ID-IFR. Psihologia Varstelor 2

Conf. univ.dr.
Ioana Lepădatu
Psihologia Vârstelor 2
Curs în tehnologia ID-IFR
UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE
PSIHOLOGIA VÂRSTELOR 2
– Curs în tehnologie ID-IFR –
Realizator curs în tehnologie ID – IFR

Conf. univ. dr. IOANA LEPĂDATU
2
Cuprins
Introducere
Unitatea de învăţare 1
1. Imaginea de sine
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Conceptul de sine
1.3.2. Stima de sine
1.4. Întrebări de autoevaluare
1.5. Teme de lucru
1.6. Bibliografie
Unitatea de invăţare 2
Maturizarea
2.1. Introducere
2.3.1. Forme de manifestare ale maturităţii
2.3.2. Conflictele de autoritate
2.5. Teme de lucru
2.6. Bibliografie
Tinereţea
3.1. Introducere
3.3.1. Subsistemele personalităţii tânărului
3.3.2. Dezvoltarea generală şi subetapele tinereţii
3.3.3. Subetapa de adaptare iniţială la profesie (24-28 ani)
3.3.4. Subetapa de intensificare a adaptării profesionale şi
familiale (28- 32 ani)
3.3.5. Subetapa de stabilitate profesională (32-35 ani)
3.5. Teme de lucru
3.6. Bibliografie
Tipuri de conduită parentală
4.1. Introducere
4.3.1. Tipologii parentale
4.3.2. Familia ca sistem
4.3.3. Coaching-ul de familie
4.5. Teme de lucru
4.6. Bibliografie
Perioada vârstelor adulte
5.1. Introducere
5.3.1. Dezvoltare generală şi subetapele vârstelor
adulte
5.3.2. Dinamica identităţii
5.3.3. Învăţarea, o activitate de formare-dezvoltare
permanentă a personalităţii
5.3.4. Studiu comparativ pe vârste privind stilurile
de învăţare
5.3.5. Andragogie versus pedagogie
5.5. Teme de lucru
5.6. Bibliografie
4
Prioada vârstelor de regresie
6.1. Introducere
de regresie
6.3.2. Caracteristicile biologice ale vârstnicului
6.3.3. Caracteristicile psihologice ale vârstnicului
6.3.4. Probleme social-economice ale bătrâneţii
6.3.5. Pensionarea
6.5. Teme de lucru
6.6. Bibliografie
Contribuţii la problemele bătrâneţii
7.1. Introducere
7.3.1. Contribuţii la problemele bătrâneţii în
secolul al XIX-lea
7.3.2. Ana Aslan- femeia care a învins bătrâneţea
7.5. Teme de lucru
7.6. Bibliografie
5
Introducere
Cursul Psihologia Vârstelor 2 - Psihologia adultului şi

vârstnicului, cuprinde teme de baza în psihologia generală,
fiind o ramură fundamentală în ştiinţele psihologice.
Continuând ciclul firesc al vârstelor, după perioada de
creştere şi dezvoltare, tinereţea şi maturitatea valorifică
achiziţiile anterioare, le restructurează conform necesităţilor
profesionale, sociale şi individuale, realizând extensia
rolurilor.
Gândită ca suport pentru dezbaterile din cadrul cursului
şi pentru lucrările din seminarii, lucrarea punctează acele
elemente considerate a fi definitorii de la stima de sine, ca
atitudine menită să modeleze atitudini, la stabilizarea
identităţilor şi subidentităţilor profesionale şi familiale.
Pentru vârstele de regresie intenţia a fost nu numai de a
prezenta fragilitatea lor cu întregul corolar al problematicii
social economice, cât mai ales de atenţionare asupra pregătirii
pentru această etapă şi a răspunderii societăţii care, după ce a
primit, trebuie să şi întoarcă acestora ceea ce de drept li se
cuvine.
Cursul se adresează tuturor studenţilor Facultăţii de
Psihologie şi Pedagogie, care în calitate de viitori pedagogi sau
psihologi vor veni în contact cu omul de diferite vârste şi vor
trebui să cunoască particularităţile fiecărui moment al
devenirii, transformării, evoluţiei sau involuţiei, precum şi
posibilitatea de a găsi explicaţiile cauzale ale tuturor
comportamentelor, conduitelor şi atitudinilor pe diferite etape
de vârstă. Fiind un ghid pentru cunoaşterea evoluţiei umane,
din momentul tranziţiei de la adolescenţă la vârsta adultă, până
la marea bătrâneţe şi trecerea în nefiinţă, cursul are ca principal
scop să îţi trezească interesul şi pentru acea arie a psihologiei
vârstelor, ce studiază omul adult sau bătrânul care suferă o
serie de modificări legate de declinul funcţiilor fiziologice şi
6
determină o scădere a capacităţii de răspuns la stres, dar şi o
creştere a incidenţei bolilor.
Neomogenitatea din perspectiva vârstelor a studenţilor,
stilurile şi mai ales deprinderile foarte diferite de lucru ale
acestora au făcut necesară insistenţa pe „învăţarea la adulţi”, o
direcţionare prin bibliografia suplimentară recomandată
precum şi o familiarizare cu sistemul de evaluare finală şi a
demersurilor de pregătire continuă prin participările la
activităţile din cadrul seminariilor şi activităţilor tutoriale.
Elementele acestor note de curs vor constitui suportul
unor demersuri mai ample pe care promit că le voi realiza.
Ordinea temelor urmează o succesiune cronologică şi
logică. Temele tratează trecerea de pragul vârstei adolescente
ce presupune necesitatea rezolvării unor sarcini adaptative ce
fac posibilă apariţia nu doar biologică, ci şi psihologică a
viitorului adult şi dezvoltarea din perioada tinereţii. Sunt
prezentate în continuare caracteristicile vârstelor adulte
precum şi crizele prin care tind să treacă majoritatea
persoanelor în această etapă de vârstă, imaginile asupra
modificărilor fizice, cognitive şi sociale specifice vârstei a
treia.
Fiecare material de studiu include obiectivele specifice,
sarcini de lucru, elemente aplicative, teste de autoevaluare,
recomandări bibliografice pentru clarificarea şi consolidarea
cunoştinţelor. Testele de autoevaluare au scopul de a te ajuta
la memorarea unor fapte, experienţe, noţiuni, concepte, în timp
ce rezolvarea unor exerciţii au rolul de a-ţi dezvolta deprinderi
practice de aplicare a cunoştinţelor dobândite.
Ca şi în prima parte a cursului, Psihologia vârstelor 1-
Psihologia copilului şi adolescentului şi în partea a doua,
Psihologia vârstelor 2- Psihologia adultului şi a vârstnicului,
am urmărit să-ţi trezesc interesul şi să-ţi fac învăţarea plăcută,
folosind un limbaj mai puţin academic. Poate că încă nu îmi
reuşeşte dar, atunci când poţi, te invit la seminariile mele, sau
7
la cercurile studenţeşti, pentru a beneficia de ceea ce nu poate
fi transmis prin scris.
Încă odată, îmi doresc foarte mult să îţi stimulez
interesul pentru studiul domeniului abordat, căreia de-a lungul
timpului i s-au vehiculat diverse denumiri: psihologia
dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia evolutivă,
dezvoltarea umană, psihologia omului de la naştere la
senectute.
Obiectivele cursului
Cursul Psihologia Vârstelor 2 îşi propune o serie de
obiective: de a aduna o bază de cunoştinţe care poate asigura
înţelegerea atât a adultului în general, cât şi a caracteristicilor
vârstnicului, de a înregistra aspectele specifice traseului
existenţial de la tinereţe până la bătrâneţe, de a defini şi a
identifica cele mai importante teorii privind adultul şi
vârstnicul, de a descrie principalele soluţii concrete pentru
probleme ce se ivesc în sistemul familial, dar şi la nivelul
subsistemelor familiale, de a descoperi tratamentul ce trebuie
aplicat vârstnicilor pentru a preîntâmpina apariţia depresiei sau
dezinvestirea.
Mă aştept ca la sfârşitul acestui curs, să te familiarizezi
cu specificului fiecărei vârste, să prezinţi principalele
schimbări de ordin fizic, caracteristici ale abilităţilor cognitive
şi modificări la nivel biologic, psihologic, social şi cultural
care apar la persoanele adolescente, tinere, adulte sau de vârsta
a treia.
Competenţe şi abilităţi
Competenţele specifice vizează competenţele asigurate
de programul de studii din care face parte disciplina şi anume:
cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor fundamentale şi al
8
teoriilor consacrate din domeniul psihologiei dezvoltării,
analiza şi evaluarea stărilor, fenomenelor, proceselor,
mecanismelor psihice în contextual dinamic al dezvoltării
ontogenetice, comunicarea prin utilizarea limbajului
psihologic de bază cu adolescenţii, părinţii, bătrânii. Îţi vei
exersa capacitatea de a prezenta principalele probleme de
comportament ale adolescenţilor sau vârstnicilor şi vei căpăta
deprinderea de a găsi soluţii concrete pentru principalele
probleme cu care se confruntă aceştia.
Resursele şi mijloacele de lucru

Pe lângă cursul Psihologia Vârstelor 2, Psihologia
adultului şi a vârstnicului în format ID-IFR, vei dispune pentru
studiul individual şi de material publicat black-board sub
formă de sinteze şi teste de autoevaluare. În timpul
convocărilor, în prezentarea cursului voi folosi echipamente
audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare
pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a conceptelor
şi noţiunilor specifice psihologiei vârstelor.
Ca şi în prima parte a cursului Psihologia Vârstelor 1 şi
în Psihologia Vârstelor 2 ai un chenar cu spaţiu liber după
fiecare curs pentru ideile principale, pentru notiţe, păreri şi
gânduri. Notează- ţi şi cele mai importante idei pentru tine, iar
dacă vrei, le vom discuta în cadrul activităţilor tutoriale faţă în
faţă, sau pe Internet prin dezbateri în forum. Reflectează la
cele citite şi învăţate şi încearcă să-ţi pui singur propriile
întrebări.
De asemenea, în final, vei găsi mereu câteva sugestii
bibliografice, pe care le-ai putea consulta în cazul în care vrei
să îţi extinzi bagajul de cunoştinţe.
Activităţile tutoriale se vor desfăşura în cadrul
întâlnirilor faţă în faţă, precum şi prin dialog la distanţă, pe
Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările
studenţilor în timpul e-consultatiilor.
9
Structura cursului
Cursul este divizat în 7 unităţi de învăţare, care cuprind
fiecare obiectivele învăţării, timpul mediu necesar de studiu,
noţiuni cheie, concluzii, teste de autocontrol, teme de lucru şi
sugestii bibliografice.
Unitatea de învăţare 1. Imaginea de sine (2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Maturizarea (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Tinereţea (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Tipuri de conduită parentală (3 ore)
Unitatea de învăţare 5. Perioada vârstelor adulte (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Perioada vârstelor de regresie (2 ore)
Unitatea de învăţare7. Contribuţii la problemele bătrâneţii(1

oră)
Bibliografie obligatorie/minimală:
1. Fontaine R., Psihologia îmbătrânirii, trad., Polirom, Iaşi,
2008
1. Lepădatu I., Psihologia vârstelor 2, Curs în tehnologie ID-
IFR
2. Papalia Diane E, Olds Sally Wendkos, Feldman Ruth
Duskin, Dezvoltarea Umană, (trad.), Ediţia a XI-a, Editura
Trei, Bucureşti, 2010
Bibliografie opţională
1. Aslan, Ana, Medicina pentru familie, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1986
2. Creţu, T., Psihologia vârstelor, Bucureşti, Credis, 2001
10
3. Cornrad, C., Pensionarele şi pensionarii, (trad.), din
Omul secolului XX, Ute, Frevert, (coord.), Haupt, H.-G.,
(coord.), Ed. Polirom, Iaşi, 2000
4. Gal, D., Asistenta sociala a persoanelor vârstnice.
Aspecte metodologice, Ed. Todesco Cluj-Napoca, 2003
5. Gîrleanu-Şoitu, Daniela, Vârsta a treia, Ed. Institutul
European, Iaşi, 2006
6. Pascanu, V.-P., Vârsta a treia sau ultimul examen, Ed.
Moldova, Iaşi, 1994
7. Rădulescu, Sorin, Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion,
Bucureşti, 1994
8. René, Duda, Gerontologie medico-socială, Ed. Junimea,
Iaşi, 1983
9. René, Duda, Bătrâneţea şi problemele ei, Ed. Direcţia
sanitară a judeţului Iaşi, 1987
10.Verza E., Verza F, Psihologia Vârstelor,
Prohumanitate, Bucureşti, 2000
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe
bază de grile, ţinându-se cont de activitatea şi evaluarea pe
parcurs a studentului.
11
Ce este maturitatea? Trecerea de la sprijinul celor in
jur la sprijinul personal.
Maturitatea este capacitatea:
 de a fi prezent pentru nevoile şi dorinţele sale;
 de a le identifica;
 de a-şi mobiliza energia pentru a găsi un răspuns;
 de a face alegeri în funcţie de valorile sale, de experienţa sa
trecută şi de circumstanţele de moment;
 de a fi conştient (awareness) de resursele sale;
 de a fi prezent faţă de sine şi faţă de celălalt;
 de a-şi asuma responsabilitatea sentimentelor şi
comportamentelor sale;
 de a face faţă unei situaţii şi de a răspunde;
 de a fi pe picioarele sale;
 de a conta mai mult pe sine decât pe ceilalţi;
 de a găsi soluţii la problemele întâlnite;
 de a învăţa din experienţă;
 de a crea obiective realiste care să corespundă nevoilor
fundamentale;
 de a depăşi obstacolele;
 de a-şi transforma greşelile în oportunităţi de a învăţa;
 de a-şi identifica la timp credinţele şi iluziile în favoarea
experienţei sale;
 de a spune „nu” fără agresivitate şi cu respect;
 de a primi un „nu” fără frică, furie sau culpabilitate;
 de a oferi fără a impune sau forţa;
 de a-l asculta pe celălalt şi de a fi capabil să se îndoiască
de sine;
 de a fi mai mult subiect (ce vreau?) decât obiect (ce vrea
celălalt de la mine?);
 de a fi conştient de limitele sale.
Dr. André Moreau

Viaţa mea aici şi acum
12
1. Imaginea de sine
Cuprins:
1.1. Introducere
1.5. Teme de lucru
1.6. Bibliografie
1.1. Introducere
Adolescentul este deosebit de sensibil faţă de
manifestările de respingere şi faţă de judecata adultului căruia
îi critică modul de comportare, dar îi recunoaşte experienţa.
Preocuparea lui majoră este să stabilească raporturi de egalitate
cu adultul şi nu raporturi de tipul celor dintre educat şi
educator. Respinge sfaturile date „pentru binele lui”, care în
mod ipocrit ascund porunci. Nu trebuie să i se facă morală de
la înălţimea principiilor, ci să se discute deschis şi uman
problemele care îi preocupă şi asupra cărora sunt în sfârşit gata
să asculte punctul de vedere al celor mai în vârstă. El doreşte
să se autodefinească şi să-şi cunoască propriul Eu. Cunoaşterea
propriului Eu începe prin cunoaşterea a ceea ce el nu acceptă, a
ceea ce el nu gândeşte, a ceea ce el nu doreşte. Astfel la
început el ştie ce nu vrea.
Din punct de vedere al conţinutului său, imaginea de
sine cuprinde rezultatele cumulate ale percepţiilor de sine (cea
mai importantă este perceperea în Oglindă - vezi Oglindă
oglinjoară-), ale reprezentărilor asupra propriei fiinţe, ale
formulării verbale a diverselor însuşiri pozitive sau negative
constatate în mod repetat, acceptate şi asumate.
13
Imaginea de sine este totodată o construcţie socială,
pentru că fără oglindirea în altul, fără compararea cu ceilalţi,
fără receptarea reacţiilor altora faţă de noi nu reuşim să ne
verificăm constatările directe referitoare la propria persoană.
Astfel interacţiunea cu alte persoane este foarte importantă. O
evoluţie bună a imagini de sine este influenţată de părinţi
iubitori şi disponibili, prieteni adevăraţi şi profesori care ne
preţuiesc şi ne încurajează.
Cristalizarea iniţială a imaginii de sine se realizează în
jurul vârstei de şase – opt ani, dar organizarea ei deplină se
înregistrează în preadolescenţă şi adolescenţă şi va persista tot
restul vieţii.
Viaţa psihică înţeleasă ca sistem se caracterizează prin
capacitatea de a întreţine relaţii informaţionale cu lumea şi cu
sine dezvoltându-şi o conştiinţă a lumii şi o conştiinţă de sine.
Astfel Eul se dezvoltă în strânsă legătură cu funcţionarea
sistemului psihic uman.
Imaginea de sine este unificarea într-o totalitate a
rezultatelor autocunoaşterii, a relaţionării cu alţii şi a trăirii
evenimentelor autobiografice semnificative care au relevat
calităţile şi defectele pe care le are fiecare cu privire la Eul
fizic (Eul material), Eul spiritual şi Eul social, adică a celor trei
planuri interdependente.
Eul fizic include particularităţi cum ar fi: tipul somatic,
înălţime, greutate, culoarea părului, culoarea ochilor,
particularităţi fizionomice.
Eul material implică tot ce este de ordin material,
adică acele proprietăţi despre care se spune «este al meu».
Eul spiritual include valori, dorinţe, aspiraţii, însuşiri
caracteriale şi temperamentale, aptitudini, talente, atitudini,
fiind rezultatul autoreflecţiei, al receptării aprecierii altora, al
consemnării reuşitelor şi nereuşitelor.
Eul social este totalitatea părerilor şi impresiilor pe
care cineva şi le face despre ceilalţi, şi cuprinde calităţi şi
14
defecte, impresii pozitive şi negative şi satisface sau
dezamăgeşte persoana respectivă.

- descrierea conţinutului Eului social propriu
- descrierea imaginii de sine
- aplicarea şi interpretarea Testului TST- Twenty Statements
Test- sau WAY
- redarea caracteristicilor Eu-lui fizic (Eul material), spiritual
şi social.

Conceptul de sine include ideile, judecăţile, evaluările
cu privire la propria persoană, organizate într-un întreg cu
ajutorul căruia persoana se înţelege mai bine pe sine şi-şi poate
explica manifestările în circumstanţe diverse.
În adolescenţă este mai abstract şi mai cuprinzător. O
cale importantă de cunoaştere a conceptului de sine este
chestionarul «Cine sunt eu». Testul proiectiv favorizează
exprimarea reacţiilor emoţionale, reducând tensiunea psihică şi
oferă informaţii asupra modului în care este structurată
imaginea de sine a subiectului, asupra dimensiunilor şi
dominantelor sale, asupra modului caracteristic de a acţiona,
de a simţi, de a răspunde la solicitările sociale. În 1950, F.J.T.
Bugental şi S.L. Zelen au imaginat o probă care constă în
solicitarea subiecţilor investigaţi să formuleze trei răspunsuri
la întrebarea „Cine eşti tu?”. Patru ani mai târziu M.H.Kuhn şi
T. S. Mc. Portalnd au diversificat proba cerând subiecţilor să
completeze 20 de spaţii care începeau cu formularea „Eu
sunt…”. Proba este cunoscută în literatura de specialitate sub
denumirea de TST- Twenty Statements Test sau WAY (Who
are You?). Adaptat de Ursula Şchiopu, util în studii
15
comparative după vârstă, profesie etc, testul de personalitate
„Eu Sunt…” evidenţiază reprezentarea diferitelor caracteristici
şi laturi ale personalităţii, accentuarea unor structuri ale
acesteia.
Conceptul de sine împreună cu imaginea de sine
alcătuiesc latura cognitivă a reflectării propriului Eu.
Conceptele asociate sinelui sunt imaginea de sine şi
conştiinţa de sine. Construirea stimei de sine depinde de
practicile parentale, de modul în care părinţii îşi văd şi
îngrijesc copiii. Copiii cu o bună stimă de sine au în general
părinţi cu o bună stimă de sine, care definesc clar şi ferm
limitele. Între aceste limite copiii au posibilitatea de a fi
independenţi având şi în acelaşi timp sentimentul că sunt
protejaţi.

Stima de sine este atitudinea pozitivă sau negativă a
subiectului faţă de propria fiinţă şi modul de a se simţi capabil,
important, valoros. Stima de sine este relativ constantă, dar de
fapt are o parte stabilă iar alta care se modifică în perioade de
timp dificile sau în cazul unor seri de insuccese. Unul din
instrumentele de evaluare a stimei de sine şi cel mai utilizate în
cercetarea din psihologie şi psihiatrie este scala Rosenberg.
Acest chestionar oferă o indicaţie despre nivelul stimei
dumneavoastră de sine.
Imaginea de sine, conceptul de sine, stima de sine au o
foarte mare importanţă în viaţa omului în manifestarea şi
dezvoltarea personalităţii sale, în iniţierea, realizarea şi
dezvoltarea relaţiilor cu grupul.
Oamenii tind să caute ocazii care le conservă stima şi
respectul de sine şi vor evita situaţiile opuse.
Respectul de sine este important pentru că reprezintă o
calitate perseverentă în timp, în relaţie cu aprecierile celorlalţi.
O bună stimă de sine previne eşecul şcolar, anumite dificultăţi
de învăţare, delincvenţa, abuzul de droguri şi suicidul. Copiii
16
cu dizabilităţi au o imagine de sine negativă, ceea ce la
accentuează handicapul obiectiv. De aceea este nevoie de o
preocupare specială pentru ameliorarea imaginii de sine a
acestor copii.
În educaţie se vorbeşte despre un sine academic. Elevii
care au respect de sine şi o imagine pozitivă a lor obţin
rezultate mai bune. Cercetările demonstrează că rezultatele
academice slabe conduc la o diminuare a respectului de sine,
iar stima de sine scăzută tinde să fie compensată de creşterea
respectului de sine în alte domenii. Copiii cu rezultate şcolare
slabe vor să atragă atenţia asupra lor prin acte de frondă, care-i
vor face să se simtă respectaţi de ceilalţi colegi şi de ei, chiar
dacă în sens negativ.
Capacitatea şcolară este o importantă componentă a
sinelui, a respectului de sine la vârsta şcolară. Lipsa
autoaprecierii, a respectului de sine şi a iubirii de sine
împiedică menţinerea unor relaţii de dragoste normale şi
mature. Până ce persoana nu este capabilă să se iubească pe
sine nu va putea iubii pe altcineva. Freud şi psihanaliştii susţin
că semnul maturităţii este capacitatea de a iubi şi a munci.
„Deşi nimeni nu protestează când aplicăm conceptul de iubire
la diferite obiecte, mulţi cred că este o virtute să-i iubeşti pe
alţii, dar că păcătuieşti iubindu-te pe tine însuţi. Se presupune
că, în măsura în care mă iubesc pe mine însumi, nu iubesc pe
alţii şi că deci, iubirea de sine este unul şi acelaşi lucru cu
egoismul. Acest punct de vedere este foarte vechi în gândirea
occidentală” (John Calvin în Institutes of the Christian
Religion, translated by J. Alban, Presbyterian Board of
Christian Education, Philadelphia, 1928, Cap.7, par.4, p.622).
John Calvin vorbeşte despre iubirea de sine ca despre o ciumă.
„Freud vorbeşte despre iubirea de sine în termeni psihiatrici
dar, totuşi, judecata sa de valoare este aceeaşi cu cea a lui
Calvin. Pentru el iubirea de sine este totuna cu narcisismul, cu
întoarcerea libidoului către tine însuţi. Iubirea nu este neapărat
o relaţie cu o persoană, iubirea este o atitudine, o orientare a
17
caracterului, care determină modul de corelare a unei persoane
cu lumea în întregul ei. Adevărata iubire este o expresie a
productivităţii şi implică grijă, respect, responsabilitate şi
cunoaştere. Nu este un „afect” în sensul că suntem afectaţi de
cineva, ci o năzuinţă activă către dezvoltarea şi fericirea
persoanei iubite, cu rădăcini în propria noastră capacitate de a
iubi.” (E. Fromm, p. 56)
Concluzionând iubirea este o facultate a caracterului
matur, productiv.
Stima de sine exprimă acceptarea de către o persoană a
propriei puteri şi a domeniilor în care se mai pot aduce
îmbunătăţiri, referindu-se la modul în care ne evaluăm pe noi
înşine. Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere
şi încredere în forţele proprii (Băban, A., 2001). Atitudinea
pozitivă faţă de sine este esenţială pentru implicarea în diverse
activităţi noi, luarea de decizii, asumarea responsabilităţilor,
comportamentul independent, autoexprimare, ajutorul oferit
altora. Stima de sine este implicată, de asemenea, în
capacitatea de a face faţă presiunilor grupului, presiune care
constituie cel mai adesea cauza adoptării unor comportamente
dezadaptative de către copii şi adolescenţi.
Persoanele cu stimă de sine adecvată: îşi evaluează
performanţa mai favorabil; gândesc pozitiv despre alţii;
aşteaptă să fie acceptaţi de ceilalţi; lucrează bine când sunt
priviţi şi au standarde înalte de performanţă; sunt capabili să se
apere de comentariile negative ale celorlaţi.
Persoanele cu stimă de sine scăzută: îşi evaluează
performanţa mai puţin favorabil; tind să îi dezaprobe pe ceilalţi
aşteaptă să fie respinşi de ceilalţi; sunt sensibili la reacţiile
negative ale celorlalţi; au dificultăţi în a se apăra împotriva
comentariilor negative.
Cuvinte cheie: Eul fizic, Eul material, Eul spiritual, Eul

social, sine academic
18
1. Adolescenţii critică:
a. judecata adultului
b. experienţa adultului
c. comportamentul adultului
2. Adolescentul doreşte să stabilească cu adultul raporturi
de:
a. egalitate
b. tipul „educator” – „educat”
3. Din punct de vedere al conţinutului său, imaginea de
sine cuprinde rezultatele cumulate ale:
a. percepţiilor de sine
b. manifestării personalităţii
c. ale reprezentărilor asupra propriei persoane
d. atitudinii pozitive ale subiectului.
4. Conceptul de sine se poate cunoaşte cu ajutorul
chestionarului:
a. Rosenberg
b. TST
c. Rorschah
5. Completaţi spaţiul rămas liber din următoarea
afirmaţie: „Stima de sine este ……… subiectului faţă de
propria fiinţă”
a. cea mai importanta componenta afectiva a
b. atitudinea pozitivă sau negativă a
c. iubirea
Verificarea răspunsurilor:
1.a; 2.a; 3.a,c; 4. b; 5.b.
1.5. Teme de lucru
1. Identificaţi acele persoane cu care a-ţi interacţionat şi care
au avut o importantă şi pozitivă influenţă în cristalizarea
propriei imagini de sine.
19
2. Notaţi pe o foaie cinci calităţi şi cinci defecte care se găsesc
în conţinutul imaginii voastre de sine şi consultaţi apoi doi, trei
prieteni în privinţa existenţei şi intensităţii lor.
3. Prezentaţi conţinutul Eului social propriu şi găsiţi explicaţia
respectivelor însuşiri.
4. Scrieţi pe o foaie de hârtie 20 de începuturi de fraze cu «Eu
sunt…» şi completaţi cât mai liber, aşa cum vă vin în minte.
Grupaţi răspunsurile după referire la Eul fizic, Eul psihic, Eul
social.
5. Exprimaţi în câteva fraze stima de sine caracteristică
dumneavoastră, ghidându-vă după definiţia dată.
6. Identificaţi în trecutul vostru momente şi cauze care au făcut
să scadă stima de sine şi amintiţi-vă cum a-ţi trecut peste acele
perioade.
7. Identificaţi în trecutul vostru momente şi cauze care au făcut
să crească stima de sine şi amintiţi-vă cum va-ţi simţit în acele
momente.
1.6. Bibliografie
Antoine De Saint Exubery, „Micul Prinţ”, Editura
SFYNX, Bucureşti.
Băban, A., (2001), Consiliere educaţională, Polirom,
Iaşi
20
2. Maturizarea
Cuprins:
2.1. Introducere
2.5. Teme de lucru
2.6. Bibliografie
2.1. Introducere
În acest capitol am urmărit să îţi ofer informaţiile de
bază despre perioada vieţii ce face trecerea de la copilărie la
vârsta maturităţii, marcată de transformări corporale şi
psihologice începute în jurul vârstei de 12-13 ani. Se distinge o
maturitate biofiziologică, o maturitate psihică şi una social.
Maturizarea este procesul care conduce către deplina
dezvoltare a unei personae. Persoana atinge maturitatea când
găseşte în mod obişnuit un răspuns satisfăcător nevoilor sale.
Mi-aş dori să rămâi cu principalele informaţii şi
definiţii referitoare la maturizare şi maturitate şi cu formele de
manifestare ale maturităţii. De asemenea, în final, vei găsi
câteva sugestii bibliografice, pe care le-ai putea consulta în
cazul în care vrei să îţi extinzi bagajul de cunoştinţe.

- definirea termenelor de maturitate şi maturizare
- descrierea factorilor de maturizare
- enumerarea indicatorilor de maturitate
21
Perioadă a vieţii ce face trecerea de la copilărie la
vârsta maturităţii, marcată de transformări corporale şi
psihologice ce încep în jurul vârstei de 12-13 ani şi se termina
în jurul vârstei de 20 de ani, adolescenţa este subiectul
privilegiat şi controversat al psihopedagogilor, generator de
opinii şi discuţii contradictorii. La fel cum corpul se dezvoltă
în pubertate, mintea se dezvoltă în adolescenţă. Adolescentul
nu mai acceptă viziunea îngustă şi simplistă asupra lumii
caracteristică copilăriei. El devine conştient că are la dispoziţie
mai multe alternative. Ideile părinţilor cu privire la stilul de
viaţă şi moralitate, modul de viaţă al familiei, modul de
abordare locală a educaţiei şi asistenţei sociale, politicile
guvernului, chiar şi ideile despre poluare şi conservarea
mediului nu sunt singurele alternative posibile. Adolescentul
îşi dă seama că există perspective contradictorii, iar pentru
unele dintre ele merită să lupţi.
Deşi un adolescent poate să pară matur din punct de
vedere fizic, creierul lui este încă în proces de formare. Partea
care controlează impulsurile şi emite judecăţi este una dintre
ultimele sectoare ale creierului care se dezvoltă. Toate studiile
recente arată cum creierul adolescentului se află într-un stadiu
critic al dezvoltării. De aceea tinerii trebuie preveniţi în
privinţa consumului de alcool şi al consumului de droguri.
Alcoolul distruge celulele creierului, produce afecţiuni
neurologice, pierderi de memorie, probleme de învăţare şi pune
în pericol starea generală de sănătate a tânărului. Copiii trebuie
să audă care sunt opiniile părinţilor despre droguri, alcool de
mai multe ori şi în mai multe feluri. Adolescenţii trebuie să se
simtă destul de liniştiţi pentru a pune întrebări, pentru a
răspunde la întrebări şi pentru a explora gândurile şi
sentimentele. Consumul excesiv de alcool se întâlneşte azi în
22
multe comunităţi. Este un motiv de îngrijorare pentru părinţi şi
profesori, mai ales când se ştie că la adolescenţi consumul de
alcool este mai periculos decât s-a crezut până acum.
Între 15 şi 22 de ani se câştigă noi capacităţi cognitive
în relaţie cu maturizarea. Tânărul încorporează noi valori şi
idealuri care-l fac să dezvolte un sentiment de autopreţuire.
Acum ei sunt capabili să se piardă în sinele celuilalt, pierd
controlul conştient al situaţiei, ceea ce reprezintă o
caracteristică de bază a dragostei mature. Abia după vârsta de
22 de ani se dezvoltă un ego şi un sine puternic. Valoarea de
sine îl fac pe tânăr capabil de a juca roluri multiple.
Starea matură a acestei perioade este numită de
Erickson capacitatea de a genera, pentru că individul care
atinge această perioadă poate genera muncă şi experienţa
dragostei. Munca va fi cea care îi va da încredere în sine,
sentimentul importanţei şi al priceperii. De altfel, Heath (1983)
defineşte maturitatea prin creşterea capacităţii de simbolizare
şi a abilităţii de a-ţi înregistra comportamente proprii, o
cunoaştere de sine clară, conştientizarea şi utilizarea valorilor
culturale, capacitatea de a stabili relaţii personale bazate pe
deplina conştientizare a celorlalţi.
În Dicţionarul de Psihologie (P.P. Neveanu),
maturitatea este definită ca o stare funcţională fizică şi
fiziologică la care se ajunge printr-o dezvoltare stadială şi care
prezintă un sistem complet de posibilităţi ce se conservă stabil
în etapa vârstei adulte. Se distinge o maturitate biofiziologică,
constând din împlinirea proceselor de creştere şi structurare
funcţională a organelor, şi o maturitate psihică în care concură
modalităţile de maturitate intelectuală de structurare definitivă
a mecanismelor intelectuale, ceea ce mijloceşte autonomia lor,
de maturitatea emoţională rezidând în diferenţierea emoţiilor,
stabilizarea sentimentelor şi capacitatea de control a lor şi
maturitatea socială caracterizată prin deplina adaptare la
condiţiile vieţii şi activităţii sociale şi prin participarea
responsabilă la aceasta.
23
Maturitatea presupune ca persoana să fi trecut cu bine
prin toate stările afective anterioare (ataşament, detaşare,
afiliere, dragoste). Dacă adultul a făcut faţă cu bine stadiilor de
dezvoltare emoţională, atunci ajunge să trăiască o viaţă
minunată. Capacitatea de a iubi este o condiţie şi o garanţie
pentru capacitatea de a munci.
Maturizarea este sistemul de procese biopsihosociale
care concură la o evoluţie individuală încheiată cu o stare de
maturitate.
În maturizare un rol important revine programării
native, care în condiţiile normale de echilibru cu mediul,
mijloceşte creşterea şi organizarea funcţională. Maturizarea nu
poate fi detaşată de condiţiile mediului şi de activitatea de
învăţare şi educaţie, care sunt la om decisive. La nivelul psihic
şi de personalitate factorii de mediu şi de educaţie sunt
interdependenţi şi trec unul în altul. Din punct de vedere
psihosocial maturizarea se referă în genere la emanciparea
personalităţii, ce devine independentă, aptă de activităţi şi
răspunsuri psihosociale. Maturizarea intereselor şi înclinaţilor
duce la o maturizare profesională. Maturitatea psihică şi
profesională alcătuiesc un continuum care, în lumea
contemporană extrem de complexă şi în continuă schimbare,
capătă forma unui labirint nesfârşit şi nu pe cea a unei linii
drepte ce se opreşte într-un punct. Întregul comportament al
tinerilor este dependent de maturaţia care se petrece în aparatul
genital şi care le stabileşte un alt rol în societate, pe cât de nou,
pe atât de greu de interpretat la început. De fapt, perioada
adolescentei este ultima parte a formării personalităţii omului,
perioada în care se definitivează caracterul viitorului adult.
Procesul maturizării psihosociale în perioada pubertăţii şi
adolescenţei, se realizează diferenţiat între băieţi şi fete, fiecare
categorie având anumite particularităţi.
La prima vedere, maturizarea vizează: maturizarea
fizică (se are în vedere realizarea unor indicatori biologici şi
integritatea anatomo–fiziologică); maturizarea emoţională ce
24
vizează trăsăturile de personalitate, trebuinţele de independenţă
şi cooperare; maturizarea intelectuală cu experienţele prin care
copiii şi-au imbogăţit treptat mintea.
Factorii de maturizare sunt familia, grădiniţa, şcoala şi
mediul (gradul de urbanizare, natura solicitărilor). Familia este
instanţa socializatoare şi educaţională- inclusiv în transmitarea
structurilor axiologice- cu ponderea cea mai mare, societatea
neputând fi, deci, indiferentă la cum vor arăta şi ce vor face
viitorii ei membri (P., Iluţ). Grădiniţa trebuie să fie un mediu
de maturizare, mai mult decât unul de instruire.
Specialiştii (Bernart, Kulcsar) lansează conceptul de
maturizare şcolară şi încearcă să il operaţionalizeze.
Maturizarea şcolară este un concept integrator cu o
configuraţie complexă. Analiza acestei maturizări în
perspectiva modelului are atât valenţe diagnostice cât şi
valenţe prognostice.
Maturizarea fizică vizează dezvoltarea fizica generală,
echilibrul fiziologic, starea de sănătate, toate acestea
reprezentând condiţii esenţiale pentru activitatea elevului mic.
Prezentarea unor handicapuri anatomo – fiziologice temporare
sau de lungă durată îngreunează, deasemenea, procesul de
adaptare şcolară.
Maturitatea volitivă vizează capacitatea de autoreglare,
de reglare a trebuinţelor şi de inhibare a impulsurilor. Micul
şcolar este capabil de a sta atent şi încordat vreme îndelungată
şi fără a obosi, dacă ii oferim un program adecvat. El este
capabil de autodisciplină şi de acomodare cu măsurile
disciplinare. Disciplinarea conduitei este premisa pentru
disciplinarea gândiri şi emoţiilor, a comportamentului în
general.
Indicatorii maturităţii sociale vizează trebuinţele de
existenţă la grup. Conduita socială adecvată la grup presupune
ca, copilul să devină capabil să înteleagă normele vieţii de
elev, să înteleagă treptat că situaţia de elev este legată de
25
obligaţii şi drepturi, maturitatea morala, sentimentul datoriei şi
al responsabilităţii, conştiinţa sarcinii.
Maturitatea morală şi maturitatea socială atrag atenţia
asupra rolului mare al familiei, educatoarei şi învăţătorului.
Maturitatea mintală este capacitatea de analiză, de
planificare, de înţelegere a regulii, a normei şi a cantităţilor, iar
maturitatea pentru muncă presupune capacitatea de
concentrare, perseverenţă, trebinţa de performanţă.
Personalitatea matură pentru şcoală este rezultanta
corelaţiei pe cele şase planuri. Maturizarea este de nivele
diferite la diferite componente, iar multicondiţionarea
dezvoltării de la fiecare nivel - familial, şcolar, decalajele
dintre planuri- sunt mascate de diferite mecanisme
compensatorii.
Din punct de vedere socio-moral, copiii devin mai
selectivi în alegerea prietenilor, prezentând tendinţa de a avea
“cel mai bun prieten”.
Stadiul de dezvoltare pentru fiecare nivel este în
realitate foarte greu de diagnosticat şi aceasta presupune o
activitate de durată, complexă şi o pregătire specială în acest
sens.
Câteva forme de manifestare a imaturităţii la intrarea
în şcoală sunt: dezvoltarea lentă dar armonioasă a
personalităţii, având ca rezultat o rămânere în urmă generală,
cauzată de ritmul de dezvoltare, dezvoltarea inegală,
dizarmonică a diferitelor sectoare, imaturitatea propriu-zisă,
datorată traumelor cranio – cerebrale, leziuni cerebrale.
Din această categorie se selectează subiecţii cu intelect
de limită şi cei cu debilitate mintală de diferite grade şi se are
în vedere evoluţia copilului în cele şase planuri odată cu
intrarea în şcoală, dezvoltarea armonioasă pe fiecare plan şi în
ansamblu, dezvoltarea dizarmonică. Rămânerea în urmă şi
accentuarea dificultăţilor iniţiale poate să se datoreze faptului
că nu au fost tratate şi remediate, nu s-au putut remedia aceste
dificultăţi.
26
În Capitolul “ Istoria făuritorilor de genii ” din cartea
“ Daţi copilului vostru o inteligenţă ” scrisă de Catherin Cox
se evaluează coeficientul intelectual al geniilor şi modul de
evoluţie al gândirii acestora în copilărie. Este interesant de
analizat relaţia dintre instruirea precoce şi aptitudinile
intelectuale al acestor genii. Autoarea analizează biografiile
câtorva personalităţi care au avut un IQ de peste 140 (Goethe -
la trei ani citeşte, cazul interesant a lui J. S. Mill, considerat
un geniu fabricat, arată cum este posibil ca un copil normal să
înveţe greaca la trei ani).
Concluziile analizei efectuate de Cox au fost
următoarele: toţi au primit o instruire intensivă şi precoce,
fiecare a trăit într-un mediu extrem de activ, părinţii nu au
aşteptat ca întâi “să se coacă” copilul şi au început instruirea de
timpuriu.
Existau în acea epocă opinii potrivit cărora instruirea
precoce subminează energiile vitale şi atinge creierul.
În cartea sa „Viaţa mea aici şi acum” autorul André
Moreau, pe care cu mulţi ani în urmă, l-am avut profesor
invitat la facultatea noastră, ne rată ce înseamnă să fii matur.
Ce este maturitatea? Trecerea de la sprijinul celor in jur
la sprijinul personal (self support).
Maturitatea este capacitatea:
 de a fi prezent pentru nevoile şi dorinţele sale;
 de a le identifica;
 de a-şi mobiliza energia pentru a găsi un răspuns;
 de a face alegeri în funcţie de valorile sale, de experienţa sa
trecută şi de circumstanţele de moment;
 de a fi conştient (awareness) de resursele sale;
 de a fi prezent faţă de sine şi faţă de celălalt;
 de a-şi asuma responsabilitatea sentimentelor şi
comportamentelor sale;
 de a face faţă unei situaţii şi de a răspunde;
 de a fi pe picioarele sale;
27
 de a conta mai mult pe sine decât pe ceilalţi;
 de a găsi soluţii la problemele întâlnite;
 de a învăţa din experienţă;
 de a crea obiective realiste care să corespundă nevoilor
fundamentale;
 de a depăşi obstacolele;
 de a-şi transforma greşelile în oportunităţi de a învăţa;
 de a-şi identifica la timp credinţele şi iluziile în favoarea
experienţei sale;
 de a spune „nu” fără agresivitate şi cu respect;
 de a primi un „nu” fără frică, furie sau culpabilitate;
 de a oferi fără a impune sau forţa;
 de a-l asculta pe celălalt şi de a fi capabil să se îndoiască de
sine;
 de a fi mai mult subiect (ce vreau?) decât obiect (ce vrea
celălalt de la mine?);
 de a fi conştient de limitele sale.
(Moreau A., p.225)

Criza de autoritate, care depăşeşte cadrul familial este
specifică epocii noastre. Graniţa dintre tinerii care se vor adulţi
şi adulţii care se vor tineri nu mai este distinct delimitată. De
multe ori adulţii se încăpăţânează să rivalizeze cu tinerii în
ceea ce priveşte moda şi viaţa erotică. Conflictele de autoritate
iau, de cele mai multe ori, forma banală a unui conflict asupra
limitelor: la ce vârstă ai dreptul să fumezi prima ţigară, la ce
vârstă să te dai prima oară cu ruj, să ieşi cu prietenii, la ce oră
ai voie să te întorci acasă seara? (R. Vincent). Conflictul nu va
fi niciodată grav, dacă regula este admisă de ambele părţi.
Dificultatea provine din incertitudinea părinţilor asupra
propriilor decizii, din variaţia limitelor de la o familie la alta,
din influenţa televizorului, care arată tinerilor cât de liberi sunt,
fără a defini clar termenul de libertate. Adolescentul va dori să
28
depăşească puţin limita, iar părinţii s-o respecte. Părinţii
stabilesc reguli de principiu având ca reper propria lor
adolescenţă, iar adolescenţii vor avea sistematic o atitudine
revendicativă. Întărirea excesivă sau îngăduinţa totală înlătură
posibilitatea unui dialog între ei. Adolescenţii nu-şi doresc
părinţi amici, ci îşi doresc în primul rând să fie comandaţi.
Fără bătaie, dar comandaţi. Tânărul nu se poate lipsi de etalonul
pe care-l constituie pentru el atitudinea adultului pe care îl
stimează.
La 14 ani adolescentul devine capabil să raţioneze pe
baza unor propoziţii abstracte şi să le înlănţuiască în mod
logic, adică să construiască teorii şi să regândească lumea în
felul său. Semn al dezvoltării lui intelectuale, acesta compară
experienţa proprie cu ceea ce a fost învăţat şi verifică
temeinicia concepţiilor sale şi eventual adoptă unele noi, care
devin, destul de frecvent, diametral opuse.
Nevoia de a contesta totul nu este, la un tânăr, altceva
decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a
regândi totul independent şi de a nu accepta nici o idee de-a
gata, fără ca mai întâi s-o fi trecut printr-un raţionament
personal. (R. Vincent, p. 105) Această contestare este o etapă
indispensabilă a maturizării psihologice ce prezintă totuşi
anumite pericole. Îi lipsesc rigurozitatea şi punctele de reper,
fiecare idee nouă fiind pusă la îndoială la nesfârşit distruge un
raţionament bine închegat. Conştient de defectele sale,
adolescentul se îndreaptă cu îngrijorare către adult, nu pentru
a-i accepta ideile, ci pentru a le confrunta. Va rămâne
decepţionat dacă nu va găsi un părinte competent, care să aibă
continuitate în ideile sale şi care să nu accepte compromisuri.
Adolescentul nu doreşte să fie decepţionat de părinţii lui, dar
nici ai lui să nu fie decepţionat de el. Confruntarea trebuie să
fie însoţită de o stimă reciprocă şi de un respect reciproc al
opiniilor. Adolescentul doreşte un echilibru afectiv, în care
sentimentele reciproce să nu mai decurgă din dependenţă.
Acest echilibru afectiv este una din cele mai delicate probleme,
29
fiind deosebit de important pentru părinţi să-i ajute în mod real
pe adolescenţi.
Dacă preadolescenţa este vârsta educaţiei sexuale,
adolescenţa este vârsta educaţiei sentimentale.
Cuvinte cheie: maturizarea, maturitatea biofiziologică,

maturitatea psihică, maturitatea intelectuală maturitatea
emoţională, maturitatea socială

1. Completaţi spaţiul liber din următoarea afirmaţie:
„Deşi un adolescent poate să pară matur din punct de
vedere fizic, ……… lui este încă în proces de formare”.
a. psihicul
b. creierul
c. sistemul cognitiv
2. Ultimele sectoare ale creierului care se dezvoltă sunt:
a. partea care controlează voinţa
b. partea care controlează impulsurile şi emite judecăţi
c. partea care controlează mişcările de fineţe
3. Ce se află într-un stadiu critic al dezvoltării?
a. personalitatea adolescentului
b. creierul adolescentului
c. conştiinţa
Verificarea răspunsurilor :
1.b; 2.b; 3.b
2.5. Teme de lucru:

1. Cum am putea profita de micile ocazii care pot apărea în
decursul unei zile pentru a-i atrage pe adolescenţi într-un
dialog despre alcool, droguri, sex?
2. Notează care este diferenţa dintre „maturizare” şi
„maturitate”, consultând un dicţionar de psihologie.
30
2.6. Bibliografie
1. Cury A., „Părinţi Străluciţi Profesori Fascinanţi. Cum să
formăm tineri fericiţi şi inteligenţi” trad. Bărbulescu
Geoorgiana, Editura For You, Bucureşti, 2005.
2. Moreau A., „Viaţa mea aici şi acum. Gestalt-terapia, drumul
vieţii”, Editura Trei, Bucureşti, 2005, p.223-226
3. Scott P. Sells, „Adolescenţi scăpaţi de sub control”, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2005.
31
3. Tinereţea
Cuprins:
3.1. Introducere
3.3.5. Subetapa de stabilitate profesională (32-35 ani)
3.5. Teme de lucru
3.6. Bibliografie
3.1. Introducere
Considerată perioada de vârf a dezvoltării şi puterii de
punere în valoare a potenţialului fizic şi psihic, perioada
tinereţii (25-35 ani) este o perioadă de maturizare a vieţii
biologice, psihologice, de evoluţie şi armonizare a identităţii
sociale, profesionale, familiale, de dobândire a unui anume
statut şi rol care vor marca evoluţia personalităţii.
Tipul fundamental de activitate pentru tânăr este cel de
persoană activă, angajată social în vederea producerii unor
valori materiale, spirituale sau în prestarea unor oferte de
serviciu.
Apare acea specializare a gândirii atât în câmpul
selecţiei şi decodificării conţinutului informaţional profesional
cât şi al modului de lucru, al raţionamentelor. Se apreciază că
este perioada conservării capacităţilor de gândire şi a nivelului
de inteligenţă atins, fenomen care depinde de următorii factori:
nivel de şcolaritate; gradul calificării profesionale; nivelul şi
volumul solicitărilor intelectuale, factori ce acţionează şi
32
asupra memoriei. Creşte selectivitatea memoriei, iar
memorarea logică, memorarea voluntară deţin poziţii
privilegiate. Intensitatea cu care se manifestă afectivitatea, este
mai puternică decât la adult dar mai selectivă decât în
adolescenţă.
Investiţiile afective sunt puternice, bine direcţionate şi
stabile. Tinerii sunt capabili de dăruire profundă, motiv pentru
care se consideră că pot iubi sau urî fără limită.
Caracteristicile subidentităţii sociale pun în evidenţă
prezenţa la tineri a unor disponibilităţi afective cu încărcătură
socială: adeziune faţă de mişcări, organizaţii, fundaţii,
concepţii politice, sau atitudine refractară, de respingere a
orânduirii, a sistemului. Uneori pot ajunge până la fanatism
sau îşi riscă viaţa neglijând pericolele, consecinţele (hippy,
reacţiile studenţilor din Franţa, China etc.).
Profesorul Septimiu Chelcea a identificat caracteristici
ale structurii de personalitate la tineri:
Pozitive: energie şi dinamism; orientarea expresă spre viitor;
aspiraţii înalte; generozitate şi încredere în ceilalţi; curaj şi
temeritate; preţuirea onoarei spiritului de dreptate, dar şi a
banilor şi confortului;
Negative: încăpăţânare şi impresia că ştie totul mai bine decât
ceilalţi; înclinaţia de a face numai ce le place; narcisism şi
egocentrism; au o anumită doză de iresponsabilitate în
angajările lor; păstrează încă exaltarea adolescenţei şi lipsa de
măsură.

- definirea celor patru subsisteme de bază la nivelul acestei
perioade de vârstă, respectiv, subsistemele personalităţii
tânărului, întâlnite şi la adult.
- rezumarea caracteristicilor subetapelor tinereţii
33

Cuprinsă între 25-35 ani, tinereţea este perioada de
stabilizare şi maturizare în care subidentităţile sociale,
profesionale, maritale şi parentale se echilibrează prin
dobândirea de statusuri noi şi roluri cu influenţă mare asupra
evoluţiei personalităţii şi comportamentului tânărului.
Componentele temperamentale şi caracteriale ale personalităţii
sunt stabilizate fără a fi rigide, mai ales cele atitudinal–
valorice, şi exprimă un nivel nou al maturizării personalităţii,
specific pentru acest interval de vârstă. Latura aptitudinală a
personalităţii şi creativitatea se exprimă în rezultate cu
semnificaţie socială şi în obţinerea unui loc în ierarhia
valorilor din domeniul respectiv (Creţu, T., p.209).
Există patru subsisteme de bază la nivelul acestei
perioade de vârstă, fiecare din ele având ponderea şi dinamica
lui în intervalul respectiv. Personalitatea tânărului este
constituită din patru subsisteme, întâlnite şi la adult.
Subsistemul operaţional, în care sunt incluse
capacităţile de intervenţie activă, operaţională, sisteme de
lucru, interesele, aptitudinile, abilităţile. Este subsistemul, care
conform stadialităţii lui Piaget, poate intra în acţiune după ce
s-au definitivat operaţiile formale. Subsistemul operaţional
facilitează intervenţia celorlalte subsisteme ce duc la acumulări
de informaţii, cunoştinţe, experienţe şi organizarea conduitelor
pe toate direcţiile, optimizând interrelaţiile cu lumea
înconjurătoare.
Subsistemul emoţional, care integrează structurile
energetice de susţinere a demersurilor, seturilor de atitudini,
respectiv atitudinile emoţionale în raport cu eşecurile sau
succesele anterioare, este subsistemul trebuinţelor biologice,
psihologice şi social- culturale.
34
Subsistemul structurilor sinelui, respectiv
perceperea, reprezentarea, idealul de sine (material, cultural,
social), nevoia de afirmare, toate constituite prin relaţionare cu
alţii este legat nemijlocit de dobândirea de noi statute şi roluri.
Subsistemul valorilor, în care se integrează elemente
legate de reguli, norme de convieţuire, raportarea la acestea, la
ierarhii autentice şi conjuncturale. Acest subsistem protejează
sinele şi creează cadrul de extindere a idealului de sine social,
prin valorificarea experienţei personale şi a elaborării unor
forme superioare de adaptare (Şchiopu U., Verza E., p.265).p
Tinereţea cu modificările subidentităţilor amintite
realizează primele inserţii sociale autentice cu o distribuţie de
roluri pe criterii ale competenţelor reale (nu latente) confirmate
prin activităţi anterioare şi prin eforturile pentru depăşirea
obstacolelor cu care s-a confruntat.
Ursula Şchiopu vorbeşte de câteva motive pentru care
abordarea acestui segment de vârstă a fost rezervat: există o
integrare socială foarte diversă în funcţie de antecedentele
prezente în perioada şcolarităţii, diversitate care face dificilă
existenţa unor criterii de clasificare clară şi operantă; în
condiţiile inserţiei sociale asistăm la o schimbare permanentă a
mentalităţii în raport cu elementele noi care apar; integrarea
socială a tinerilor nu a creat probleme mari în secolele
anterioare, când ucenicia se făcea în condiţii de tutela severă
de către adulţi. În secolul nostru s-au produs mutaţii vizibile.
Acum tinereţea s-a impus în viaţa socială, problemele sale s-au
amplificat în perioadele de criză. Tinerii suferă cel mai mult
deoarece ei conştientizează puternic contrastul dintre real şi
deziderat.
În 1986, cu ocazia unui Congres Internaţional, s-a
încercat o caracterizare generală a tinerilor aparţinând
generaţiei post-industiale, cea care beneficiază de avantajele
dezvoltării social-economice, dar şi de urmările negative ale
supraindustrializării, globalizării, lărgirea circulaţiei
internaţionale. S-a considerat, că această generaţie este mai
35
bine instruită, are largi competenţe, stăpâneşte informaţia şi
comunicarea prin mijloace performante de acum, dar prezintă
o rămânere în urmă în ceea ce priveşte planul socio-afectiv şi
relaţional. Lor le-ar fi caracteristice următoarele particularităţi:
a). demonstrează caracteristicile unei adolescenţe prelungite;
b). au trebuinţe crescute de cunoaştere, afectivitate, relaţionare;
c). Sunt „sătui material”, dar flămânzesc spiritual; d). Parcurg
o criză specială de afişare pentru că se simt mai degrabă
beneficiarii civilizaţiei actuale şi mai puţin răspunzători de
dezvoltarea ei; e). Cer asiduu să aibă sarcini importante şi să se
manifeste activ, deşi apoi refuză adaptarea şi integrarea reală,
manifestând deci un entuziasm efemer urmat de o profundă
descurajare; f). Apare un fel de refuz nevrotic al
responsabilităţii şi aşa numitul „sindrom Peter Pan”, de a
refuza să se maturizeze. Profesor Tinca Creţu consideră că,
aceste caracteristici ale tinerilor generaţiei postindustriale sunt
mai degrabă doar tendinţe care se manifestă la un grup restrâns
de tineri, cu deosebire la cei care au crescut în condiţii de
supraabundenţă de bunuri şi resurse financiare şi astfel nu şi-
au construit proiecte de viitor realiste, eficiente, prin care să
pună în valoare toate marile disponibilităţi pe care la are acest
stadiu.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii include tinereţea în
adolescenţa prelungită şi o consideră ca desfăşurându-se până
la 35 de ani.
Conform Psihologiei româneşti, tinereţea se întinde
între 24 şi 35 de ani şi cuprinde trei subperioade: subetapa de
adaptare (24-28 ani) cuprinzând ucenicia şi stagiul pe linie
profesională; subetapa de intensificare a adaptării profesionale
şi familiale (28- 32 ani); subetapa în care se trăiesc primele
satisfacţii şi se realizează stabilitatea profesională (32-35 ani).
Fiind o etapă de integrare şi afirmare profesională,
sensibilitatea este perfecţionată sub aspectul caracteristicilor
36
discriminative. Astfel observaţia vizuală după 2- 10 ani de
exercitare a profesiei ajunge în anumite profesii foarte fină,
auzul se perfecţionează legat şi de poziţia de consumator de
muzică, tactul şi aprecierea vizuală capătă fineţe
discriminativă. Pragurile diferenţiale continuă să se acorde cu
o uşoară scădere spre sfârşitul tinereţii.
Este foarte activă capacitatea de receptare organizată,
tânărul fiind foarte receptiv la stimuli antrenaţi profesional.
Din punct de vedere fizic este perioada vârfului de vigoare iar
inteligenţa, memoria, abilităţile, aptitudinile sunt maximal
dezvoltate. Gândirea tânărului este largă, profundă,
sistematică, conservând, în mare măsură, caracteristicile atinse
în adolescenţă, iar inteligenţa este în progres pe tot parcursul
tinereţii şi în stadiul adult. Şi memoria păstrează în general
caracteristicile din adolescenţă, totuşi memoria profesională se
dezvoltă rapid, fiind susţinută de motivaţia profesională, dar şi
de puternica adaptare cognitivă. În tinereţe se atinge gradul cel
mai înalt de păstrare a celor memorate.
Cunoştinţele şi abilităţile dau experţii şi creatorii
domeniului. Există însă şi un număr de profesionişti care se
recalifică, fie datorită modificărilor profesionale, fie din
necesitatea recunoaşterii reconversiei forţei de muncă. În acest
caz apare necesitatea organizării învăţării permanente.
Memoria se restructurează devenind activă selectivă,
inteligibilă, mijlocită. Atenţia este activată şi ea pe cerinţele
profesionale şi specificul locului de muncă şi al momentelor
muncii.
În învăţare se modifică proporţia dintre învăţarea
programată social şi cea apropiată de autodidacticism în
favoarea celei din urmă. Conservarea informaţiei rămâne în
platou scăzând ca viteză şi claritate în etapele următoare.
Domină învăţarea din necesitatea sau ocupaţională. Până la 30
de ani tinerii au o foarte mare capacitate de a învăţa mişcările,
dar şi capacităţi de reglare foarte fină de reglare a mişcărilor.
Astfel, ei pot obţine cele mai bune rezultate în învăţarea
37
mişcărilor complexe. Dincolo de această vârstă rapiditatea
scade uşor.
Există o angajare spirituală şi nervoasă tensională în
numeroase profesii, ducând la oboseală. Oboseala se face
resimţită prin prezenţa mai multor indicatori cum ar fi: unele
modificări fiziologice, consumul în exces a rezervelor
energetice şi acumularea deşeurilor neeliminate, scăderea
supleţei activităţii intelectuale, amplificarea funcţiilor
inferioare, automatismele şi ticurile. Recuperarea oboselii se
face prin odihnă activă, tinerii având forţa de recuperare mare.
Promovările, recompensările sunt forma de stimulare şi
de constituire de motivaţii pozitive în muncă. De asemenea
factorii stimulatori includ şi ambianţa, organizarea locului de
muncă, estetica, confortul.
Atitudinile sunt esenţiale faţă de lume. Ele se modifică
deşi sunt dificultăţi de identificare ale acestora datorită
situaţiilor economice şi sociale. Subidentitatea de rol marital,
parental, profesional şi social se dilată şi se corelează.

Inserţia socială diversă face dificilă cercetarea.
Tineretul realizează o permanentă înnoire a realităţilor. Inserţia
în viaţa socială nu a pus probleme în societăţile anterioare în
care pregătirea profesională şi socială erau relativ sever
tutelate.
În ultimul secol puternica pătrundere a tineretului în
viaţa social-politică a dus la afirmarea lui ca factor important
social-economic. Intrarea în viaţa social-economică pe bază de
competiţie şi cooperare a creat condiţii dure de selecţie, iar
şomajul afectează în primul rând tinerii. De aceea tinereţea
ridică numeroase probleme psiho-sociale, noi în raport cu
vârstele anterioare.
Copilăria are o rezervă uriaşă de speranţe legate de
explorarea teritoriului şi oamenilor din jur, dificultăţile fiind
considerate situative iar lumea stabilă. După zece ani apar
38
întrebările legate de propriile posibilităţi, validarea valorilor şi
aplicării lor în viaţă. La adolescenţi apare orientarea spre viitor
ca o prelungire a propriului destin. Tinereţea este încărcată de
cerinţe, de contribuţie la schimbarea lumii. Tânărul este
sensibil şi revoltat când întâlneşte nonvalori şi noncompetenţe
şi este atent şi receptiv la modelele ce încorporează valori
necunoscute. Insecuritatea, instabilitatea valorilor sociale (ce
era bine atunci nu e bine acum) duce la devalorizarea profilului
parental al secolului XXI şi conturează profilul adultului
actual.
Tipul fundamental de activitate ce defineşte tânărul e
cel de persoană angajată social, producător de bunuri şi
servicii. Tipul de relaţii devine complex în ierarhia
profesională, cu colegii de serviciu şi prieteni, cu familia de
provenienţă, cu propria familie, în toate relaţiile putând apărea
contradicţii.
Câştigarea statutului de adult începe cu dobândirea
autonomiei economice, de aceea situaţia tineretului este sub
semnul provizoratului.
Subetapele tinereţii sunt controversate. Unii autori
considera limita inferioară la 20-24 ani. Limita superioară este
şi ea controversată, Daniel Levinson considerând-o la 45 de
ani. Erik Erikson consideră tinereţea o vârstă mijlocie şi
dominată de următoarele trăsături: amplificarea identităţii
sociale, angajarea în plan social, trăirea intensă a sentimentului
de dragoste, începerea vieţii de familie şi dezvoltarea
intimităţii, tendinţa de a lega relaţii cu noi grupuri, dragostea
dar şi munca având loc central în structura de conţinut a
personalităţii.
În perioada de 24 - 28 ani tânărul are un rol auxiliar în
ierarhia muncii (pe lângă alţii). Dificultăţile de adaptare se
resimt ca tensiuni interne legate de programul de muncă sau
stil de organizare. El se confruntă cu dificultăţi concrete de
muncă şi-şi conturează rolurile sale profesionale. O alta
direcţie de solicitare a adaptării e cea legată de căsătorie,
39
adaptarea la rolul de soţ sau de soţie iar ulterior la cel de
părinte.
Există la acest nivel de vârstă, atunci când vigoarea
fizică este plenară şi potenţa sexuală maximă, frecvente
tulburări sexuale generate de:
- incidente sexuale cauzate de evenimente din copilărie
(violuri, agresări sexuale),
- frustrări afective ce pot determina frigidităţi,
impotenţe psihice şi fiziologice,
- absenţa unor modele sexuale corecte din familie
(modelele familiei de origine tinzând să se reproducă în
familiile nou constituite),
- absenţa, izolarea de alţi copii, un regim de austeritate
sau de deprivare de relaţii sociale şi distracţii, care poate
genera un comportament sexual compensator, fie un deficit de
comportament prin absenţa informaţiilor şi relaţiilor reale,
- imaturitatea generală şi dependenţa excesivă de alţii,
care creează fie un comportament infantil în relaţiile cu
partenerul, fie o dependenţă de persoanele în raport cu care s-
au format dependenţele iniţiale,
- tulburări generate de teamă, anxietate, opozabilitatea
din familie, şcoală, locul de muncă,
Sub aspectul tipurilor de subidentităţi, tinerii se
raportează diferit, iar extinderea şi ponderea identităţii lor
poate fi diferită în spaţii socio-culturale, diferite nivele de
instruire, zone geografice.

Subidentitatea profesională este pentru majoritatea
tinerilor prima care începe să se construiască şi să aibă o foarte
mare valoare pentru ei.
Subetapa de intensificare a adaptării (28- 32 ani) în
activitatea profesională, se realizează după adaptarea la
cerinţele muncii. Tânărul simte nevoia de instruire
40
suplimentară de aceea urmează cursuri de perfecţionare, limbi,
o şcoală, o facultate, un sport. Se extind relaţiile sociale,
oficiale şi semioficiale cu colegii, superiorii, subalternii. În
familie cresc responsabilităţile educative şi gospodăreşti se fac
eforturi de mărire a confortului. Se modifică programul
familial, creşte timpul de supraveghere a copiilor, volumul
informaţional legat de educaţie şi sănătate, se restrâng
activităţile de loisir.
Acum apar probleme privind integrarea socială, dar
tinerii găsesc resurse şi capacităţi pe aceasta linie. Integrarea
socială este cuprinsă în mai multe forme. Astfel E. Williams
aminteşte de: integrarea civilizatoare (la gradul de
apartenenţă), integrarea normativă (la normele sociale),
integrarea socială, integrarea culturală (la varietatea de
informaţie culturală).
Integrarea profesională şi socială este o condiţie a
adaptării, a menţinerii sănătăţii fizice şi mentale şi a dezvoltării
armonioase a personalităţii.
Integrarea socială se realizează pe mai multe direcţii,
însă cea mai importantă este cea profesională, fiind influenţată
atât de factori obiectivi cât şi subiectivi. Cauzele obiective ţin
de atenţia de lucru (sănătoasă sau nu), competenţele
conducătorilor, îndeplinirea sarcinilor de muncă, organizarea
locului şi procesului de muncă. Cauzele subiective ţin de
pregătirea profesională, trăsăturile caracteriale, cunoaşterea
greutăţilor ce se ridică în activitate, idealurile şi aspiraţiile
individului.
O serie de autori vorbesc de şocul realităţii în contactul
cu lumea profesiunilor. Acest şoc al realităţii poate fi
determinat de aşteptările firmelor în raport cu noii angajaţi,
anularea biografiei de eforturi şcolare anterioare, lipsa de
maturitate în alegerea profesiunii.
C. Miller se referă la câteva situaţii ocupaţionale
treptate şi progresive: profesioniştii cu pattern-uri stabile, care
de la absolvire lucrează în acelaşi loc, cei cu pattern-uri
41
instabile ce nu se stabilizează niciodată la un loc de muncă, cei
cu pattern-uri de carieră concurenţială, care după câteva
încercări se stabilizează intr-un loc şi profesioniştii cu pattern-
uri multiple, care au disponibilităţile profesionale de lungă
durată.
În integrarea profesională a tinerilor şi în reuşita pe
plan profesional, defecte precum lenea, egoismul, minciuna,
duritatea (agresivitatea), aroganţa, alcoolismul, împiedică
realizarea. Tânărul va trebui să facă eforturi să se integreze în
programul de lucru, să cunoască condiţiile şi exigenţele
îndeplinirii sarcinilor, să-şi adapteze capacităţile fizice şi
psihice la acestea. Comunicarea şi relaţionarea va trebui să se
lărgească progresiv, tânărul trebuind să se împace cu situaţii în
care va avea roluri secundare şi cu momente de suprasolicitare.
Subidentitatea profesională aflată în expansiune,
vizează fie pregătirea profesională de vârf, fie corelarea cu
domenii profesionale de perspectivă, care să ofere oportunităţi
mai atractive.
Subidentitatea maritală este de asemenea evidenţiată,
valorificând capitalul pus în joc de cei doi parteneri în mod
diferit. Oferta de capital al femeilor vizează preponderent
capitalul estetic, erotic şi intelectual (mai puţin pe cel social şi
economic). La bărbaţi preponderent este capitalul social,
profesional şi economic. Investiţia de capital prin mariaj
vizează mai ales confortul biologic, psihic şi material,
orientându-se spre posibilitatea de imagine a cuplului.
Investiţia în copii este nereturnabilă la investitor, cu risc ce
implică modificări în programele de lucru, fapt pentru care
subidentitatea parentală presupune asumarea unor roluri nu
numai formale, ci cu preluare de responsabilităţi, atât în planul
familiei, cât şi în planul social (Tatu Cornelia, Curs
universitar).
3.3.5. Subetapa de stabilitate profesională (32-35 ani).
42
Subetapa de stabilitate profesională (32–35ani), se
caracterizează printr-o experienţă profesională amplă de
responsabilităţi speciale pe linie profesională şi extindere a
relaţiilor oficiale pe verticală. Viaţa în familie se stabilizează,
loisir-urile se lărgesc (teatru, filme, expoziţii, concedii).
Activitatea profesională acţionează asupra activităţii psihice
senzoriale, intelectuale motivaţionale, aptitudinale.
Vârstele de căsătorie au suferit o modificare
importantă, în sensul creşterii vârstei, datorită asigurării
pregătirii profesionale, acumulării de capital profesional şi
social. Familia pune probleme de mentalitate ale partenerilor,
de gusturi, deprinderi, stil de viaţă, de nivel de cultură.
Datorită creşterii nivelului general de şcolarizare s-au
omogenizat căsătoriile din punct de vedere cultural. Factorii
economici constituie însă un element dezarmant pentru multe
încheieri de căsătorii. Decizia de a avea primul copil creează
disconforturi fizice, tendinţe impulsive, stări depresive.
Prezenţa copilului determină o reorganizare a familiei la
condiţiile generale. Copiii entrofici asigură optimizarea
mediului familial oferind motiv de bucurie, atenuând stările de
disconfort, generând încrederea în rolul de părinte, îi determină
la acţiune, proiectând în viitor destinul existenţei lor.
Inadaptările profesionale şi familiale se menţin relativ
ridicate în perioada tinereţii. Pe acest plan, incidenţa
infracţionismului, ce este destul de accentuată între 25 -30 de
ani, dereglează adaptarea tânărului şi dezvoltarea armonioasă a
personalităţii sale. Dereglările de personalitate se reflectă în
toate formele de activitate, şi se pot consolida în deprinderi
negative în relaţionarea cu cei din jur. Persistenţa stărilor
conflictuale şi de frustrare, care guvernează toate acţiunile
sale, pot determina atitudini de înşelătorie, furt, vagabondaj,
prostituţie, vandalism, etc.
Constituirea identităţii trece printr-un amplu proces de
restructurare ca urmare a dilatării subidentităţii familiale,
cultural- sociale, ocupaţionale şi axiologice. Tinerii sunt
43
sensibili la ameliorarea perceperii de sine şi la felul în care
imaginea lor este reprezentată de ceea ce cred ceilalţi despre ei.
Ei doresc un statut diferenţiat şi depun eforturi pentru o
exprimare complexă a însuşirilor de personalitate, valorizând
mai bine relaţiile cu cei din jur.
Cuvinte cheie: adaptare profesională şi familială, stabilitate

profesională, munca, păstrarea celor memorate

1. Conform psihologiei româneşti, tinereţea se întinde:
a. între 24 şi 35 de ani
b. intre 25 şi 45 de ani
2. Tinereţea cuprinde subperioade cu următoarele
intervale de vârstă:
a. subetapa de adaptare iniţială la profesie (24-28 ani)
b. subetapa de stabilitate profesională (28- 32 ani).
c. subetapa de implantaţie profesională şi familială
(32-35 ani).
3. Pentru tânăr, maximal dezvoltate sunt:
a. inteligenţa,
b. memoria,
c. abilităţile
d. aptitudinile
4. Gândirea tânărului este:
a. formală
b. preoperaţională
c. sistematică
5. În perioada tinereţii prelungite inteligenţa este:
a. într-un uşor regres până la sfârşitul vieţii
b. este în progres
44
6. Cel mai înalt grad de păstrare a celor memorate, se afla
în perioada:
a. copilăriei
b. adolescenţei
c. tinereţii
7. Tinerii nu au o foarte mare capacitate de a învăţa
mişcările.
a. adevărat
b. fals
8. Tipul fundamental de activitate în perioada tinereţii
este:
a. jocul
b. munca
c. învăţarea
9. Tipul fundamental de activitate ce defineşte tânărul este
cel de:
a. persoană angajată spiritual
b. persoană angajată social
c. producător de bunuri şi servicii.
10. Completaţi spaţiul liber din textul următor cu una din
variantele:
„Erik Erikson consideră tinereţea o vârstă ……… şi
dominată de următoarele trăsături: amplificarea identităţii
sociale, angajarea în plan social, trăirea intensă a
sentimentului de dragoste”.
a. a provizoratului
b. adult
c. mijlocie
d. cu tensiuni interne
11. Pentru majoritatea tinerilor prima subidentitate care
începe să se construiască este:
a. subidentitatea familială
45
b. subidentitatea profesională
c. subidentitatea paternală
12. In perioada tinereţii, subetapa de intensificare a
adaptării în activitatea profesională se desfăşoară în
intervalul:
a. 24 – 28 ani
b. 28 – 32 ani
c. 32 – 35 ani
13. Completaţi spaţiul rămas liber din afirmaţie:
„integrarea ……… este o condiţie a adaptării, a menţinerii
sănătăţii fizice şi mentale şi a dezvoltării armonioase a
personalităţii tânărului”, cu una din variantele următoare:
a. familială
b. profesională
c. socială
Verificarea răspunsurilor:
1.a; 2.a;3. a,b,c,d; 4. c; 5b; 6.c; 7.b; 8.b; 9. b,c; 10.c; 11.b;
12.b; 13.b,c.
3.5. Teme de lucru

1. Ţinând cont de definiţia dată celor patru subsisteme ale
personalităţii tânărului, încearcă să conturezi propriile tale
subsisteme de personalitate.
2. În cazul în care vrei să îţi extinzi bagajul de cunoştinţe,
consultă sugestiile bibliografice şi rezolvă exerciţiile de
autoevaluare de la pagina 221 indicate în cartea profesorului
Verza E.
3.6. Bibliografie :
Creţu, T. (2001), Psihologia vârstelor. Bucureşti, Credis;
Schiopu U., Verza E., (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile

vieţii, EDP, Bucureşti, p. 263-293
46
Verza E., Verza E. F., (2000), Psihologia vârstelor,
Prohumanitate, Bucureşti, p.209- 221
4. Familia factor decizional în dezvoltarea copilului

Cuprins:
4.1. Introducere
4.5. Teme de lucru
4.6. Bibliografie
47
4.1. Introducere
Psihologia dezvoltării studiază evoluţia şi dezvoltarea
persoanei de-a lungul etapelor de viaţă. Dar omul se naşte într-
o familie, trăieşte cea mai mare parte a vieţii în familie, şi-şi
întemeiază o altă familie, de aceea, fie familia în care ne-am
născut, fie cea pe care o formăm, climatul familial şi tot ce
se întâmplă în familie va avea un impact foarte important
asupra evoluţiei şi funcţionării noastre în toate domeniile
vieţii. În acest capitol este evidenţiată relaţia biunivocă pe care
psihologia dezvoltării o are cu psihologia familiei, sau cu
psihosexologia. Sper în continuare să-ţi stimulez curiozitatea
şi să înţelegi cât de importantă este familia în dezvoltarea
plenară a individului.
Cele mai importante influenţe exercitate de mediul
familial asupra dezvoltării copiilor vin din atmosfera
căminului, iar principalii factori care contribuie la atmosfera
din familie este iubirea şi sprijinul sau, din contră, conflictul şi
tensiunea.
Potrivit lui S. Freud, o maturizare reuşită a tânărului
depinde de doi factori: iubirea şi munca. Primul, iubirea, se
împlineşte prin alegerea partenerului, prin constituirea vieţii
familiale iar al doilea este susţinut de dobândirea statutului
profesional. Desprins de mediul parental ocrotitor de până
acum, tânărul se află în faţa unei realităţi mult mai dure din
punct de vedere politic, economic, social, care impune anumite
structuri psiho-comportamentale integrative, adaptative.

- identificarea tipurilor de conduită parentală
- definirea subsistemelor familiei şi diferenţierea lor
48
- identificarea tipurilor de conduită parentală şi a stilurilor
parental- educaţionale prin analiza factorilor de “ căldură şi
control”, la baza cărora stau, în contribuţii diferite, controlul,
suportul emoţional şi anxietatea.
- recunoaşterea subsistemelor familiei din care face parte

Calitatea vieţii de familie este influenţată de integrarea
familială. Într-o familie în care domneşte buna înţelegere şi
stima reciprocă, care manifestă stabilitate, copilul ocupă un loc
central, copiii contribuind la coeziunea familială. Apariţia unui
copil în familie conştientizează mai bine statutul de părinte şi
se acumulează experienţă pentru îndeplinirea acestui rol.
Experienţa în creşterea şi educarea copiilor este redusă şi de
aceea se pot adopta atitudini prea rigide sau prea lejere. Părinţii
sunt profesorii copilului înainte de şcoală. Tinerii părinţi
încearcă să-şi disciplineze copiii abordând atitudini diferite:
părinţi autoritari, hiperprotectivi, indulgenţi, severi, agresivi.
Atitudinea părinţilor poate determina întreaga atitudine
ulterioară a copilului faţă de ei şi faţă de orice fel de autoritate.
Copilul încăpăţânat este oglinda unui adult ce se
comportă inadecvat, de aceea, păstrarea regulilor de
convieţuire, a regimului zilnic de masă, odihnă şi a unui
exemplu al adultului este deosebit de important.
Părinţii prea temători (nu te duce acolo că ai să cazi, ai
să te murdăreşti…) sau prea severi vor avea deseori copii
cuminţi, dar inhibaţi, dependenţi, cârcotaşi sau neascultători
hiperactivi, incontrolabili.
Părinţii resemnaţi, care nu refuză copiilor nimic, îl vor
face despotic, furios, agresiv, incapabil să ofere ceva.
49
Părinţii ciclici, care oscilează între „da” şi „nu”, îşi
trădează propriile dificultăţi şi-şi dezorientează copilul.
Neînţelegerea în privinţa atitudinii care trebuie
adoptată faţă de capriciile copilului, constituie un mediu
patogen pentru el. Dacă conflictele de autoritate continuă, se
poate ajunge la o adevărată predispoziţie la delincvenţă.
Martin Cohen spune că sentimentul de siguranţă este
dat de autoritatea părintească şi că pe copii îi înspăimântă lipsa
acesteia. Autoritatea, conform dicţionarului de pedagogie,
înseamnă „puterea sau dreptul de a da ordine, de a obliga să fie
ascultate, de a trece la fapte sau de a lua decizii finale”. Una
dintre cele mai mari nevoi ale copilului este să aibă nişte
părinţi care să-şi înţeleagă poziţia autoritară în planul dinamic
al unei familii.
Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să
călăuzească, să direcţioneze, să corecteze şi să încurajeze.
Personalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care
o impune o familie.
Rose Vincent prezintă următoarele tipuri de conduită
parentală, evidenţiind şi consecinţele acestora asupra
personalităţii copilului.
Părinţi rigizi: impun copiilor propriile idei, opinii,
modul de a trăi şi a vedea, obişnuinţele lor, fără nici o abatere
şi fără să ţină cont de particularităţile individuale ale fiecăruia.
Asemenea părinţi întipăresc în mintea copiilor repere foarte
precise în timp şi spaţiu, care pot ajuta la înţelegerea lumii
înconjurătoare. Dacă însă rigiditatea se combină cu o
îngustime de vederi şi de interese, vor apărea drept consecinţe
în dezvoltarea copiilor unele atitudini de infantilism şi
renunţare, iar mai târziu o sărăcie a personalităţii.
Părinţi boemi: aceştia lasă copiii mai mult în seama
altor persoane sau în voia lor. Ca o consecinţă poate să apară la
copii o „lipsă de prezenţă” care să provoace o delăsare morală,
lipsa unor puncte de reper în viaţă şi a unei baze suficiente care
să le garanteze un sentiment de securitate.
50
Părinţii anxioşi: fac ca asupra copilului să planeze o
presiune, deoarece acesta se simte spionat şi strict
supravegheat. Deoarece din gesturile sale se naşte teama,
copilul ajunge la un fel de deposedare de el însuşi.
Părinţii infantili: refuză să se autodefinească în calitate
de părinţi şi se retrag din faţa oricărei responsabilităţi, fiind, de
regulă, prea absorbiţi de propriile lor probleme de afirmare
personală. Această depărtare se anulează uneori brusc, părinţii
adoptând o poziţie prea apropiată de cea a copilului, printr-o
identificare exagerată. Drept consecinţă, copiii părinţilor
infantili riscă să nu aibă prea mare încredere în forţele proprii
şi să fie dependenţi şi uşor influenţabili.
Părinţii incoerenţi: se caracterizează printr-o mare
instabilitate privind modul de relaţionare cu copiii. Activitatea
educativă prezintă multiple neregularităţi, exigenţele cele mai
nemăsurate alternează brusc cu perioade de libertate totală.
Dacă copilul nu are sprijinul unei personalităţi puternice, care
să se substituie părinţilor, el va prezenta adesea o stare
accentuată şi continuă de descumpănire.
Părinţii prea indulgenţi: nu manifestă nici un fel de
limită şi nici un fel de rezervă în a acorda copilului tot ce
acesta îşi doreşte. Drept consecinţă, copilul nu va putea mai
târziu să suporte nici o frustrare, cultivând totuşi un anumit
sentiment de vinovăţie.
Părinţii prea tandri: creează, de regulă, un climat prea
încărcat de stimulente afective, fiecare părinte revărsându-şi
fără nici o rezervă întreaga lui afectivitate. Asemenea atitudini
pot favoriza uneori conturarea la copii, pe măsură ce cresc, a
unor comportamente deviante pe linie sexuală.
De cele mai multe ori măsurile de disciplinare le ştiu
din experienţa proprie sau la deduc intuitiv şi rareori cunosc
principii ştiinţifice şi pedagogice. Se dezvoltă, astfel, stiluri de
acţiune educaţională la nivelul familiei. Mulţi autori de
specialitate subliniază importanţa şi validitatea stilurilor
parentale pentru educaţia copiilor şi evoluţia lor ulterioară.
51
Sunt puse în evidenţă patru stiluri parental- educaţionale prin
analiza factorilor de „căldură şi control”, la baza cărora stau, în
contribuţii diferite, controlul, suportul emoţional şi anxietatea.
1. Stilul dictatorial, în care se manifestă un control
exagerat, dar cu căldură redusă, cu cerinţe mai mari din partea
părinţilor şi cu afectivitate puţină. În aceste condiţii, copiii se
structurează ca personalităţi ce îşi dezvoltă o competenţă
socială scăzută, nu dispun de criterii precise de autoevaluare,
nu manifestă iniţiative de angajare în activităţi şi în moduri de
relaţionare cu cei din jur, acceptă cu uşurinţă aprecierea
adulţilor, iar imaginea ce o au despre ei aparţine altora.
2. Stilul autoritar, ce cumulează cei doi factori, căldura
şi controlul, iar faţă de copii se manifestă cerinţe înalte în
paralel cu o atenţie afectivă crescută, ceea ce duce la
dezvoltarea independenţei şi responsabilităţii. Ei vor dobândi o
mai mare competenţă socială însoţită de o mai bună adaptare
bazată pe o autoapreciere realistă.
3. Stilul neglijent, când din nou se cumulează cei doi
factori, dar pe negativ, în sensul că se manifestă puţină căldură
şi control, iar educaţia prezintă valenţe scăzute, ca urmare a
dezinteresului părinţilor. Copiii pot avea o predispoziţie spre
intoleranţă şi pasivitate, cu un slab control emoţional şi cu o
motivaţie scăzută, în care domină lipsa de toleranţă şi frustrare.
Autoevaluarea are un curs, fie spre hipervalorizare, fie spre
subvalorizare din lipsa unor modele ale criteriilor, care stau la
baza ei.
4. Stilul permisiv, în care căldura este accentuată dar, în
schimb, controlul parental este foarte scăzut sau neresimţit de
copil. Copiii evoluează spre o personalitate în care domină o
toleranţă excesivă cu dependenţă de părinţi sau de persoane
adulte. Nu îşi asumă responsabilităţi şi manifestă
comportamente fluctuante şi labile, frecvent agresiv- impulsive
şi fac abstracţie de opinia celor din jur. (Verza.,E., Verza.,F.
p.212)
52
Familiile dezorganizate au în mod caracteristic tiparul
de comunicare afectat, echilibrul familiei este sever tulburat de
existenţa conflictelor. Alianţele, coaliţiile dintre membrii
familiei, ca şi ostilitatea lor au un rol deosebit în direcţionarea
comunicării. În situaţiile în care între soţi intervin tensiuni,
interacţiunile părinţi-copii au mult de suferit.
Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar
rezultatele disfuncţiei familiale se situează undeva între cei doi
poli: hiperprotecţie şi neglijare. Părinţii, cele mai importante
persoane de referinţă cu mediul extern, dar şi toate celelalte
persoane de referinţă implicate în educaţie, pot sprijinii sau
frâna dezvoltarea capacităţilor copilului, pe care acesta le
posedă la începutul vieţii sale într-o formă slabă, nedezvoltată
şi lipsită de structură.

Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de
educaţie al părinţilor, valorile morale care sunt transmise
noilor generaţii îşi pun amprenta pe relaţiile vieţii de familie.
În general, în familiile cu un nivel de cultură mai ridicat există
o atitudine mai liberală privind independenţa şi iniţiativa
copilului, controlul vieţii acestora, respectul mutual pentru
drepturile fiecărui membru.
Toate funcţiile psihologice se dezvoltă în context
social, oricât de puternic ar fi motorul genetic responsabil de
emergenţa noilor abilităţi şi de tranziţia spre noi niveluri de
funcţionare. Un potenţial nu devine realitate dacă cel care
îngrijeşte copilul nu oferă sprijin, nu menţine şi nu duce mai
departe eforturile copilului.
Stabilirea relaţiilor este una dintre cele mai
importante sarcini ale copilăriei şi rămâne o sarcină pentru
întreaga viaţă. Astfel relaţiile oferă contextul în care se
dezvoltă toate funcţiile psihologice ale unui copil. Când
interacţiunile dintre oameni formează secvenţe consistente în
timp, tragem concluzia că există un anumit tip de relaţii. Astfel
53
un părinte care loveşte în mod repetat un copil în timpul mai
multor contacte este descris ca având o relaţie abuzivă cu acel
copil.
Interacţiunile sunt fenomene de tipul „aici şi acum”, în
timp ce relaţiile presupun continuitate în timp. Relaţiile sunt
afaceri în două sensuri. Socializarea copiilor nu este un proces
într-un singur sens, de la părinte la copil, ci este un proces în
două sensuri (de la părinte la copil şi de la copil la părinte),
pentru că, efectul pe care îl au copiii asupra părinţilor este la
fel de mare, chiar dacă este diferit, ca şi efectul părinte-copil.
Într-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă
reciprocă, iar membrii ei se declară satisfăcuţi de rezultatele
interacţiunilor, copilul ocupă un loc central. Existenţa unui
copil poartă o semnificaţie pozitivă, însă complică relaţia
bidirecţională dintre soţi, transformând-o într-una
tridimensională. Copilul îşi exercită influenţa asupra familiei,
restructurându-i activitatea, impunând o modificare adaptativă.
În condiţii normale acest lucru nu duce la un dezechilibru
familial ci doar la o nouă organizare, impusă de ţeluri
considerate de părinţi demne de sacrificiile lor.
Nu doar copilul este cel care influenţează echilibrul
familial, mai ales luând în considerare adevărul demonstrat de
psihopediatri şi anume că interacţiunea dintre două persoane se
schimbă în prezenţa celei de-a treia, chiar dacă este vorba de
duplexul mamă-copil, iar persoana care se interpune este tatăl
copilului.
Pentru a înţelege dezvoltarea unui organism trebuie
analizată starea prezentă a individului în relaţie cu setul
complex al schimburilor dintre individ şi sistemul lui primar
(primul sistem, locul unde este crescut individul, cei ce-l
îngrijesc, sistemul cu care individul are primele schimburi),
dar şi cu sistemele adjuncte (sistemele de care depind membrii
primului sistem; locul de naştere părinţilor, locul de muncă,
şcoală, comunitatea religioasă, vecinii…).
54
Datorită interdependenţei structurilor componente,
sistemul considerat ca un tot, poate dezvolta diferite funcţii
globale, de o fineţe şi o complexitate mult mai mare decât
suma funcţiilor subsistemelor componente. Orice modificare la
nivelul unui subsistem duce la modificarea întregului sistem.
Psihologia dezvoltării promovează o abordare sistemică şi
holistică a organismului uman, văzut simultan în dimensiunile
lui biologice, psihologice, sociale şi culturale. (Munteanu Ana)
Conceptul filozofic de holism este diametral opus
atomismului. Atomiştii sunt de părere că orice întreg poate fi
divizat şi analizat în părţile componente, precum şi în relaţiile
existente între aceste părţi componente. Holiştii sunt de părere
că întregul este mai mult decât suma părţilor. Un sistem este
un ansamblu de elemente aflate într-o ordine
nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi
dispune de homeostazie. Conform teoriei lui Bertalanffy
sistemul este mai mult decât suma părţilor. Astfel familia este
mai mult decât suma membrilor ei componenţi, importantă
fiind mai ales interacţiunea dintre ei, care se realizează după
anumite reguli, având anumite funcţii şi încercând să menţină
un anumit echilibru în interiorul ei. Atunci când este vorba de
probleme legate de relaţii, există o altă persoană asupra căreia
să ne concentrăm şi avem tendinţa de a vedea problemele
altora şi uităm că orice problemă legată de o relaţie este
comună. Cuplurile au tendinţa de a discuta cel mai mult atunci
când există o ruptură sau o problemă de rezolvat. Preocuparea
fiind mai ales de a distribui vina uitând că munca în echipă se
bazează pe o abordare comună.
Familia foloseşte şi ea mecanisme de feed-back prin
care îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Feed-back-ul
pozitiv semnalizează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l
face să evolueze, în timp ce feed-back-ul negativ semnalizează
nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.
Sistemul familial operează prin intermediul pattern-
urilor tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-
55
urile legate de cum, când şi cu cine se relaţionează, iar funcţia
lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. Fiecare
familie are pattern-urile ei de funcţionare care sunt menţinute
prin două tipuri de constrângeri: unul generic referitor la
regulile universale care guvernează organizarea familiei
(ierarhia puterii), altul idiosincratic, referitor la expectaţiile
reciproce ale unor membri. Fiecare dintre membri familiei
contribuie la dezvoltarea şi întărirea acestor aşteptări.
Subsistemele familiei sunt: subsistemul adulţilor
(marital), subsistemul parental, subsistemul fratriilor
(fraternal).
Subsistemul marital include de regulă diada soţilor.
Rolul preponderent este acela de a modela intimitatea şi
angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini
acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă.
Complementaritatea permite fiecăruia să „ofere” fără a avea
sentimentul că „pierde”, şi fără a-şi epuiza resursele. Se spune
că în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie puternică,
adică o sau un partener care îl ajută şi îl susţine. Majoritatea
avem o atitudine pozitivă faţă de propria persoană atunci când
obţinem ceea ce ne dorim. Atingerea unui scop important face
minuni în ceea ce priveşte imaginea noastră despre noi. Iar
atunci când partenerul ne ajută să realizăm ceea ce dorim,
legătura cu el se întăreşte, se consolidează, pentru că ne
sprijină. Astfel sprijinul trebuie să fie reciproc, pentru că altfel
partenerul devine o resursă pentru a-l ajuta pe celălalt şi nu
primeşte nimic în schimb, ajungându-se la resentimente.
Subsistemul parental apare atunci când se naşte
primul copil şi cuprinde de obicei părinţii, dar poate cuprinde
şi bunicii. Rolul lor este de a-i creşte, a-i ghida şi de a-i
disciplina. De multe ori apar dificultăţi deoarece adultul devine
în acelaşi timp partener în diada maritală, dar şi părinte pentru
copil şi nu întotdeauna aceste funcţii pot fi întrepătrunse
eficient. Acest lucru poate duce la destabilizarea cuplului
marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui
56
subsistem sau la izolarea copilului de către cuplu marital.
Orice influenţă exterioară asupra copilului are efecte asupra
subsistemului parental, dar şi asupra celui marital.
Armonizarea cu cealaltă persoană în ceea ce priveşte aspectele
importante, astfel încât persoana să funcţioneze pentru a-i ajuta
pe alţii să se simtă în largul lor.
Subsistemul fratriilor include copiii din familie şi le
oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali.
Aici copiii învaţă cooperarea, negocierea, competiţia, suportul
reciproc. În familiile cu mulţi copii, există o diferenţiere a
rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă mai este îngrijit şi
ghidat, în timp ce fratele mai mare poate experimenta deja
contactele şi contractele cu mediul extrafamilial.
Cu fraţii şi surorile avem, de obicei cele mai durabile
relaţii, având şi cele mai multe lucruri în comun, dar şi,
aceleaşi păreri sau aceeaşi istorie . Părinţii sunt cei care ne
îngrijesc, ne ocrotesc şi de la care învăţăm încrederea şi
independenţa, dar fraţii şi surorile sunt primii cu care avem
relaţii de parteneriat şi egalitate. Katherine Hepburn spune că
nu ar fi putut trăi fără fraţii şi surorile ei. Soţii ne părăsesc,
copiii cresc, părinţii mor, dar fraţii sunt mereu aici. Freud a
ignorat relaţia frăţească, dar discipolul lui, Alfred Adler s-a
concentrat pe modelele relaţiilor frăţeşti, Freud văzând în acest
lucru o acţiune de nemulţumire al fratelui mai mic. Conflictele
nu se află la suprafaţă, ci undeva ascunse. Fraţii mari care au
avut grijă de fraţii mici au, probabil, şi acum ceva împotriva
copilului mic şi neatent care, probabil, a devenit un manager
de 1,90 m. Cel mare are tendinţa de a intra în vechiul model şi
de a da sfaturi, iar cel mic se simte dominat de ceilalţi. Părinţii
pot îngreuna lucrurile, în cazul în care fraţii se întâlnesc numai
în casa părintească. Părinţii conştienţi sau nu, pot face
comparaţii de genul: unul sau altul sună mai des, sau îl poate
ignora pe unul în timp ce îl ridică în slăvi pe celălalt. Foarte
important este şi timpul petrecut de copii cu adulţii lor. Doi
57
copii de vârstă apropiată petrec mult timp împreună mai ales
dacă au aceeaşi vârstă.
Fii şi fiice mai în vârstă; primii născuţi

Pentru copilul care nu este primul născut, fraţii se
amestecă de la bun început cu cuplul părinţilor. Pentru primul
născut, fratele cel nou este un element care vine să se adauge şi
să-l perturbe. Trecerea în universul modificat nu este deloc
uşoară, dar nu este o catastrofă, dacă părinţii nu comit câteva
stângăcii periculoase, cum ar fi expedierea copilului la o
bunică sau la o mătuşă, luarea camerei sau a pătuţului, pentru
că, cel mare, va simţi aceste schimbări ca pe nişte pedepse.
Aceste stângăcii îl vor îndreptăţii să se creadă respins, iar
sosirea unui nou copil poate atrage regresul celui mare. Pentru
a evita aceste sentimente, părinţii pot oferii primului născut
rolul de „ Cel Mare”, care poate fi prezentat ca un fel de
promovare socială. De asemenea, pot evita spectacolul suptului
în primele luni, iar joaca cu cel mic să fie, mai ales, când cel
mare nu este de faţă. Cu aceste precauţii simple gelozia nu va
căpăta un caracter violent. O anchetă din 1961, efectuată pe un
număr de 110 copii, a cărui rezultat a fost publicat în
„American Journal of Psychiatry” a scos în evidenţă că, la mai
mult de jumătate din copiii există gelozie, iar cei care nu simt
această gelozie sunt cei mici de 18 luni, încă insuficient de
conştienţi, iar cei care o înving cel mai bine sunt cei mai în
vârstă: dar copiii între 2 şi 5 ani suferă cu atât mai mult cu cât
aceasta este şi perioada conflictului oedipian, o vârstă dificilă
pentru echilibrul afectiv (Rose Vincent, p. 152).
În general primii născuţi sunt excesiv de răspunzători şi
deosebit de conştiincioşi. Se potrivesc bine ca personalităţi de
conducere, deoarece au preluat, vis-a-vis de fraţii mai tineri,
autoritate şi răspundere. De multe ori ei sunt serioşi şi au
sentimentul că au o misiune în viaţă. Deoarece ei se identifică
cu părinţii lor şi deţin la aceştia o poziţie deosebită, ei sunt
adesea conservatori, chiar şi atunci când conduc pe alţii într-o
58
lume nouă; şi în timp ce sunt autocritici suportă foarte greu
critica din partea altor persoane.
În genograma lui Sigmund Freud, în contextul multor
decese din familia lor, care s-au petrecut în preajma naşterii
sale, se constată că el a ocupat o poziţie deosebită, privilegiată
în cadrul familiei. De pe această poziţie, un rol major, au jucat
şi alţi factori: faptul că imediat după naşterea lui Sigmund,
familia a avut probleme financiare, ceea ce i-a forţat să-şi
părăsească locul natal Mähren şi să se mute în Viena. În plus,
după mutare, tatăl nu a mai putut obţine slujbă sigură.
Privilegiile pe care Sigmund le obţine în detrimentul celor
cinci surori mai tinere şi a fratelui său sunt surprinzătoare.
Bugetul familiei, gospodăria familiei, se organiza în funcţie de
necesităţile sale. Era singurul dintre copii căruia i s-a amenajat
un loc special unde să poată lucra. Despre familia Freud
circula următoarea poveste: atunci când Ana, sora lui Freud, a
vrut să studieze pianul, mama i-a cumpărat un pian pe care l-a
revândut imediat deoarece Sigmund s-a plâns că gălăgia
pianului îl calcă pe nervi. Şi cu aceasta educaţia muzicală a
surorii sale a luat sfârşit. Aşa cum se poate observa în multe
culturi, părinţii Freud îl apreciază mai mult pe fiu decât pe
fiicele lor. Poziţia privilegiată pe care Sigmund o obţine a fost
încă odată confirmată când la vârsta de 10 ani, când i-au dat
dreptul să aleagă numele fratelui mai mic, pe care l-a şi numit
după idolul său Alexandru cel Mare. Pentru Sigmund fraţii şi
surorile lui nu contau prea mult, în special surorile. El i-a
prezentat fratelui lui mai mic Alexandru următorul tablou:
familia lor este ca o carte. El - cel mai mare- şi Alexandru -cel
mai mic- dintre fraţi sunt coperta din faţă şi cea din spate a
cărţii, care trebuie să le susţină şi să le protejeze pe surorile lor.
Un argument în plus pentru cele amintite până aici, este şi
faptul că, Sigmund nu şi-a pomenit niciodată în autobiografia
sa fraţii şi surorile. Deci nu surprinde faptul că, în teoriile lui
psihologice modelul relaţiilor dintre fraţi nu are nici un rol
59
( Monika McGoldrick, p16). Mai târziu, în viaţa lui, el a
devenit o figură de conducere, dar ca adesea la cei primii
născuţi, îi era foarte greu să împartă şcena cu colegii care nu îi
acceptau rolul de conducător până în cel mai mic detaliu, de
aceea de majoritatea discipolilor lui, de îndată ce au apărut
diferenţe de păreri, s-a îndepărtat ( A. Adler, C. G. Jung,
Stekel, Ferenczi ş.a.).
George Washington, primul preşedinte american, este un
bun exemplu de frate născut primul.
Calităţile de conducător ale lui Washington au jucat, cu
siguranţă, un rol important la formarea Statelor Unite. La
vârsta de 20 de ani a intrat în armată, făcând stagiul militar în
Virginia. A reuşit să facă repede o impresie bună şi a fost
numit, la vârsta de 23 de ani, Comandant General al Tuturor
Forţelor Armate din Virginia. Washington avea o calitate
aproape miraculoasă de a-şi conduce oamenii la luptă şi de a-i
scoate nevătămaţi de acolo. Calităţile sale de conducător,
hotărârea şi responsabilitatea sa au fost, cu siguranţă, întărite
prin surprinzătoarea moarte a tatălui său, când el avea doar 11
ani, fiind pus în postura de a prelua răspunderea pentru mama
sa şi a celor patru fraţi mai mici. George Washington nu a
putut avea copii proprii, dar a fost un tată vitreg iubitor pentru
cei doi copii ai soţiei sale Martha, ca şi pentru nenumărate
rude, pe care le-a susţinut, provocat sau i-a crescut. În calitate
de frate a fost grijuliu şi plin de simţul răspunderii.
A fi primul născut este o plăcere amestecată. Fiind un
răspuns al visurilor părinţilor şi ca un început al unei noi
familii un prim născut primeşte în mare măsură consacrare şi
devotament din partea părinţilor, ca nici un alt copil următor.
Dar aceasta poate fi şi o povară grea. Chiar şi atunci când
primul născut respinge aşteptările familiei sale, se poate să fie
cuprins de nesiguranţă şi vinovăţie, deoarece nu a îndeplinit
rolul atribuit de lui.
Cea mai mare fiică dispune adesea de aceleaşi calităţi:
responsabilitate, conştiinciozitate, capacitatea de a avea grijă
60
de ceilalţi, preluarea conducerii. De obicei fiicele nu primesc
aceleaşi drepturi ca fiii, şi aşteptările nu sunt atât de înalte. De
aceea este posibil ca ele să preia responsabilitatea care se
aşteaptă de la primul născut, deşi ele nu beneficiază de
drepturile cuvenite şi de aceea nu pot dezvolta încredere în
sine, cum este cazul de obicei la băieţi. Dacă este vorba numai
de surori, atunci fiicelor mari li se vor impune anumite
privilegii şi aşteptări care nu s-ar regăsi la băieţi.
Ultimul născut
Ultimul născut are adesea sentimentul că este deosebit,
sentiment ce îi permite uneori să se răsfeţe, să se comporte fără
oprelişti, limite, deoarece nu este împovărat cu responsabilitate
ca şi primul născut. Acest model iese, cu atât mai mult, în
evidenţă cu cât sunt mai mulţi fraţi. Ultimul născut are într-o
mai mare măsură sentimentul că formează „o pereche” cu
fratele său. Eliberat de convenţii şi hotărât să acţioneze în felul
său, mezinul, poate avea adesea calităţi creative, care în multe
cazuri, vor duce la descoperiri sau inovaţii, aşa cum arată
exemplele: Thomas Edison, Benjamin Franklin, Marie
Curie şi Paul Robeson, Ioana de Arc, Marx, Lenin,
Jefferson, Rousseau, Virginia Wolf, Bill Gates.
Thomas Alva Edison, mezinul familiei (genograma
familiei Edison) a descoperit fonograful ( precursorul
gramofonului), microfonul, kinetograful (aparat de filmat),
maşina de scris şi becul electric, a făcut din telefon un aparat
folositor şi în total mai mult de 1100 alte invenţii. În foarte
mare măsură şi-a urmat propriul drum.
Adult fiind, Edison a fost excentric, iar spre sfârşitul vieţii
multimilionar. A purtat haine vechi, ponosite, dormea foarte
puţin iar curiozitatea lui, nu cunoştea margini. A fost un om de
afaceri deosebit, care răsplătea munca grea şi calitatea de
inventator a angajaţilor săi, dar care nu se preocupa de regulile
birocratice. Se interesa de bani deoarece aceştia îi permiteau
libertăţi, o atitudine tipică pentru mezini.
61
Alte caracteristici ale ultimilor născuţi se pot vedea cu
ochiul liber. Ultimul născut are fraţi mai mari care au grijă de
el, fiind obişnuit să facă ce îi spun alţii, decât să preia singur
conducerea. aşteptând ca ceilalţi să-l ajute şi să-l susţină
întotdeauna. Mezinii au adesea mai multe libertăţi de a se
îndepărta de convenţii în comparaţie cu fraţii mai mari.
În baza poziţiei lor, în centrul atenţiei, ultimii născuţi, îşi
imaginează deseori că pot realiza totul, sunt mult mai fără griji,
în comparaţie cu fraţii săi şi adesea mai interesaţi să se distreze
decât să facă ceva sau să realizeze ceva, sunt mai creativi şi au
mai multă încredere în ei. Mai răsfăţaţi şi mai egoişti aceştia au
adesea sentimentul că totul li se cuvine, ceea ce poate conduce
la frustrări şi dezamăgiri. „Cel mic” poate creşte ca un copil
singur la părinţi, deoarece fraţii mai mari părăsesc la un
moment dat casa părintească. El poate trăi această nouă stare
ca pe o nouă şansă având atenţia părinţilor doar asupra lui, dar
poate apărea şi sentimentul că a fost părăsit de către fraţii mai
mari.
Copiii născuţi la mijloc

Adesea cel din mijlocul fratriei se poate simţi ignorat
emoţional, neglijat şi poate să dezvolte sentimente de frustrare
sau neîncredere în sine.
Copiii născuţi la mijloc, nu au nici poziţia „stegarului” şi
nici a „bebe-ului”. Aceştia sunt deseori uitaţi mai ales dacă toţi
fraţii au acelaşi gen. Pot deveni conducători, negociatori
extraordinari. Mary Todd Lincoln soţia lui Abraham
Lincoln a căutat toată viaţa ei recunoaştere. Ea se numea
Mary Ann şi a fost a treia soră în uriaşa familie.
Copilul unic
„Unicii”, pentru că nu au fraţi, sunt orientaţi spre adulţi
căutând dragostea şi aprobarea lor. Aceştia au relaţii strânse cu
părinţii lor căutându-le aprobarea, dar întâmpinând greutăţi cu
prietenii şi soţii sau soţiile lor. Jean Paul Sartre, la un an după
62
moartea tatălui, este crescut de mamă şi familia ei, astfel toată
atenţia casei este îndreptată înspre el. Jean Paul Sartre a jucat
rolul „copilului minune”, rol tipic pentru copiii unici.
Problemele lui încep când împlineşte vârsta de 12 ani şi mama
se recăsătoreşte, el nemaiavând în continuare toată atenţia.
Când este trimis la şcoală, încearcă să-i cumpere sau să-i
impresioneze făcând lucruri spectaculare. Jean Paul Sartre îşi
petrece foarte mult timp singur şi-şi scrie poveşti. Nu a pierdut
niciodată sentimentul importanţei proprii şi încrederea că
realizează ceva măreţ. Familia cu un singur copil este un
model foarte întâlnit acum la familiile tinere.Este tipul de
familie care împlineşte nevoia de paternitate a partenerilor, dar
şi previne suprasolicitarea economică şi psihologică
determinată de prezenţa mai multor copii. Dacă familia este
funcţională, echilibrată, atunci copilul se dezvoltă şi el normal;
de regulă, el va simţi nevoia unui frate sau a unei surori. Dacă
nu va avea un văr care să ţină loc de frate, atunci el îşi va dori
prieteni. Astfel, în funcţie de caracteristicile sale personale va
deveni timid, izolat sau, dimpotrivă, sociabil. Copilul se simte
în atenţia ambilor părinţi, ceea ce este un lucru bun, dar cresc
şansele răsfăţului şi a centrării excesive pe sine (Vasile D., L.,
p.34).
60% din copiii unici au o comportare normală şi 31% sunt
bine adaptaţi la şcoală. Trăind printre adulţi este mai avansat
în vorbire şi raţionează curând ca un adult.
Gemenii
Gemenii sunt de obicei „băgaţi în aceeaşi oală”. Cea mai
mare dificultate a gemenilor este să se afirme unul
independent de celălalt. Fenomenele de „sintonie afectivă”
(care concordă, acord, egalitate) sunt cunoscute între ei.
Gemenii identici au probleme de personalizare şi pentru că
70% dintre gemenii de acelaşi sex ( 43% dintre cei de sexe
diferite) dorm în acelaşi pat, 93% sunt îmbrăcaţi la fel până la
11- 13 ani, 34% până la 20 de ani. Stăpânirea vorbirii de către
63
copil este condiţionată de dorinţa lui de a vorbi cu mama, iar
această dorinţă este mai mică la gemeni, de aceea 27% dintre
ei au dificultăţi în construirea frazei şi în desemnarea
reciprocă. Pe măsură ce cresc şi îşi atribuie nişte roluri aceste
fenomene dispar. Personalitatea lor se afirmă şi în general se
observă apariţia unui geamăn dominant. Această asemănare
absolută se datorează oare identităţii patrimoniului lor genetic
sau faptului că sunt crescuţi mereu împreună? Nici un studiu
nu a reuşit să lămurească cu adevărat influenţa eredităţii,
mediului şi al educaţiei asupra acestei sintonii.
Al doilea copil
Al doilea născut reacţionează la dezvoltarea stabilităţii
emoţionale ale sistemului familial. El, cel de-al doilea, are
grijă de nevoile emoţionale ale fiecărui membru din familie şi
se simte răspunzător, mai ales, pentru mamă.
În familia cu doi copii există marele avantaj că fraţii
învaţă să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să
negocieze, fiind un model de familie foarte apreciat şi des
întâlnit. Apare între ei şi fenomenul competiţiei, mai ales
pentru dragostea părinţilor şi pentru resursele materiale.
Competiţia este mai evidentă la fraţii apropiaţi ca vârstă.
Această competiţie nu este negativă, pentru că ea stimulează
abilităţile de negociere. În manifestarea afecţiunii, dar şi a
conflictelor contează însă şi sexul. Adesea apar coaliţii, cele
mai întâlnite fiind între mamă şi copii, sau mama cu un copil şi
tatăl cu celălalt.
O familie nu poate dăinui fără un anumit grad de
încredere. Relaţiile cele mai pline de satisfacţie presupun a
împărtăşi, a învăţa multe despre ceilalţi membri, a comunica.
Încrederea înseamnă să fi onest în legătură cu ceea ce alegi să
spui, în legătură cu limitele minime şi maxime pe care le
stabiliţi pentru copii, dar şi tipul de limite pe care le aveţi vis-
a-vis de valorile importante. Valorile însoţesc convingerile-
adică regulile de lucru, idei pe care le acceptăm în ciuda
64
evidenţei contrariului. Multe dintre convingeri sunt preluate de
la modul în care părinţii noştri alcătuiesc un cuplu şi
generalizăm aceste comportamente. Schimbarea socială a mai
răsturnat din aceste convingeri şi valori, dar indiferent de
organizarea la care se ajunge trebuie ca partenerii să se asigure
că funcţionează pentru întreaga familie.
Rolurile şi statutele noi îl individualizează pe tânăr, îl
ancorează în responsabilităţi şi îi creează o expansiune pe linia
autorealizării. Astfel tânărul este determinat să adopte atitudini
comune şi corelate cu cei din jur pentru a menţine coeziunea
familiei.
Convingerile, valorile, concepţia despre lume şi viaţă,
despre sine, sunt transmise de la o generaţie la alta, aşa cum s-
ar transmite urmaşilor bijuteriile de familie. Exemple de input
parental (puterea de alimentare informaţională) vine din cartea
lui Robin Prior şi Joseph OConnor. Când băiatul preia un
mesaj de la tatăl său şi creşte fără a avea încredere în oameni,
mulţumit că o experienţă îl scapă de neplăceri. Când i s-a
vorbit de incapacitatea de a avea încredere în propria soţie, şi
despre căsătoria lui nefericită care a decurs din convingerile lui
moştenite, a răspuns că preferă astfel de căsătorii decât una
care-l expune la suferinţe. Va transmite copiilor săi acelaşi
mesaj, la fel de plin de bune intenţii, dar mărginite emoţional.
Sau exemplul farmacistului care dorise să devină doctor, dar
nu reuşise. Acesta şi-a obligat fiul să studieze aproape tot
timpul, pentru a deveni doctorul care nu ajunsese el. Băiatul
era mereu mohorât şi retras. O fi avut vreodată şansa de a
alege liber ce să facă în viaţă? (Robin Prior şi Joseph
OConnor, 2006)
Input-ul parental poate fi constructiv, dacă am fost
educaţi să ne simţim bine cu propria persoană şi dacă părinţii
noştri şi-au arătat dragostea unul faţă de altul, atunci vom avea
un model sănătos pe care să-l copiem.
Astfel părinţii contribuie cel mai mult la vocea
condiţionării. Părinţii sunt modelul pe care îl copiem, devenind
65
produsul acelor valori şi odele de comportament pe care le-au
promovat părinţii noştri. Dacă le punem sub semnul întrebării,
este ca şi când ne-am pune pe noi sub semnul întrebării. De
aceea unii îşi găsesc parteneri asemănători cu părinţii lor ca
înfăţişare şi atitudine. Input-ul parental poate fi descoperit cu
ajutorul genogramelor.
Genograma transcrie grafic istoria familiei, pe
parcursul mai multor generaţii ( 3- 4 generaţii), sub forma unui
fel de arbore genealogic. Membrul familiei care realizează
genograma se situează pe sine şi ceilalţi în interiorul familiei
de origine şi prin aceasta în sistemul parental şi de descendenţă
mai larg. În reprezentarea grafică figurează şi date pe care
clientul le consideră relevante pentru “clanul” familial. Prin
studierea genogramelor, consilierul şi consiliatul pot identifica
fixaţii emoţionale, interacţiuni disfuncţionale şi alte “tare”
transmise de-alungul generaţiilor (Iluţ P.).
Cea mai mare încercare de a trata familia este de a
descoperi modalitatea de a vedea personalităţile trecute ale
pattern-urilor influenţei care formează comportamentul
membrilor familiei. Comportamentul unei persoane este un
produs al relaţiilor. Ceea ce se întâmplă în familie nu este un
produs al calităţilor individuale, ci sunt pattern-urile
relaţiilor.
Fiecare familie are propria istorie şi este prin aceasta
unică. Fiecare familie trebuie să-şi găsească drumul prin
iubire, conflicte, dureri, întrebări despre viaţă şi moarte sau să
depăşească diferenţe culturale sau diferite clase sociale, să
integreze noi membrii. Sigmund Freud, care ne-a influenţat
gândirea despre comportamentul uman mai mult decât oricine,
şi-a îndreptat atenţia spre fanteziile din copilărie despre părinţi
şi a neglijat viaţa reală, rolul fraţilor şi importanţa familiei
lărgite. În familia lui Freud au existat multe secrete despre care
nu a dorit să vorbească biografilor lui. Freud a făcut tot
posibilul să se asigure că istoria familiei lui, va fi scrisă aşa
cum dorea el. Nu se cunosc multe date despre relaţiile cu
66
familia şi cu fraţii săi, sau despre copilăria timpurie (Monica
Mc Goldrick, p.16 ).
Aşa cum era de aşteptat teoriile lui Freud se învârt în
jurul propriei personalităţi, iar evenimentele pe care nu le-a
putut controla au fost radiate, el distrugând multe documente
familiale (Monica Mc Goldrick, p.17). Oricât de mult am dori,
istoria noastră nu poate fi îngropată. Problemele din familia de
origine se repetă adesea. Fără a înţelege întregul nu putem
înţelege persoana. Şi „renegaţii”, „oile negre”, cei care s-au
drogat, alcoolicii... familiei trebuie cunoscuţi. Cultura noastră
se focusează pe individ, pe pereche şi copiii lor, deşi formarea
vieţii noastre este influenţată mai ales de familia de origine.
Despre evaluarea sistemelor familiale extinse vei învăţa
în anul trei, când probabil vei face psihologia familiei. Unul
din paşii constituirii genogramei este dedicat istoriei ambilor
soţi, naşterilor, poziţiei fraţilor ( primii născuţi, ultimii, al
doilea,... gemenii, copiii unici), faptelor semnificative despre
copilăria acestora şi despre funcţionarea trecută şi prezentă a
părinţiilor acestora. Astfel genogramele sunt diagrame
schematice care listează membrii familiei şi relaţiile acestora
unul cu celălalt, şi acoperă cel puţin trei generaţii.
Simbolurile cele mai importante folosite în genogramă,
dar şi simbolurile genogramei pentru dinamica relaţiilor sunt
cele din Anexa 1, Anexa 2, Anexa 3 şi Anexa 4. de la finalul
cursului. Astfel: bărbaţii sunt reprezentaţi prin pătrate, iar
cercurile reprezintă membrii feminini din familie, data naşterii
şi a morţii se va scrie deasupra simbolului persoanei, datele
aproximative vor fi trecute cu semnul „ ? ” sau prin alternative
(1858 sau ?1989), liniile orizontale indică căsătoriile cu data
căsătoriei scrisă pe linie, liniile verticale leagă părinţii şi copiii
iar „X” reprezintă faptul că persoana a decedat. Copiii vor fi
trecuţi după vârstă de la stânga la dreapta. Datele
evenimentelor importante, precum decese, căsătorii, divorţuri
merită o atenţie deosebită. Acestea transmit unde emoţionale în
67
întreaga familie, şi pot deschide sau închide canale de
comunicare.

Monica McGoldrick este unul dintre cei mai apreciați
terapeuți de familie ai zilelor noastre, a dezvoltat în cadrul
Institutului Multicultural Familial– ceea ce azi se numește
coaching familial, adică o formă avansată a coaching-ului
obișnuit prin care oamenii sunt susținuți în efortul de a se
schimba în contextul sistemului familial nuclear și parental.
Coaching înseamna “antrenament” şi este un termen
împrumutat din sport. Coaching-ul se referă la un parteneriat
între un coach (antrenor) şi clientul sau, client care doreşte să
atingă un obiectiv anume, în sensul evolutiei sau creşterii
performanței sale – indiferent pe care plan.
Apărut în urma cu mai mult de 25 de ani şi puternic
influențat de succesul, peste ocean, a programarii neuro–
lingvistice (PNL), coachingul a evoluat ca metodă de
dezvoltare personală şi este, actualmente, o ramură de
consultanță extrem de prolifică, foarte apreciată - cu rezultate
excelente şi, uneori, chiar uimitoare. Programarea neuro
lingvistică (PNL) studiază trei domenii, care îi dau numele: 1.
Neurologia- mintea şi modul în care gândim; Lingvistica- felul
în care ne folosim de limbaj şi cum ne afectează acesta;
Programarea- felul în care plănuim acţiunole, astfel încât să ne
atingem obiectivele. Are o viziune eminamente practică şi
pozitiv orientată spre dezvoltarea potențialului uman.
Există multe tipuri sau sisteme de coaching – şi se
poate spune că fiecare coach are propria sa cale de a-şi
conduce clientul către țelurile pozitive pe care acesta şi le-a
stabilit. In coaching accentul este pus pe identificarea
resurselor pe care fiecare persoana în parte le are şi pe
construirea unor strategii care să permită atingerea ţelurilor
pozitive dorite.
68
Această formă adaptată a terapiei de familie cu o
singură persoană are ca obiectiv major sprijinul terapeutic
oferit pentru ca persoana care beneficiază de coaching să-și
definească propriile valori și obiective de viață, fără să fie
nevoit să trăiască doar acceptând valorile impuse de familie
sau cultură. În coaching-ul familial discuțiile sunt centrate pe
sistemul relațional și mai puțin pe procesele intrapsihice ale
individului. Antrenamentul relațional se face de obicei cu
membrul cel mai motivat pentru schimbare, deoarece
individului motivat îi este mai ușor să-și schimbe poziția la
nivelul sistemului relațional. Accentul se pune pe elemente de
genul “cine, ce, când, unde și cum” raportat la sistemul
familial și relațional – și mai puțin sau aproape deloc pe „de
ce”. Educația, înțelegerea și planificarea sunt prioritare în
raport cu interpretarea, insight-ul sau catharsis-ul emoțional.
Asta și deoarece familiile sănătoase și funcționale operează pe
un continuum al fuziunii emoționale sau al diferențierii. Ideea
centrală, care ghidează gândirea coach-ului fiind aceea că
sistemele externe în mod frecvent influențează stările afective
interne.
Cuvinte cheie: sistem, pattern-urile relaţiilor, coaching

familial, genogramă

1. Părinţii prea indulgenţi vor avea copii:
a. cu comportamente sexuale deviante
b. cu un anumit sentiment de vinovăţie.
c. cu o imagine despre ei care aparţine altora.
2. Părinţii incoerenţi vor avea copii:

a. incompetenţă socială
b. cu o stare continuă de descumpănire
c. care vor face abstracţie de opinia celor din jur.
69
3. Familiile dezorganizate au în mod caracteristic:
a. tiparul de comunicare afectat,
b. echilibrul familiei sever tulburat de existenţa
conflictelor
c. interacţiuni părinţi-copii care au mult de suferit
4. În stilul dictatorial se manifestă adesea:

a. un control exagerat,
b. o căldură redusă,
c. cerinţe mai mari din partea părinţilor
d. afectivitate multă
5. În subsistemul fratriilor copiii învaţă:
a. cooperarea,
b. negocierea,
c. competiţia,
d. suportul reciproc
6. Genograma transcrie grafic istoria familiei, sub forma unui

fel de arbore genealogic pe parcursul:
a. unei generaţii
b. două generaţii
c. trei generaţii
d. patru generaţii
7. Coaching familial înseamnă:

a. o formă prin care oamenii sunt susținuți în efortul
de a se schimba în contextul sistemului familial
nuclear
b. o formă prin care oamenii sunt susținuți în efortul
de a se schimba în contextul sistemului familial
parental.
Verificarea răspusurilor
1.b;2.b;3.a,b,c; 4.a,b,c5.a,b,c,d;6.c,d; 7.a,b.
70
4.4. Teme de lucru:
1. Scrie un eseu de cel puţin o pagină despre locul şi rolul
tău în sistemul fraternal.
2. Găseşte în experienţa ta de viaţă familială exemple de
feed-back pozitiv şi feed-back negativ.
3. Caracterizează subsistemele familiei din care faci parte
şi încearcă să descoperi tipul de graniţe dintre ele.
4. După părerea ta, car sunt comportamentele care intră în
rolul conjugal al soţiei şi care sunt cele care intră în
rolul conjugal al soţului.
5. Cum ai descrie tipurile de conduită parentală din
familia ta de origine?
familia ta actuală. Evidenţiază consecinţele acestora
asupra personalităţii copilului/copiilor.
7. Caracterizează subsistemele familiei din care faci parte
şi încearcă să descoperi tipul de graniţe dintre ele.
8. După părerea ta, car sunt comportamentele care intră în
rolul conjugal al soţiei şi care sunt cele care intră în
rolul conjugal al soţului.
familia ta de origine?
familia ta actuală. Evidenţiază consecinţele acestora
asupra personalităţii copilului/copiilor.
Întrebări de reflexie:
1. Cel mai în vârstă preia regulile şi conducerea, cel mai tânăr
este rebelul, mijlociul caută recunoaştere şi atenţie de la
71
anumiţi membri ai familiei. Este aşa în familia
dumneavoastră?
2. Ce aşteptări au părinţii de la copiii lor?
3. Rolurile şi relaţiile sunt influenţate printr-o tradiţie
familială?
4. Lucrează fraţii împreună/ sunt îndepărtaţi/ există rivalităţi/
care este copilul deosebit?
4.6. Bibliografie
Bradshaw John, Familiengeheimnisse. Warum es sich lohnt,

ihnen auf die Spur zu kommen, Wilhelm Goldmann Verlag,
München, 1999.
Iluţ, P., Familia Cunoaştere şi Asistenţă, Argonaut, Cluj-
Napoca, 1995
McGoldrick Monika, Wieder heimkommen. Auf Spurensuche
in Familiengeschichten, Carl – Auer- System Verlag, 2003
Nichols, M., Schwartz, R., Terapia de familie – concepte şi
metode,traducere şi publicare autorizată de Asociaţia de
terapie familială, 2005, original publicată de Allyn &
Bacon, 2004.
Osterrieth, P., Copilul şi familia, E.D.P. Bucureşti, 1973.
Rose Vincent, Cunoaşterea Copilului, E.D.P., Bucureşti,1972.
Vasile Diana Lucia, Introducere în Psihosexologia Familiei şi
Psihosexologie, Fundaţiei România De Mâine, Bucureşti,
2006.
http: multiculturalfamily.org/
72
5. Perioada vârstelor adulte
Cuprins:
5.1. Introducere
adulte
5.3.4. Studiu comparativ pe vârste privind stilurile
de învăţare
5.5. Teme de lucru
5.6. Bibliografie
73
5.1. Introducere
Pe parcursul acestei unităţi te voi familiariza cu diverse
aspecte ale dezvoltării adulte, prezentate într-o ordine ce ar
corespunde succesiunii unor etape generale de transformare,
fiecare cu solicitările, achiziţiile şi modalităţile de coping
specifice la nivel biologic, psihologic, social şi cultural.
Până la vârsta de 40 de ani, persoanele reuşesc să-şi
păstreze, faţă de sine, o imagine tânără. Cam la această vârstă,
individul e confruntat cu acumularea de dovezi privind
declinul capacităţilor fizice, mnezice sau entuziasmul
implicării într-o sarcină.
În perspectivă, alături de formele neinstituţionalizate
ale instruirii care foloseşte mijloacele digitale şi multimedia,
formele instituţionalizate trebuie să gândească instruirea pentru
acele tipuri de specializări pretabile la această formă sau
eşalonarea intervalului de instruire pe etape de la distanţă şi on
line, succedate de forme faţă în faţă după modelul spaniol.
Dacă psihologia vârstelor oferă baza teoretică a dezvoltării
umane în ontogeneză, iar psihologia şi pedagogia adultului
trebuiesc regândite din perspectiva ofertelor educaţionale
complexe ale actualităţii, atunci primele entităţi ce trebuie să ia
în calcul armonizarea cerinţelor de pregătire individuală cu
cele de creare de specialişti, trebuie să fie universităţile care
să-şi universalizeze şi aria de preocupări şi extinderea în
teritoriu şi la grup de subiecţi diferiţi a intervenţiilor
modelatorii.

- descrierea caracteristicilor generale ale
adultului
- identificarea stadiilor adulte
74
- identificarea propriului stil de învăţare
5.3.1. Dezvoltare generală şi subetapele vârstelor adulte

Fiziologic perioadele de creştere sunt dominate de
procesele anabolice, iar cele de îmbătrânire de catabolism.
Există însă sisteme de regresie chiar în perioadele de cea mai
intensă creştere. Embriologii semnalează degenerări ale unor
zone cerebrale chiar la embrioni. Pe de alta parte H. B. James a
semnalat stabilizări funcţionale până la 60 – 70 ani. Dealtfel,
sistemul nervos autonom este extrem de rezistent la procesele
de involuţie. Hipotalamusul este activ şi în progres şi peste 60
de ani. În întreaga masă a creierului, partea cea mai perisabila
se afla la nivelul cortexului şi a creierului mic. Numărul
neuronilor care se distrug în masa creierului creşte după 25 de
ani. Funcţional, activitatea intelectuală este alimentată şi
întreţinută de solicitările permanente profesionale, culturale,
sociale, de confort care devin numeroase şi responsabile la
adult. Menţinerea vigorii fizice, solicitarea opţională a
sistemului nervos şi a sistemului muscular influenţează şi
vigoarea psihică. Igiena mintală şi psihosomatica văd această
relaţie ca esenţială. Există două aspecte: îmbătrânirea şi
patologizarea, un fel de îmbătrânire a vârstelor. Apare o
creştere deşi nu prea este evidentă, a numărului de zile de
îmbolnăvire. De exemplu la 25 de ani se pot însuma cam 2,5
zile de boală anual, la 65 de ani cam 35 de zile. Cele mai bune
performanţe de forţă şi durată se manifestă între 20 – 29 de
ani. După 40 de ani forţa fizică scade uşor descreşte energia cu
atât mai mult cu cât inima şi plămânii intră într-o fază de
micşorare a capacităţii de pompare a sângelui. Ca urmare,
descreşte tonusul muscular, creşte cantitatea de grăsimi, mai
ales la persoanele sedentare. Unii autori ca Muller Hegemann
consideră că scăderea performanţelor cu vârsta au loc din
75
cauza nicotinei, cofeinei, alcoolului, somniferelor etc. Tot după
40 de ani are loc un declin al vederii, ceva mai marcant, ceea ce
va face necesară purtarea de ochelari. Auzul scade şi el, dar mai
puţin evident. Pielea devine mai puţin colorata, mai uscată apar
cearcănele mai accentuate sub ochi şi riduri sub colţul extern al
ochilor. Bărbaţilor li se răreşte părul, apar firele albe. Are loc o
creştere a regiunii pântecelui ceea ce duce la modificările
siluetei. Pe plan profesional se ating expectaţii mai înalte sau
devine mai clară imposibilitatea de a accede la un anumit post.
Acest fapt determină o reajustare a aşteptărilor şi obiectivelor
de lungă şi scurtă durată. Cerinţa de schimbare este atât de
mare încât s-a răspândit ideea că între 40 – 50 de ani omul îşi
schimbă fie slujba, fie locuinţa fie partenerul de viaţă.
Aşadar dezvoltarea senzorială se realizează la vârstele
adulte sub influenţa antrenării caracteristicilor discriminative,
efectele se repercutează mai ales în creşterea caracteristicilor
discriminative şi de identificare ale capacităţilor senzoriale
antrenate şi scăderea relativă a pragului absolut minimal, a mai
tuturor tipurilor de senzaţii şi percepţii, chiar şi a celor
dureroase, deşi după 55 de ani se manifestă dureri surde ce se
prelungesc în timp şi sunt de natură artritică şi reumatică.
Au loc schimbări relativ importante în structura
generală a caracteristicilor psihice. Capacităţile senzoriale se
dezvoltă în anumite direcţii sub influenţa profesionalizării şi se
deteriorează sub influenţe convergente biologice şi de
suprasolicitare. După 50 de ani scade capacitatea de observare
vizuală şi de aceea mulţi oameni utilizează lentile de contact
sau ochelari. În schimb, estimaţia artistică şi estetică a vederii
este în creştere până foarte târziu.
J. Birren consideră că între 20 – 60 de ani are loc
scăderea de 10 – 20% a reactivităţii senzoriale generale. În
opinia lui M. Buehler rapiditatea capacităţilor cognitive scade
la aproximativ 30 de ani, iar precizia în jurul vârstei de 40 de
ani fiind şi mai evidentă după 50 de ani.
76
Între 20- 60 de ani are loc o micşorare continuă a
cantităţii de lumină ce pătrunde în pupilă şi o scădere a
capacităţii de acomodare a cristalinului, ceea ce contribuie la
reducerea vitezei de excitaţie vizuală. Aceste modificări ale
pragului de luminozitate se corectează prin iluminaţii de sursa
mai strategic aşezate pentru activităţi de lectură, scris, desenat
etc. şi prin protejare vizuală. Exista totuşi şi persoane care văd
normal până la 50 – 60 ani. Efectele vârstei asupra sistemului
vizual apar începând cu vârsta de 40 de ani pentru structura
optică şi de la 60 de ani pentru structura retiniană. Astfel
declinurile nu au aceeaşi semnificaţie înainte şi după 60 de ani.
Acuitatea auditiva este de maxima intensitate între 10 –
14 ani, urmează o scădere foarte lentă ca după 40 de ani să
aibă loc o scădere mai evidentă. Auzul este solicitat în mod
predilect în unele profesii cum ar fi: cele muzicale, de educaţie
muzicală, la cei ce lucrează cu motoare sau în mine, în
telefonie căpătând amprente de profesionalizare, auzul fiind
foarte sensibil la efectul îmbătrânirii. Există însă în numeroase
profesii o poluare de zgomote, care modifică şi slăbeşte
activitatea auditivă, fapt evident şi după 35 de ani.
Sensibilitatea tactilă are o curbă lentă de descreştere
după 45 de ani. Tactul este simţul de maxima erotizare. Tactul
se profesionalizează, fiind foarte activ la inginerii constructori,
la muncitorii de confecţii, din industria mobilieră etc.
Mirosul se perfecţionează şi el în anumite profesii. În
genere omul nu are un miros prea dezvoltat. Totuşi, cei ce
lucrează în industria chimică, cosmetică, marinarii, geologii au
forme de miros asociate cu văzul şi sensibilităţi prin
intermediul cărora simt apropierea furtunii, prezenţa unor
zăcăminte. Consumul de băuturi, precum şi statul în camere
neaerisite degradează mirosul în jurul vârstei de 40 de ani.
Atenţia între 30–35 de ani scade ceva mai evident, iar
între 30–50 de ani mai discret. Aceasta scădere este mai
evidentă în cazul în care concentrarea atenţiei este solicitată o
perioade mai îndelungată fără întrerupere. Creşte în perioada
77
primei maturităţi, se menţine în a doua şi scade discret ulterior.
Oamenii adulţi ştiu să dozeze forţele interioare mai bine,
posedă un fel de autoreglaj optimal derivat din experienţă. La
35 – 40 de ani ştiu să transpire şi să autoregleze bătăile
cordului, astfel încât să obţină performanţe de concentrare a
atenţiei pe perioade îndelungate. Deosebit de mult se dezvoltă
volumul şi distribuţia atenţiei.
Memoria se restructurează sub influenţele profesiunii.
Se reţin incidentele critice, problemele cheie legate de
activitatea profesională specifică. Maximul de utilizabilitate se
consideră a fi atins la 25 de ani. Foarte dependentă de structura
solicitărilor de viaţă, memoria adultului este îndreptată spre
obiective, are supleţe. E. I. Stepanova consideră, că de fapt,
memoria la adult atinge apogeul dezvoltării sale. Există
probleme ale memoriei de scurtă şi de lung durată. Memoria
de scurtă durată se deteriorează mai substanţial în cazuri de
şocuri, boală, stări de tensiune. Dintre componentele
memoriei, fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate în
memoria de lungă durată. Recunoaşterea şi reproducerea devin
ceva mai puţin prompte după 55 ani. Dintre tipurile de
memorie, cea logică este mai rezistentă, cea mecanică prezintă
semne de scădere între 40 – 45 de ani.
Învăţarea psihomotorie implicată în formele de
activitate curentă se află în platou până la 55 ani, când
stângăcia şi neîndemânarea devin mai evidente. Există totuşi
un procent de până la 30 % de persoane peste 50 de ani cu
îndemânări relativ nealterate şi capacităţi de învăţare
psihomotorie bune. Depinde de experienţa anterioară, de cât de
mult este obişnuită persoana cu mişcarea. Adulţii care se
antrenează şi ţin la mişcare rămân vioi în achiziţionarea de
mişcări, manualitate şi deprinderi psihomotorii. Rolul
antrenamentului este foarte important în tipologia învăţării
chiar şi la vârstele adulte tardive. În ceea ce priveşte inteligenţa
în perioadele adulte, există date divergente numeroase. Ele se
78
referă mai ales la ipoteza descreşterii potenţialităţii intelectuale
în jurul şi după 40 de ani.
Schaie arată într-un program de studiu al inteligenţei pe
500 de Subiecţi, că aceştia nu au avut căderi ale ambelor
variabilelor inteligenţei, respectiv la comprehensiunea verbală
şi raţionament inductiv, dimpotrivă a înregistrat uşoare creşteri
datorate acumulării de experienţă.
Studiile lui Stepanova pe 2300 persoane între 18 – 40
ani au pus în evidenţă că există două perioade ale dezvoltării
intelectuale şi anume: între 18 – 25 ani şi 26 - 40 ani cu
anumite momente de vârf ale inteligenţei, atenţiei, memoriei.
Se consideră că în dezvoltarea inteligenţei este implicată o
influenţă mai mare culturală şi socială. Unii consideră că
vigilenţa este maximă la 30 de ani apoi descreşte, iar
cunoştinţele ating maximul la 40 de ani cu posibilitatea de
achiziţie până la 60 de ani. Creaţia cere eforturi, experienţă şi
insistenţă în domeniu.
Adultul este făuritorul principal al vieţii sociale şi al
progresului. În acelaşi timp, adultul este marcat de mentalitatea
şi stilul de viaţă, de copilăria şi adolescenţa lui din deceniile
trecute. Astfel, există anumite condiţii ce şi-au pus amprenta
asupra dezvoltării în copilărie şi adolescenţă adulţilor, condiţii
şi evenimente ce au modelat felul de a gândi, a fi şi a acţiona.
De aceea există diferenţe privind potenţialul psihic uman de la
o etapă la alta de viaţă. În acelaşi sens, există evoluţii
socioprofesionale şi ocupaţionale, diferenţe de aspiraţii
profesionale, de stil de viaţă, de statute şi roluri sociale pe
vârste, dar şi de intervenţie a factorilor biologici (Schiopu U.,
Verza E.). Au loc forme de exprimare de maximă forţă şi
energie, vârstele adulte fiind numite şi vârste active.
Psihologii mai cunoscuţi, care au analizat stadiile
adulte, au încercat să identifice unele aspecte diferenţiatoare.
Allport Gordon a enumerat câteva trăsături specifice
adultului: conştiinţa de sine largă, relaţii şi raporturi intime,
79
securitate emoţională fundamentală, preocupare obiectivă,
armonie relativă cu propriile achiziţii din experienţa personală.
Moers H. (1953) în „Die Entwicklungsphasen des
menschlichen Lebens”, realizează o periodizare a vârstelor
punând accentul pe vârstele adulte, criteriile de periodizare
fiind puţin neclare. Din punct de vedere al receptivităţii de
învăţare, perioadele se manifestă astfel:
1. Prima perioadă a vieţii; copilăria şi tinereţea, cuprinsă
între 0 şi 20 de ani, se caracterizează prin învăţarea
inclusiv şcolară;
2. A doua perioadă a vieţii; prima perioadă adultă
dominată de tinereţe, între 21 şi 30 ani, perioadă în care
domină autoinstruirea;
3. A treia perioadă a vieţii; a doua perioadă adultă, miezul
vieţii umane, între 31 şi 44 de ani, caracterizată ca cea
mai scăzută perioadă de receptivitate prin instruirea
adulţilor. În această perioadă dispare interesul pentru
învăţare;
4. A patra perioadă a vieţii; a treia perioadă adultă, în care
apare criza de autocunoaştere şi este cuprinsă între 45
şi 55 de ani fiind cea mai puternică perioadă de crize;
5. A cincia perioadă a vieţii; este prima perioadă a
bătrâneţii, 55 de ani;
6. A şasea perioadă a vieţii; a doua perioadă a bătrâneţii,
decesul.
Clarence J. Leuba stabileşte numeroase diferenţe între
adultul tânăr, mijlociu şi adultul tardiv, importante fiind
influenţele culturale, sociale ale personalităţii adulte, dar se
exprimă particularităţi şi în dezvoltarea senzorială, nervoasă,
glandulară, se dezvoltă şi se complică planul mental şi al
simbolurilor.
Thomae H. atrage atenţia asupra faptului că, în
perioada vârstelor adulte, trebuie să se aibă în atenţie rolurile,
sarcinile care maturizează în sensul implantării omului în
sarcinile şi responsabilităţile sociale.
80
R. Bergler (1959) s-a referit la faptul că, atitudinile
sunt dimensiunile psihice cele mai sensibile, deoarece sunt
influenţate de toate evenimentele vieţii sociale, dar mai ales
de: concurenţa socială şi profesională, situaţia familială,
interiorizarea lumii şi imperfecţiunile ei, ocupaţiile cu
monotonia propriei vieţi cotidiene, interiorizarea caracterului
definitiv al propriului destin.
C.C. Miles analizând stadiile adulte, a considerat
ciclurile vieţii ca fiind axate pe ciclurile de apariţie şi creştere a
copiilor, a familiei ca unitate.
L. D. Cain consideră că una este să fi tatăl unei fete de
zece ani şi să posezi pattern-urile de conduită corespunzătoare,
sau tată la 30 sau 70 de ani.
Alţi autori emit ipoteza că starea adultă este de
consolidare sau că preparaţia pentru muncă ar trebui luat drept
criteriu al împărţirii stadiale.
Douglas Hall subliniază faptul că, femeile sunt mai
dependente de evoluţia familiei care marchează ciclurile vieţii
lor.
M. Zlate (1975) a schiţat o împărţire a vârstelor adulte
după cum urmează:
1. tinereţea, începe la 20 de ani şi se caracterizează printr-o
mai mare armonizare, stabilizare şi maturizare;
2. maturizarea, perioada celei mai înalte productivităţi, a
maximei realizări, este perioada adultă;
3. involuţia, se caracterizează prin declin compensat, prin
uzura datorată îmbătrânirii etc.
U. Şchiopu şi E. Verza folosesc drept criterii de
diferenţiere tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii
implicate. Astfel tipul fundamental de activitate îl reprezintă
expansiunea cumulativă în caracteristicile muncii profesionale
şi în ierarhia posturilor de muncă, iar structura relaţiilor de
muncă sociale şi de familie reprezintă tipul fundamental de
relaţii.
81
Fluctuaţia criteriilor de diferenţiere a stadiilor, inclusiv
a celor adulte este foarte mare. De asemenea apar diferenţe în
ceea ce priveşte limitele inferioare şi superioare ale fiecărei
etape.
Se pot diferenţia următoarele subetape adulte:
1) 35 – 45 ani. Se poate considera că se consumă vârsta
adultă de stabilitate, în care implantaţia profesională este
intensă, activitatea e cumulativă, intensă şi creatoare. Adesea
la această vârstă se mai parcurge o facultate sau un doctorat, o
şcoală de perfecţionare etc. În viaţa de familie copiii încep să
frecventeze şcoala, deci creşte conţinutul subidentităţii de
părinte.
2) 45 – 55 ani. Subidentitatea de soţ şi părinte se va
diminua uşor datorită faptului că copiii nu mai necesită o
atenţionare permanentă. Evoluţia feminină este încărcată de
indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic hormonal
(menopauza).
3) 55 – 65 ani. Perioada adultă prelungită se caracteri-
zează printr-o oarecare diminuare a forţelor fizice, o perioadă
critică mai ales pentru femei. Familia se află în plin proces de
denuclearizare. Intrarea în perioada de pensionare echivalează
cu o importantă restructurare a întregului regim de viaţă,
activitate, relaţii sociale etc.

Subidentităţile profesionale constituie aspectul ce
reprezintă persoana în perioadele adulte. La dilatarea şi
contractarea subidentităţii contribuie: randamentul, efectele,
aşteptările de evaluare (cum te aştepţi să te evalueze altul) ca şi
cele de recompense, prestigiu. Toate acestea sunt foarte
importante la adult. Perioada de la 35 – 45 ani se împarte în
două subperioade: 35 – 40 ani şi 40 – 45 ani. La 35 – 40 de ani
în ierarhia profesională se ajunge la funcţii medii. Viaţa
profesională devine mai densă în probleme ce se resimt mai
dificile şi mai complexe. În viaţa de familie apar probleme noi.
82
Creşterea copiilor, probleme legate de intrarea acestora în
şcoală aduc după sine aspecte de educaţie şi instruire mai
complicate, mai ales că primul copil poate intra în perioada
pubertăţii şi poate crea tensiuni de opozabilitate, nemulţumiri.
Statistic aceasta perioada este perioada celor mai numeroase
desfaceri de căsătorie – mai ales daca soţii lucrează în locaţii
diferite şi fac naveta lipsind foarte mult de acasă. Totuşi
angajarea mai profundă în muncă creează un echilibru al
personalităţii. În perioada 40 – 45 de ani, experienţa
profesională devine bogată la mai multe persoane. Omul se
simte în mijlocul vieţii. Capacitatea de muncă şi randamentul
se află în prim plan, perioada fiind una de expansiune socială
şi profesională. În familie se reinstalează echilibrul, iar
opozabilitatea copiilor este tratata cu mai mult calm, ceea ce
arata că familia a achiziţionat o experienţă pedagogică. Familia
poate fi confruntată cu decesul părinţilor (bunicilor), ceea ce
va duce la interiorizări profunde.
În perioada adultă de stabilizare de la 45 – 55 ani, rolul
de soţ şi soţie se cunoaşte mai bine. Şi această perioadă se
divide în două subetape de câte cinci ani fiecare.
De la 45 de ani la 50 de ani în muncă rezultă gradaţii
sau gratificări ce permit mărirea confortului în familie, planuri
mai complexe de vacanţă.
In perioada de la 50 de ani la 55 ani se exprimă din nou
trecerea printr-o criză de interiorizare provocată de
climacterium (menopauza la femei). Aceasta criză biologică
este însoţită de disconfort fizic şi are loc mai devreme sau mai
târziu. În familie începe procesul de denuclearizare, primii
copii se căsătoresc, intră în producţie au proprii copii.
În perioada sau vârsta adultă prelungită de la 55 de ani
la 65 ani subidentitatea profesională şi cea socioculturală încep
să se distanţeze şi să se descarce de sarcini.
La 55 – 60 ani numeroase profesioniste se pensionează,
ceea ce modifică bugetul familiei şi programul ei. Bărbaţii
continuă participarea lor la procesul muncii. Viaţa de familie
83
se simplifică într-un fel. Distracţiile devin mai puţin
improvizate. Există o oarecare rutină reconfortantă a vieţii de
familie (tabieturile).
Evident aceste corelaţii şi intercorelaţii între
subidentităţi pot fi extrem de diferite de la caz la caz.

Termenul de învăţare permanentă se corelează cu
permanenţa învăţării, primul desemnând un continuum al
învăţării în ontogeneză, al doilea referindu-se mai ales la
învăţarea ca formă de achiziţie de noi informaţii, formare de
deprinderi şi abilităţi, oponenţă în raport cu obsolescenţa
cunoştinţelor etc, în cadrul aceleaşi etape de vârstă.
Dacă prima accepţie se corelează cu particularităţile de
vârstă şi individuale, fiind marcată de corelaţia factorilor
ereditate, mediu, educaţie, cea dea doua este dictată de
dinamica profesională, schimbarea de roluri şi statusuri ale
individului, nevoia de reconversie profesională etc.
Pe diverse etape ale evoluţiei ontogenetice, în funcţie de
particularităţile de vârstă, există activităţi dominante,
coexistând cu altele secundare, cum ar fi jocul, învăţarea,
munca, creaţia. Pentru psihologia românească există repere
constituite din trei indicatori fiecare având limite ale extinderii
până la etapa imediat următoare, astfel sunt considerate repere:
tipul fundamental de activitate (suptul, jocul, învăţarea, munca,
creaţia, etc); tipul de relaţii în cadrul cărora e integrat individul
(familia, şcoala, strada, grupul de prieteni, etc), tipul de
contradicţii pe care le trăieşte individul, sunt normale şi
necesare, fiind rezolvate prin tendinţele de echilibrare
antientropice ale sistemul psihic uman. În cazul în care mediul,
educaţia sunt instabile, dezorganizate, dezvoltarea psihică poate
fi superficială, generatoare de anxietate, reacţii agresive, de
apărare.
84
Activităţile de joc specifice vârstelor mici sunt
menţinute şi la vârste mai mari, cu alte funcţionalităţi. În cadrul
jocului se realizează elemente specifice învăţării, dar se
evidenţiază şi elemente de creaţie. În această etapă, stilurile de
învăţare sunt” imprimate” de educator care trebuie să le
raporteze la particularităţile individuale ale fiecărui copil, dar şi
la scopul educaţional propus. Pornind de la paradigmele
dezvoltării piagetiene, în măsura în care o etapă de vărstă preia
achiziţiile etapei anterioare, de acest nivel al copilăriei mici,
atât sub aspectul informativ cât, mai ales cel formativ, va
depinde învăţarea ulterioară.
Munca este specifică mai ales vârstelor din ciclul al
doilea al evoluţiei ontogenetice, cuprinde elemente de
creativitate, presupune învăţare şi se obiectivează fie în
produsul material fie în produse de tip ideal-spirituale.
Varietatea domeniilor profesionale indică totuşi elemente
comune şi diferenţiatoare, fapt pentru care, raportul dintre
cunoştinţele de cultură generală şi cele profesionale se
influenţează reciproc. De asemenea alături de aptitudiniel
generale necesare pentru realizarea de performanţe la nivel
supramediu, aptitudinile profesionale sau speciale vor trebui
dublate de atitudini corespunzătoare. Cunoştinţele de cultură
generală şi profesională se pot dobândi prin demersuri
individuale sau în cadrul unui grup social, dar pentru depistarea
aptitudinilor speciale selecţiile şi orientările profesionale cărora
se le urmeze ulterior urmările profesionale sunt de esenţă.
Activitatea de creaţie este specific umană întâlnită în
ontogeneză la nivele diferite de la cea de tip reproductiv, până
la cea emergentă, de tip superior, care a dat umanităţii creaţii
care au revoluţionat. La nivelul creaţiei, psihologia evidenţiază
atât factori stimulatori ai creativităţii individuale şi de grup, cât
şi- mai ales- factori frenatori. Dacă în rândul primei categorii
de factori rolul individului şi al grupului de referinţă marchează
direcţiile, elementele frenatorii pot fi atât în interiorul
subiectului, cât şi, mai ales, al grupului sau al societăţii în
85
cadrul căruia există. Frânele din noi pot fi legate de seturile
atitudinale în raport cu sine şi cu realitatea înconjurătoare, iar
elementele frenatorii exteren pot fi legate de conformismul
grupului, birocraţie, lipsa de surse şi resurse materiale, conflicte
intergeneraţionale etc.
În condiţiile în care cercetarea psihologiei vârstelor se
axează către una din aceste tipuri de activităţi, este firesc să ţină
cont de influenţa biunivocă, astfel orice intervenţie activă de
transformare de către subiect a realităţii se constituie în acelaşi
timp ca mijloc de transformare a subiectului care acţionează.
Procesul de învăţare implică dimensiuni cognitive,
afective şi motivaţionale ale personalităţii umane. Pentru
adulţi, nu este o problemă de acumulare sau de completarea a
cunoştinţelor, ci o reorganizare şi restructurare.
Învăţarea permanenta este sistemul de instruire
direcţionată în cicluri de scurtă durată sub diferite forme.
Educaţia permanentă numeşte toate formele de
pregătire profesională în vederea perfecţionării exercitării unei
activităţi profesionale.
Educaţia populară (prin universităţile populare) are în
vedere un evantai mai larg de pregătire culturală pentru viaţa
socială, civică, economică.
Aceste forme de învăţare se realizează fără o necesitate
imediată. În schimb reciclările sunt legate direct de cerinţele
societăţii şi ale omului inclus în subidentităţile sale. Acestea
reprezintă forma cea mai complexă şi nouă a învăţării
permanente. Învăţarea permanentă prelungeşte durata
participării la vârsta activă prin îmbogăţirea de cunoştinţe şi
adaptarea la schimbări, la condiţii noi, micşorează diferenţele
de pregătire. Învăţarea implicată în educaţia permanentă se
adresează nivelurilor senzorio-motorii, psiho-motorii,
nivelurilor intelectuale, morale, culturale, afective şi estetice.
Educaţia permanentă este cerută de:
a). perimarea cunoştinţelor;
b). perimarea profesională;
86
c). perimarea de tehnici ale disciplinei;
d). perimare de post, sau de funcţie, rezultată din faptul
că numirea în posturi noi solicită nu numai cunoştinţele
profesiei lor anterioare ei, cât şi altele. Această perimare pune
puţine probleme de reciclare unui generalist sau unui bun
specialist. Perimarea profesională există întotdeauna în
legătură cu anumite probleme speciale, şi cu cât specializarea e
mai îngustă cu atât perimarea este mai evidentă.
E. L. Thordike a arătat că rapiditatea învăţării este
maximă până la 21 ani unde se stabilizează pe un platou până
la 30 ani, scade lent după 30 ani şi continuă să scadă lent până
la 75 de ani.
Inteligenţa şi activitatea intelectuală, sănătatea şi viaţa
activă favorizează menţinerea învăţării la adult.
Diferenţele între învăţarea la adult şi învăţarea la
adolescent constau in:
- are un grad mai înalt de curiozitate,
- mai rapida extragere a esenţialului dintr-un material ce
trebuie învăţat, ştie exact ce doreşte să înveţe, să cunoască
sau să facă,
- adultul are o atitudine critică şi pragmatică în acceptarea
noului,
- clara evaluare a surselor de informaţie asumându-şi
responsabilitatea pentru calitatea însuşirii cunoştinţelor,
- mai bună îmbinare a analizei concrete şi abstracte în actul
învăţării,
- în procesul de învăţare, motivaţia adultului este mult mai
complexă decât în perioada şcolară,
- mai mare cerinţa de precizie a cunoştinţelor şi cerinţa de
complectare al lanţurilor aplicative şi pragmatice;
- adultul are deja bine formate procesele psihice şi se poate
manifesta plenar în activitatea profesională,
- studiază cu mai multă străduinţă şi este mai perseverent
- adultul face mai multe asociaţii emoţionale cu materialul
factologic decât copiii, pentru că un rol important în
87
învăţarea adultului o are afectivitatea, afirmă cercetătorul
Gardner Murphy.
Pentru crearea unei comunităţi de învăţare viabilă şi
eficientă, este important să se ia în considerare specificul
învăţării la adulţi, al căror design de instruire trebuie să ţină
cont de următoarele: au nevoie să ştie de ce trebuie să ştie un
anumit lucru, învaţă mai bine experimentând, abordează
învăţarea ca un proces de rezolvare al problemelor, învaţă cel
mai productiv când subiectul constituie pentru ei o valoare cu
aplicabilitate imediată, instrucţiunile trebuie să se focuseze mai
mult pe proces şi mai puţin pe conţinut, trebuie implicaţi în
planificarea şi evaluarea lor, sunt mai interesaţi de subiectele
care se referă la profesia lor sau la viaţa lor personală.
Cercetătorii B. Mc. Carthy, S. Lefar, D. Kolb au
descris patru tipuri de cursanţi, care se pot combina între ei, şi
anume: Tipul „De ce?”, care se întreabă de ce este importantă
pentru ei informaţia respectivă, căutând să asocieze informaţia
curentă cu experienţa personală. Aceşti adulţi învaţă cel mai
eficient când văd, aud şi îşi împărtăşesc ideile. Cea mai
indicată tehnică de învăţare pentru ei este discuţia în grup.
Tipul „Ce?” doresc să-şi prelucreze ei înşişi, în felul
lor, logic şi ordonat informaţia, trecând totul prin filtrul lor.
Rareori vor mărturisi verbal sau nonverbal dacă au înţeles sau
nu explicaţia.
Tipul „Cum?” se plictisesc dacă nu văd utilitate
imediată în ceea ce fac, sau când trebuie să citească foarte
mult. Aceştia rezolvă rapid problemele şi ard de nerăbdare să
ştie care sunt rezultatele.
Tipul „Ce ar fi dacă?” solicită opţiuni şi vor crea ei
înşişi câteva în procesul de învăţare, împărtăşind noile
descoperiri şi altora. Concluziile le trag intuitiv, caută adevărul
şi aduc argumente elocvente pentru a-l demonstra.
În învăţare se delimitează patru procese fundamentale
de învăţare: observarea (observarea reflexivă când subiecţii
reflectă modul în care informaţia va afecta anumite aspecte ale
88
vieţii, preferând lectura şi scrierea), gândirea (generalizarea
abstractă şi conceptualizarea când subiecţii compară felul în
care informaţia corespunde experienţei anterioare, sunt
orientaţi spre obiecte şi simboluri şi mai puţin spre oameni; ei
învaţă mai eficient atunci când sunt direcţionaţi de o autoritate.
Îi ajută studiile de caz, lecturile teoretice şi exerciţiile de
reflectare.), emoţia (experienţa concretă, când Subiecţii doar
percep informaţia. Ei consideră că abordările teoretice sunt
inutile şi preferă să trateze fiecare situaţie drept un caz unic.
Învaţă cel mai eficient atunci când li se aduc exemple concrete
şi când se pot implica în activităţi). Al patrulea proces implicat
în învăţare este acţiunea (experimentarea activă, când
Subiecţii se gândesc în ce fel informaţia nouă ar putea să le
ofere şi modalităţi inedite de a acţiona. Ei învaţă mai eficient
atunci când se pot angaja în proiecte sau discuţii de grup.
Feed-back-ul colegilor, autoevaluarea şi autodirecţionarea sunt
preferinţele acestui tip de educabili).
Aceste patru dimensiuni relevă cele patru etape de
procesare a informaţiei (teoria învăţării active).
Designul instruirii continue al adulţilor poate fi
prezentat astfel:
Structura experienţei de instruire
- Adulţii preferă un orar flexibil, care să nu le
perturbeze programul zilnic.
- Adulţii învaţă mai eficient când procesul de predare
este individualizat.
- Adulţii preferă instruirea tete-a-tete.
- Adulţii obţin beneficii din interacţiunea cu alte
persoane care diferă de ei ca vârstă, experienţă şi pregătire
profesională.
Atmosfera de învăţare
- Adulţii învaţă mai eficient când se află într-o
atmosferă de ajutor.
- Climatul psihologic trebuie să fie unul de încredere
reciprocă.
89
- Adulţii apreciază invitaţia de a-şi exprima punctul
de vedere şi acceptă opiniile celorlalţi.
Focusarea pe instruire
- Adulţii obţin beneficii majore din metodele de
instruire care la valorifică experienţa prin intermediul
reflectării, analizei şi examinării critice.
- Adulţii apreciază metodele de predare care la
sporesc autonomia.
- Adulţii simt nevoia de a vedea progresul înregistrat
de ei în fiecare zi.
Strategiile de predare învăţare
- Adulţii apreciază mult rezolvarea de probleme şi
învăţarea prin cooperare.
- Adulţii învaţă eficient când se implică activ în
procesul de instruire.
- Adulţii preferă să lucreze în grupuri mici, care le
oferă posibilitatea de a-şi împărtăşi experienţa, de a reflecta
asupra celor spuse de alţii şi de a le generaliza.
La adulţi s-au mai evidenţiat şi alte aspecte privind
învăţarea, şi anume: învăţarea la adulţi determină o mai mare
voiciune şi participare socială decât cei de aceeaşi vârstă care
nu o fac, structurile implicate în învăţare se modifică
favorizând circulaţia socială a cunoştinţelor, învăţarea la adulţi
constituie nu numai o necesitate socială ci şi un mijloc de
învingere a alienării;
Dificultăţile de învăţare la adult se pot explica prin:
stereotipuri, interpretarea cunoştinţelor noi prin sistemul
vechilor cunoştinţe, stres şi anxietate în faţa problemelor
abstracte şi de competiţie precum şi stresul de întrerupere
(întrerupând sarcinile de muncă pentru a învăţa, adultul se
simte responsabil).
Învăţarea pe parcursul vieţii este un model de abordare
a activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii.
90
5.3.4. Studiu comparativ pe vârste privind stilurile de
învăţare
Învăţarea este o caracteristică a tuturor vârstelor, dar
fundamentală pentru ciclurile de creştere şi dezvoltare. În
perioada de debut se realizează ca formă a învăţării jocul
combinând efortul, scopul şi consumul energetic specific
muncii şi evidenţiind elemente de creaţie. Ca şi jocul şi
învăţarea se continuă pe tot traseul existenţei-învăţare
permanentă- dar cu alte conţinuturi şi alte implicaţii psiho-
sociale decât învăţarea de tip şcolar. Învăţare de tip şcolar va
trebui să se axeze pe formarea deprinderilor superioare de
muncă intelectuală, de evaluare şi autoevaluare, de motivare
intrinsecă, de deschidere la tot ce este nou şi de preluare critică
a informaţiilor. În acest stadiu învăţarea dirijată de către
educator poate fi susţinută şi de autoînvăţare, moment în care se
prefigurează posibilitatea instruirii directe de la surse de
informare selecţia informaţiei, prelucrarea ei, rezolvarea de
probleme cu grad de complexitate diferit. Ciclul liceal
marchează posibilitatea instruirii individuale încă incomplete
sau necesar a fi îndrumate prin sisteme de mentorate
apreciindu-se tendinţele de orientare către „căile nebătătorite”
în găsirea soluţiilor, a creativităţii şi a realizării unei autentic
spirit de emulaţie. Dacă în psihologia dezvoltării se apreciază că
în jurul vărstei de 20 de ani, în linii mari, putem vorbi de o
dezvoltare integrală a intelecului, vărsta este şi cea care îl face
apt pentru inserţia profesională prin muncă, păstrându-se
trebuinţa permanentă de învăţare astfel încât de la această
perioadă raportul dintre muncă şi învăţare va indica un raport de
dublă condiţionare.
Munca este specifică mai ales vârstelor din ciclul al
doilea al evoluţiei ontogenetice, cuprinde elemente de
creativitate, presupune învăţare şi se obiectivează fie în
produsul material fie în produse de tip ideal-spirituale.
Varietatea domeniilor profesionale indică totuşi elemente
comune şi diferenţiatoare, fapt pentru care, raportul dintre
91
cunoştinţele de cultură generală şi cele profesionale se
influenţează reciproc. De asemenea alături de aptitudinile
generale necesare pentru realizarea de performanţe la nivel
supramediu, aptitudinile profesionale sau speciale vor trebui
dublate de atitudini corespunzătoare. Cunoştinţele de cultură
generală şi profesională se pot dobândi prin demersuri
individuale sau în cadrul unui grup social, dar pentru depistarea
aptitudinilor speciale selecţiile şi orientările profesionale cărora
se le urmeze ulterior urmările profesionale sunt de esenţă.
Activitatea de creaţie este specific umană întâlnită în
ontogeneză la nivele diferite de la cea de tip reproductiv, până
la cea emergentă, de tip superior, care a dat umanităţii creaţii
care au revoluţionat. La nivelul creaţiei, psihologia evidenţiază
atât factori stimulatori ai creativităţii individuale şi de grup, cât
şi- mai ales- factori frenatori. Dacă în rândul primei categorii de
factori rolul individului şi al grupului de referinţă marchează
direcţiile, elementele frenatorii pot fi atât în interiorul
subiectului, cât şi, mai ales, al grupului sau al societăţii în
cadrul căruia există. Frânele din noi pot fi legate de seturile
atitudinale în raport cu sine şi cu realitatea înconjurătoare, iar
elementele frenatorii exteren pot fi legate de conformismul
grupului, birocraţie, lipsa de surse şi resurse materiale, conflicte
intergeneraţionale etc. În condiţiile în care cercetarea
psihologiei vârstelor se axează către una din aceste tipuri de
activităţi, este firesc să ţină cont de influenţa biunivocă, astfel
orice intervenţie activă de transformare de către subiect a
realităţii se constituie în acelaşi timp ca mijloc de transformare
a subiectului care acţionează.
Antepreşcolarul (1-3ani) include din dezvoltarea lui
Piaget atât etapa inteligenţei senzorio-motorii (0-2 ani) cât şi
primul an din stadiul preoperaţional, fiind perioada cu cele mai
intense dezvoltări. Este prima vârstă la care se evidenţiază
influenţele mediului social, ale epocii, ţării, limbii materne,
foarte important pentru adaptarea socială, când se realizează
umanizarea şi instrumentarea trebuinţelor. În acest interval se
92
formează şi primele atitudini şi conduite de viaţă pentru că este
etapa constituirii primare şi coerente a trăirii experienţelor de
viaţă. Structurile cognitive senzoriale, pot fi reglate prin cuvânt,
iar la nivelul comunicării verbale se realizează a doua mare
descoperire a vârstei, şi anume, faptul că toate obiectele şi
fenomenele au un nume. La ante-preşcolar jocul are funcţii de
activitate predominante.
La preşcolar, perioada de vârstă cuprinsă între 3 – 7
ani este denumită de J.Piajet – stadiul preoperaţional al
dezvoltării – pentru că un copil de această vârstă nu înţelege
anumite reguli sau operaţii şi se caracterizează prin cele mai
profunde însuşiri psihice ale individualităţii. Dupa unii autori,
actualizarea potentialului intelectual, dezvoltarea înclinaţiilor şi
capacităţilor cognitive se realizează în perioada preşcolară într-
o proportie foarte ridicată, nemaiîntâlnită în etapele următoare
de dezvoltare ontogenetică a psihicului, dezvoltarea intelectuală
fiind maximă la această vârstă. Respectarea principiului de a nu
forţa ritmurile dezvoltării printr-o accelerare artificială, de altfel
neproductivă, de îndată ce se fixează obiective formative, se
transmite un conţinut informaţional şi se aplică metode de
predare-învatare, care depăşesc posibilităţile reale ale copilului,
este obligatorie. Aceasta predare-învăţare prematură este
expresia tipică a discordanţei flagrante dintre ceea ce doreşte
adultul şi ceea ce poate să realizeze copilul. Considerată sub
aspectul normativelor igienei mentale şi al obiectivelor
educaţionale, învăţarea prematură este sterilă, neeconomică şi
dăunatoare. Copilul nu se poate maturiză înainte de vreme.
Aspectul esenţial spre care se îndreaptă munca la catedră este
dezvoltarea copiilor de această vârstă, înţeleasă sub toate
formele ei: morfologică, biochimică, fiziologică, psihologică şi
socială, aflate într-o strânsă interdependenţă funcţională.
(A.Chicerv „Specificul dezvoltării psihice a copilului în
perioada antrepreşcolară”, p.211). Lucrările psihopedagogilor,
bazate pe investigaţiile intreprinse pe copiii din grădiniţă şi mai
ales pe cei de la grupele mari, dar şi pe cei de la clasele întai,
93
atestă necesitatea ca la vârsta de 6 – 7 ani, copiii să aibă o serie
de însuşiri psihofizice structurate în ceea ce se numeşte
„capacitatea complexă de învăţare”, „maturitatea şcolară”,
„starea de pregătire pentru şcoală”. (V. Filipescu- Pregătirea
copilului pentru şcoală şi metodele de activitate în sprijinul
pregătirii preşcolarilor pentru intrarea în clasa I, p.9). În acest
sens, s-a instituit prin lege în toate grădiniţele grupa mare
pregătitoare pentru şcoala. În munca instructiv-educativă,
educatoarea nu trebuie să se sprijine pe judecata copilului.
Gândirea copilului preşcolar are caracter intuitiv, rămâne legată
de imagine şi de demersurile individuale, este o gândire
egocentrică şi magică. Strâns legată de evoluţia gândiri este
evoluţia limbajului. Limbajul impune gândiri exigenţele sale
culturale contribuind în felul acesta la restructurarea ei.
Vocabularul activ al copilului se îmbogăţeşte rapid, trecându-se
de la limbajul situativ la cel contextual, apărând treptat şi
limbajul interior ceea ce sporeşte posibilităţile copilului de a-şi
planifica mintal activitatea, de a şi-o regla permanent.
În perioada şcolară, tipul fundamental de activitate este
învăţarea. Momentul intrării în şcoală solicită copilul pe multe
planuri. Astfel, însuşirea gradata şi organizarea de cunoştinţe,
organizarea de situaţii şi strategii de învăţare, conştientizarea
treptata a rolului atenţiei şi a memoriei în învăţare, formarea de
deprinderi scris – citit, are atât efecte directe cât şi indirecte,
condiţionarea spre un regim de muncă intelectual şi spre
strategii de muncă, deoarece bazele competenţei informaţionale
se pun în clasele 1– 4, oferă instrumente de apropiere treptată la
toate domeniile culturale (acces la informaţie), dezvoltarea
intereselor intelectuale multiple, formarea deprinderilor de
ordine şi disciplină atât în gândire cât şi în viaţă asigurând
evoluţia ulterioară a copilului. Aşadar perioada şcolară mică
răspunde dorinţei copilului de a fi cât mai asemanator cu aduţii.
Astfel, uşor, uşor şcoala dezvoltă copilului viaţa socială şi
mecanismele ei.
94
Adolescenţa, etapă specifică pentru a doua decadă a vieţii
omului, se caracterizează prin trecerea spre maturizare şi
integrare în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, politice,
familiale, profesionale. Dezvoltarea intelectuală a
adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziţii de cunoştinţe
şi disponibilitatea pentru confruntarea de idei.
Comportamentele de învăţare capătă şi ele un anumit specific
pentru această perioadă, dat fiind faptul că sunt numeroase
forme ale inteligenţei, ale afectivităţii şi ale motivaţiei ce
imprimă întregii activităţi un caracter selectiv şi o încărcătură
de învestiţii psihice complexe. În adolescenţă specific este
studiul operaţiilor formale, care în opinia lui J. Piaget semnifică
punctul terminus în evoluţia gândirii şi a inteligenţei. Se
constată o nevoie de sistematizare a cunoştinţelor, care poate
cauza un anumit schematism al gândirii. Adolescentul poate
raţiona amplu inductiv, apoi deductiv, adică logic. În procesul
asimilării noţiunilor ştiinţifice sporeşte considerabil
operativitatea gândirii lor, capacitatea de a gândi logic, abstract,
cauzal, complex. Memoria şi învăţarea suferă cele mai
importante transformări. Memoria logică devine forma centrală
de memorare. Această modificare duce la creşterea volumului
conceptelor, a accesibilităţii şi statutului lor. Tipul de
invăţământ deschis şi la distanţă poate oferi un cadru flexibil de
învăţare pentru adolescenţi pentru imbunătăţirea cunoştintele şi
competenţelor în ăncercarea de a fi competitivi în societatea
bazată pe cunoaştere.
În tinereţe, în procesul de învăţare se modifică proporţia
dintre învăţarea programată social şi cea apropiată de
autodidacticism în favoarea celei din urmă. Conservarea
informaţiei rămâne în platou scăzând ca viteză şi claritate în
etapele următoare. Domină învăţarea din necesitatea sau
ocupaţională. Copilul îşi exercită influenţa asupra familiei,
restructurându-i activitatea, impunând o modificare adaptativă.
În aceste condiţii, învăţarea de tip deschis şi la distanţă nu va
95
duce la un dezechilibru, ci doar la un nou tip de organizare
impusă de ţeluri considerate de părinţi demne de sacrificiile lor.
Oamenii adulţi ştiu să dozeze forţele interioare mai bine,
posedă un fel de autoreglaj optimal derivat din experienţă.
Deosebit de mult se dezvoltă volumul şi distribuţia atenţiei.
Foarte dependentă de structura solicitărilor de viaţă, memoria
adultului este îndreptată spre obiective, are supleţe. E. I.
Stepanova consideră, că de fapt, memoria la adult atinge
apogeul dezvoltarii sale. Dintre componentele memoriei,
fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate în memoria de
lungă durată. Recunoaşterea şi reproducerea devin ceva mai
puţin prompte după 55 ani. Dintre tipurile de memorie, cea
logică este mai rezistentă, cea mecanică prezintă semne de
scădere între 40 – 45 de ani. Au loc forme de exprimare de
maximă forţă şi energie, vârstele adulte fiind numite şi vârste
active, adesea între 35 şi 45 de ani se mai parcurge o facultate
sau un doctorat, o şcoală de perfecţionare etc.
Adultul este făuritorul principal al vieţii sociale şi al
progresului. În acelaşi timp, adultul este marcat de mentalitatea
şi stilul de viaţă, de copilăria şi adolescenţa lui din deceniile
trecute. Astfel, există anumite condiţii ce şi-au pus amprenta
asupra dezvoltării în copilărie şi adolescenţa adulţilor, condiţii
şi evenimente ce au modelat felul de a gândi, a fi şi a acţiona.
De aceea există diferenţe privind potenţialul psihic uman de la o
etapă la alta de viaţă. În acelaşi sens, există evoluţii socio-
profesionale şi ocupaţionale, diferenţe de aspiraţii profesionale,
de stil de viaţă, de statute şi roluri sociale pe vârste, dar şi de
intervenţie a factorilor biologici.
În 1953, Moers H. realizează în „Die
Entwicklungsphasen des menschlichen Lebens”, o periodizare a
vârstelor punând accentul pe vârstele adulte. Din punct de
vedere al receptivităţii de învăţare, copilăria şi tinereţea,
cuprinsă între 0 şi 20 de ani, se caracterizează prin învăţarea
inclusiv şcolară. Între 21 şi 30 ani, domină autoinstruirea, iar
miezul vieţii umane, între 31 şi 44 de ani, este caracterizat ca
96
cea mai scăzută perioadă de receptivitate prin instruirea
adulţilor, în această perioadă dispărând interesul pentru
învăţare. Persoanele cu nivel de instrucţie şi cultura redusă au
un declin intelectual mai puternic. La vârstnic, odată cu
încetarea activităţii profesionale, timpul liber capătă alte
dimensiuni. Dacă acceptăm ideea potrivit căreia timpul liber
este un timp disponibil, lipsit de constrângere, atunci pentru
pensionari “timpul liber” apare ca un timp continuu, o durată de
timp compactă, nefracţionată, de care poate dispune cum
doreşte. Există o categorie de pensionari “tineri”, care încearcă
să-şi găsească “ceva de lucru”, deşi piaţa de muncă nu are în
România o ofertă prea bogată pentru aceştia.

La mijlocul anilor 1960 Malcolm Knowles a utilizat
pentru prima dată termenul "andragogie" pentru a descrie
educaţia pentru adulţi. În timp ce termenul pedagogie este
utilizat, în general, pentru a descrie "ştiinţa predării la copii” cel
de andragogie se referă la "arta şi ştiinţa de a-i ajuta pe adulţii
să înveţe". O perspectivă sistemică asupra activităţii de formare
necesită o studiere a elementelor ce intră în dinamica
sistemului. Studenţii fac parte din această dinamică. Pentru a
încheia cu succes un program de pregătire, formatorul, trebuie
să ştie cine sunt cursanţii. Pe baza studiilor şi cercetărilor
efectuate, putem face o serie de generalizări cu privire la
studentul adult. Knowles a fost cel dintâi care a teoretizat în
mod clar modul în care învaţă adulţii şi a descris învăţarea la
adulţi ca un proces autodirijat de investigare. Knowles a
formulat următoarele teze: adulţii doresc să ştie de ce trebuie să
înveţe un anumit lucru. Persoana adultă trebuie să considere
importantă dobândirea de noi competenţe, cunoştinţe sau
atitudini; adulţii doresc să fie autodidacţi şi să ia ei înşişi decizii
în ceea ce priveşte programele de formare la care doresc să
participe; adulţii deţin experienţe mult mai numeroase şi variate
decât tinerii, astfel încât corelarea noului proces de învăţare cu
97
experienţa (ele) din trecut poate spori semnificaţia noilor situaţii
de învăţare şi îl poate ajuta pe participant în dobândirea noilor
cunoştinţe; adulţii sunt pregătiţi să înveţe din nou în momentul
în care se confruntă cu o situaţie de viaţă pentru care au nevoie
de mai multe cunoştinţe; adulţii se angajează în procesul de
învăţare urmărind rezolvarea unor sarcini în cadrul învăţării.
Malcolm Knowles (Teoria andragogiei) susţine că studenţii
adulţi prezintă anumite particularităţi în învăţare şi anume:
adulţii sunt autonomi şi se conduc după propria lor voinţă, au
acumulat o vastă experienţă de viaţă şi o bază solidă de
cunoştinţe, sunt orientaţi spre atingerea obiectivelor, manifestă
interes faţă de ceea ce este relevant, sunt practici şi trebuie
trataţi cu respect, aceasta fiind o atitudine esenţială în primul
rând în raporturile cu studenţii adulţi. Aceste particularităţi
derivă şi din activitatea specifică vârstei adulte, care este munca
şi nu învăţarea, care este o activitate specifica adolescentului.
Aşa cum şi copiii vor prezenta câteva particularităţi mai
speciale în învăţare, pentru că activitatea specifică vârstelor
copilăriei este jocul.
Knowles susţine că adulţii diferă de preadulţi prin
modalităţi diferite de abordare a învăţării. Contrastele sunt
evidente; pentru a fi neglijate. Mai mult decât atât, în baza
numeroaselor cercetări, putem enumera anumite specificităţi ale
adulţilor implicaţi în procesul de instruire: adulţii sunt autonomi
şi autodirectivi; ei trebuie să fie liberi să se direcţioneze în mod
independent, iar profesorul – doar să faciliteze instruirea; adulţii
o experienţă de viaţă acumulată de-a lungul anilor care trebuie
„exploatată”; adulţii, implicându-se în procesul de instruire, au
o motivaţie intrinsecă şi sunt orientaţi spre un scop bine definit;
adulţii sunt selectivi şi atenţi la relevanţa cunoştinţelor; adulţii
sunt foarte responsabili, au un grad mai înalt de
conştiinciozitate;
Educaţia permanentă înseamnă deci un proces integrator
al tuturor influenţelor educaţionale, într-un sistem coerent şi
convergent, exercitate asupra individului - în modalităţi variate
98
şi specifice - pe toata durata vieţii sale. Educaţia permanentă
trebuie deci înţeleasă, mai degrabă, ca un principiu de
organizare a educaţiei. Ea are, în ultima instanţă, un caracter
paradigmatic pentru organizarea educaţiei contemporane.
Învăţarea de tip e-learning, devine independentă de timp
şi spaţiu, fiind accesibilă cursanţilor indiferent de vârstă,
libertatea de a învăţa la locul şi în momentul dorit,
nereprezentând nimic altceva decât o nouă modalitate de a privi
procesul de învăţare prin mijlocul de transmitere şi însuşire a
cunoştinţelor. Această convergenţă între învăţare şi internet
este un rapid mod de învăţare, cu cele mai reduse costuri, şi
permit creşterea accesului la educaţie pentru toate categoriile de
vârste. Pentru perioada tinereţii, în activitatea de învăţare se
modifică proporţia dintre învăţarea programată social şi cea
apropiată de autodidacticism în favoarea celei din urmă.
Conservarea informaţiei rămâne în platou scăzând ca viteză şi
claritate în etapele următoare. Domină învăţarea din necesitatea
sau ocupaţională. Procesul de învăţare implică dimensiuni
cognitive, afective şi motivaţionale ale personalităţii umane.
Pentru adulţi, nu este o problemă de acumulare sau de
completarea a cunoştinţelor, ci o reorganizare şi restructurare.
Învăţarea permanentă prelungeşte durata participării la vârsta
activă prin îmbogăţirea de cunoştinţe şi adaptarea la schimbări,
la condiţii noi, micşorând difernţele de pregătire.
Învăţarea implicată în educaţia permanentă se adresează
nivelurilor senzorio-motorii, psiho-motorii, nivelurilor
intelectuale, morale, culturale, afective şi estetice. Educaţia
permanentă este cerută de: perimarea cunoştinţelor; perimarea
profesională; perimarea de tehnici ale disciplinei; perimare de
post, sau de funcţie, rezultată din faptul că numirea în posturi
noi solicită nu numai cunoştinţele profesiei lor anterioare ei, cât
şi altele. Această perimare pune puţine probleme de reciclare
unui generalist sau unui bun specialist. Perimarea profesională
există întodeauna în legatură cu anumite probleme speciale, şi
99
cu cât specializarea e mai îngustă cu atât perimarea este mai
evidentă.
Cuvinte cheie: necesitate socială, mijloc de învingere a

alienării, formare-dezvoltare permanentă a personalităţii,
schimbare, stabilitate, andragogie
1. Perioada adultă de stabilizare în care rolul de soţ şi soţie se

cunoaşte mai bine, se întinde de la:
a. 35-45 ani
b. 45 – 55 ani
c. 55-65 ani
1. Dificultăţile de învăţare la adult se pot explica prin:

a. stereotipuri,
b. interpretarea cunoştinţelor noi prin sistemul vechilor
cunoştinţe,
c. stres în faţa problemelor abstracte
2. Adulţii învaţă mai eficient când procesul de predare este:

a. individualizat.
b. de grup
3. Designul instruirii continue a adulţilor poate fi prezentat
astfel:
a. Adulţii învaţă mai eficient în grup
b. Adulţii preferă instruirea tete-a-tete
4. Educarea viitorului om de acţiune se produce înainte de
toate:
100
a. în joc,
b. în învăţare
c. în educaţie
6. De ce este dependentă memoria adultului:

a. de timp
b. de structura solicitărilor de viaţă
7. Cum a descris învăţarea la adulţi Knowles, cel dintâi care a

teoretizat în mod clar modul în care învaţă adulţii:
a. ca un proces autodirijat de investigare
b. ca o formare a deprinderilor superioare de muncă
intelectuală
c.
8. În strategiile de predare învăţare la adult se va ţine cont de
faptul că:
a. adulţii apreciază mult rezolvarea de probleme şi
învăţarea prin cooperare
b. adulţii învaţă eficient când se implică activ în
procesul de instruire
c. adulţii preferă să lucreze în grupuri mari, pentru a
reflecta asupra celor spuse de alţii
9. Procesul de învăţare implică dimensiuni ale personalităţii

umane, precum:
a. cognitive
b. afective
c. motivaţionale
10. Învăţarea ....... este sistemul de instruire direcţionată în

cicluri de scurtă durată sub diferite forme.
Completează spaţiul ramas liber cu:
a. permanentă
b. la adult
c. cognitivă
101
Verificarea răspunsurilor
1.b; 2.a,b,c; 3. a;4.b; 5.a; 6.b; 7.a; 8.a,b; 9.a,b,c; 10.a.
5.5. Teme de lucru

1. Realizează-ţi propriul design de învăţare inspirându-te după
următorul model: tema/ scopul învăţării/ obiectivele/ atmosfera
de învăţare/ metode folosite/ strategii de învăţare/ metode de
evaluare/ concluzii, feed-back-ul - retroacţiunea învăţării.
2. Indicaţi elementele de noutate ce delimitează perioada

adultă.
3. Schematizaţi şi explicaţi transformările şi relaţiile dintre

subidentităţile profesionale, sociale, parentale şi maritale.
4. Conform teoriei lui Carthy şi Kolb, indică cărui tip de
cursant aparţii. Argumentează.
Bibliografie:
Chicerv, A., „Specificul dezvoltării psihice a copilului în
perioada antrepreşcolară” în „Programa activitatilor înstructiv-
educative în grădiniţă de copii”, E.D.P., 1981, p.211;
Knowles, Sh., M., „The Modern Practise of Adult Education:

Andragogy Versus Pedagogy”, Association Press, New York,
1970;
Verza E., Verza F.,E., Psihologia Vârstelor, Prohumanitate

Bucureşti, 2000, p.223- 237
102
6. Perioada vârstelor de regresie
Cuprins:
6.1. Introducere
de regresie
6.3.5. Pensionarea
6.5. Teme de lucru
6.6. Bibliografie
6.1. Introducere
Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen observat în
toate ţările lumii. Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă au făcut ca
numărul persoanelor de peste 60 de ani să crească. Până în
103
secolul al XVIII –lea speranţa de viaţă nu depăşea 30 de ani, în
1956 era de 66 de ani în ţările dezvoltate şi 41 de ani în ţările
în curs de dezvoltare
Statisticile afirmă că populaţia de peste 65 de ani
reprezintă în prezent cam 13% din populaţia globului, în
condiţiile în care în 1950 reprezenta doar 7%, preconizându-se
o creştere a procentajului în următoarele decenii. Dacă la
începutul anului 2000 în SUA erau 34.5 milioane persoane de
peste 65 ani, se estimează că în anul 2030 vor fi aproximativ
70 milioane.
Indiferent de ţări, femeile manifestă o speranţă de viaţă
superioară celor a bărbaţilor. Dintre cei de peste 85 ani femeile
deţin majoritatea. Această "supravieţuire prelungită" îşi are
însă avantajele şi dezavantajele ei. Întrucât bărbaţii ating doar
o vârstă medie de aproximativ 70 ani, 82% dintre femei fiind
văduve. În Franţa, de exemplu, diferenţa este de 8,2 ani, adică
speranţa de viaţă a unui bărbat este de 74 ani, în timp ce
speranţa de viaţă a unei femei este de 82 ani, în Germania
diferenţa este de 6,5 ani iar in Marea Britanie de 5,7 ani
(Fontaine R., p.23).

- descrierea subetapelor vârstelor de regresie cu caracteristicile
lor
- prezentarea principalelor teorii biologice ale îmbătrânirii
- prezentarea diferenţelor dintre îmbătrânirea normală şi
îmbătrânirea patologică
- descrierea elementelor necesare unei bătrâneţi reuşite
- descrierea principalelor tipologii ale bătrânilor
104
6.3.1. Dezvoltare generală şi subetapele vârstelor de
regresie
Considerate vârste fragile şi de involuţie, vârstele de
regresie cuprind trei stadii după tipul fundamental de activitate
şi după tipul de relaţii:
a) Stadiul de trecere spre bătrâneţe (65-75)
b) Stadiul bătrâneţii medii (75-85)
c) Stadiul marii bătrâneţi sau ale longevivilor (peste 85
de ani)
Ca şi în întreaga psihologie a vârstelor şi în vârstele de
regresie e necesar să ne raportăm la tipul fundamental de
activitate şi tipul caracteristic de relaţii. Tipul fundamental de
activitate reprezintă adaptarea la noul orar de activităţi
familiale, sociale iar relaţiile se diferenţiază în stadiile diferite
ale acestui ciclu.
Observaţiile au dovedit că îmbătrânirea este diferită de
la o persoană la alta în arii geografice diferite, nivele culturale,
de instrucţie, economice etc. Îmbătrânirea depinde de individ.
Individul este stăpân pe o mare parte din destinul lui şi graţie
resurselor mentale şi al comportamentelor, cea de-a doua parte
a vieţii poate fi petrecută în mod pozitiv, senin şi interesant.
Toată lumea poate înainta în vârstă cu succes, cu
condiţia să vrea acest lucru, dar şi să ştie cum.
Stadiul de trecere spre bătrâneţe
Subidentităţile sociale, culturale, profesionale, maritale
şi parentale se modifică în fiecare dintre cele trei stadii.
În stadiul de trecere spre bătrâneţe, subidentităţile
profesionale se desoficializează şi se integrează în cea social-
obşteasca. Rămâne esenţială subidentitatea maritală
constatându-se o reîntoarcere a unuia către celalalt.
Subidentitatea parentală rămâne expansivă datorită apariţiei
nepoţilor. Încetează caracteristicile reproductive la bărbaţi.
Este o perioadă de fragilitate biologică cu frecvente tulburări
de inimă, respiratorii, cancer, degenerescenţe ale articulaţiilor
(reumatism). Bărbaţii sunt mai preocupaţi de sănătatea lor, iar
105
femeile de sănătatea soţului, pierderea partenerului de viaţa
ocupând primul loc în factorul de stres.
Stadiul bătrâneţii medii (75 – 85 ani)
În acest stadiu subidentitatea parentală se contractă
uşor, cea socială şi profesională se exercită în teritoriul
accesibil iar cea maritală rămâne esenţială. Se reduce
mobilitatea în spaţiu datorită bolilor degenerescente, creşte
mortalitatea datorită accidentelor datorate slăbirii acuităţilor
senzoriale, mobilităţii, fragilităţii organismului şi al gripelor de
primăvară şi toamnă.
Stadiul marii bătrâneţi sau al longevivilor (peste 85 de ani)
Se remarcă prin subidentităţi suprapuse, confucionism,
disoluţie de sine. Deşi există o creştere a duratei de viaţă în
cele mai multe state cu standarde economice înalte sau cu
tradiţii şi obiceiuri alimentare şi de viaţă solide, durata de viaţă
este încă dinamică. Astfel în Japonia sunt cunoscute surorile
gemene ce au fost aniversate la 115 ani, iar în Anglia a fost
înregistrată cea mai longevivă femeie 126 ani. La noi în ţară
este cunoscută longevitatea Cellei Delavrancea sau a artistei
Sonia Dumitrescu-Tinică, Lucia Sturza Bulandra etc.
Observaţiile comune, relatările scriitorilor, medicilor şi
filosofilor au permis strângerea unor informaţii importante
privind bătrâneţea, vârsta înţelepciunii, moment al bilanţurilor,
împăcarea şi detaşarea treptată de lume, anticamera morţii.
Observaţiile comune pot concentra concepţii cu privire
la bătrâneţe, recomandări cu privire la persoanele acestor
vârste şi referiri cu privire la modul în care comunităţile
sociale percepeau bătrâneţea. Cel mai adesea bătrâneţea era
respectată, deşi în funcţie de condiţiile economice, bătrânii
erau consideraţi o povară pe capul familiei sau a societăţii şi
lăsaţi să moară sau să se sinucidă.
Sec. XVIII realizează explorări sistematizate asupra
acestei vârste mai ales pe direcţia medicinii şi a protecţiei
sociale a bătrânilor.
106
Sec. XIX conturează dezvoltări ale descoperirilor
biologice şi medicale, bătrâneţea şi sărăcia căpătând
semnificaţii sociale noi datorită studiilor de economie. Se
conturează ideea că viaţa este supusă unor legi iar bătrâneţea
este un ciclu natural, prelungirea vieţii fiind posibilă doar în
anumite limite şi condiţii.
Sec. XX cu statisticile populaţiei au evidenţiat piramida
vârstelor. Tot în acest secol dezvoltarea medicinei, endocrino-
logiei, neurologiei, anatomiei normale şi patologice şi de
degenerescenţă au adus date noi cu privire la vârstele a III-a –
bătrâneţea.
Dezvoltarea social-economica, creşterea nivelului de
trai a dus la modificarea mediei de vârsta şi a sporirii speranţei
de longevitate. A apărut o ramură nouă a medicinei geriatria,
care se referă la aspectele medicale şi de îngrijire a persoanelor
în vârstă. În anul 1952, este înfiinţat primul Institut de
Geriatrie din lume, condus de Ana Aslan. Împreună cu
farmacista Elena Polovrageanu -in 1972 - elaborează Gerovital
H3, medicament ce acţionează asupra mecanismelor comune
ale bolilor degenerative specifice vârstei a treia. Produsul este
primit cu entuziasm de către specialiştii din întreaga lume.
Pensionarea, ieşirea din munca activă produce
modificări în condiţiile de existenţă, fenomenul pensionării
devenind un fenomen social-universal ce ridică probleme
diferite.
Bătrânii sunt extrem de sensibili şi vulnerabili,
devenind dificil de îngrijit atât de personalul medical cât şi de
familie. În timp se produce pierderea abilităţii pentru
activităţile zilnice (capacitatea de a se spăla singuri, de a se
îmbrăca, de a merge la toaletă, de a-şi curăţa locuinţa).
Imobilizarea la pat poate duce la accentuarea depresiei şi
izolarea socială a acestor oameni. Se pune întrebarea: trebuie
să ne temem de bătrâneţe? Bătrâneţea este o etapă inevitabilă
în viaţa noastră, dar o putem face mai uşoară şi putem să fim
cât mai puţin dependenţi de ceilalţi. Acest lucru este posibil
107
printr-un program bine ales de exerciţii fizice adaptat nivelului
individual de rezistenţă, sub directa supraveghere medicală. În
acest mod se păstrează funcţiile organismului, se previn bolile
cardiovasculare, este combătută obezitatea, scade mortalitatea.
Alimentaţia trebuie adaptată şi ea vârstei, fără excese
de grăsimi animale, dulciuri, iar cantitatea de lichide trebuie să
fie minimum 1,5 litri pe zi. Vizitele medicale sunt mai mult
decât necesare după vârsta de 65 de ani, în special examenele
oftalmologice. O dată pe an este necesară testarea acuităţii
vizuale, testarea acuităţii auditive, efectuarea unei mamografii,
iar pentru femei, un examen vaginal Babeş Papanicolau.
Deosebit de importante sunt controlul riguros al tensiunii
arteriale, testarea glicemiei, colesterolului şi lipidelor. Având
în vedere ca după 65 de ani infecţiile respiratorii sunt mult mai
severe, se recomandă vaccinarea antigripală şi
antipneumococică. Se pare că, odată cu vârsta, se manifestă o
anumită creştere a pragurilor perceptive. Spre deosebire de
simţul gustativ, care se bazează doar pe gusturile
fundamentale, simţul olfactiv permite detectarea unui număr
nelimitat de mirosuri. În unanimitate cercetătorii recunosc că
pragurile sensibilităţii olfactive rămân stabile până la 60 de
ani, apoi constatându-se un declin foarte slab, în funcţie de
individ şi de mirosurile testate.
După vârsta de 75 de ani căderile constituie o cauză
frecventă de dependenţă la pat, ele putând fi prevenite printr-
un control al tensiunii arteriale şi al bolilor cardiace, prin
eliminarea obstacolelor (băile nesigure, scările din interiorul
locuinţelor, prin rezolvarea în timp util a problemelor
reumatologice şi oftalmologice).
Vârsta a treia nu reprezintă o boala, nu trebuie privită
cu pesimism. Chiar dacă procesul îmbătrânirii nu poate fi
oprit, îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor în vârstă trebuie
să rămână o preocupare permanentă a fiecăruia, dar şi a
serviciilor de sănătate. Indiferent de viaţa sexuală avută la
108
tinereţe, vârsta înaintată afectează viaţa sexuală. Schimbările
se resimt atât la bărbaţi, cât şi la femei.
Bătrâneţea, ca etapă a vieţii, reprezintă, nu doar un
program genetic al individului, ci mai ales, o trăire, o stare
emoţională şi mentală. Ieşirea la pensie reprezintă şi ea, un
prag, nu de puţine ori, dramatic. Ieşirea din câmpul muncii şi
al colectivului de cunoştinţe şi intrarea, practic, într-o stare pe
care mulţi dintre ei o consideră, inutilă, poate să reprezinte un
moment dificil. Impactul acestui prag asupra persoanelor în
vârsta, diferă de la o persoană la alta şi depinde de mai multe
variabile: personalitatea şi temperamentul persoanei, mediul în
care trăieşte, prezenţa nepoţilor, starea de sănătate şi de multe
ori, nivelul intelectual.
Pe de alta parte, impactul înaintării în vârstă este în
strânsă legătura cu ideile pe care persoana le are despre aceasta
etapă. Ea poate să fie privită ca o pauză bine meritată, în care
să te poţi ocupa de lucrurile de care nu ai avut timp până acum,
o etapa a înţelepciunii. O veche zicală românească spune:
„cine nu are bătrâni să şi cumpere”. Bătrâneţea are şi ea, ca
toate etapele vieţii, avantaje şi dezavantaje. În ultima categorie
pot fi încadrate scăderea vitezei de memorare, afectarea
reproducerii informaţiilor memorate. Volumul atenţiei este şi
el afectat, în sensul scăderii, în efectuarea sarcinilor complexe.
Persoanele în vârstă sunt mai lente, în ceea ce priveşte viteza
de reacţie cât şi rapiditatea iniţierii reacţiilor. În cazul unor
antrenamente însă, viteza de reacţie poate să crească. În ceea
ce priveşte înţelepciunea, înţeleasă ca intuiţie excepţională a
naturii umane, a vieţii, o judecată corectă asupra desfăşurării
evenimentelor, capacitatea de a da sfaturi şi a face comentarii
corecte, aceasta ţine de maturizare şi experienţă. Studiile au
demonstrat încredere în sine, implicarea în sarcini cognitive,
exteriorizări şi căldură în relaţia cu ceilalţi.
Din punct de vedere histologic, Ochs şi colaboratorii
săi au arătat că degenerescenţa celulelor ciliate (servesc la
deplasarea secreţilor din organism) începe încă de la vârsta de
109
40 de ani, continuă într-un ritm lent până la 70 de ani şi se
accelerează apoi semnificativ. Consecinţele clinice ale acestei
degenerescenţei sunt cunoscute sub termenul de prezbistază.
Este vorba despre o deficienţă caracterizată prin dificultăţi de
echilibru şi riscuri de cădere.
Modalităţile senzoriale cele mai vizate în principal de
senescenţă sunt: echilibrul, auzul şi vederea. Îmbătrânirea lor
are consecinţe importante, uneori grave, atât la nivel
psihologic, cât şi la nivel social. Deficienţele senzoriale de
natură auditivă şi vizuală apar ca nişte cauze importante ale
unui declin general în funcţionarea activităţilor intelectuale.

Organismul uman, pe măsură ce înaintează în vârstă,
suferă o serie de modificări legate de declinul funcţiilor
fiziologice, ceea ce determină o scădere a capacităţii de
răspuns la stres şi o creştere a incidenţei bolilor. Se diminuează
capacitatea fizică, funcţiile pulmonare, cardiace, renale,
sexuale, endocrine, auditive, vizuale.
În îmbătrânire un rol important îl joacă îmbătrânirea
celulelor, ţesuturilor şi organelor. Astfel celulele epidermei se
înmulţesc mai lent, pot apărea modificări ale culorii sau
proliferări anarhice (negi). Celulele ficatului, rinichilor,
tiroidei au atrofieri, iar celulele sistemului nervos central
suferă o distrugere irecuperabilă lentă. Îmbătrânirea cerebrală
apare ca un fenomen complex, şi, deşi toţi indivizii
îmbătrânesc, profilurile de îmbătrânire sunt foarte diferite de la
un Subiect la altul. Modificările nervoase descrise în literatura
de specialitate sunt: atrofia creierului (creierul suferă global o
atrofiere în cursul îmbătrânirii), apariţia de plăci senile (plăcile
senile sunt leziuni ce apar în celule neuronale), degenerescenţa
neurofibrilară (o leziune ce apare în interiorul corpului celular
al neuronului), neuroplasticitatea (care scade odată cu
îmbătrânirea) şi moartea neuronilor. Îmbătrânirea cerebrală se
exprimă la toate nivelurile ierarhice ale organizării nervoase,
110
de la nivelul molecular, cu apariţia plăcilor senile, până la
nivelul structural, cu rarefierea dendritică şi mortalitatea
neuronală (Fontaine, R., 2008). Degradarea şi îmbătrânirea
sistemului nervos, datorită degradării celulelor nervoase este
ireversibilă. Degradarea funcţiilor creierului duce la scăderea
capacităţii de adaptare a organismului, diminuarea
sensibilităţilor. Există o modificare cu vârsta a caracteristicilor
temperamentale, a echilibrului emoţional, a scăderii energiei
instinctelor. Îmbătrânirea aduce scăderea reactivităţii şi
impresionabilităţii conturând un temperament cu note
flegmatice.
Ţesuturile manifestă un exces de ţesut adipos în inimă
şi ficat, iar în bătrâneţea înaintată o golire a depozitelor grase
însoţită de degenerări, atrofii şi leziuni, sărăceşte cantitatea de
apă, apar depuneri de colesterol şi de calciu. La nivelul
creierului şi al muşchilor scade conţinutul de azot fosforic
ducând la scăderea permeabilităţii.
Organele suferă o fragilitate, debilizare (ficat, rinichi,
stomac, inimă). Se produc modificări ale somnului şi ale
funcţiilor lui recuperative. Astfel insomnia este simptomul
decalajului fiziologic şi psihologic. Durata somnului creşte
fără a fi profund. Visul este confuz cu ştergerea graniţelor
dintre realitate şi planul subiectiv. Apar accentuări ale
gesturilor preparatorii.
În exterior se observă evidente modificări ale
aspectului pielii, ridare, pigmentare, spargeri de vase capilare
(apar pete violacee). Ridurile suprapunându-se peste
amprentele pliurilor mimicii dau feţei un aspect tragic, adesea
asimetric. Şi restul pielii îşi pierde elasticitatea, mai ales sub
braţ şi sub pântec, aspect accelerat şi de alimentaţia săracă în
vitamine şi legume proaspete şi de o digestie dificilă.
Procesul de încărunţire (început uneori la 35 ani) se
amplifică mai ales la persoanele suferinde cu tensiuni psihice
sau la care există o programare ereditară în acest sens. Apare
rărirea şi căderea părului frecventă la bărbaţi.
111
Mişcările devin greoaie, lipsite de supleţe, scade
capacitatea de efort, muşchii devin mai scurţi explicând
„micşorarea”. Oasele devin fragile datorită decalcifierilor ce
provoacă dureri de coloana sciatice sau reumatismale.
Fragilitatea îi face vulnerabili la fracturi. Pierderea danturii
îngreunează digestia şi modifică aspectul feţei. Toate organele
interne trec prin fenomenul de degradare.
Respiraţia scade în eficienţă producând efecte de
degradare a întregului organism şi apariţia de bronşite şi
enfizeme pulmonare.
Digestia se modifică, scade pofta de mâncare, defecaţia
şi urinarea suferă existând obligaţia unei alimentaţii cu
proteine şi vitamine.
Metabolismul bazal creşte, termoreglarea este mai
puţin activă, bătrânii suferind de frig.

Planul senzorial tinde să se echilibreze pe baza
experienţei senzoriale acumulate. Se manifestă într-o primă
etapă o scleroză a receptorilor senzoriali urmată de diminuarea
activităţii nervoase superioare. Prima degradare o înregistrează
văzul mai ales la persoanele care suprasolicită vederea sau care
lucrează în mediul toxic. Scade capacitatea de modificare a
cristalinului, claritatea imagini, diferenţierea culorilor,
reducerea câmpului vizual. Apar boli degenerative ale ochiului
precum glaucomul, cataracta sau dezlipirile de retină. După 70
de ani poate avea loc o revenire discretă a vederii, o
reechilibrare vizuală.
Auzul se modifică prin scăderea sensibilităţii datorită
sclerozării urechii interne. Auzul fonematic este mai slab (nu
înţelege ce vorbeşti), prelucrarea informaţiilor mai dificilă se
creează stări de disconfort şi o relativă izolare. Şi auzul şi
văzul se pot însă proteza.
Sensibilitatea tactilă se degradează scăzând
sensibilitatea la cald, rece şi la durere. Se conserva însă
112
sensibilitatea pentru domenii de mare experienţă senzorială. În
evaluarea greutăţilor se observă o lipsă de abilitate analitică şi
o slabă diferenţiere a stimulilor complecşi (la figura dublă
bătrânul nu vede decât una). Scad performanţele mişcărilor,
continuitatea, timpul de reacţie, dar nu sunt degradate
deprinderile motorii ale experienţelor acumulate. Aceasta
explică numărul mare al conducătorilor auto de peste 65 de ani
mai ales femei. Din cadrul proceselor de cunoaştere de nivel
intelectual, memoria este cea mai fragila la deteriorare, mai
ales cea de scurta durata (uită unde a pus un obiect azi).
Memoria de lungă durată este mai rezistentă, dar cu asociaţii
confuze. Gândirea devine mai lentă, atenţia mai puţin
distributivă, vorbirea mai rară cu pauze lungi. Creşte
emotivitatea, nervozitatea, irascibilitatea, se manifestă slaba
cooperarea, anxietate, capricii, dependenţe de moment.
Persoanele în vârstă active îşi menţin luciditatea şi echilibrul
psihic. Declinul este determinat de factori subiectivi, de
structura anatomo-fiziologică a individului, de condiţiile de
mediu natural, social şi cultural în care trăieşte, dar şi de
rezistenţa genetică.
În condiţii favorabile, inteligenţa se menţine relativ
activă, dar când se manifestă declinul, au loc momente de
„gol” intelectual, forţa de argumentare scade, iar în exprimare
îşi face apariţia confuzia. Inteligenţa se poate menţine relativ
activă. Fluxul ideilor însă scade şi teama de angajare în
discursuri verbale. Emil Verza şi Ursula Şchiopu au pus în
evidenţă câteva caracteristici de gândire la bătrâni: creşterea
subiectivităţii, operarea cu categorii absolute (bine – rău,
adevărat – fals), inflexibilitatea opiniilor şi raţionamentelor,
scăderea fluenţei ideilor, scăderea capacităţii de demonstrare.
Pe plan verbal apar de multe ori repetările sau chiar
forme de balbism. Scrisul devine tremurat, colţuros, nesigur.
Dacă şi-au făcut apariţia şi fenomenele parchinsoniene, atunci
transpunerea în planul grafic al ideilor necesită un efort mai
mare.
113
Persoanele cu nivel de instrucţie şi cultura redusă au un
declin intelectual mai puternic. Există plăcerea pentru călătorii,
filme, citit, conduite de spectator (bătrânii care ies pe bancă).
Se deteriorează aprecierea timpului dar nu şi a timpului legat
de ritmurile biologice (masă, somn). Apare tendinţa de
fabulare cu privire la trecutul lor, bătrânii devenind avizi de
consacrări generale şi onoruri. H. Wallon spune că puţini
oameni ştiu îmbătrânii frumos. Măsurarea deteriorării
intelectuale se poate face fie folosind matricele progresive
Raven, fie prin raportarea performanţelor de la 60 – 70 de ani
la nivelul maxim al performanţelor persoanei în cauză.
În relaţiile cu cei din jur apare regretul pentru
perioadele fericite, teama faţă de moarte, spaima faţă de
inutilitate, care dă un caracter tragic, de tristeţe şi un sentiment
de frustrare. Apare exagerarea sinelui, raportarea la propria
persoana, a tuturor faptelor inhibându-se latura
comunicaţională, persoanele părând reci şi insensibile.
La bătrâni apar amneziile infantile, de origine infantilă,
uitând momente penibile din viaţă. De asemenea apare
fenomenul de perseverare, de negativism, accentuat când Ii se
atrage atenţia de cei din jur. Apare şi ideea de persecuţie legată
de faptul că are impresia că nimic din ce spune sau face nu este
pe placul altora.
Comportamentul poate fi aberant, manifestat prin
părăsirea domiciliului, vagabondaj, consum de alcool, sau
tentative de viol şi perversiunii sexuale. Există şi
comportamente dominate de agresivitate, îndreptate împotriva
altora sau a propriei persoane sub forma automutilărilor sau
suicidului, mai mult la bărbaţii de peste 60 de ani.
Îmbătrânirea personalităţii
Longevitate ridică probleme ce se referă la fondurile
sociale alocate din buget, la fondurile de asistenţă medicală ce
sunt necesare întrucât bătrâneţea este încărcată de boli şi
cerinţe de asistenţă medicală. Pensionarea duce la scăderea
114
veniturilor şi a nivelului de trai. Situaţia material economică se
asociază celei social – psihologice. Casa, locuinţa devine
centrul de interese (reamenajarea locuinţei, ore de plimbare)
Dacă acceptăm faptul că retragerea din viaţa profesională
implică o serie de factori psihotraumatizanţi, atunci trebuie
subliniate mecanismele de compensare, cu caracter pozitiv,
care prelungesc formele de activitate ale individului
(frecventarea unor cluburi, sporturi, călătorii, activităţi de
loisir). Există însă situaţii ce permit continuarea activităţii
profesionale în regim de tip parţial, favorizând în felul acesta o
retragere treptată din viaţa profesională, evitându-se astfel
ruptura bruscă şi anulând psihotraumatismul pensionării.
Astfel se va proteja starea de sănătate mintală prin adaptarea
treptată la un stil de viaţă liber. Retragerea din profesiune nu
este numai un efort de adaptare şi de reevaluare de sine a
individului; ea presupune adoptarea unui nou mod de „ a
vedea” şi de „A gândi” viaţa şi propria persoană, de a se pune
de acord cu noul său statut şi rol cu familia cu grupul social
(Enăchescu C.).
Aplicându-se cunoscute inventare de personalitate s-a
realizat o tipologie a bătrânilor pe următoarele criterii: 1)
sociabilitate; 2) subiectivism; 3) extroversie; 4) introversie; 5)
echilibru afectiv; 6) vitalitate; 7) dependenţă; 8) tendinţa de
aplanare sau antrenare de conflicte;
Astfel rezultă 6 tipuri de bătrâni:
1. Constructiv:
sociabil, echilibrat, mobil, cu vitalitate, raţional,
extrovertit. Este un bătrân frumos.
2. Dependent (neajutorat):
anxios, subiectiv, neajutorat, introvertit:
3. Defensiv:
nesociabil, anxios, lipsit de mobilitate şi de
vitalitate, introvertit
115
4. Demonstrativ:
sociabil, cu mobilitate şi vitalitate, cu atitudine de
conflict, raţional şi extrovertit.
5. Ostil:
nesociabil, anxios, conflictual, introvertit
6. Subiectiv:
Latent
Modelul de dezvoltare al personalităţii pe care îl
propune Freud este o succesiune de stadii psihosexuale: oral de
la 0 la 18 luni, anal de la 18 la 36 de luni, falic de la 3 la 6 ani,
de latenţă de la 6 ani la pubertate, genital de la pubertate. Ca şi
la J. Piaget, structura finală apare la adolescenţă, stadiul genital
fiind pentru personalitate ceea ce stadiul formal este pentru
inteligenţă. Celebrul discipol al lui Sigmund Freud, Jung
consideră că dezvoltarea se produce din leagăn până în
mormânt, adică de-a lungul întregii vieţi, ceea ce era în
contradicţie cu ideile dominante ale timpului său. Potrivit
concepţiei lui Jung, în îmbătrânire apar două tendinţe
fundamentale.
Prima se referă la cuplul extravertire – intravertire.
Jung consideră că spre mijlocul vieţii se produce o inversare,
care ar conduce individul spre un nou echilibru. Tânărul ar fi
predominant extrovertit, datorită nevoii de afirmare de sine şi
de realizare personală, în schimb a doua jumătate a vieţii s-ar
traduce printr-o creştere puternică a introvertirii, persoana
întorcându-se spre analiza sentimentelor personale, spre
bilanţul propriei vieţi.
A doua tendinţă se referă la cuplul feminitate –
masculinitate. După Jung, posedăm o dublă personalitate,
feminină şi masculină. În copilărie dezvoltăm o latură şi o
inhibăm pe cealaltă. În prima jumătate a vieţii noastre, băiatul
aderă la rolul de bărbat, iar fetiţa la rolul de femeie. În a doua
jumătate am elibera laturii refulate. Nu este vorba de o
inversare a rolurilor, ci mai degrabă un echilibru mai bun între
116
Eul nostru real şi presiunea stereotipurilor sociale. Diminuarea
distanţei dintre personalitatea feminină şi personalitatea
masculină este numit fenomen de androginie. Acest fenomen
se exprimă la nivelul reprezentărilor şi mai puţin la cel al
comportamentelor, pentru care diferenţele sexuale rămân
importante. Adultul vârstnic este deci mai introvertit şi ar avea
o tendinţă spre androginie la nivelul reprezentărilor.
După Erikson dezvoltarea personalităţi se realizează în
opt stadii, fiecare stadiu pregătindu-l pe următorul şi bazându-
se pe cel anterior, motorul ce permite trecerea de la un stadiu la
celălalt fiind conflictul. Fiecare stadiu este caracterizat printr-o
criză ce necesită rezolvarea ei. În „copilăria mică” criza se
structurează în jurul opoziţiei încredere (siguranţă, confort)
versus neîncredere (sentimente de abandon), şi se joacă în doi.
În „copilăria” propriu – zisă, criza se traduce prin autonomie
versus ruşine şi îndoială. Acum, câmpul social al copilului se
lărgeşte, cuprinzându-l şi pe tată. Al treilea stadiu este numit
de Erikson „vârsta jocului” şi se structurează în opoziţia
iniţiativă – culpabilitate. Câmpul social se extinde până îi
cuprinde pe toţi membri familiei. „Vârsta şcolară” este cel de
al patrulea stadiu şi se structurează în opoziţia productivitate –
inferioritate. Câmpul social se extinde prin apariţia semenilor.
Stadiul „adolescenţei” se structurează între „cine sunt?” şi
„cine vreau să fiu”. Sentimentul dominant este fidelitatea faţă
de grup. Al şaselea stadiu este cel al „tânărului adult”.
Dorinţele de intimitate şi de izolare reprezintă cei doi poli ai
crizei. Câmpul social al individului se organizează în jurul unei
reţele de prieteni şi a unei reţele amoroase. În „Vârsta
maturităţii” lupta se dă între sentimentul de generativitate
(interes pentru generaţia următoare şi pentru educaţia sa,
misiunea individului de a menţine şi de a perpetua societatea)
şi cel de stagnare (sentimentul de a fi absorbit şi depăşit de
constrângeri). Dacă primează cea dintâi, atenţia faţă de semeni
devine motorul dominant al comportamentului. Pentru bătrân,
problema se pune în termenii controlării contradicţiei dintre
117
integritatea personală şi disperare, dintre dorinţa de a se bucura
de viaţă şi de a îmbătrâni demn şi anxietatea legată de
pierderea autonomiei şi a morţii. Acum este perioada în care
persoana îşi face bilanţul vieţii, măsurând distanţa dintre
scopurile pe care şi le-a fixat şi cele pe care le-a atins,
proiectele la care a visat când era tânăr.
Problema centrală care poate fi găsită la toţi autorii este
cea a relaţiilor dintre stabilitatea şi schimbarea personalităţii
de-a lungul vieţii.
O bătrâneţe reuşită este legată de: slaba probabilitate de
manifestare a bolilor, în special a celor legate de pierderea
autonomiei, menţinerea unui înalt nivel funcţional pe planurile
cognitiv şi fizic (bătrâneţea optimă) şi păstrarea unui
angajament social şi a unei stări de bine subiective.
118
Stadiul terminal
La vârstele înaintate, teama de moarte trece pe primul
plan. Moartea la oamenii în vârstă se numeşte stadiul terminal
şi începe cu boala ce se cunoaşte a fi fatală. Sunt trei feţe ale
evenimentului terminal: moartea biologică, moartea
psihologică şi moartea socială.
Moartea biologică.
Moartea biologică se referă la procesele fiziologice şi
medicale, degradarea progresivă a diferitelor organe. Încetarea
bătăilor inimii, activităţii electrice a creierului, respiraţia.
Momentul este marcat de tensiune supremă.
Moartea fiziologică este un proces desfăşurat în etape
ea decurge în mod treptat avansând pe anumite linii, ezitând în
cuprinderea unor organe sau restrângându-se din faţa unor
aparate sau sisteme prin reversibilitatea funcţiilor. Mijloacele
moderne de investigaţie psihofiziologică, posibilităţile actuale
de reanimare au demonstrat nu numai reversibilitatea unor
funcţii a căror activitate părea de mult încetată, dar au pus sub
semnul întrebării însăşi criteriile considerate până acum
obiective de constatare şi definitivare a morţii. Astfel clasicele
semne de obiectivare a morţii valabile până nu de mult
(absenţa pulsului, lipsa de aburire a oglinzii aşezate în faţa
gurii, absenţa reacţiei la un stimul termic violent, resorbţia
eterului injectat subcutanat, etc.) au intrat astăzi în istoria
medicinii. Se poate vorbi despre moartea fiziologică ca despre
un proces în care patologia se interferează cu tanatologia şi
deci trebuie stabilit nu momentul morţii ci momentul de la care
viaţa nu mai poate fi reversibilă. Deci funcţiile unor organe pot
continua încă. În procesualitatea instalării morţii trebuie
subliniat caracterul inegal al avansării ei.
Moartea psihologică.
Moartea psihologică exprimă disoluţia
comportamentului şi conştiinţei de sine, apare resemnarea,
119
oboseala, forme diferite de manifestare influenţate de
caracteristicile culturale. Momentul morţii este o derulare a
vieţii în care poate apărea un grad de cenzură, luciditate, cu
accentuarea comunicării neverbale prin privire. Moartea
psihologică este strâns legată de moartea fiziologică. Moartea
fiziologică a fost considerată ca fiind instalată ireversibil odată
cu absenţa activităţii bioelectrice cerebrale. Cercetări ulterioare
au arătat că moartea este un proces în care elemente antagonice
cuceresc poziţii variate menţinându-şi frontierele; astfel că
dispariţia undelor cerebrale poate fi apreciată şi ca un repaus
temporar sau ca o inhibiţie temporară consecutivă atingerii
unor dinamisme încă incomplet elucidate. Instanţele neuronale
asemănătoare celor care determină reluarea automatismului
cardiac pot interveni şi aici în reluarea ritmurilor bioelectrice.
Stabilirea momentului morţii fiziologice este importantă pentru
prelevarea de organe, realizarea grefelor şi chirurgia
transplantelor. Moartea psihologică se exprimă prin disoluţia
comportamentului, a conştiinţei de sine (identităţii) şi a
relaţiilor cu cei din jur. Acest aspect este extrem de complex şi
împreună cu deteriorarea marilor funcţiuni vitale se integrează
în fenomenul de comă (agonie).
Moartea socială.
Cuprinde înregistrarea vieţii, înmormântarea,
rezolvarea moştenirii materiale şi spirituale, rezolvarea
schimburilor sociale pe care le implică.
Schimbările răspunsului sexual la bărbaţi

Există o serie de modificări care influenţează buna
desfăşurare a actului sexual între care trebuie amintite:
modificările prostatei, care în jurul vârstei de 50 de ani îşi
pierde elasticitatea, produce mai puţină plasmă seminală şi o
elimină cu mai puţină forţa în timpul ejaculării; modificările
testosteronului care se manifestă prin scăderea apetitului
sexual. Diminuarea apetitului sexual poate avea şi alte cauze
120
cum ar fi: factorii de stres, condiţiile medicale sau medicaţia
care are ca efect reducerea interesului pentru sex. Un mic
procent de bărbaţi vor beneficia de medicaţia cu testosteron
pentru creşterea apetitului sexual, dar aceasta terapie nu va
spori erecţia sau abilitatea de a obţine sau intensifica orgasmul.
La bărbaţi, activitatea sexuala descreşte progresiv cu
vârsta. Acest fapt a fost dovedit de reducerea interesului şi a
implicării în probleme sexuale, dificultatea obţinerii erecţiei şi
reducerea satisfacţiei sexuale. Perioada aceasta este cunoscuta
sub denumirea de andropauză.
Nu exista o vârsta precisă a declinului potentei sexuale
la bărbat dar există anumiţi factori, extra-fiziologici care o pot
influenta: starea social - economică, atitudinea partenerei,
educaţia, starea civilă. Tulburările se instalează de obicei lent,
rareori brusc. Uneori perioadele de declin alternează cu
reveniri spontane, dar trecătoare. Frecventa raporturilor
sexuale scade progresiv. Odată cu avansarea în vârstă, stimulii
erotogeni trebuie să fie de mai mare intensitate pentru a
produce un răspuns, iar episoadele de erecţie spontane îşi
reduc frecvenţa sau dispar. Durata fazei latente creşte şi erecţia
nu mai este completă. Paradoxal, timpul de ejaculare poate fi
prelungit, îmbunătăţind calitatea actului sexual, dar se măreşte
şi timpul necesar pentru a atinge următoarea erecţie.
Andropauza este o perioada de bulversare în care se rupe
echilibrul organismului adult şi se restabileşte un altul, cel al
vârstei a III-a.
Tulburările de andropauză sunt mult mai severe la cei
cu patologie asociată (cardiopatie, diabet zaharat, intervenţii
chirurgicale de prostata, ateroscleroza) şi la cei cărora li se
administrează medicamente care inhibă acţiunea androgenilor
(hormoni masculini). Consumatorii cronici de alcool pot avea
o reducere a activităţii sexuale suplimentară faţă de cea
diminuată de vârstă. În ultimii ani s-a mai descris aşa - zisul
sindrom YUPPIE, definit ca o dorinţă sexuală diminuată. A
apărut în contextul stresului modern, al grijii excesive pentru
121
păstrarea locului de muncă, al dorinţei de ridicare a
standardului de viaţă, precum şi a oboselii cronice specifice
ritmului alert al vieţii cotidiene contemporane. La apariţia unor
tulburări de tipul: potenţă scăzută sau absentă, nervozitate,
libidou diminuat sau absent, irascibilitate, oboseala fizică şi
intelectuală, depresie, scăderea memoriei şi a capacităţii de
concentrare, bărbatul trebuie să se adreseze medicului pentru
a-şi ameliora simptomatologia.
Schimbările răspunsului sexual la femei

Femeile ajung la menopauză atunci când ovarele
semnalizează sfârşitul perioadei în care poate fi procreat un
copil, prin scăderea estrogenului. Pentru unele femei
fenomenul este unul abia sesizabil, singura modificare fiind
oprirea menstruaţiei. Pentru altele, apariţia simptomelor ca
bufeurile, schimbările de stare şi momentele dureroase fac ca
menopauza să fie o etapă şi mai dificilă. Vestea buna este că
activitatea sexuală a femeilor poate creşte în timp ce nivelul
estrogenului scade. În plus, fără riscul de a rămâne însărcinate,
multe femei descoperă o libertate pe care nu au avut-o până
atunci.
Modificări vaginale apar odată cu începutul
menopauzei, prin slăbirea ţesutului vaginal şi o diminuare până
la dispariţia totală a lubrifierii vaginale. Ambele probleme pot
fi încetinite prin tratament hormonal. Persoana creşte în
greutate, apare calviţia, scade tonusul muscular şi rezistenţa
fizică, apare osteoporoza şi altele.
Menopauza este o stare fiziologica normală
caracterizată prin încetarea menstruaţiei, care intervine de
regula între 45 şi 50 de ani. Ea este precedată de câţiva ani de
premenopauză, stare de multe ori critică, caracterizată prin
cicluri menstruale neregulate, însoţite de astenie, irascibilitate,
anxietate, uneori chiar de depresie psihică. Aceste fenomene
sunt însoţite de senzaţia de ameţeală sau de leşin, de
transpiraţii nocturne şi de o stare de hipersensibilitate, cu
122
consecinţe în relaţiile cu cei din jur. Pot surveni chiar şi
tulburări cardiace, respiratorii şi bufeuri. La toate aceste
simptome subiective se mai adaugă şi simptomele obiective,
caracteristice menopauzei, precum îngrăşarea (creşterea
ponderală cu 8-10 kg în câteva luni), tulburări ale tensiunii
arteriale, edeme (în special ale picioarelor), evidente mai ales
seara. În toate aceste simptome caracteristice premenopauzei şi
menopauzei, numeroase specii de plante şi produse
fitoterapeutice pot contribui, atât preventiv cât şi curativ, la
diminuarea şi ameliorarea simptomelor atât de supărătoare
pentru majoritatea femeilor în aceasta stare fiziologica, de
altfel normala. Dintre speciile de plante recomandate în
tratamentul profilactic şi curativ al acestor simptome, se pot
specifica: Coada Şoricelului, Pelinul, Arnica, Păducelul,
Sunătoarea, Rozmarinul, Valeriana, Talpa Gâştii şi altele.

Speranţa de viaţă creşte. Apar însă numeroase
probleme, mai ales cea a îmbătrânirii populaţiei. În Franţa, de
exemplu, populaţia de peste 50 de ani va creşte cu 75%, iar
până în 2040 va putea număra 10 milioane de persoane de
peste 75 ani. Astfel până la cinci generaţii vor trăi laolaltă, cu
toate tensiunile şi divergenţele pe care le presupune acest
lucru. Creşterea numărului de persoane în vârstă ridică
probleme sociale diverse, dar pot ridica în acelaşi timp şi
probleme individuale de familie.
Pensionarea a fost introdusă în Germania 1889 apoi
Danemarca, Anglia şi SUA, ţări cu potenţial economic, în care
pensionarea era concepută ca o asistenţă socială plătită din
taxele generale ale oamenilor doar celor cu venituri mici.
Ulterior s-au creat fonduri de pensii din contribuţiile în timpul
vieţii de muncă, pensia devenind un drept inalienabil. Mult
mai târziu cota de pensionare s-a extins şi la membrii familiei,
copii, soţie şi chiar părinţi, bătrâni şi bolnavi.
123
Există o serie de aspecte sociale ale bătrâneţii: de
creştere a vârstei şi de protejare socială a bătrânilor, de folosire
socială a experienţei profesionale şi sociale, de profilaxie a
bătrâneţii şi lupta împotriva bolilor de degenerescenţă.
Mai jos sunt selectate câteva prestaţii acordate
bătrânilor, bolnavilor cronici şi familiilor numeroase în diferite
ţări. (Din Psihologie Medicală şi Asistenţă Socială, Dr.
Ruxandra Răşcanu, p.324-334)
Ajutorul gospodăresc este o formă de ocrotire a vârstnicilor

şi bolnavilor cronici, organizat în Austria, Belgia, Danemarca,
Elveţia, Franţa, Finlanda, Germania, Italia, Olanda, Spania,
Japonia, Cehia şi în alte ţări.
Se precizează că:
- în Danemarca sunt organizate servicii de ajutor
gospodăresc de către fiecare organ local;
- în Finlanda sunt organizate centre de ajutor la
domiciliu de către comune, organizaţii voluntare,
Crucea Roşie finlandeză;
- în Olanda sunt organizate servicii auxiliare pentru
menaj;
- în Franţa, această formă de prestaţie se acordă în cadrul
echipei mobile mixte care se ocupă de bătrâni la
domiciliu;
- în Japonia, încă din anul 1970 existau 6000 de agenţii
sociale care acordau această formă de prestaţie.
Ajutoarele medicale gratuite pentru bătrâni se acordă în

diferite ţări sub forme variate, astfel:
Austria, Cehia, Germania
- îngrijire la domiciliu;
Belgia
- examen medical periodic;
124
- spitalizare la domiciliu - servicii organizate experi-
mental în anumite regiuni ale ţării, în cadrul cărora se
asigură şi ajutorul gospodăresc.
Franţa
- spitalizare la domiciliu;
- spital de zi;
- centre de zi pentru tratament, cu secţii de geriatrie şi
psihiatrie;
- centre de consultaţie: geriatrie şi psihiatrie.
Finlanda
- programe de recuperare prin tratamente ambulatorii.
Italia
- asistenţă medicală la domiciliu;
- consultaţii de geriatrie;
- spitale de zi - asigură transportul bătrânilor la unitate,
aplicând tratamente celor bolnavi care n-au nevoie de
spitalizare;
- spitale de geriatrie;
- institut de geriatrie pentru bătrânii bolnavi cronic;
- secţii de geriatrie la cămine.
Olanda
- asistenţă medicală la domiciliu - medicul de familie;
- asigurarea tratamentelor şi a igienei de către infirmiere;
- spitale de zi;
- informaţii privind igiena şi regimul alimentar (dietetic)
în centre special create.
Spania
- centre de geriatrie în fiecare regiune a ţării;
- instituţii de îngrijire pentru pensionarii ce nu se
autoservesc;
- instituţii de geriatrie pentru readaptare;
- spitale de zi pentru tratament de readaptare.
Canada
125
- asistenţa stomatologică gratuită - examinare anuală.
Japonia
- consult medical anual pentru toate persoanele în
vârstă de peste 65 de ani; examinare, diagnostic,
îndrumare şi tratament pe baza unui program naţional
aplicat de prefecturi şi autorităţile locale;
- asistenţă medicală la domiciliu.
Locuinţe pentru bătrâni

Danemarca
- apartamente supravegheate asemănătoare cu
căminele-hotel;
- apartamente pentru îngrijiri destinate celor bolnavi
cronic ce necesită o îngrijire calificată (fără
spitalizare);
- blocuri cu apartamente pentru pensionari sau cămin-
hotel pentru bătrâni invalizi şi cămine-hotel pentru
cei cu invalidităţi grave, aici asigurându-li-se
îngrijirea medicală corespunzătoare;
- service-flats - apartamente independente, special
echipate şi adaptate pentru bătrânii cu deficienţe
fizice. Aceştia au acces la servicii comune, primesc
îngrijiri şi alte servicii în mod rapid (în apartament
există instalaţii speciale de apă).
Elveţia
- apartamente pentru vârstnici - încă din 1970 existau
la Zürich, 1.061 de asemenea apartamente.
Franţa
- cămine-hotel.
Germania
- locuinţe adaptate pentru bătrâni;
- apartamente în căminele de bătrâni;
- camere particulare în căminele de pensionari cu preţ
mai mic plătibil în rate;
126
- apartamente pentru vârstnici, construite sub forma
unui complex special în interiorul unui cartier,
administrate de o persoană competentă; în Hamburg
există cea. 1.000 apartamente;
- cartier de locuinţe adaptate bătrânilor cu deficienţe
fizice - în Berlin;
- blocuri de locuinţe: (3 blocuri cu 750 locuri fiecare la
Stuttgart).
Italia
- cămine hotel.
Norvegia
- „service-flats” - locatarii sunt abonaţi la un sistem de
servicii.
Marea Britanie
- case mari vechi, transformate în apartamente adaptate
pentru vârstnici, cu bucătărie şi baie comune (chiria
mică, accesibilă locatarilor).
Olanda
- „service-flats - locatarii sunt abonaţi la un sistem de
servicii;
- locuinţe pentru bătrâni cu instalaţie de apel la intrare
(sisteme de alarmă), care atrage atenţia trecătorilor că
o persoană bătrână solicită ajutor.
Spania
- cartier de locuinţe adaptate pentru bătrâni, situat la
periferia Madridului;
Suedia
- „service-flats” - locatarii sunt abonaţi la un sistem de
servicii;
- cămine-hotel, în cadrul unui complex pentru
vârstnici.
- se asigură un prânz zilnic (mâncare caldă)
persoanelor de peste 60 ani la un preţ în jur de 1,50
dolari, în centre publice, iar bătrânilor deficienţi li se
127
serveşte masa la domiciliu; cei lipsiţi de venit
primesc gratuit mâncarea.
Italia
- centru pentru vârstnici cu program de zi care oferă
servicii de tip: îngrijiri medicale şi igienice; club-
activităţi recreative, culturale şi ocupaţionale; cantină,
spălătorie, bază operativă pentru acordarea unor
servicii la domiciliu (servirea mesei, spălarea lenjeriei
etc).
6.3.5. Pensionarea
„Bătrâneţea apare atunci când începi să te temi de ea”

Alexandru Vlahuţă
Întreruperea activităţii persoanelor vârstnice este

necesară ca urmare a pierderii treptate a abilităţilor lor, ceea ce
face posibilă transferarea şi însoţirea în procesul de preluare a
responsabilităţilor de către generaţiile mai tinere. Diferenţierile
dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte întreruperea
activităţii profesionale sunt semnificative, bărbaţii fiind mai
afectaţi de pierderea rolurilor deţinute până atunci, de
autoritatea profesională, de poziţia socială şi prestigiul funcţiei
deţinute, în timp ce pentru femei momentul pensionării este
mai puţin dureros fiind realizat gradual, femeile fiind mult mai
implicate în activităţi casnice decât bărbaţii, întreruperea
activităţii profesionale oferind ocazia implicării mai
accentuate în rolurile familiale.
Mediul influenţează atitudinea faţă de momentul
pensionării, persoanele din mediul urban care au fost implicate
exclusiv în activităţi profesionale, sunt foarte pesimiste în ceea
ce priveşte momentul pensionării, pe când în mediul rural ca
urmare a specificului activităţilor desfăşurate aici, în care
persoanele sunt obligate să desfăşoare şi alt gen de activităţi de
128
întreţinere a locuinţei, activităţi gospodăreşti şi chiar agricole,
pentru acestea încetarea activităţii nu este percepută ca o
ruptură, nu se realizează brusc. Pensionarea reprezintă un
fenomen important în viaţă, care poate marca un punct
terminus al dinamismului social sau, din contră, un punct de
început pentru o viaţă rezervată relaxării şi tuturor activităţilor
pentru care nu au existat timp sau fonduri anterior. Există şi
situaţii în care pensionarea apare dintr-o necessitate de boală,
moment care survine de obicei brusc, fără nici o pregătire, şi al
cărui impact aduce cu sine multiple probleme la nivel
individual sau la nivelul societăţii.
„Criza pensionării” se manifestă mai frecvent la cei
care nu au avut anterior o ocupaţie extraprofesională care să-i
pasioneze - un hobby.
În lipsa unei pregătiri de specialitate, a unor „cursuri de
preretragere”, pensionarul atrage inerţia, lipsa de iniţiativă,
pierderea ritmului, a relaţiilor sociale, accentuează tendinţa la
un fel de anchilozare psihică şi fizică. La persoanele suferinde,
se constată accentuarea preocupării pentru starea sănătăţii,
acestea devenind anxioase şi depresive şi sfârşind prin a se
izola, trăindu-şi zilele în solitudine.
Menţinerea aptitudinilor intelectuale şi a creativităţii, o
anumita „întinerire” spirituală prin asocierea înţelepciunii,
experienţei cu dorinţa de a fi util - chiar dacă trecerea anilor şi-
a spus, necruţător cuvântul - sunt o parte din remediile „bolii
pensionării”.
Integrarea socială şi reintegrarea socială are o notă
aparte, referindu-se la populaţia vârstnică pensionară, care a
încetat să mai aibă poziţia şi comportamentul social din
perioada de activitate profesională.
În cadrul populaţiei vârstnice pensionare distingem:
a) vârstnici cu o bună stare a sănătăţii fizice şi psihice,
capabili să rămână activi şi după vârsta de 60 de ani
(de regulă pe intervalul 60-75 de ani) şi
129
b) vârstnici cu o stare precară a sănătăţii fizice, care
nu le mai permite să rămână activi decât în mod
diferenţiat, selectiv şi pentru scurte perioade de
timp.
Integrarea sociala reprezintă o politică a societăţii faţă de
vârstnicii pensionari din prima categorie - capabili să rămână
activi după vârsta de 60 de ani - prin care se urmăreşte
asigurarea unui cadru social necesar desfăşurării unei activităţi
utile din punct de vedere social.
Integrarea socială a vârstnicului pensionar capabil încă
de activitate înseamnă deci transferul statutului şi rolului din
perioada de activitate profesională în cea de pensionar. De
realizarea unui astfel de transfer depinde menţinerea conştiinţei
utilităţii sociale a vârstnicului şi, plăcerea de a trăi.
Reintegrarea socială a vârstnicului se referă la acea categorie
de vârstnici pensionari cu o stare de sănătate deficitară. Drept
urmare se impune o redefinire selectivă a posibilităţilor
vârstnicului cu dizabilităţi (cu o stare funcţională deficitară) de
a rămâne activ, de a-si păstra conştiinţa utilităţii sociale,
oferindu-i-se corespunzător acestor posibilităţi condiţii
concrete de desfăşurare a unor activităţi. Activităţile accesibile
acestei categorii de vârstnici poartă numele de „activităţi
informaţionale” (in cadrul familiei, în anturajul rudelor,
prietenilor).
La rezolvarea problemei integrării sociale a
vârstnicului contribuie mai mulţi factori: asistenţa geriatrică
profilactică sau curativă, o bună stare a sănătăţii fizice şi
psihice, mediul familial, organele administrative.
Omul are nevoie de ocupaţie, de activitate, nu numai
din considerente de ordin social- economic, ci şi pentru
întreţinerea diferitelor funcţii ale organismului. Munca
reprezintă o ocupaţie fundamentală a existenţei omului şi în
acest sens deosebit de interesant este experimentul profesorului
Hebb din Montreal, care a căutat şi a găsit voluntari pentru
„lenevire”. Pe lângă plată, el le-a asigurat acestora şi un grad
130
sporit de confort. Din cei 46 de subiecţi selecţionaţi pentru
studiu, numai unul a rezistat mai mult de 5 zile, unul 117 ore,
altul 113 ore, iar ceilalţi au renunţat după 70 de ore. Concluzia
a fost aceea că munca este absolut necesară omului.
Antrenarea intr-o anumita ocupaţie a fost folosită şi ca
tratament pentru unele afecţiuni- este vorba de aşa numita
„terapie ocupaţională”. Grecii şi egipteni practicau terapia
ocupaţională distractivă pentru tratamentul tulburărilor psihice.
Philippe Pinell, încă din 1809, a stabilit că munca prestată
riguros a reprezentat calea cea mai sigură de a menţine
sănătatea şi buna dispoziţie a pensionarilor unui azil. Pe baza
unor experimente privind rolul terapiei ocupaţionale, se ajunge
la concluzia că, mulţi pacienţi cu afecţiuni psihice grave şi cu
tendinţă la izolare pot fi îndrumaţi spre o activitate şi
colaborare între ei, precum şi spre o oarecare extindere a sferei
relaţiilor sociale, în acest fel redobândind sentimentul utilităţii
sociale alături de semenii lor.
Nevoia de activitate este resimţită la orice vârstă, cu
atât mai mult la vârstele înaintate, când nevoilor fiziologice şi
psihologice li se adaugă educaţia şi deprinderea de a munci
câştigate de-a lungul întregii vieţi. Vârstnicul, ca şi cei tineri,
are nevoie de activitate, de societate, să lege prietenii, sa fie
folositor colectivităţii.
Spre deosebire de timpul liber al omului în plină
activitate, care se înscrie între perioadele de muncă şi cele de
odihnă, la vârstnic, odată cu încetarea activităţii profesionale,
timpul liber capătă alte dimensiuni. Dacă acceptăm ideea
potrivit căreia timpul liber este un timp disponibil, lipsit de
constrângere, atunci pentru pensionari „timpul liber” apare ca
un timp continuu, o durată de timp compactă, nefracţionată, de
care poate dispune cum doreşte.
De altfel s-a observat că utilizarea cât mai fructuoasă a
timpului liber nu se transformă într-o problemă pentru toţi cei
care păşesc pragul pensionării. Se apreciază că un număr de
bătrâni văd în încetarea activităţii cel mai bun mijloc de a se
131
realiza conform aspiraţiilor acumulate de-a lungul unei vieţi.
Aceştia acceptă bucuroşi degrevarea de obligaţiile
profesionale. În sfârşit, îşi pot organiza „noua viaţă” în
conformitate cu propria lor dorinţă, se pot dedica unor ocupaţii
necontrolate ierarhic de vreun şef, îşi pot găsi satisfacerea
realizării intr-o activitate pe care ş-au ales-o, năzuind la ea de
multă vreme. În această categorie sunt incluşi intelectualii,
muncitorii, micii funcţionari.
Chiar dacă persoanele vârstnice au de obicei ocupaţii în
cadrul familiei, acestea sunt deseori restrânse şi sărace în
stimuli, nu oferă satisfacţii şi contacte sociale. Asemenea
situaţii se impun a fi evitate, pentru ca bătrânii să nu se simtă
izolaţi şi aruncaţi la marginea societăţii. În acest scop, apare ca
fiind necesară asigurarea prin organizare a unor asemenea
activităţi, care să suplinească pierderile suferite pe plan social
prin retragerea din viaţa activă.
Tipurile de timp liber care pot preocupa pe vârstnici, în
afara timpului destinat activităţilor legate de anumite obligaţii
(casnice, familiale) sunt multe. De la activităţi fizice
(ciclismul, turismul, sporturi ce pot fi practicate până la o
vârstă înaintată de către pensionarii care au o stare de sănătate
bună), activităţi culturale (muzică, pictură, lectură,
perfecţionarea cunoştinţelor), până la activităţi utile precum
mici reparaţii meşteşugăreşti, grădinărit (unele cercetări
remarcă faptul că un procent de 42% din totalul persoanelor
trecute de 60 de ani se ocupa cu grădinăritul).
Se poate aprecia că timpul liber al vârstnicilor
dobândeşte dimensiuni şi semnificaţii neîntâlnite la celelalte
grupe de vârstă. Astfel, o particularitate este aceea că timpul
liber devine o problemă pentru individ după încetarea
activităţii profesionale, a activităţilor organizate, care
determină schimbări în întregul mod de viaţă al acestuia. În
concepţia gerontologilor, ţinând seama de anumite
particularităţi morfo-funcţionale, activitatea profesională nu
132
trebuie total şi brusc abandonată, ci adaptată posibilităţilor
individuale (ca durată, ritm, etc.)
Pentru vârstnicul care are sentimentul inutilităţii sociale
şi care, nemaifiind solicitat în vreun fel, simte că îşi pierde
prestigiul, poziţia în societate, pensionarea aduce cu ea şi
confirmarea „oficială” a bătrâneţii, a păşirii în ultima etapă a
vieţii. La toate acestea se adaugă unele modificări care intervin
şi în viaţa de familie (plecarea copiilor, ajunşi oameni în toată
firea, din casa părintească) cu urmări asupra întregului
program de viaţă.
Aşa se explică faptul că uneori, timpul liber, care parcă
se dilată în faţa vârstnicului, creează dezorientare, fenomene
de neadaptare socială, o exagerare a preocupărilor legate de
starea de sănătate. Lipsa de mişcare, de activitate sau încetarea
bruscă a acestora pot accentua procesele cronice degenerative
şi, totodată, pot accelera evoluţia procesului de îmbătrânire.
Observaţiile clinice şi de laborator au demonstrat
influenţa negativă a lipsei sau reducerii activităţilor fizice
asupra stării de sănătate a vârstnicilor. Modelarea mişcării
fizice este unul dintre factorii importanţi de normalizare a
funcţiilor organismului după vârsta de 60 de ani. Lipsa de
mişcare sau limitarea acesteia antrenează la vârstnici
numeroase dereglări ale mecanismelor neuroendocrine de
control şi de reglare adaptativă şi diminuează semnificativ
capacităţile funcţionale.
La persoanele vârstnice sănătoase, câteva zile de repaus
la pat determină o marcată stare de disconfort, insomnii,
diminuarea apetitului, o stare de tensiune, irascibilitate sau, din
contră, de dezinteres şi somnolenţă. Unii se simt realmente
bolnavi. Reluarea activităţii fizice este însoţită de o scădere a
toleranţei la efort, ameţeli, lipotimie, palpitaţii. Revenirea la
situaţia dinaintea repausului fizic necesită o perioadă de două –
trei ori mai mare decât în cazul unui adult. Inactivitatea fizică
şi repausul de lungă durată produc la bătrâni grave perturbări:
constipaţie, infecţii urinare şi pulmonare, insomnie,
133
osteoporoză, tulburări cardiovasculare şi psihice, creşterea
pericolului trombozelor arteriale şi venoase. Sedentarismul
reprezintă unul dintre factorii importanţi de risc în patogenia
bolilor cronice degenerative osteoarticulare, metabolice, a
hipertensiunii arteriale şi cardiopatiei ischemice.
Forţa musculară şi capacitatea de muncă scad şi ele.
Lipsa de mişcare şi inactivitatea în general au o puternică
influenţă asupra stării psihice a vârstnicului. Acţiunea, sub
toate formele, este modul ideal de existenţă a vârstnicului. Prin
inactivitate (fizică, psihică, socială), vârstnicul este afectat în
însăşi demnitatea lui. Menţinerea unei condiţii fizice
satisfăcătoare este o problemă de mare importanţă pentru
această grupă de vârstă, fiind binecunoscută observaţia că,
valorile scăzute ale unor parametri funcţionali se găsesc de
cele mai multe ori într-o relaţie directă cu lipsa de mişcare.
Există o categorie de pensionari „tineri”, care încearcă
să-şi găsească „ceva de lucru”, deşi piaţa de muncă nu are în
România o ofertă prea bogată pentru aceştia, iar cursuri de
recalificare pentru vârstnici nu există. În general, în toată
lumea, educaţia premergătoare pensionării este insuficientă şi
tardivă. Femeile par mai puţin afectate de pensionare, poate şi
pentru că, „primesc” rolul de bunică. În multe ţări occidentale,
după pensionare, vârstnicii devin membrii activi ai unor
asociaţii, având roluri bine determinate, ceea ce duce de obicei
la scăderea marcantă a impactului pensionării, sau devin activi
în cadrul unor societăţi caritabile ori religioase. Pentru
persoanele din mediul rural, efectul pensionării nu apare
brutal, adaptarea făcându-se progresiv, prin continuarea muncii
în agricultură şi gospodărie. În România foarte multe femei din
mediul rural îşi menţin activitatea până după 75 de ani, aceasta
generând un sentiment de putere şi valorizare.
Alte evoluţii sunt acelea ale unor vârstnici antrenaţi în
activităţi creatoare şi animaţi de valori axiologice. Personalităţi
capabile de a desfăşura chiar la vârste foarte înaintate mari
tensiuni creatoare, aceşti bătrâni – tineri continuă să se afirme
134
ca demiurgi, până în ultimul moment al vieţii: activităţi
ştiinţifice, artistice, social – politice în care, competenţa lor
înaltă şi capacitatea de dăruire înving deficienţele şi
infirmităţile bătrâneţii.
Cuvinte cheie: declinul funcţiilor fiziologice, degradarea şi

îmbătrânirea sistemului nervos, fragilitate, subidentitatea
maritală, degenerescenţă, adaptare.

1. Care subidebtitate se contracta uşor în stadiul bătrâneţii
medii:
a. subidentitatea parentală
b. subidentitatea socială
c. subidentitatea profesională
2. Care subidentitate rămâne esenţială în stadiul de trecere

spre bătrâeţe:
a. subidentitatea profesională
b. subidentitatea maritală
c. subidentitatea parentală
3. Ce inseamna degenerescenţa neurofibrilară:

a. apariţia de plăci senile
b. o leziune ce apare în interiorul corpului celular
al neuronului
c. creierul suferă global o atrofiere în cursul
îmbătrânirii
4. Degradarea funcţiilor creierului duce la:

a. scăderea capacităţii de adaptare a organismului
b. diminuarea sensibilităţilor
5. Caracteristicile temperamentale se modifică cu vârsta.

Ce temperament va fi conturat la bătrâneţe:
135
a. coleric
b. sanguin
c. melancolic
d. flegmatic
1. a; 2.b; 3. b; 4.a,b; 5. d
6.5. Teme de lucru
1. Sprijinindu-te pe bibliografia suplimentară încearcă să

faci distincţia dintre îmbătrânirea normală şi
îmbătrânirea patologică.
2. Care este obiectul de studiu al gerontologiei şi ce
studiază ea?
3. Ce reprezintă geriatria şi ce studiază ea?
4. Care este tipul fundamental de activitate în perioada
vârstelor de regresie şi care tipul caracteristic de relaţii.
Argumentează.
5. Îmbătrânirea este diferită de la o persoană la alta. De
ce?
6. Argumentează cum şi de ce se modifică subidentităţile
sociale, culturale, profesionale, maritale şi parentale în
fiecare dintre cele trei stadii ale vârstelor de regresie.
6.6. Bibliografie:
Bandura, A., „Self – efficacy in changing societies, Cambridge
University Press, New York”, 1995
Fontaine, R. „Psihologia îmbătrânirii”, Editura Polirom, Iaşi,
2008
136
7. Contribuţii la problemele bătrâneţii
Cuprins:
7.1. Introducere
7.3.1. Contribuţii la problemele bătrâneţii în
secolul al XIX-lea
7.5. Teme de lucru
7.6. Bibliografie
7.1. Introducere
Preocuparea pentru interesele vârstnicului revenea
până nu de mult medicului, care şi el era pregătit în mare parte
pentru medicină generală vizând adultul. Astăzi viziunea
ecosistemică grupează o echipă pluridisciplinară care trebuie
să vină în întâmpinarea cererilor persoanelor de vârsta a treia,
ea fiind necesar să cuprindă medical, psihologul, asistentul
social, sociologul. Anul 1999 a fost declarat că an internaţional
137
al persoanelor de vârsta a III-a o încercarea de a sensibiliza
comunitatea asupra valorii acestei categorii de vârsta în lume.
În ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuaţii a
populaţiei peste 65 de ani, dar cu o creştere semnificativă a
populaţiei peste 75 de ani-fenomen denumit îmbătrânire.

- Rezumarea contribuţiilor aduse de Ana Aslan la
problemele bătrâneţii
7.3.1. Contribuţii la problemele bătrâneţii în secolul al

XIX-lea
Lucrări şi preocupări elaborate de câţiva medici români
de renume mondial. (Din Ursula Schiopu şi Emil Verza
(1981), Psihologia Vârstelor, ciclurile vieţii)
Autor Referinţe Concepţie Remediu

Gheorgh Problema A atras atenţia Recomandă
e bătrâneţii şi a asupra sistemului viaţa
Marines morţii naturale nervos şi a organizată şi
cu (1924). degradării lui (a evitarea
neuronilor) în surmenajului
îmbătrânire. excesiv.
138
CI. Parhon Bătrâneţea, A dezvoltat o A atras
(1874- senilitatea, concepţie atenţia asupra
1969) psihozele vârstei complexă, modificărilor
de involuţie atrăgând atenţia biochimice şi
(1925). asupra sistemului asupra
Bătrâneţea şi endocrin în îmbă- „tratării”
tratamentul ei trânire dar a făcut bătrâneţii.
(1948). Biologia şi referiri
vârstelor (1955). importante la
caracteristicile
psihice ale
vârstelor de
involuţie.
Ana Aslan A condus şi A atras atenţia 1952
organizat primul asupra Primul
institut de vitaminelor şi institut de
geriatrie din antrenării geriatrie din
România, în care în activităţi România.
se fac tratamente organizate. Tratament
apreciate în complex
întreaga lume. aslavital etc.
139
Contribuţii la problemele bătrâneţii
în secolul al XIX-lea
Autorul Referiri Concepţia Remediul

Thomas „The longevity of A atacat mitul lui Par Dietă,
Mari. Its facts and (Harwey). A considera cumpătare,
fictions” 1873. că durata medie a vieţii viaţă activă,
poate să crească. A profilaxie.
atras atenţia asupra
dezordinilor vârstei a
treia.
Magnus A atras atenţia A studiat propriul său Regim

Levy asupra metabolism şi al unor alimentar,
descreşterii cercetători de seamă exerciţii,
metabolismului la longitudinal (mai mulţi profilaxie.
bătrâneţe (1899). ani). A început studiul
leziunilor creierului
(plăgile senile).
Minot Adresă despre Încă din 1890 a Dietă şi

bătrâneţe la menţionat faptul că profilaxie.
Asociaţia spre bătrâneţe se
americană pentru micşorează volumul
progresul ştiinţei citoplasmei nucleelor.
(1890). A dezvoltat interesul
pentru problemele mai
complexe implicate în
procesul îmbătrânirii.
140
Beard în 1874 s-a Responsabilitatea Legislaţie şi
ocupat cu legală a bătrânilor a protecţie.
responsabilitatea fost abordată frontal
legală a bătrânilor abia după 1900,aşa că
(corelată cu Beard a fost un
scăderea precursor în problemă.
facultăţilor
mintale).
Osler A reluat în 1905 S-a pus în discuţie Legislaţie,
problemele puse problema inteligenţei la protecţie,
de Beard, bătrâni. Osler consideră profilaxie.
adăugând şi că aceasta se
observaţii contri- diminuează evident.
buante în
problemele
creaţiei la
vârstnici.
141
În Grecia antică şi în Roma au apărut observaţii cu
privire la bătrâneţe observaţii ce au influenţat concepţiile
gândirii moderne. Desigur există şi o situaţie inversă când
bătrânii erau consideraţi o povară. Hiperboreenii ucideau pe
cei ce împlineau 60 de ani, iar eschimoşii duceau bătrânii la
cerere în ţinuturile părăsite. Bătrânii erau lăsaţi printre gheţuri
unde erau mâncaţi de fiarele sălbatice. Popoarele războinice
considerau bătrânii inutili şi-i lăsau să moară sau să se
sinucidă.
Despre bătrâneţe în Grecia Antica şi Roma
Autor Referiri Concepţie Recomandări

0 1 2 3
Etapele vieţii se Elementele cosmosului, Cumpătare,
termină cu aerul, apa, pământul şi viaţă liniştită.
bătrâneţea, care focul se află şi în
Empedocles
490-430
este o stare corpul omenesc şi

i.e.n.
naturală. acţionează spre

bătrâneţe în mod
diferit.
142
Bătrâneţea este o Optică naturalist Exerciţii fizice
stare de cosmogonică şi moderate,
diminuare a filozofică. A asociat pierderea
umorilor; bătrânii tipul sangvin cu căldurii
sunt excentrici şi fervoarea sângelui şi cu pricinuieşte
înţelepţi (ca „umedul şi calmul” şi adeseori
Hippocrates
nebunii). „aerul”, tipul îmbolnăvirile

470-400
i.e.n.
melancolic cu „bila bătrânilor.

neagră”, recele şi
uscatul şi cu pământul,
colericul cu bila
galbenă, caldul şi
uscatul, iar flegmaticul
cu recele, umedul şi
apa.
Bătrâneţea se Moartea este un Moderaţie.
caracterizează incident, viaţa o
Platon în „Republica”
prin scăderea aparenţă, teoria

dorinţelor idealistă a
(inclusiv reminiscenţei (mitul
sexuale), a cavernei).Bătrâneţea
ambiţiilor. Are înseamnă frustraţia
loc şi o ambiţiilor şi câteodată
persistenţă a dorinţe sexuale ciudate.
caracteristicilor
Bătrâneţea este Concepţia naturalistă. Moderaţie
plină de Priveşte bătrâneţea cu pentru
„Retorica”
Aristotel
stereotipii. pesimism, oarecare longevitate

Diminuează mânie şi resemnare. fără
căldura. neplăcerile
bolilor.
143
Diferenţele Aparţine primilor Dietă,
individuale sunt medici. A avut o moderaţie,
mari la bătrâneţe. concepţie simplistă somn bun,
Aceasta este o naturalistă combinată ierburi şi
Tuendos”
„Sanitati
Galenus
acumulare de cu cosmogonism descântece,

boli. A combinat (astrologie). A conturat atenţie la
într-un sistem ideea de sănătate intestine şi
coerent şi relativă (labilă) şi de dezordini
comprehensiv mică psihopatologie. mintale.
medicina greacă
şi romană.
Către Cato Astrologia în mare Dietă,
senectute” sau Cato
bătrânul despre cinste. Îmbătrânirea exerciţii, fizice

Major Sive de
Cicero „De
bătrâneţe. Tabloul fizică şi psihică nu sunt dar şi activităţi

senectute
complex, realist egale (un fel de intelectuale.

al îmbătrânirii. diferenţiere rezistentă
între vârsta funcţională
biologică şi psihică).
Bătrâneţea este o Concepţie astrologică şi Norme de
stare naturală, se naturalistă. Omul este o cumpătare şi
Seneca
poate dobândi parte din natură. de viaţă etică,

longevitatea. conduită
demnă.
144
Cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei şi ai lui
Margarit Aslan, Ana s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila.
Provenit dintr-o familie cu valenţe intelectuale, tatăl ei îşi
risipeşte averea din cauza inabilităţii în afaceri şi a patimii
pentru jocul de cărţi. Mama, mai tânără cu 20 de ani decât
soţul, este o bucovineancă frumoasă, cu educaţie aleasă.
La vârsta de 13 ani îşi pierde tatăl. Familia Aslan
părăseşte oraşul natal şi se mută la Bucureşti. În 1915, Ana
absolvă Şcoala Centrală din Capitală. La vârsta de 16 ani,
visează să ajungă pilot şi chiar zboară cu un mic aparat, tip
Bristol - Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic.
Declară greva foamei pentru a înfrânge împotrivirea mamei şi
se înscrie la Facultatea de Medicină.
În timpul primului război mondial, îngrijeşte soldaţii în
spitalele militare din spatele frontului de la laşi. După
întoarcerea la Bucureşti, în anul 1919, lucrează alături de
marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu,
absolvă Facultatea de Medicină. Este numită preparator la
clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul D. Danielopolu,
care o îndrumă şi în alcătuirea tezei de doctorat. Urmează o
activitate didactică şi spitalicească la Filantropia, Institutul
Clinico-Medical al Facultăţii de Medicină din Bucureşti,
Clinica Medicală din Timişoara, Spitalul CFR. Din 1949,
devine şeful Secţiei de fiziologie a Institutului de
Endocrinologie din Bucureşti. Este punctul de plecare al
carierei ei de gerontolog. Continuă cercetările într-un azil de
bătrâni şi evidenţiază importanţa novocainei în ameliorarea
tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obţine rezultate
remarcabile, care sunt comunicate Academiei Române.
În anul 1952, este înfiinţat primul Institut de Geriatrie
din lume, condus de Ana Aslan. Împreună cu farmacista Elena
Polovrăgeanu - în 1972 - elaborează Gerovital H3,
medicament ce acţionează asupra mecanismelor comune ale
bolilor degenerative specifice vârstei a treia. Produsul este
145
primit cu entuziasm de către specialiştii din întreaga lume.
Ministerul Sănătăţii omologhează medicamentul sub forma de
drajeuri, cremă terapeutică şi loţiune capilară.
În anul 1976, cercetătoarea primeşte brevetul de
inventator pentru Aslavital, produs eficace în terapia
sistemului nervos şi a aparatului cardiovascular. Opt ani mai
târziu, este omologat Aslavitalul pentru copii, care dă rezultate
în tratarea deficienţelor nervoase. Între timp (în 1974), Ana
este aleasă membru al Academiei Române. Creează conceptul
de „profilaxie a îmbătrânirii” şi se preocupă de bătrânii
abandonaţi de familie. Refuză să perceapă taxe de cămin de la
aceşti năpăstuiţi ai sorţii, îndrăzneală ce o costa 1.500.000 de
lei, bani ce îi sunt imputaţi de către organele de partid. După
şapte ani de hărţuieli în justiţie, este achitată. Dar achitarea
vine tardiv, înainte cu cinci luni de a intra pentru totdeauna în
legendă. Dreptatea se face mult prea târziu, în condiţiile în care
rezultatele cercetărilor ei aduseseră venituri de 17.000.000 de
dolari, anual, statului. În schimb, Organizaţia Mondiala a
Sănătăţii i-a oferit Premiul „Leon Bernard” pentru medicină
socială. Succesele sale în profilaxia şi terapia bătrâneţii au avut
un mare impact asupra lumii medicale şi a opiniei publice
internaţionale. Printre pacienţii doamnei Aslan s-au numărat
celebrităţi, cum ar fi: Ymma Sumak, Somerset Maugham,
Salvador Dali, Charlie Chaplin, Pablo Neruda. A fost solicitată
chiar şi de Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira
Gandhi, Marlene Dietrich, de Gaulle, Lilian Gish, Tito.
Se stinge din viaţă la 19 mai 1988, lucidă până în
ultima clipă, după o luptă acerbă cu o boală necruţătoare. Se
spune că s-a înălţat la cer în ziua Înălţării Domnului, ca o bună
creştină ce era. Din trusa ei de medic nu lipsea niciodată o
miniatură a Sfintei Fecioare.
Faima internaţională, onorurile şi nenumăratele
distincţii care i-au fost acordate, numărul şi rangul pacienţilor
din sfera politică, ştiinţifică şi artistică din întreaga lume o
146
includ pe Ana Aslan în constelaţia celor mai importante
personalităţi mondiale care au „mişcat” Universul.
Afilieri
Membră a Academiei de Ştiinţe, din New York
Membră a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică
şi Igienă Socială
Membră de Onoare al Centrului European de Cercetări
Medicale Aplicative
Membră în Consiliul de Conducere al Asociaţiei
Internaţionale de Gerontologie
Membră a Societăţii Naţionale de Gerontologie din
Chile
Preşedinta Societăţii Române de Gerontologie etc.
Premii şi Distincţii
1952 - Premiul internaţional şi medalia „Leon
Bernard”, prestigioasa distincţie acordata de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, pentru contribuţia adusă la dezvoltarea
gerontologiei şi geriatriei;
Merito della Republica, Italia Cavaler al Ordinului
Palmas Academica; Franţa Profesor Honoris Causa şi Doctor
Emerit al Universităţii Braganza Paulista, din Brazilia

1. Primul Institut de Geriatrie din lume, este înfiinţat în
anul:
a. 1967
b. 1973
c. 1952
2. Primul Institut de Geriatrie din lume, este condus de:
a. Babeş Papanicolau
b. Roger. Fontaine
c.Ana Aslan
147
3. Cine inventează produsul eficace în terapia sistemului
nervos şi a aparatului cardiovascular”Aslavital”
a. C. Cantacuzino
b. A. Aslan
1. c; 2. c. 3.b
7.5. Teme de lucru
1. Care sunt efectele (pozitive şi negative) datorate pensionării

unui membru într-o familie asupra generaţiilor viitoare?
7.6. Bibliografie
Aslan, Ana, Medicina pentru familie, Medicală, Bucureşti,
1986
Baltes, M.M., Dependensy in old age: Gains and losses,
Curent Directions in Psychological Science, 1995.
Rieman F., Kleespies W., Arta de a te pregăti pentru vârsta a
treia, trad. Lb. germană Adela Motoc, Editura TREI,
Bucureşti, 2005.
148
Ca şi în prima parte a cursului de Psihologia Vârstelor
notează- ţi în acest chenar cele mai importante idei şi gânduri.
Ce a fost bine? Ce a fost mai puţin bine? Ţi-a plăcut cursul?
Cum vei putea aplica în viaţă, carieră, profesie cele învăţate?
Iţi doresc baftă la examen şi continuă să înveţi dacă vrei să
conduci!
Mulţumesc că mi-ai oferit feedback, încurajări şi
sugestii. Nu vei deveni expert în psihologia dezvoltării citind
acest curs, dar te vei familiariza cu specificului fiecărei vârste,
prin raportare la repere psihodinamice şi poate vei identifica
valoarea enormă a cunoaşterii particularităţilor fiecărui
moment al devenirii, transformării, evoluţiei sau involuţiei.
Nu uita de cele câteva sugestii bibliografice, pe care le-ai putea
consulta în cazul în care vrei să îţi extinzi bagajul de cunoştinţe
şi ţi-am stimulat interesul pentru studiul domeniului abordat.
149
BIBLIOGRAFIE
Allport, G.W., (1980), Structura şi formarea personalităţii,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Aslan, Ana, (1986), Medicina pentru familie, Medicală,
Bucureşti
Bandura, A., (1969), Principles of Beharior modification,
New York: Holt
Bărbulescu, E. şi Radovan, V. (1997) Educatie şi reintegrare
sociala, Editura Scrisul Românesc, Craiova
Bradshaw John, Familiengeheimnisse. Warum es sich lohnt,
ihnen auf die Spur zu kommen, Wilhelm Goldmann Verlag,
München, 1999
Buhler, Charlote, (1939), From Birth To Maturity, New York,
Harper
Calvin, John, (1928), Institutes of the Christian Religion,
translated by J. Alban, Presbyterian Board of Christian
Education, Philadelphia,
Chicerv, A., (1981), Specificul dezvoltării psihice a copilului
în perioada antrepreşcolară în „Programa activitatilor
înstructiv-educative în grădiniţă de copii”, E.D.P.,
p.211
Creţu, T. (2001). Psihologia vârstelor, Bucureşti, Credis
Cornrad, C., (2000), Pensionarele şi pensionarii, (trad.), din
Omul secolului XX, Ute, Frevert, (coord.), Haupt, H.-
G., (coord.), Ed. Polirom, Iaşi
Deontiev, A.N., (1964), Problemele dezvoltării psihice,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Enăchescu C,. (2004), Tratat de igienă mentală, Editura
Polirom, Iaşi
Filipescu V., (1983), Pregătirea copilului pentru şcoală şi
metodele de activitate în sprijinul pregătirii
preşcolarilor pentru intrarea în clasa I, M. E. I.,
E.D.P., Bucureşti, p.9
150
Fontaine R., (2008), Psihologia îmbătrânirii, trad., Polirom,
Iaşi
Gal, D. (2003), Asistenta sociala a persoanelor vârstnice,
Editura Todesco, Cluj-Napoca
Gîrleanu-Şoitu, Daniela, (2006), Vârsta a treia, Ed. Institutul
European, Iaşi
Golu, M., (1971), Percepţie şi activitate, Colecţia Psysche,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Iluţ, P., Familia Cunoaştere şi Asistenţă, Argonaut, Cluj-
Napoca, 1995
Knight S., (2004), Tehnicile programării neuro-lingvistice,
Cutrea Veche, Bucureşti
Knowles, Sh., M., (1970), The Modern Practise of Adult
Education: Andragogy Versus Pedagogy, Association
Press, New York
Lepădatu I., (2008), Psihologia vârstelor. Ciclurile de creştere
şi dezvoltare, Editura Psihomedia
Mărgineanu, N., (1944) Psihologia persoanei, ediţia a II-a
Universitatea Cluj, Sibiu
McGoldrick Monika, Wieder heimkommen. Auf Spurensuche
in Familiengeschichten, Carl – Auer- System Verlag, 2003
Moreau A., (2005), Viaţa mea aici şi acum. Gestalt-terapia,
drumul vieţii, Editura Trei, Bucureşti
Munteanu Ana, (2006), Psihologia dezvoltării umane, Editura
Polirom, Iaşi
Neamţu, G. (2003) Tratat de asistenta sociala, Editura
Polirom, Iaşi
Neveanu, P.P., (1969), Personalitatea şi cunoaşterea ei,
Editura Militară, Bucureşti
Neveanu, P.P., şi Andreescu Florica şi Bejat, M., Studii psiho-
pedagogice privind dezvoltarea copiilor între 3-7 ani,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
Nichols, M., Schwartz, R., (2004), Terapia de familie –
concepte şi metode, (trad), Allyn & Bacon
151
Ochs, A. L., Newberrz, j., Lenhardt, M. L.., Harkins, S.W.
(1985), J.E. Birren, K.W. Schaie (eds.), Handbook of
psychology of aging, ed.a II-a, Van Nostrand Reinhold,
New York
Osterrieth, P., (1973), Copilul şi familia, E.D.P. Bucureşti
Papalia Diane E, Olds Sally Wendkos, Feldman Ruth Duskin,
(2010), Dezvoltarea Umană, (trad.), Ediţia a XI-a,
Editura Trei, Bucureşti
Paşcanu, V.-P., (1994), Vârsta a treia sau ultimul examen, Ed.
Moldova, Iaşi
Rădulescu, Sorin, (1994), Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion,
Bucureşti
Răşcanu, R., (1997), Psihologie Medicală şi asistenţă socială,
Editura Societatea Ştiinţe şi Tehnică, Bucureşti,
René, Duda, (1983), Gerontologie medico-socială, Ed.
Junimea, Iaşi
René, Duda, (1987), Bătrâneţea şi problemele ei, Ed. Direcţia
sanitară a judeţului Iaşi
Rieman F., Kleespies, (2005), W., Arta de a te pregăti pentru
vârsta a treia, trad. Lb. germană Adela Motoc, Editura
TREI, Bucureşti
Roşca, Al. şi Chircev, A. (1962), Psihologia copilului, Editura
de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Roşca, Al., şi Zörgö, B., (1972), Aptitudinile, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
Sandford, M., (1963), Personality: it’s Place in Psycholgy, În
Psycholgy: Study of a Science, vol.5, S.Kock (eds.)
New York, Mc.Graw-Hill
Schiopu, Ursula, Verza,E., (1981), Psihologia Vârstelor,
Ciclurile vieţii, E.D.P. Bucureşti
Sion, Gratiela, (2003), Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
Vasile D.L., (2006), Introducere în Psihosexologia Familiei şi
Psihosexologie, Fundaţiei România De Mâine,
Bucureşti
152
Verza, E., Verza, F., (2000), Psihologia vârstelor, Editura Pro
Humanitate
Vincent, R., (1972), Cunoaşterea Copilului, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
Wallon, H., (1964), De la act la gândire, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
153

ID-IFR. Psihologia Varstelor 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ID-IFR. Psihologia Varstelor 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ.dr.

Curs în tehnologia ID-IFR

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

– Curs în tehnologie ID-IFR –

Realizator curs în tehnologie ID – IFR

Cursul Psihologia Vârstelor 2 - Psihologia adultului şi

Resursele şi mijloacele de lucru

Unitatea de învăţare 1. Imaginea de sine (2 ore)

Unitatea de învăţare 2. Maturizarea (2 ore)

Unitatea de învăţare 3. Tinereţea (2 ore)

Unitatea de învăţare 4. Tipuri de conduită parentală (3 ore)

Unitatea de învăţare 5. Perioada vârstelor adulte (2 ore)

Unitatea de învăţare 6. Perioada vârstelor de regresie (2 ore)

Unitatea de învăţare7. Contribuţii la problemele bătrâneţii(1

Dr. André Moreau

1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.2. Stima de sine

Cuvinte cheie: Eul fizic, Eul material, Eul spiritual, Eul

2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

2.3.2. Conflictele de autoritate

Cuvinte cheie: maturizarea, maturitatea biofiziologică,

2.4. Întrebări de autoevaluare

2.5. Teme de lucru:

3. Scott P. Sells, „Adolescenţi scăpaţi de sub control”, Editura

3.2. Obiectivele unităţii de învăţare

3.3.1. Subsistemele personalităţii tânărului

3.3.2. Dezvoltarea generală şi subetapele tinereţii

3.3.3. Subetapa de adaptare iniţială la profesie (24-28 ani)

3.3.4. Subetapa de intensificare a adaptării profesionale şi

3.3.5. Subetapa de stabilitate profesională (32-35 ani).

Cuvinte cheie: adaptare profesională şi familială, stabilitate

3.4. Întrebări de autoevaluare

3.5. Teme de lucru

Schiopu U., Verza E., (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile

4. Familia factor decizional în dezvoltarea copilului

4.2. Obiectivele unităţii de învăţare

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Tipologii parentale

4.3.2. Familia ca sistem

Fii şi fiice mai în vârstă; primii născuţi

Copiii născuţi la mijloc

4.3.3. Coaching-ul de familie

Cuvinte cheie: sistem, pattern-urile relaţiilor, coaching

4.4. Întrebări de autoevaluare

2. Părinţii incoerenţi vor avea copii:

4. În stilul dictatorial se manifestă adesea:

6. Genograma transcrie grafic istoria familiei, sub forma unui

7. Coaching familial înseamnă:

Bradshaw John, Familiengeheimnisse. Warum es sich lohnt,

5.2. Obiectivele unităţii de învăţare

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Dezvoltare generală şi subetapele vârstelor adulte

5.3.2. Dinamica identităţii

5.3.3. Învăţarea, o activitate de formare-dezvoltare

5.3.5. Andragogie versus pedagogie

Cuvinte cheie: necesitate socială, mijloc de învingere a

5.4. Întrebări de autoevaluare

1. Perioada adultă de stabilizare în care rolul de soţ şi soţie se

1. Dificultăţile de învăţare la adult se pot explica prin:

2. Adulţii învaţă mai eficient când procesul de predare este:

6. De ce este dependentă memoria adultului:

7. Cum a descris învăţarea la adulţi Knowles, cel dintâi care a