copii.
Diferenţele între copiii de migranţi şi cei de non-migranţi sunt relativ mici în ceea
ce priveşte comportamentele deviante, totuşi plecarea părinţilor reprezintă un factor de
risc. De pildă, ponderea copiilor care au avut cel puţin probleme cu poliţia este uşor mai
mare în rândul celor care au părinţii migranţi faţă de ceilalţi (15-16% faţă de 10%).
Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate au un profil asemănător cu
cei ce trăiesc în familii monoparentale ca urmare a despărţirii părinţilor sau a decesului
unuia dintre ei. Acest lucru arată că, deşi plecarea la muncă este temporară, efectele
asupra copiilor pot fi similare cu cele ale pierderii unui părinte prin divorţ sau deces.
În concluzie, copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate ar trebui consideraţi în
situaţie de risc. Ar trebui să se găsească soluţii de a întări relaţiile între şcoală şi sistemul
de asistenţă socială. Este important să se rezolve criza de psihologi şcolari din şcolile
româneşti, mai ales din cele din mediul rural (în doar 38% din şcolile generale din
România există la acest moment un psiholog care să ofere consiliere elevilor).
De asemenea, ar trebui un set de servicii sociale ce pot fi oferite copiilor ai căror
părinţi sunt plecaţi temporar în străinătate. Acestea ar trebui să includă consiliere
specială, ajutor în procesul de învăţare, condiţii de petrecere a timpului liber în activităţi
organizate în comun cu alţi copii, vizite la domiciliu .
Instabilitatea socio-economică din România şi tranziţia interminabilă a determinat
pe mulţi dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-şi putea întreţine familia.
Desigur, câştigurile obţinute sunt importante atât pentru familie cât şi pentru
economia românească, dar această migraţie spre vest are şi aspecte mai puţin dorite, cum
ar fi: destrămarea familială şi abandonul copiilor la bunici sau la alte cunoştinţe, lăsându-
se cu consecinţe grave psihologice pentru copii.
Foarte mulţi români, aproape două milioane lucrează în prezent în străinătate, dintre
care majoritatea au unul sau mai mulţi copii. Sunt cazuri în care copilul cel mare de
vârsta adolescenţei este şi tată şi mamă, având grijă de fraţii lui mai mici. În situaţii
extreme, copilul rămâne total abandonat şi autorităţile trebuie să aibă grijă de el.
Copilul observă momentul în care în jurul lui există două persoane cu roluri diferite.
Identitatea copilului este afectată, când nu există ambele figuri parentale în preajma lui.
Copilul învaţă să accepte limitele şi disciplina pe care o impun părinţii.
La vârsta de 3 ani copilul crede că este cel mai puternic, o omnipotenţă este o
iluzie, o fantezie a copilului, părinţii fiind cei care îl fac să fie cu capul pe pământ, prin
educaţie şi prin limitele impuse. În momentul când acestea nu sunt, copilul se crede
puternic, că poate să facă orice, însă în momentul în care nu reuşeşte să facă faţă
problemelor intervine frustrarea şi dezamăgirea.
De aici se ţin lanţ toate probleme şi complicaţiile, mai intervin şi tulburările
afective, lipsa ataşamentului ş.a.
Lipsa ataşamentului nu poate fi compensată în niciun alt fel, afectivitatea este de
cele mai multe ori autocompensată prin cheltuielile nejustificate, însă banii nu pot
compensa tot timpul lipsa părinţilor şi rolul lor în dezvoltarea copilului în viaţa de zi cu
zi.
Părinţii plecaţi sunt de mai multe feluri: care sună des, care vin acasă la câteva luni
şi vizitează sau cei care trimit numai bani.
După plecarea în străinătate a părinţilor, după ce şi-au lăsat copilul pe mâini bune,
şi şi-au luat angajamentul de a se ţine un contact permanent cu copiii, cu toate că cele mai
moderne mijloace de comunicare, telefonul sau internetul nu ţin loc de fiinţa umană şi de
un sfat de aproape cu afecţiune părintească.
Lipsa părinţilor sau doar a unuia poate conduce şi la probleme şcolare, copilul nu se
mai concentrează, se închide în el sau devine neliniştit, abandonează şcoala uneori, nu are
nimeni puterea să-l conducă. Copilul suferă de disciplină, de lipsă de limitare.
Din păcate, această datorie se uită când se ajunge în străinătate şi dacă la început
era o rămânere pentru o perioadă scurtă, aceasta se prelungeşte până se ajunge la
instalarea unei noi atmosfere reci. Astfel, se creează la copii sentimentul abandonului şi
este posibil ca o dată ajunşi la maturitate să abandoneze şi ei pe copiii lor ca un fel de
protest şi ca răzbunare împotriva propiilor părinţi.
Abandonul familial
Există situaţii dureroase în care părinţii o dată plecaţi uită cu timpul îndatoririle lor
faţă de copii, fapt ce intră în sfera abandonului familial.
Dezvoltarea socio-psiho-afectivă este influenţată de realizarea ataşamentului şi a
legăturii de afecţiune dintre copil şi mamă.
Lipsa părinţilor şi a unui mediu familial determină absenţa unor sentimente normale
la copil, întârzieri în dezvoltarea fizică, şi tulburări de comportament.
Există elemente cu importanţă majoră în cazul separării: durata separării, condiţiile
în care a avut loc separarea şi cauzele, modalităţile de îngrijire şi dezvoltare oferite
copilului în caz de separare.
Abandonul copilului constituie o formă extremă a separării lui de părinţi. Copilul
abandonat este acel copil care nu trăieşte alături de părinţii săi, iar responsabilitatea
creşterii, educaţiei şi îngrijirii este transferată unei instituţii sau unei alte persoane care
nu-i este rudă. Sunt cazuri în care părinţii pleacă la muncă în străinătate şi lasă copiii la
un prieten sau vecin, cu promisiunea că vor trimite bani pentru a-l întreţine. O dată ajunşi
acolo uită de copil.
Practic, copilul este abandonat, chiar dacă nu este o decizie oficială care să
recunoască acest lucru. În această situaţie a copilului abandonat, responsabilitatea
părinţilor se diminuează, este transferată la diverse instituţii .
Abandonul familial determină urmări deosebite asupra celor abandonaţi:
- imposibilitatea formării şi menţinerea unor ataşamente durabile;
- imposibilitatea satisfacerii trebuinţelor de securitate materială şi spirituală a
copilului caracteristice mediului familial;
- interiorizarea şi închiderea în sine datorită ataşamentului faţă de persoana de
referinţă cea mai importantă;
- mama;
- dificultăţi de relaţionare cu ceilalţi;
- comportament dificil – agresivitate.
 Toate acestea îşi pun amprenta asupra dezvoltării integrale a copilului .
Copiii crescuţi prin corespondenţă
În marea majoritate a cazurilor, părinţii care pleacă în străinătate îşi încredinţează
copiii spre creştere şi educare rudelor, prietenilor sau vecinilor.
Modalităţile de comunicare pe care le au diferă de la un mediu la altul, adică cei din
zonele rurale, au mai puţine modalităţi de a comunica cu cei plecaţi şi anume, simpla
primire a banilor prin telefon, sau scrisori pachet ce trimit acasă. Iar cei din mediul urban
au mai multe posibilităţi pe lângă cei din mediul rural cum este de exemplu internetul
prin intermediul căruia părinţii îşi pot vedea copiii rămaşi acasă. Iubirea care le lipseşte
din partea părinţilor sau care le este trimisă prin corespondenţă de aceştia nu poate fi
cumpărată cu daruri de natură materială sau pecuniară şi nici înlocuită cu iubirea
persoanelor de îngrijire .
Ce provoacă timpul cât stau separaţi copiii de părinţi?
Durata absenţei unui membru al familiei poate fi asociată cu o serie de probleme
sau cu neasigurarea unor nevoi ale copilului.
Nevoia de afecţiune scade o dată cu creşterea duratei absenţei părinţilor, fiind
înlocuită cu nevoia de comunicare cu aceştia. În literatura de specialitate există diferite
tipuri de experienţe de separare a copilului de părinţi, care pot fi grupate în trei categorii:
- separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrijirea acordată de mai multe
figuri materne (bunică, soră, frate, etc);
- separări temporare cu durate de cel puţin câteva săptămâni;
- separări definitive .
Orice separare de părinţi este însoţită de o diminuare a împlinirii nevoilor de bază
ale copiilor cu efecte importante asupra dezvoltării integrale a acestora.
Separarea prelungită sau definitivă dintre părinţi şi copii în cadrul factorilor
familiali are cel mai mare impact patogen asupra copiilor.
Tot din această categorie fac parte şi separarea temporară a părinţilor prin crize
conjugale sau divorţ, modelele de creştere şi educare ce implică abuzul fizic şi moral
asupra copilului, dimensiunea mare a familiei, promiscuitate şi sărăcie, abandonul şi
privarea de mamă.
 Cercetările arată că efectele separării de mamă depind de mai mulţi factori: vârsta
copilului în momentul separării, relaţia anterioară cu mama şi cu tata, motivele separării.
Urmările sunt variate şi pe termen lung: nerealizări educaţionale şi de performanţă,
dificultăţi în prima copilărie .
În urma separării de părinţi copiii mai au un sentiment care îi marchează, şi anume
durerea.
În mod evident durerea este o reacţie normală interiorizată la pierdere, ea apare
atunci când are loc separarea părinţilor de copii, separarea de o persoană semnificativă,
etc.
Durerea presupune trăiri emoţionale intense şi variate cum ar fi: disperare, regret,
anxietate, singurătate, resentimente, dor, neîncredere, dragoste, apreciere, sentimentul
lipsei de sens.
Literatura de specialitate menţionează un număr de nevoi care în funcţie de cum
sunt împlinite dau posibilitatea copilului să-şi contureze identitatea şi să devină conştient
de sine, responsabil şi independent.
Dintre acestea sunt amintite: nevoia de încurajare, nevoia de dragoste şi puritate,
nevoia de noi experienţe, de responsabilităţi şi apărare.
Autorul Rose Campbell, prezintă patru nevoi pe care, spune el, le au toţi copiii şi
anume:
- nevoile emoţionale, de iubire;
- nevoile de formare, disciplină;
- nevoile de protecţie fizică;
- nevoile de explicare şi exemplificare a controlului mâniei.
Cu toate aceste nevoi ale copilului, găsim în Tratatul de drept al familiei şi al
copilului, obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului, şi anume copilul are
dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală,
morală şi socială.
În acest scop, potrivit articolului 32 din Legea nr. 272/2004, părinţii sunt obligaţi:
a) să supravegheze copilul;
b) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa privată;
 c) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice care exercită
atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului;
d) obligaţia părinţilor de a creşte, îngriji şi educa copilul .
Dacă una din nevoile de bază de mai sus ale unui copil nu-şi găseşte răspunsul
adecvat, dezvoltarea copilului este distorsionată.
Eşecul în a răspunde nevoilor de dragoste şi securitate are ca efect sindromul de
privare maternă.
Copiii proveniţi din familiile cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate ar avea mai
multă nevoie de încurajare şi recunoaştere tocmai pentru că în absenţa acestora nu au
decât un acces limitat la dragostea necondiţionată de tip părintesc.
Deprivarea maternă
Vasile Miftode diferenţiază în studiile sale starea de privaţiune, adică de a nu avea
ceva încă de la începutul stării de privare, adică pierdere sau deprivare de ceea ce a fost
deja obţinut de cel în cauză, de pildă, privarea de relaţiile cu mama .
Se sugerează că toţi cei care suferă de orice tip de tulburare psihiatrică prezintă
alternări ale capacităţii de a stabili relaţii afective strânse şi apropiate care îşi au originea
în contactul timpuriu, deficitar cu mama.
Conceptul de privare maternă a câştigat o largă recunoaştere şi a fost acceptat drept
cauză a unor manifestări diverse, precum: întârzierea dezvoltării mentale, delincvenţa,
depresia, forme acute de stres, psihopatia, lipsa de afecţiune .
„Dragostea mamei este la fel de importantă pentru sănătatea mentală cum sunt
vitaminele şi proteinele pentru sănătatea fizică”.
În lipsa unei asemenea imagini puternice dezvoltarea copilului este periclitată, iar
evoluţia lui spre o viaţă de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării.
Stabilirea şi forţa personalităţilor adulte îşi au originea în stabilirea şi profunzimea
sentimentelor de ataşament afective în timpul copilăriei .
Starea de ataşament vizează în fapt toate vârstele, dar manifestările cele mai clare se
observă din timpul copilăriei. Relaţiile de ataşament au misiunea de a proteja persoana
mai slabă, vulnerabilă, în raport cu factorii externi sau interni.
Despărţirea de mamă a copiilor la vârste mici determină manifestările pe care le au,
devin morocănoşi, deprimaţi sau fără chef de nimic, le dispare apetitul de joacă.
 Astfel, după mai multe decenii de experimentări s-a ajuns la concluzia că cel mai
bine pregătit pentru viaţa de adult este copilul crescut de proprii părinţi, alături de fraţi şi
surori, în acelaşi mediu familial. În afara familiei, copilul este de regulă nefericit,
descriminat şi incapabil să se ataşeze de alte persoane.
Neglijarea copiilor
Problema copiilor care au rămas acasă în supravegherea altor persoane este cum
sunt educaţi şi îngrijiţi.
Există cazuri în care copilul lăsat în grijă este neglijat din toate punctele de vedere.
Neglijarea reprezintă eşecul constant în a răspunde nevoilor fizice şi psihologice de
bază ale copilului având efecte negative asupra dezvoltării copilului
Neglijarea mai este considerată de unii autori ca o formă specifică de abuz şi este
definită ca fiind incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de
a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică precum şi de limitare a
accesului la educaţie
Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului, iar cele mai grave forme
de neglijare sunt:
- neasigurarea unei alimentaţii adecvate nevoilor de dezvoltare ale copilului;
- neglijarea curăţeniei şi a siguranţei locuinţei;
- neglijarea supravegherii copilului;
- neglijarea stării de sănătate a copilului;
- neglijarea educaţiei şcolare, insuficienta supraveghere şi abandonul copilului;
privarea copilului de afecţiune şi comunicare
Lipsa controlului parental şi comportamentul deviant
În această categorie se includ copiii şi adolescenţii ai căror părinţi sunt plecaţi la
muncă în străinătate, ei rămânând în grija altor persoane.
Cu privire la delincvenţă, un loc important îl deţin minorii şi adolescenţii care sunt
lipsiţi de siguranţă, armonie şi stabilitatea unei familii.
Se observă cum lipsa părinţilor, a autorităţilor, a supravegherii şi afecţiunii venite
de la aceştia, influenţează dezvoltarea psiho-socială a copilului.
 Nevoile de bază ale copilului rămân într-un anume mod neîmplinite ori sunt
înlocuite cu o cantitate de bani sau daruri materiale pe care le trimit părinţii adesea din
străinătate.
Efectele se observă în rândul copiilor şi adolescenţilor prin acte delincvente:
abandon şcolar, furt, comportament de grup sau de bandă, inadaptare şcolară, tulburări
de conduită.
Abandonul şcolar. Cei mai mulţi dintre copiii ai căror părinţi sunt plecaţi şi care au
rămas în grija altor persoane ajung să abandoneze şcoala sau să intre în anturaje
periculoase.
Abandonul şcolar reprezintă o formă definitivă de devianţă şcolară. El presupune
renunţarea la sistemul educativ indiferent de nivelul la care s-a ajuns. O altă cauză care se
mai adaugă la abandonul şcolar este lipsa de supraveghere şi autoritate parentală
provocată de fenomenul migraţiei externe.
În esenţă devianţa defineşte orice tip de comportament care se opune oricărui tip
de comportament convenţional acceptat.
Din această perspectivă, devianţa cuprinde infracţiunile, delictele, abaterile şi
devierile.
Un control parental lipsit de autoritate exacerbează la copil tendinţe de agresivitate
cu cele două tipuri de manifestări majore:
- crizele de mânie;
- negativismul.
Un astfel de control îl întâlnim fie în cazul unor părinţi indulgenţi, fie în cazul în
care atunci când lipsesc părinţii.
Crizele de mânie sunt tulburări de comportament, apărute ca urmare a conflictului
dintre personalitatea copilului în plină afirmare şi atitudinea permisivă a îngrijitorilor.
Negativismul se înscrie în acelaşi timp de manifestări şi în cazul preşcolarului, este
strâns legat de sindromul acut de separe a părinţilor de copii. În afară de aceasta, el
exprimă dominare parentală ineficientă, permisivitate excesivă, lipsă de autoritate din
partea părinţilor şi persoanelor de îngrijire
 Efectele directe şi indirecte ale plecării părinţilor în străinătate
asupra rezultatelor şcolare
Migraţia părinţilor nu acţionează întotdeauna direct asupra copiilor, ci indirect prin
producerea unor efecte care conduc la disoluţia familiei. O categorie de copii care sunt
cei mai expuşi riscurilor de diverse forme sunt cei care provin din familii destrămate şi în
special atunci când mama este cea care pleacă la muncă în străinătate în aceste situaţii
este cel mai probabil ca să se producă abandonul copiilor săi expunerea acestora la
abuzuri din partea adulţilor în grija cărora rămân.
O consecinţă directă a migraţiei părinţilor este cea a privării copilului de
afectivitatea parentală şi de supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia. În
condiţiile plecării părinţilor pe perioade mai lungi şi a rămânerii copiilor în grija unor
persoane care nu au capacitatea şi/sau competenţa de a oferi sprijinul emoţional şi
educativ aceste două consecinţe pot produce la rândul lor efecte negative în ceea ce
priveşte sănătatea şi dezvoltarea psihică a copilului, implicarea în activităţi şcolare şi
rezultatele acestora, angrenarea lor în comportamente deviante sau neconcordante cu
vârsta copiilor şi supunerea la exploatare sau abuzuri de altă natură.
Efectele negative identificate prin această cercetare şi prezentate în această lucrare
sunt probabil asemănătoare ai cele întâlnite în general în cazul copiilor care provin din
familii dizolvate fie prin divorţ, fie prin decesul unuia dintre părinţi, astfel încât copiii cu
părinţi plecaţi în străinătate sunt o categorie suplimentară expusă unor riscuri. Atenţia
comunităţilor prin intermediul în special al şcolii, dar şi al instituţiilor de protecţie a
drepturilor copilului, trebuie să se concentreze asupra acestor categorii de copii în aceeaşi
măsură ca şi asupra copiilor proveniţi din familii foarte sărace, destrămate sau în care
părinţii pur şi simplu nu-şi exercită rolurile pe care le presupune statutul de părinte.

Efectele migraţiei în educaţie

Aceste efecte pot fi considerate mai degrabă consecinţe indirecte ale plecării
părinţilor in străinătate. Atunci când apar ele sunt produse de lipsa de supraveghere din
partea familiei şi pe fondul privării de afectivitate parentală.
În afară de rolul său tradiţional, şcoala este un element important în oferirea de
servicii sociale elevilor, chiar dacă de multe ori acest lucru se întâmplă mai mult tacit
decât explicit. Rolul şcolii este cu atât mai relevant în cazul celor ai căror părinţi (unul
sau amândoi) sunt plecaţi în străinătate. De aceea este important să analizăm cum
relaţionează cu şcoala copiii rămaşi acasă şi obiectivul analizei cuprinsă în această
secţiune este să identificăm potenţialele probleme în domeniul educaţiei ce apar ca
urmare a plecării părinţilor în străinătate.
Parţial, succesul şcolar este influenţat de resursele familiei copilului (financiare,
educaţionale, timp liber, atenţie şi ajutor acordat copilului pentru munca şcolară, sprijin
afectiv, supraveghere).
Plecarea unui părinte sau a amândurora în străinătate pentru o perioadă mai lungă
de timp poate determina apariţia unor probleme în performanţa şcolară în măsura în care
funcţiile îndeplinite de părinţi nu sunt preluate de altcineva (părintele rămas singur,
familia extinsă, persoana sau familia în grija căruia a rămas copilul). Pe astfel, este
posibil ca efectele negative ale plecării unui părinte în străinătate să poată fi diminuate
prin acţiunea altor factori incluzând efectele pozitive ale plecării cum ar fi creşterea
nivelului de trai, posibilitatea mai ridicată pentru copil de a călători în afara ţării şi
contactul cu o altă cultură. Plecarea părinţilor în străinătate este asociată cu un uşor
impact negativ asupra rezultatelor şcolare. În plus, familiile cu părinţi plecaţi sunt
caracterizate şi de alte trăsături (educaţie şi ocupaţie parentală scăzută, comunicare cu
părinţii mai proastă) care pot acţiona negativ asupra performanţelor şcolare. Aceşti factori
nu afectează doar performanţele şcolare ale copiilor din familii cu părinţi emigranţi, ci
toţi copiii, indiferent de structura familiei din care provin.
În aceste codiţii se ridică întrebarea dacă plecarea părinţilor are un efect negativ
direct asupra performanţelor şcolare (efectul sau cel puţin o parte din efect se datorează
exclusiv plecării unuia sau ambilor părinţi şi nu se datorează altor caracteristici ale
familiei sau copilului) sau efectul negativ este doar indirect (se datorează în totalitate
nivelurilor mai scăzute de educaţie şi prestigiu ocupaţional al familiei, comunicării mai
proaste cu familia, etc). Pentru a răspunde la această întrebare, am estimat efectul plecării
în străinătate a unuia sau ambilor părinţi asupra mediei generale a copilului mai întâi fără
a lua în calcul nici o altă trăsătură a familiei şi apoi ţinând cont de caracteristici ale
familiei care pot contribui la scăderea rezultatelor şcolare în orice situaţie (pentru orice
copil, indiferent de structura familiei din care provine).
 Deci, familia poate avea influenţe asupra rezultatelor copilului; dar nu numai în
contextul emigrării, ci şi în alte modalităţi.
În plus, structura familiei poate avea influenţe asupra rezultatelor şcolare ale
copiilor. Experienţa morţii unui părinte, a divorţului sau separării în familie pol avea
consecinţe pentru bunăstarea psihologică atât a copilului cât şi a părintelui în grija căruia
rămâne copilul, afectând negativ performanţele şcolare. În mod similar, calitatea relaţiilor
în familie (cât de bine se înţeleg părinţii şi cât de bine comunică copilul cu părinţii) poate
contribui la crearea unui mediu stabil şi nestresant pe fondul căruia copiii sunt mai
înclinaţi şi mai interesaţi să-şi îmbunătăţească performanţele şcolare. De asemenea,
numărul mare de copii în familie este nu numai un indicator al diluării resurselor (atât
materiale cât şi de atenţie acordată copilului) dar şi un indicator al unui statut
socioeconomic mai scăzut, asociat în general cu rezultate şcolare mai scăzute. Copiii din
familii destrămate şi din familii cu număr mare de copii sunt de asemenea expuşi unui
risc mai mare de comportamente-problemă şi comportamente delincvente, parţial şi
datorită gradului mai scăzut de supraveghere. Aceste comportamente pot afecta negativ
performanţele şcolare.
Atitudinea copilului faţă de şcoală (plăcerea cu care merge la şcoală şi importanţa
asociată şcolii în general şi notelor bune în special) poate contribui la motivaţia copilului
de a avea performanţe şcolare bune. Un alt factor important care poate fi influenţat de
caracteristicile familiei, dar este în final o trăsătură a copilului este legat de deprinderile
de muncă şcolară - dacă elevul are un program regulat de studiu atunci când stă acasă,
dacă îşi face temele şi cât timp alocă pentru teme şi studiu şcolar, şi conştiinciozitate.
Aceste trăsături pot fi extrem de importante pentru succesul în şcoală - nu numai pentru
că ele contribuie la dezvoltarea cognitivă a copilului dar şi pentru că acestea sunt trăsături
pe care profesorii le recunosc cu uşurinţă, le apreciază pozitiv şi drept urmare le
răsplătesc cu note bune.

Bibliografie
1. Bulai, T., Fenomenul migraţiei şi criza familială, Editura Lumen, Iaşi, 2006
2. Demeziere, D.-Experienţa şomajului în Franţa: procese de excludere şi
construcţia identităţii în Minoritari, marginali, excluşi - coord. Neculau, A, Ferreol, G.,
 Editura Polirom, laşi., 1996
3. Dicţionarul explicativ al limbii române
4. Dumitru, S., Fluxul de migraţie în România, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1984
5. Neamţu, G., Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003

a. www.wikipedia.org
b. www.cronicaromana.ro
c. www.sfos.ro
d. www.fonduri-structura-european.ro