Influența structurilor familiale asupra

dezvoltării copilului
 CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA COPIILOR

CREȘTEREA SI DEZVOLTAREA COPIILOR REPREZINTĂ UN PROCES

EXTREM DE DINAMIC, CE SUFERĂ DE-A LUNGUL EVOLUȚIEI MAI MULTE
ACCELERĂRI DE RITM.

ESTE ÎMPĂRȚIT DE SPECIALIȘTI IN MAI MULTE PERIOADE POSTNATALE,

ASTFEL:

- PRIMA COPILĂRIE: DE LA NAȘTERE PANA LA 2,5-3 ANI, CARE CONȚINE

LA RÂNDUL SAU, ETAPA DE NOU-NĂSCUT (0-28 DE ZILE), SUGAR (1-12
LUNI) SI COPIL MIC, ANTEPREȘCOLAR (1-3 ANI).
- A DOUA COPILĂRIE (PERIOADA PREȘCOLARĂ);
- A TREIA COPILĂRIE: INCLUDE PERIOADA DEȘCOLAR SI PUBERTATEA;
- ADOLESCENTA, CE ARE O LIMITA SUPERIOARA ESTIMATA LA 21 DE ANI
IN CAZUL FETELOR SI CRESTEREA POSTNATALA INREGISTREAZA O
ACCELERARE DE RITM IN PRIMELE 2 SAPTAMANI DE VIATA, CAND COPILUL
INCEPE SA IA RAPID IN GREUTATE, DESI IN PRIMELE ZILE DUPA NASTERE
POATE SA EXISTE O SCADERE CU 5-10% A GREUTATII CORPORALE, ACEST
LUCRU NEAVAND O INFLUENTA NEGATIVA IN CEEA CE PRIVESTE
DEZVOLTAREA ULTERIOARA. SPECIALISTII NUMESC ACEST REGRES PONDERAL
'SCADERE FIZIOLOGICA A GREUTATII' SI, IN GENERAL, IL PUN PE SEAMA
 Mulți Psihologii au constat că creșterea și dezvoltarea copilului
influențează mediul familiei . Cu toate acestea, este foarte dificil să se
găsească legături reale cauză-efect între acțiunile specifice ale părinților
și comportamentul ulterior al copiilor.
Unii copii crescuți în medii dramatic diferite pot crește mai târziu pentru
a avea personalități remarcabil de similare. În schimb, copiii care împart
o casă și sunt crescuți în același mediu pot crește pentru a avea
personalități foarte diferite.
În ciuda acestor provocări, cercetătorii au postulat că există legături
între stilurile parentale și efectele pe care aceste stiluri le au asupra
copiilor. Și unii sugerează că aceste efecte se transferă în
comportamentul adulților.
 În anii 1960, psihologul Diana Baumrind a realizat un studiu de peste
100 de copii de vârstă preșcolară. Folosind observația naturalistă,
interviurile cu părinții și alte metode de cercetare, ea a identificat câteva
dimensiuni importante ale educației parentale. Aceste dimensiuni includ
strategii disciplinare, căldură și îngrijire, stiluri de comunicare și
așteptări de maturitate și control. Pe baza acestor dimensiuni, Baumrind
a sugerat că majoritatea părinților prezintă unul dintre cele trei stiluri
parentale diferite. Cercetările ulterioare efectuate de Maccoby și Martin
au sugerat adăugarea unui al patrulea stil parental. Fiecare dintre acestea
are efecte diferite asupra comportamentului copiilor.
 Relația dintre atitudinea părinți-copii și stilul
de soluționare a conflictului

 Familia este mediul primar de socializare a indivdului. În cadrul ei

individul asimilează primele experiențe sociale, în particular cu referință
la realizarea modului de comportament parental.
 Cercetătorii în mare parte împărtășesc opinia despre repetarea
sistemului inter-relațiilor, în conformitate cu care sistemul relațiilor în
cuplu în linii majore va reflecta modelul comportamentului părinților.
 Afinitateatea parentală se prezintă ca o forță motrice a dezvoltării
copilului, contribuind la satisfacerea trebuintelor persoanei, care se
referă la funcțiile vitale de importanță umană.
 Dragostea părinților se prezintă ca cea mai puternică manifestare și de
durată trebuință umană.
 Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile
sociale, pentru ca ea influențează și modelează persoana
umană pe parcursul întregi vieți.
 Unii merg chiar mai departe și susțin că influența ei asupra
persoanei e atât de mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte
grupuri sociale.
 In cazul cercetărilor efectuate în psihanaliză, psihologia socială
și sociologie, se susține că familia este un adevărat laborator
de formare a personalității.
 Transformarea individului în personalitate, adică în individ cu
statut social, este în primul rând opera familiei.
 Sunt două cauze care explică această influență a familiei
asupra persoanei: una este legată de faptul că acțiunea
famiiliei se exercită de timpuriu, iar a doua că multă vreme
familia e unica cale prin care se canaliează oricare altă actiune
de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a
copilului.
 Părinţii reprezintă primul context social de dezvoltare al copilului, care practic asigură
satisfacerea tuturor necesităţilor lui, inclusiv a celor de dragoste şi afectivitate.
Necesitatea de dragoste parentală constituie una dintre cele mai puternice şi de
durată trebuinţă umană, de ea are nevoie copilul la orice vârstă.
 „Există o singură patimă, care satisface necesitatea omului în unitatea sa cu lumea şi
în formarea pe această cale a sentimentului de întreg şi individual, aceasta este
dragostea. Dragostea este unitatea cu cineva sau cu ceva din exterior, cu condiţia
păstrării separate şi intacte a eu-lui personal.
 Dragostea productivă întotdeauna include în sine un complex de relaţii de grijă,
răspundere, stimă şi cunoştinţe.
 Asigurarea întregului complex de astfel de relaţii şi satisfacerea necesităţii în dragoste
în primii ani de viaţă ai copilului este în responsabilitatea şi competenţa doar a
părintelui.
 Se consideră că deficitul de dragoste la o vârstă fragedă are drept consecinţă
dezvoltarea emoţională insuficientă a omului.
 Personalitatea formată în condiţiile privării de dragoste parentală se caracterizează
prin sentiment de gol lăuntric; printr-o puternică necesitate de contact şi de apropiere
sufletească. Asemenea oameni au o personalitate infantilă.
 După cum să ştie, dragostea mamei este necondiţionată, ea iubeşte copilul aşa cum
este el, atunci când dragostea tatei este condiţionată, el se mândreşte cu succesele şi
reuşitele copilului.
 Dar omul are nevoie de ambele aspecte ale acestei dragoste parentale. Pentru el este
important ca să fie evaluat obiectiv pentru sucecesele reale din viaţă, dar nu mai puţin
important este şi faptul ca el să fie acceptat şi iubit necondiţionat.
 Deci, ridicarea eficacităţii social-pedagogice a familiei şi a educaţiei familiale este
posibilă doar în cazul unei îmbinări reuşite a ambelor componente a dragostei
parentale.
Influența mamei in dezvoltarea copilului
Rolul educativ al mamei a constituit multa vreme tema privilegiata a
studiilor privind dezvoltarea copilului si integrarea sa sociala si
relatia mama-copil a fost transformata in ”cheie” a intelegerii
procesului de umanizare si socializare a copilului. Mama devine,
daca nu al doilea Dumnezeu, macar instrumentul prin care acesta
traseaza destinul copilului: intreaga sa dezvoltare intelectuala si
emotionala a acestuia, reusita sa scolara, integrarea sa sociala.
Din prima copilarie o mare importanta o au relatiile copilului cu
mama. Lipsit de ingrijirile ei, chiar daca continua sa fie normal
alimentat, copilul pierde in greutate, stagneaza in crestere. Relatiile
mama-copil sunt decisive in dezvoltarea normala a fiintei umane si
aceste relatii raman de neinlocuit.
Dragostea materna este prima forma de afectivitate pe care o
percepe copilul. De ea depinde intreaga influenta nedefinita, subtila,
pe care mama o are asupra copilului si prin care ea il modeleaza, il
educa.
Din dorinta de a nu-si supara mama, de a nu pierde dragostea ei,
copilul este gata sa se supuna, sa accepte anumite reguli de
comportare.
Relatiile mama-copil sunt strans legate de celelalte relatii
intrafamiliale. In cazul unei stari afective normale intre soti,
dragostea mamei pentru copil devine, prin compensatie, captativa,
prelungind starea de dependenta a copilului printr-o fixatie
exagerata.
Pentru copil, mama reprezinta termenul de referinta al celor dintai
raporturi pe care el le statorniceste cu viata si cu lumea. Si din
legatura absolut unica a copilului cu mama se vor desprinde
treptat cele doua realitati: pe de o parte, propria fiinta, iar pe de
alta parte, mama. Cu ajutorul mamei, copilul descopera lumea din
imediata lui apropiere si sub protectia ei capata inteles fiecare
lucru, mama apare ca initiatoare pentru viata, la inceput pe plan
emotional si afectiv, apoi intelectual si cultural.
Potrivit conceptiei lui Alfred Adler, mama este aceea careia ii
revine misiunea modelarii copilului in asa fel incat acesta sa nu
devina robul unui egoism care mai tarziu va cauta sa-i inrobeasca
pe toti cei cu care necesarmente vine in contact social. De aceea
cea dintai indatorire a mamei este de a sadi in constiinta copilului
sentimentul comuniunii sociale, cultivandu-i ideea fundamentala ca
traieste intr-o lume in care nu este altceva decat un om intre
oameni. Sunt destui copii care, neprimind de la mamele lor
aceasta idee, ignora faptul ca au semeni. Printre acestia se
numara indeosebi orfanii si copii ilegitimi. Copii lipsiti, de obicei, de
simtul vietii sociale cresc fara a se orienta in societate. Absenta
simtului social ii caracterizeaza si pe copiii sluti, pe cei nedoriti si
pe cei infirmi.
Un alt rol al mamei este acela de consolidare a sentimentului
sigurantei pentru copil. Modul cum isi va indeplini rolul de agent
securizant, de initiator, de ghid si de model va influenta intreaga
personalitate a copilului.
Mama este o mediatoare indispensabila pentru viata; ea este
aceea care trebuie sa cultive sentimentul de comuniune, sa-l
calauzeasca si sa-l orienteze catre ceilalti.
Rolul mamei este legat si de o alta functie esentiala. In perioada
primilor ani de educare a copilului, ea trebuie sa stimuleze
interesul nascand al acestuia pentru semenii sai, ferindu-i sa
fixeze acest interes asupra ei. Copii rasfatati, de exemplu, nu
manifesta interes decat fata de mama lor sau fata de persoana
care ii ingrijeste, excluzandu-le din sfera lor de interes pe toate
celelalte persoane. In afara de aceasta, copilul trebuie pregatit in
ceea ce priveste posibilitatea aparitiei in familie a unor fratiori sau
surioare.
Pot exista situatii in care mama dispare din existenta copilului
(deces, divort ) provocand prabusirea sentimentului de siguranta,
inchidere in sine si rupere intr-o oarecare masura a contactului cu
mediul exterior.
Aceasta carenta a ingrijirii materne este generatoarea unor tulburari
grave in sfera afectivitatii si in cea intelectuala. Specialistii in
domeniu spun ca din acest punct de vedere este esential ca pana la
3 ani copilul sa traiasca efectiv langa mama sa sau, la nevoie,
alaturi de o inlocuitoare a mamei stabila, constanta.
Experienta de viata arata insa ca si mai tarziu despartirea prelungita
de mama, datorita plasarii in camine sau gradinite cu program
prelungit, poate avea consecinte negative. Nu atat regimul educativ
din aceste institutii, cat mai ales separarea de familie determina
aparitia sentimentului de frustrare afectiva, copilul simtindu-se
respins si neglijat. Carenta materna provoaca tulburari grave in
dezvoltarea copilului, in special in aceea ce priveste formarea
personalitatii si in sfera initierii pentru viata concreta.
Comportamentul matern ca si cel patern sunt conditionate in mare
masura de prezenta aptitudinilor parentale pentru ca prezenta
acestora confera celor doua comportamente flexibilitate; lipsa lor da
o anumita "coloratura`" comportamentului parental cu influenta
directa asupra profilului psihocomportamental al copilului.
In conceptia Corneliei Dimitriu, se contureaza o serie de profile ce
evidentiaza lipsa aptitudinilor parentale, profile ce influenteaza in
mod direct personalitatea copilului.
Mama rigida - controlatoare- acest tip de comportament
exagereaza amestecul in toate activitatile si in legatura cu toate
inclinatiile copilului; nu admite sa i se ascunda ceva; acest
comportament provoaca la copil o conduita esential timida, supusa,
docila si conformista.
Mama protectoare infantila- trateaza copilul de varsta scolara ca pe
un copil de varsta mica si este anxios preocupata de a-l feri de orice
dificultate si frustrare.
Favorizeaza prin atitudinea sa aparitia dezamagirilor, a obsesiilor, a
fobiilor, a starilor anxioase si blocarea maturizarii copilului.
Mama partinitoare- manifesta preferinta pentru unii dintre copii.
Aceasta atitudine descurajeaza profund ceilalti copii ignorati asau
le poate dezvolta un puternic sentiment de competitie adresat
fratilor preferati mamei, iar mai tarziu colegilor sau prietenilor de
grup.
Mama slaba si indiferenta- oscileaza permanent intre "da" si "nu”,
evita sa ia o atitudine ferma si coerenta in problemele de educatie
sau disciplina; nu-si poate adapta conduita la aceea a copilului,
provocand astfel la acesta forme de neliniste si agitatie, mergand
pana la agresivitate.
Mama supraindulgenta- manifesta o toleranta excesiva fata de
copil, care in felul acesta are o dezvoltare vicioasa.
Asemenea atitudine provoaca si intretine la copil incapacitatea de a
infrunta dificultatile, frustrarile inevitabile si stimuleaza stari
colerice, ostilitate si nesociabilitate.
Mama degeneratoare- manifesta dispret fata de interesele si
aptitudinile copilului, provocand reactii de agresivitate, indisciplina,
reactii regresive, tendinta spre minciuna prin care el isi apara
inconstient trebuinta de autorealizare.
Mama excesiv ambitioasa- cere in permanenta dovezi ale unei
capacitati care o depaseste pe cea naturala a copilului, stimulandu-
l sa depuna eforturi peste puterile lui. Neputand sa satisfaca
ambitiile mamei, copilul se fixeaza pe stari de nemultumire,
cedeaza, si renunta sa invete a se achita de sarcini.
Mama pedepsitoare- recurge permanent la sanctiuni in general
fizice, ca instrument de corectare, sanctiuni care provoaca in copil
conduite negative, ca de pilda, neascultarea, revolta, agresivitatea,
minciuna, furtul.
Influența tatălui în dezvoltarea copilului
Sunt nenumărate studii despre rolul tatălui în viața copilului și
toate arată că, dacă acesta este implicat în creșterea și educarea
celui mic, IQ-ul copilului este mult mai mare, adaptarea în
colectivitate este mai ușoară, succesul școlar apare mai repede
și rezistența la frustrare este mult mai mare.
Tatăl este cel care îl învaţă pe copil, cel care îi arată calea în
lume. Dacă mama are tendința, mai degrabă, de a proteja copilul,
atunci tatăl este cel care împinge limitele copilului puțin mai sus,
îl învață să se autodepășească constant. Iar aceste momente de
triumf pe care tatăl le construiește cu copilul său sunt adevărate
lecții despre curaj, ambiție, încredere în sine.
Taţii sunt mai buni parteneri de joacă decât mamele. Îşi
stimulează mai bine copiii prin joacă, îi încurajează mai mult să
exploreze şi să fie independenţi.
Implicarea unei figuri masculine într-o familie monoparentală
mamă-copil poate reduce problemele comportamentale ale
copilului.
 Până cel puţin la vârsta de 3 ani, comunicarea tată-copil se
consideră că dezvoltă mai bine vocabularul decât comunicarea
mamă-copil. În ciuda acestei descoperiri, mama este cea care
comunică mai mult cu copilul şi îl expune la mai multe surse de
comunicare, limbi, etc. Însă, se consideră că mamele folosesc un
vocabular uzual, pe când taţii aduc cuvinte noi. Specialiştii îi
încurajează pe taţi să le vorbească mai mult copiilor.
Se consideră că fetele cu taţi implicaţi au mai puţine probleme
de ordin psihologic, risc scăzut de experienţe sexuale la o vârstă
fragedă şi pubertate precoce, implicit şi un risc mai scăzut de a
avea o sarcină la vârstă adolescentă.
Taţii care au grijă de copii, se joacă şi comunică cu aceştia în
primii ani de viaţă este foarte posibil să aibă preşcolari mai
sociabili şi cu mai puţine probleme comportamentale în
comparaţie cu taţii neimplicaţi în creşterea celor mici.
 Se consideră că băieţii cu taţi implicaţi au mai puţine
probleme comportamentale şi un grad scăzut de
delincvenţă.
Studiile arată că, în cazul copiilor cu nevoi speciale şi/sau
cu boli cronice, taţii prezenţi îi ajută să răspundă mai bine la
tratament.
Influența fraților în dezvoltarea emoțională

În copilărie, mai ales în familiile în care

există o diferenţă mai mare de vârstă
între copii, fraţii mai mari pot juca rolul
de figură de ataşament pentru cei mai
mici, deoarece ei ajung să servească
drept o bază de siguranţă de la care cei
mai mici pornesc să exploreze, dar şi o
sursă de sprijin la care se întorc pentru
confort şi alinare.
De cele mai multe ori, frații mai mari sunt cei care au
comportamente de grijă, de protecție și de liniștire pentru cei mai
mici, mai ales atunci când sunt în afara prezenței părinților.
Adesea sunt și cei care reprezintă un model de a fi, de a
intracționa, pe care cei mai mici îl asimilează propriei lor
personalități. În relaţiile dintre fraţi în care diferenţa de vârstă
este mai mică, aceştia ajung să se influenţeze reciproc și
profund în etapele de dezvoltare ale personalităţii lor.
Tocmai prin prezenţa lor constantă, în perioada copilăriei și
adolescenței, ei ajung să se cunoască într-un mod unic şi
special, ceea ce îi poate oferi fiecăruia un sistem de referinţă
prin care se autoevaluează. Astfel, fraţii ajung să împărtăşească
o istorie de viaţă şi o poveste comună a copilăriei lor ceea ce
poate aduce mult sens şi înţelegere în viaţa lor adultă.
Din punct de vedere al caracteristicilor temperamentale, copiii
care au un grad de activare comportamentală mai mare, precum
şi cei care au o intensitate emoţională mai ridicată prezintă un
risc mai crescut faţă de situaţiile conflictuale.
În acelaşi timp, calitatea pozitivă a relaţiei pe care fiecare dintre fraţi o
are cu părinţii, în copilărie şi adolescenţă, are un impact pozitiv şi
asupra relaţiei dintre ei. Acest ultim aspect vine şi întăreşte încă o dată
importanța ataşamentului şi a învăţării sociale, care susţine că
dezvoltarea emoţional-socială a copilului este puternic determinată de
relaţia pe care acesta o are cu părinţii.
Dacă analizăm ce impact are asupra relaţiei diferenţa de vârstă dintre
fraţi şi diferența de gen a acestora, sunt studii care spun că relaţiile
dintre fraţi cu diferenţa de vârstă mai mică de 4 ani sunt mai apropiate,
mai intime, dar au și mai multe elemente competitive. Fraţii de acelaşi
sex, manifestă în copilărie mai multe interacţiuni agresive, cu rol de
dominare, în comparaţie cu fraţii de sex diferit, deşi aceste aspecte nu
exclud apropierea şi căldura pe care fraţii o manifestă. Pe de altă
parte, dualitatea soră-soră, pare să fie mult mai apropiată decât cea
frate-frate care este mult mai conflictuală.
 Influența bunicilor in dezvoltarea copiilor

Un studiu realizat de cercetatorii de la Oxford, a aratat ca un nivel

ridicat de implicare din partea bunicilor este benefica pentru starea de
bine a copiilor. Studiul s-a realizat pe un esantion de minimum 1500 de
copii. S-a observat ca acei copii care beneficiaza de implicarea
bunicilor se confrunta cu mai putine probleme emotionale si
comportamentale. Ei intampina mai putine dificultati de adaptare, mai
ales adolescentii care provin din familii cu parinti divortati sau separati.
Copiii au nevoie de radacini, au nevoie sa simta ca apartin unei familii,
unui loc, unei povesti. Bunicii le pot implini aceasta nevoie, impartasind
nepotilor traditiile si obiceiurile familiei, povesti din trecutul lor, retete,
jocuri.
 Toate acestea imbogatesc si largesc orizontul copiilor.
 In relatiile apropiate, bunicii pot deveni confidentii
nepotilor, mai ales in cazurile cand bunicii nu au aceeasi
figura autoritara a parintilor.

 https://youtu.be/r2OquST4iD8
Joc: Avion de hârtie

Acest joc ușor și distractiv este perfect pentru a ne

cunoaște. Fiecare coleg scrie un fapt despre el / ea sau
o nuvelă din viața sa, pe o bucată de hârtie și apoi o
pliază într-un avion de hârtie. Apoi, îți lași avionele de
hârtie să zboare aruncându-le asupra unui alt jucător. În
cazul nostru, o sa le strângem într-un bol.
La final, extragem un avion din bol și citim cu voce tare
textul de pe planul de hârtie, provocarea este să
ghicească a cui este povestea.

Timp de lucru: 7 minute

Distracție plăcută!
Bibliografie

• file:///C:/Users/Asus/Downloads/42%20Relatiile%20dintr
e%20atitudinea%20parinti_copii%20si%20stilul%20de%
20solutionare%20a%20conflictului%20(1).pdf
• https://www.flaviahiriscau.ro/rolul-tatalui-in-dezvoltarea-c
opilului/
• https://www.la-psiholog.ro/cabinet-individual-de-psihologi
e-/rolul-mamei-n-via-a-copilului
• https://www.paginadepsihologie.ro/fratii-si-legatura-dintre
-ei-2/
• https://mamisicopilul.ro/bunicii-si-rolul-in-dezvoltarea-copi
ilor/