Note de Curs Psihologia Familiei AN 2-PSIHO PDF

Note de Curs
Psihologia Familiei
Conf.univ.dr. IOANA Lepădatu
Introducere
Cursul de Psihologia Familiei se adresează tuturor studenţilor Facultăţii de
Psihologie şi Științele Educației, dar şi a celora care vor să devină consilieri sau terapeuţi
familiali, psihologi clinicieni sau asistenţi sociali, celor ce vor veni în contact cu diferite
probleme, obstacole sau crize familiale şi vor trebui să cunoască particularităţile fiecărui
moment al devenirii, transformării, evoluţiei sau involuţiei familiale, oferind posibilitatea de
a găsi explicaţiile cauzale ale tuturor comportamentelor, conduitelor şi atitudinilor membrilor
sistemului familial, ghid pentru cunoaşterea evoluţiei şi schimbărilor care au loc în cadrul
familiei. Cursul are scopul de a-ţi trezi interesul pentru psihologia familiei, acea arie
aplicativă a psihologiei. Te naşti într-o familie, creşti şi trăieşti într-o familie, iţi faci propria
familie, copiii tăi îşi vor face familia lor, copiii copiilor tăi vor avea propria lor familie şi
sfârşeşti tot într-o familie. Familia devine astfel cel mai durabil şi cel mai important lucru din
viaţă, iar dacă e bună sau rea, depinde de cum a fost ea construită, cum au dorit membrii ei s-
o menţină, sau s-o dezvolte. Pentru că, da, familia este o construcţie, o construcţie care nu se
termină niciodată și depinde de străbunicii, bunicii, părinţii noştri, dar şi de noi, copiii noştri
sau copiii copiilor noştri. În familie te naşti, creşti, te dezvolţi şi te împlineşti, familia fiind
cea mai veche formă de comunitate umană.
După cum vei vedea acest curs, cuprinde teme de bază din psihologia familiei,
gândite ca suport pentru dezbaterile din cadrul întâlnirilor noastre, punctând acele elemente
considerate a fi definitorii pentru tematica abordată, de la funcţiile, tipurile sau rolurile
familiale până la caracteristicile vieţii de familie, dezvoltarea sexuală sau educaţia în familia
funcţională sau disfuncţională, crizele dar şi tehnici de optimizare a relaţiilor acestui grup.
Fiecare material de studiu include obiective specifice, sarcini de lucru, elemente
aplicative, teste de autoevaluare, recomandări bibliografice pentru clarificarea şi consolidarea
cunoştinţelor, ajutând pe cei interesaţi să se informeze, formeze, să cunoască şi să se
cunoască. Dacă testele de autoevaluare au scopul de a te ajuta la însuşirea unor fapte,
experienţe, noţiuni, concepte, rezolvarea unor exerciţii au rolul de a-ţi dezvolta deprinderi
practice de aplicare a cunoştinţelor dobândite, într-un proces în care am urmărit să-ţi trezesc
interesul şi să-ţi fac învăţarea plăcută. Vom verifica împreună în cadrul seminariilor,
activităţilor de laborator sau de teren, la cercurile studenţeşti, ce s-a înţeles, ce ar mai trebui
făcut, ce surse suplimentare ai mai putea consulta şi, de ce nu, de a ne consulta ori de câte ori
consideri că este necesar a afla ceea ce nu poate fi transmis prin scris. Aminteşte-ţi mereu de
bibliografia suplimentară recomandată la sfârşitul fiecărei unităţi de curs, dar şi de exerciţiile
care te vor familiariza cu sistemul de evaluare finală şi cu demersurile de pregătire continuă
pentru care te formezi.
Obiectivele cursului
Obiectivele cursului sunt acelea de a aduna şi prezenta într-o logică a demersului de
formare o bază de cunoştinţe care pot asigura înţelegerea vieţii de familie, a caracteristicilor
ei, permiţându-ţi să identifici cele mai importante aspecte ale sistemului familial, căutând
posibile soluţii ce se ivesc în sistem şi în subsistemele familiale, strategii şi modalităţi de
intervenţie pentru a preîntâmpina dezangajarea, dezinvestirea sau dezmembrarea vieţii de
familie, ajutând la găsirea de soluţii pentru problemele diverse ce pot apărea în viaţa cuplului,
a raporturilor cu familiile de origine, la momentul apariţiei descendenţilor, atunci când
aceştia au crescut devenind adolescenţi, la situaţiile în care se impune coabitarea cu o
persoană vârstnică sau bolnavă.
Mă aştept ca la sfârşitul cursurilor şi seminariilor pe care împreună le-am desfăşurat,
nu doar să-ţi trezesc interesul pentru aria psihologiei familiei, ci să te şi fac să te familiarizezi
cu noţiunile ei de bază cu specificului vieţii de familie, să înţelegi principalele schimbări ce
apar în diferitele etape, să utilizezi corect limbajul specific domeniului şi tehnicile, metode şi
instrumente specifice intervenției familiale, consilierii familiale pentru soluţionarea unor
situaţii problematice întâlnite. Dacă în final, convingerea ta va merge către respectul pentru
familie, voi considera că mi-am îndeplinit misiunea.
Elementele notelor de curs pe care ţi le ofer vor constitui ulterior suportul unor
demersuri mai ample pe care le vom realiza.
Ordinea temelor puse în discuţie, urmează o succesiune cronologică şi logică, de la
prezentarea problematicii specifice psihologiei familiei şi a relaţiilor cu celelalte specializări,
funcţii, tipuri şi roluri familiale, importanţa input-ului parental şi a sistemului fratriilor,
precum şi a instrumentelor generale şi specifice uzitate în psihologia familiei, precum şi:
Desenul Familiei, Genograma, jocul de rol, intervievarea grupului familial ca entitate
specifică etc.
Competenţe şi abilităţi
Competenţele şi abilităţile urmărite sunt incluse în programul de studii din care face
parte disciplina şi anume: cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor fundamentale şi al teoriilor
consacrate din domeniul psihologiei familiei, analiza şi evaluarea stărilor, fenomenelor,
proceselor, mecanismelor psihice în contextul dinamic al familiei. Îţi vei exersa capacitatea
de a prezenta principalele probleme ce se ivesc în cadrul familiei şi vei căpăta deprinderea de
a găsi soluţii concrete pentru principalele probleme cu care se confruntă familia.
Competenţele şi abilităţile se vor desăvârşi în timp şi corelativ cu parcurgerea ansamblului de
discipline în curricula universitară, iar desăvârşirea lor se va realiza prin practica începută în
facultate şi continuată în viaţa profesională.
Resursele şi mijloacele de lucru

Resursele și mijloacele de lucru pe care ţi le ofer sunt, pe lângă cursul de Notele de
Curs Psihologia Familiei şi alte materiale publicate pe black-board sub formă de sinteze şi
teste de autoevaluare, liste bibliografice clasice şi actuale pe care le vei găsi atât la finele
fiecărui capitol, cât şi la sfârşitul cursului, rugându-te să le utilizezi şi să faci dovada scriptică
şi faptică a acestui lucru. Acest din urmă fapt îl vei realiza cu ajutorul caietului de seminar în
care îţi vei consemna cele citite, sintezele şi temele de lucru pe care ţi le-am recomandat la
seminar şi pe care, multe dintre ele, le vom soluţiona împreună. În timpul convocărilor, în
prezentarea cursului vom folosi echipamente audio-vizuale, metode interactive şi
participative de antrenare pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a conceptelor şi
noţiunilor specifice psihologiei familiei.
Suplimentar, te invit să participi la Cercul Ştiinţific Studenţesc organizat pe baza
cursului de Psihologia Familiei şi Psihologia Dezvoltării, care se desfăşoară la sediul
Centrului Universitar Braşov, unde vei întâlni invitaţi de prestigiu, teoreticieni şi practicieni
ai domeniilor. Se vor aborda subiecte precum „Importanţa Rolurilor Familiale” sau
„Adolescenţa o provocare pentru familie”, participanţi fiind şi părinţii interesaţi de
descoperirea unor strategii simple şi soluţii concrete pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu
adolescenţii, sau înţelegerea trăirii tuturor rolurilor, dar şi adolescenţi curioşi sau dornici să-şi
răspundă la unele întrebări legate de viaţa lor familială, relaţiile lor cu părinţii, bunicii, fraţii
şi surorile sau vecinii şi prietenii sau profesorii. Tematica cercurilor se stabileşte la începutul
anului universitar după ce ne vom consulta împreună.
Şi în cazul cercurilor vei găsi în final câteva sugestii bibliografice, pe care le-ai putea
consulta în cazul în care tema ţi-a trezit interesul.
Structura cursului este organizat în 14 unităţi, corespunzătoare fiecărei săptămâni din

semestrul universitar şi cuprinde obiectivele, timpul mediu necesar de studiu, noţiuni cheie,
teste de autocontrol, teme de lucru şi sugestii bibliografice. Această structurare relativ
omogenă a fiecărui curs, este o formă de ordonare a ideilor, mai întâi în scris şi apoi în
minte, dar ulterior, după asimilarea lui poţi să ţi-l structurezi după o schemă proprie, fără a
pierde însă din vedere ideile de bază.
Unitatea de învăţare 1. Obiectul şi problematica psihologiei familiei

Unitatea de învăţare 2. Relaţiile psihologiei familiei cu celelalte ramuri ale psihologiei,
dar şi cu alte ştiinţe
Unitatea de învăţare 3. Familia ca sistem
Unitatea de învăţare 4. Tipurile de familii
Unitatea de învăţare 5. Abordarea transgeneraţională a familiei
Unitatea de învăţare 6. Caracteristicile vieţii de familie
Unitatea de învăţare 7. Copilul şi familia. Când copiii nu cunosc limite
Unitatea de învăţare 8. Funcțiile familiei
Unitatea de învăţare 9. Fraţi şi surori
Unitatea de învăţare10. Procesele familiei
Unitatea de învăţare11. Genograma. Trecutul ca prolog
Unitatea de învăţare12. Desenul familiei
Unitatea de învăţare13. Optimizarea relaţiilor de familie
Unitatea de învăţare14. Programe pentru Şcoala Părinţilor
Bibliografie obligatorie/minimală:
1. Mitrofan Iolanda, Vasile Diana Lucia, (2001), Terapii de Familie, SPER, Colecţia
Alma Mater, Bucureşti
2. Satir Virginia. (2011). Terapia familiei, Editura Trei, Bucureşti
3. Vasile Diana Lucia, (2006), Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie,
Editura Fundaţiei România De Mâine, Bucureşti
Bibliografie opţională
1. Caluschi Mariana (coordonator), (2008), Psihologul de Familie. Necesitate în spaţiul

românesc contemporan, Performantica, Iaşi
2. Ciofu Carmen, (1998), Interacţiunea Părinţi- Copii, Editura Medicală AMALTEA,
Bucureşti
3. Druţă F., (1998), Psihosociologia familiei, EDP, Bucureşti
4. Dolto F., (2003), Când părinţii se despart, Editura Trei, Bucureşti
5. Dumitru, I. Al. (2008). Consiliere psihopedagogică. Baze teoretice şi sugestii
practice. Iaşi: Editura Polirom.
6. Fisseron Serge. (2014). Secretele de familie, Philobia, Bucureşti
7. Georgescu, M., (2006), Introducere în consilierea psihologică ,Editura Fundaţiei
România de Mâine. Bucureşti
8. Iluţ Petru, (1995), Familia. Cunoaştere şi Asistenţă, Editura ARGONAUT, Cluj-
Napoca
9. Minulescu Mihaela, (2006), Relaţia Psihologică cu copilul tău, Psyche, Bucureşti
10. Mitrofan Iolanda, Ciupercă Cristina, (2002), Psihologia Vieţii de Cuplu, SPER,
Colecţia Alma Mater, Bucureşti
11. Nichols Michael P., Schwartz Richard C., (2005), Terapia de familie. Concepte şi
metode, Editura Pearson Education
12. Papalia Diane E, Olds Sally Wendkos, Feldman Ruth Duskin, Dezvoltarea Umană,
(trad.),(2010) Ediţia a XI-a, Editura Trei, Bucureşti
13. Prior Robin , O Connor Joseph , NLP şi Relaţiile de Cuplu, Editura Curtea Veche,
Bucureşti
14. Schuetzenberger A.,A., (2014), Psihogenealogia. Vindecarea rănilor familiale și
regăsirea de sine, Editura Trei, Bucureşti
15. Șoitu L., Vrăjmaș E., Păun E, (2001), Consilierea Familială, Institutul European, Iași
16. Stănciulescu Elisabeta, (1997), Sociologia Educaţiei Familiale, Polirom, Iaşi
17. Stănoiu A., Voinea M., (1983), Sociologia Familiei, (curs universitar), Universitatea
Bucureşti
18. Turliuc Maria Nicoleta, (2004), Psihologia Cuplului şi a Familiei, Editura
Performantica, Iaşi
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile. Cele două
evaluările pe parcurs însă, sunt evaluări orale, pentru a putea beneficia de feedback-ul față în
față.
Unitatea de învăţare 1
Obiectul şi problematica psihologiei familiei
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.4. Întrebări de autoevaluare
1.5. Teme de lucru
Bibliografie
1.1. Introducere
Voi defini în acest capitol câteva concepte fundamentale din psihologia familiei, care-
ţi vor fi de folos şi pe care le vei întâlni mereu pe parcursul cursului. Deşi conceptul
tradiţional de familie a suferit diverse transformări, de-a lungul timpului, familia reprezintă
elementul natural şi fundamental al societăţii. De aici rezultă atenţia continuă a teoreticienilor
şi a practicienilor faţă de familie şi faţă de relaţiile de familie.
Psihologia familiei este un domeniu mai nou al psihologiei, dar care devine tot mai
important. Psihologia familiei se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ al mecanismelor
psihologice ale constituirii, menţinerii şi disoluţiei familiei, al proceselor şi fenomenelor ce
au loc în cadrul unei familii. Au contribuit la dezvoltarea psihologiei familiei teoreticieni şi
practicieni valorificând experienţele lor din psihologie, sociologie, medicină, biologie etc. cu
studii şi cercetări, cursuri, proiecte şi direcţii de intervenţie în domeniul familiei. Dintre
autorii români pe care îi veţi regăsi şi în trimiterile bibliografice amintim: Iolanda Mitrofan,
Mariana Calutschi, Maria Voinea sau Petru Iluţ, iar dintre autorii străino Griffin W.,
Patterson G., McGoldrick M., Bradshaw J., Satir V., . Sunt însă şi mulţi alţii, pe care, dacă
reuşesc să-ţi trezesc interesul, îi vei descoperi singur.
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare:

Mi-aş dori ca la finalul acestui capitol să:
- defineșt psihologia familiei
- definești şi să te familiarizezi cu conceptele de: familie, cuplu, căsătorie, rol şi statut
- enumerarea unor cercetători din domeniul familiei

Obiectul şi problematica psihologiei familiei
Psihologia familiei este ramură aplicativă din ştiinţele psihologice şi se ocupă de
studiul teoretic şi practic al mecanismelor psihologice ale constituirii, menţinerii şi disoluţiei
familiei, al proceselor şi fenomenelor ce au loc în cadrul unei familii.
Familia este cea mai veche formă de comunitate umană, iar studiul sistematic al ei a apărut
atunci când a existat necesitatea înţelegerii caracteristicilor, funcţiilor şi proceselor care au
loc în interiorul ei, a evoluţiei şi dinamicii acestora, a schimbărilor şi transformărilor asociate
unor factori interni sau externi denatură biologică, psihologică, economică, educaţională etc.
Psihologia familiei este un domeniu relativ nou al psihologiei, dar care, într-o
lume dezorientată şi debusolată devine deosebit de importantă şi tinde să-şi extindă şi aria de
investigare şi subiecţii şi tehnicile de lucru.
Conceptul tradiţional de familie a suferit diverse transformări, de-a lungul
timpului, dar ceea ce nu s-a schimbat a fost ideea că, familia reprezintă elementul natural şi
fundamental al societăţii.
Într- o publicaţie apărută în 1949, antropologul american George Peter Murdock
definea familia un grup social caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi
reproducţie, din care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute (aprobate) social, şi au unul
sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi, pe care îi cresc şi îngrijesc.
Antropologul francez, teoretician al structuralismului etnologic, Claude Levi
Strauss, defineşte în lucrarea sa „Antropologia structurală” familia ca fiind un grup social ce
îşi are originea în căsătorie, constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin
drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale.
Doamna profesor Maria Voinea de la Universitatea Bucureşti, defineşte familia ca un
grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie
casnică împreună, sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi
juridice şi care răspund una pentru alta în faţa societăţii (Stănoiu A., Voinea M., p. 16).
În Dicţionarul Larousse de psihologie, familia este o instituţie socială bazată pe
sexualitate şi pe tendinţele materne şi paterne, a cărei formă variază de la o cultură la alta
(monogamă, poligamă, poliandră etc.). Din punct de vedere psihologic, familia consumă
aspiraţii şi idealuri comune, unele similitudini de păreri, la nivel cultural şi forţa de a le
conserva şi extinde, statutul social ce se întreţine prin relaţii, roluri şi statute profesionale şi
culturale. Termenii de rol şi statut social sunt foarte legaţi între ei şi constituie concepte
foarte încărcate de conotaţii sociologice, psihologice, antropologice şi psihopatologice legate
de conduitele umane. Statutul se referă la poziţia socială a unei persoane într-un sistem
social, iar rolul reprezintă modul în care are loc adaptarea la conduitele prescrise de statutul
social. Ca atare rolul poate fi considerat ca aspectul dinamic al statutului. Rolul mai poate fi
definit ca model de conduite organizate al unei persoane faţă de şi în contextul unui statut.
Conduitele sunt în consens cu aşteptările şi regulile legate de statut, dar reprezintă modul în
care le realizează o anumită persoană care are totdeauna caracteristici proprii şi o anumită
identitate ca sex, vârstă, cetăţenie, familie profesie etc. (Schiopu U., p. 618). În familie, rolul
presupune setul de comportamente pe care membrii familiei îl aşteaptă de la fiecare celălalt
membru în funcţie de poziţia pe care o are în sistemul familial şi în funcţie de statutul
familial. Membrii familii posedă astfel mai multe roluri: rolul conjugal- de soţ/soţie care
vizează relaţionarea cu soţul/soţia, rolul parental- de părinte care vizează relaţionarea cu
copiii, rolul fratern- de frate care vizează relaţionarea cu fraţii/ surorile. Există statute
înnăscute de femeie sau bărbat, dar şi de stare social-economică a familiei, şi statute
dobândite cum sunt cele profesionale, de cultură de prestigiu, sau de soţie, soţ, mamă, tată
etc. În funcţie de statutul fiecăruia, există anumite comportamente aşteptate de la fiecare
membru al familiei. Pentru rolul conjugal aşteptările pe care le avem de la soţ/soţie sunt:
cunoaşterea partenerului, satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv –sexuale, a intereselor şi
aspiraţiilor referitoare la viaţa de cuplu, susţinerea reciprocă a sarcinilor şi a funcţiilor
familiei. Pentru rolul parental comportamentele aşteptate ar fi de creştere şi educare a
copiilor, de formare a identităţii sexuale a copiilor, de stimulare a evoluţiei şi dezvoltării
personalităţii la copii. Pentru rolul fratern te aştepţi să înveţi traiul alături de egali prin
afecţiune, competiţie, solidaritate, conflict şi negociere şi să ai susţinerea afectivă şi
comportamentală în diferite situaţii.
Cei care-şi asumă diferite roluri ating niveluri superioare de competenţă şi reuşesc să
prospere. Cei care lucrează în echipă îi întrec pe cei care nu o fac. Pentru cuplu, ca reuniune
şi punct de plecare pentru o nouă familie, sunt importante scopurile împărtăşite. „Jumătatea
mea” este o expresie destul de întâlnită atunci când vorbim de cupluri. Multe persoane care
se despart sau care divorţează, se căsătoresc pentru a doua oară, sau chiar a treia oară, asta
sugerând că dorim să facem parte dint-un cuplu. Spre deosebire de lebede, care se prăpădesc
de inimă rea, când le moare partenerul, oamenii sunt consideraţi, din punct de vedere al
evoluţiei, mai preţioşi pentru a fi irosiţi. De aceea construim relaţii ceva mai puţin puternice
decât unele specii, dar mult mai puternice decât altele, permiţându-se oricăruia dintre
parteneri să construiască noi relaţii dacă îi moare partenerul. Această capacitate de a o lua din
nou de la capăt fără sentimente de culpabilitate faţă de partenerul pierdut le permite
oamenilor să profite la maxim de viaţă (Prior R., O Connor J., p.39). Din punct de vedere
psihologic, cuplul reprezintă o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe
interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca
individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt)” (Mitrofan I.,
1998, p.14). Cuplul trece prin diferite substadii, fiecare cu sarcini specifice. Întemeierea
cuplului prin separarea de familia de origine în care partenerii trăiesc încă din plin experienţa
de individualitate. Odată cu căsătoria se constituie cerinţa de relaţionare intimă de durată. În
aceste condiţii se formează cuplul. În primele faze acesta trece prin stări de maximă fuziune
şi sentimente de posesiune. În acest moment se ajustează formele de expectaţie privind
gusturile, dorinţele, valorile partenerului. Sarcina şi gestaţia pot fi trăite ca intrusiuni, oricum
creează o situaţie nouă, un fel de dezechilibru al stării cuplului pentru a se alcătui împreună
cu copilul o altă formaţiune - triada familială. În concluzie, cuplul este o structură bipolară,
de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminismul mutual. Dacă partenerii se satisfac, se
stimulează, se susţin şi se dezvoltă, cuplul este stabil şi în progres. Dacă nu, atunci cuplul
este instabil, se poate ajunge la disensiune şi poate la dizolvare.
Sarcinile şi obiectivele psihologului de familie

Aşa cum avem nevoie de medic de familie, aşa avem şi pentru sănătatea psihică şi
morală a familiei nevoie de un psiholog de familie. Poate mai mult decât bunăstarea fizică
sau materială, bunăstarea psihică este mai importantă, deoarece le influenţează pe cele două.
Aşa cum psihologul este considerat un arhitect, un constructor al sufletului tot aşa psihologul
de familie poate fi un arhitect, un constructor al familiei, şi nu este deloc uşor, familia fiind
într-o dinamică şi o schimbare permanentă. Necesităţile oamenilor şi problemele lor au
nevoie de o susţinere specializată pentru că şi acestea, la rândul lor, sunt supuse schimbării şi
diversificării fiind influenţate nu numai de schimbările din familie, ci şi de modificarea
contextului social, care adesea devine greu de gestionat. Astfel psihologul de familie va avea
un rol esenţial în susţinerea proceselor de educare şi organizare ale grupului familial şi extra
familial, în sensul optimizării şi creşterii calităţii viaţii de familie.
Familia este prima societate a fiecărui om, dând copilului primele noţiuni de conduită,
morală, imprimându-i acestuia principii ce constituie fundamentul, baza pe care apoi se
clădeşte personalitatea omului matur, creator la rândul său de familie.
Contribuţiile importante în domeniul psihologiei familiei din România şi din alte ţări
În România, cele mai importante contribuţii la psihologia şi sociologia familiei le-au
adus: prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan, de la Universitatea din Bucureşti, cercetător ştiinţific
şi psihoterapeut în domeniul clinic la Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare
a Capacităţii de Muncă, unde a câştigat o bogată experienţă de lucru cu cupluri şi familii,
conducând stagii de formare şi supervizare în terapia cuplului şi a familiei; profesor dr.
Nicolae Mitrofan de la Universitatea din Bucureşti, primul preşedinte al Colegiului din
România; profesor emerit dr. Maria Voinea „ Familia şi evoluţia sa istorică”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, „ Sociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti,
1993, „ Psihosociologia familiei”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996. „Familia
contemporană” Microenciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2006. Pe aceştia am avut ocazia
să-i cunosc pentru că mi-au fost profesori şi mi-au evaluat cunoştinţele, însuflându-mi
încrederea în forţele proprii. De asemenea profesor universitar dr. la catedra de sociologie de
la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj, Iluţ Petru este autorul lucrărilor: „Familia.
Cunoaştere şi asistenţă”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995; „Sociopsihologia si
antropologia familiei”, Editura Polirom, Iasi, 2005 pe care nu l-am cunoscut, dar m-am
inspirat din cărţile sale în conceperea acestui curs, Mariana Calutschi profesor la …..care
promovează ideea psihologului de familie subliniind rolul şi importanţa acestuia în viaţa
omului. Ar trebui făcute şi precizări legate de psihoterapeuţii practicieni ai familiei ……
De peste hotare sunt mulţi psihoterapeuţi sau profesori universitari din domeniul
psihologiei familiei, dar personal am fost atrasă de cărţile Psihoterapeutul Virginia Satir, care
în anul morţii ei scrie ”The Peoplemaking” şi pe care am savurato tradusă şi în limba
germană „Die Menschenmacher”care a fost tradusă şi în limba română, psihoterapeutul
familial Monica McGoldrick directorul Institutului Multicultural Familial (MFI), „Wieder
Heimkommen. Auf Spurensuche in Familiengeschichten”, sau John Bradshau „
Familiengeheimnisse. Warum es sich lohnt, ihnen auf die Spur zu kommen” şi mulţi alţii pe
care îi vom descoperi împreună la seminariile deschise la care te invit să participi.
Domeniul problematic al psihologiei familiei este în permanentă dinamică, datorată
datelor psihologiei generale, a altor discipline de ramură, psihologia dezvoltării, psihologia
medicală, educaţională şi a datelor furnizate de alte ştiinţe: biologie, fizică, medicină etc. În
condiţiile în care aceste ştiinţe furnizează informaţii, psihologia familiei va fi permanent
îmbogăţită şi va furniza şi ea date ştiinţelor respective, relaţia fiind biunivocă. De asemenea,
deschiderea psihologiei familiei se realizează nu numai către domeniile teoretice ale altor
ştiinţe, sursa evoluţiei ei fiind şi practica socială, care oferă psihologiei familiei informaţiile
privind cerinţele societăţii în raport cu membrii săi.
O altă sursă de modificare a domeniului problematic al psihologiei familiei il
constituie dezvoltarea mijloacelor tehnice şi tehnologice de care această ştiinţă ţine cont. Din
aceasta perspectivă, psihologia familiei işi aduce şi ea aportul teoretic, practic şi metodologic
pentru toate aceste ştiinţe.
1.4. Întrebări de autoevaluare.

1. Ce studiază psihologia familiei?
a. schimbările care au loc în timpul vieţii de la naştere şi până la moarte,
b. schimbările şi transformările vieţii de familie,
c. schimbările şi transformările comunităţii umane.
2. Ce este familia?
a. familia un grup social
b. instituţie socială
3. Statutul se referă la:
a. modul în care are loc adaptarea la conduitele prescrise de rol
b. poziţia socială a unei persoane într-un sistem social
4. Rolul se referă la:

a. modul în care are loc adaptarea la conduitele prescrise de statutul social
b. model de conduite organizate al unei persoane faţă de şi în contextul unui statut
(verificarea răspunsurilor:1. b; 2.a,b; 3.b; 4. a,b)
1.5.Teme de lucru:
1. Intră într-o bibliotecă şi răsfoieşte căteva cărţi care îţi atrag privirea din domeniul familiei.
Poate îţi faci o listă cu câteva dintre ele şi ni le transmiţi la seminar. Lectură plăcută!
2. Folosind dicţionarele de psihologie sau sociologie, sau pur şi simplu caută pe net, studii,
lucrările sau alte contribuţii pe care psihologi români sau străini le-au adus psihologiei sau
sociologiei familiei.
3. Fişă de autori şi concepte
4. Gândeşte-te la familia ta şi scrie în caietul de seminar ce sarcini are mama/ soţia, tata/soţul
din perspectiva statutului lor? Ce observi?
Cuvinte cheie: psihologia familiei, familia, psihologul de familie, statut, rol.
1.6. Bibliografie:
Caluschi M., (coordonator), (2008), Psihologul de Familie. Necesitate în spaţiul românesc
contemporan, Performantica, Iaşi (p.9-25)
Mitofan I., Ciupercă C., (2002), Psihologia Vieţii de Cuplu, Colecţia Alma Mater, Editura
Sper, Bucureşti (p.11-26)
Schiopu U., (coord), (1997), Dicţionar Enciclopedic de Psihologie, Editura Babel, Bucureşti
(pg. familie, rol, statut, cuplu)
Unitatea de învăţare 2.
Relaţiile psihologiei familiei cu celelalte ramuri ale psihologiei, dar şi cu alte ştiinţe
2.1. Introducere
2.5. Teme de lucru
2.6. Bibliografie
2.1. Introducere
În această unitate de învăţare sunt subliniate relaţiile biunivoce dintre psihologia
familiei şi toate celelalte ştiinţe de ramură sau ştiinţe care au ca obiect de studiu omul în
diferitele sale abordări, ilustrând caracterul deschis al acestei ştiinţe. Psihologii care studiază
psihologia familiei se numesc specialişti în psihologia familiei, iar activitatea lor poate avea
un impact spectaculos asupra vieţii familiale. Dezvoltarea umană are loc în cadrul familiei,
de aceea, familia este responsabilă de socializare, de educare, de abilitatea de a învăţa, de a fi
independent, de a înţelege importanţa regulilor.
Eşti cine eşti, datorită familie, a educaţiei primite în familie. Vei vedea, pe măsură ce
vom parcurge împreună cursul, că familia de origine, familia de provenienţă, familia ta este
cel mai puternic factor determinant al personalităţii, că-ţi place sau nu, că le accepţi sau nu,
influenţa familiei se va face simţită nu doar în planul dezvoltării intelectuale, ci şi- mai ales-
în cel al relaţionării în grupul social. În plus „datul ereditar” îşi va face simţită prezenţa, o
bună influenţă educativă trebuind să valorifice acest „dat” pe o direcţie personalizată şi în
conformitate cu cerinţele sociale prezente şi viitoare.

1. Enumeri ramurilor psihologiei cu care psihologia familiei relaţionează
2. Identifici influenţele benefice rezultate din relaţionarea psihologiei familiei cu alte
ştiinţe

Psihologia Familiei este o ramură a psihologiei izvorâtă din psihologia socială şi se
ocupă de studiul teoretic şi aplicativ al mecanismelor psihologice ale constituirii, menţinerii
şi disoluţiei familiei, precum şi al proceselor şi fenomenelor care au loc în cadrul unei
familii. Ea studiază schimbările şi transformările vieţii de familie. Relaţiile biunivoce dintre
psihologia familie şi toate celelalte ştiinţe de ramură sau ştiinţe care au ca obiect de studiu
omul în diferitele sale abordări, ilustrează caracterul deschis al acestei ştiinţe. Astfel de la
psihologia generală utilizează legile fundamentale şi axiomele cunoaşterii psihologice,
stabileşte relaţii biunivoce cu psihobiologia, abordare interdisciplinară a datelor oferite de
sociologie, psihologie şi biologie. Dezvoltată de Adolf Meyer, adept asupra unei viziuni
holistice asupra comportamentului, aceasta susţine plurideterminarea conduitei umane.
Studiul biografiei sau anamneza devin componente de bază în examinarea psihiatrică.
Concepţia biologistă în psihologie susţine primaritatea şi amprenta factorilor biologici
(ereditate, insticte…) în raport cu cei sociali în condiţionarea comportamentului uman. De
asemenea, psihologia familiei stabileşte relaţii biunivoce cu psihofiziologia, domeniu de
studiu al funcţiilor fiziologice ca substrat material al manifestărilor psihice, stabilind relaţiile
existente între procesele biologice şi comportament (influenţa hormonilor sexuali asupra
comportamentului), dar şi cu psihosexologia care studiază instinctul sexual şi
comportamentele legate de manifestarea acestuia.
Psihologia socială care ocupă de studiul relaţiilor dintre oameni, dar şi de procesele şi
fenomenele psihosociale precum: cunoaşterea interpersonală, comunicarea, conflictele,
competiţia, formarea coaliţiilor, manipularea, negocierea, explică dezvoltarea psihologică ce
are loc în contextul relaţionării cu alte persoane, părinţi, fraţi, prieteni de joacă, dezvoltarea
personală având astfel un accentuat caracter social.
Psihologia dezvoltării ce are ca obiect de studiu dezvoltarea umană şi factorii
determinanţi ai comportamentului, de la naştere până la bătrâneţe explică dezvoltarea în
cadrul familiei, de aceea climatul familial şi tot ce se întâmplă în familie are un impact
esenţial asupra evoluţiei şi funcţionării în toate ariile vieţii. Astfel psihologia familiei
primeşte informaţii de la psihologia dezvoltării, iar psihologia dezvoltării oferă psihologiei
familiei date privind impactul cadrului sociofamilial asupra dezvoltării copilului. Dezvoltarea
umană este o călătorie care începe în momentul concepţiei, de aceea consilierea genetică
este un serviciu clinic care îi poate ajuta pe viitorii părinţi, pe cei care au deja un copil cu un
defect genetic sau care au antecedente de boli ereditare în familie şi cei care suferă de
afecţiuni despre care se bănuieşte că sunt moştenite să-şi evalueze riscurile de a avea copii cu
defecte genetice sau cromozomiale, luând măsurile recomandate de specialist.
Psihologia clinică şi consilierea aplică principiile psihologice în diagnosticarea şi
tratamentul tulburărilor emoţionale şi de comportament, conflicte familiale şi maritale, datele
clinice fiind utilizate de consilier, iar datele oferite de acesta făcând posibilă o diagnosticare
clinică mai completă şi mai fidelă.
Psihanaliza este domeniul care ne introduce în analiza aprofundată a dezvoltării
noastre, a relaţiilor dintre părinţi şi copii, şi în special, a modului în care funcţionarea psihică
la maturitate este puternic influenţată de relaţiile pe care noi le avem cu părinţii în timpul
copilăriei. Prin conceptul de anxietate, unul din fundamentele teoriei psihanalitice moderne,
care în anumite condiții de pericol poate declanșa un mecanism corespunzător de apărare.
Psihanaliza presupune tratamentul tulburărilor emoţionale şi de comportament, conflicte
familiale şi maritale. Aceste situații periculoase pot fi: teama părăsirii sau pierderii unei ființe
iubite, riscul pierderii iubirii din partea partenerului, pericolul unor represalii sau pedepse,
imputarea nemeritată a unei culpabilități.
Psihoterapia și mai ales cea de orientare sistemică (sau familială) este o modalitate
de ajutorare a oamenilor pentru a rezolva probleme individuale sau relaționale ca subsistem
al sistemului familial.
Antropologia, prin studiul ei privind diversele culturi umane, furnizează psihologiei
vârstelor informaţii cu privire la diferenţele privind diversitatea practicilor de creştere a
copiilor, alegerea nişei pentru a acţiona în medii care sunt în armonie cu caracteristicile lor
motivaţionale, intelectuale şi de personalitate înnăscute. Culturile se manifestă în forme
variate şi diferite. Culturile individualiste promovează independenţa, iar cele colective
dependenţa reciprocă, valorizează increderea cooperarea. În multe ţări asiatice şi în unele
societăţi africane, copiii învaţă să pună grupul înaintea individului. Totuşi, distincţia între
cele două orientări nu este una absolută.
Genetica sub influenţa transmiterii genetice a unor tulburări moştenite de la părinţi
precum Sindromul Down, Sindromul Klinefelter sau Daltonismul, dar şi gerontologia ca
ramură a psihologiei îmbătrânirii sunt discipline integrate din ce în ce mai mult în formarea
psihologilor.
Dreptul, în special dreptul copilului, dreptul familiei, se bazează pe datele psihologiei
vârstelor pentru a elabora şi aplica legi cu privire la protecţia copilului. Nevoile copiilor şi
cele ale adulţilor care au grijă de ei pot să nu coincidă întotdeauna. În cuvintele Convenţiei
Naţiunilor Unite unele drepturi ale copilului sunt:
• Copii au dreptul la viaţă; supravieţuirea şi dezvoltarea lor trebuie asigurate.
• Copii au dreptul la un nume, la naţionalitate,la păstrarea identităţii lor.
• Orice copil separat de sau de ambii părinţi are dreptul de a menţine relaţii personale cu
aceştia.
• Copiii au dreptul la libertatea exprimării, gândirii, a conştiinţei, a religiei.
• Copiii au dreptul de a beneficia de cele mai înalte standarde de îngrijire a sănătăţii.
• Copii cu dizabilităţi au dreptul de a primii îngrijire specială.
• Copiii au dreptul la educaţie, dreptul de a se angaja în jocuri şi activităţi de recreere
adecvate vârstei lor.
Trebuie subliniat că ceea ce este valabil pentru psihologia generală, ca sisteme de
interinfluenţare interdisciplinară sau intradisciplinară este valabil şi pentru psihologia
familiei, fapt pentru care vă propun să meditaţi asupra unor posibile relaţii ale psihologiei
familiei cu psihologia sportului, a învăţării, juridică, cu etnologia, cu artele, consilierea
psihologică, medicina, sociologia, căutând liniile de influenţare biunivocă.
Cuvinte cheie: psihologie generală, psihobiologia, psihofiziologia, psihosexologia,

psihologia socială, psihologia dezvoltării, psihologia artei, consilierea familiei, consilierea
genetică, psihanaliza, psihoterapia şi consilierea psihologică, medicina, antropologia,
sociologia, dreptul,… .
1. Din aria problematică a psihologiei familiei, indicaţi cinci situaţii în care se impune
intervenţia altor specialişti psihologi.
2. Ce arii problematice a psihologiei familiei apar pe direcţia dezvoltării ontogenetice?
3. Arătaţi cui îi este necesară cunoaşterea psihologiei familiei şi explicaţi de ce.
4. Este adevărat că ceea ce este valabil pentru psihologia generală, ca sisteme de
interinfluenţare interdisciplinară sau intradisciplinară este valabil şi pentru psihologia
familiei?
a. da
b. nu
5. Psihologia familiei este o ramură a psihologiei izvorâtă din:
a. psihologia socială
b. psihologie medicală
c. psihologie genetică
Psihologia familiei este o ştiinţă deschisă pentru că:
a. familia este deschisă la vizitatori: rude, prieteni
b. în familie intri când doreşti, când te simţi apt şi pleci atunci când consideri
că e necesar
c. face permanent schimburi de informaţii şi metode de lucru cu alte ştiinţe
d. nu este deschisă, pentru că trebuie să i se asigure intimitatea
(Verificarea răspunsurilor: 4: a; 5: a; 6: c.)
2.5. Teme de lucru:
1. Indicaţi de ce într-o echipă de lucru inter- şi multidisciplinaritatea favorizează
descoperirea esenţialului şi a căilor de soluţionare a unor probleme.
2. Explicaţi de ce un psiholog de familie fără o bază informativă solidă în psihologie şi
fără tehnici de lucru specifice domeniului pe care îl practică nu poate performa.
3. Căutaţi exemple de studii sau lucrări care să demonstreze relaţia psihologiei familiei
cu celelalte ştiinţe sau domenii ale psihologiei.
2.6. Bibliografie:
1. Druţă F., „Psihosociologia familiei”, EDP, Bucureşti, 1998
2. Vasile Diana Lucia, „Introducere în psihosexologia familiei şi psihosexologie”, FRM,
Bucureşti, 2006.
Familia ca sistem: Rolurile familiei
3.1. Introducere
3.5. Teme de lucru
3.6. Bibliografie
3.1. Introducere
Voi defini în acest capitol câteva concepte fundamentale din psihologia familiei,
care-ţi vor fi de folos şi pe care le vei întâlni mereu pe parcursul cursului. Voi aminti de
teoria sistemelor a lui Bertalanffy, feed-back-ul pozitiv și feed-back-ul negativ, pattern-uri
verbale sau nonverbale. De asemenea voi caracteriza sistemul familial cu ale lui subsisteme
și anume: subsistemul marital, subsistemul parental și subsistemul fratriilor.

– definești conceptul de sistem familial
- definești și caracterizezi subsistemele familiei

Un sistem este un ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care
funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie. În sens psihologic, homeostazia
se referă la orice fel de comportament, care conferă sistemului din nou un echilibru care a
fost perturbat. Noţiunea de homeostază a familiilor disfuncţionale de a rezista schimbării se
datorează prin exagerarea proprietăţilor lor de conservare şi subestimând flexibilitatea şi
resursele lor. Limitarea acestui termen a provocat gândirea unui nou concept şi anume
morfogeneza, pentru a explica ceea ce Bertalamffy credea că era pur şi simplu o proprietate a
organismelor de a căuta schimbarea, în plus faţă de a rezista.
În conformitatea cu teoria lui Bertalanffy, sistemul este mai mult decât suma părţilor.
Astfel familia este mai mult decât suma membrilor ei componenţi, importantă fiind mai ales
interacţiunea dintre ei, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi
încercând să menţină un anumit echilibru în interiorul ei. Astfel, familia este mai mult decât
o colecţie de indivizi: este o reţea de relaţii. Sistemul de familie trebuie văzut mai mult
decât o colecţie de oameni şi eforturile de intervenţie pot fi concentrate asupra interacţiunii
dintre membrii familiei, decât asupra personalităţii individuale. Teoria generală a sistemelor
defineşte sistemul ca o grupare sau ca o organizare ierarhică de elemente, indiferent de natura
lor, având o desfăşurare spaţio-temporală şi implicând legături substanţiale, energetice şi
informaţionale între elemente şi într-o anumită măsură cu mediul ambiant. Ea studiază legile
şi caracteristicile sistemelor în general, feed-back-ul fiind principiul de bază al adaptării
oricărui sistem la mediu, prin reacţia efectului asupra cauzei, realizând echilibrarea dinamică.
Ca şi sistemele şi familiile pot fi mai închise sau mai deschise. Primele având puţine
relaţii cu mediul, fiind foarte rezistente la schimbare şi având un mare grad de rigidizare.
Celelalte cu multe relaţii de prieteni fiind preocupate pentru modificarea regulilor şi
concepţiilor prin observarea altor familii. Sistemele deschise, opuse sistemelor închise se
susţin ele însele prin schimbarea continuă de resurse. O altă proprietate a sistemelor vii este
şi aceea că, organismele nu reacţionează doar la stimuli, ci iniţiază eforturi pentru a se
dezvolta. În familiile sănătoase, părinţii apreciază ideile noi ale copiilor privindu-le ca pe o
sursă de îmbogăţire, adesea membrii acestor familii căutând căi pentru a se bucura unul pe
celălalt. Bertalanffy a luptat mereu împotriva abordării mecaniciste a sistemelor vii. El a
considerat că organismele vii demonstrează echifinalitate, abilitatea de a atinge un anumit
scop final printr-o varietate de modalităţi, la sistemele moarte, starea finală şi mijloacele de a
o atinge fiind fixe (M., P., Nichols, R., C., Schwartz, p. 110). Organismele vii sunt active şi
creative.
Familia foloseşte şi ea mecanisme de feed- back prin care îşi menţine stabilitatea şi
echilibrul dinamic. Feed-back-ul pozitiv semnalizează nevoia de a modifica sistemul, pentru
a-l face să evolueze, în timp ce feed-back-ul negativ semnalizează nevoia de a reechilibra
sistemul, datorită unei perturbări.
Sistemul familial operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale. Tranzacţiile
repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când şi cu cine se relaţionează. Repetabilităţile
zilnice, a interacţiunilor influenţează dezvoltarea şi comportamentul copilului, iar acesta
influenţează familia.
Aceste pattern-uri pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute, dar
funcţia lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. Fiecare familie are propriile
valori acceptate, obiceiuri, pattern-urile ei de funcţionare care sunt menţinute prin două tipuri
de constrângeri: unul generic referitor la regulile universale care guvernează organizarea
familiei ( ierarhia puterii), altul idiosincratic, referitor la expectaţiile reciproce ale unor
membri. Fiecare dintre membri familiei contribuie la dezvoltarea şi întărirea acestor aşteptări.
Dar, este relativ uşor să descoperi teme în relaţiile dintre două persoane, decât să vezi
pattern-urile interacţiunii în grupuri mai largi precum familiile întregi. Din acest motiv,
consilierii de familie şi terapeuţii de familie consideră teoria sistemelor atât de folositoare.
Convingerile, valorile, concepţia despre lume şi viaţă, despre sine, sunt transmise de la
o generaţie la alta, aşa cum s-ar transmite urmaşilor bijuteriile de familie. Exemple de input
parental (puterea de alimentare informaţională) vine din cartea lui Robin Prior şi Joseph
OConnor.
Un bărbat era mândru de lecţiile care le învăţase de la tatăl său, un om puternic şi
cinic. Când era mic tatăl său l-a urcat pe un zid înalt şi i-a spus să sară, zicându-i că îl va
prinde. Copilul a sărit, iar tatăl l-a lăsat să cadă şi să se lovească. Lecţia era că fiul nu
trebuie să aibă încredere în nimeni, niciodată, fiindcă va fi rănit. Băiatul preia acest mesaj
şi creşte fără a avea încredere în oameni, mulţumit că experienţa aceea îl scăpase de
neplăceri. Când i s-a vorbit de incapacitatea de a avea încredere în propria soţie, şi despre
căsătoria lui nefericită care a decurs din convingerile lui moştenite, a răspuns că preferă
astfel de căsătorii decât una care-l expune la suferinţe. A transmis copiilor săi acelaşi
mesaj, la fel de plin de bune intenţii, dar viaţa sa a fost mărginită emoţional.
Sau exemplul farmacistului care dorise să devină doctor, dar nu reuşise. Acesta şi-a
obligat fiul să studieze aproape tot timpul, pentru a deveni doctorul care nu ajunsese el.
Băiatul era mereu mohorât şi retras. O fi avut vreodată şansa de a alege liber ce să facă în
viaţă?
Input-ul parental poate fi constructiv, dacă am fost educaţi să ne simţim bine cu propria
persoană şi dacă părinţii noştri şi-au arătat dragostea unul faţă de altul, atunci vom avea un
model sănătos pe care să-l copiem.
Astfel părinţii contribuie cel mai mult la vocea condiţionării. Părinţii sunt modelul pe
care îl copiem, devenind produsul acelor valori şi odele de comportament pe care le-au
promovat părinţii noştri. Dacă le punem sub semnul întrebării, este ca şi când ne-am pune pe
noi sub semnul întrebării. De aceea unii îşi găsesc parteneri asemănători cu părinţii lor ca
înfăţişare şi atitudine.
Orice sistem este subsistem al unor sisteme mai largi. Subsistemele familiei sunt:
subsistemul adulţilor(marital), subsistemul parental, subsistemul fraternal. Primul,
subsistemul marital include de regulă diada soţilor. Rolul preponderent este acela de a
modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini acest rol
sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecăruia să
„ofere” fără a avea sentimentul că „pierde”.
Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi cuprinde de obicei
părinţii, dar poate cuprinde şi bunicii. Rolul lor este de a-i creşte, a-i ghida şi de a-i
disciplina. Apariţia unui copil duce la reorganizarea sistemului. Apar noi obiceiuri, apar noi
relaţii, apar noi tipuri de comunicări. De multe ori pentru menţinerea echilibrului se face apel
şi la alţi membrii ai familiei (bunici, mătuşi). Apar dificultăţi deoarece adultul devine în
acelaşi timp partener în diada maritală, dar şi părinte pentru copil şi nu întotdeauna aceste
funcţii pot fi întrepătrunse eficient. Acest lucru poate duce la destabilizarea cuplului marital,
prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către
cuplu marital. Orice influenţă exterioară asupra copilului are efecte asupra subsistemului
parental, dar şi asupra celui marital.
Subsistemul fratriilor (fraternal) include copiii din familie şi le oferă acestora
primul grup social în care sunt cu toţii egali. Aici copiii învaţă cooperarea, negocierea,
submisivitatea, competiţia, suportul reciproc. În familiile cu mulţi copii, există o diferenţiere
a rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă mai este îngrijit şi ghidat, în timp ce fratele mai
mare experimentează deja contactele şi contractele cu mediul extrafamilial.
Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar flexibile pentru a se proteja de
nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu
acesta. Graniţele rigide permit maxim de independenţă şi o interacţiune minimă cu ceilalţi
membri, iar acolo unde graniţele sunt difuze nu este clar cine are responsabilitatea şi
autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influenţaţi unul de celălalt.
Evoluţia ne împinge către viitor prin intermediul copiilor noştri. Odată ce avem copii,
obiectivul nostru principal este de a-i menţine sănătoşi. Uneori părinţii suprasolicită din
dorinţa de a avea un copil bine instruit şi oferă în plus lecţii de muzică, limbi străine, etc.
Aceasta le influenţează negativ disponibilitatea de timp şi bugetul. În condiţii normale insă,
nu se obţin dezechilibre, ci o nouă organizare impusă de ţeluri considerate demne de
sacrificiul lor (Carmen Ciofu).

1. Pattern-uri pot fi :
a. verbale sau nonverbale,
b. pozitive sau negative
c. cunoscute sau necunoscute
2. Subsistemul marital include de regulă diada soţilor. Rolul preponderent în

subsistemul marital este:
a. de a modela intimitatea şi angajamentul
b. de a modela cooperarea și negocierea
c. de a modela submisivitatea
3. Pentru a îndeplinii rolurile din subsistemul marital de a modela intimitatea şi

angajamentul este nevoie de:
a. Iubire
b. Comunicare
c. Complementaritate
d. Acomodarea reciprocă
(Verificarea răspunsurilor:1: a, c; 2: a;.3: c,d;)

3.5. Teme de lucru
1. Realizaţi subsistemele sistemului vostru familial, indicând rolul fiecăruia, iar în
acelaşi timp observaţi dacă există graniţe clare, difuze sau rigide între subsisteme.
2. Realizaţi reţeaua personală ( Personal Network), diagrama personală privind
locuinţa, profesia, membrii familiei, prietenii, interesele.
3.6. Bibliografie:
1. Ciofu Carmen, „ Interacţiunea Părinţi - Copii” Editura Medicală

AMALTEA, Bucureşti, 1998,
2. Michael P., Nichols, Richard C., Schwartz, „Terapia de familie. Concepte şi
metode”, Editura Pearson Education, 2005, p.108- 111.
3. Robin Prior, Joseph O Connor, „ NLP şi Relaţiile de Cuplu”, Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2006, p.76.
4. Vasile Diana Lucia, „Introducere în Psihologia Familiei şi Psihosexologie” ,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 23- 27. p 104- 110.
Tipurile de familii
4.1. Introducere
4.5. Teme de lucru
4.6. Bibliografie
4.1. Introducere
Familia este prima societate a fiecărui om, dând copilului primele noţiuni de conduită,
morală, imprimându-i acestuia principii ce constituie fundamentul, baza pe care apoi se
clădeşte personalitatea omului matur, creator la rândul său de familie.
Sărăcia, divorţul, hospitalismul, abuzurile sau agresivitatea manifestate asupra
copiilor, plecarea părinţilor la lucru peste hotare sunt numai câteva incidente negative în
dezvoltarea normală, firească a copilului.
Referitor la rolul familiei, Pearsons compara familiile cu, “fabrici’’ care produc
personalităţi umane. Familia devine astfel cel mai durabil şi cel mai important lucru din viaţă,
iar dacă e bună sau rea, depinde de cum a fost ea construită, cum au dorit membrii ei s-o
menţină, sau s-o dezvolte. Pentru că, da, familia este o construcţie, o construcţie care nu se
termină niciodată, că depinde de străbunicii, bunicii, părinţii noştri, dar şi de noi, copiii
noştri sau copiii copiilor noştri. În familie te naşti, creşti, te dezvolţi şi te împlineşti, familia
fiind cea mai veche formă de comunitate umană.
În Dicţionarul Larousse de psihologie, familia este o instituţie socială bazată pe
sexualitate şi pe tendinţele materne şi paterne, a cărei formă variază de la o cultură la alta
(monogamă, poligamă, poliandră etc.). Din punct de vedere psihologic, familia consumă
aspiraţii şi idealuri comune, unele similitudini de păreri, la nivel cultural şi forţa de a le
conserva şi extinde, statutul social ce se întreţine prin relaţii, roluri şi statute profesionale şi
culturale. Termenii de rol şi statut social sunt foarte legaţi între ei şi constituie concepte
foarte încărcate de conotaţii sociologice, psihologice, antropologice şi psihopatologice legate
de conduitele umane. Statutul se referă la poziţia socială a unei persoane într-un sistem
social, iar rolul reprezintă modul în care are loc adaptarea la conduitele prescrise de statutul
social. Ca atare rolul poate fi considerat ca aspectul dinamic al statutului.
Modul de exercitare a rolurilor părinţilor, reglarea raporturilor dintre membrii
familiei, grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile responsabilităţi din
familie la activităţile recreative şi creative, atenţia şi afecţiunea care se acordă fiecăruia sunt
percepute şi trăite de copil în mod diferit la fiecare vârstă. În interrelaţiile dintre părinţi şi
copii singura atitudine părintească validă este cea de acceptare şi de respect faţă de
personalitatea copilului, faţă de sentimentele şi nevoile sale.

- Definești căsătoria
- Definești poligamia, monogamia și diversele tipologii parentale
D.p.d.v. juridic căsătoria este uniunea liber consfinţită dintre un bărbat şi o femeie
încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale în scopul întemeierii unei familii.
D.p.v. psihologic-„ relaţie psihologică”, „construcţie complicată”
Transformarea relaţiei dintre soţi într-o relaţie individuală se face cu mari greutăţi, cu multe
schimbări cu zguduiri şi crize. …Cu timpul „vreau” se transformă în „trebuie”. Totuşi nici
cea mai reuşită căsătorie nu poate şterge cu desăvârşire particularităţile individuale.
Căsătoria: din perspectivă sociologică:
1.endogamică (partenerul din acelaşi grup)
2. exogamică (când partenerul vine dintr-un alt grup)
1. patrilocală (stabilitatea reşedinţei noilor soţi impreună sau în aproprierea
părinţilor soţului),
2. neolocală (reşedinţă neutră),
3.matrilocală (stabilirea domiciliului împreună sau în aproprierea părinţilor
soţiei).
Căsătoria: din perspectivă istorică:
1. Poligamia (un principiu acceptat de unele popoare, conform căruia căsătoria se poate
realiza între un partener de un sex şi mai mulţi parteneri al celuilalt sex ).
Poligamia are două forme:
1.1. poliandria – „formă de familie” alcătuită din o femeie – mamă(♀) şi mai mulţi bărbaţi
(♂♂♂⁬⁬⁬⁬).Pentru ca o familie să fie poliandrică, fiecare dintre soţi trebuie să fie tatăl a
cel puţin unuia dintre copiii femeii. Societăţi poliandrice: Todas din India, Sherpa din Nepal,
ţăranii din Tibet, … .
(+) asigură subzistenţa cu ajutorul mai multor susţinători economici bărbaţi.
(-) determinarea paternităţii este dificilă; dezavantaj pentru satisfacerea celor mai importante
interese ale indivizilor şi ale grupurilor largi.
1.2. poliginia – căsătoria unui bărbat (♂)cu una sau mai multe soţii (♀♀♀). În ţări africane
precum Senegal, Tanzania, Togo, Zair unul din patru bărbaţi căsătoriţi trăiesc în familii
poliginice. Aborigenii numiţi Jivaro din Ecuador şi Peru (20.000). Problemele frecvente cu
care se confruntă sunt creşterea rivalităţii, ostilităţii şi geloziei dintre soţi. Pentru
supravieţuire trebuie să funcţioneze după reguli stricte şi clare, care să „guverneze ” o
dreaptă diviziune a sarcinilor şi o afecţiune egal distribuită din partea soţului.
2. Monogamia: forma de căsătorie între un singur bărbat şi o singură femeie.
2.1. Familia extinsă caracteristică societăţii tradiţionale. Membrii locuiesc în acelaşi spaţiu şi
reprezintă 2 sau 3 generaţii reunite, şi, uneori, colaterale (fraţii). Dispune de un sistem de
reguli şi norme care se perpetuează de la o generaţie la alta. Caracteristica ei generală este
conservatorismul, păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi stilului familial dominant. Funcţionează
după reguli oarecum rigide menite să asigure stabilitatea şi „spiritul de clan”. Pattern-urile
educaţionale sunt mai rigide, aşteptările mai previzibile. Tipul de organizare familială
„istoria se repetă” ceea ce conferă membrilor sentimentul de apartenenţă şi securitate relativ
crescut. Apar conflicte intra - şi intergeneraţionale, evoluţia este defavorizată adesea, dar şi
calitatea relaţiilor intime.
2.2. Familia nucleară (specifică societăţii moderne) formată din soţi şi copiii lor necăsătoriţi
proprii sau adoptaţi, este o structură democratică, bazată pe egalitate şi complementaritate a
rolurilor de soţ/ soţie, precum şi o participare crescândă a copiilor. Cuplul modern este
marcat de libertatea alegerii şi de exercitarea dreptului de autodezvoltare, iar când
sentimentul iubirii dispare, cuplul îşi pierde raţiunea de a fi, şi de multe ori se separă. Cuplul
modern este mai supus instabilităţii, divorţul emoţional fiind mult mai frecvent decât divorţul
legal. În SUA, în 1988, pentru fiecare 2 căsătorii noi, se înregistra un divorţ. În primii ani de
căsătorie 40% din căsătorii înregistrau divorţ. Familia nucleară îşi construieşte un nou stil de
viaţă se separă de întreaga ramificaţie de rudenie. Aici se asigură suportul emoţional, nevoia
de comunicare şi „creştere a personalităţii”. Relaţiile interpersonale sunt mai intime, dar şi
mai complicate şi presupun un grad de competenţă relaţională, bazat pe flexibilitate şi
creativitate, ce permite soţilor să se interadapteze optim, iar copiilor să evolueze sănătos
d.p.d.v. psihic şi social. Incapacitatea nucleului familial de a se autoregla „aici şi acum”
periclitează treptat autodezvoltarea personalităţii şi chiar „cursa maritală”.
Familia: d.p.d.v. sociologic, familia este un grup primar caracterizat prin tipul de
relaţii „face to face”. Instituţie socială având la bază alegerea reciprocă a partenerilor
maritali.
Tipologii: de origine (consangvină) reprezintă familia în care te naşti şi creşti.
de procreare (conjugală) este cea constituită din propria căsătorie.
după gradul de cuprindere a grupului:
nucleară (soţ, soţie, copiii acestora)
extinsă (cuprinde şi alte rude)
după modul de exercitare a autorităţii:
patriarhale (autoritatea în cadrul familiei este deţinută de bărbatul cel mai în
vârstă în familia extinsă, sau de soţ în cadrul familia nucleare)
matriarhale (autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă sau de soţie)
egalitare ( puterea şi autoritatea sunt relativ egal distribuite între soţ şi soţie).
Cuvinte cheie: căsătorie, poligamie, familie consangvină, familie de procreare
1. Poliginia este căsătoria:
a. Mai multor bărbați cu o singură soție
b. unui bărbat cu mai multe soţii
c. unui bărbat cu o soție
2. Poliandria este o formă de familie alcătuită din:
a. o femeie – mamă şi mai mulţi bărbaţi
b. un bărbat- tată și mai multe soții
(Verificarea răspunsurilor: 1: b,c; 2: a; )
4.5. Teme de lucru
- Care sunt avantajele unei familii nucleare?- Care sunt avantajele unei familii endogamice?
- Care sunt avantajele unei familii poliandrice?
3.6. Bibliografie:
Turliuc Maria Nicoleta, (2004), Psihologia Cuplului şi a Familiei, Editura Performantica,
Iaşi, p.11-66
Abordarea transgeneraţională a familiei
5.1. Introducere
5.5. Teme de lucru
5.6. Bibliografie
5.1. Introducere
Sentimentul de siguranţă al copiilor este dat de autoritatea părintească, copiii fiind
înspăimântaţi de lipsa acesteia. Autoritatea, conform dicţionarului de pedagogie, înseamnă
“puterea sau dreptul de a da ordine, de a obliga să fie ascultate, de a trece la fapte sau de a lua
decizii finale”. Una dintre cele mai mari nevoi ale copilului este să aibă nişte părinţi care să-
şi înţeleagă poziţia autoritară în planul dinamic al unei familii.
Genograma este un instrument palpabil care sporește speranța și implicarea în
procesul terapeutic, multi dintre ei devin co-terapeuți și realizează conexiuni ,adresează
întrebări cunoscuților, membrilor familiei etc.
Printre conceptele pe care le folosim sunt: unitatea familială, tipar de reactivitate
emoțională, triunghi emoțional (mama ,tata, copil), procesul de triangulare, sistemul
emoțional al familiei nucleare.
Tehnicile folosite sunt genograma, întrebările de proces, detriangularea, poziția EU,
antrenarea.

Mi-aş dori ca la finalul acestui capitol să cunoşti modalitățile și strategiile diferitelor stiluri
de raportare a părinților la proprii copii
Există mai multe modalități și strategii diferite de raportare a părinților la proprii lor
copii, iar acest fapt duce la conturarea unor efecte educative specifice asupra personalității
acestora. In literatura de specialitate s-au conturat cateva profile tipologice ale
comportamentului parental.
Sentimentul de siguranţă al copiilor este dat de autoritatea părintească, copiii fiind
înspăimântaţi de lipsa acesteia. Autoritatea, conform dicţionarului de pedagogie, înseamnă
“puterea sau dreptul de a da ordine, de a obliga să fie ascultate, de a trece la fapte sau de a lua
decizii finale”. Una dintre cele mai mari nevoi ale copilului este să aibă nişte părinţi care să-
şi înţeleagă poziţia autoritară în planul dinamic al unei familii.
Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să

corecteze şi să încurajeze. Personalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care o
impune o familie. Viitorul unui popor întreg stă în mâinile părinţilor, pentru că acesta
depinde de copiii noştri şi de lumea pe care ei o vor construi şi-şi vor întemeia viziunea zilei
de mâine.
Rose Vincent prezintă următoarele tipuri de conduită parentală, evidenţiind şi
consecinţele acestora asupra personalităţii copilului.
Părinţii rigizi: impun copiilor propriile idei, opinii, modul de a trăi şi a vedea,
obişnuinţele lor, fără nici o abatere şi fără să ţină cont de particularităţile individuale ale
fiecăruia. Asemenea părinţi întipăresc în mintea copiilor repere foarte precise în timp şi
spaţiu, care pot ajuta la înţelegerea lumii înconjurătoare. Dacă însă rigiditatea se combină cu
o îngustime de vederi şi de interese, vor apărea drept consecinţe în dezvoltarea copiilor unele
atitudini de infantilism şi renunţare, iar mai târziu o sărăcie a personalităţii.
Părinţi boemi: aceştia lasă copiii mai mult în seama altor persoane sau în voia lor. Ca
o consecinţă poate să apară la copii o “lipsă de prezenţă” care să provoace o delăsare morală,
lipsa unor puncte de reper în viaţă şi a unei baze suficiente care să le garanteze un sentiment
de securitate.
Părinţii anxioşi: fac ca asupra copilului să planeze o presiune, deoarece acesta se
simte spionat şi strict supravegheat. Deoarece din gesturile sale se naşte teama, copilul
ajunge la un fel de deposedare de el însuşi.
Părinţii infantili: refuză să se autodefinească în calitate de părinţi şi se retrag din faţa
oricărei responsabilităţi, fiind, de regulă, prea absorbiţi de propriile lor probleme de afirmare
personală. Această depărtare se anulează uneori brusc, părinţii adoptând o poziţie prea
apropiată de cea a copilului, printr-o identificare exagerată. Drept consecinţă, copiii părinţilor
infantili riscă să nu aibă prea mare încredere în forţele proprii şi să fie dependenţi şi uşor
influenţabili.
Părinţii incoerenţi: se caracterizează printr-o mare instabilitate privind modul de
relaţionare cu copiii. Activitatea educativă prezintă multiple neregularităţi, exigenţele cele
mai nemăsurate alternează brusc cu perioade de libertate totală. Dacă copilul nu are sprijinul
unei personalităţi puternice care să se substituie părinţilor, el va prezenta adesea o stare
accentuată şi continuă de descumpănire.
Părinţii prea indulgenţi: nu manifestă nici un fel de limită şi nici un fel de rezervă în
a acorda copilului tot ce acesta îşi doreşte. Drept consecinţă, copilul nu va putea mai târziu să
suporte nici o frustrare, cultivând totuşi un anumit sentiment de vinovăţie.
Părinţii prea tandri: creează, de regulă, un climat prea încărcat de stimulente afective,
fiecare părinte revărsându-şi fără nici o rezervă întreaga lui afectivitate. Asemenea atitudini
pot favoriza uneori conturarea la copii, pe măsură ce cresc, a unor comportamente deviante
pe linie sexuală.
Specialiştii nu au putut formula o reţetă comportamentală care să poată fii aplicată şi
să ofere o familie într-adevăr reuşită. În funcţie de personalitatea copilului şi de situaţia care
se impune, un părinte ar putea lua câte puţin din fiecare stil parental şi să îl adapteze.
Familia influenţează copilul pe diverse căi, dar disfuncţiile familiale se situează
undeva între cei doi poli şi anume, hiperprotecţie şi neglijare. Pentru o armonie în familie,
efortul depus este foarte mare, tocmai pentru că există diferenţe de temperament între părinţi,
între părinţi şi copii, între fraţi, modul de a reacţiona al copilului, valorile acceptate şi
transmise copilului.
Susţinând ideea complementarităţii rolurilor familiale masculine şi feminine, H.
Touzard (1975) afirma că echilibrul în familie este dat de găsirea şi restabilirea în
permanenţă a complementarităţii rolurilor mambrilor familiei. Echilibrul presupune ca
întreaga conduită de rol a unui soţ să corespundă aşteptărilor celuilalt şi invers (Turliuc M.,
N., p179). Rareori soţii sunt competenţi în toate rolurile lor familiale, competenţele fiind
adesea inegale.
Rolurile de îngrijire şi cel de socializare al copiilor sunt printre cele mai importante
pentru o bună funcţionare a vieţii familiale. Rolul de îngrijire se referă la satisfacerea
nevoilor fizice şi psihologiece ale copiilor, cel de socializare se referă la dezvoltarea
abilităţilor sociale şi psihologice ale copiilor ambele fiind strâns legate de statutul de părinte.
Rolul de rudenie se referă la participarea la ritualuri şi ceremonii, promovarea
bunăstării membrilor familiei, încrederea între rude sau maximizarea comunicării.
Rolul de susţinător economic se referă la producerea de bunuri materiale necesare
satisfacerii nevoilor membrilor familiei.
Rolul privind realizarea sarcinilor domestice a fost tradiţional rezervat femeilor, chiar
dacă ambii soţi muncesc cu normă întreagă, iar rolul sexual al partenerilor de cuplu, respeciv
iniţierea activităţii sexuale era considerată o sarcină a soţului, soţia având obligaţia să
răspundă nevoilor sexuale ale soţului.
Rolul recreator a fost mult timp ignorat, acţiunile recreative fiind considerate
individuale. Se vorbeşte de existenţa acestui rol, în măsura în care unul sau ambii soţi au
responsabilităţi clare în legătură cu petrecerea timpului liber al familiei.
Un nou rol în curs de integrare în structura familiei este rolul terapeutic. El se referă
la ascultarea problemelor partenerului, oferirea siguranţei, a susţinerii şi afecţiunii, oferirea
ajutorului în rezolvarea problemelor sale.
Cuvinte cheie: părinţii rigizi, boemi, anxioşi, infantili, incoerenţi, prea indulgenţi,
prea tandri
5.4. Întrebări de autoevaluare:
1. Părinţii rigizi sunt acei părinți care:

a. impun copiilor propriile idei,
b. impun copiilor propriile opinii, modul de a trăi şi a vedea,
c. impun copiilor obişnuinţele lor, fără nici o abatere şi fără să ţină cont de
particularităţile individuale ale fiecăruia.
2.Efectele pe care le simt copiii unor părinţii rigizi sunt:
a. întipăresc în mintea copiilor repere foarte precise în timp şi
spaţiu, care pot ajuta la înţelegerea lumii înconjurătoare,
b. faptul că poate să apară la copii o “lipsă de prezenţă” care să
provoace o delăsare morală,
c. lipsa unor puncte de reper în viaţă şi a unei baze suficiente care
să le garanteze un sentiment de securitate.
3. Părinţii infantili:
a. refuză să se autodefinească în calitate de părinţi
b. se retrag din faţa oricărei responsabilităţi,
c. sunt prea absorbiţi de propriile lor probleme și de afirmare personală.
(Verificarea răspunsurilor:1: a,b,c; 2: a; 3 : a,b,c)
5.5. Teme de lucru

Notează în caietul de seminar cum îi vezi pe părinţii tăi?
Cărei tipologii familiale crezi că te asemeni? De ce? Argumentează.
5.6. Bibliografie
Zig Ziglar (2000). Putem crește copii buni într-o lume negativă !București, Curtea Veche
Caracteristicile vieţii de familie
6.1. Introducere
6.5. Teme de lucru
6.6. Bibliografie
6.1. Introducere
În acest capitol plec de la premisa că familia este un sistem dinamic ce trece prin
transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă și evoluează împreună.

Mi-aş dori ca la finalul acestui capitol să cunoşti care sunt principalele etape prin care trece o
familie şi care sunt caracteristicile specifice fiecărei etape.
Familia este un sistem deschis, viu, cu multe influenţe din partea mediului şi
numeroase tipuri de interacţiuni cu acesta. Sistemul familial niciodată nu rămâne la fel; el se
schimbă de la un moment la altul în funcţie de evenimentele care apar în interiorul şi
exteriorul familiei. El trebuie să se restructureze şi reorganizeze în funcţie de:
· apariţia sau dispariţia unora dintre membrii ei (naşterea copiilor a nepoţilor, decesul,
căsătoria copiilor, revenirea după un divorţ a copilului în cuibul familiei de origine);
· creşterea şi dezvoltarea membrilor (copilul mic, adolescentul, conşietentizarea rolului
parental de către părinte, înaintarea în vârstă etc.,);
· apariţia unor evenimente aşteptate sau neaşteptate (intrarea copilului la grădiniţă sau
şcoală, divorţul, pensionarea părinţilor, obţinerea unui loc de muncă pentru părinte, o boală
etc.);
Transformările care au loc într-un susbsistem familial influenţează şi celelalte
subsisteme. Schimbările prin care trece o familie nu se fac în mod ușor, ci, în salturi și sunt
aproape întotdeauna stresante.
Ciclul de viaţă familială presupune parcurgerea mai multor stadii sau etape.
Salvador Minuchin identifică patru stadii de dezvoltare care apar în majoritatea familiilor:
1. Constituirea cuplului – diada maritală formează un sistem funcţional prin
negocierea graniţelor (interacţiunea cu socrii), reconciliind stilurile de viaţă diferite şi
dezvoltând reguli referitoare la conflict şi cooperare.
2. Familia cu copii mici – sistemul marital se reorganizează atunci când apar
copiii pentru a se adapta cerinţelor cerute de parentalitate.
3. Familia cu copii şcolari şi adolescenţi – familia interacţionează acum şi cu
sistemul şcolar. Pe măsură ce copiii devin adolescenţi, familia trebuie să se adapteze la
probleme ca influenţa prietenilor, pierderea parţială a controlului parental, emanciparea
copiilor, etc.
4. Familia cu copii mari – aceştia devin deja adulţi, astfel că relaţia dintre părinţi
şi copii trebuie modificată pentru a deveni relaţie de tip adult – adult.
Sociologii Evelyn Duval şi Reuben Hill au aplicat un cadru de dezvoltare familiilor
din anii 1940, prin stabilirea unor etape discrete ale dezvoltării grupului familial, cu sarcini
ce trebuie îndeplinite pentru fiecare dintre ele. Acestea sunt:
· Etapa cuplului fără copii
· Etapa familiei cu copii de vârstă şcolară
· Etapa familiei cu copii deveniţi adulţi;
· Etapa familiei omului singur (văduvia).
Terapeuţii de familie Betty Carter şi Monica McGregor (1980, 1999) au realizat

următoarea etapizare:
a) iniţiativa tânărului adult
b) căsătoria
c) familiile cu copii mici
d) familiile cu adolescenţi
e) iniţiativele copiilor şi părăsirea căminului
f) familia la bătrâneţe.
Nu există o versiune standard a etapelor vieţii de familie. Familiile au o diversitate de

tipuri, cu norme şi reguli foarte diferite pentru etape diferite.

1. Sistemul marital, la familia cu copii mici, trebuie să se reorganizează pentru:
a. a se adapta la probleme datorate influenţelor prietenilor
b. a se adapta cerinţelor cerute de parentalitate
3. Familia cu copii şcolari şi adolescenţi :

a. Va pierde parţial controlul parental
b. va interacţiona şi cu sistemul şcolar
(Verificarea răspunsurilor: 1: b; 2: a,b)
6.5. Teme de lucru

Schimbările comportamentale ale adolescenților ocupă prim-planul scenei familiale.
In același timp, adolescența este o perioadă de fragilitate, favorabilă instalprii unor tulburări
psihopatologice grave. Cum am putea Evita astfel de schimbări în viața familială?
6.6. Bibliografie
1. Cerget S., (2008), Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu succes, Editura Trei, București
2. Nichols Michael P., Schwartz Richard C., (2005), Terapia de familie. Concepte şi metode,
Editura Pearson Education, p. 126- 127
Copilul şi familia. Când copiii nu cunosc limite
7.1. Introducere
7.5. Teme de lucru
7.6. Bibliografie
7.1. Introducere
Teoria comportamentală despre învățare s-a dovedit a fi una dintre cele mai
semnificative, câștigînd tot mai mulți adepți în cadrul sistemelor de învățământ. Astfel,
comportamentul se învață în funcție de consecințele sale. Aceasta este legea de bază a
condiționării operante. Astfel, un comportament urmat de o consecință pozitivă este probabil
să se producă mai frecvent în viitor. Un comportament urmat de o consecință negativă
negativă va descrește brusc în frecvență, iar un comportament care nu este urmat de nici o
consecință va scădea treptat. În spatele acestei metode se află analiza motivațională.
Obținerea consecinței pozitive va fi motivul pentru care se produce comportamentul.
Un copil nu devine răsfățat pentru că a fost recompensat, ci pentru că a fost
recompensat pentru un comportament neadecvat.

Mi-aş dori ca la finalul acestui capitol să definești teoria comportamentală despre învățare și
să enumeri principalele principii pentru a fi un părinte disciplinat.

Toți copiii, dar mai ales preșcolarii și adolescenții, creează probleme, indiferent de cât
de “perfecți” ar putea fi aceștia sau părinții lor (Wycoff J., Unell B.,C.p.9). Copiii și
adolescenții au anumite nevoi și dorințe, iar conflictele apar atunci când aceste nevoi nu
coincid cu nevoile părinților. Problemele pot fi diminuate dacă părinții învață să-și adapteze
reacțiile în funcție de nevoile acestora. Principiile de rezolvare a problemelor și strategiile
disciplinare se bazează pe psihologia comportamentală, care se ocupă cu studiul
comportamentelor copiilor în context “reale”: acasă, la școală, pe terenul de joacă (Wycoff J.,
Unell B.,C.p.11). Profesor universitar de Psihologia copilului, dr Jerry Wyckoff oferă în
cartea sa Disciplină fără țipete și palme, câteva principii pentru un părinte disciplinat:
1. Hotărâți ce atitudine anume trebuie disciplinată
2. Lăudați comportamentul adecvat
3. Continuați să-l lăudați atâta timp cât noua atitudine are nevoie de acest sprijin pentru
a fi stabilizată
4. Încercați să evitați luptele pentru supremație cu cel mic
5. Fiți alături de el
6. Evitați să-I reamintiți atitudinile inadecvate din trecut
(Wycoff J., Unell B.,C.p. 17-18)
Atunci când este vorba de adolescenți, dacă aceștia nu se simt ascultați și nu se
simt respectați pentru nevoia lor de dezvoltare, experimentare vor evita conectarea cu
părinții și vor căuta în exteriorul familiei conectarea cu cei de la care simt această
înțelegere. În perioada adolescenței, creierul uman suferă încă transformări majore, de
aceea este important ca în această perioadă de majore transformări cerebrale,
adolescentul să aibă pe lângă ctivitatea de învățare, încă două activități principale ca
disciplină a minții, a corpului fizic și a emoțiilor.
Acestea pot fi:
- o activitate pentru corpul fizic, un sport care-l atrage și pe care sâ-l facă de 2-3 ori pe
săptămână;
- o activitat de creație pe care s-o facă tot de 2-3 ori pe săptămână (dans, muzică,
teatru)
(Gheorghiță N., p.58).
Teoria comportamentală despre învățare afirmă că un comportament se învață
în funcție de consecințele sale. Aceasta este o lege de bază a condiționării operante.
Astfel, un comportament urmat de o consecință pozitivă este probabil să se producă
mai frecvent în viitor. Astfel ar trebui încurajate comportamentele bune, adecvate ale
copiilor și adolescenților, pentru că de multe ori în felul acesta problemele vor
dispărea de la sine.
Cuvinte cheie: psihologia comportamentală

1. Principiile de rezolvare a problemelor și strategiile disciplinare se bazează pe:
a. psihologia comportamentală
b. psihologia asociaționistă
2.Teoria comportamentală despre învățare afirmă că un comportament se învață în funcție de:

a. comportamentele sale
b. consecințele sale
c. motivațiile sale
(Verificarea răspunsurilor: 1:a; 2:b)
7.5. Teme de lucru

Alcătuieșete o listă cu scenarii de tipul “Ce fac dacă…”
Ce fac dacă adolescentul continuă să înjure….
Ce fac dacă adolescentul ignoră și cele mai simple cereri ale mele…
Ce fac dacă adolescentul devine tot mai obraznic….
Discutați în grupe de câte 3 și comparați listele.
7.6. Bibliografie:
1. Gheorghiță N. (2015). Susține conștient adolescența. Ghid practic de psihologie cuantică,
Editura PIM, Iași
2. Sells Scott P.(2005). Adolescenții scăpați de sub control, Editura Humanitas, București
3. Wycoff J., Unell B.,C. (2002). Disciplină fără țipete și palme, Meteor Press, București
Funcţiile Familiei
8.1. Introducere
8.5. Teme de lucru
8.6. Bibliografie
8.1. Introducere
În acest capitol vom discuta despre funcțiile familiei și despre ce presupun
acestea.Funcţia economică – presupune asigurarea resurselor materiale, Funcţia de
socializare – presupune transmiterea, cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar şi de
către toţi membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament
caracteristice unui anumit grup social; Funcţia de solidaritate – presupune asigurarea unităţii
şi stabilităţii; Funcţia sexual-reproductivă ce presupune satisfacerea sexuală reciprocă a celor
doi soţi şi aducerea pe lume a copiilor.

-definirea principalelor funcții ale familie
Funcţiile Familiei
Funcţia economică – presupune asigurarea resurselor materiale, financiare, necesare
existenţei familiei (locuinţă, hrană, haine etc.). Ea joacă un rol foarte important. Dacă este
îndeplinită corespunzător, atunci familia se poate concentra şi poate îndeplini şi celelalte
funcţii. Această funcţie este realizată de ambii soţi prin aducerea veniturilor (ca urmare a
exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de
îmbrăcăminte şi de trai, prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea
profesiei.
Funcţia de socializare – presupune transmiterea, cu scopul asimilării de către copii,
mai ales, dar şi de către toţi membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor
de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba despre
funcţia de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate
a persoanei (copilului). Educaţia se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic,
moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcţii: unele se
preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai deloc.
Funcţia de solidaritate – presupune asigurarea unităţii şi stabilităţii
familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la
grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a susţinerii reciproce de-a
lungul timpului, a dezvoltării intimităţii. Se observă că în ultima vreme această funcţie pare
din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de
creşterea ratei divorţurilor şi a înmulţirii relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor
monoparentale.
Funcţia sexual-reproductivă – presupune satisfacerea sexuală reciprocă a celor doi
soţi şi aducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcţii sunt îndeplinite
diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte
familii, se acordă o importanţă mai mare aducerii pe lume a copiilor. Evident, acest lucru este
dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul şi tipul de educaţie avut, de
credinţele religioase, de dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi
(parteneri). Actualmente, în societăţile mai avansate economic, cuplurile şi familiile tind tot
mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, şi în plan secundar pe cea
reproductivă.
Cuvinte cheie: interacţiuni, pattern-uri, subsistemul marital, subsistemul parental,

subsistemul fratriilor, funcţia economică, funcţia de socializare, funcţia de solidaritate,
funcţia sexual-reproductivă
1. Funcţia de socializare presupune:

a. transmiterea către toţi membrii familiei, a atitudinilor și valorilor
b. transmiterea către toți membrii familiei a sentimentelor de afecţiune,
c. transmiterea către toţi membrii familiei a sentimentelor de respect și de apartenenţă
2. Funcţia sexual-reproductivă presupune:

a. satisfacerea sexuală reciprocă a celor doi soţi
b. şi aducerea pe lume a copiilor.
3. Funcţia de solidaritate presupune:
a. asigurarea unităţii şi stabilităţii
b.transmiterea, unor modele de comportament familiei.
(Verificarea răspunsurilor1: a; 2:a,b; 3:a)
8.5. Teme de lucru

Cum sunt îndeplinite funcțiile familiei în familia ta de origine ?
8.6. Bibliografie
Minuchin, S., Fishman, H.C. (1981). Family Therapy Techniques, Cambridge, MA., Harvard
University Press
Unitatea de învăţare 9
Fraţi şi surori.
9.1. Introducere
9.5. Teme de lucru
9.6. Bibliografie
9.1. Introducere
În acest curs, îți voi prezenta pe surt dezvoltarea personalității și trăsăturile de
personalitate după ordinea nașterii.
Unicul poate fi un bun planificator, își poate proiecta asupra celorlalți
gândurile, iar pentru a diminua sentimentul de singurătate, copilul unic se pune în
situația altora.
Cel de al doilea poate da dovadă de perfecționism, se folosește de logică și are
impresia că ceilalți pot face lucrurile mai bine decât el.
Ultimul născut are adesea sentimentul că este deosebit, iar copiii născuţi la
mijloc, nu au nici poziţia „stegarului” şi nici a „bebe-ului”. Aceştia sunt deseori uitaţi
mai ales dacă toţi fraţii au acelaşi gen. Pot deveni conducători, negociatori
extraordinari.
Poziţia de frate sau soră, vârsta mai mare sau mai mică, distribuţia pe sexe
între fraţi în aceleaşi generaţii au o puternică influenţă asupra comportamentului.
Pattern-urile interactive dintre cuplurile maritale pot fi și ele legate de rolurile
indivizilor din familiile lor de origine.

Îmi doresc ca la sfărșitul cursului să reușești să extragi informații despre efectele ordinii
de naștere din sistemul fratriilor.

Fii şi fiice mai în vârstă; primii născuţi
Pentru copilul care nu este primul născut, fraţii se amestecă de la bun început cu
cuplul părinţilor. Pentru primul născut, fratele cel nou este un element care vine să se adauge
şi să-l perturbe. Trecerea în universul modificat nu este deloc uşoară, dar nu este o catastrofă,
dacă părinţii nu comit câteva stângăcii periculoase, cum ar fi expedierea copilului la o bunică
sau la o mătuşă, luarea camerei sau a pătuţului, pentru că, cel mare, va simţi aceste schimbări
ca pe nişte pedepse. Aceste stângăcii îl vor îndreptăţii să se creadă respins, iar sosirea unui
nou copil poate atrage regresul celui mare. Pentru a evita aceste sentimente, părinţii pot oferii
primului născut rolul de „ Cel Mare”, care poate fi prezentat ca un fel de promovare socială.
De asemenea, pot evita spectacolul suptului în primele luni, iar joaca cu cel mic să fie, mai
ales, când cel mare nu este de faţă. Cu aceste precauţii simple gelozia nu va căpăta un
caracter violent. O anchetă din 1961, efectuată pe un număr de 110 copii, a cărui rezultat a
fost publicat în „American Journal of Psychiatry” a scos în evidenţă că, la mai mult de
jumătate din copiii există gelozie, iar cei care nu simt această gelozie sunt cei mici de 18
luni, încă insuficient de conştienţi, iar cei care o înving cel mai bine sunt cei mai în vârstă:
dar copiii între 2 şi 5 ani suferă cu atât mai mult cu cât aceasta este şi perioada conflictului
oedipian, o vârstă dificilă pentru echilibrul afectiv (Rose Vincent, p. 152).
În general primii născuţi sunt excesiv de răspunzători şi deosebit de conştiincioşi. Se
potrivesc bine ca personalităţi de conducere, deoarece au preluat, vis-a-vis de fraţii mai tineri,
autoritate şi răspundere. De multe ori ei sunt serioşi şi au sentimentul că au o misiune în
viaţă. Deoarece ei se identifică cu părinţii lor şi deţin la aceştia o poziţie deosebită, ei sunt
adesea conservatori, chiar şi atunci când conduc pe alţii într-o lume nouă; şi în timp ce sunt
autocritici suportă foarte greu critica din partea altor persoane.
George Washington, primul preşedinte american, este un bun exemplu de frate născut
primul. Calităţile de conducător ale lui Washington au jucat, cu siguranţă, un rol important la
formarea Statelor Unite. La vârsta de 20 de ani a intrat în armată, făcând stagiul militar în
Virginia. A reuşit să facă repede o impresie bună şi a fost numit, la vârsta de 23 de ani,
Comandant General al Tuturor Forţelor Armate din Virginia. Washington avea o calitate
aproape miraculoasă de a-şi conduce oamenii la luptă şi de a-i scoate nevătămaţi de acolo.
Calităţile sale de conducător, hotărârea şi responsabilitatea sa au fost, cu siguranţă, întărite
prin surprinzătoarea moarte a tatălui său, când el avea doar 11 ani, fiind pus în postura de a
prelua răspunderea pentru mama sa şi a celor patru fraţi mai mici. George Washington nu a
putut avea copii proprii, dar a fost un tată vitreg iubitor pentru cei doi copii ai soţiei sale
Martha, ca şi pentru nenumărate rude, pe care le-a susţinut, provocat sau i-a crescut. În
calitate de frate a fost grijuliu şi plin de simţul răspunderii. A fi primul născut este o plăcere
amestecată. Fiind un răspuns al visurilor părinţilor şi ca un început al unei noi familii un prim
născut primeşte în mare măsură consacrare şi devotament din partea părinţilor, ca nici un alt
copil următor. Dar aceasta poate fi şi o povară grea. Chiar şi atunci când primul născut
respinge aşteptările familiei sale, se poate să fie cuprins de nesiguranţă şi vinovăţie, deoarece
nu a îndeplinit rolul atribuit de lui.
Cea mai mare fiică dispune adesea de aceleaşi calităţi: responsabilitate,
conştiinciozitate, capacitatea de a avea grijă de ceilalţi, preluarea conducerii. De obicei
fiicele nu primesc aceleaşi drepturi ca fiii, şi aşteptările nu sunt atât de înalte. De aceea este
posibil ca ele să preia responsabilitatea care se aşteaptă de la primul născut, deşi ele nu
beneficiază de drepturile cuvenite şi de aceea nu pot dezvolta încredere în sine, cum este
cazul de obicei la băieţi. Dacă este vorba numai de surori, atunci fiicelor mari li se vor
impune anumite privilegii şi aşteptări care nu s-ar regăsi la băieţi.
Ultimul născut
Ultimul născut are adesea sentimentul că este deosebit, sentiment ce îi permite
uneori să se răsfeţe, să se comporte fără oprelişti, limite, deoarece nu este împovărat cu
responsabilitate ca şi primul născut. Acest model iese, cu atât mai mult, în evidenţă cu cât
sunt mai mulţi fraţi. Ultimul născut are într-o mai mare măsură sentimentul că formează „o
pereche” cu fratele său. Eliberat de convenţii şi hotărât să acţioneze în felul său, mezinul,
poate avea adesea calităţi creative, care în multe cazuri, vor duce la descoperiri sau
inovaţii, aşa cum arată exemplele: Thomas Edison, Benjamin Franklin, Marie Curie şi Paul
Robeson, Ioana de Arc, Marx, Lenin, Jefferson, Rousseau, Virginia Wolf, Bill Gates.
Thomas Alva Edison, mezinul familiei (genograma familiei Edison) a descoperit
fonograful ( precursorul gramofonului), microfonul, kinetograful (aparat de filmat), maşina
de scris şi becul electric, a făcut din telefon un aparat folositor şi în total mai mult de 1100
alte invenţii. În foarte mare măsură şi-a urmat propriul drum.
Adult fiind, Edison a fost excentric, iar spre sfârşitul vieţii multimilionar. A purtat
haine vechi, ponosite, dormea foarte puţin iar curiozitatea lui, nu cunoştea margini. A fost un
om de afaceri deosebit, care răsplătea munca grea şi calitatea de inventator a angajaţilor săi,
dar care nu se preocupa de regulile birocratice. Se interesa de bani deoarece aceştia îi
permiteau libertăţi, o atitudine tipică pentru mezini.
Alte caracteristici ale ultimilor născuţi se pot vedea cu ochiul liber. Ultimul născut are
fraţi mai mari care au grijă de el, fiind obişnuit să facă ce îi spun alţii, decât să preia singur
conducerea. aşteptând ca ceilalţi să-l ajute şi să-l susţină întotdeauna. Mezinii au adesea mai
multe libertăţi de a se îndepărta de convenţii în comparaţie cu fraţii mai mari.
În baza poziţiei lor, în centrul atenţiei, ultimii născuţi, îşi imaginează deseori că pot
realiza totul, sunt mult mai fără griji, în comparaţie cu fraţii săi şi adesea mai interesaţi să se
distreze decât să facă ceva sau să realizeze ceva, sunt mai creativi şi au mai multă încredere
în ei. Mai răsfăţaţi şi mai egoişti aceştia au adesea sentimentul că totul li se cuvine, ceea ce
poate conduce la frustrări şi dezamăgiri. „Cel mic” poate creşte ca un copil singur la părinţi,
deoarece fraţii mai mari părăsesc la un moment dat casa părintească. El poate trăi această
nouă stare ca pe o nouă şansă având atenţia părinţilor doar asupra lui, dar poate apărea şi
sentimentul că a fost părăsit de către fraţii mai mari.
Copiii născuţi la mijloc
Adesea cel din mijlocul fratriei se poate simţi ignorat emoţional, neglijat şi poate să
dezvolte sentimente de frustrare sau neîncredere în sine.
Copiii născuţi la mijloc, nu au nici poziţia „stegarului” şi nici a „bebe-ului”. Aceştia sunt
deseori uitaţi mai ales dacă toţi fraţii au acelaşi gen. Pot deveni conducători, negociatori
extraordinari. Mary Todd Lincoln soţia lui Abraham Lincoln a căutat toată viaţa ei
recunoaştere. Ea se numea Mary Ann şi a fost a treia soră în uriaşa familie.
Copilul unic
„Unicii”, pentru că nu au fraţi, sunt orientaţi spre adulţi căutând dragostea şi
aprobarea lor. Aceştia au relaţii strânse cu părinţii lor căutându-le aprobarea, dar întâmpinând
greutăţi cu prietenii şi soţii sau soţiile lor. Jean Paul Sartre, la un an după moartea tatălui, este
crescut de mamă şi familia ei, astfel toată atenţia casei este îndreptată înspre el. Jean Paul
Sartre a jucat rolul „copilului minune”, rol tipic pentru copiii unici. Problemele lui încep când
împlineşte vârsta de 12 ani şi mama se recăsătoreşte, el nemaiavând în continuare toată
atenţia. Când este trimis la şcoală, încearcă să-i cumpere sau să-i impresioneze făcând lucruri
spectaculare. Jean Paul Sartre îşi petrece foarte mult timp singur şi-şi scrie poveşti. Nu a
pierdut niciodată sentimentul importanţei proprii şi încrederea că realizează ceva măreţ.
Familia cu un singur copil este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere. Este tipul de
familie care împlineşte nevoia de paternitate a partenerilor, dar şi previne suprasolicitarea
economică şi psihologică determinată de prezenţa mai multor copii. Dacă familia este
funcţională, echilibrată, atunci copilul se dezvoltă şi el normal; de regulă, el va simţi nevoia
unui frate sau a unei surori. Dacă nu va avea un văr care să ţină loc de frate, atunci el îşi va
dori prieteni. Astfel, în funcţie de caracteristicile sale personale va deveni timid, izolat sau,
dimpotrivă, sociabil. Copilul se simte în atenţia ambilor părinţi, ceea ce este un lucru bun, dar
cresc şansele răsfăţului şi a centrării excesive pe sine (Vasile D., L., p.34).
60% din copiii unici au o comportare normală şi 31% sunt bine adaptaţi la şcoală. Trăind
printre adulţi este mai avansat în vorbire şi raţionează curând ca un adult.
Gemenii
Gemenii sunt de obicei „băgaţi în aceeaşi oală”. Cea mai mare dificultate a gemenilor
este să se afirme unul independent de celălalt. Fenomenele de „sintonie afectivă” (care
concordă, acord, egalitate) sunt cunoscute între ei. Gemenii identici au probleme de
personalizare şi pentru că 70% dintre gemenii de acelaşi sex ( 43% dintre cei de sexe diferite)
dorm în acelaşi pat, 93% sunt îmbrăcaţi la fel până la 11- 13 ani, 34% până la 20 de ani.
Stăpânirea vorbirii de către copil este condiţionată de dorinţa lui de a vorbi cu mama, iar
această dorinţă este mai mică la gemeni, de aceea 27% dintre ei au dificultăţi în construirea
frazei şi în desemnarea reciprocă. Pe măsură ce cresc şi îşi atribuie nişte roluri aceste
fenomene dispar. Personalitatea lor se afirmă şi în general se observă apariţia unui geamăn
dominant. Această asemănare absolută se datorează oare identităţii patrimoniului lor genetic
sau faptului că sunt crescuţi mereu împreună? Nici un studiu nu a reuşit să lămurească cu
adevărat influenţa eredităţii, mediului şi al educaţiei asupra acestei sintonii.
Al doilea copil
Al doilea născut reacţionează la dezvoltarea stabilităţii emoţionale ale sistemului familial.
El, cel de-al doilea, are grijă de nevoile emoţionale ale fiecărui membru din familie şi se
simte răspunzător, mai ales, pentru mamă. În familia cu doi copii există marele avantaj că
fraţii învaţă să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze, fiind un model de
familie foarte apreciat şi des întâlnit. Apare între ei şi fenomenul competiţiei, mai ales pentru
dragostea părinţilor şi pentru resursele materiale. Competiţia este mai evidentă la fraţii
apropiaţi ca vârstă. Această competiţie nu este negativă, pentru că ea stimulează abilităţile de
negociere. În manifestarea afecţiunii, dar şi a conflictelor contează însă şi sexul. Adesea apar
coaliţii, cele mai întâlnite fiind între mamă şi copii, sau mama cu un copil şi tatăl cu celălalt.
O familie nu poate dăinui fără un anumit grad de încredere. Relaţiile cele mai pline de
satisfacţie presupun a împărtăşi, a învăţa multe despre ceilalţi membri, a comunica.
Încrederea înseamnă să fi onest în legătură cu ceea ce alegi să spui, în legătură cu limitele
minime şi maxime pe care le stabiliţi pentru copii, dar şi tipul de limite pe care le aveţi vis-a-
vis de valorile importante. Valorile însoţesc convingerile- adică regulile de lucru, idei pe care
le acceptăm în ciuda evidenţei contrariului. Multe dintre convingeri sunt preluate de la modul
în care părinţii noştri alcătuiesc un cuplu şi generalizăm aceste comportamente. Schimbarea
socială a mai răsturnat din aceste convingeri şi valori, dar indiferent de organizarea la care se
ajunge trebuie ca partenerii să se asigure că funcţionează pentru întreaga familie.
Rolurile şi statutele noi îl individualizează pe tânăr, îl ancorează în responsabilităţi şi îi
creează o expansiune pe linia autorealizării. Astfel tânărul este determinat să adopte atitudini
comune şi corelate cu cei din jur pentru a menţine coeziunea familiei.
Cuvinte cheie: ordinea nașterii
1. Este adevărată afirmați conform căreia în manifestarea afecţiunii, dar şi a
conflictelor contează şi sexul.
a. Adevărat
b. Fals
2. Competiţia este mai evidentă la:
a. fraţii apropiaţi ca vârstă
b. Frați depărtați ca vârstă
3. Competiţia dintre frați este o competiție:
a. negativă
b. pozitivă
(Verificarea răspunsurilor: 1: a; 2: a; 3:b)
9.5. Teme de lucru
1. Realizează o scurtă prezentarea caracteristicilor tale de personalitate în funcție de
poziția din ordinea nașterii
2. Cel mai în vârstă preia regulile şi conducerea, cel mai tânăr este rebelul, mijlociul
caută recunoaştere şi atenţie de la anumiţi membri ai familiei. Descrie un studiu
de caz și scrie cum ai proceda, consilier fiind, în rezolvarea cazului. (Ce aşteptări
au părinţii de la copiii lor? Rolurile şi relaţiile sunt influenţate printr-o tradiţie
familială? Cum sunt împărțite? Lucrează fraţii împreună/ sunt îndepărtaţi/ există
rivalităţi/ care este copilul deosebit?)
9.6. Bibliografie
McGoldrick Monika. (2003). Wieder heimkommen. Auf Spurensuche in
Familiengeschichten, Carl – Auer- System Verlag
Procesele familiei
10.1. Introducere
10.5. Teme de lucru
10.6. Bibliografie
10.1. Introducere
În cadrul acestui capitol vom vorbi despre numeroasele procese şi fenomene care au
loc în familie, cum ar fi intercunoaşterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competiţia,
negocierea, formarea unor coaliţii, manipularea, etc.

Îmi doresc ca la sfărșitul capitolului să:
- enumeri blocajele comunicării și elementele care facilitează comunicarea în familie;
- descrii cele cinci forme de manifestare ale iubirii;
- să enumeri și să descrii cele nouă componente ale intimitpții pe care D. Bagarozzi le explică

În cadrul familiei au loc numeroase procese şi fenomene familiale, cum ar fi
intercunoaşterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competiţia, negocierea, formarea unor
coaliţii, manipularea, etc.
Intercunoaşterea stă la baza formării şi evoluţiei cuplului şi familei. Cei doi parteneri
se îndrăgostesc şi hotărăsc să se cunoască, iar mai apoi să se căsătorească. Partenerii încep
să realizeze sarcinile casnice împreună și să se cunoască din ce în ce mai mult.
Intercunoaşterea este un proces atât voluntar, conştient, cât şi involuntar, automat. Partea
voluntară constă în acţiuni directe de autodezvăluire şi dezvăluire reciprocă. Partea
involuntară constă în comportamentele obişnuite şi automate pe care fiecare partener le
realizează şi în urma cărora partenerul poate culege informaţii reprezentative despre celălalt.
Uneori, acest tip de intercunoaştere este ignorat sau minimalizat în unele cuplui, partenerii
bazându-se mai mult pe ceea ce afirmă decât pe ceea ce fac. De exemplu, într-o familie cu un
partener alcoolic sau neimplicat emoţional, celălalt partener poate minimaliza
comportamentele de abuz de alcool sau cele lipsite de afecţiune, crezând că „într-o zi se va
schimba”, pentru că „aşa spune”. Asta va duce la o falsă intercunoaştere şi la un fenomen de
autoiluzionare.
Comunicarea este facilitată de: sentimentele de afecţiune autentică ale membrilor
familiei; abilităţile de gestionare ale sentimentelor care se nasc în procesul comunicării;
onestitatea şi promovarea adevărului în orice comunicare; deschiderea şi preţuirea mesajelor
care vin de la ceilalţi membrii, ca urmare a conştientizării faptului că acestea ajută la
păstrarea echilibrului familial; oferirea unui timp şi spaţiu special pentru comunicare, mai
ales a ceea ce este important, delicat, sensibil; folosirea unui stil adecvat partenerului de
comunicare, tocmai pentru a te asigura că ceea ce ai transmis a şi fost recepţionat corect de
către partener.
Cele mai frecvente blocaje ale comunicării în cuplu şi familie sunt: lipsa ascultării,
întreruperea discursului celuilalt, realizarea unor alte activităţi în timpul discuţiei cu
partenerul, aşezarea pe o poziţie superioară cum ar fi: „ştiam asta”, „exact asta voiam să spun
şi eu”, „eu ştiu mai bine, nu trebuie să îmi spui tu”, ignorarea a ceea ce spune partenerul sau
copilul, atitudinile de autoritate de genul „eu ştiu cel mai bine ce e bine pentru tine”
Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a celor doi parteneri
care formează cuplul (marital sau nu). Actualmente iubirea este principala motivaţie pentru
transformarea cuplurilor erotice în cupluri conjugale (căsătorie).
E. Wheat (1980, apud I. Mitrofan, 1997, p. 177) descrie cinci forme de manifestare a iubirii:
1. Epithumia - se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste
sexuală plină de satisfacţie. Satisfacţia sexuală este un indicator sigur al sănătăţii căsniciei,
chiar dacă, după Wheat, relaţiile sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei.
2. Eros - este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune
mai ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu fiinţa iubită, dar şi dorinţa de a o poseda
total (fizic, mental, spiritual). De aici - romantismul. Este o iubire pasională şi sentimentală şi
reprezintă cel mai adesea punctul de plecare în căsătorie.
3. Storge - este o formă de dragoste, descrisă ca relaţie confortabilă, care înglobează o
afecţiune naturală şi sentimentul de apartenenţă reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală şi
se manifestă în relaţiile dintre soţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori, realizând sentimentul de
apartenenţă la un grup unit.
4. Fileo - este genul de iubire care preţuieşte pe cel iubit manifestând-se cu gingăşie,
dar aşteptând întotdeauna un răspuns. Se traduce prin prietenie, reciprocitate. Fileo creează
prieteni, în strânsă apropiere. Ei îşi mărturisesc şi împărtăşesc gânduri, planuri, sentimente,
atitudini, visuri, probleme intime, pe care nu le-ar putea încredinţa altcuiva. Ei îşi împart
timpul şi interesele, ceea ce conferă căsătoriei siguranţă, atractivitate şi recompense. Chiar
dacă există multă pasiune în sexualitate, absenţa lui Fileo înnegureazã căsătoria şi o face
neinteresantă.
5. Agape - este dragostea completă, lipsită de egoism, care are capacitatea de a se
oferi continuu, fără a aştepta nimic în schimb. Ea preţuieşte şi slujeşte necondiţionat, spre
deosebire de Fileo care presupune reciprocitate. Este modelul iubirii Christice, dincolo de
emoţii şi sentimente pasionale, fiind profund infuzată spiritual, rod al unei opţiuni conştiente,
al unei alegeri libere. Este definită şi ca o dragoste a acţiunii, presupunând ajutorare, a face
bine, a avea compasiune pentru celălalt, fiind mai curând o atitudine şi un comportament
motivat spiritual, şi aproape deloc emoţie.
Dincolo de aceste modalităţi, putem diferenţia între o dragoste sau iubire imatură şi
una matură. Iubirea imatură se caracterizează printr-o intenistate mare, printr-un amestec de
dependenţe şi deci de aştepări ca partenerul să satisfacă mult din nevoile personale; este de
fapt dragostea fuzională, despre care vorbeşte M. Bowen şi D. Schnarck, cel care a aplicat
concepţia boweniană la relaţiile erotice sexuale ale cuplurilor. Astfel, dragostea imatură este
specifică adolescenţilor şi tinerilor. O dată cu maturizarea emoţională, cu dezvăluirea
reciprocă a partenerilor şi dezvoltarea încrederii în sine şi în partener, apare şi drasgostea
matură. Dragostea matură este mai puţin intensă (nu îţi „dă fluturi în stomac”), dar este mult
mai profundă; implică încredere, respect şi acceptarea partenerului aşa cum este el (fără
tendinţe de a-l schimba, a-l controla sau manipula); presupune a te bizui pe partener, în orice
situaţie, indiferent dacă este sau nu de acord cu tine, dacă îi place sau nu; ştii că este acolo şi
te va ajuta în ceea ce faci; presupune şi admiraţie şi valorizarea partenerului aşa cum este el.
Binenţeles, la o astfel de dragoste ajung persoanele care se iubesc şi pe sine, persoane cu un
eu bine diferenţiat, care pot să fie autonome şi totuşi să fie implicate emoţional în relaţia cu
partenerul.
Multe relaţii de cuplu trec de la dragostea imatură la cea matură. Altele se destramă în
această tranziţie din cauza incapacităţii unuia sau ambilor parteneri de a iubi matur. Trecerea
nu se face uşor, ci dimpotrivă cu conflicte, suferinţe adaptări. De altfel, Erich Fromm
considera că iubirea este o artă, un mod de a trăi în artă” şi milita pentru învăţarea acestei arte
aşa cum se procedează în oricare artă (muzică pirctură etc.). Ccea ce ajută însă la
transformarea iubirii imature în iubire matură, după Fromm sunt:
· Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului şi eu-lui personal;
· Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaşte şi înţelege;
· Răbdarea – e nevoie de exerciţiu, în timp şi treptat, pentru a învăţa să iubeşti;
· Sensibilitatea – legată mult de conştientizarea propriilor erori, fluctuaţii de sentimente
şi auto-control;
· Depăşirea narcisismului – ieşirea din propriul eu, din propriile plăceri, din egocentrism
şi egoism şi a manifesta modestie şi disponibilitate în relaţie.
Cei care au ajuns la dragostea matură afirmă că satisfacţia maritală este mult mai
crescută, că intimitatea şi satisfacţia sexuală sunt incomparabil mai plăcute şi pline de
satisfacţii decât în timpul îndrăgostirii sau la tinereţe.
Intimitatea
Dennis Bagarozzi, doctor în psihologie consideră că intimitatea este „un proces
interactiv care conţine o serie de componente bine structurate şi interrelaţionate” în centrul
acestora stau „cunoaşterea, înţelegerea, acceptarea celuilalt şi aprecierea modului unic al
partenerului de a vedea lumea” (D. Bagarozzi, 2001, p. 56).
Acelaşi autor menţionează ca intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din
nevoia fundamentală de supravieţuire, de ataşament. Acest lucru poate fi observat cu relativă
uşurinţă la persoanele care au fost private în perioada imediat după naştere de un ataşament
bun faţă de mamă şi care devenite adulte, au dificultăţi de dezvoltare a intimităţii (Ainsworth,
Blehar, Waters, Wall, 1978, Bowlby, 1969, 1973, 1988, Horner, 1984). Nevoia de intimitate
poate fi conceptualizată, din punctul de vedere al dezvoltării, ca o manifestare mai matură,
mai diferenţiată şi mai avansată a nevoii biologice universale de apropiere, de contact cu o
altă fiinţă umană. De aceea, această nevoie de intimitate va varia în intensitate de la o
persoană la alta, astfel încât, în fiecare cuplu, partenerii vor avea nevoi de intimitate diferite
atât per global, cât şi pe fiecare componentă a intimităţii în parte.
D. Bagarozzi (2001, p. 6-14) vorbeşte de nouă componente ale intimităţii:
intimitate emoţională
intimitate psihologică
intimitate intelectuală
intimitate sexuală
intimitate fizică (non-sexuală)
intimitate spirituală
intimitate estetică
intimitate socială şi recreaţională
intimitate temporală
Intimitatea emoţională reprezintă nevoia de a comunica şi împărtăşi cu partenerul
toate sentimentele, atât pe cele pozitive, cât şi pe cele negative. Există câteva limite care pot
influenţa manifestarea acestui tip de intimitate: credinţa că numai sentimentele pozitive
trebuie manifestate, sau dimpotrivă că, doar cele negative, pentru a şti ce trebuie să
îmbunătăţeşti; credinţa că doar anumite tipuri de sentimente pozitive sau negative pot fi
exprimate, de ex, doar bucuria şi iubirea, dar nu şi fericirea sau excitarea, sau doar tristeţea şi
frustrarea, dar nu şi furia sau ura.
Intimitatea psihologică reprezintă nevoia de a comunica, împărtăşi şi conecta cu o altă
fiinţă umană prin dezvăluirea caracteristicilor propriului sine, caracteristici semnificative şi
foarte personale, cum ar fi speranţele, visele, fanteziile, aspiraţiile, dar şi propriile îndoieli,
nemulţumiri, temeri, probleme, insecurităţi, conflicte interioare cu partenerul. Acest tip de
intimitate necesită o mare putere interioară a celui care împărtăşeşte, deoarece el devine în
astfel de momente foarte vulnerabil, dar şi o mare capacitate de susţinere a celui care ascultă
pentru a nu-l răni pe partenerul său. De aceea, încrederea reciprocă este foarte importantă
pentru ca această formă de intimitate să se manifeste.
Intimitatea intelectuală este nevoia de a comunica şi împărtăşi cu celălalt ideile
importante, gândurile, credinţele. Ea nu presupune intelectualizare sau raţionalizare (cele
două mecanisme de apărăre inconştiente), orgoliu sau demonstrarea superiorităţii, sau cererea
de laudă, recunoaştere sau adulaţie. Toate acestea vor crea distanţă între parteneri şi în nici
un caz intimitate. Dimpotrivă ea presupune capacitatea unui partener de a vedea lumea prin
ochii celuilalt, indiferent dacă este sau nu de acord cu această perspectivă. Putem spune că
este varianta cognitivă a empatiei.
Intimitatea sexuală reprezintă nevoia de a comunica, împărtăşi şi exprima cu
partenerul acele gânduri, sentimente, dorinţe şi fantezii de natură senzuală şi sexuală. Ea duce
la trezirea dorinţei sexuale, dar nu e obligatoriu să se ajungă la actul sexual. Acest tip de
intimitate presupune săruturi, îmbrăţişări, atingeri, dans, jocuri erotice, îmbăierea împreună
etc. evident, ea este conectată profund cu dragostea erotică, nu cu cea părintească, fraternă,
amicală sau cea narcisică. De asemenea, aşa cum spuneam şi mai sus, dragostea erotică
trebuie să ajungă la maturitate pentru a facilita intimitatea sexuală.
Intimitatea fizică (nonsexuală) reprezintă nevoia de apropiere fizică de partener, fără a
avea vreo tentă sexuală. Presupune atingere sau simple îmbrăţişări, mersul de mână, dans,
masaje nonsexuale etc.
Intimitatea spirituală presupune nevoia de a împărtăşi partenerului gândurile,
sentimentele, credinţele şi experienţele referitoare la religie, supranatural şi aspectele
spirituale ale existenţei, viaţă moarte, valori morale, etc. Spiritualitatea este o chestiune foarte
personală. De aceea, este nevoie de o mare deschidere din partea ambilor parteneri pentru a
ajunge la acest tip de intimitate, deoarece ea nu înseamnă că cei doi împărtăşeşsc aceleaşi
valori, idei, practici.
Intimitatea estetică reprezintă nevoia şi dorinţa de a împărtăşi cu partenerul
sentimentele, gândurile, credinţele, valorile, experienţele pe care persoana le consideră
frumoase, la care sufletul rezonează sau inspiră. Minunile naturii, simple (un fulg de nea) sau
complexe (cosmosul), pot fi baza unei asemenea intimităţi. Acest tip de intimitate nu se
asociază şi nu este preludiu pentru nici un alt tip de intimitate. Este o experienţă care se
trăieşte, se împlineşte prin ea însăşi.
Intimitatea socială şi recreaţională este nevoia de a se angaja în activităţi şi experienţe
plăcute şi de joc cu partenerul. Include activităţi precum: schimbul de glume şi povestiri
haioase, împărtăşirea evenimentelor curente de viaţă, luatul meselor împreună, practicarea de
sporturi şi jocuri, dansatul de plăcere etc. aceste activităţi pot include şi prieteni comuni sau
rude.
Intimitatea temporală implică timpul pe care fiecare partener va dori să îl petreacă
zilnic cu celălalt pentru activităţi intime. Această cantitate de timp va fi diferită pentru cei doi
parteneri. Pentru unele persoane 15-20 de minute pot fi suficiente, în timp ce pentru altele
două ore nu vor fi suficiente.
Comunicarea, cum spuneam şi mai devreme, poate stimula sau diminua intimitatea
cuplului. Stimulativă este comunicarea directă a nevoilor şi dorinţelor fiecărui partener, adică
atunci când mesajele sunt clare, directe şi sincere.
Inhibitive sunt: mesajele mincinoase - partenerii pot minţi fie ca să se apere de
eventualele refuzuri sau conflicte, fie pot avea tulburări de caracter. În ambele cazuri însă
minciunile erodează sentimentele de încredere şi iubire dintre cei doi;
mesajele confuze - când mesajele sunt neclare, putând avea mai multe
înţelesuri. De exemplu, dacă soţul îi spune soţiei sale într-o zi „În sfârşit mi-au dat o primă
consistentă;
mesajele paradoxale – sunt cele care exprimă două idei opuse în acelaşi
timp. De exemplu, un soţ dominator şi agresiv care îi cere soţiei să îşi exprime mai clar şi
mai des opiniile proprii sau o soţie care plânge în urma unei certe cu soţul îi spune acestuia să
nu ţină cont de plânsul ei;
mesajele agresive – sunt cele care jignesc, ridiculizează, critică;
mesajele incongruente.

1. Forma de dragoste Epithumia se referă la:
a. dorinţa fizică puternică
b. relaţie confortabilă
c. sentimentul de apartenenţă reciprocă
2.Forma de dragoste Eros se referă la:
a. dragoste sexuală plină de satisfacţie
b. romantism
c. fuziunea cu fiinţa iubită
3. Forma de dragoste Storge se referă la:
a. o relație confortabilă
b. sentimentul de apartenenţă reciprocă
c. o iubire sentimentală
(Verificarea răspunsurilor 1:a; 2:b,c; 3:a,b)
10.5. Teme de lucru

1. După părerea tea ce formă de dragoste manifeși față de partenerul tău?
2. Nevoia de intimitate variază în intensitate de la o persoană la alta, astfel încât, în fiecare
cuplu, partenerii vor avea nevoi de intimitate diferite. În cadrul cuplului tău despre ce tip de
intimitate este vorba?
10.6. Bibliografie
Vasile Diana Lucia, „Introducere în Psihologia Familiei şi Psihosexologie” , Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.48-63

Genograma. Trecutul ca prolog
11.1. Introducere
11.5. Teme de lucru
11.6. Bibliografie
11.1. Introducere
Genogramele sunt diagrame schematice care listează membrii familiei şi relaţiile
acestora unul cu celălalt, şi acoperă cel puţin trei generaţii. Fiecare familie are propria istorie
şi este prin aceasta unică. Genograma este o tehnica utilizată în evaluarea situației
problematice cu care o familie se confruntă. Ea presupune culegerea de informații cu privire
la structura familiei și la relațiile dintre membrii familiei.

Mi-aş dori ca la finalul capitolului să cunoşti modul de aplicare și interpretare a
genogramei.

Genogramele sunt cea mai mare încercare de a trata familia și de a descoperi
modalitatea de a vedea personalităţile trecute ale pattern-urilor influenţei care formează
comportamentul membrilor familiei. Comportamentul unei persoane este un produs al
relaţiilor. Ceea ce se întâmplă în familie nu este un produs al calităţilor individuale, ci sunt
pattern-urile relaţiilor. În evaluarea sistemelor familiale extinse se poate începe cu o descriere
şi o istorie a problemei prezentate. Aceste date sunt verificate mai târziu în ceea ce priveşte
legătura lor cu evenimentele din ciclul vieţii familiei extinse. Apoi urmează istoria unei
familii nucleare care cuprinde şi date despre când s-au întâlnit părinţii, cum şi-au făcut curte,
căsătoria lor, apariţia copiilor, locul unde au trăit, legătura cu locaţia familiilor extinse. Pasul
trei este dedicat istoriei ambilor soţi, naşterilor, poziţiei fraţilor (primii născuţi, ultimii, al
doilea,... gemenii, copii unici), faptele semnificative despre copilăria acestora şi despre
funcţionarea trecută şi prezentă a părinţiilor acestora. Astfel genogramele sunt diagrame
schematice care listează membrii familiei şi relaţiile acestora unul cu celălalt, şi acoperă cel
puţin trei generaţii. Fiecare familie are propria istorie şi este prin aceasta unică.
În genograma lui Sigmund Freud, în contextul multor decese din familia lor, care s-au
petrecut în preajma naşterii sale, se constată că el a ocupat o poziţie deosebită, privilegiată în
cadrul familiei. De pe această poziţie, un rol major, au jucat şi alţi factori: faptul că imediat
după naşterea lui Sigmund, familia a avut probleme financiare, ceea ce i-a forţat să-şi
părăsească locul natal Mähren şi să se mute în Viena. În plus, după mutare, tatăl nu a mai
putut obţine slujbă sigură. Privilegiile pe care Sigmund le obţine în detrimentul celor cinci
surori mai tinere şi a fratelui său sunt surprinzătoare. Bugetul familiei, gospodăria familiei,
se organiza în funcţie de necesităţile sale. Era singurul dintre copii căruia i s-a amenajat un
loc special unde să poată lucra. Despre familia Freud circula următoarea poveste: atunci
când Ana, sora lui Freud, a vrut să studieze pianul, mama i-a cumpărat un pian pe care l-a
revândut imediat deoarece Sigmund s-a plâns că gălăgia pianului îl calcă pe nervi. Şi cu
aceasta educaţia muzicală a surorii sale a luat sfârşit. Aşa cum se poate observa în multe
culturi, părinţii Freud îl apreciază mai mult pe fiu decât pe fiicele lor. Poziţia privilegiată pe
care Sigmund o obţine a fost încă odată confirmată când la vârsta de 10 ani, când i-au dat
dreptul să aleagă numele fratelui mai mic, pe care l-a şi numit după idolul său Alexandru cel
Mare. Pentru Sigmund fraţii şi surorile lui nu contau prea mult, în special surorile. El i-a
prezentat fratelui lui mai mic Alexandru următorul tablou: familia lor este ca o carte. El - cel
mai mare- şi Alexandru -cel mai mic- dintre fraţi sunt coperta din faţă şi cea din spate a
cărţii, care trebuie să le susţină şi să le protejeze pe surorile lor.
Un argument în plus pentru cele amintite până aici, este şi faptul că, Sigmund nu şi-a
pomenit niciodată în autobiografia sa fraţii şi surorile. Deci nu surprinde faptul că, în teoriile
lui psihologice modelul relaţiilor dintre fraţi nu are nici un rol ( Monika McGoldrick, p16).
Mai târziu, în viaţa lui, el a devenit o figură de conducere, dar ca adesea la cei primii născuţi,
îi era foarte greu să împartă şcena cu colegii care nu îi acceptau rolul de conducător până în
cel mai mic detaliu, de aceea de majoritatea discipolilor lui, de îndată ce au apărut diferenţe
de păreri, s-a îndepărtat ( A. Adler, C. G. Jung, Stekel, Ferenczi ş.a.).
Convingerile, valorile, concepţia despre lume şi viaţă, despre sine, sunt transmise de
la o generaţie la alta, aşa cum s-ar transmite urmaşilor bijuteriile de familie. Exemple de
input parental (puterea de alimentare informaţională) vine din cartea lui Robin Prior şi Joseph
OConnor. Când băiatul preia un mesaj de la tatăl său şi creşte fără a avea încredere în
oameni, mulţumit că o experienţă îl scapă de neplăceri. Când i s-a vorbit de incapacitatea de
a avea încredere în propria soţie, şi despre căsătoria lui nefericită care a decurs din
convingerile lui moştenite, a răspuns că preferă astfel de căsătorii decât una care-l expune la
suferinţe. Va transmite copiilor săi acelaşi mesaj, la fel de plin de bune intenţii, dar mărginite
emoţional.
Sau exemplul farmacistului care dorise să devină doctor, dar nu reuşise. Acesta şi-a
obligat fiul să studieze aproape tot timpul, pentru a deveni doctorul care nu ajunsese el.
Băiatul era mereu mohorât şi retras. O fi avut vreodată şansa de a alege liber ce să facă în
viaţă? (Robin Prior şi Joseph OConnor, 2006)
Input-ul parental poate fi constructiv, dacă am fost educaţi să ne simţim bine cu
propria persoană şi dacă părinţii noştri şi-au arătat dragostea unul faţă de altul, atunci vom
avea un model sănătos pe care să-l copiem.
Astfel părinţii contribuie cel mai mult la vocea condiţionării. Părinţii sunt modelul pe
care îl copiem, devenind produsul acelor valori şi odele de comportament pe care le-au
promovat părinţii noştri. Dacă le punem sub semnul întrebării, este ca şi când ne-am pune pe
noi sub semnul întrebării. De aceea unii îşi găsesc parteneri asemănători cu părinţii lor ca
înfăţişare şi atitudine. Input-ul parental poate fi descoperit cu ajutorul genogramelor.
Cuvinte cheie: diagrame schematice, membrii familiei, relaţiile dintre membri familiei
1. Completați spațiul rămas liber cu una din variantele:
Genogramele sunt ……care listează membrii familiei şi relaţiile acestora unul cu celălalt.
a. diagrame schematice
b. scheme psihologice
2. Genogramele trebuie să acopere:

a. cel puţin două generaţii.
b. cel puţin trei generaţii
c. cel puţin patru generaţii
3. Sigmund Freud este:
a. primul născut
b. al doilea născut
c. ultimul născut
10. Comportamentul unei persoane este un produs al:

a. atitudinilor
b. relaţiilor
c. temperamentului
d. (Verificarea răspunsurilor: 1:a; 2:b; 3: a; 4: b)
11.5. Teme de lucru
1. Cel mai în vârstă preia regulile şi conducerea, cel mai tânăr este rebelul, mijlociul caută
recunoaştere şi atenţie de la anumiţi membri ai familiei. Descrie un studiu de caz și scrie
cum ai proceda, consilier fiind, în rezolvarea cazului. (Ce aşteptări au părinţii de la copiii
lor? Rolurile şi relaţiile sunt influenţate printr-o tradiţie familială? Cum sunt împărțite?
Lucrează fraţii împreună/ sunt îndepărtaţi/ există rivalităţi/ care este copilul deosebit?)
2. Caracterizează subsistemele familiei studiate şi încearcă să descoperi tipul de graniţe
dintre ele.
11.6. Bibliografie
1. Schuetzenberger A.A., Psihogenealogia. Vindecarea rănilor familiale și regăsirea de
sine. (2012). Trei, București
2. Prior Robin , O Connor Joseph , NLP şi Relaţiile de Cuplu, Editura Curtea Veche,
Bucureşti
3. Lepădatu I., Psihologia Vârstelor 2. Curs în tehnologia ID-FR. (2012). Editura
Fundației România De Mâine, București, (p.42-52).

Desenul familiei
12.1. Introducere
12.5. Teme de lucru
12.6. Bibliografie
12.1. Introducere
Desenul Familiei este utilizat în majoritatea ţărilor din lume, fiind un test proiectiv
relativ uşor de aplicat care ne oferă informaţii despre: dinamica psihologică a familiei,
membrii familiei, relaţiile dintre membrii familiei şi atmosfera de familie. Desenul Familiei
este o probă proiectivă pentru adulţi şi copii peste 4 ani. Utilizarea datelor provenind din
Desenul Familiei trebuie amplasată în cadrul evenimentului psihologic. Pentru a elabora un
psihodiagnostic, psihologul trebuie să recurgă la diferite instrumente în afara anamnezei.
Chiar dacă grila de cotare este riguroasă nu este recomandabil utilizarea unui singur desen.

Mi-aş dori ca la finalul capitolului să cunoşti modul de aplicare și interpretare a
Desenului Familiei.

Testul desenului familiei este utilizat în majoritatea ţărilor din lume, din Europa,
America de Nord şi Sud, Africa şi Asia. Utilizarea datelor provenind din «Desenul
Familiei » trebuie amplasată în cadrul evenimentului psihologic. Pentru a elabora un
psihodiagnostic, psihologul trebuie să recurgă la diferite instrumente în afara anamnezei.
Chiar dacă grila de cotare este riguroasă nu este recomandabil utilizarea unui singur desen.
Prin desen copilul sau adultul îşi descarcă tensiunea nervoasă, îşi proiectează
conflictele conştiente şi inconştiente. O dată transpuse pe hârtie, Subiectul va putea privi
altfel problemele, cu mai multă detaşare, conflictele fiind astfel eliberate de dramatism.
Testul este relativ uşor de aplicat şi ne oferă informaţii despre: dinamica psihologică a
familiei, membrii familiei, relaţiile dintre membrii familiei şi atmosfera de familie, fiind o
probă proiectivă pentru adulţi şi copii peste 4 ani.
Consemnul pentru copil este:
„ Desenează o familie!”
„ Imaginează-ţi o familie şi deseneaz-o!”
Adesea pot apărea neînţelegeri, dar copiii vor fi încurajaţi indiferent ce desenează.
Se urmăreşte apariţia inhibiţiei, marcată prin întreruperi, mai ales dacă aceasta apare înainte
de desenarea unui anumit personaj, fiind atenţi la colţul din foaie de unde începe desenarea şi
ordinea personajelor, dar şi la timpul necesar pentru fiecare personaj, grija pentru detalii,
revenirea la un personaj anterior.
Dupa incheierea desenului urmeaza ancheta. Scopul anchetei este acela de a obţine
cât mai multe informaţii referitoare la personajele desenate şi la relaţiile dintre ele, mai
precis, preferinţele afective ale copilului faţă de personajele desenate. Putem începe prin a
spune copilului; “Povesteste-mi ceva despre aceasta familie. Unde sunt aceşti oameni? Ce fac
acolo? Descrie-mi fiecare personaj începând cu primul desenat”. Pentru fiecare personaj este
esenţial să obţinem rolul în familie, vârsta şi sexul. Sunt deosebit de utile următoarele
întrebări:
- Cine este cel mai bun din familie? De ce?
- Cine este cel mai rău / mai puţin draguţ din familie? De ce?
- Cine este cel mai fericit? De ce?
- Cine este cel mai puţin fericit? De ce?
- Din aceasta familie, tu pe cine preferi? De ce?
Sunt posibile şi alte întrebări în funcţie de scopul urmărit de examinator sau de ceea ce crede
el că ar fi mai adecvat situaţiei. De exemplu: “Unul dintre copii nu a fost cuminte. Cine este
acela? Cum va fi el pedepsit?” Dar cea mai importantă întrebare este cea care permite în final
înţelegerea identificării copilului: “Presupunem că faci şi tu parte din această familie. Cine ai
fi tu ? De ce?” sau, dacă sunt mai mici: “ne jucăm de-a familia asta, şi tu trebuie să alegi cine
vrei să fii.” De regulă primul personaj desenat este fie cel faţă de care copilul este mai ataşat,
fie cel cu care se identifică, fie şi una şi cealaltă.
Dacă copilul îşi desenează propria familie, el poate fi întrebat: “Care alt personaj ai dori sa
fii?” După sfârşitul probei, copilul poate fi întrebat dacă este multumit sau nu de desenul său.
Ce-ar face dacă ar trebui să facă alt desen? L-ar face la fel, ar adăuga sau ar scoate ceva? Ar
schimba ceva? Important este să se noteze pe foaie compoziţia familiei reale (toti membrii
familiei cu vârstele respective).
Cele mai importante elemente în funcţie de care se face analiza sunt:
Dimensiunea desenului şi al elementelor componente
De obicei desenele mari sugerează extraversiunea Subiectului, iar cele mici
introversiunea. Persoanele înalt valorizate vor avea dimensiuni mai mari decât cele
nevalorizate sau respinse. Persoanele faţă de care Subiectul se simte apropriat emoţional şi
pe care îl valorizează sau cu care se identifică se vor identifica prin numărul detaliilor şi prin
mărimea folosită.
Aşezarea în pagină
Prezenţa desenului în partea de sus indică tendinţa subiectului de a raţionaliza, de a se
orienta spre viitor, spre ideal, spre dorinţe, poate indica tendinţa subiectului de a reprezenta
familia dorită.
Prezenţa desenului în partea de jos indică tendinţa că subiectul este legat de trecut, de
partea sa instinctivă.
Prezenţa desenului în partea din stânga indică o legătură emoţională cu latura feminină,
dar şi cu ceea ce este reprezentat de caracteristicile feminine precum delicateţea şi
pasivitatea.
Prezenţa desenului în partea dreaptă indică legături emoţionale cu latura masculină, dar şi
cu ceea ce este reprezentat de caracteristicile masculine precum agresivitatea şi dinamismul.
Aşezarea în pagină respectă regulile de interpretare a probelor proiective de desen.
Modul de desenare al liniilor
Liniile groase, dublate sugerează o tendinţă de retragere, izolare, graniţe rigide cu
lumea, iar liniile subţiri, discontinue sugerează graniţe difuze, permeabilitatea lor la
influenţele celorlalţi. Astfel liniile, de regulă, delimiteză personajele de mediu sau de alte
persoane şi propriile graniţe dintre Eu şi lume.
Distanţa şi raportul dintre personaje
Distanţa dintre personaje poate reprezenta calitatea relaţiilor dintre membri familiei
desenaţi. Astfel cei cu relaţii apropiate sunt apropiaţi în desen, iar cei aflaţi în conflict sunt
separaţi prin spaţiu, linii, obiecte etc.
Relaţiile dintre membri familiei sunt sugerată de tipurile de raport precum întorşi unii
către ceilalţi, alţii aşezaţi spate în spate, unii deasupra celorlalţi, unii în casă alţii afară.
Culorile folosite
Culorile întăresc desenul cu semnificaţiile lor. Extravertitul preferă roşu, galben,
portocaliu, iar introvertitul albastru, verde, gri, fără combinaţii şi fără prea multe culori.
Culorile calde, intense indică de regulă sentimente pozitive, iar culorile închise lipsa culorii
sau folosirea unei singure culori indică de regulă sentimente negative. Un personaj faţă de
care Subiectul se simte apropiat emoţional şi pe care îl valorizează se distinge prin coloristica
folosită şi prin numărul detaliilor. Valorizarea poate fi şi faţă de animalele de casă, dar şi faţă
de obiecte, care pot avea anumite semnificaţii pentru familie.
Copilul care îşi valorifică tatăl va adăuga nasturi la haină, pălărie, cravată, mustaţă, barbă,
sabie şi îl va poziţiona în mijlocul foii.
Un desen echilibrat este un desen în culori deschise şi vii.
Prezenţa sau absenţa unor personaje
În general omiterea unui membru indică sentimente de respingere sau chiar sentimente
agresive faţă de acel personaj, iar adăugarea unor personaje care nu fac parte din familie
precum vecini, veri, prieteni indică sentimente de afecţiune şi apartenenţă.
Detalierea personajelor
Detalierea poate fi la nivel corporal sau la nivelul mediului. Astfel prea multe
elemente de mediu îndepărtează atenţie privitorului de la familie şi poate indica tendinţa
Subiectului de a evita dezvăluiri despre familia sa. Poate fi ceva considerat de el neplăcut sau
dureros.
Desenarea persoanelor din familie respectă criteriile de interpretare a „Desenului
Persoanei” sau a „Omuleţului”.
Tipurile de detalii
Tipurile de detalii sugerează nevoi ale subiectului, sentimente sau tendinţe.
Detalii precum „casa” pot sugera nevoia de stabilitate, de unitate familială, de siguranţă.
„Soarele ” poate fi un simbol al căldurii, masculinităţii, puterii.
„Copacii”, „iarba”, „florile” pot fi un simbol al înfrumuseţării şi pot sugera nevoia de
relaxare pentru familie, nevoia de a strânge familia laolaltă, iar obiecte precum mese, paturi,
covoare, sol pot sugera nevoia de stabilitate, de echilibru, iar „apa” este simbolul feminităţii,
iar norii şi ploaia pot indica tendinţe depresive.
Identificările sau diferenţierile sexuale
De obicei femeile sunt reprezentate prin fuste lungi cu linii curbe, pantofi cu toc,
părul lung şi bijuterii. Lipsa acestor poate indica percepţia conflictelor referitoare la
feminitatea personajului respectiv.
Bărbaţii sunt reprezentaţi prin pantaloni, cu linii drepte şi accesorii specifice precum pălării,
curele.
Există desene în care fetele sunt îmbrăcate la fel cu taţii, sugerând prezenţa unei
relaţii afectuoase strânse între cei doi, sau dorinţa fetei de a atrage atenţia tatălui (prezenţa
complexului Electra) sau identificarea fetei cu tatăl, respingând propria feminitate.
Deplasările sau schimbarea sexului, a vârstei, a situaţiei personajului, sau
transformarea unui personaj în animal
Indică un fenomen regresiv datorat unor trebuinţe nesatisfăcute în relaţie cu respectivul
personaj.
Desenele sau picturile efectuate de membrii familiei în comun, pun în evidenţă
fenomene de izolare, dominanţă şi agresivitate, alianţe şi coaliţii, moduri de cooperare şi
negociere, nevoi ale subiecţilor, sentimente de afecţiune şi apartenenţă, apropieri emoţionale
şi valorizări.
Asemeni muzicii şi dansului, desenul permite omului sa se exprime fără cuvinte, să
dea sens lumii sale interioare, îi permite să vorbească celuilalt şi şieşi, despre sine, cel de
acum şi cel de totdeauna.
Desenul este o tehnică proiectivă care apelează la spontaneitate, provoacă exprimarea
sentimentelor şi dinamica interioară fără a recurge la cuvinte, restrângând acţiunea
constrângătoare a intenţionalităţii conştiente.
Cuvinte cheie: test proiectiv, descarcarea tensiunii nervoase, proiectarea conflictelor

conştiente şi inconştiente.

1. Liniile groase, dublate sugerează:
a. o tendinţă de retragere,
b. o tendință de izolare,
c. graniţe rigide
d. difuze
2. Liniile subţiri, discontinue sugerează:
a. o tendinţă de retragere
b. graniţe rigide
c. granițe difuze
3. În general omiterea unui membru indică sentimente de:
a. afecţiune şi apartenenţă
b. respingere
c. agresivitate faţă de acel personaj
4. Complexului Electra presupune:
a. dorinţa fetei de a atrage atenţia tatălui
b. dorința băiatului de a atrage atenția mamei
(Verificarea răspunsurilor: 1: a,b,c; 2: c; 3:b,c; 4: a)
12.5. Teme de lucru
1. Desenează familia ta. Apoi fă schimb de desene cu un coleg de seminar.

2. Ce a-ţi aflat?
12.6. Bibliografie
Colette Jourdan- Ionescu, Joan Lachance, traducere și adaptare Sorinel Mocanu. (2006).
Desenul Familiei. Editura PROFEX, București

Optimizarea relaţiilor de familie
13.1. Introducere
13.5. Teme de lucru
13.6. Bibliografie
13.1. Introducere
Puține persoane sunt în masură să identifice problemele cu care se confruntă. Orice
familie poate spera să-și îmbunătățească calitatea vieții dacă fiecare membru al ei este gata să
recunoască problemele cu care se confruntă, dorește să schimbe ceva și, mai ales, face ceva
pentru ca shimbarea în bine să se producă (I.Mitrofan si C.Ciuperca, 2002).
Mi-aş dori ca la finalul capitolului să enumeri tipurile de terapii familiale și să
recunoști căile terapeutice care pot provoca schimbarea

1. Terapia centrată pe problemă
Aceasta variantă de terapie începe prin a prezenta terapeutului problema cu care se
confruntă cuplul, problemă pe care soții pretind că vor încerca să o depășească pentru a putea
să rămână împreună. Există însă și situații în care unul dintre soți este foarte hotarât să
divorțeze, fără a-i dezvălui celuilalt intențiile sale. El se prezintă la terapeut doar pentru a
putea spune ulterior că a încercat.
2. Terapia centrată pe comunicare
Buna comunicare presupune un mesaj corect recepționat. Pentru ca acest lucru să fie
realizabil trebuie ca cel care transmite mesajul să fie precis în exprimare, dar și să se asigure
că celălalt a înțeles corect sensul informațiilor sale. De asemenea, cel care recepționează
mesajul trebuie să se asigure că percepția lui este corectă. Se întâmplă însă deseori ca intenția
și impactul unui mesaj să aibă conținuturi diferite, iar pentru această situație s-ar putea
formula mai multe explicații: același mesaj poate avea impact diferit, în funcție de tonalitatea
vocii sau starea de spirit a celui care transmite informația; starea de spirit a celui care
recepteză afectează și ea conținutul mesajului; mulți oameni au tendința de a presupune că
celălalt întelege exact ceea ce i se trasmite și sunt foarte uimiți să constate că nu este
întotdeauna așa.
Terapeuții comunicării pleacă de la premisa că, atunci când membrii familiei vor fi
eliberați de propriile inhibiții, își vor dezvolta și o mai mare coeziune familială.
Optimizarea comunicării înseamnă (I. Mitrofan si D. Vasile, 2001): manifestarea unei
cooperări sporite, independența personală, creștrea libertății și deschiderii interacțiunilor,
creșterea gradului de securitate al fiecarui membru al familiei, creșterea flexibilității rolurilor
în familie.
Procesul terapeutic promovează schimbarea comportamentului prin: ajutarea
membrilor familiei să vorbească deschis, sprijinirea celor care par reticenți, criticarea
procesului interacțiunii lor, prezentarea fiecărui membru în parte într-o noua lumină, care le
permite celorlalți să se raporteze la el în noi moduri.
Căile terapeutice care pot provoca schimbarea sunt:
a) Modelarea ascultării
În timp ce membri familiei vorbesc, terapeutul ascultă cu atenție, demonstrând
vorbitorului ce anume îl face să simtă că vrea să fie auzit sș înteles, iar celorlalți membri ai
familiei de ce nu trebuie să îl întrerupă și să nu se certe.
b) Analiza
Dupa ce s-au exprimat, membri familiei sunt ajutati să analizeze cele spuse, în primul
rând sentimentele și nevoia de a fi ascultați de ceilalți. (I. Mitrofan si D. Vasile, 2001) -
“daca comportamentul înseamnă comunicare, atunci modul de a schimba comunicarea
înseamnă schimbarea comportamentului“.
c) Aducerea la lumină a “mesajelor acoperite”
Specialistii în comunicare susțin că toate evenimentele și acțiunile oamenilor încearcă
să comunice ceva anume. Astfel, anumite simptome pot fi considerate mesaje acoperite care
furnizează informații asupra relațiilor. Daca un simptom este de fapt, un mesaj acoperit,
transformând acest mesaj într-unul deschis, simptomul nu mai apare. Potrivit acestei
strategii, schimbarea nu vine însă din interiorul sistemului, ci din exterior, terapeutul fiind o
persoană din afara familiei. De pe aceasta poziție, exterioară familiei, el are două
posibilități: aceea de a releva anumite secvențe problematice sau de a le manipula pentru a
provoca o schimbare terapeutică.
3. Terapia de familie de tip experiențial
Scopul terapiei de familie de tip experiențial îl constituie așa numita “creștere a
integrității personale. Acestei “cresteri” i se adauga o mai mare libertate de optiune, mai
puțină dependență și o mai mare extindere a experienței (Malone, Whitaker, Warketin și
Felder,1961). Simptomele dureroase cu care se prezintă familia în terapie, deși importante,
sunt considerate secundare. Obiectivul terapiei este ca membrii familiei, fiecare în parte, să
devină sensibili la nevoile și sentimentele lor și să le împărtășească în cadrul familiei. În
acest fel, unitatea familială se poate baza pe o interacțiune vie și autentică.
Virginia Satir (1972, pg.120) enunță astfel scopurile terapiei de familie:
1) Fiecare membru al familiei trebuie să fie în stare să relateze complet și onest ceea ce vede
și aude, simte și gândește despre el însuși și despre ceilalți, în prezența celorlalți. Fiecare să
poată să fie el însusi în prezența celorlalți.
2) Fiecare persoană din familie trebuie să se adreseze și să se raporteze la ea în termenii
unicității sale, aastfel încât decizile să se poata lua prin explorare și negociere.
3) Este absolut necesar ca diferențle dintre persoane să fie conștientizate în familie și folosite
pentru creștere.
Terapia experiențială include elemente raționale și non-raționale. Primele sunt
necesare pentru a promova conștientizarea și întelegerea, celelalte pentru a crește
spontaneitatea și sinceritatea.
Virginiei Satir cunoscută pentru contribuţiile sale inovatoare la terapia familiei, care
pun accent pe constelaţiile sistemice familiale, a propus un model al procesului de schimbare,
utilizat în prezent şi în domeniul organizaţional. A iniţiat primul program de formare în
terapia familiei, iar ideile sale au stat la baza apariţiei programării neuro-lingvistice (NLP).
Terapeutul experiențial poate să-și asume rolul de model sănătos și matur, dar și de
persoană cu instincte demne de încredere.
Tehnici expresive integrate în terapia experientiala de familie

Cele mai utilizate sunt:
Sculptura familială presupune realizarea unui grup statuar - fiecare membru îi așează
pe ceilalți într-un tablou semnificativ. Sarcina relevă percepțiile fiecărei persoane despre
familie și prilejuieste experimentarea trăirilor emoționale, realizând reprezentări asupra
raporturilor dintre soți, părinți și copii.
Artterapia familială presupune ca membrii familiei să fie instruiți să deseneze
secvențe din viață, realizând tabloul familial, sau Desenul familiei conjugale
Tehnicile gestalt-terapeutice:
- jocuri de rol, presupunea pune în scenă o poveste și are drept consecință exprimarea
și iluminarea puternică a conflictelor și alianțelor
- tehnica scaunului gol-un când un scaun gol substituie o persoană, tehnică utilă
pentru intensificarea experiențelor emoționale prin activarea amintirilor și reacțiilor refulate,
având ca scop deblocarea dialogului între membrii familiei. Familiile în dificultate primesc
astfel, șansa revitalizării relațiilor, a unor interacțiuni mai autentice și a unei comunicări
deblocate. Schimbarea produsa este evaluată prin efectul de catalizare a expresiei emoționale,
în afara ședintelor terapeutice.
4. Terapia psihanalitică de familie
Acest tip de terapie are drept scop eliberarea membrilor familiei de restricțiile
inconștiente, în așa fel încât aceștia să interacționeze unul cu celalalt pe baza realității din
prezent, nu în baza unor imagini inconștiente din trecut.
5. Terapia multiplă de familie
Terapia multiplă de familie are drept scop modelarea comportamentului de sprijin și
rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăți, printr-o experiență de comunicare în care
familiile își împărtășesc problemele, își oferă modele și sugestii și se susțin reciproc într-o
“manieră coterapeutica”. Modificarea interacțiunilor familiale are la baza modelarea prin
analogie, bazată pe comparația, experimentarea, corecția și optimizarea propriului
comportament în familie, pe baza altor familii cu probleme similare sau diferite.
Un grup terapeutic familial cuprinde 5-6 familii, adică cca 20-25 de persoane,
incluzând în acest grup părinții, bunicii sau copiii. Grupul este condus de un terapeut, asistat
de un co-terapeut și doi sau mai mulți observatori cu experiență, un operator video (pentru a
înregistra ședintele) și un supervizor. Criteriul dupa care se constituie grupul este acela al
neomogenității socioeconomice, etnice, religioase, ori de vârstă, inteligență, interese speciale
sau nivel economic. Se aplică acest criteriu pentru a evita discuțiile bazate pe preferințe
comune și pentru a concentra atenția pe conștientizarea și remodelarea comportamentelor
afective și relaționale ale participanțior. Aceștia sunt încurajați să se integreze în grup și li se
explică faptul că o dificultate a unui membru al familiei este o dificultate pentru toți. De
asemenea, experiența altor familii ajută la o mai bună înțelegere a propriilor comportamente
și la optimizarea acestora.
Chestionarul Greenspan pentru părinți- Teoreticianul, clinicianul și diagnosticianul
Stanley I. Greenspan a alcătuit un chestionar adresat părinților, pentru a descoperi tulburările
de dezvoltare ale copilului lor. Oricare răspuns negativ din chestionar semnalează probleme
de dezvoltare a copilului și necesită o abordare precoce.
Munteanu A., Psihologia Dezvoltării Umane.(2009). Polirom, Iași, (p.419-432).
Modelul Punctelor de sprijin Terry Berry Brazelton este un instrument model de
intervenție pentru sprijinirea sistemului familiei în situații dificile. Punctele de sprijin, 12 la
număr, se referă la dezvoltarea în primii trei ani de viață, ș.a. perioda prenatală, nașterea, nou
născutul la 3 săptămâni, între 6 și 8 săptămâni, la 4 luni, 7 luni, copilul la 9 luni, la 12 luni, la
15 luni, la 18 luni, la 2 ani, la 3 ani. Profesor de pediatrie și dezvoltare umană, Terry Berry
Brazelton recomandă ca profesioniștii care utilizează acest instrument să o facă într-o
manieră pozitivă, având câteva principii directoare:
- să înțeleagă și să aprecieze corect relația dintre el și părinte;
- să privească orice comportament al copilului ca un limbaj;
- să recunoască aportul pe care îl are la relație;
- să fie deschis unor discuții care depășesc cadrul rolului său tradițional;
- să caute ocazii pentru a încuraja competnțele parentale;
- să se concentrze asupra relației părinte- copil;
- să aprecieze pasiunea atunci când o întâlnește;
- să considre dezorganizarea și vulnerabilitatea ca pe niște oportunități.
Munteanu A., Psihologia Dezvoltării Umane. (2009). Polirom, Iași, (p.432-437).
Cuvinte cheie: Terapia centrată pe problemă, Terapia centrată pe comunicare, Terapia de
familie de tip experiențial, Terapia psihanalitică de familie, Terapia multiplă de familie
1. Procesul terapeutic promovează:
a. schimbarea emoțională
b. schimbarea sistemică
c. schimbarea comportamentului
2. Completați spațiul rămas gol:
Dacă comportamentul înseamnă comunicare, atunci modul de a schimba comunicarea
înseamnă schimbarea …..“.
c. comportamentului
d. atiutudinii
e. caracterului
(Verificarea răspusurilor: 1:c; 2:a)
13.5. Teme de lucru
1. Citește Bărbații sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus și vei descoperi un ghid
practic pentru îmbunătățirea comunicării și pentru obținerea rezultatelor dorite în relațiile
tale.
Autorul John Gray este autorul mai multor volume care tratează despre problemele cuplului.
2. Dacă dorești să descoperi strategii simple pentru ca relațiile să funcționeze îți recomand să
citeși NLP și relațiile de cuplu de Robin Prior și Joseph O Connor
13.6. Bibliografie
1. Robin Prior și Joseph O Connor, NLP și relațiile de cuplu. (2006), Curtea veche, București
2. Munteanu A., Psihologia Dezvoltării Umane.(2009). Polirom, Iași, (p.419-432).
3. Munteanu A., Psihologia Dezvoltării Umane. (2009). Polirom, Iași, (p.432-437).
4. Satir V., terapia familiei (2011), Editura Trei, București

Programe pentru Şcoala Părinţilor pentru corectarea unor atitudinilor vicioase
14.1. Introducere
14.4. Teme de lucru
14.5. Bibliografie
14.1. Introducere
Un copil are nevoie să fie ajutat și îndrumat. Dacă primește de la început sarcini
independente, mici, pe care să le poată îndeplini cu succes și fără prea mult ajutor, atunci
vom avea un copil cu o imagine de sine bună, cu încredere în el și în cei din jur.
Mi-aş dori ca la finalul capitolului să recunoști caracteristicile specifice complexul de
inferioritate la copil și caracteristicile unui copil aflat în dificultate sau eșec

Cele mai importante disfunctionalități pentru care se apelează la un consilier, terapeut
sunt: o imagine de sine negativă, sentimente și păreri despre ei înșiși defavorabile;
comunicarea cu ceilalți membri ai familiei indirectă, vagă și nesinceră; regulile folosite în
sistemul familial rigide, depășite sau neacceptate de ceilalți; puține relații extrafamiliale.
Pierderea reală a unuia dintre părinți sau a amâdorura în timpul copilăriei, constituie
un traumatism psihic sever, cu implicații imediate sau tardive asupra dezvoltării psihice.
Acestă traumă determină un tip particular de organizare a emoțiilor.
Familiile în care există dezacord și disarmonie între parteneri constituie un model de
alterare a relațiilor părinți-copii. Sentimentul de siguranţă al copiilor este dat de
autoritatea părintească, copiii fiind înspăimântaţi de lipsa acesteia. Autoritatea, conform
dicţionarului de pedagogie, înseamnă “puterea sau dreptul de a da ordine, de a obliga să fie
ascultate, de a trece la fapte sau de a lua decizii finale”. Una dintre cele mai mari nevoi ale
copilului este să aibă nişte părinţi care să-şi înţeleagă poziţia autoritară în planul dinamic al
unei familii.
Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să direcţioneze, să corecteze şi să
încurajeze.
Familia influenţează copilul pe diverse căi, dar disfuncţiile familiale se situează
undeva între cei doi poli şi anume, hiperprotecţie şi neglijare. Pentru o armonie în familie,
efortul depus este foarte mare, pentru că există diferenţe de temperament între părinţi, între
părinţi şi copii, între fraţi, modul de a reacţiona al copilului, valorile acceptate şi transmise
copilului.
Complexul de inferioritate la copil
Adesea teama de un rău ne conduce spre un alt rău, mai mare.
Caracteristici:
• apariția sentimentului de insecuritate și ineficiență;
• creșterea neîncrederii în propria persoană;
• raportări negative la cei din jur:
• hipercriticism și autodemobilizare.
Cauze:
A. Personale:
• educarea predominant autocritică;

• eșecurile repetate;
• absența bucuriei pentru reușitele proprii.
B. Familiale:
• părinți perfecționiști;
• părinți severi;
• autoritate necontrolată a adulților.
C. Sociale:
• apartenența la grupuri defavorizate;
• marginalizarea în grupul de colegi;
• absența cooperării și valorizării timpurii.
Premisele depășirii complexului de inferioritate pot veni din:

- încurajări susținute;
- laude la cea mai mică reușită;
- considerarea greșelilor ca întâmplătoare în viață;
- evitarea etichetărilor negative;
- creearea unei atmosfere cooperante;
- dialog permanant;
- un climat care să permită integrarea socială a copilului;
- întărirea convingerii că defectele proprii țin de etapele dezvoltării sale:
- credința că educația și efortul susținut îi sunt favorabile;
- bucuria comună a reușitelor.
Copilul- în dificultate sau eșec?

Nimeni nu dă ceea ce nu are.
A. Copilul este în dificultate dacă:

• ceea ce face este incomplet și rămâne la nivel de satisfăcător;
• manifestă nesiguranță, solicită mereu ajutor, cere continuu precizări pentru orice
temă;
• se plânge că nu are timp;
• după ce este ajutat își revine;
• recunoaște greșelile abia când îi sunt indicate, fiind capabill apoi să le corecteze;
• nu știe să enunțe o regulă, o lege, un concept, dar poate aduce exemple și poate
rezolva aplicații ale acestora;
• cere explicații suplimentare;
• vrea să-și reprezinte ceea ce se explică.
B. Copilul este în eșec dacă:

• lucrările lui rămân în afara sarcinii cerute, sunt incoerente, nu răspund minimului
necesar;
• se arată descurajat în fața oricărei probleme și solicită ajutor;
• nu folosește timpul pe care îl are, refuzând angajarea;
• nu ține seama de observații, de concluzii;
• corectarea și prezentarea greșelilor nu ameliorează situația;
• știe de la început că a greșit, dar nu i se pare nefiresc, nu consideră necesar să i se
arate ce anume a greșit;
• nu formulează nici definiții, nici exemple. Uneori își amintește de unele reguli,
principii, noțiuni, care sunt însă complet diferite de cele aflate în discuție;
• dorește doar ca lecția să se termine cât mai repede.
Consiliere familială Fișe, fișe operaționale de lucru cu rubrici speciale și cu sarcini

diversificate de lucru, care pot oferi un tablou al interacțiunilor din familie, dar și
strategii de identificare și rezolvare, prioritate având problemele părinților în calitatea
lor esențială de educatori.
În Brașov, cabinete pentru optimizarea relațiilor din familie, extinse sau nu, de
origine sau nu și de cuplu, găsiți la adresa
http://www.la-psiholog.ro/brasov/psihoterapie-de-cuplu
cuvinte cheie: complexul de inferioritate, copilul în dificultate
14.4. Teme de lucru

1. Identificați situațiile în care starea de dificultate poate fi considerată stare de eșec.
2. Cine poate fi în dificultate? De ce?
3. Care sunt șansele ca un copil în situație de eșec? Puteți da exemple?
14.5. Bibliografie
Șoitu L., Vrăjmaș E., Păun E. (2001). Consilierea Familială, Institutul European, Iași (p.50-
61)
Notează- ţi aici cele mai importante idei şi gânduri. Ce a fost bine? Ce a fost mai
puţin bine? Ţi-a plăcut cursul? Cum vei putea aplica în viaţă, carieră, profesie cele învăţate?
Iţi doresc baftă la examen şi continuă să înveţi dacă vrei să conduci!
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
Bibliografie:
1. Argov Sherry. (2008). De ce bărbaţii se însoară cu scorpii. Curtea Veche, Bucureşti
2. Bradshaw J. (1999). Familiengeheimnisse. Warum es sich lohnt, ihnen auf die Spur
zu kommen, Wilhelm Goldmann Verlag, München,
3. Colette Jourdan- Ionescu, Joan Lachance, traducere și adaptare Sorinel Mocanu.
(2006). Desenul Familiei. Editura PROFEX, București
4. Dolto F. (2003). Când părinţii se despart, Editura Trei, Bucureşti
5. Fisseron Serge. (2014). Secretele de familie. Philobia, Bucureşti
6. Graham B. Spanier, PhD, Adaptare în România de Dragoș Iliescu Et Ligiana Petre.
(2009). DAS Diadic Adjustment Scale, Scala de adaptare în cuplu, Manual Tehnic.
SINAPSIS, Cluj Napoca
7. Gray Toan. (2014). Bărbaţii sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus. Vremea,
Bucureşti
8. Gilbert R.(2005). Cum să fii prieten cu copilul tău, Editura Teora, Bucureşti
9. Lepădatu I. (2015). Psihologia Vârstelor 2, Curs în tehnologie ID-FR, Editura
Fundației România de Mâine, București
10. McGoldrick Monika. (2003). Wieder heimkommen. Auf Spurensuche in
Familiengeschichten, Carl – Auer- System Verlag
11. Minulescu M. (2006). Relaţia Psihologică cu copilul tău, Editura Psyche, Bucureşti
12. Mitrofan, I. (coord). (2001). Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului.
SPER, Bucureşti
13. Mitrofan I. (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi
14. Moreau, A., (2007). Psihoterapie. Metode şi Tehnici .Editura TREI, Bucureşti
15. Moreau A.(2005). Aici si Acum. Ghidul psihoterapeutului I. Astrobios, București
16. Moreau A.(2005). Aici si Acum. Ghidul psihoterapeutului II. Astrobios, București
17. Munteanu A. (2009). Psihologia Dezvoltării Umane .Polirom, Iași
18. Nichols, M., Schwartz, R., (2004). Terapia de familie – concepte şi metode,traducere
şi publicare autorizată de Asociaţia de terapie familială, original publicată de Allyn &
Bacon
19. Osterrieth, P., (1973). Copilul şi familia, E.D.P. Bucureşti
20. Partely E. (2005). Părintele perfect, Editura Tech International Press, Bucureşti
21. Pease Allan& B. (2009). De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile în oglindă. Curtea
Veche, Bucureşti
22. Riso W. (2008). Cum să nu mori din dragoste. All, Bucureşti
23. Salomé J. (2007). Mami, tati, mă auziţi? Editura Curtea Veche, Bucureşti
24. Satir V. (2010). Arta de a fauri oameni. Trei, București

25. Satir V. (2011). Terapia familie. Trei, București
26. Schuetzenberger A., Psihogenealogia. (2012).Vindecarea rănilor familiale și
regăsirea de sine. Trei, București
27. Șoitu L., Vrăjmaș E., Păun E. (2001). Consilierea Familială, Institutul European, Iași
28. Tannen D. (2014). Ce spun eu şi ce înţelegi tu. Litera, Bucureşti
29. Vasile D.L. (2006). Introducere în Psihosexologia Familiei şi Psihosexologie,
Fundaţiei România De Mâine, Bucureşti
30. Vrăşmaş A. (2002). Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti
31. Willard F., Harley. (2014). Nevoile lui, nevoile ei. Amaltea, Bucureşti
http: multiculturalfamily.org/

Note de Curs Psihologia Familiei AN 2-PSIHO PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs Psihologia Familiei AN 2-PSIHO PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs

Conf.univ.dr. IOANA Lepădatu

Resursele şi mijloacele de lucru

Structura cursului este organizat în 14 unităţi, corespunzătoare fiecărei săptămâni din

Unitatea de învăţare 1. Obiectul şi problematica psihologiei familiei

1. Caluschi Mariana (coordonator), (2008), Psihologul de Familie. Necesitate în spaţiul

1.2. Obiectivele unităţii de învăţare:

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Sarcinile şi obiectivele psihologului de familie

1.4. Întrebări de autoevaluare.

4. Rolul se referă la:

Cuvinte cheie: psihologia familiei, familia, psihologul de familie, statut, rol.

2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Cuvinte cheie: psihologie generală, psihobiologia, psihofiziologia, psihosexologia,

3.2. Obiectivele unităţii de învăţare

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3. Întrebări de autoevaluare

2. Subsistemul marital include de regulă diada soţilor. Rolul preponderent în

3. Pentru a îndeplinii rolurile din subsistemul marital de a modela intimitatea şi

(Verificarea răspunsurilor:1: a, c; 2: a;.3: c,d;)

1. Ciofu Carmen, „ Interacţiunea Părinţi - Copii” Editura Medicală

4.2. Obiectivele unităţii de învăţare

5.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să

5.4. Întrebări de autoevaluare:

1. Părinţii rigizi sunt acei părinți care:

(Verificarea răspunsurilor:1: a,b,c; 2: a; 3 : a,b,c)

5.5. Teme de lucru

6.2. Obiectivele unităţii de învăţare

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Terapeuţii de familie Betty Carter şi Monica McGregor (1980, 1999) au realizat

Nu există o versiune standard a etapelor vieţii de familie. Familiile au o diversitate de

6.4. Întrebări de autoevaluare

3. Familia cu copii şcolari şi adolescenţi :

6.5. Teme de lucru

7.2. Obiectivele unităţii de învăţare

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Cuvinte cheie: psihologia comportamentală

7.4. Întrebări de autoevaluare

2.Teoria comportamentală despre învățare afirmă că un comportament se învață în funcție de:

7.5. Teme de lucru

8.2. Obiectivele unităţii de învăţare

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Cuvinte cheie: interacţiuni, pattern-uri, subsistemul marital, subsistemul parental,

1. Funcţia de socializare presupune:

2. Funcţia sexual-reproductivă presupune:

8.5. Teme de lucru

9.2. Obiectivele unităţii de învăţare

9.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.2. Obiectivele unităţii de învăţare

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.4. Întrebări de autoevaluare

(Verificarea răspunsurilor 1:a; 2:b,c; 3:a,b)

10.5. Teme de lucru

Unitatea de învăţare 11.

11.2. Obiectivele unităţii de învăţare

11.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2. Genogramele trebuie să acopere:

10. Comportamentul unei persoane este un produs al:

Unitatea de învăţare 12.

12.2. Obiectivele unităţii de învăţare

12.3. Conţinutul unităţii de învăţare