Pregătirea pentru viața de adult.

Încă de la naştere, viaţa unui copil este asemenea unei liste a

începuturilor: începe să meargă, începe să vorbească, începe şcoala. Şi cât
de mult se bucură părinţii de fiecare nouă reuşită a micuţilor lor! De fapt,
e exact ce-şi doresc să vadă: Copiii lor cresc!

Adolescenţa e şi ea o piatră de hotar, pe care nu toţi părinţii o întâmpină

cu braţele deschise. Iar reţinerea lor e de-nţeles. La urma urmei, cărui
părinte îi place să-şi vadă copilul ascultător devenit adolescent capricios?
Însă adolescenţa este o etapă esenţială în procesul de creştere.

În trecut, cercetătorii credeau că, până la vârsta de cinci ani, creierul unui
copil se dezvoltă aproape complet. În prezent însă, ei sunt de părere că,
deşi mărimea creierului nu se modifică semnificativ după acea
vârstă, funcţiile lui se modifică considerabil. Când ajung la pubertate,
copiii trec printr-o adevărată revoluţie hormonală, care le schimbă modul
de a gândi. De exemplu, în timp ce copiii mici văd lucrurile în termeni
concreţi, în alb şi negru, să spunem aşa, adolescenţii tind să gândească
abstract, mergând la rădăcina problemei . Ei îşi formează convingeri pe
care nu se sfiesc să şi le exprime.
Adolescenţii trec prin reale crize existenţiale şi de identitate. Traversarea
acestor experienţe cruciale este o condiţie obligatorie în pregătirea
adolescentului de asumarea de roluri şi statusuri ca viitor adult. În acest
sens, el stabileşte despre mediul său de viaţă, decide cum acţionează cu
cine se întâlneşte şi în ce locuri, fără însă a ţine seama de consecinţele şi şi
riscurile unora dintre experienţele sale. Un loc esenţial în adolescenţă îl
ocupă relaţiile sociale. La această vârstă indivizii dezvoltă dorinţa de
libertate şi de explorare a spaţiilor necunoscute, dincolo de ceea ce este
spaţiul familial şi cel şcolar sau al vecinătăţii imediate. Discriminarea de
vârstă, este trăită intens şi contradictoriu de către adolescent fiindcă el
crede că nu i se recunoaşte noua sa poziţie socială de către familie, şcoală
şi mediul său de viaţă.

De ce toţi adulţii pretind că noi la vârsta noastră nu avem nici o grijă?

Vârsta adolescenţei e una dintre cele mai grele (dacă nu cea mai) perioade
din viaţa unui om. Încercăm să ne descoperim pe noi înşine şi ne pierdem
prin labirintul de sentimente al sufletelor noastre. Vrem să aflăm care este
rostul nostru în viaţă, pentru ce am venit pe lume şi visăm să facem
lucruri măreţe. Dar ce putem face, până la cincisprezece ani? Nimic
concret. Apoi, de la cincisprezece ani încolo, ni se cere să ne maturizăm. Să
privim lumea „aşa cum trebuie”. Mulţi dintre noi se conformează,
devenind „adulţi serioşi”. Alţii continuă să viseze.
Integrarea si adaptarea la diferite grupuri
 Resurse personale si gestionarea
eficienta a stresului academic
Într-o societate cum este cea contemporană, în care viteza poate fi
considerată o trăsătură care însoțește existența, stresul generat de această trăire
intensă ocupă un rol important în evoluția individului. Trăim și ne confruntăm zi
de zi cu o viață stresantă și, din nefericire, acest lucru ne afectează
existența.Simptomele pe care stresul le provoacă sunt ușor de evidențiat și
observat.

Stresul este un fenomen psihosocial complex ce decurge din confruntarea

persoanei cu cerințe sarcini, situații care sunt percepute ca fiind dificile,
dureroase, sau cu miză mare pentru persoana în cauză. Stresul are o componentă
subiectivă, în sensul că ceea ce pentru o persoană este facil sau chiar relaxant,
pentru alt individ poate deveni amenințător sau imposibil de realizat. Opiniile
actuale cu privire la felul în care trebuie definit stresul impun cercetătorilor să
gândească stresul ca fiind ceva relațional, ca rezultat al unui schimb (tranzacții)
între individ și mediu.

Nivelul de stres poate produce transformări atât de natură psihoemoțională

cât și de natură somatică. Dacă acesta depășește o anumită limită, poate chiar să
fie cauza unor afecțiuni grave de sănătate.

Pentru a putea minimaliza implicațiile pe care factorii de stres le produc

asupra propriei persoane trebuie să identific modalitățile de management al
stresului. Acest lucru presupune parcurgerea următorilor pași:

1. Informare cu privire la sursele de stres. Acest lucru presupune identificarea

surselor de stres, identificarea tipului de stresor, realizarea unui plan de acțiune (
identificarea priorităților) și informare cu privire la strategiile de adaptare.

2. Conștientizarea reacțiilor la stres. Această etapă presupune identificarea și

exprimarea emoțiilor și a reacțiilor comportamentale care apar în urma expunerii
la factorii de stres și reevaluarea acestora prin prisma gândirii pozitive.

3. Dezvoltarea unor abilități și comportamente de management al stresului. Un rol

foarte important, din punctul meu de vedere, îl are dezvoltarea asertivității. În
acest sens, accentul trebuie să cadă pe următoarele aspecte:

 Creşterea încrederii în forţele proprii şi dezvoltarea stimei de sine;

 Să mă concentrez pe ceea ce simt şi să pot folosi cuvântul :eu”;
 Formularea unor aşteptări realiste şi să accept faptul că nu trebuie să fii
perfect pentru a te simţi bine sau de a reuşi în viaţă.
 Dezvoltatea relaţiilor de comunicare cu ceilalţi;
 Să spun “nu” în diferite situaţii fară a avea sentimente de vinovăţie sau de
a-i ofensa pe ceilalți ;
 Cunoaşterea propriilor drepturi şi respectarea drepturilor şi nevoilor
celorlalţi.
 Comportamentul afectiv in cadrul
familiei si mediului social
În cadrul familiei moderne se produc unele mutații, care constau în înlocuirea familiei
formată din trei generații cu familia formată din două generații. De aici putem concluziona că
bunicii participă din ce în ce mai puțin la educația nepoților.
Alte influențe sociale pot fi considerate migrația de la sat la oraș și urbanizarea
satelor. Astfel, cresc posibilitățile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu
tehnica, preocupările culturale și sportive, și rezultă o schimbare în mentalitatea familiei.
Nivelul de trai scăzut obligă ambii părinți să își găsească cel puțin un loc de muncă
pentru a putea asigura un trai decent copiilor. În asemenea condiții supravegherea copiilor
este limitată sau este încredințată altor persoane sau instituții sociale (ex: cresă, grădiniță,
etc).
Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre părinți este șomer. Implicit, celălalt
părinte se ocupă mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea
celor necesare pentru un trai modest.
Situația familiilor în care ambii părinți sunt fără loc de muncă este critică, deoarece cu
două ajutoare de șomaj de abia se poate asigura hrana, neputându-se vorbi nici măcar
despre un trai modest.
Dezvoltarea personalității copilului are loc în prezența și sub influența a trei mari
grupe de factori determinanți, care se află într-o relație de interdependență și care, în
proporții diferite, pun în valoare anumite aspecte ale personalității. Cele trei grupe mari de
factori sunt: ereditatea, mediul, educația. Copilul moștenește particularități fizico-psihice și
fiziologice de mare importanță; părinții prezintă o serie de particularități care își vor pune
amprenta asupra trăsăturilor copilului, de aceea, se poate spune că zestrea genetică se
pregătește anterior vieții intrauterine. Sănătatea fizică și psihică a părinților are o mare
însemnatate pentru copiii lor, constituind baza zestrei biologice care se transmite.
Educația copilului suferă în mică măsură influențele ereditare dar, are antene
funcționale în comportamentul părinților.
Odată cu nașterea, copilul intră în contact cu prima formă socială și anume familia,
care are un reprezentant în mama pe care o va avea alături multă vreme și care poate fi
considerată omul de contact prin intermediul căruia copilul va cunoaște lumea în primele luni
și în primii ani de viață. Mama este reprezentant al socialului, dar și al familiei, care este
primul mediu cu care copilul ia contact și din care se va desprinde cu greu în drumul său
către socializare. Familia contribuie la satisfacerea trebuințelor copilului încă din primii ani de
viață, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la
socializarea copilului, contribuind la dezvoltarea conștiinței și a conduitelor morale. Relațiile
copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legături afective care au la
bază căldura căminului și înțelegerea.
Familiile dezorganizate au o influență haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a
facilita socializarea copilului și adaptarea acestuia la condițiile impuse de societate, fiind
prima colectivitate umană caracteristică omului și absolut necesară devenirii umane.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care are loc atât îngrijirea cât, mai ales,
educarea copilului, educația în familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani
de viață este dependent de părinți, iar acestia nu trebuie să fie preocupați doar de latura
fizică a îngrijirii lui ci, să aibă în vedere educația psiho-socială, corelând posibilitățile fizice cu
cele psihice. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la
nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluția fizică, având concomitant în vedere
educația intelectuală, morală, în scopul formării caracterului. Deși există tentații, mai ales în
primii ani de viață educarea copilului în familie trebuie să fie preocuparea cea mai importantă
a părinților sau a celor care se ocupă de copil.