Dezvoltare Umana - Conf - Univ.dr - Dinu Hanibal Dumitraşcu

Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Programul de studii universitare de licenţă
Asistenţă socială ID
Conf.univ.dr.Dinu Hanibal Dumitraşcu
DEZVOLTARE UMANA
SUPORT DE CURS
2017-2018
Dezvoltare Umana
CUPRINS
UNITATEA Pagina
1 Obiectul şi metodele de cercetare
Obiectivele Unităţii de învăţare 1 7
1.1. Obiectul şi metodele de cercetare ale dezvoltării umane 8
1.2. Ereditatea şi mediul – vectori ai dezvoltării umane 10
1.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluar e 15

1.4. Lucrare de verficare Nr. 1 15
1.5. Bibliografie 15
2 Ciclul copilariei
2.1. Perioada conceperii 17
2.2. Primul an de viata 23
2.3. Perioada prescolara 28
2.4. Perioada scolara mica 33
2.5. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare 37
2.6. Lucrare de verificare Nr. 2 37
3. Ciclul dezvoltarii în adolescenta
3.1. Perioada pubertatii 39
3.2. Perioada adolescentei 41
Dezvoltare Umana
i
4 Ciclul maturitatii
4.1. Perioada vârstei medii 49
4.2. Perioada maturităţii târzii 51
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 55
Dezvoltare Umana
INTRODUCERE
Notă de prezentare:
Cursul de Dezvoltare Umana reprezinta un mijloc important de structurare a

informatiilor de baza pentru viitorul asistent social care ofera suport psihologic
beneficiarilor activitatii de consiliere in asistenta sociala. Se urmăreşte ca acest curs,
împreună cu orele de seminar, să conducă la asimilarea de către strudenţii Secţiei de
Asistenţă Socială a unei paradigme ce va putea fi operaţionalizată în mod practic în
activitatea lor viitoare.Paradigma în cauză, reprezintă un sistem articulat de informaţii
din domeniul Dezvoltării Umane, Teoriii şi exemple practice, care vor fi utilizate de
către viitorii specialişti în domeniul asistenţei sociale.În vederea atingerii acestor
obiective generale ne propunem ca orele de „Dezvoltare Umană” să fie realizate, atât
cursul cât şi seminariile, într-un mod interactiv, urmărindu-se implicarea activă a
studenţilor.Dezvoltarea Umană este o disciplină de sinteză ce acumulează teorii şi
informaţii din celelalte discipline psihologice (Psiholgia Individului, Psihologia
Copilului, Psihologia persoanelor în vârstă, Psihologia Socială), dar şi din Sociologie sau
Antropologie.Cursul de „Dezvoltare Umană” este în primul rând un formator de
imagine, o sursă de învăţare a modelelor de dezvoltare umană. Temele acestui curs îşi
propun relevarea problematicii fundamentale cu care se confruntă fiinţa umană la fiecare
etapă, nivel de dezvoltare.
Competenţe:
 prin conţinutul său, cursul îşi propune, în mod ferm, să impună un climat de dezbatere, de reflecţie
pentru studenţi, în aşa fel încât aceştia să preia, să asimileze aceste informaţii într-un mod critic;
 studenţii îşi vor forma acele abilităţi care să-i pună în situaţia de a rezolva şi a se confrunta critic
cu toate acele aspecte ale dezvoltării umane implicate în fenomenologia specifică asistenţei
sociale;
 informatiile acestui curs au un rol important in privinta dezvoltarii personale a fiecarui student prin
explorarea resurselor pe care fiecare cursant le are din punct de vedere psihologic.
Obiectivele modulului :
După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:
Dezvoltare Umana
 stabilească specificitatea abordării consilierii in asistenta sociala clinica;
 opereze cu concepte specifice dezvoltarii umane ;
 descrie principalele dimensiuni ale dezvoltarii umane in conditiile unei activitati de suport
concrete;
 identifice situatiile de criză in care se gasesc beneficiarii activitatii de consiliere in asistenta

sociala;
 determine solutiile adevate pentru situatiile de criză specifice fiecarui caz;
 evalueze avantajele şi limitele unor decizii importante in situatia concreta a fiecarui caz consiliat.
Abordări teoretice ale Dezvoltarii Umane
Domeniu modern, Dezvoltarea umana, reprezinta totodata un instrument eficient pe care

viitorul asistent social il poate explora si utiliza astfel incat gradul sau de competenta sa
fie unul maximizat situatiilor concrete pe care le angajeaza interventia in situatiile de
criza psihosociala ale beneficiarilor. In continutul suportului de curs a fost utilizata o
bibliografie variata si actualizata din domeniu. Au fost utilizate studii atat ale unor autori
romani consacrati asa cum sunt: Cazacu T. - “Dialogul la copii”, Ed. Academica,Buc.
1957, Cretu T. - “Psihologia varstelor”, partea intai, Ed.Univ.Buc.1994, Dorin R, Parot
F. - “Dictionar de psihologie” Ed. Humanitas 1991; Enache R. - “O perspectivă
psihologică asupra maternităţii”, Ed. Sper Bucuresti 2003; Radulescu S. - “Sociologia
varstelor”, Ed.Hyperion, 1994; Schiopu U. - “Psihologia varstelor”, Ed.Didactica si
Pedagogica, Buc. 1997; Schiopu U. - “Adolescenta – Personalitate si limbaj”,
Ed.Albatros 1989, dar si a unor specialisti internationali consacrati asa cum sunt Allport
Augubel D.-“Invatarea in scoala.Introducere in psihologia pedagogica”, Ed. Robinson F.
Didactica si Pedagogica, Buc.1981; Berk L. - “Child Development”, State Univ.Illinois
1989; Birch A.- “Psihologia dezvoltarii din primul an de viaţă până în perioada adultă”,
Ed.Tehnica,Buc.2000; Birch A. - “Diferente individuale”, Ed.Tehnica 1999; Casnier J. -
“Introducere in psihologia emotiilor si sentimentelor”, Ed.Polirom Iasi 2002; Chateau J.-
“Copilul si jocul”, Ed. Didactica si Pedagogica,Buc.2001; ; Erikson E. - “Childhered and
Society; The Land mark work on the Social Significance of childhered”, Ed. W.W.
Norton N.Y. 1950; Field T. - “The effects of mather’s psysical and emotional
unavailability an emotion regulation” N.Y. Erlbourn, Mahwah 1994; Gessell A. -
“L’enfant de 5 à10 ans”, P.U.F. Paris 1953 ; Freud S. -“Trei eseuri asupra Teoriei
sexualităţii”, Ed.Centrum, Bucuresti, 1995; Hildgard E.- “Teorii ale invatarii”, Ed.
Didactica si Pedagogica, Buc. 1970; Maslow A.- “Motivation and Personality”, N.Y.
Harper and Row 1954 etc.
Dezvoltare Umana
Structura cursului
Structurata într-o formă accesibilă, comprehensibila şi utilă studenților la ID în asistenta

sociala , lucrarea debuteaza cu o trecere în revista a teoriilor din domeniul dezvoltarii
umane. Suportul de curs pune în evidenta necesitatea cunoasterii variabilelor specifice
dezvoltarii fiintei umane, respectiv variabile de oridin social, biologic și psihologic.
Sunt puse în evidenta aportul ereditatii și cel al mediului ca vectori ai dezvoltarii umane.
Sunt reliefate toate potentialitatile de dezvoltare de la nivelul vieții perinatale
(intrauterine) pana la cel al ciclului dezvoltarii vieții mature.
MODUL ÎN CARE SUPORTUL DE CURS ESTE CONCEPUT
Numărul de ore destinat studiului individual:
Suportul de curs propune studenților o abordare interactivă bazată pe o permanentă activizare şi o dinamizare a
acestora. Studiul individual ocupă un rol important în economia cursului şi va reprezenta o pondere
semnificativa în numarul total al orelor de studiu. Cursul este relativ scurt necesitând în medie 24-30 de ore de
studiu individual.
Cursul ete structurat pe noua Unităţi de învăţare şi cuprinde noua Lucrări de verificare care vor fi transmise
tutorelui la care aţi fost alocat. Lucrările de verificare sunt plasate la sfârşitul fiecărei Unităţi de învăţare.
Instrucţiuni privind redactarea, lungimea şi criteriile de notare ale lucrărilor vă vor fi furnizate în cadrul
acestora. Modul de transmitere al Lucrărilor de verificare către tutore si modalitatea prin care veţi intra în
posesia comentariilor şi notelor tutorelui vor fi stabilite de universitate pentru fiecare curs în parte.
Fiecare Unitate de învăţare cuprinde un număr de sarcini de lucru de tipul temelor de reflexie, studii de caz,
teste de autoevaluare etc. Pentru rezolvarea acestora în cadrul unităţii de învăţare sunt prevăzute spaţii special
marcate care limitează lungimea răspunsului. Pe această cale s-a urmarit ca acest suport de curs să fie în acelaşi
timp şi caietul dumneavoastră de studiu individual. Manşetele albe special lăsate la marginile foii vor fi utilizate
de dumneavoastră pentru unele adnotări în vederea discutării diferitelor subiecte cu tutorele în sesiunile de lucru
faţă în faţă prevăzute în calendarul disciplinei, furnizat de universitate.
Modul în care se răspunde la temele de reflecţie şi la activităţile practic – aplicative va fi realizat prin
intermediul unor abordări autoreflexive, după parcurgerea unităţilor respective. Abordarea temelor de reflecţie va
Dezvoltare Umana
constitui un exerciţiu important pentru pregătirea accesului la testul de autoevaluare / lucrărilor de verificare de
la finele unităţilor instrucţionale. Pentru realizarea fiecarei sarcini in parte pot fi utilizate si informatiile indicate
la nivelul capitolelor descriptive ale cursului. O valorizare suplimentara vor primi interventia personala,
interpretarea personala si reflectia personala.
Dezvoltare Umana
Unitatea Nr. 1
Obiectul şi metodele de cercetare
Cuprins Pagina
Obiectivele unităţii nr.1 8
1.1. Obiectul şi metodele de cercetare ale dezvoltării umane Familia contemporana si nevoia de suport
psihoterapeutic
1.2. Ereditatea şi mediul – vectori ai dezvoltării umane 9
1.4, Lucrare de verificare Nr. 1 18
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare 1
- Înțeleagă care este obiectul de studiu specific al dezvoltarii umane
- Înțeleagă prin ce se distinge dezvoltarea umana de alte discipline psihologice și

sociale
 Sa pună în evidenta modul în care variabilele de mediu și cel ereditar genereaza,

determina, influențează dinamica dezvoltarii umane.
Dezvoltare Umana
1.1. Obiectul şi metodele de cercetare
Necesitatea de a surprinde fiinţa umană în secvenţele (aspectele) concrete ale dezvoltării sale, de la
momentul conceperii până la cel al morţii, a condus la structurarea în ultimele decenii, ale unei noi discipline
psihologice, anume Dezvoltarea Umană.
Prin urmare, Dezvoltarea Umană are în centrul atenţiei sale ca obiect de studiu omul în dezvoltarea sa
permanentă ca fiinţă umană, încercând să descifreze mecanismele şi corelaţiile acestei evoluţii sub aspect, atât
psihologic, dar şi din perspectiva socială şi biologică.
Dezvoltarea umană este un proces complex, o adevărată alchimie care încorporează variabile diverse de
la factorul genetic la cei de mediu, fiinţa umană fiind sintetic rezultatul acestor conjugări.
Spre deosebire de Psihologia Generală care-şi conturează interesul aproape exclusiv asupra omului ca
individ abstract, decupat la confluenţa explicaţiilor (proceselor) psihice specifice fiinţei umane, modelul de
discurs al Dezvoltării Umane este unul aplecat spre concret, către impactul pe care-l reprezintă fiecare etapă în
dezvoltarea fiinţei umane, model în care aceasta se adaptează condiţiilor problematice pe care le ridică fiecare
vârstă sub aspect psihologic, social şi biologic.
„În evoluţia psihică se pot desprinde anumite legi şi principii general valabile, dar şi structuri specifice
pentru o etapă sau alta de vârstă.”
Există, prin urmare, diferenţe, seturi de nevoi şi necesităţi distincte fiecărei etape ale dezvoltării umane,
omul fiind o fiinţă ce-şi afirmă plenitudinea în raport cu potenţarea resurselor pe care le are şi care definesc
fiecare vârstă în parte. Trebuie spus că iniţial, Dezvoltarea Umană a pornit de la necesitatea de a pune în evidenţă
separat problematica psihologiei copilului. Cu toate că această problematică a psihologiei copilului este extrem
de bine relevată în studiile de Dezvoltare Umană, această formă de cunoaştere a fiinţei umane nu se reduce nici
la o simplă sumă a vârstelor omului, ea fiind sintetic o încercare concretă de discurs asupra fiinţei umane.
Dimensiunea concretă a acestui demers discursiv asupra fiinţei umane este dată de angajamentul obiectiv
al cunoaşterii propusă de Dezvoltarea Umană. Ea se structurează ştiinţific ca un model explicativ bazat pe teorii
şi modele de cercetare validate. În centrul acestui model explicativ, stă PERSONALITATEA fiinţei umane,
liantul în jurul căruia întregul potenţial al omului, de la naştere până la moarte, se exprimă în raport cu nivelul de
dezvoltare specific fiecărei vârste.
Caracterul sintetic al Dezvoltării Umane face ca demersurile acestei discipline să nu se traducă în
fragmmentările şi ambiguităţile specifice chiar disciplinelor psihologice din care îşi trage seva, în condiţiile în
care fiinţa umană este relevată în evoluţia sa concretă, determinată de caracteristicile psihice, biologice şi sociale
specifice fiecărei vârste.
Sub aspect metodologic Dezvoltarea Umană la fel ca celelalte discipline psihologice suportă o
condiţionare în demersurile ei de cunoaştere obiectivă, determinată de caracteristicile speciale ale obiectului ei
de studiu – psihicul uman. Această condiţionare dată de conţinutul realităţii psihicului uman face ca ea sub
aspect metodologic să nu fie relevată nemijlocit ca în cazul ştiinţelor pozitive sau a ştiinţelor naturii. În acest
sens I.Kant făcea o remarcă interesantă susţinând că „Psihologia nu va fi niciodată o ştiinţă (exactă) pentru că
subiectivitatea nu poate sta sieşi ca obiect de studiu”. Prin urmare, demersul de cunoaştere obiectivă specific
Dezvoltării Umane ca ştiinţă psihologică, trebuie să facă faţă exigenţelor impuse de realitatea psihicului uman,
validitatea acestui demers fiind dată de verificarea modului în care fiinţa umană, personalitatea acesteia se
exprimă la nivelul a zeci şi sute de variabile. Cunoaşterea acestor variabile relevează arhitectura dimensiunii
umane în ansamblul ei.
În mod fundamental există pentru cercetarea psihologică două tipuri de variabile, anume: variabile
dependente şi variabile independente.
Prima categorie de variabile, cele dependente sunt date de caracteristicile psihice personale ale fiecărui
individ, în timp ce a doua categorie de variabile, cele independente sunt reacţii psihice provocate de factori
exteriori. Interacţiunea celor două categorii de factori duce la modelarea Personalităţii fiinţei umane, Dezvoltarea
Umană căutând să surprindă concret acest fapt. Rezultatul acestui demers ia forma unor modele explicative, în
care fenomenele şi procesele specifice Dezvoltării Umane – inteligenţa, gândirea, limbajul, activitatea – sunt
Dezvoltare Umana
descifrate în forma mecanismelor, sistemelor şi structurilor lor de funcţionare.
Metodele de cercetare ale Dezvoltării Umane sunt cele specifice disciplinelor psihologice, în condiţiile
în care utilizarea lor se face prin surprinderea concretă a fiinţei umane în raport cu vârsta pe care acesta o are, cu
modul în care se exprimă ea sub aspect psihologic, biologic şi social. Aceste metode în mod curent sunt:
observaţia, experimentul, testul, analiza produselor activităţii, anamneza etc.
De asemenea, demersul metodologic al Dezvoltării Umane recurge şi la psihoterapie, la metodele şi
tehnicile specifice acesteia. Motivul îl constituie încercarea Dezvoltării Umane, ca disciplină psihologică
integrativă, de a corecta prin intervenţii psihoterapeutice problemele care apar în evoluţia fiinţei umane,
recuperând individul în aria manifestării sale normale, asigurându-i posibilitatea de a se exprima, întotdeauna, în
plenitudinea sa.
Temă de reflecţie 1.1
Prin ce se deosebește dezvoltarea umana de psihologia generala?
Comentariul dumneavoastră se va încadra în spaţiul alocat.
Test de autoevaluare 1.1
Ce sunt variabilele dependente?
Folosiţi spaţiul rezervat pentru a furniza răspunsul.
Dezvoltare Umana
1. 2 Ereditatea şi mediul-vectori ai dezvoltării umane
Omul reprezintă cea mai complexă fiinţa, al cărui studiu continuă să surprindă şi să ridice probleme.
Structura sa anatomică este un sistem remarcabil, apropiat ca model de organizare şi de funcţionare de noţiunea
de perfecţiune. Dar, mai presus de aceasta, se află structura sa psihică, mult mai dificil de explorat şi de înţeles
din cauza caracterului ei imaterial, abstract şi subiectiv.
Această dimensiune psihică, împreună cu funcţiile şi senzaţiile, precepţiile, reprezentările, gândirea,
imaginaţia, memoria, creativitatea, atenţia, motivaţia, voinţa, afectivitatea – se dezvoltă, se structurează şi se
restructurează sub influenţa unui ansamblu de factori de condiţionări. Baza desfăşurării acestui proces de
dezvoltare, transformare ce are ca rezultat fiinţa umană, unică şi complexă este factorul ereditar.
„Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la alta, mesajele
de specificitate – ale speciei, ale grupului, ale individului – sub forma codului genetic.”
Orice individ îşi începe viaţa la concepţie ca o singură celulă. Aceasta se divide apoi în două, iar după
aceea fiecare parte rezultantă din nou în două, operaţia de divizare succedându-se printr-un proces cunoscut sub
numele de mitoză, proces care arată că toate celule din corp au o ereditate identică. Influenţa mediului celular ca:
gravitaţia, presiunea, oxigenul, o serie de elemente chimice, ca şi câmpurile electrice, produc variaţii în celule.
În discutarea clasică a eredităţii, gena constituie factorul care transmite trăsăturile caracteriale. Astăzi se
ştie că gena este formată din AND (acid dezoxidoribonucleic) ce rezidă în molecule foarte grele, compuse din
sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentală a AND-ului constă în posibilitatea de autoreplicare, prin care se
asigură menţinerea capitalului ereditar de la o celulă la alta.
Cu toate poziţiile diferite în privinţa eredităţii, prin investigarea acestora prin intermediul studiilor asupra
gemenilor (unizigoţi), a studiilor de genetică umană şi de genetică experimentală, s-a remarcat că ereditatea
constituie un punct fundamental al personalităţii. Factorul ereditar se prezintă pentru personalitate sub formă de
echipament primar. În formarea personalităţii o importanţă deosebită o are şi factorul social în întreaga sa
complexitate.
Materialul eredităţii este nuclear (la nivelul cromozomilor din nucleul gameţilor şi citoplasmatic),
constituind genotipul individului. Ereditatea nucleară se transmite conform unor legităţi cunoscute (Mendel,
Th.Morgan) care permit atât înţelegerea naturii combinărilor care au loc, cât şi producerea erorilor (aberaţiilor)
de copiere şi alterărilor (mutaţiile).
Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi şi nu ca o transmitere a
trăsăturilor antecesorilor.
O puternică influenţă în dezvoltarea copilului (fizică şi psihică) o are mediul înconjurător, social şi fizic.
Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul
interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul vieţii sale. Din punctul de vedere al conţinutului, în influenţele
mediului, se pot distinge o multitudine de planuri: de la cel natural geografic – climă, relief –, la cel social,
indispensabil unei ontogeneze de tip uman: familie, grup de joacă. Acţiunea mediului poate fi directă sau
indirectă, prin intermediul formelor de adaptare umană pe care le generează (activităţi dominante, tip de
organizare, nivel de trai, grad de cultură, de civilizaţie).
În perioada preşcolară, copilul ia contact mai strâns cu mediul de la grădiniţă decât cu cel familial, şi
traversează în mod observativ celelalte aspecte ale mediului social (strada, magazinele, mijloacele de transport în
comun etc.). Aceasta îi permite sesizarea diversităţii mediului, lărgirea orizontului său de cunoaştere, dar şi
îmbogăţirea şi varierea sistemului psihic de reprezentări, de achiziţii care sprijină dezvoltarea imaginaţiei.
Tipul de activitate cel mai pregnant la această vârstă este jocul, ce favorizează formarea relaţiilor sociale,
îmbunătăţirea abilităţilor de limbaj şi de comunicare.
Şi dezvoltarea fizică este evidentă în perioada preşcolară. De la 3 la 6 ani are loc creşterea de la
aproximativ 92 cm la 116 cm în înălţime, şi de la 14 la 22 kg în greutate. Se constată o schimbare şi o dezvoltare
la nivelul muşchilor, descreşte ponderea ţesutului adipos, sporeşte lasticitatea pielii, începe procesul de osificare,
dantura provizorie începe să se deterioreze.
Deosebit de activă este formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei, prin
Dezvoltare Umana
organizarea de deprinderi şi obişnuinţe (comportamentel alimentare, de îmbrăcare şi igienice). Concomitent, are
loc dezvoltarea psihică, foarte intensă în acest segment al planului ontogenetic. Sporesc în performanţă memoria,
limbajul, atenţia, imaginaţia.
Toate aceste afirmări esenţiale în formarea personalităţii copilului sunt puternic influenţate de mediul său
de viaţă. Dezvoltarea anumitor funcţii psihice ar fi îngreunată sau chiar imposibilă fără intervenţiile (suportul)
factorilor externi: ale familiei, ale mediului educaţional (grădiniţa), ale relaţiilor sociale pe care copilul şi le
stabileşte în cursul activităţilor pe care le desfăşoară.
Din perspectivă filogenetică, ereditatea umană conferă cea mai mică „încărcătură” de comportamente
instinctive. Aceasta face din puiul de om o fiinţă total dependentă de membrii propriei specii şi, conform celebrei
formule a lui K. Lorenz, un specialist în „nespecializarea ereditară”. Din acest motiv, puiul de om este singurul
care îşi pierde specificitatea dacă în dezvoltarea sa improprie, este „asistat” de membrii altei specii. Astfel, copiii
„sălbatici”, cei crescuţi de animale, s-au animalizat, în pofida eredităţii lor umane.
Deşi fictiv, extrem de relevant în acest sens, este exemplul personajului literar Mongli din „Cartea
Junglei”, a lui Rudgard Kipling. Acest personaj, deşi având părinţi „normali” din punct de vedere psihic şi al
relaţiilor sociale, a fost crescut de către animalele ce îl înconjurau, şi, prin urmare, el a abordat (imitat) aproape
în totalitate modul de viaţă al acestora.
Fără medul social uman, mica fiinţă nu poate deveni om, nu poate accede la umanizare, este nevoit să
aleagă o altă cale de dezvoltare, din nefericire ireversibil ne-umană.
E.D. Popalia şi S. Wendkos Olds făcând o analogie la întrebarea care factor influenţează mai mult
dezvoltarea umană: ereditatea sau mediul, îşi pun întrebarea următoare, formulând şi un răspuns: „Sodiul sau
clorul este mai important în formula sării de bucătărie?. Aşa cum sodiul şi clorul sunt importante şi necesare, la
fel şi ereditatea şi mediul nu pot fi separate.”
Aşa cum am arătat doar ereditatea nu poate asigura singură devenirea umană, chiar dacă este favorabilă,
nu poate compensa efectele dezastruoase ale unui mediu neadecvat şi deficitar (în special în ceea ce priveşte
mediul social cultural). În acest sens, experimentul de deprivare senzorială efectuat de Hebb, Heron şi Scott a
arătat că un subiect uman, lipsit de contactul senzorial cu lumea înconjurătoare, după 20 de ore, prezintă
tulburări emoţionale, o scădere a capacităţilor intelectuale, halucinaţii. Lipsa mediului social cultural duce la
dezvoltarea „copiilor sălbatici”.
Foarte cunoscut este cazul descris de M. Zlate al unui tânăr găsit în 1781 de un ţăran lângă Braşov, total
sălbăticit. Deşi ţăranul a încercat să-l umanizeze nu l-a putut învăţa decât performanţe comportamentale
accesibile animalelor superioare, respectiv: „să folosească lingura, să umble îmbrăcat, să aducă apă de la
fântână”. În schimb, în acest caz, achiziţia vorbirii, a limbajului nu a fost posibilă. Acest caz şi multe altele, mai
recente, arată că în lipsa contactului cu mediul socio-cultural structurile biologice ale omului se conservă şi chiar
se dezvoltă accentuat, în timp ce cele sociale, considerate specific umane, nu se dezvoltă.
De asemenea, doar mediul nu poate compensa unele neajunsuri ale eredităţii; de exemplu, în cazul
maladiei „Cri du chat” – ţipătul psicii – cauzată de delitia parţială a braţului scurt al cromozomului 5, o îngrijire
atentă sau o educaţie intensivă nu pot duce la un nivel normal, întârzierea mentală gravă şi întârzierea generală a
creşterii determinate de această boală.
Dar cât anume influenţează ereditatea şi cât anume influenţează mediul procesul dezvoltării umane?
Odată ce a fost acceptată ideea că fiecare factor, genetic şi de mediu, are o pondere specifică în
dezvoltarea şi manifestarea unei trăsături şi că ele nu pot fi separate, cercetătorii au căutat să determine aceste
ponderi. De exemplu, impulsivitatea unei persoane depinde în procent de 30% de ereditate şi 70% de mediu, în
procente egale sau este vorba de o altă variantă.
În lucrarea Human development, J.W. Vonder Zander redă câteva studii realizate de cercetători în
domenii care răspund la întrebarea formulată anterior.
Astfel, Kogan şi colaboratorii săi au urmărit 41 de copii timp de 8 ani pentru a studia variabila timidate.
Ei au constatat că 10-15% dintre subiecţi păreau să se fi născut cu o predispoziţie biologică spre a se teme de
oameni, obiecte şi evenimente noi. Reacţiile biologice ale acestor copii (dilatarea pupilelor, ritm accelerat al
bătăilor inimii) indicau faptul că sistemul lor nervos reacţionează exagerat chiar şi în condiţii normale de stress.
Alţi coautori, ca Daniels şi Plasniv, au demonstrat că în cazul unor părinţi tineri copii lor biologici tind să
moştenească această trăsătură chiar şi dacă sunt adoptaţi de părinţi sociabili.
Dezvoltare Umana
Un alt studiu celebru realizat la Unversitatea din Minnesota, de către Bauchard; Lykkon;Meline; Segel şi
Leo pe un lot de 348 de perechi de gemeni, dintre care 44 de perechi crescuţi separat, au fost supuşi unor teste
intensive pentru diferite variabile (inteligenţă, alergii, analiza sângelui) şi au răspuns la peste 15 mii de întrebări
legate de personalitatea lor. Din cele 11 trăsături cheie de personalitate 7 au prezentat o influenţă ereditară
preponderentă. Tabelul realizat de cercetători în care au definit pentru fiecare trăsătură procentajul de influenţă
genetică, arată astfel:
Social potency 61%

Tradiţionalism 60%
Stress reaction 55%
Absortion 55%
Allienation 55%
Well-being 54%
Harm avoidance 51%
Aggression 48%
Achievement 46%
Control 43%
Social closeness 33%
Se observă un rezultat destul de neaşteptat, pentru tendinţa de tradiţionalism care pare să fie în proporţie
de 60% înnăscută, pe când nevoia de apropiere socială are 33% pondere înnăscută. De asemenea, puterea de a se
impune ca lider este în mai mare măsură moştenită, decât tendinţa spre agresivitate 48%.
Însă, efortul de a ataşa procente de influenţe unor trăsături umane, a fost criticat deoarece, chiar dacă s-a
stabilit statistic că factorul ereditar influenţează cu 48% agresivitatea, nu putem concluziona că 48% dintre
comportamentele agresive ale unei anumite persoane sunt acuzate de factorul ereditar. Există situaţii concrete
când ceea ce apare ca o contribuţie a eredităţii într-un context, poate fi considerat ca o contribuţie a mediului în
alt context.
Autorul amintit mai sus dă exemplul bolii PKU (Pheylketonaria) o formă severă de retard mintal, care
rezidă în imposibilitatea organismului de a metaboliza fenilanina, un ingredient obişnuit al hranei zilnice.
Conform legilor J. Mendel această maladie este transmisă genetic.
Dar, dacă un copil purtător al acestei predispoziţii genetice este hrănit fără substanţa pe care organismul
lui nu o poate asimila, el se va dezvolta normal. Deşi determinată genetic, în cazul unei diete adecvate, PKU
poate fi privită ca o boală determinată în totalitate de mediu. Există însă, mulţi cercetători care contestă
abordarea „mediu sau ereditate”, cât şi încercarea de a defini exact influenţele celor doi factori aplicati la viaţa
(dezvoltarea) umană, întrucât nici mediul, nici ereditatea nu există separat, ci se află într-o interacţiune continuă.
A. Anastasi recunoaşte faptul că rolul jucat de factorii ereditari este mai important în unele domenii
(aspecte) ale dezvoltării decât în altele. Ea foloseşte termenul de „continuum of indirectness” pentru a explica că
la un pol se află contribuţiile directe ale eredităţii cum ar fi trăsăturile fizice (culoarea ochilor) sau maladii
cromozomiale (sindromul Daun), iar la celălalt pol sunt contribuţii ereditare ca în cazul stereotipurilor pe care un
grup, o societate le ataşează culorii pielii.
Psihologii S. Scarr şi K. Mc Cartney sunt de părere că genele ne influenţează în alegerea mediului către
care ne îndreptăm şi pe care îl frecventăm. Autorii mai sus menţionaţi, evidenţiază trei modele de relaţionare
între mediu şi ereditate:
 Modul pasiv – părinţii le conferă copiilor atât materialul genetic, cât şi un mediu care sunt favo-
rabile sau nefavorabile pentru dezvoltarea unei capacităţi oarecare.
 Modul invocativ – în care copiii invocă un anumit răspuns din partea celorlalţi din cauza
predispoziţiilor genetice.
 Modul activ – copiii caută un mediu care să fie compatibil cu temperamentul şi predispoziţiile
lor genetice.
Dezvoltare Umana
Biologia contemporană este cea care a demonstrat ereditatea biologică umană. O nouă fiinţă poate
prezenta următoarele însuşiri transmise ereditar:
- o anumită structură corporală cu diversitatea de organe interne, cu funcţiile ei specifice;
- particularităţi staturale şi ponderale;
- conformaţia feţei, culoarea ochilor, a părului;
- caracteristici ale compoziţiei chimice a sângelui;
- particularităţi ale metabolismului;
- particularităţi ale sistemului hormonal;
- procesele de creştere, maturizare, îmbătrânire, precum şi metabolismul sunt determinate genetic.
Influenţele ereditare asupra maturizării gemenilor au relevat sincronizări remarcabile. Gemenii identici
ajung la menarha cu o diferenţă de o lună sau două, în timp ce între gemenii bivitelini există, în medie, o
diferenţă de aproximativ 12 luni. În condiţii normale de mediu, creşterea este determinată ereditar în funcţie de
stadiile de dezvoltare. Totuşi factorii de mediu pot influenţa acest proces:
 Nutriţia – malnutriţia (atât subnutriţia cât şi supernutriţia) conduc laanormalităţi de creştere
 Bolile – mai ales asociate cu subnutriţia au un rol negativ în dezvoltarea fizică
 Clima – o climă caldă determină un fizic slab, înalt, pe când o climă rece determină un corp scund,
îndesat
 Afecţiunea şi stimularea din partea celor care cresc copilul influenţează în mod pozitiv sau
negativ creşterea.
Îmbătrânirea este şi ea cauzată de codul genetic, corpul omenesc având o durată de viaţă predeterminată.
Celulele corpului se pot divide până la o 100 de ori după care acest proces se stopează şi apar boli precum:
infarct, artero-scleroza etc. În momentul actual geneticienii vor să identifice care semnale determină celula să se
dividă şi care semnale pot întrerupe acest proces. Ei vor să identifice gena (genele) responsabilă pentru
îmbătrânire şi să o modifice înainte de naştere. Îmbătrânirea este influenţată şi de factori de mediu cum ar fi:
fumat, stress, consumul de alcool etc. S-a descoperit gena responsabilă de orologiul nostru biologic, adică de
momentele zilei când ni se face somn şi când ne trezim. Această genă a fost descoperită la o familie din Utah,
SUA. Mulţi membri ai acestei familii prezentau o tulburare de somn neobişnuită: le era imposibil să stea treji
după ora 19 seara, dar la ora 2 erau deja treji şi plini de energie. Când cercetătorii au analizat mostre de ADN ale
acestei familii au descoperit că membrii care prezentau această tulburare aveau o secvenţă particulară a unei
gene numite hPer2 pe care ceilalţi nu o aveau.
Dacă în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică rolul eredităţii este binecunoscut, în cazul eredităţii psihice
dezbaterile continuă încă.
Totuşi aceste aspecte merită punctate.
Nu trebuie uitat că psihicul aparţine sferei fenotipului (interacţiunii dintre genotip şi mediu) un impact
important având chiar şi interacţiunea dintre genotip şi mediul intrauterine.
Deja idea de a determina care factor, ereditar sau de mediu determină o anumită trăsătură sau
caracteristica este perimată – influenţa eredităţii trebuie analizată prin prisma interacţiunii cu ceilalţi factori.
Decât să utilizăm termenul de ereditate psihologică ar trebui să vorbim de „rolul eredităţii în activitatea
psihică” sau de „premise ereditare” pentru viaţa psihică, pentru a ne sugera o fatalitate sau o determinare mult
prea strictă şi a uita importantul rol al mediului (R.Zazso).
Ereditatea trebuie gândită în termenii unei premise cu logică probabilistică ce poate oferi omului o şansă
(când este normală) sau o neşansă (când este tratată). (M.L.Iacob).
Aportul factorului genetic nu are pondere unitară în dezvoltarea psihică el variind în funcţie de:
1. natura proceselor psihice (cele comune cu cele ale animalelor au o mai mare implicare a
ereditarului)
2. gradul de complexitate (percepţiile spontane sunt mai legate de mecanisme înnăscute)
3. etapa de dezvoltare ontogenetică (etapele mai timpurii se caracterizează prin o participare mai
mare a mecanismelor ereditare)
4. specificul unor componente psihice (care au o puternică bază nativă cum ar fi aptitudinile)
Dezvoltare Umana
5. derularea cu un ritm mai crescut a programului de maturizare biologică în anumite etape de viaţă.
Ereditatea este factor necesar dar nu suficient pentru dezvoltarea psihică umană. Realizarea programului
ereditar de maturizare nu se realizează sau se realizează cu întârziere sau cu erori în cazul unei relaţii
nesatisfăcătoare cu mediul.
Zestrea ereditară a omului este polivalentă, larg determinată, o constelaţie structurata intre multiplu şi
difuz. Aceste caracteristici ale eredităţii umane fac posibile construcţiile psiho-comportamentale ce apar de-a
lungul vieţii.
Temperamentul, predispoziţiile, inteligenţa generală, aptitudinile speciale se pun mai mult pe seama
eredităţii. Profilul caracterial, obişnuinţele, mentalităţile se pun mai mult pe seama mediului. Structurile de
gândire, aptitudinile complexe se datorează interacţiunii ereditate mediu.
În cadrul confruntării „ereditatea sau mediul” răspunsul tinde să fie unanim acceptat de cercetători: nu
există un conflict între cei doi termeni, atât mediul cât şi ereditatea au ponderi variabile în diferite trăsături
umane, unele fiind determinate preponderent genetic (culoarea părului) sau preponderent de factorii de mediu
(superstiţii), altele rezultând din interacţiunea ereditate–mediu (starea de sănătate).
De multe ori nu procentul de influenţă este important, ci modul cum se relaţionează factorul de mediu cu
cel ereditar (cele trei modele de relaţionare).
Majoritatea autorilor îşi îndreaptă atenţia, în ceea ce priveşte dezvoltarea personalităţii asupra
următorilor factori: ereditate, mediu şi educaţie. Dar deşi ei influenţează dezvoltarea umană, nu o determină în
totalitate. Alături de aceştia mă gândesc dacă nu este bine să cercetăm şi aportul sinelui la dezvoltarea
personalităţii fiecărui individ în parte. Se pune întrebarea: De ce fiinţa umană să fie determinată numai de factori
care scapă controlului propriu, fie că sunt interni, de mediu sau de educaţia stabilită exterior lui de un sistem?
Poate că adevăratul impact al eredităţii şi al mediului nu poate fi înţeles decât în contextul interacţiunii
lor cu fiinţa umană, reală şi concretă, adică cu o individualitate. Consider că în dificilul drum al conturării şi
cristalizării personalităţii fiecare adaugă la influenţele eredităţii şi mediului, propriul său efort, propria sa
contribuţie.
Dezvoltare Umana
În ce fel conditiile de mediu afecteaza dezvoltarea din punct de vedere uman a gemenilor univitelini?
Enuntati care sunt principalele insusiri transmise din punct de vedere ereditar fiintei umane.
Dezvoltare Umana
1.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
Răspunsurile sunt cuprinse în continutul unității nr 1,
1.4. Lucrare de verificare Nr. 1
Descrieti folosind un caz concret, cum influențează factorii de mediu și cei ereditari, potențialul de
dezvoltare al unui copil de vârsta prescolara.
1.5. Bibliografie
1. A. Anastasi, Psychology, Oxford P.U., 2001, p.75.
2. T. Creţu, Psihologia vârstelor, Editura Caritas, Bucureşti, 2001, p. 20.
3. T. Creţu, op. cit., pp. 21-24; A. Munteanu, Psihologia copilului şi adolescentului, Editura Augusta, Timişoara,
1998, pp. 25-27.
4. M. Golu, M. Pais Lăzărescu, Psihologie – manual pentru clasa a X-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
5. Imm. Kant, Critica Raţiunii Pure, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981
6.E.D. Papalia, S. Wendkos Olds, Human development, McGraw Hill Book, New York, 1996, p. 87.
7. J.W. Vander Zander, Human Development, McGraw HillBook, New York, 1999, pp. 27, 28.
8. Emil Verza, Psihologia vârstelor, Editura pro Humanitas, Bucureşti, 2002.
9. S. Scarr, K. McCarney, Social Psychology, New York, Harper Row, 1993, p. 273.
10.Zlate M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 203.
Dezvoltare Umana
Dezvoltare Umana
Unitatea Nr. 2
Ciclul copilariei
Cuprins Pagina
2.1. Perioada conceperii
2.2. Primul an de viata
2.3. Perioada prescolara
2.4. Perioada scolara mica
- Acumuleze informații legate de procesul dezvoltarii în

perioada de viața prenatala, perinatala sau intrauterina
- Înțeleagă care sunt achizitiile comportamentale ale

copilului în primul an de viața
 Cum se realizeaza procesul de socializare primara și cel

de socializare secundara a copilului în primii șase ani de viața
 Modul în care copilul dobandeste principalele

cunoștințe în familie și la școala care ii permit integrarea din punct de vedere
psihosocial.
Dezvoltare Umana
2.1. Perioada conceperii
Din momentul concepţiei se instituie o nouă existenţă umană, care are atâta viaţă şi drept de viaţă, cât are
şi un nou născut, un copil de şcoală, un tânăr, un adult.
Taina începutului vieţii nu afost pătrunsă de ştiinţe. Progresul lor, însă a adus multe detalii edificatoare,
ce întăresc aspectul sacru al vieţii.
Genetica arată că, din primele momente ale evoluţiei proceselor biochimice, ce se declanşează după actul
conceperii, embrionului i se incubă o structură cu o bogăţie de date cu nimic mai prejos decât cea a omului
matur.
Tehnologia modernă a permis studierea comportamentului individual al copilului în uter. Caracteristicile
fătului au aceeaşi pregnanţă ca şi cele ale copilului deja născut. Toate etapele evoluţiei intrauterine constituie nu
etapele oricărei fiinţe, ci ale uneia înzestrate cu suflet şi raţiune.
Ştiinţa a scos în evidenţă caracterul continuu, programat al procesului de dezvoltare al embrionului,
începând de la primele sale stadii. Nu există o diferenţă substanţială între zigot, forma de viaţă căpătată imediat
după concepţie, şi nou născut. Datele biologice ne permit astăzi să constatăm că fiinţa umană îşi începe ciclul
vital de la forma zigotului, de la fuziunea gameţilor, fiind acelaşi individ biologic cu adultul de mai târziu.
Desigur, datele oferite de biologie nu permit afirmarea naturii umane pentru că aceasta implică prezenţa
spiritului, care încarnează fiinţa umană. Atât filozofia cât şi religia arată că persoana umană are, în acelaşi timp o
parte spirituală şi una corporală. Corpul reprezintă condiţia indispensabilă ca omul să aibă viaţă proprie în lume.
Inseparabilitatea spiritului de corp arată că începutul fiinţei umane coincide cu începutul evoluţiei individului
uman.
Investigaţiile genetice au impus răspunsuri ca cele oferite de filizofie şi religie, arătând că de la
concepere, omul a primit toată zestrea genetică. Acest fapt întăreşte concluzia că omul este o persoană umană
încă din stadiul de embrion. Viaţa umană începe în momentul concepţiei, în momentul când oul este fecundat.
Atunci ia naştere o fiinţă umană care se dezvoltă separat de părinţi şi care trebuie să se bucure de demnitate şi să-
i fie asigurate drepturile ce decurg de aici.
Perioada Conceperii
Viaţa intrauterină; Misterul conceperii fiinţei umane-ontogeneza
La om, reproducerea se realizează prin actul sexual care prilejuieşte unirea celor două celule
germinative: spermatozoidul şi ovulul. La fiecare evacuare de lichid seminal, în timpul raportului sexual,
bărbatul depune în vaginul femeii cam 5 ml din acest lichid, 1 ml conţinând cam 60 de miliaone de
spermatozoizi, ceea ce înseamnă că numărul spermatozoizilor depuşi în timpul unui singur raport este de 300 de
milioane. O bună parte din aceşti spermatozoizi vor pieri în vagin din cauza acidităţii secreţiei ce se găseşte aici.
Mulţi dintre cei care vor apuca să intre în uter vor pieri de asemenea în drumul lor spre trompe, de unde rezultă
că numai o mică parte din spermatozoizi vor ajunge până la trompe. Îndreptându-se spre gâtul uterului,
spermatozoizii înaintează în secreţiile vaginului cu o viteză de aproximativ 3 mm pe minut. În uter ei vor păstra
cam aceeaşi viteză însă în clipa în care vor pătrunde în trompe, vor înainta mai anevoios, împotrivindu-se
curentului de sens contrar pe care-l întreţin cilii vibratili din interiorul trompelor. Aici, abia dacă vor putea
parcurge o jumătate de mm pe minut. Unui spermatozoid îi trebuie cam 3 ore pentru a trece din vagin în uter şi
cam tot atâta timp pentru a trece din uter în trompe.
Din mulţimea de spermatozoizi care au pătruns în trompă, unul singur va fecunda ovulul. Ajuns în
imediata apropiere a acestuia, el intră cu capul, pătrunzând în conul de atracţie pe care ovulul îl formează în acea
clipă. Coada care îi servise până atunci drept motor, se desprinde şi cade. Nucleul spermatozoidului, respectiv
capul, pătruns în protoplasma ovulului, o străbate şi se uneşte cu nucleul acestuia, formând un singur nucleu, cu
Dezvoltare Umana
un număr dublu de cromozomi, ajungându-se la cantitatea normala de ADN (46 de cromozomi, în următoarele
12 ore). Această unire odată efectuată, fecundaţia este desăvârşită şi oul fecundat îşi începe dezvoltarea
embrionară.
Din clipa în care spermatozoidul a pătruns în ovul, acesta începe să secrete o substanţă care îngroaşă
membrana exterioară, împiedicând pătrunderea altor spermatozoizi. Aceştia din urmă fie că vor pieri în
trompă, fie că îşi vor continua drumul până în pavilionul trompei, şi de aici în cavitatea abdominală, unde vor
pieri şi ei.
La 30 de ore după concepţie începe un şir lung de divizări şi de diferenţieri, program care se încheie
după 4 zile. Fisiunea, duce la crearea de celule iniţial două, apoi 4, 8, 16, 30 s.a.m.d. În stadiul de adult,
organismul se compune din aproape 20 de milioane de celule. Când divizarea ajunge la 12, 16 celule (stadiul de
blastocist), embrionul seamănă cu un ciorchine sau cu o mură fiind botezat „morula”. Acest ghem de celule din
aceeaşi dimensiune cu zigotul a ajuns din trompă la intrarea în uter. Deplasarea sa a fost determinată de mişcările
ondulatorii ale trompei. Lichidul vâscos, secretat din pereţii plini de cili ai trompei, se va infiltra în spaţiile libere
ale boabelor ciorchinelui, adică ale blastomerilor.
După 3 zile, blastocistul, adică morula cu celule stratificate, ajunge în uter, unde poate rătăci o zi chiar
două, căutându-şi un loc bun pentru cuibărire, adică nidare.
Blastocistul se opreşte de obicei într-un loc unde tonusul muscular este mai scăzut, spre fundul sacului
uterin.
Între embrion şi trupul mamei are loc primul dialog – timp de 2 ore – prin care-şi confirmă reciproc
soluţiile hotărâte. Când organismul mamei şi embrionul au căzut de accord asupra locului formării cuibului,
secreţia cililor devine mai ambudentă, iar concentraţia enzimelor se amplifică. Mucoasa permeabilă se erodează
sub embrion, iar acesta, ajutat de vilozităţi şi secreţii, rupe ţesuturile glandelor şi pereţii capilarelor. Blastocistul
se scaldă într-o baie de sânge. Endometrul ţese după aceea, peste embrion, o plasă de epitelii, pînă îl va acoperi
complet. La sfârşitul săptămânii a doua, blastocistul are deja trei straturi, din cel periferic urmând să se dezvolte
placenta.
Dezvoltarea fizică în perioada prenatală

În primele trei săptămâni de sarcină, aglomerarea de celule bine grefate deja în uter, dezvoltă trei straturi
de celule: ectoderm, mezoderm şi endoderm. Din acestea se formează diferite ţesuturi şi organe ale corpului
omenesc. În această etapă, faza germinală, apare coarda spinală în jurul căreia se formează, mai târziu, coloana
vertebrală. Din acest moment până în săptămâna a opta de sarcină fiinţa care se dezvoltă în uter se numeşte
embrion. La sfârşitul celei de-a patra săptămână, acest omuleţ în devenire care este cocoşat, ghemuit şi cu codiţă,
are abia o lungime de jumătate de centimetru. Deoarece în aceste câteva săptămâni încep să se formeze toate
organele corpului, etapa embrionară este socotită a fi de maximă vulnerabilitate în faţa oricărui factor de mediu
nociv (alimentaţie carenţială a gravidei, consumul de alcool, tutun, droguri, bolile mamei etc.). Autoarea cărţii
„Child development”, Laura E.Berk, a elaborat o schemă care ilustrează perioadele critice în dezvoltarea
prenatală. Autoarea menţionată afirmă că fiecare organ sau structură are o perioadă critică, în care dezvoltarea lui
poate fi afectată.
Se apreciază ca cel mai vulnerabil interval pentru creier este între 15 şi 25 de zile, pentru inimă între 20
şi 40 de zile, pentru ochi între 24 şi 40 de zile, pentru picioare între 24 şi 36 de zile. Specialiştii cred că 80%
dintre anomaliile noului născut sunt provocate de un mediu prenatal neadecvat.
Embrionul creşte rapid între a patra şi a opta săptămână de aproximativ 4 ori în lungime pentru a ajunge
la sfârşitul săptămânii a opta o formă umană vizibilă. Deşi lungimea corpului nu depăşeşte încă 2-3 cm, forma
iniţială a organelor se definitivează şi embrionul dispune deja de mâini, picioare, nas, ochi, gură chiar şi de
pleoape.
Din a opta săptămână şi până la naştere copilul în evoluţie se numeşte făt.
În cele şapte luni, ţesuturile şi organele deja formate dar simple din punct de vedere structural, se
dezvoltă. Fătul creşte cu o iuţeală incredibilă în lungime şi greutate. Astfel la opt săptămâni, fătul cântăreşte abia
30 grame şi în lungime are doar 2-3 centimetri, pentru ca la naştere acesta să ajungă la circa 50 de centimetri. Tot
în această perioadă creşte părul, la sfârşitul săptămânii a 20 –a cresc perişorii corporali precum şi unghiile.
Oasele se formează între săptămâna a 13 a şi a 16 a, iar la sfârşitul săptămânii a 30 a se adună grăsimi pe sub
Dezvoltare Umana
piele, ceea ce face ca fătul să fie rotund şi cu o piele netedă. În săptămâna a 14 a, inima fătului pompează deja
sânge iar peste patru săptămâni se pot auzi bătăile inimii micuţei fiinţe dacă apăsăm cu urechea pe burta mamei.
Se formează reflexele musculare ale pleoapelor, palmelor şi ale picioarelor iar în cea de-a 14 a săptămână apar
reflexele înghiţitului. Fătul începe să-şi sugă degetul mare, îşi dezvoltă o serie nouă de capacităţi, el sughite,
execută mişcări de supt şi de înghiţit, se rostogoleşte în faţă şi pe spate, îşi strange mâna pumn, dormitează şi
începe să reacţioneze la stimulii exteriori.
Pe parcursul lunii a treia, se poate determina deja sexul viitorului copil. De la 28 de săptămâni fătul este
suficient de bine echipat fiziologic pentru a supravieţui unei naşteri premature. Comparativ cu perioada
precedentă, cea fetală, este mult mai puţin expusă agenţilor teratogeni, fătul este mai mult predispus unor
perturbări şi defecte de ordin psihologic şi mai puţin defectelor, anomaliilor de ordin fizic.
Dezvoltarea psihologică în perioada intrauterină

Nou născutul vine pe lume cu o carte de vizită foarte bogată care nu se rezumă la achiziţii de natură
anatomo fiziologice, acest om în devenire are şi o bogată activitate psihică. Iar, din punct de vedere psihologic,
la naştere copilul nu este o sumă de reflexe, deoarece fundamentele psihismului său se construiesc încă din
perioada intrauterină.
Vorbind despre dezvoltarea psihică, în perioada prenatală, trebuie de menţionat faptul că iniţial evoluţia
este nespectaculară, achiziţiile sunt de natură motrică şi senzorială. Iar în ultimul trimestru de sarcină se
înregistrează un salt calitativ, ce antrenează şi alte dimensiuni psihologice, mai complexe.
Sub raport motric, primele mişcări vizibile se pot detecta pe la şapte săptămâni şi jumătate. Este vorba de
o flexiune uşoară şi o extensie a coloanei vertebrale cu mişcarea celor patru membre. Rezultă prin urmare că
viitorul copil se mişcă cu mult înainte ca mama sa să poată percepe aceste mişcări. Copilul ştie nu numai să-şi
îndoaie corpul, să lovească cu membrele, să se întoarcă dintr-o poziţie în alta, el ştie să şi înghită, să-şi sugă
degetul şi să sughită. La vârsta de 17 săptămâni, mimica se colorează întrucât ştie să facă diferite grimase, să-şi
strângă ochii şi să-şi încrunte sprincenele.
Aparatul senzoral se dezvoltă treptat, ca până la naştere copilul să posede un arsenal bogat de abilităţi
senzoriale.
Simţul gustativ intră în funcţiune cam pe la cinci luni, copilul fiind capabil să sesizeze diferenţele dintre
dulce şi amar şi să-şi manifeste cu acest prilej obţiunea sa faţă de dulciuri şi aversiunea faţă de substanţele
amare. Dat fiind faptul că senzaţiile olfactive acompagniază pe cele gustative, sunt identificate şi o serie de
virtuţi odorifice la fetus, care se concretizează prin tot felul de grimase în faţa mirosului pe care-l emană hrana ce
îi este livrată.
Sub raport tactil, fătul nu numai că nu agrează un uter matern tensionat dar reacţionează, prin maximă
promptitudine şi vechemenţă, prin lovituri ale membrelor şi prin strigăte, la orice manevră de pipăire sau de
pişcare care se exercită asupra lui.
Noi avem tendinţa să credem că dat fiind ambianţa obscură în care trăieşte copilul în timpul celor nouă
luni de gestaţie, el nu posedă senzaţii de natură vizuală. Această impresie este falsă, deoarece încă de timpuriu
copilul posedă o sensibilitate la lumină puternică. S-a demonstrat faptul că fătul reacţionează prin modificări de
ritm cardiac şi prin schimbarea poziţiei sale în uter,dacă pe abdomenul mamei sale se proiectează un jet intens de
lumină.
Auzul este prima punte de contact între universul intra şi extra uterin. Simţul auzului este, probabil, cel
mai dezvoltat simţ înainte de naştere, o mare influenţă o are faptul că uterul nu este un loc tăcut. Fătul aude
sunete precum curgerea sângelui prin venele mamei, sunetele făcute de stomac, intestine, bătăile inimii,
respiraţiile precum şi tonul vocii mamei filtrat de ţesuturi, oase, fluide şi vocile altor oameni venit prin lichidul
amniotic. Ceea ce aude copilul corespunde cu ceea ce putem auzi ţinând capul sub apă.
Sunetele intrauterine formează o carpetă pentru vocea mamei care apare distinctă şi are un impact
particular deoarece se transmite în uter prin propriul corp şi ajunge la făt într-o formă mult mai puternică. Ritmul
inimii fătului încetineşte când aude vocea mamei, fapt ce sugerează că fătul nu numai că aude dar şi recunoaşte
vocea mamei, fapt ce are un efect securizant şi sedativ asupra lui. Mulţi cercetători atestă şi capacitatea noului
născut de a recunoaşte, imediat după naştere, vocea părinţilor, ceea ce de asemenea se acompaniază cu certe
consecinţe de calmare. Există de asemenea argumente, făcute pe temeiuri experimentale, că fătul are o
Dezvoltare Umana
deschidere faţă de muzică, copii manifestând nu numai preferinţe aşa cum este muzica lui Vivaldi sau Mozart,
manifestă şi antipatii mai ales faţă de muzica Rock, dar şi faţă de părţile dramatice din lucrări ale lui Beethoven
şi Bramhs. Muzica are efecte formative asupra vieţii viitoare. O muzică melodioasă, ritmată şi de o intensitate
redusă are efecte pozitive, benefice asupra mamei şi asupra fătului. Astfel, cântatul este recomandat în timpul
sarcinii atât pentru ăt cât şi pentru mamă, el conducând la relaxarea muşchilor solicitaţi în timpul naşterii.
Cercetătorii au stabilit un şir de avantaje ale audiţiilor muzicale în perioada intrauterină. Acestea sunt: scurtarea
duratei travaliului, naşteri mai puţin traumatice, nou născuţii caracterizându-se prin relaxare corporală, au ochii
deschişi şi plâng mai puţin sau deloc, sănătatea lor generală şi puterea fizică fiind excelente, iar IQ este extrem
de ridicat. Universul sonor în care trăieşte fătul are o importanţă capitală pentru dezvoltarea sa armonioasă, atât
din punct de vedere psihic cât şi fizic. Pentru aceasta trebuiesc evitate excesele, atât în sensul unei poluări fonice
cumulative care, provoacă inclusiv o scădere corporală a copilului, cât şi în sensul privării de sunete, fapt ce ar
retarda maturizarea acestuia pe toate planurile. O deosebită importanţă în cercetări a fost acordată unor altor
achiziţii prenatale şi anume a celor vagitus uterine sau, cu alte cuvinte, strigătele fetale. Concluzia cercetătorilor
este că acest gen de reacţii apar spontan, în semn de protest vehement faţă de o situaţie traumatizantă.
În perioada intrauterină are loc şi debutul memoriei, acest început înregistrându-se în luna a şasea.
Datorită producţiei de ocitocină, un hormon pe care mama îl secretă pentru a susţine naşterea, toate achiziţiile de
natură mnezică, recoltate de copil intrauterin, sunt uitate, mai precis ele sunt transferate în inconştient. Aşa cum
funcţionarea memoriei acompagniază şi susţine apariţia capacităţii de învăţare, cercetătorii şi-au arătat interesul
şi faţă de acest domeniu.
Un experiment interesant a fost efectuat asupra mai multor femei gravide şi anume: au fost selectate
drept subiecţi femei însărcinate care nu cunoşteau nici o limbă străină. Şi în intervalul de timp de la luna a şasea
la luna a opta inclusiv, le-au fost prezentate în medie, de două ori pe săptămână, serii de cuvinte apoi propoziţii
scurte în limba franceză sau engleză. Copii acestor femei au fost testaţi la aproape trei ani- odată cu intrarea în
colectivitatea grădiniţei- pentru a se vedea dacă nu cumva prezintă o receptivitate în învăţarea limbii străine
respective. Ipoteza s-a confirmat: 70% dintre aceşti copii au manifestat o mai mare receptivitate în învăţarea
limbilor străine, potenţialul psihic a apărut mai evident comparativ cu alţi copii, auzul fonetic mai dezvoltat şi
ulterior chiar, motive mai pronunţate pentru astfel de învăţare.
Tot în perioada intrauterină începe să se dezvolte şi afectivitatea fiinţei umane ce porneşte din multiplele
relaţii ce le stabileşte cu mama sa. Încă din luna a şasea fătul este capabil de emoţii. Pe parcursul celor nouă luni
de viaţă între mamă şi copil, funcţionează neântrerupt trei relaţii, trei canale de comunicare:
 reţeaua fiziologică, ce se referă la faptul că mama asigură hrana şi oxigenul necesar dezvoltării
copilului, iar acesta, prin placentă, livrează hormonii necesari bunului mers al sarcinii.
 canalul comportamental, ce constă în gesturile prin care cei doi îşi transmit mesajele. Mama îşi
mângâie cu blândeţe abdomenul, ori de câte ori îşi simte copilul tensionat, fătul lovind energic cu
membrele, protestând astfel faţă de o situaţie de disconfort. Este ştiut faptul că mama vorbeşte în
mod afectuos cu fătul, că încearcă să-l liniştească şi că poartă un monolog cu o mare încărcătură
emoţională relatând cu uimire faptul că fătul ascultă şi înţelege apelul făcut de ea. Se creează o
empatie între făt şi mamă, o legătură care va rămâne indisolubilă „ombilicală” până la sfârşitul vieţii.
Acesta este motivul pentru care se recomandă ca mama să-i vorbească copilului ori de câte ori acest
lucru este posibil.
 relaţia empatică, rezultă din schimbul de atitudini dintre mamă şi copil. Atitudinea indiferentă sau
rejectivă a gravidei faţă de fiinţa care se dezvoltă poate compromite definitiv dezvoltarea
armonioasă a copilului. Astfel, în acest caz, şi copilul adoptă o atitudine de respingere şi de
nerecunoaştere.
Viaţa intrauterină, este încă, un domeniu în cercetare, o atenţie deosebită acordândui-se aspectului sau
dimensiunii psihologice. Datele acumulate până în prezent însă, pun în evidenţă într-un mod elocvent că fiinţa
care se dezvoltă în uterul matern nu este o simplă aglomerare de celule ci este un început de viaţă, un mister pe
care trebuie să-l protejăm şi să-l respectăm.
Dezvoltare Umana
Ce este ontogeneza?
Explicati ce este faza germinala
Dezvoltare Umana
2.2. Primul an de viata
Etapa ce debutează din momentul naşterii constituie teatrul unor luxuariante transformări când, aşa cum
se exprimă E.Erikson, se declanşează un proces de „reglare mutuală”.
Comparativ cu un pui de animal care îşi dobândeşte independenţa imediat după naştere, copilul fiind mai
puţin utilat din punct de vedere instructiv, va rămâne încă dependent, pentru multă vreme, faţă de părinţii săi.
Desigur, aşa cum remarcă R.Person, „integritatea funcţiilor senzoriale şi motrice constituie o condiţie
necesară pentru dezvoltarea optimă a copilului”. Treptat acesta îşi va elabora funcţiile adaptative sub presiunea
tuturor constrângerilor care se exercită cât şi cele impuse de mediul uman (necesitatea asimilării limbajului, a
respectării regulilor de conduită). Forţa care propulsează şi tonifică multitudinea achiziţiilor psihofizice ale
noului născut este afecţiunea parentală, ceea ce a determinat-o pe R.Vincent să numească această etapă – „vârsta
afectivităţii pure”.
Primul an de viaţă este dominat de trei achiziţii fundamentale: apucarea şi mânuirea elementară a
obiectelor, mersul şi primele cuvinte.
Primul an de viaţă se caracterizează printr-o dezvoltare motorie şi socioafectivă specială: la trei
săptămâni copilul zâmbeşte neselectiv, la şase luni surâde preferenţial selectiv, iar la opt luni apare frica de
separare de mamă, absenţa sau îndepărtarea acesteia generându-i stări de nelinişte, anxietate, plâns, relativă
agitaţie. Calitatea ataşamentului emoţional faţă de mamă, faţă de părinţi în general sau persoane apropiate
exprimă gradul de sănătate psihică a copilului. O relaţie caldă şi sigură, suportivă cu copilul este baza sănătăţii
emoţionale de mai târziu şi deschide drumul unei socializări calme şi eficiente.
Copilul are un orar ordonat de somn şi alimentaţie, cu îmbogăţirea şi diversificarea progresivă a
principiilor alimentare, fără respingeri şi crize semnificative. Are loc experimentarea primei separări
semnificative de mamă – înţărcarea sau trecerea de la alăptarea la sân la alimentaţia autonomă.
Descoperirea şi explorarea senzorio- motorie a obiectelor din jur este una dintre activităţile principale, se
învaţă primele relaţii cauzale simple, precum şi relaţiile spaţiale. Imediat după naştere bebeluşul este pus pe
burta mamei sale, încă lipicios, cu respiraţia de abia stabilizată. Faptul că stă lipit de mamă este un privilegiu
pentru copil din mai multe privinţe. El regăseşte bătăile inimii mamei sale care l-au legănat în timpul perioadei
intrauterine.
Regăsirea aceluiaşi zgomot familiar „afară” este un element important de calmare a bebeluşului şi
dezvoltă un sentiment de securitate.
Încă din viaţa prenatală copiulul este echipat senzorial, iar evoluţia lui în primul an de existenţă nu face
decât să populeze la un nivel superior această zeste. Apariţia percepţiei la vârsta de 2-3 luni, secondată
îndeaproape de o atenţie spontană vor juca un rol fundamental în procesul de cunoaştere. La naştere pielea
copilului are o culoare roşie-violacee intensă, care se estompează treptat, devenind trandafirie. Pentru a facilita
travaliul şi expulzia, corpul este acoperit de o substanţă grasă, numită vernix. Capul bebeluşilor pare mare în
comparaţie cu al nostru, pentru că reprezintă, proporţional, un sfert din mărimea totală a corpului. În plus, oasele
craniului nu sunt încă sudate, iar presiunile suferite de craniu în timpul naşterii l-au deformat uşor. Acesta însă îşi
revine singur.
La naştere copilul posedă un set de reflexe: de supt, palpebral de clipire, prehensiune, plantar, de mişcare
specifice a membrelor.
Gustul şi mirosul, aceste două simţuri, funcţionează într-un complex unitar numit gustativo- olfactiv,
care se activează încă prenatal. Spre deosebire de adult, întreaga cavitate bucală a sugarului este tapetată cu
receptori gustativi.
Unii cercetători francezi au fost preocupaţi de problema dacă mama este capabilă să-şi recunoască
propriul copil pe filiera olfactivă în intervalul dintre a doua zi şi a treia zi de la naştere. Această abilitate a fost
studiată în funcţie de următorii parametrii:
 Sexul copilului
Dezvoltare Umana
 Tipul de alimentaţie
 Dacă mama este primipară / multipară
 Contactul precoce al mamei
Dintre factorii respectivi, esenţial s-a dovedit acesta din urmă, întrucât cele mai bune performanţe le-au
probat acele mame care au beneficiat de un contact imediat,şi pe o durată de 30-40 minute cu propriul lor copil.
La naştere, copilul nu este un prizonier al umbrelor, deoarece el este utilat pentru văz, încă din luna a şaptea
intrauterină.
Ochii copilului au o culoare albastru cenuşie închisă şi o formă sferică. Cristalinul este mare, iar pupila
mică. Definitivarea culorii nu se produce decât în jurul vârstei de 3 luni. Secreţia larimală se instalează doar la o
lună, iar reflexul de apărare la o lună şi jumătate. La patru luni, copilul vede colorat, la fel ca adultul.
Pe plan intelectual, copilul înregistrează progrese notabile. Apariţia la 2-3 luni a percepţiei, iar la 4 luni a
curiozităţii întreţin primele achiziţii cognitive ale copilului. Capacitatea mnezică a sugarului are iniţial un
caracter involuntar şi concret. Astfel, la 3 luni, el fixează uşa pe care a ieşit cineva, aşteptându-i reântoarcerea,
iar la 6 luni face distincţia dintre persoanele cunoscute şi cele necunoscute. Numărul orelor pe care le petrece
bebeluşul dormind se va diminua rapid de la o lună la alta, în cursul primului an:
Vârsta Timpul de somn

Nou născut 18-20 ore
1– 3 luni 18-19 ore
4 - 5 luni 16-17 ore
6– 8 luni 15-16 ore
9–12 luni 14-15 ore
Dintre achiziţiile cele mai sugestive dobândite pe traseul primului an de viaţă, menţionăm:
 la 1 lună, noul născut emite sunete guturale
 la 2 luni, face vocalize
 la 3 luni copilul gângureşte spontan şi în aceeaşi manieră, indiferent de spaţiul cultural
căruia îi aparţine
 la 4 luni, sugarul răspunde prin vocalze când i se vorbeşte şi râde în hohote
 la 5 luni apare laloţiunea (repetiţia pe silabe)
 la 6 luni vocalizează unele silabe dar conturate („la”, „da”, „pa”, „ba”)
 la 9 luni apar holofrazele sau altfel spus, conform lui W.Stern, cuvintele cu rol de
propozţie (frază)
 la 9-12 luni se schiţează primele 2-3 cuvinte.
S-a constatat că o solicitare săracă a copilului sub aspect verbal conduce la
o dominare, dincolo de limitele admise, a comunicării non verbale.
La prima lor aniversare, la vârsta de 1 an, bebeluşul care ştia doar să scâncească devine un copilaş cu o
personalitate afirmată. În acea zi, copilul merge sau este pe punctul de a o face. Această etapă fundamentală va
mări considerabil câmpul lui de cunoştinţe. Ţinându-se pe amândouă picioarele, se simte gata de plecare în mare
expediţie pentru cucerirea lumii. Cade, se loveşte, oboseşte, dar nimic nu va putea să-l oprescă, în noul său elan.
Acum cere lucrurile pe care le doreşte şi refuză anumite lucruri el însuşi. Când este obosit, neliniştit sau bolnav,
el redevine bebeluşul care care n-a încetat să fie. Are încă nevoie de confortul braţelor mamei, de legănări, de
mângâieri, de cuvinte dulci şi liniştitoare.
În douăsprezeci luni a avut timp să-şi consolideze legăturile afective cu apropiaţii lui. Mama, chiar dacă
rămâne preferata lui, nu este singura persoană iubită. Tatăl a căpătat o foarte mare importanţă. Copilul cunoaşte
ora la care se întoarce de la serviciu şi îl aşteaptă cu nerăbdare ca să înceapă jocuri „bărbăteşti”.
Aceste momente, chiar dacă sunt rare, sunt preţioase. Bebeluşul are nevoie să-şi cunoască amândoi
Dezvoltare Umana
părinţii şi să creeze raporturi cu fiecare dintre ei. El ştie că sunt diferiţi şi îi iubeşte astfel. După sexul pe care îl
are, copilul învaţă repede cu cine seamănă şi pe cine poate seduce.
De-a lungul lunilor, personalitatea copilului s-a afirmat. Unele trăsături provin de la părinţii lui, fără să
ştie prea bine dacă le-a moştenit sau dacă le-a copiat. Cu temperamentul lui, cu „nu”- urile sale, accesele de
furie, gesturile şi refuzurile sale, dar şi cu minunata sa adaptare la existenţa părinţilor, el deţine de acum un loc
aparte în familie.
Copii normali se nasc la 9 luni şi au o greutate cuprinsă între 3.300 ţi 3.500 grame, cu o lungime de 49-
50 cm . În primle 3-5 zile are loc o scădere în greutate de cu 150-300 grame, după care se revine la normal.
Majoritatea timpului 4/5 din 24 ore copilul doarme, dar după un timp acest raport se va modifica, astfel că la
vârsta de 1 an copilul va avea nevoie de 15-16 ore pentru a se reface.
Deşi multe dintre aceste aspecte nu se leagă total de influenţa părinţilor, ei au un rol imporatnt. În
dezvoltarea psihică, emoţională şi chiar în cea fizică, de după naştere, părinţii au o contribuţie semnifivativă. S-a
observat un ataşament imediat după naştere între mamă şi copil, ataşament numit de literatura de specialitate
„bonding”.
„Se consideră că, primele zile după naştere, constituie o perioadă pentru realizarea interacţiunii mamă-
copil, mama fiind pregătită biologic, psihologic şi social pentru aceasta. S-a vorbit chiar de o perioadă senzitivă a
mamei, care este plasată în primele două săptămâni după naştere, timp în care adaptarea mutuală între mamă şi
copil are loc foarte rapid”.
Prin conceptul de bonding se înţelege acel proces prin care părinţii devin foarte legaţi de nou-născut şi
percep că este al lor pentru toată viaţa. Procesul este favorizat şi de contactul direct dintre tegumentele copilului
şi ale părinţilor (aşa numitul contact „piele pe piele”) şi de privitul îndelunagat.
Ca o reacţie la dragostea părinţilor, copilul dezvoltă ceea ce se numeşte „ataşamentul faţă de părinţi”,
acesta fiind evident în jurul vârstei de 1 an.
O legătură strânsă încă de la început între mamă şi noul născut poate duce la o bună dezvoltare ulterioară
a copilului. S-a constatat că o mamă care a petrecut 12 ore în compania noului născut în primele două zile de
viaţă a avut mai puţine incidente legate de calitatea relaţiei copil–mamă. Această interacţiune la vârste foarte
mici, reduc cazurile de maltratare de la 3% la 1,5%. Trebuie totuşi să conştientizăm faptul că deşi bonding-ul
este necesar, el nu este, însă suficient pentru a asigura un comportament parental adecvat, de durată. Ataşamentul
părinţilor faţă de copii începe încă din timpul sarcinii, iar ataşamentul copilului apare ulterior, în cadrul
interacţiunii cu părinţii. În perioada prenatală, ataşamentul depinde foarte mult de calitatea relaţiilor conjugale,
starea emoţională a mamei, de siguranţa unui venit sigur.
Încrederea, optimismul, autostima şi relaţia bună a părinţilor cu proprii părinţi au un rol pozitiv în
dezvoltarea unui ataşament adecvat.
Imediat după naşterea copilului, mama devine fiinţa cea mai devotată şi cea mai apropiată acestuia şi de
aceea este previzibil ca primele relaţii sociale se leagă de mama sa.
Una din cele mai importante achiziţii ale copilului referitoare la comportamentul social este conceptul de
dialog. În urma interacţiunilor care încep de la naştere şi se desăvârşesc pe parcurs, în jurul vârstei de un an,
copilul a învăţat să susţină un dialog cu mama sau cu altă persoană. Pentru construirea unui dialog şi obţinerea
unui răspuns este necesar un anumit nivel de dezvoltare cognitiv, care să permită copilului să diferenţieze
persoana lui de cealaltă persoană.
În momentul în care copilul are contact cu celelalte persoane el este cu adevărat încurajat să dezvolte o
atitudine de deschidere faţă de persoanele noi, atitudine bazată mai ales încrederea în sine. Zâmbetul poate fi
văzut şi din perspectiva comunicării. Un răspuns normal al sugarului la vârsta de 2 luni la vorbirea mamei este:
alternarea expresiilor faciale, orientarea copilului către mamă, privirea în ochi, creşterea activităţii corporale şi
desigur, zâmbetul. Pentru crearea ataşamentului, copilul are nevoie de o figură care să-i devină familiară prin
permanenţă, care să-i asigure confort, protecţie şi să-i producă plăcere.
Începând cu luna a doua, sugarul zâmbeşte „nediscriminatoriu” oricărei persoane care se apropie cu
căldură şi înţelegere faţă de el. Răspunsul pozitiv al fiecărei persoane serveşte cu încurajare. Abia după 3 luni,
copilul îşi recunoaşte părinţii, răspunzându-le în mod preferenţial. El zâmbeşte şi gângureşte dacă ei îi zâmbesc
şi îi vorbesc.
În jurul vârstei de 6 luni, copilul începe să dezvolte ataşament specific, faţă de anumite persoane,
Dezvoltare Umana
respectă persoana care îl îngrijeşte şi îl hrăneşte, care de obicei este mama. La vârsta de 6-8 luni, copilul
protestează dacă persoana de care este ataşat îl părăseşte. Această reacţie este cu atât mai vechementă cu cât
ataşamentul este mai strâns şi cu cât copilul este mai intolerant la frustrare. În prezenţa persoanei preferate
copilul se simte în siguranţă, deoarece se simte ataşat fizic de această persoană. Pe de altă parte, dacă mama
repinge copilul, adică îi refuză conştient sau inconştient dragostea de care are el nevoie, acesta o simte, chiar
dacă îngrijirea este ireproşabilă. Spitz relatează cazul unei tinere mame de 16 ani, necăsătorită şi a cărei sarcină
nedorită a fost însoţită de sentimentul unei grave culpabilităţi. Când după 24 de ore copilul i-a fost adus la sân,
ea a rămas străină, cu corpul şi cu mâinile încordate. Ea avea lapte, dar sugarul a refuzat sânul. El a acceptat
totuşi să fie hrănit cu biberonul, dar în momentul în care era pus din nou la sân, refuza din nou. Mama ăşi păstra
aceeaşi atitudine, retrasă şi considerând copilul doar ca pe un obiect. După cinci zile, copilul a căzut într-o stare
de semicomă; a trebuit să fie readus la viaţă prin spălături cu ser fiziologic şi introducerea hranei în tubul
digestiv, iar apoi să fie din nou învăţat să sugă. În majoritatea cazurilor, comunicarea elementară şi imediată nu îi
aduce copilului decât satisfacţie. Micul trup al copilului se simte liniştit şi adăpostit în braţele care îl strâng cu
duioşie. Dar dacă mama îi refuză inconştient maturitatea, ea se trădează prin atitudinea sa rigidă, evită să-şi
atingă copilul şi acesta nu găseşte la ea contactul confortabil de care are nevoie; el rămâne incordat, incapabil să
hrănească corect.
Deşi copilul este la o vârstă foarte mică, consider că este important să menţionez faptul că şi în această
perioadă, el simte schimbările ce intervin în viaţa familiei, fiind direct afectat. Lipsa atenţiei, a îngrijirii igienice,
a alimentaţiei corespunzătoare, lipsa afecţiunii, a unităţii în familie cred că este puternic resimţită. Lipsa
suportului din partea soţului, determină mama la gesturi poate necontrolate şi la reacţii nedorite. Statisticile arată
că femeile care sunt abuzate de către soţii lor sunt mult mai predispuse spre a-şi abuza proprii copii. De
asemenea lipsa unuia din parteneri, şi în special lipsa mamei afectează în mod fundamental dezvoltarea
copilului. Dezvoltarea sa psihică şi afectivă este cel mai puternic afectată, deoarece copilul nu mai găseşte în
familie acel sprijin de care atâta nevoie şi care este esenţial în dezvoltarea sa. Astfel, atunci când părinţii nu mai
sunt uniţi, copilul nu mai poate înlocui dragostea pierdută a fiecăruia din părinţi, căci raporturile afective părinte-
copil, acesta din urmă trebuie să fie pus în mod strict la locul unde i se cuvine, deci să aibă parte de o dragoste
maternă şi paternă egală, stabilă şi nu să suporte efuziunile sentimentale ale unui adult nesatisfăcut sentimental;
în asemenea situaţii copilul este pur şi simplu strivit de afecţiunea ce i se arăta, suporta o prea categorică fixare
de la celălalt părinte, fiindcă are o preferinţă. Dragostea părintească excesivă sufocă, de fapt lumea sentimentelor
copilăreşti.
Mica fiinţa umană este capabilă să simtă ceea ce se întâmplă în jurul ei. Chiar mai mult, copilul este
direct afectat de tot ce se întâmplă în mediul în care el trăieşte, iar cei ce îl îngrijesc, de obicei părinţii, au un rol
semnificativ în această privinţă. El simte atât aspectele pozitive, benefice dezvoltării sale, cât şi pe cele negative,
ce duc spre o dezvoltare defectuoasă. De aceea, este nespus de important să avem o atitudine pozitivă faţă de
copii, pentru a oferi copiilor, ce sunt în formare încă de când se nasc, un mediu favorabil unei dezvoltări cât mai
bune.
Psihologia generală şi socială sunt rădăcina şi tulpina din care creşte psihologia personalităţii. Avem
nevoie de legi ale învăţării, percepţiei şi avem nevoie de o cunoaştere a culturii şi societăţii pentru a explica
dezvoltarea şi creşterea individului. Dar avem nevoie, de asemenea, de un punct de vedere special pentru a face
ca aceste principii generale să conveargă spre individualitatea structurii care alătuieşte personalitatea.
Personalitatea nu înseamnă ceea ce o persoană „este în mod real”, indiferent de modul în care ceilalţi
percep calităţile sau de metodele empirice prin care le studiem. Percepţiile şi metodele noastre pot fi eronate, tot
aşa cum un astronom poate să nu-şi atingă scopul în studierea constituţiei unei stele. Dar steaua este încă acolo,
un obiect care incită la studiu.
Teoria lui Maslow, a piramidei necesitatilor umane, apare din această prespectivă ca fiind coerentă,
revelatoare şi bine elaborată. Ea ne oferă un exemplu de cum ar trebui să arate o abordare a omului care să ia în
consideraţie atât bazele elementare biologice ale exigenţei sale, cât şi manifestările calitativ specifice în cel mai
înalt grad pentru om. Aceasta ne dă posibilitatea de a înţelege mai clar semnificaţiile accentului pus pe sensul
dezvoltarii umane.
Dezvoltare Umana
Ce este bondingul ?
La ce vârsta apar perceptiile?
Dezvoltare Umana
2.3. Perioada prescolara
Caracteristici generale ale perioadei preşcolare (3-6; 7 ani)
Perioada preşcolară este acel stadiu al dezvoltării umane cuprins între 3 şi 6;7 ani şi este structurată în
trei subetape:
 subetapa preşcolarului mic, de la 3 la 4 ani
 subetapa preşcolarului mijlociu, de la 4 la 5 ani
 subetapa preşcolarului mare, de la 5 la 6 ani.
În această perioadă se dobândesc autonomiile legate de comunicare, joc şi satisfacerea trebuinţelor, îşi
face apariţia conştiinţa morală, se pun bazele personalităţii.
„Cele mai studiate procese proprii copiilor au fost jocul şi gândirea. Unul dintre cercetătorii care au
studiat detaliat evoluţia gândirii şi a inteligenţei copilului a fost J. Paget”.
O importanţă deosebită în dezvoltarea armonioasă a preşcolarului o au atât mediul social, cât şi cel
cultural, prin intermediul cărora el îşi însuşeşte modelele comportamentale. Prin socializare se dezvoltă
procesele psihice, limbajul, capacitatea de comunicare cu cei din jur, anumite aptitudini şi de asemeni, se pun
bazele personalităţii.
După părerea psihanaliştilor personalitatea este făurită, în linii mari, în această perioadă ce este dominată
de relaţia dintre părinţi şi copii, relaţie ce îşi pune amprenta în dezvoltarea ulterioară armonioasă a copilului. O
influenţă puternică o are şi relaţia dintre părinţi, acţiunile acestora răsfrângându-se asupra copilului.
Caracteristic preşcolarului este reflectarea lumii doar pe calea simţurilor şi nu în mod raţional. Acesta
amestecă fantezia cu realitatea, subiectivul cu obiectivul. Afectivitatea se manifestă prin trăiri extreme: plăcere/
neplăcere, bucurie/tristeţe, frica, acestea legându-se în general de nevoile imediate.
Evoluţia proceselor fizice
Creşterea fizică este însoţită în anumite momente de o focalizare a organismului, se dezvoltă anticorpi
corespunzători, în această perioadă apărând „bolile copilăriei”.
Creşterea în înălţime şi greutate: la sfârşitul acestei perioade, preşcolarul atinge o înălţime de 1m şi 16
cm, cu o accelerare a ritmului de creştere între vârsta de 5 şi 6 ani, iar greutatea la care ajunge este de 22 kg.
Procesele de osificare sunt ample, mai ales în următoarele zone: la capetele oaselor lungi (epifize); la
nivelul coloanei vertebrale, la care toate curburile sunt formate, dar încă instabile şi de aceea şi în următorul
stadiu familia, grădiniţa, şcoala trebuie să vegheze să nu apară poziţii greşite şi de lungă durată în jocurile sau
activităţile de învăţare ale copiilor. Mai au loc osificări şi la nivelul claviculelor, coastelor dar, cutia toracică nu
este pe deplin dezvoltată; osificări intense au loc la nivelul oaselor carpiene şi metacarpiene.
Dentiţia – la 6 ani începe înlocuirea dentiţiei provizorii cu cea definitivă.
Sistemul muscular câştigă în forţa tonusului muscular şi-n ceea ceea ce priveşte reglajele mişcărilor.
În ceea ce priveşte sistemul neuroendocrin se constată o intensificare a activităţii glandei tiroide şi o
scădere a activităţii timusului.
Sistemul nervos – în această perioadă se continuă creşterea în greutate a creierului, acesta atingând la
sfârşitul perioadei greutatea de 1200 g, se dezvoltă zonele cerebrale ce reglează mişcările de ansamblu,
conexiunile nervoase se fac cu o viteză mai mare, inhibiţia condiţionată se instalează cu o mai mare uşurinţă şi
toate formele ei se manifestă, se dezvoltă funcţional cu precădere zonele verbale, ce reglează aparatul fonator.
Dezvoltare Umana
Evoluţia proceselor psihice
Dezvoltarea percepţiilor:
Percepţiile tactile înregistrează în acest satdiu o nouă treaptă de dezvoltare umană şi rămân în continuare
o modalitate perceptivă care contribuie foarte mult la dezvoltarea experienţei de viaţă a copilului. Sub influenţa
părinţilor explorarea tactilă perceptivă e condusă în mod sistematic. În acelaşi timp, creşte şi rolul mai sintetic al
tactului şi astfel, copii reuşesc să recunoască obiectele familiare, care sunt doar pipăite, dar au încă dificultăţi în
recunoaşterea acelor obiecte care le sunt doar cunoscute. Tactul reprezintă modalitatea de bază a învăţării privind
însuşirile obiectelor.
Percepţiile vizuale devin tot mai fine, mai precise, mai ales pentru obiectele cu care copilul se întâlneşte
frecvent. Perceperea formei şi mărimii obiectelor este susţinută şi uşurată de construirea schemelor perceptive
pentru perceperea figurilor geometrice de bază: triunghi, pătrat, rotund. Se construiesc mecanismele constantelor
perceptive mai ales a celor de mărime şi formă, aşa cum sunt ele la fiinţa umană.
Percepţiile auditive sunt bine asigurate de mecanismele de realizare, mai ales pentru perceperea
structurilor verbale. Preşcolarul poate să reacţioneze cu o viteză mai mare ceea ce îi comunică cei din jur, având
unele dificultăţi pentru cuvintele şi expresiile foarte noi. În acest timp, acest auz fonematic nu are încă structurile
definitiv fixate şi astfel se creează posibilitatea dezvoltării cu uşurinţă a auzului fonematic pentru o altă limbă.
Auzul fizic e mai fin şi creşte capacitatea de a localiza sursa, ceea ce are mare importanţă pentru orientarea
copilului în spaţiu, pentru apărarea lui. Cu privire la percepţia timpului, unii preşcolari, reusesc să se orienteze
după ceas, dar mai au şi unele imperfecţiuni. Reuşesc să perceapă vizual acele elemente ale ambianţei care le
indică momentul zilei. Orientarea în timp apare pentru dată în acest stadiu, preşcolarii îşi însuşesc denumirile
zilelor săptămânii şi identifică apropierea sau îndepărtarea de zilele importante pentru ei. În ansamblu,
percepţiile preşcolarului sunt mai bogate, mai fin diferenţiate. Rămân dominate de acele însuşiri care fie
reprezintă pentru ei ceva deosebit, fie le stârneşte curiozitatea, fie vin ca răspuns a unor plăceri pe care ei le au.
În acest stadiu al dezvoltării, percepţiile tind să domine în reglajul conduitelor copiilor şi subordonează gândirea.
Dezvoltarea reprezentărilor
Preşcolaritatea este un stadiu al dezvoltării în care reprezentările au o mare importanţă în activitatea

mentală, de aceea, ele trebuie să fie formate în mod sistematic. S-a constatat că reprezentările care se formează
în preşcolaritate nu fac referire la momentele intermediare ale mişcării unui obiect sau ale schimbării formei
sale; numai dacă se face o pregătire specială se vor putea obţine reprezentări de acest fel. Nivelul reprezentărilor
copiilor se reflectă cel mai bine în desenele lor. Copilul desenează mai ales pe baza reprezentărilor şi pe baza a
ceea ce ei ştiu despre acele obiecte. Desenele copiilor respectă relaţiile metrice reale şi de aceea, ei desenează
oamenii cât casele. Nu pot reda perspectiva, absolut totul se află în acelaşi plan.
Procesele cognitive complexe
Gândirea la preşcolari este intuitivă, are neapărată nevoie de sprijin perceptiv şi, după cum am subliniat
anterior, se subordonează percepţiei, gândeşte ceea ce percepe, în cea mai mare parte a acestui stadiu. Preşcolarii
deţin un realism excesiv, ei tind să facă o confuzie între obiecte reale, materiale şi manifestările vieţii subiective.
Gândirea la preşcolari are un caracter preoperatoriu care se manifestă în modalităţile limitate în care ei realizează
unele din operaţiunile gândirii. În plan mental, se realizează o reprezentare a acţiunilor care au fost realizate mai
înainte în mod practic; gândirea presupune acum acţiuni reprezentate care tind să se coordoneze între ele fie
după schema de organizare a unei activităţi practice, fie după dorinţele şi trebuinţele preşcolarului, dacă li se cere
să clasifice fie după aspectele practice pe care le-au constatat. „După Piaget, trăsăturile caracteristice ale
preşcolarului sunt: animismul, care în acest context este sinonim cu antropomorfismul, realismul naiv şi
Dezvoltare Umana
artificialismul sau constructivismul. Animismul este un concept potrivit căruia, orice lucru din Univers are
suflet. Conceptul de antropomorfism se referă la atribuirea de structură şi însuşiri umane lucrurilor. În gândirea
copiilor nu există reversibilitate, ei nu pot reface un şir de judecăţi, nu se pot întoarce la punctul de plecare. Dacă
beneficiază de o pregătire specială legată de acest aspect, copiii reuşesc într-o anumită măsură să refacă un astfel
de drum. Se menţine tipul de raţionament transductiv, raţionamentul prin analogie şi se dezvoltă raţionamentul
inductiv.
Preşcolarul nu poate să privească ceva din mai multe puncte de vedere, după cum nu reuşesc singuri să
clasifice după mai multe criterii, dar sub influenţa unei instruiri în acest sens, ei vor reuşi să facă o astfel de
clasificare. Fără ajutor, copilul la această vârstă nu poate să coreleze în gândire două sau mai multe însuşiri ale
aceluiaşi obiect, nu poate să aibe o imagine de ansamblu. Până la vârsta de 5 ani, copiii nu învaţă din greşelile pe
care le fac, nu sesizează contradicţiile din ceea ce spun, nu pot identifica singuri însuşirile care ţin de esenţa
lucrurilor şi a fenomenelor.
Limbajul la preşcolar cunoaşte o intensă dezvoltare, atât sub forma îmbogăţirii vocabularului, dar şi în
ceea ce priveşte posibilitatea de a utiliza materialul verbal în comunicarea cu ceilalţi, pentru exprimarea
propriilor gânduri, acţiuni. Până la sfârşitul stadiului, vocabularul pasiv ajunge până la 2500 – 3500 de cuvinte şi
se constată că, mai ales la preşcolarul mijlociu, există un ritm crescut de învăţare a noilor cuvinte. În acest satdiu
al dezvoltării, cuvintele capătă pentru copil semnificaţii mai clare, mai corecte, dar el are încă dificultăţi în
înţelegerea sensurilor figurate ale acestora şi ale structurilor verbale. La preşcolar este bine consolidată credinţa
că tot ceea ce există trebuie să aibă un nume. Copiii folosesc toate cuvintele pe care le ştiu să exprime ambianţa,
iar când nu cunosc acele cuvinte de care au nevoie, ei le creează singuri.
Formarea structurilor verbale reprezintă un proces mai amplu, acestea fiind mai complexe. Calea cea
mai importantă a formării lor o reprezintă imitarea structurilor verbale folosite de către adulţi. Pentru copiii care
frecventează grădiniţa, o cale este reprezentată de modelele vorbite care le sunt oferite sistematic, cunoştinţele
simple, dar cu mare importanţă pentru achiziţionarea structurilor, copiii învâţând să folosească corect cuvintele
în funcţie de gen, număr, caz. Totodată structurile verbale se generalizează şi oricare cuvânt nou învăţat se
introduce repede într-o structură verbală şi este utilizat în comunicare. În această perioadă îşi fac apariţia şi
mijloacele nonverbale de comunicare: gesturi, expresii mimice. Ele sunt folosite într-o formă uşor accentuată,
dând o notă teatrală.
Atenţia reprezintă o condiţie importantă pentru manifestarea tuturor capacităţilor cognitive. La începutul
stadiului, atenţia este externă, ea fiind stimulată şi întreţinută cu ajutorul factorilor din ambianţă. Între 4 şi 5 ani,
se dezvoltă atenţia voluntară şi devine o condiţie importantă pentru desfăşurarea activităţilor mai complexe, mai
ales de învăţare. De-a lungul preşcolarităţii, stabilitatea atenţiei creşte de 12-15 minute la început, la 25 -30
minute spre sfârşitul perioadei.
În ceea ce priveşte memoria, în acest stadiu se înregistrează o creştere în volum a celor stocate, fiind
vorba de două feluri de experienţe stocate: memoria concretă (datele experienţei individuale) şi memoria verbală
(care se află într-o continuă creştere). Preşcolarii nu pot memora conţinuturi informaţionale care implică
abstractizări şi generalizări. În ansamblu, avem de a face cu o memorie a datelor concrete. Păstrarea în memorie
continuă să fie puternic influenţată de plăcerile copilului, de măsura în care cele memorate se leagă de interese.
Creşte timpul de păstrare în memorie de la câteva luni, 5-7 luni, la perioade mai mari de un an şi chiar la
constituirea amintirilor, dincolo de 4 ani, spre 5 ani. Amintirile din preşcolariate sunt deficitare, mai ales în
amplasarea lor în timp şi spaţiu.
În ceea ce priveşte reactualizarea, în preşcolaritate recunoaşterea domină în comparaţie cu reproducerea,
ca apoi reproducerea să se amplifice pe măsură ce se dezvoltă limbajul. Dacă preşcolarul a fost martorul unui
eveniment care l-a impresionat şi i se cere să relateze la scurt timp, nu poate spune mai nimic, dar a doua zi
actualizarea întregului eveniment va putea fi făcută în detaliu.
Imaginaţia în preşcolaritate cunoaşte o amplă manifestare datorită dezvoltării gândirii şi a limbajului şi a
construirii propriei experienţe. Reprezentările sunt materialul cel mai important al combinărilor imaginative.
Imaginea reproductivă e antrenată cu precădere în recepţionarea a ceea ce îi este povestit. Imaginea creatoare se
află într-un moment de vârf în această perioadă, ea fiind exprimată cel mai bine în construcţii, modelaje, desene,
mici povestiri. Ea este stimulată de legendele şi povestirile spuse care crează disponibilitatea mentală de a face
combinări variate, neângrădite de prejudecăţi.
Dezvoltare Umana
Motivaţia la preşcolari nu mai este dominată, pentru prima dată, de motivaţia biologică. Copilul poate da
prioritate curiozităţii, atenţiei de joc etc. În preşcolaritate încep să se cristalizeze, într-o formă incipientă, câteva
interese care acţionează frecvent şi stimulează activităţile. Există un puternic interes pentru joc, începând cu
vârsta de 3- 4 ani, jocul în grup începe să fie atractiv. Copilul manifestă un interes deosebit faţă de activităţile
adulţilor, pe care-i imită. De pe la mijlocul stadiului, începe să manifeste interes pentru învăţare, spectacole
pentru copii, poveşti şi legende, colecţionări de diferite obiecte.
În acest stadiu al vieţii, motricitatea cunoaşte o dezvoltare deosebită. Perfecţionarea reglajului mişcărilor
face ca acestea să fie coerente, adaptate la obiecte şi situaţii, foarte fin acordate ca intensitate, ritm, viteză.
Preşcolarul simte capacitate mare de a se mişca, îi face plăcere şi doreşte ca şi alţii să observe ce poate. Mişcările
se organizează în mod complex, se formează deprinderi de bază, legate de vestimentaţie, igienă, manevrare a
obiectelor. Se realizează dezvoltarea voinţei implicată în reglarea principalelor procese cognitive. Dezvoltarea
acesteia are drept mecanism de bază dezvoltarea structurilor verbale. Copilul devine capabil să-şi fixeze scopuri,
să se mobilizeze pentru atingerea lor, el poate chiar să organizeze o acţiune voluntară de depăşire a obstacolelor.
Începând cu mijlocul acestui stadiu, se formează aptitudinile. Se constată o receptivitate crescută faţă de
anumite categorii de stimuli, atractivitate faţă de stimulii legaţi de aptitudinile în curs de formare. Domeniile în
legătură cu care se construiesc aptitudinile sunt cele care antrenează capacităţi senzoriale şi motrice. Se
cristalizaează mai ales aptitudinile pentru desen, muzică, gimnastică, pentru cei dotaţi, aptitudinile se formează
la un nivel înalt şi pot avea rezultate valoroase.
Procesul de socializare
Procesul de socializare se realizează atât în familie, cât şi în cadrul educativ al grădiniţei. Atât mediul
familial, cât şi cel educaţional necesită adaptări ale comportamentului copilului. Influenţele mediului
înconjurător sunt mai puternice mai ales în următoarele conjuncturi:
- În relaţia cu părinţii sub forma modelelor atitudinale şi conduitelor oferite
- În cadrul sistemului de activităţi instructiv educative din grădiniţă
- În grupul de covârstnici
În contextul identificării de sine are o importanţă deosebită triunghiul mamă-tată-copil. Băiatul
descoperă treptat diferenţele dintre el şi mama sa şi similarităţile cu tatăl său, iar fetiţa descoperă, la rândul său,
că are trăsături feminine ca ale mamei şi că se deosebeşte de tatăl său. În această perioadă se pun bazele
relaţionării ulterioare diferite cu ceilalţi, în funcţie de sex.
Copilul manifestă un interes deosebit faţă de comportamentul părinţilor pe care-l imită şi astfel, învaţă să
se raporteze la ceilalţi. Astfel, dacă părinţii au o atitudine ostilă, atât unul faţă de celălalt, cât şi faţă de cei din
jurul său, copilul va avea tendinţa de a copia această atitudine, considerând-o ca fiind una adecvată.
Preşcolarul interiorizează, din viaţa de familie sau grădiniţă, pedepsele şi recompensele, precum şi faptul
că părinţii sau educatoarea au totdeauna dreptate. Rolul educatoarei în dezvoltarea educaţiei morale este foarte
mare, deoarece conştientizează regulile şi încălcarea lor în colectiv. Colectivul generează securitate, situaţii de
emoţii comune, de veselie, entuziasm, dar şi stări de vinovăţie sau pudoare. Jocul este activitatea fundamentală a
acestei perioade şi totodată o parte integrantă a procesului de socializare. Prin joc, copilul îşi diversifică
modalităţile prin care relaţionează cu ceilalţi şi preia din conduitele adulţilor anumite momente, situaţii pe care le
reproduce ulterior. Apare astfel, jocul cu subiect şi rol, copilul devenind pe rând profesor, vânzător, medic etc.
Important este rolul jocului ca instrument şi mijloc al educaţiei morale şi sociale. În jocul cu subiect şi rol se
facilitează acceptarea unor aspecte legate de regulile de viaţă socială, iar prin antrenarea adultului în joc, regulile
morale şi sociale se respectă mai riguros. Atât activitatea de joc, cât şi de învăţare, grădiniţa, familia, grupul de
covârstnici, dezvoltă sociabilitatea copiilor, capacitatea de comunicare, de integrare, capacitatea de a face ceva
efectiv pentru grup. Învăţarea didactică şi socializarea copiilor reprezintă aspecte centrale ale pregătirii pentru
şcoală.
Perioada preşcolarizării are la bază schimbări majore, atât în plan fizic cât şi psihic, fiind dominată de
modificări importante. Se caracterizează printr-o dezvoltare complexă şi interesantă cu influenţe asupra evoluţiei
biopsihice ulterioare. Expresia celor „6 ani de acasă”, pe care cineva îi are sau nu, reflectă tocmai importanţa
trăsăturilor de permeabilitate ce îşi pun amprenta asupra comportamentelor viitoare.
Dezvoltare Umana
În această perioadă, preşcolarul este dominat de influenţele venite atât din grupul de joacă cât şi din
mediile familial şi educativ. El îşi dezvoltă astfel limbajul, comunicarea, imaginaţia, fiind antrenat în diverse
activităţi educative şi de joc. Totodată, învaţă prin imitaţie normele de conduită morală expuse de ceilalţi.
Semnificativ acestei perioade este faptul că preşcolarul devine animat de dorinţa de a se afla în compania celor
din jur şi de a participa la activităţile adultului. Este fascinat de comportamentele şi preocupările acestora, pe
care încearcă să le asimileze şi să le redea ulterior. Totodată, el înceracă să obţină prin tot ceea ce întreprinde,
aprobarea şi aprecierea părinţilor. Modificări progresive se manifestă şi în timpul culturalizării legate de
îmbrăcare, igienă şi toaletă. Aceste conduite implică numeroase deprinderi, dar competenţe legate de decizia de a
alege îmbrăcămintea în funcţie de o serie de factori, de a se păstra curat, de a se spăla şi a folosi toaleta. Până la
sfârşitul perioadei preşcolare, copilul se poate adapta eficient prin constituirea unor seturi de deprinderi adecvate.
Igiena alimentară, de spălare a mâinilor înainte de masă şi după folosirea toaletei, baia, spălarea dinţilor etc.,
oglindesc gradul de dezvoltare a deprinderilor igienice şi conduc la formarea imaginii de sine. Din acest punct de
vedere se menţin încă diferenţe mari între copii. Unii au preocupări excesive şi numeroase, iar alţii transformă
momentele de îngrijire în joc. Chiar de această vârstă unele fetiţe manifestă forme de cochetărie. Jocul domină
cea mai mare parte a timpului preşcolarului, acesta implicându-se foarte mult, acordând activităţii întreaga sa
atenţie. Dezvoltarea capacităţilor fizice şi psihice se realizează odată cu creşterea în complexitate a jocului.
Acesta facilitează tipuri de relaţii ce se nuanţează şi se diversifică, amplificând conduitele care se manifestă în
cadrul grupurilor de copii şi o mai bună diferenţiere a conduitelor faţă de alte persoane. În această etapă a
dezvoltării, învăţarea ia două forme: socială şi didactică.
Învăţarea socială dezvoltă capacităţile de interacţiune cu ceilalţi, de colaborare şi coparticipare la diferite
activităţi.
Învăţarea didactică urmăreşte acumularea de cunoştinţe şi formarea de capacităţi cognitive.
Copilul preşcolar traversează etapa cunoaşterii prin lărgirea contactului cu mediul social şi cultural, din
care asimilează modele de viaţă ce stau la baza constituirii personalităţii sale. Mediul solicită copilului nu numai
adaptări ale comportamentului la diferite cerinţe, dar şi antrenarea deciziilor, curiozităţii, trăirilor interne la
situaţii numeroase şi inedite. Concomitent se dezvoltă capacităţile de cunoaştere şi comunicare. Comportamentul
tinde să se emancipeze în strânsă legătură cu caracteristicile de vârstă şi dezvoltare psihofizică.
Perceperea realităţii preşcolarului e încărcată emoţional şi alimentează imaginaţia, comportamentele şi
strategiile mintale ce sunt simbolice şi legate de situaţii concrete din realitatea înconjurătoare, imprimând
perioadei preşcolare acea unicitate şi minunăţie ce face din ea periioada de aur a copilăriei.
Care sunt principalele caracteristici ale gandirii la prescolari?
Utilizaţi spaţiul rezervat pentru a oferi răspunsul dumneavoastră.
Dezvoltare Umana
Care este numărul mediu de cuvinte achizitionat la nivelul vocabularului pasiv de către prescolar?
2.4. Perioada Şcolară Mică
Problema căilor şi a mijloacelor de modelare a omului în vederea optimizării potenţialului său creator
tinde să ocupe astăzi un loc prioritar în ansamblul preocupărilor ştiinţei şi practicii sociale. Copilul şi tînărul de
astăzi cheltuiesc o mare parte din durata vieţii lor ca subuecţi supuşi actului instructiv - educativ. Educaţia,
instrucţia, învăţarea trebuie să fie utile, rotnice pentru personalitatea celui care învaţă, iar utilitatea şi rodnicia nu
pot fi măsurate în acest caz decât după eficienţa lor psihologică, după noile procedee, structuri şi organizări
căştigate, adică după totalitatea progreselor dezvoltării realizate prin educaţie şi învăţare. Problemele învăţării
sunt în strânsă legătură şi unitate cu problemele dezvoltării.
Activismul personal, învăţarea ca activitate proprie a copilului este cadrul concret în care se realizează
dezvoltarea, formarea proceselor şi a capacităţilor psihice. Învăţarea şcolară se realizează prin interrelaţia
funcţiilor şi proceselor pshice cu accent predominant pe procesele psihice cognitive. Va trebui să se tină seama
de caracteristicile intrinsece ale materialului uman asupra căruia se acţionează, dar trebuie avut în vedere faptul
că educatul este un sistem pe care îl creem noi înşine, în mare măsură, prin educaţie.
Cunoaşterea performanţelor şcolare şi optimizarea acestora necesită stăpânirea de instrumente specifice
destinate cunoaşterii psihologice a elevilor. Pentru o o acţiune eficientă se impune direcţionarea actului didactic
în funcţie de cunoaşterea psihologică a capacităţilor, intereselor, aptitudinilor elevilor. Acţiunea educativă devine
eficientă în condiţiile în care procesul de formare se efectuează urmărind caracteristicile generale de
personalitate. Potenţialul fiecărui elev trebuie pus în valoare prin oferirea unor metode şi tehnici care să-i ofere
posibilitatea de exprimare cu valoare individuală şi socială.
Dezvoltare Umana
Dinamica dezvoltarii la vârsta şcolară mică
Până la intrarea în şcoală, copilul învaţă vorbirea într-un anumit fel, mai mult spontan, iar de la această
vârstă, vorbirea capătă o serie de caracteristici noi, datorită procesului de instruire verbală şi formării culturii
verbale. Experienţa verbală a copilului din primii 6 ani de viaţă influenţează întrega dezvoltare psihică. La
intrarea în şcoală copilul are deja o anumită experienţă intelectuală şi verbală. În general, el înţelege bine
vorbirea celor din jur şi se poate face înţeles prin exprimarea gândurilor în propoziţii şi fraze alcătuite corect.
Exprimă bine diferenţele dintre obiecte şi fenomene, este capabil de a face ironii şi discuţii contradictorii, iar
dorinţele, preferinţele, politeţea sunt tot mai clar exprimate. Această exprimare este facilitată şi de volumul
relativ mare al vocabularului sau: aproximativ 2500 cuvinte din care circa 700-800 fac parte din vocabularul
active. La sfârşitul micii şcolarităţi, vocabularul său însumează circa 4000-4500 cuvinte din care aproximativ
1500-1600 fac parte din vocabularul activ.
Se pot constata diferenţe însemnate de la un copil la altul în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului, pe
de o parte datorită capacităţii potenţelor intelectuale ale copilului iar pe de altă parte, influenţelor mediului
familial. Învăţarea scris–cititului creează un camp larg de dezvoltare şi organizare a intereselor intelectuale. Sub
influenţa acestui proces apare un stil personal de exprimare a ideilor. Deşi limbajul nu este suficient automatizat
şi încă mai întâlnim elemente ale limbajului situativ, vorbirea şcolarului mic devine un element al exprimării
gândirii cu pronunţate note personale.
Dacă în clasele I–II se întâlnesc expuneri incomplete, în clasele III–IV apar răspunsuri mai complexe,
organizate şi sistematizate. O astfel de exprimare fluentă şi coerentă este facilitată şi de dezvoltarea limbajului
interior care constituie cadrul de organizare al limbajului exterior. Perioada micii şcolarităţi este perioada în care
scrierea devine un nou potenţial al sistemului verbal, cu foarte multe diferenţe individuale. Se manifestă unele
defecţiuni temporare de vorbire, ele trebuie puse pe seama schimbării dentiţiei dar se datorează şi unor
particularităţi trecătoare ale dezvoltării. O problemă deosebită privind caracteristicile pronunţiei, o constituie
prezenţa sunetelor parazitare în vorbirea orală a şcolarului mic; ele apar mai puţin în dialoguri decât în relaţiile
de tip monologat (când copii expun lecţia).
Unele dificultăţi de sistematizare şi organizare succesivă, coerentă a comunicării verbale persistă în
întreaga copilărie, fiind întreţinută de vorbirea defectuoasă din familie sau de unele caracteristici dialectale ale
mediului lingvistic în care trăieşte copilul.
În dezvoltarea scrierii corecte, se manifestă la început greutăţi de diferenţiere a sunetelor.
Alte defecţiuni ale scrierii, ca acelea de caligrafiere sau de înclinaţie a literelor, se corectează până la
sfârşitul clasei a IV-a. Creşte volumul cuvintelor tehnice (la gramatică, aritmetică, istorie), elementele de
pronunţie dialectează prin dezvoltarea capacităţii de a citi. La început elevul nu poate distinge bine câte cuvinte
sunt într-o propoziţie, dar treptat el începe să desprindă unitatea fonetică şi grafică a cuvântului şi elementele
propoziţiei simple şi dezvoltate. Însuşirea ortogramelor nu are la bază cunoştinţe gramaticale precise, la început,
dar trepta şcolarul îşi va da seama de diferenţele gramaticale existente (sau şi s-au). Problemele de omonimie se
implică de asemenea ca generatoare de dificultăţi („fetiţa sare coarda” şi „mai trebuie puţină sare”), acestea
presupun probleme de precizare a sensului şi semnificaţiei cuvintelor. În vorbirea la lecţie (relativ monologată)
frecvenţa cea mai mare o au dezacordurile gramaticale, în care timpul verbal nu este bine acordat cu substantivul
(„până bine ei” – clasa a II-a, „atâta animale cunosc” – clasa a II-a”, „istoria este o lecţie, ca o lecţie principală a
lor” – clasa a IV-a). elevul mic are formulări neclare, neglijente sau greoaie.
În limbaj persistă încă destule elemente ale limbajului situativ. Particularităţile dificultăţilor întâmpinate
de copil în vorbire constituie un indicator pentru faptul că, pe de o parte, încă nu sunt suficient automatizate
mecanismele trecerii din limbajul interior în cel exterior şi, pe de altă parte, că însuşi stereotipul dinamic
gramatical nu este elaborat.
Exprimarea în scris operează încă de la început cu un vocabular mai critic şi cu rigori de topică de
expresie. Exprimarea în scris este raltiv simplă şi foarte economicoasă până în clasele III-IV, când devine mai
activă şi mai personală.
Între şcolarii din calasele I-IV există diferenţe importante în consistenţa vocabularului, bogăţia şi
varietatea lui, în ceea ce priveşte stilul vorbirii, caracteristicile exprimării, bogăţia şi plenitudinea structurii
gramaticale a propoziţiilor, existenţa sau neexistenţa fenomenelor parazitare în vorbire, a repetiţiilor, a defectelor
Dezvoltare Umana
de pronunţie. Toate aceste particularităţi ale limbajului se oglindesc sintetic în debitul oral şi sris. De-a lungul
anilor de şcoală debitul verbal oral creşte; debitul scris creşte mult mai lent, dar se constată numeroase progrese
calitative datorate contactului cu vorbirea literară şi cu rigorile impuse de şcoală în legătură cu exprimarea
verbală. În această perioadă scrierea devine un nou potenţial al sistemului verbal, cu foarte multe diferenţe
individuale.
Particularităţile dezvoltarii psihologice ale perioadei şcolare mici 6/7 – 11/12 ani
Un însemnat pas în dezvoltarea gândirii copiilor se efectuează prin intrarea în şcoală. Activitatea şcolară
nu numai că duce la însuşirea de noi cunoştinţe, dar, totodată, pune noi sarcini acţivităţii de gândire a copilului,
oferă noi prilejuri, mai însemnate pentru dezvoltarea procesului gândirii. Copilul trebuie pregătit însă, chiar din
grădiniţă, pentru această nouă formă de activitate. El trebuie să vină în şcoala elementară cu un anumit bagaj de
noţiuni elementare, cu interese spre dobândirea de noi cunoştinţe şi cu cele mai simple deprinderi de muncă
intelectuală independentă.
În perioada şcolară mică au loc numeroase achiziţii conceptuale în diferite domenii. Se sesizează şi
înţelesul unor concepte operaţionale cum ar fi cel de „cauzalitate simplă”, „cauzalitate complexă”. Se creează o
apropiere de conceptul de „dezvoltare”, „interdependenţă”. Conceptele geometrice, gramaticale, de genuri
literare, operaţionale încep şi ele să fie utilizate (triunghi, romb, substantiv, basme, povestiri etc). se dezvoltă
cunoaşterea directă, suplimentară latent implicată în cunoaşterea şcolară de ansamblu. Sub presiunea acestei
corelaţii începe şi devine inconsistentă lumea fictivă a copilăriei, caracterul de „posibil” al personajelor din
basme capătă un nou statut de acceptanţă. Astfel are loc trecerea spre o concepţie realist naturistă. În gândire
încep să manifeste independenţe (8 ani), supleţe (9-10 ani) şi devine mai evident spiritual critic întemeiat logic.
În perioada şcolară primara gândirea sesizează ordinea în succesiuni spaţiale, incluzând intervalele sau
distanţele, structurarea de perspective şi de secţiuni. Totuşi grupările logice-matematice şi spaţio-temporale ce se
constituie sunt legate de concret deşi uneori concretul încurcă în operaţiile de grupare. J. Piaget a considerat
întrega evoluţie a gândirii ca tinzând spre „gândirea logico-formală. Operativitatea gândirii avansează pe
planurile figural, simbolic, semantic şi acţional la nivelul transformărilor şi implicaţiilor. Curiozitatea iradiază
mai profund în lumea interrelaţiilor şi a relaţiilor dintre esenţă şi aparenţă, ea are perioade de activare specifică,
mai pregnantă la 7 şi 9 ani.
Condiţia indispensabilă a împlinirii copilului este sentimentul de a fi în securitate şi iubit. El trebuie să
simtă că i se oferă tandeţe consecventă, că se acceptă rezultatele de la şcoală şi caracterul său.
Dacă părinţii şcolarului mic dau dovadă de înţelegere, ţin pasul cu achiziţiile lui, îl încurajează cu
afecţiune şi îi atribuie cu uşurinţă, normele de diciplină şi ale procesului de învăţământ. La şcolarul mic este încă
foarte pronunţată dorinţa de a fi pe placul celor mari (părinţi şi dascăli). Ambiţiile părinţilor pentru copilul lor
trebuie să fie în limite rezonabile, pentru a nu-i cere mai mult decât îi permite nivelul lui intelectual. Solicitările
la care nu le face faţă îi dau un sentiment de insecuritate. Criticile aspre, pisologeala, batjocura, comparaţiile
defavorabile sau pedepsele nu stimulează pe copil în a învăţa. Pe de altă parte, se vor evita laudele excesive care
pot duce la teama de eşec. Trebuie să se cultive la copil bucuria de a învăţa, de a descoperi, de a crea. Această
trăsătură există în el; el a exersat-o în primii 6 ani ai copilăriei sub forma jocului. Oadată cu şcolarizarea ea este
canalizată spre alte scopuri. Copilul trebuie „învăţat să înveţe”. Dincolo de a deprinde să citească şi să
socotească, a învăţa să aibă o activitate dirijată, să amâne satisfacţia propriilor dorinţe şi să lucreze pentru
scopuri mai îndepărtate.
Copilul trebuie să înveţe să fie perseverent, să capete gustul lucrului bine făcut. Va fi încurajat să încerce
mereu şi să repete, ajutat de părinţi în mod discret, pentru a se evita insuccesul. Pe măsură ce se desăvârşeşte,
şcolarul va dobândi gândirea logică, va învăţa să aprofundeze un subiect, să stabilească analogii, diferenţe, cauze
şi efecte, să caute explicaţii. Va deveni capabil să gândească critic despre ceea ce citeşte sau vede în jur, de ceea
ce spun şi fac părinţii. În această perioadă părinţii se vor abţine de a-l trata de sus, prea autoritar. În raporturile
dintre părinţi şi copii este bine să fie un „dialog” permanent, adesea ca de la egal la egal. Asemenea relaţii se
răsfrâng favorabil atât asupra atmosferei din familie cât şi asupra randamentului şolar. Copiii din familii bine
închegate şi cu nivel intelectual corespunzător învaţă mai bine decât colegii cu aceeaşi dotare intelectuală dar
Dezvoltare Umana
care provin din familii „cu probleme”. Dintre factorii care influenţează randamentul şcolar sunt interesul familiei
pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi experienţele în afara casei şi a şcolii, încurajarea în muncă, stimularea pentru
a citi cât mai mult. Este important ca părinţii să ţină legătura cu şcoala pentru a fi la curent cum se desfăşoară
copilul la şcoală şi pentru a evita absenteismul. Absenteismul „nemedical” creşte cu vârsta. De cele mai multe
ori se datorează neglijenţei familiei.
Probleme ale adaptarii copilului din punct de vedere psihosocial în primul an de școala
În ce consta utilizarea notiunilor și constructiilor conceptuale la copilul scolar mic?
Dezvoltare Umana
Răspunsurile sunt cuprinse în continutul unității nr 2.
Recomandam urmatoarul subiect:
De ce procesul de invatare reprzinta forma de activitate pe care o desfășoară copilul în timpul dezvoltarii
din perioada scolara mica?
2.7. Bibliografie
1. Laura E. Berk, Child development, Ed. Illinois State University, 2001, p. 96.
2. Ciofu Carmen, Interacţiune Părinti–Copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998.
3. I. Dafinoiu, M. Marcu, T. Rudică, Manual de Psihologie – clasa a X-a, Editura Institutul European, Iaşi, 2000,
p. 77.
4. Anca Munteanu, Psihologia copilului şi adolescentului, Editura Augusta, Timişoara, 1998.
5. U. Şchiopu, V. Psicoi, Psihologia generală a copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989, p.
121.
6. E. Verza, Psihologia vârstelor, Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2001, p. 48.
Dezvoltare Umana
Dezvoltare Umana
Unitatea Nr. 3
Ciclul dezvoltarii în adolescenta
Cuprins Pagina
3.1. Perioada pubertatii
3.2. Perioada adolescentei
- Cunoasterea de către studenți a proceselor fiziologice

ce conduc la metamorfoza dezvoltarii fizice a copilului la pubertate
- Criza identitatii de sine și a sistemului de valori în

adolescenta
 Modul în care sunt restructurate conduitele la

adolescenți
Dezvoltare Umana
3.1. Perioada pubertăţii
Pubertatea cuprinde perioada de vârstă de la 10 la 14/16 ani şi se caracterizează prin trecerea de la

copilărie la maturitate şi presupune integrarea în societatea adultă cu solicitările ei sociale, politice, familiale şi
profesionale.
Etimologic, cuvântul pubertate derivă de la latinescul “pubescere” care înseamnă a se acoperi de păr.
Pubertatea se caracterizează printr-o serie de transformări biologice ce presupun schimbarea aspectului
fizic printr-o intensificare din ce în ce mai mare a creşterii (staturale, mai ales) precum şi dezvoltarea
caracteristicilor sexuale secundare. Tot în această perioadă se dezvoltă conştiinţa de sine care vizează atât
modificările ce survin în sistemul general de cerinţe, cât şi schimbările prin care trece personalitatea cu
structurile şi substructurile sale. Puberul manifestă la această vârstă o preocupare conştientă din ce în ce mai
mare pentru îmbogăţirea limbajului şi dezvoltarea comunicării literare.
Dezvoltarea fizică
Pubertatea se caracterizează prin intensificarea din ce în ce mai mare a creşterii (staturale), concomitent
cu dezvoltarea pregnantă a caracteristicilor sexuale secundare (apariţia pilozităţii pubiene şi a celei axilare,
dezvoltarea gonadelor). Fetele trec prin această fază începând cu vârsta de 10 ani şi câştigă în înâlţime
aproximativ 22 cm. Creşterea dominantă la majoritatea băieţilor, începe o dată cu vârsta de 12 ani. Creşterea nu
este proporţională în toate segmentele corpului. Mai intensă este creşterea în înălţime şi lungimea membrelor
superioare şi inferioare, ceea ce dă un aspect caricatural puberului. Prin creşterea trunchiului şi a masei
musculare se câştigă în forţă. Odată cu creşterea trunchiului are loc şi creşterea umerilor şi prelungirea taliei. La
fete ţesutul adipos se menţine şi dă un aspect marmorean iar talia se subţiază şi se dezvoltă bustul. Între 12 şi 14
ani se dezvoltă partea facială a craniului, dantura permanentă şi oasele mici ale mâinii, se produce maturizarea
sexuală ce se evidenţiază prin apariţia pilozităţii, funcţionarea glandelor sexuale şi modificarea vocii. Acest
fenomen se manifestă la fetiţe prin menarha (prima menstră neovulată) şi instalarea ciclului, şi prin primele
ejaculări spontane la băieţi.
Momentul culminant al pubertăţii este în genere tensionat şi încărcat de confuzie. Din punct de vedere
psihologic creşterea şi maturizarea sunt legate de numeroase stări de disconfort. Acestea sunt provocate de dureri
osoase şi musculare, dar au şi o altă natură mai subtilă. Creşterea inegală a diferitelor părţi ale corpului este
însoţită de apariţia neplăcută a acneei, transpiraţii neplăcute precum şi o sensibilitate a pielii.
Momentul post - puberal face trecerea spre adolescenţă. Se realizează o creştere accelerată, mai întâi în
greutate şi apoi în înălţime; cu această ocazie are loc redistribuirea greutăţii. Organele interne continuă creşterea,
dar au loc şi transformări fizice de mai mică importanţă. Astfel prin activitatea glandelor sudoripare apare acneea
ce provoacă tensiuni deosebite. La băieţi se manifestă o schimbare în conduită, prin extinderea lor exagerată,
adeseori o impertinenţă cu substrat sexual şi agresivitate în vocabular. Fetele trec prin două faze: prima de
femeie –copil, plină de conduite timide şi exuberante dar şi de afecţiune, „...idealizare de eroi, de personaje
inaccesibile”. Această primă fază este impregnată de trăiri complexe şi ambiguie de inferioritate, culpabilitate şi
jenă. Dezvoltarea treptată a feminităţii, intuirea efectelor acesteia, discretă întâi apoi mai accentuată, face
trecerea în a doua fază, cea de femeie – adolescent, cu o largă disponibilitate sentimentală şi curiozitate. Tânăra
fată devine uşor provocatoare, stăpână de sine, iar complexul de inferioritate dispare.
Dezvoltare Umana
Cum marcheaza dezcoltarea (creșterea) proceselor fizice statutul tanarului puber?
Cât câștiga în medie în înălțime și în greutate fetele la pubertate?
Dezvoltare Umana
3.2. Perioada adolescentei
Adolescenţa a rămas acelaşi moment unic şi deosebit al primei iubiri, al primelor întrebări asupra
sensului vieţii, al primei hotărâri ce trebuie luată de unul singur, al primului voiaj iniţiatic, fără părinţi. Ne aflăm
încă la vârsta debutului sexualităţii, a apariţiei neliniştilor existenţiale, a paradoxului iubirii şi urii într-un cuvânt
– la vârsta „fundamentalului”, care nu este un început, fiindcă a existat un „înainte” (copilăria), şi nici un sfârşit,
deoarece totul ţine de domeniul posibilului.
Această vârstă reprezintă acea trecere de la lumea copilăriei la cea a maturităţii,pe care majoritatea
subiecţilor izbutesc să o depăşească fără dezechilibre grave. Totuşi, această perioadă a vieţii, atât de bogată în
necesităţi noi, în dorinţe explozive şi experienţe exaltante, este în mod inexorabil însoţită de îndoieli,
incertitudini şi de riscuri inerente unui asemenea val de noutate. Sub influenţa impulsurilor şi a dorinţelor
relativa linişte a copilului se estompează.
Probleme ale dezvoltării fizice şi psihice
Adolescenţa începe odată cu pubertatea (10-13 ani). Pubertatea este limitată în timp şi se defineşte ca
fiind ansamblul modificărilor biologice şi anatomice care duc la formarea organismului adult şi la apariţia
capacităţii de reproducere. La fete aceasta se instalează mai devreme iar acestea cunosc faptul că acum vor
apărea primele menstruaţii şi li se vor dezvolta sânii. În ceea ce-i priveşte pe băieţi, ei sunt preocupaţi în general
de creşterea pilozităţii, de îngroşarea vocii sau de dimensiunea organului sexual.
Pe lângă aceste transformări corporale apar şi modificări psihologice. Adolescentul se desparte de
dorinţele, idealurile, modelele şi zonele de interese ale copilăriei, pornind în căutarea unor noi surse de interes şi
de plăcere, tatonând terenul. Trebuie să facă unele alegeri care nu necesită decât liberul lui arbitru şi depind, mai
mult sau mai puţin, de moştenirea lui culturală, socială şi familială. Clădirea propriei identităţi constituie o miză
serioasă în adolescenţă. Pentru un tânăr a-şi construi o identitate înseamnă a descoperi ce-i place, ce doreşte, ce
intenţionează pe plan afectiv şi profesional.
Dacă în pubertate se înregistrează un puseu de creştere, în perioada adolescenţei se produce o dezvoltare
intensă în plan psihic şi se stabileşte structura de personalitate. Adolescentul simte nevoia de a se depărta de
părinţi, de a se distanţa de ei fizic şi simbolic.
În anumite momente adolescentul prezintă sentimente de plictiseală şi de descurajare pe care nu le poate
explica. Adesea nu ştie ce să facă: să plângă sau să se plimbe de colo colo prin casă. Plictiseala poate da naştere
unor stări de izolare, de indispoziţie, de pasivitate, de proastă dispoziţie şi uneori de agresivitate. Toate aceste
transformări la care este supus adolescentul trebuie explorate până la familiarizarea cu ele, deoarece trezeşte în el
sentimentul de noutate şi stranietate pe care îi este greu să-l transpună în cuvinte.
Sentimentul de iubire adoptă în adolecenţă un nou elan, o nouă dimensiune, iar dorinţele stârnite de alţii
lasă loc unei ambivalenţe a sentimentelor şi emoţiilor. Atracţia simţită pentru sexul opus devine mai intensă sub
influenţa impulsurilor sexuale, trupul maturizat din acest punct de vedere deschide calea către noi senzaţii ce vor
trebui descoperite în doi.
Adolescentul este un nonconformist şi un luptător activ pentru îndeplinirea dorinţelor sale. În plan
comportamental adolescentul oscilează între copilărie şi maturitate, vizează şi este preocupat de viitor, trăieşte
intens sentimentele, dar este labil în relaţiile cu sexul opus, este dornic de a învăţa, este nemulţumit de alţii, dar
faţă de sine adoptă un uşor narcisism.Adolescenţii au nevoie de intimitate. De acum, ei refuză să se mai
destăinuie şi îşi păzesc cu grjă viaţa intimă. Gândurile şi sentimentele sunt ţinute în secret, una din activităţile
Dezvoltare Umana
favorite în această perioadă fiind aceea de a se închide în camera lor pentru a se regăsi, a se reface şi a „reclădi
lumea”.
Identitatea de sine şi sistemul de valori
Adolescenţa este o perioadă pe care o putem caracteriza prin apariţia emoţiilor. Acestea sunt uneori
copleşitoare şi nu rareori se întâmplă ca ele să provoace unele probleme de caracter sau fluctuaţii ale stării de
spirit. Construirea propriei identităţi poate determina la adolescenţi comportamente pe care anturajul le consideră
greu de suportat. Adolescentul extravertit are o personalitate plăcută, veselă, îşi face numeroşi prieteni, vorbeşte
uşor despre el, este sociabil şi deschis către lumea din jur. Cel introvertit are o fire timidă cu dificultăţi în
stabilirea relaţiei cu ceilalţi. Dă dovadă de oarecare stânjeneală în societate, stânjeneală care la vârsta adultă riscă
să se transforme într-o fobie socială. Această dificultate de a comunica îi poate provoca accese de manie sau
comportamente foarte inhibate. Se simte prins în capcană, ar vrea să exprime ceva dar nu-şi poate găsi cuvintele
potrivite. Simte nevoia să cugete, să ia în considerare toate caracteristicile unei situaţii.
Adolescenţa este perioada în care individul descoperă că este în stare de unele lucruri de care nu se
credea capabil înainte. Unii îşi părăsesc căminul fără a-şi preveni părinţii, fenomen care afectează tinerii din
toate mediile sociale. De asemenea, problema violenţei manifestate de adolescenţi a devenit în prezent un
fenomen social mai ales la periferie unde tinerii dezorientaţi care cred că nu au nici un viitor, se grupează în
bande.
Adolescenţii sunt deosebit de sensibili şi momentele de „spleen”, de bună dispoziţie, apar mai ales la ei
decât la adulţi. Adolescenţa este perioada de schimbare şi de tranziţie în cursul căreia tinerii se confruntă cu
numeroase dificultăţi: probleme de viitor referitoare la idealurile propuse, uneori atât de greu de atins, dar şi
dificultăţi de renunţare la trecut, la lipsa de griji a copilăriei, la mediul familial, şcolar şi amical care le conferea
siguranţă pe vremea când altcineva decidea pentru ei. În adolescenţă, atunci când ne referim la sinucidere,
ameninţarea morţii este reală. La această vârstă tânărul trebuie apărat de el însuşi, fiindcă deznădejdea îl poate
împinge la soluţii extreme. Orice tânăr care exprimă ideea de a-şi pune capăt zilelor trebuie ascultat şi ajustat.
Gestul suicidar este o modalitate de a „sfârşi” cu grijile; e ca „fuga psihică”: o evadare dintr-o stare de tensiune
care îl apasă şi îl duce într-un impas.
Dezvoltarea psihică
Se pot evidenţia o serie de caracteristici ce îi dau o notă de specificitate în raport cu celelalte etape ale
vârstelor umane. Astfel, printre cele mai semnificative sunt dezvoltarea conştiinţei şi a conştiinţei de sine, în care
sunt implicate identitatea egoului şi plasarea subiectului în realitate. Adolescentul este confruntat obiectiv şi
subiectiv cu schimbări multiple legate de maturizarea sexuală şi de descoperirea dimensiunii realităţii sociale.
Apartenenţa la un anumit grup şi la o anumită familie presupune adaptarea şi depăşirea situaţiilor infantile,
frustrante, de nesiguranţă şi de dependenţă. În dezvoltarea conştiinţei de sine, imaginea corporală contribuie la
organizarea identificării caracteristicilor organice pe care adolescentul încearcă să le perceapă în amănunţire şi
cu un fel de admiraţie. Dezvoltarea identităţii este mai puţin spectaculoasă în condiţiile de dependenţă sau în
situaţiile în care se menţin forme infantile ale independenţei.
Formele dependenţei materiale, emoţionale şi de mentalitate pot provoca frustraţii şi conflicte între
adolecenţi şi părinţi, estompând exprimarea disponibilităţilor tinerilor. Datorită acestora se ajunge la
comportamente lejere sau rigide, care îşi pun amprenta pe modul cum evoluează personalitatea. Apariţia
conflictelor şi frustraţiilor este frecventă dar ele nu au caracter devastator, conflicte pubertare, conflicte din
prima perioadă a adolescenţei, conflicte din perioada adolescenţei propriu-zise.
Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziţionarea de cunoştinţe şi
disponibilitatea pentru confruntarea de idei când se apelează la forme verbale, precise şi elevate. Se evidenţiază
gândirea discursivă şi se constituie concepţia despre lume şi viaţă. Se organizează mecanisme mnezice şi se
adoptă un stil propriu în memorare cu efecte deosebite în învăţare.
Bazat pe evoluţia intelectuală, Jean Rousselet releva trei forme de conduite mai importante ce se produc
Dezvoltare Umana
din prisma dorinţei adolescentului de a se forma şi de a fi unic în felul său:
 Conduita revoltei – adolescentul refuză ostentativ ceea ce a învăţat sau ce i s-a impus să înveţe,
adoptă atitudini negativiste, corectează pe alţii şi ironizează;
 Conduita închiderii în sine din care transpare o autoanaliză şi cenzurare severă a sentimentelor,
atitudinilor şi acţiunilor, a introspecţiilor pentru cunoaşterea de sine şi disecarea comportamentelor
altora;
 Conduita exaltării şi afirmării prin care se caută confruntări cu alţii pentru a-şi verifica propriile
capacităţi fizice, psihice, intelectuale şi afective, motivaţionale.
Margaret Mead analizează influenţa de cultură şi mentalitate asupra adolescentului în societatea
americană arătând că aceasta poate determina şi o serie de trăiri negative ce îl fragilizează pe subiect. Ea arăta că
sexualitatea adolescentului este dezaprobată şi considerată ca un păcat până la căsătorie, ceea ce duce la
fragilitate, lipsă de compatibilitate cu partenerul de mariaj şi la instalarea unor tulburări emoţionale.
Biaka Zazzo vorbeşte de vârsta integrată a adolescenţilor din perspectiva transformărilor biologice şi
psihologice în relaţie cu unele atitudini rigide din partea adulţilor. Dezvoltarea limbajului şi creşterea debitului
verbal denotă un salt remarcabil ca urmare a organizării sensurilor şi semnificaţiilor ce intervin în comunicare.
Adolecenţii sunt preocupaţi de folosirea unui limbaj elevat, dar şi de adoptarea unei forme nonconformiste care
să dea note personale exprimării sale.
Strategiile rafinate ale învăţării, întâlnite la adolescenţi presupune aspiraţii şi interese variate cu stimulări
complexe ale potenţialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare psihică.
Adolescenţa constituie etapa maturizării, a manifestării tandreţei pentru o persoană de sex opus. Erosul
se manifestă spre exterior. Este un proces centrifugal. Adolescentul începe să se elibereze de tutela familiei. Pot
apărea diferenţe de percepţie, de evaluare, ce pot da naştere la dispute. Este una din formele de manifestare a
„conflictului între generaţii”. Adolescenţa constituie o etapă provocatoare prin faptul că prezintă aspecte pozitive
şi dificultăţi de adaptare. Unul dintre cele mai mari paradoxuri ale vârstei adolescenţei este reprezentat prin
conflictul între dorinţa de a-şi găsi o identitate individuală şi dorinţa de a fi exact ca prietenii.
Adolescenţii sunt tulburaţi dacă se maturizează prea devreme sau prea târziu faţă de ceilalţi prieteni, dar
nici maturizarea timpurie sau cea târzie nu constituie un avantaj sau dezavantaj, momentul declanşării poate avea
efect psihologic semnificativ. Nesoluţionarea problemelor la vârsta adolescenţei poate duce la grave tulburări de
personalitate, devieri comportamentale, inadaptări sociale.
În rezolvarea conflictului cu părinţii este important să se găsească o cale de mijloc care să mulţumească
ambele părţi, să fie facilitată comunicarea, să fie eliminate tensiunile, neânţelegerile, obţinerea liniştii familiale.
Grupul de prieteni trebuie să reprezinte sursa de recreere a adolescentului, să-i ofere posibilitatea afirmării şi
valorificării potenţelor, explorării mediului. Prin urmare, adolescentul este o persoană a rebeliunilor, informarea
la timp şi în condiţii corespunzătoare (de exemplu orele de educaţie sexuala în şcoli şi licee, cabinetele de
consiliere în cadrul liceelor sau organizaţiilor nonguvernamentale) poate conduce la o depăşire a crizei, o
maturizare a personalităţii, la pregătirea în ceea ce priveşte îndeplinirea rolului de persoană matură şi
responsabilă.
Randamentul activităţii intelectuale
Randamentul activităţii intelectuale este influenţat de volumul şi calitatea cerinţelor activităţii şcolare. În
activitatea intelectuală desfăşurată de adolescent în clasă şi acasă apar noi caracteristici. Se poate afirma că
adolescenţa este vârsta creşterii deosebite a posibilităţilor intelectuale. Adolescenţii care prezintă inegalităţi în
randamentul activităţii intelectuale au în genere inegalităţi şi ale intereselor pentru diferite discipline şcolare.
Ritmul de activitate intelectuală se organizează sub influenţa de ansamblu a regimului de cerinţe de activitate
intelectuală şcolară. În perioada adolescenţei el se modifică sub presiunea tuturor necesităţilor variate ale
tânărului. Rezultatul la învăţătură ţine, pe lângă toate aceste aspecte, de motivaţia şi voinţa tânărului dar şi de
resursele antrenate în finalizarea activităţii repspective.
Limbajul
Dezvoltare Umana
În perioada adolescenţei continuă procesul de înnobilare a limbajului vorbit şi scris. Vorbirea devine
aleasă, literară. Important ni se pare faptul că adolescentul poate să susţină verbal o idee timp îndelungat, făcând
asociaţii noi faţă de cele cuprinse în textul model sau în tezele expuse de interlocutorul său.
În privinţa debitului verbal scris există o evoluţie acum se formează intens caracteristicile scrisului. La
17-18 ani adolescentul adoptă şi un mod propriu de a se semna după numeroase încercări în această privinţă.
Dezvoltarea limbajului în perioada adolescenţei se caracterizează şi printr-o mai mare exigenţă faţă de
exprimare. Adolescentul începe să înveţe arta discuţiei şi să simtă plăcerea ei. Vorbirea devine mai nuanţată şi
mai plastică; se acordă o mare atenţie faţă de sens şi semnificaţie, faţă de corecta folosire a termenilor.
Adolescentul manifestă o subtilă adaptare verbală la sistemul de cerinţe ce se formulează de către fiecare
profesor în parte. Cunoştinţele cu privire la structura limbii materne ne ajută mult la învăţarea altor limbi străine
deşi există diferenţe importante.
Imaginaţia şi creaţia
Concomitent cu capacităţile intelectuale, adolescentul se caracterizează şi prin dezvoltarea deosebită a

imaginaţiei. Mai evident este progresul imaginaţiei reproductive a cărei prezenţă se simte puternic în întreaga
activitate a tânărului, acesta având importante însuşiri originale. Creaţia adolescentului trebuie privită ca o
aspiraţie la maturizarea numeroaselor capacităţi.
Imaginaţia se intercorelează complex în perioada adolescenţei cu gândirea, dar şi cu alte planuri
complexe ale personalităţii în cadrul condiţiilor generale de armonizare a acesteia. Procestul acesta începe încă
din perioada pubertăţii, are la bază dezvoltarea deosebită a aspiraţiilor şi dorinţa impetuoasă de a proiecta în
viitor aceste manifestări debordante ale vieţii interioare. Cunoaşte o mare dezvoltare în perioada aceasta reveria,
visul, se dezvoltă fantezia.
Consumurile culturale ale adolescentului se diversifică. În primul rând au o mare răspândire întrunirile
pentru imprimare şi ascultare de muzică- domeniul muzicii moderne devenind o expresie a autonomiei. La
acestea se adaogă forme de consum cultural ce se realizează individual, cum ar fi lectura, vizionarea de fime,
teatru, muzee, TV şi radio, citirea de presă şi reviste.
În perioada adolescenţei se formează o serie de tendinţe generoase fireşti, o deschidere şi identificare cu
marea umanitate, cu ţara şi identificarea implicită în conştiinţa de sine.
Contextul relaţional al dezvoltării psihice în adolescenţă
J.J.Rousseau a spus pentru prima dată că pubertatea reprezintă „a doua naştere”.Plecând de la această
idee s-a constatat că esenţa pubertăţii este dată de starea de criză profundă. Perioada adolescenţei a fost analizată
atât din punct de vedere biologic, psihologic cât şi sociologic. Cele trei domenii tratează problemele diferit însă,
punctul comun care le uneşte îl reprezintă noţiunea de schimbare.
Astfel, elaborarea problemei din punct de vedere biologic are în vedere aspectele legate de dobândirea
capacităţii de reproducere sexuală a adolescentului. Adolescenţa este privită ca o perioadă caracterizată de o serie
de schimbări cu caracter cognitiv, afectiv şi comportamental, din punct de vedere psihologic.
Punctul de vedere sociologic se referă la procesul de tranziţie prin care adolescentul trece, plecând de la
o stare de dependenţă în întregime de adult, la o stare de interdependenţă relativă marcată de începutul
maturităţii.
L.C.Jensen defineşte adolescenţa ca fiind „…o viziune interrelaţională a aspectelor psihologice,
psihiatrice, sociologice şi educaţionale care caracterizează cel de al doilea deceniu al vieţii”.
În urma unor analize s-a constatat caracterul esenţial contradictoriu al conduitei adolescentine, devierile
caracteriale, oscilaţia lor la graniţa între normal şi patologic, tendinţele conflictuale, adeseori deviante care
marchează ruptura faţă de perioada copilăriei.
Dezvoltare Umana
Criza dezvoltării şi particularităţile patologice ale comportamentului adolescentin
B.Zazzo considera că „vârsta ingrată se manifestă ca o permanentă instabilitate, ca o ruptură de copilărie,

cu situaţii conflictuale şi comportamente inadaptate”.
Răspunzând la aceste probleme, Dan Baciu şi Marin Voicu, în lucrarea Adolescenţii şi Familia, susţin că
„este extrem de dificil de descifrat din afară întregul univers de semnificaţii şi motivaţii ale universului
adolescentin, întrucât sensul şi direcţia conduitelor nu pot fi apreciate în general, ci numai cunoscând specificul
particularităţilor individuale de natură psihofiziologică, şi întreg ansamblul de condiţii sociale şi familiale ce
caracterizează mediul de viaţă al fiecărui adolescent în parte”.
Cele mai multe acţiuni şi comportamente adolescentine nu sunt imorale, nici patologice în sens
psihiatric, ci poate anormale în raport cu abaterea lor de la media statistică, reprezentând, în esenţa lor, reacţii de
ajustare şi de apărare faţă de un mediu care pare a fi ostil şi convenţional, în care puterea şi autoritatea aparţin
numai adultului şi unde adolescentul nu are identitate ori drepturi, ci numai responsabilităţi şi datorii de
îndeplinit.
De ce este importanța identitatea de sine și sistemul de valori pentru dezvoltarea adolescentului?
Care sunt principalele caracteristici psihosociale ale subperioadei adolescentei propriuzise (14 – 16 ani)?
Dezvoltare Umana
Răspunsurile sunt cuprinse în continutul unității nr. 3.
Subuiect recomandat:
Principalele caracteristici ale procesului de gândire la adolescenți.
3.5. Bibliografie
1. M. Mead, "Adolescence in Primitive and Modern Society", in Reading’s in Social Pszhology, New York, Holt,
Rinehart and Winston, 1952.
2. J. Rousselet, Adolescentul, acest necunoscut, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
3. V. Sălăgean, D. Titieni, M. Costin, Adolescentul, familia şi reproducerea, Editura Didactică, Cluj-Napoca,

1997, p. 133.
121.
5.E. Verza, Psihologia vârstelor, Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2001, p. 48.
6. B. Zazzo, Psychologie differentielle de l’adolescence, P.U.F., Paris, 1966.
Dezvoltare Umana
Dezvoltare Umana
Unitatea Nr. 4
Ciclul maturitatii
Cuprins Pagina
Obiectivele unităţii nr.4
4.1. Perioada vârstei medii
4.2. Perioada maturităţii târzii
Înțelegerea proceselor biologice, sociale și psihologice ce intotesc dinamica dezvoltarii
Probleme de adaptare la maturitatea tarzie
Imbatranirea psihologica
Necesitatea reabilitarii si utilizarea ergoterapiei
Dezvoltare Umana
4.1.Perioada vârstei medii
Transformările vârstei medii
Îmbătrânirea este un proces care începe din momentul naşterii. Declinul treptat pe plan fizic şi mental –
conceptul cunoscut sub numele de îmbătrânire – începe la vârsta de 20 de ani, dar efectele devin evidente la o
vârstă medie sau înaintată.
Majoritatea celulelor organismului mor şi sunt înlocuite pe parcursul vieţii, dar înaintea vârstei de 20 de
ani numărul celulelor creşte. La 20 de ani, transformarea celulelor începe să aibă un efect asupra organismului,
înregistrându-se pierderi celulare în unele organe, cu precădere în creier.
Cu totate acestea, puţine transformări fizice marcante au loc până la vârsta medie. Vârsta medie aduce cu
sine anumite transformări fizice şi sociale. Unele apar la ambele sexe, altele sunt specifice unui singur sex. La
femeie, există de exemplu, menopauza sau schimbarea vieţii. Ciclurile lunare de ovulaţie şi menstruaţie
încetează, marcând sfârşitul perioadei fertile a femeii.
Există o variaţie individuală şi geografică în ceea ce priveşte ritmul procesului de îmbătrânire şi de aceea
este greu de stabilit vârsta medie şi vârsta înaintată. În societăţile occidentale, vârsta medie este cuprinsă între 45
şi 65 ani, iar vârsta înaintată este după 65 ani. Însă, în ţările unde durata de viaţa este mai mică, un bărbat de 35
de ani poate fi considerat ca având o vârstă medie, iar unul de 50 de ani, chiar bătrân. Prin urmare, este mai
potrivită descrierea etapelor procesului de îmbătrânire în funcţie de transformările care au loc şi nu neaparat în
funcţie de numărul de „ani trăiţi”.
Oamenii de ştiinţă disting două tipuri de îmbătrânire.
 Procesul de îmbătrânire primară cuprinde transformările inevitabile din structura şi compoziţia
corpului, determinate de ereditate.
 Procesul de îmbătrânire secundară include incapacităţi provocate de boli sau accidente.
Majoritatea transformărilor accentuate, asociate cu înaintarea în vârstă, sunt efectele procesului de
îmbătrânire secundară.
La femei, menopauza poate apărea oricând după vârsta de 40 de ani, dar cel mai adesea în jurul vârstei
de 45 de ani. Poate avea loc treptat sau brusc. După „închiderea” ovarelor scade nivelul hormonilor sexuali la
femeie, adică estrogen şi progesteron. Diminuarea cantităţii de estrogen afectează sănătatea şi aspectul femeii.
Variaţiile individuale în rata scăderii acesteia sunt datorate faptului că unele femei suferă puţine tulburări fizice şi
mentale şi puţine schimbări exterioare, în timp ce altora li se reduce dimensiunea sânilor, ţesăturile vaginale se
subţiază şi se usucă, pielea li se zbârceşte şi suferă de migrene, insomnii şi stări de slăbiciune.
Terapia medicală tradiţională pentru transformările suferite de femei la menopauză implică
suplimentarea organismului cu estrogen timp de câteva luni după declanşarea menopauzei. Acest lucru anulează
unele schimbări fizice, cum ar fi subţierea oaselor, dar nu poate reda fertilitatea. Eficienţa terapiei de
suplimentare hormonală de lungă durată (HRT) este încă supusă dezbaterii.
La bărbaţi, nu există nici o schimbare fiziologică. Pierderea capacităţii procreerii are loc abia la
începutul vârstei de 70 de ani.
Atât la bărbaţi cât şi la femei, vârsta medie poate fi perioada reafirmării succeselor din trecut şi a
proiectelor de viitor şi poate aduce cu sine stări de nelinişte şi reacţii depresive.
Pentru multe cupluri în vârstă, compania prezenţei celuilalt poate compensa mult lipsa relativă de
mobilitate şi activitate care apar odată cu înaintarea în vârstă. O asemenea relaţie de prietenie este un factor
important în menţinerea sănătăţii şi fericirii membrilor cuplului.
Procesul de îmbătrânire poate fi accelerat în ţările unde sărăcia, îmbolnăvirea şi foametea sunt răspândite
sau unde munca fizică permanentă este necesară pentru supravieţuire.
Dezvoltare Umana
Care sunt principalele procese fiziologice specifice perioadei maturitatii medii?
Care este implicarea din punct de vedere social la nivelul perioadei maturitatii medii?
Folsiţi spaţiul rezervat pentru a furniza răspunsul.
Dezvoltare Umana
4.2. Perioada maturităţii târzii
Probleme ale adaptării fizice şi psihice la maturitatea târzie
Caracteristică ultimelor decenii ale secolului trecut este creşterea numerică a populaţiei vârstnice în
structura populaţiei, adică îmbătrânirea demografică, fenomen mai accentuat în ţările dezvoltate economic, dar
prezent şi în ţara noastră. Prognozele demografice apreciază că şi în continuare populaţia vârstică va creşte mai
rapid decât cea nevârstnică.
Gerontologia, ca termen se defineşte ca ştiinţa proceselor de îmbîtrânire, iar Geriatria, drept o ramură a
medicinii, care cercetează aspectele patologice ale îmbătrânirii.
Spre deosebire de îmbătrânire (proces dinamic, indiferent de vârsta cronologică) SENESCENŢA
cuprinde ultima perioadă a vieţii. În cadrul acesteia se delimitează SENILITATEA, care este o perioadă finală, cu
deteriorări biologice severe. Senescenţa nu este o boală, este un proces fiziologic, chiar dacă îmbătrânirea se
asociază, de regulă, deşi nu obligatoriu, cu îmbolnăvirile.
O caracteristică în procesul demografic al îmbătrânirii este creşterea populaţiei feminine, cu deosebire în
ţările industrializate, având drept cauză principală supramortalitatea masculină. Durata medie a vieţii arată în
unele ţări dezvoltate diferenţa de 8-9 ani în favoarea femeilor.
Din ansamblul populaţiei vârstnice se pot reliefa unele grupe cu risc crescut:
 persoane foarte în vârstă (80-90 ani)
 vârstnicii care trăiesc singuri sau care nu au copii
 bătrânii cu afecţiuni sau handicapuri grave
 bătrânii care trăiesc în instituţii colective.
O altă clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:
- între 65 (60) – 75 de ani, trecerea spre bătrâneţe sau perioada de vârstnic
- între 75-85 (90) de ani, perioada de bătrân
- peste 85 (90) de ani, mare bătrâneţe sau perioada de longevitate.
Bătrâneţea – etapă fiziologică, nu boală
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte starea de sănătate ca „o stare completă de bine: fizic, mintal şi
social...”. La bătrâni, capacităţile fizice regresează, are loc o deteriorare intelectuală şi o dezangajare socială cu
marginalizare. Totuşi bătrâneţea nu trebuie privită ca o boală. Raportarea la normal se face luând ca referinţă
normalul adultului, fapt care nu corespunde realităţii.
Declinul aptitudinilor psiho-motorii începe de la vârsta de 25-35 de ani. Totuşi posibilităţile intelectuale
se prelungesc uneori mult peste 70 de ani. Uzura organelor este inegală. Modificările de îmbătrânire apar în
sistemele cardio-vascular, respirator şi locomotor. Modificările legate de înaintarea în vârstă, între anumite
vârste, aparţin unei îmbătrâniri normale.
Îmbătrânirea psihologică
Dacă la baza acestui fenomen stau modificările de vârstă suferite de diferite organe şi sisteme, unele
evenimente care intervin în existenţa vârstnicului o precipită:
- retragerea din activitate
- îmbolnăviri diverse
- plecarea copiilor
- decesul partenerului
Dezvoltare Umana
- dispariţia vechilor prieteni
Criza de adaptare la noile condiţii are mari implicaţii psihologice. Se vor urmări funcţiile psihice: nivelul
de conştienţă, orientarea, starea afectivă, gândirea, comportamentul, integrarea în familie şi societate, limbajul.
Se disting în psihologia senescenţei trei aspecte generale:
- caracterul diferenţial, adică diferenţe semnificative de la o persoană la alta şi chiar de la aceeaşi
persoană, de la un organ la altul.
- nivelul îmbătrânirii depinde mai puţin de vârstă şi mai mult de particularităţile genetice,
somatice, morale şi sociale.
- caracterul relativ al diferenţelor este datorat rezervelor compensatorii şi echilibrării complexe.
În psihologia senescenţei involuţia este inegală cu diferenţe individuale. În îmbătrânire apar frecvent:
depresia, anxietatea, instabilitatea emoţională, ideile de persecuţie, logoreea, insomnia sau fragmentarea
somnului noaptea şi somnolenţa diurnă intermitentă.
Senescenţa senzorială apare constant. Scade acuitatea vizuală, auditivă. Sensibilitatea tactilă, mirosul şi
gustul. Se diminuează atenţia şi memoria (frecvente întoarceri în trecut la experienţe demult dobândite). Scade
spontaneitatea gândirii, cu inerţii şi stereotipii, dar se conservă şi chiar cresc funcţiile de sinteză, generalizare şi
schematizare. Limbajul reflectă dificultăţile gândirii. Scade fluxul verbal, apare lentoarea ritmului şi al
vocabularului. Afectivitatea este compromisă deseori. Comportamentul este emoţional, apare irascibilitate şi
labilitatea emoţională.
Reabilitarea
Prin rebilitare se înţelege tratamentul care urmăreşte reintegrarea bolnavului recuperat biologic, motor şi
psihologic într-o viaţă activă, potrivit activităţilor de care dispune.
Prin reabilitare se urmăreşte redobândirea posibilităţilor psiho-motorii care să ofere bolnavului
autonomie.
Vor fi dezvoltate la început acele capacităţi şi forţe care să-i permită independenţa de autoservire
(mâncat, băut, controlul defecaţiei şi minciunii), mobilizare în pat, în fotoliu şi mersul propriu zis. Se urmăreşte
reactivarea în viaţa cotidiană, reinserţia socială (famile, prieteni, vecini) şi reintegrarea în activitatea
profesională. Recuperarea psihologică va însoţi pe cea somatică şi va fi condusă de personal calificat, psihote-
rapeuţii.
Ergoterapia
Justificarea terapiei ocupaţionale o dau stressurile psiho-sociale ale bătrânului: însingurarea socio-
familială, dezinserţia socială, şocul pensionării, crizele de adaptare, regresia psiho-motorie, pierderea
autonomiei.
Terapia ocupaţională urmăreşte recuperarea motricităţii, reluarea activităţilor cotidiene, adică
redobândirea autonomiei şi reintegrarea psiho-socială.
Există o terapie ocupaţională de funcţie, aplicată în stările mai grave în care vârstnicul şi-a pierdut
obişnuinţele primare, instinctele pe care trebuie să le recapete. Alteori se urmăreşte consolidarea rezultatelor
obţinute. Aici intră activităţi recreative, hobbyterapia, activităţi de utilitate practică, grădinărit, bricolaj. Vor fi
luate în consideraţie ideile şi preferinţele vârstnicilor, experienţa personală. Pe măsura posibilităţilor aceştia vor
fi dirijaţi către activităţi noi. Vor fi evitate activităţile grele. Noile ocupaţii se vor întinde de la activităţi
personale, la toaletă, echipare/dezechipare, lectură, audiţii muzicale, spectacole, floricultură, grădinărit, ţesătorie,
împletituri, tricotaje, broderie, pictură, artizanat, butaforie, pirogravură.
Pensionarea
Retragerea din activitate, pensionarea, este un moment de răscruce în existenţa individului, un stress care
poate duce în final la deteriorarea psihică a individului. Există în prezent două tendinţe: prima urmăreşte
Dezvoltare Umana
valorificarea potenţialului biologic şi social restant al vârstnicului şi a doua urmăreşte limitarea vârstei de
pensionare.
Persoanele care au avut preocupări extraprofesionale îşi menţin echilibru mai bun. La fel şi persoanele
cărora li se permite prin profesie, activitate şi dincolo de vârsta de pensionare (creatorii de cultură, artă, ştiinţă).
La bărbaţi stresul pensionării este mai mare, mai grav decât la femei, acestea având şi preocupări casnice.
Bărbaţii fac adeseori o nevroză a pensionării, care poate merge până la moartea psihică, moartea profesională.
Pensionarea înseamnă pierderea statuturilor, rolurilor şi a demnităţii personale. La femei apar probleme mai
deosebite, înainte de pensionare, legate de înaintarea în vârstă coincizând cu perioada climacterică.
Un factor important este profesia şi mediul. În mediul rural şocul nu este grav deoarece încetarea
activităţii nu este completă şi bruscă. Persoanele foarte active, mai ales cele din mediul urban, dacă nu-şi găsesc
alte preocupări şi activităţi, suportă foarte greu pensionarea. Pregătirea psihologică este esenţială. Este
indispensabilă combaterea sentimentului de inutilitate. Se va cultiva mişcarea fizică şi exerciţiul intelectual; se
va organiza timpul liber, se vor organiza posibilităţi de integrare în activităţile comunitare, culturale, sportive,
gospodăreşti, artizanale.
Instituţionalizarea
Pe măsura înaintării în vârstă, ca urmare a unor grave invalidităţi – sindromul de imobilizare, demenţele,
pierderea autonomiei şi a capacităţii de autoservire – la care se adaogă factorii sociali ca diminuarea veniturilor,
lipsa familiei sau imposibilitatea acesteia de a asigura supravegherea şi îngrijirea, apare creşterea solicitărilor de
spitalizare pe termen lung.
Aceasta poate fi considerată ca o formă mascată de izolare a bătrânului pe care o promovează familia şi
societatea. Se constată o presiune crescândă atât din partea familiilor cât şi din partea unor unităţi spitaliceşti, de
a forţa internarea în cămine spital. Decizia este un act de mare răspundere şi trebuie să cuprindă numai urgenţele
medicale sau sociale.
Experienţa arată că mediul cel mai prielnic pentru bătrân rămâne familia (aceasta este şi dorinţa
bătrânilor), de aceea întoarcerea la domiciliul este un deziderat, mai ales în cazul în care condiţiile de la
domiciliu sunt prielnice.
Pentru bătrâni, familia constituie factorul vital fundamental. De aceea resursele familiei trebuie
valorificate întotdeauna. Conflictul dintre generaţii există, dar nu este o regulă. Fenomenele de respingere şi
violenţele faţă de vârstnic trebuiesc cunoscute, combătute în măsura posibilităţilor. Spitalizarea în multe cazuri,
este nefavorabilă vârstnicului. Stresul de mutare este o realitate. Din partea familiei se pot delimita
comportamente variate: cooperare, hiperprotecţie, culpabilitate, angoasă, dar uneori şi abandon şi respingere.
Enumerati problemele adaptarii fizice și psihice la maturitatea târzie.
Dezvoltare Umana
De ce bătrânețea nu este o boala ci o etapa fiziologica?
Răspunsurile sunt cuprinse în continutul unității nr. 4.
În ce consta imbatranirea psihologica în perioada maturitatii tarzii?
4.5. Bibliografie
1. M. Mead, "Adolescence in Primitive and Modern Society", in Reading’s in Social Pszhology, New York, Holt,
Rinehart and Winston, 1952.
2. J. Rousselet, Adolescentul, acest necunoscut, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
3. V. Sălăgean, D. Titieni, M. Costin, Adolecentul, familia şi reproducerea, Editura Didactică, Cluj-Napoca,

1997, p. 133.
121.
5.E. Verza, Psihologia vârstelor, Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2001, p. 48.
6. B. Zazzo, Psychologie differentielle de l’adolescence, P.U.F., Paris, 1966.
Dezvoltare Umana
BIBLIOGRAFIE GENERALA
1. Albu Gabriel, În căutarea Educaţiei Autentice, Editura Polirom, Iaşi, 2002

2. Amabile T., Creativitatea ca mod de viaţă – Ghid pentru părinţi şi profesori, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti,
1997
3. A.Anastasi, Psychology, Oxford P.U., 2001
4. Atkinson B, Introducere în Psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 2002
5. Laura E.Berk, Child Development, Editura Illinois State University, 2001
6. Daniel Brânzei, Ghidul Familiei Creştine, Editura Stephanus, Bucureşti, 2004
7. Ciofu Carmen, Interactiune Părinti – Copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998
8. A.Cosmovici, Psihologie Generala, Editura Polirom, Iaşi, 1996
9. Tinca Cretu, Adolescenta şi Contextul său de Dezvoltare, Editura Credis, Bucureşti, 2001
10. Cretu T., Psihologia Vârstelor, Editura Credis, Bucureşti, 2001
11. Dacey John S, Traveis F., Human Development, N.Y. Norton,1986
12. DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996,
13. Francoise Dolto, Când Părinţii se Despart. Cum să Prevenim Suferinţele Copiilor, Editura Trei, Bucureşti
14. Doron R., Parrot F., Dictionnaire de Psychologie, P.U.F., Paris, 1991
15. Dumitrascu H., Ceilalti şi Revoluţia Liniştită, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2004
16. Dumitrascu H., Dezvoltare Umana, Editura Fundatia AXIS, Iaşi, 2006
17. E.Erikson, Child and Society, N.Z.Norton, 1953
18. E.Erikson, Identity Youth and Cribis, New York, Norton, 1961
19. Hotaling, T.gerald, Finkelhor, D., Kirkpatrick J.T., Straus A.Murray, Family Abuse and its Consequences,
1988
20.W.James, Principles of Psychologi, N.Y. Harper Collins, 1980
21. Golu M., Pais Lazarescu M., Psihologie – Manual pentru clasa a X-a, Editura Economică, Bucureşti 2000
22. I.Kant, Critica Ratiunii Pure, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981
23. Lopez Gerard, Violentele Sexuale Asupra Copiilor, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001
24. Maslow A., Motivation and Personality, N.Y. Harper-Row, 1954
25. Mead M., “Adolescence in Primitive and Modern Society”, in Reading’s in Social Psyhology, New York
Holt, Rinehart and Winston, 1952.
26. Iolanda Mitrofan, Psihologia pierderii şi terapia durerii, Editura Albatros, 1999
27. Dr.Pauline Morand de Jouffrey, Psihologia copilului, Editura TEORA, Bucureşti, 2000
28. Munteanu A., Psihologia copilului şi adolescentului, Editura Augusta, Timişoara, 1998
29. Paul Osterrieth, Copilul şi Familia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
30. E.D.Papalia; S.WendkosOlds, Human Development, McGraw Hill Book, New York ,1996
31. Pieron H., Vocabularul psihologiei, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti 2001
32. E.Planchard, Pedagogie şcolară contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992
33. Sorin Rădulescu, Sociologia vârstelor, Editura Hyperion, Bucureşti, 1994
34. Rădulescu S.M., Sociologia violenţei (intra)familiale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
35. Rousselet J., Adolescentul, acest necunoscut, Editura Politică, Bucureşti, 1969
36. Salagean V., Titieni D., Costin M., Adolescentul, familia şi reproducerea, Editura Didactică, Cluj Napoca,
1997
37. Scarr S., K. McCarney, Social Psychology, New York, Harper Row, 1993
38. Şchiopu U., Verza E., Psihologia vârstelor (ciclurile vieţii), Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
39. Şchiopu U., Verza E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
40. J.Vanderm, Human Development, N.Y., Harper P., 1990
41. Verza E., Psihologia vârstelor, Editura proHumanitas, Bucureşti, 2002.
42. Vander Zander J.W., Human Development, McGraw HillBook, New York, 1999
43. Zlate M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000
44. Zamfir C., Zamfir E., Pentru o societate centrată pe copil, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Editura
Alternative, Bucureşti, 1997
Dezvoltare Umana
45. Zazzo B., Psychologie Differentielle de l’adolescence, Paris, P.U.F., 1966
46. Winton Mark A., Barbara M.A., Child Abuse and Neglect, N. Heights(SUA), Editura Allyn&Bacon, 2001
i
Dezvoltare Umana

Dezvoltare Umana - Conf - Univ.dr - Dinu Hanibal Dumitraşcu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dezvoltare Umana - Conf - Univ.dr - Dinu Hanibal Dumitraşcu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Conf.univ.dr.Dinu Hanibal Dumitraşcu

1 Obiectul şi metodele de cercetare

Obiectivele Unităţii de învăţare 1 7

1.1. Obiectul şi metodele de cercetare ale dezvoltării umane 8

1.2. Ereditatea şi mediul – vectori ai dezvoltării umane 10

1.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluar e 15

Obiectivele Unităţii de învăţare 2 16

2.1. Perioada conceperii 17

2.2. Primul an de viata 23

2.3. Perioada prescolara 28

2.4. Perioada scolara mica 33

2.5. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare 37

2.6. Lucrare de verificare Nr. 2 37

3. Ciclul dezvoltarii în adolescenta

Obiectivele Unităţii de învăţare 3 38

3.1. Perioada pubertatii 39

3.2. Perioada adolescentei 41

3.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare 47

3.4. Lucrare de verificare Nr. 3 47

Obiectivele Unităţii de învăţare 4 48

4.1. Perioada vârstei medii 49

4.2. Perioada maturităţii târzii 51

4.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare 54

4.4. Lucrare de verificare Nr. 4 54

Cursul de Dezvoltare Umana reprezinta un mijloc important de structurare a

După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:

 opereze cu concepte specifice dezvoltarii umane ;

 identifice situatiile de criză in care se gasesc beneficiarii activitatii de consiliere in asistenta

 determine solutiile adevate pentru situatiile de criză specifice fiecarui caz;

Abordări teoretice ale Dezvoltarii Umane

Domeniu modern, Dezvoltarea umana, reprezinta totodata un instrument eficient pe care

Structurata într-o formă accesibilă, comprehensibila şi utilă studenților la ID în asistenta

MODUL ÎN CARE SUPORTUL DE CURS ESTE CONCEPUT

Numărul de ore destinat studiului individual:

Obiectul şi metodele de cercetare

Obiectivele unităţii nr.1 8

1.2. Ereditatea şi mediul – vectori ai dezvoltării umane 9

1.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare 18

1.4, Lucrare de verificare Nr. 1 18

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare 1

După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:

- Înțeleagă care este obiectul de studiu specific al dezvoltarii umane

- Înțeleagă prin ce se distinge dezvoltarea umana de alte discipline psihologice și

 Sa pună în evidenta modul în care variabilele de mediu și cel ereditar genereaza,

Temă de reflecţie 1.1

Prin ce se deosebește dezvoltarea umana de psihologia generala?

Comentariul dumneavoastră se va încadra în spaţiul alocat.

Test de autoevaluare 1.1

Ce sunt variabilele dependente?

Folosiţi spaţiul rezervat pentru a furniza răspunsul.

Social potency 61%

Temă de reflecţie 1.2

Comentariul dumneavoastră se va încadra în spaţiul alocat.

Test de autoevaluare 1.2

Folosiţi spaţiul rezervat pentru a furniza răspunsul.

Răspunsurile sunt cuprinse în continutul unității nr 1,

1.4. Lucrare de verificare Nr. 1

1. A. Anastasi, Psychology, Oxford P.U., 2001, p.75.

2. T. Creţu, Psihologia vârstelor, Editura Caritas, Bucureşti, 2001, p. 20.

8. Emil Verza, Psihologia vârstelor, Editura pro Humanitas, Bucureşti, 2002.

10.Zlate M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 203.