FAMILIA SI ROLUL EI IN FORMAREA PERSONALITATII COPILULUI.

Dezvoltarea personalitatii copilului are loc in prezenta si sub influenta a trei mari grupe de factori determinanti ,
care se afla intr-o relatie de interdependenta si care, in proportii diferite, pun in valoare anumite aspecte ale
personalitatii.

             Cele trei grupe mari de factori sunt :ereditatea,mediul si educatia. In actul de educare a copilului,
familia a fost si este considerata ca factor prioritar si primordial deoarece in ordinea fireasca a lucrurilor,
educatia incepe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel sa afirme ca "in familia si pe genunchii mamei
se formeaza ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter".In familie, copilul isi face pregatirea pentru
viata. Contributia familiei este cu atat mai mare cu cat copilul este mai mic si scade pe masura ce etapele de
crestere inainteaza pe treptele superioare ale ontogenezei .Familia contribuie la satisfacerea trebuintelor
copilului inca din primii ani de viata, oferindu-i modele de comportament, de comunicare,contribuind pregnant
la socializarea copilului, la dezvoltarea constiintei si a conduitelor morale. Relatiile copilului cu familia sunt de
durata, consistente,fundamentate pe legaturi afective care au la baza caldura caminului si intelegerea.

             Familiile dezorganizate au o influenta haotica, fluctuanta. Familia are datoria de a facilita socializarea
copilului si adaptarea acestuia la conditiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umana caracteristica
omului si absolut necesara devenirii umane.

             Ca mediu social ,familia reprezinta locul in care copilul este ingrijit, educat,educatia in familie
precedand-o pe cea institutionala. Copilul, in primii ani de viata este dependent de parinti, iar acestia nu trebuie
sa fie preocupati doar de latura fizica a ingrijirii lui,ci sa aiba in vedere educatia psiho-sociala, coreland
posibilitatile fizice cu cele psihice. Educatia in familie pune bazele dezvoltarii psihice a copilului, iar educatia
sa la nivel psihic trebuie sa urmareasca pas cu pas evolutia fizica,urmarindu-se concomitent educatia
intelectuala, morala in scopul formarii caracterului. Cel mai important rol in evolutia psihica a copilului il au
exemplele pozitive din familie, deoarece la aceasta varsta,rolul exemplului este foarte important;

De familie depinde dirijarea judicioasa a maturizarii psihice a copilului. Primele impresii despre lume si viata,
despre fenomene din natura si societate, copilul le primeste din familie. Astfel, prin comunicarea continua cu
membrii familiei, el isi insuseste limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltarii sale
psihice. Parintii vor fi atenti la felul cum pronunta copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,le vor imbogati
vocabularul, ii vor invata sa se exprime corect si coerent. Insusirea vorbirii de catre copiii cu cei din jur. Parintii
trebuie sa acorde o mare atentie intrebarilor copiilor,semn sigur al dezvoltarii lor intelectuale, al manifestarii
active a setei de cunoastere,al curiozitatii lor cu privire la originea lucrurilor din jur. In familie copiii isi
insusesc primele cunostinte,isi formeaza primele reprezentari si dobandesc experiente morale. Parintii ii invata
de timpuriu pe copii sa inteleaga ce este "bine"si ce este"rau", ce este "permis"si ce este "interzis".Pentru unele
fapte si actiuni, copiii sunt incurajati si laudati, iar pentru altele sunt dojeniti de catre parinti.

              Procesul educarii morale a copilului este de lunga durata, desi incepe inca din familie. Deprinderile de
comportare civilizata, atitudinile copilului fata de altii exprima de fapt atmosfera morala in care el a fost crescut
in familie,sfaturile si indemnurile pe care le-a primit de la parinti, exemplul personal pe care i l-au dat prin
atitudinile si faptele lorde conduita. Unii parinti nu inteleg ca adesea copilul este incorect nu pentru ca ar vrea
sa se abata de la reguli, ci pentru ca nu stie cum trebuie sa se comporte, nu dispune de experienta morala
necesara, nu cunoaste cerintele fata de comportarea lui.

              In educarea copiilor, un rol foarte mare il are stabilirea unor relatii juste intre membrii familiei. Ceea
ce trebuie sa caracterizeze relatiile dintre parinti si copii este stima reciproca dintre membrii familiei,dragostea
parinteasca rationala fata de copii,consecventa si unitatea cerintelor pe care le formuleaza parintii si ceilalti
membri ai familiei fata de copii,exemplul personal pe care il dau cei mari prin atitudinile si faptele lor,  incat
devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur,parintii isi iubesc copii, le poarta de grija,muncesc pentru ei si
participa la toate bucuriile si supararile lor. Dar aceasta dragoste nu trebuie sa fie oarba. Parintii care se
manifesta astfel fata de copiii lor, ii scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile , nu se bucura de nici un fel
de respect si autoritate in fata acestora.

             Experienta educatiei in familie arata ca acolo unde copii sunt scutiti de orice fel de griji si eforturi, ei
devin egoisti, nu-si iubesc cu adevarat parintii, se instraineaza de ei si nu le dau o mana de ajutor atunci cand se
intampla sa treaca prin unele incercari. O problema aparte a educatiei in familie o constituie copilul unic. Nu e
de mirare ca parintii concentreaza toata grija si dragostea asupra singurului lor copil. Dar aceasta daruire
afectiva pe deplin explicabila trebuie totusi supusa unui control rational. Parintii sunt datori sa-i gaseasca
copilului tovarasi de aceeasi varsta cu el. Ei nu trebuie sa-l "acopere", sa-l sileasca sa-si petreaca timpul numai
in preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alti copii, inseamna a-l lipsi de bucuriile vietii.
Nici un copil nu poate sa creasca sanatos , sub aspectul intelectual si moral, daca nu se dezvolta in colectiv si
prin colectivul de copii.

              Avand in vedere ca anii copilariei sunt si anii gradinitei, specificul muncii educative din gradinita
presupune si organizarea unor activitati cu familia copiilor, nu fiindca aceasta ar cauta sa se sustraga de la
indeplinirea atributiilor sale educative, ci si pentru ca de foarte multe ori nu stie sau nu poate sa se faca acest
lucru in conditii corespunzatoare. Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea conditiilor de viata pentru
copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie vazuta ca primul factor in educatia si instructia copilului si
un continuator al cerintelor impuse de practica educationala institutionalizata.

             In acest sens ,am amenajat in gradinita un colt al parintilor in care am asezat carti de specialitate
"Mama si copilul", "Mama invata sa ma ingrijesti", "Cum se produc schimbarile in educatia copilului",
"Prevenirea violentei in familie", "Alcoolul-dusmanul familiei", precum si reviste culinare, de moda,etc. Toate
acestea au presupus o implicare activa a parintilor alaturi de copii si educatoare.

               In concluzie ,familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasa a tuturor capacitatilor
fizice,mintale si afective ale copilului, trebuie sa canalizeze interesul si inclinatiile si sa-l ajute sa-si formeze
incetul cu incetul adevarata lui personalitate.

Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă
cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele
întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de
asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită
ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga
sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de
a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru
transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață.

În primii ani de viață ( mai multe informații aici și aici ) copilul este dependent de membrii care formează familia, în
special de părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață deoarece acum sunt dobândite
principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult. Importanța acestora constă în capacitatea individului de a
răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în viața societății din care face parte. Astfel,  orice experiență de
viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie.
Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare,
oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de
viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare.

În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți
membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente: (1) normativă - prin care se transmit
copilului principalele reguli și norme sociale; (2) cognitivă - copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare
formării ca adult; (3) creativă - copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații;
(4) psihologică - pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de
dezvoltarea afectivității.

Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât
și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme
precise care corespund următoarelor obiective:
- dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor
aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea
părinților;
- asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită
adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă;
- complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă
care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea
supremă iar mama, afectivitatea căminului.

Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este  și drept
ceea ce este de către anturajul său imediat, dar mai cu seamă de către părinți iar pentru a se simți acceptat
înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract
motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții
concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil  cât și în calitatea hranei și a
îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. De asemenea, în
timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din
interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră.

Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente de afecțiune prin
gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, când îmbrățișează și sarută, oferă părinților o mâzgâlitură
fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel
dorința de a contribui la bunăstarea familiei, de a participa prin aporturi reale la viața anturajului. Aceasta este
modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup. 

Este binecunoscut faptul că foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în locul sentimentelor
vizibile de duioșie. În această situație copilul trăiește intens sentimentul îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să știe,
să simtă că este un izvor de bucurie și de mulțumire pentru părinți, că sunt bucuroși că îl au și că reprezintă un
element de fericire pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă copilul simte că este în plus, dacă părinții îl
minimalizează, îl neglijează și nu îi oferă ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă pentru ei atunci vor apărea
tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui.

După cum am precizat deja, dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere
din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când
acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței
familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motic pentru care ei trebuie să fie atenți atât la
ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și
derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului.

Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva responsabilități față de
copil necesare în procesul de creștere și educare:
- asigurarea subzistenței și educației;
- educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale
ale vieții;
- dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacitășilor practice, cognitive, tehnice și sociale care
au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom;
- orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai latgă, spre societate, în așa fel încât
adolescentul (mai multe informații despre perioada de adolescență puteți citi aici ) să fie pregătit să se confrunte cu
marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult.

FAMILIA - PRIMUL EDUCATOR

ROLUL FAMILIEI ÎN ACTIVITATEA DE ÎNVĂŢARE

Familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca mediu
educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului, prin factori
psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie.
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie,
memoria şi gândirea.
Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare
măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Familia este partenerul tradiţional al şcolii deoarece influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, motiv
pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor. Alături de şcoală şi
organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De educaţia
oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative exercitate de
acestea sunt mai puţin organizate decât cele ale familiei, şcolii şi organizaţiilor de tineret.
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un "grup
social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune". În societatea
românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu si familia extinsă.
Prin definiţie, familia este nucleul elementar realizat prin căsătorie, care uneşte soţii şi pe descendenţii
acestora(copiii) prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual. De-a lungul timpului viaţa în
familie s-a schimbat, dar continuă să exercite o mare influenţă asupra vieţii private a copiilor şi tinerilor.
Familiile asigură sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească obstacolele, inerente vieţii, este punctul lor de
sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Acest nucleu aste determinat, în primul rând prin condiţiile economice, materiale, de hrană, îmbrăcăminte,
locuinţă, de organizarea unui ritm al vieţii, de nivel cultural şi comportamental, de integrarea socială prin care
îşi pune desigur amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului, a elevului, în mod hotărâtor.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie.
(Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă").
 Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului, indifernt dacă
el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le
urmează.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca în vacanţe.
Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala. Şcoala este un
factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi.
Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt şcoala şi familia. În cadrul familiei moderne se
produc unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei formată din trei generaţii cu familia formată din două
generaţii. De aici putem conclude că bunicii participă din ce în ce mai puţin la educaţia nepoţilor. Alte influenţe
sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor. Astfel cresc posibilităţile de folosire a
mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale şi sportive, şi rezultă o schimbare în
mentalitatea familiei.
Nivelul de trai scăzut obligă ambii părinţi să îşi găsească cel puţin un loc de muncă pentru a putea asigura un
trai decent copiilor. În asemenea condiţii supravegherea copiilor este limitată, sau este încredinţată altor
persoane sau instituţii sociale (ex: creşa, grădiniţa, etc). Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre
părinţi este şomer. Implicit, celălalt părinte se ocupă mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii
este asigurarea celor necesare pentru un trai modest. Situaţia familiilor în care ambii părinţi sunt fără loc de
muncă este critică, deoarece cu doua ajutoare de şomaj de abia se poate asigura hrana, neputându-se vorbi nici
măcar despre un trai modest.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare interpersonală,
atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi pozitiv sau negativ.
Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un climat educativ bun
părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface orice capriciu. Copilul simte că părinţii se ocupă de
el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de rezultatele şcolare. Familia este un cadru ferm de
disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.
Climatul familial negativ este caracterizat prin lipsa de autoritate a mamei, rolul de părinte nu este îndeplinit cu
calm şi consecvenţă, părinţii ajung deseori la divergenţe în legătură cu disciplinarea copilului, copilului i se
aplică pedepse corporale, este ameninţat şi admonestat.
Cauzele nerealizării şcolare (eşecul scolar sau insuccesul şcolar) sau a subrealizării determinate de condiţiile de
mediu familial sunt: Atitudinea de neacceptare a dorinţelor copilului de către părinţi (include respingerea,
supraprotecţia acestuia şi întreruperea sistematică a copilului în timpul jocului. Copilul respins este brutal,
singuratic, necomunicativ, certăreţ, etc.);
Aşteptările exagerate şi presiunile către învăţare, fără a-i acorda încurajare şi suport afectiv; Atitudine severă
faţă de copil (climat hiperautoritar), copilul devine apatic, indiferent, protestează, se revoltă. Se conturează trei
tipuri de copii: copilul-pitic-considerat fiinţă lipsită de valoare, care trebuie să fie mereu certată, copilul-
marionetă-care trebuie să fie foarte cuminte, să corespundă exigenţelor părinţilor şi copilul-sălbatic, care are
porniri neapărat urâte şi de aceea trebuie,,dresat’’ ;
Atitudini negative faţă de profesori, școală, activitatea intelectuală. Rolul familiei este foarte important în
dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic, intelectual, moral și estetic.
1. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de
pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Un
regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
2. Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul,
precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această
direcţie.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex: despre plante,
animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice
copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie
de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare
studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă: un birou,
un computer şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la
învătătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu
timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor
trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele
acestuia.
3. Educaţia morală a copiilor. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un
exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e
urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a
celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
Familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca mediu
educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului, prin factori
psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ. Ca o concluzie, modelele de conduită oferite de părinţi-pe care copiii
le preiau prin imitaţie şi învăţare-precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale
constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre
viaţă,a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative
la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea
personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral. Familia este partenerul
tradiţional al şcolii. Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, de aceea şcolarizarea nu se
poate realiza fară participarea activă a părinţilor.
Îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei implică respectarea cerinţelor socioeducaţionale:
- preocuparea permanentă a părinţilor de a-şi ridica nivelul pregătii profesionale pentru a putea fi model şi
pentru a sprijini copiii ȋn dezvoltare;
- asigurarea unui climat emoţional-afectiv echilibrat;
- cunoaşterea de către părinţi a obligaţiilor socio-educative faţă de instituţia de ȋnvăţământ la care este
ȋnscris copilul;
- antrenarea copiilor, ȋn funcţie de particularităţile de vârstă, la viaţa şi munca variată a familiei, evitîndu-
se situaţiile de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuinţelor lor;
- sprijinirea copiilor la învăţătură, prin supravegherea şi ȋndrumarea lor ȋn efectuarea temelor, lucrărilor
şcolare etc.;
- să nu se condiţioneze, de nimeni, obţinerea unor rezultate la învăţătură,-recompensele să se dea ca o
urmare firească a rezultatelor bune sau foarte bune la învăţătură;
- să li se acorde copiilor mijloace materiale şi financiare (bani) în limita necesităţilor fireşti, evitându-se
exagerările în această direcţie, chiar în situaţiile când părinţii care au venituri mai mari; exagerările pe această
linie vor avea urmări negative, copiii folosind necorespunzător surplusurile băneşti, îndeosebi. Părinţii trebuie
să satisfacă trebuinţele (ale copiilor, dar nu trebuie să se sacrifice pe ei înşişi, satisfăcându-le egoismul. Firesc
ar fi ca un copil să ajungă să spună: îmi este suficient o numită sumă de bani, spunându-le părinţilor: aveţi grijă
şi de voi!, ceea ce ar face pe părinţi să înţeleagă şi limitele familiei pentru satisfacerea trebuinţelor lui;
- să se manifeste o autoritate părintească raţională, umană, justă; nici dragoste exagerată, nici exigenţă
exagerată, brutală, nici părinţi toleranţi şi indulgenţi, nici părinţi tirani;
- dragostea părintească să fie egală pentru toţi copiii; indiferent de vârstă, sex alte diferenţieri individuale;
- copiii trebuie învăţaţi să stabilească relaţii numai cu persoane cunoscute şi le vor binele; de evitat orice
cunoştinţă întâmplătoare, căci voia copiilor, pot intra în medii imorale, infracţionale etc., pot aduce prejudicii şi
familiei;
- orice situaţie nouă (de viaţă, educaţională, relaţională, afectivă, comportamentală) apărută în viaţa
copiilor trebuie sesizată imediat şi realizate măsurile, mijloacele şi măsuri adecvate, pentru a feri copiii de
şocuri grave (tensiuni, nemulţumiri, însingurări,diverse etc.), care duc la discomfort familial, educaţional,
psihosocial etc., cu ifluenţe negative în evoluţia vieţii şi personalităţii copiilor. Ȋn numele dragostei adevărate şi
al responsabilităţii, părinţii au îndatorirea ca, începînd cu vârstele fragede, să prevină şi, după caz, să înlăture
orice fel de abatere a copiilor lor. Neluarea în seamă a abaterilor poate duce la „consolidarea" acestora şi, duce,
la degradarea personalităţii copiilor lor, mai ales în perioada pubertăţii. La pubertate şi la adolescenţă apar unele
trăsături nefavorabile dezvoltării şi manifestării personalităţii, cum sunt egocentrismul, îngâmfarea,
nonconformismul, bravarea. Prevenirea şi înlăturarea, după caz, a unor comportamente negative trebuie
realizate cu mijloace educaţionale pozitive, inclusiv folosirea sancţiunilor, care să convingă de necesitatea unei
comportări demne, înţelepte.
Mijloacele negative de educaţie precum: bătaia, luarea dreptului la hrană sau insultele, care jignesc fizic şi
moral, lasă amintiri neplăcute în mintea copiilor. Indiferenţa (abandonul educativ), ca si „cicălirea" educativă,
trebuie să fie evitate de către părinţi . O eduaţie părintească bazată pe convingere este mai eficientă şi de lungă
durată, mai fiabilă, mai plină de satisfacţii pe termen lung, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii.
Părinţii sunt primii dascăli, care au o mare responsabilitate socio-umană şi a căror educaţie lasă amprente,
uneori pentru toată viaţa deoarece copiii ȋi imită ȋn tot şi ȋn toate. Motivul? Iubirea sinceră pe care le-o poartă!
Admiraţia lor pentru părinţi este mare, idolatrizându-i chiar, aşa că, micuţul este oglinda fiecărui părinte. Pentru
a reuşi mai bine în educaţia copiilor lor, părinţii trebuie să fie consiliaţi, să se pregătească ca să ştie care sunt
fundamentele concepţiilor şi strategiilor educative. De asemenea trebuie să colaboreze cu grădiniţa - în primul
rând - direct (cu educatoarea) si prin Comitetul de parinţi precum şi cu specialiştii din unităţile specializate sau
din organizaţiile nonguvernamentale care se preocupă şi de domeniul educaţiei, luând în consideraţie ceea ce
este util pentru educaţia copiilor lor. Trebuie conştientizat ȋnsă şi faptul că părinţii au datoria sacră de creştere a
copiilor lor, fără a deveni însă supuşii acestora. La rândul lor şi copiii au obligaţiunea tot sacră, de a-şi iubi şi
respecta părinţii. Ȋn timp, odată cu evoluţia societăţii şi cu modificarea unor factori sociali, economici şi tehnici,
tabloul tradiţional al familiei s-a modificat profund şi ȋn special statutul femeii şi echilibrul tradiţional al
rolurilor pe care le au cei doi părinţi.
Implicarea educațională a familiei este definită ca un set de activități pe care părinții le îndeplinesc cu scopul de
a susține, direct sau indirect procesul de instruire a copiilor. Cercetările arată că perioada dintre copilăria
timpurie și prima clasă primară este crucială pentru dezvoltarea copilului. Comparativ cu părinții ai căror copii
nu au frecventat grădinița, cei care au optat pentru urmararea programului instructiv-educativ în grădiniță au
aspirații ocupaționale mai ridicate pentru proprii lor copii și o satisfacție în privința performanțelor școlare ale
acestora. Implicarea familiei în procesul de pregătire din perioada preșcolară este considerată de o deosebită
importanță, cu efecte pozitive asupra performanțelor școlare. Crearea practicilor educaționale care să încurajeze
parteneriatul familie-grădiniță reprezintă o primă etapă.
În privința factorilor impliciți în adaptarea copilului la viața școlară, menționăm că aceștia trebuie să fie
cunoscuți de educatoare și părinți, pentru a se evita dificultățile aferente „șocului școlarizării”. Din perspectivă
bioecologică, se poate vorbi de o mulțime de factori: factori ce țin de comunitate, factori de natură familială și
factori ce sunt legați de copil. Perioada preșcolară presupune luarea în considerare a influenței tuturor factorilor
amintiți anterior asupra procesului de adapatare a copilului. Experiențele copilului anterioare începerii școlii
reprezintă un factor care are un rol important în adaptare. Adaptarea școlară este un predictor important asupra
succesului școlar. Atitudinea copilului față de școală este importantă pentru adaptarea sa și pentru o stare
socioemoțională echilibrată. Copiii care au o percepție pozitivă despre școală vor avea performanțe școlare mai
bune și se vor adapta mai bine din punct de vedere social decât cei care percep școală într-un mod negativ.
Calitatea relațiilor dintre cadru didactic și copil, experiențele cu ceilalți preșcolari și atitudinea familiei față de
procesul de învățare reprezintă factori care influențează percepția copilului față de școală.
Încredereaa și acceptarea susțin tot ceea ce se petrece în cadrul parteneriatului părinte-educatoare sau familie-
grădiniță-comunitate. Cadrele didactice trebuie să ofere un model părinților, pentru ca aceștia să știe cum să
acționeze. De asemenea, cadrele didactice au nevoie să fie familiarizate cu modelul părinților pentru a facilita
modelarea în următoarele domenii:cum percep părinții comportamentul cadrelor didactice cu preșcolarii; cum
se raportează ei ca familie la procesul de educație; cum privesc părinții cadrele didactice ăn comunitate; cum
îndeplinesc rolurile. Simpla decizie de a se angaja în formarea relației este un pas major spre dezvoltarea
relațiilor semnificative și pozitive cu părinții. Decizia de a stabili relații pozitive cu părinții schimbă perspectiva
și fundamentează natura și frecvența interacțiunilor. Preocuparea de a interacționa frecvent cu familia este un
indicator al grijii pentru aceasta. Comunicarea frecventă exprimă dorința educatoarei de a forma un parteneriat.
Este important șă știm că nevoile și scopurile părinților se modifică pe măsură ce copilul se dezvoltă; de aceea,
preocuparea pentru înțelegerea acestora va crește.
În relațiile cu familia, trebuie să evidențiem inputurile folosite de acesta pentru a satisfce nevoile copilului.
Părintele poate fi el însuși educator, beneficiind de programe educaționale care să îl ajute să descopere calitățile
copilului. Este puțin probabilă proiectarea unui veritabil parteneriat între familie și scoală, care să faciliteze o
evoluție adecvată a fiecărui individ pe întregul traseu al dezvoltării și să promoveze progresul în învățare, în
condițiile absenței acelor coordonate în care se înscrie astăzi acest demers. Acesta vizează studierea într-o
manieră integrativă a celor doi factori fundamentali implicați în educația copilului, întrucât abordarea izolată
sau ignorarea unuia dintre ei poate duce la erori interpretative majore. Mai mult, interdependența nevoilor
„micului om” impune necesitatea unui echipe care să le abordeze, echipă din care face parte familia și
școala(dar nu numai), ca factori catalizatori și declanșatori de resurse. Se impune în acest context o
reconsiderare a misiunii școlii, dar și o redefinire a rolului familiei. Astfel, cadrul menționat includerea
interrelațiionărilor și intercondiționărilor conturate de nișa de dezvoltare, dar și a implicațiilor pe care această
interacțiune le are în planul dezvoltării.
Astăzi, relația familie-școală este o prioritate. Însă este nevoie de timp și de efort, întrucât problemele
comportamentale și de educație ale elevilor nu dispar după o singură intervenție. Uneori, atât familia, cât și
școala vor fi nevoite să lucreze împreună ani întregi pentru soluționarea problemelor comune și pentru a-și oferi
ajutor reciproc în vederea accelerării progresului școlar al copiilor. În același timp, este nevoie de acceptarea
necondiționată a celuilalt. Relațiile de colaborare sunt mult mai îmbunătațite atunci când educatorii îi abordează
pe părinți la nivelul la care se află aceștia, nu la nivelul la care ei (educatorii) cred ca ar trebui sau ar putea sa
fie. Astfel, sensibilitatea la diferențele dintre părinți în ceea ce privește timpul, aptitudinile și cunoștințele lor va
împiedica emiterea de judecăți nefondate. Privind parteneriatul familie-școală cu deschidere și interes, într-o
manieră dinamică și flexibilă, suntem în măsură să evităm o anumită rutinizare a relaționării și să depășim
modalitățile tradiționale, clasice, de lucru cu părinții. În cadrul unor coordonate definite de respect mutual,
permisivitate, acceptare necondiționată, căldură, empatie și absența oricărei exploatări, parteneriatul are șansa
de a fi constructiv. Numai astfel vom reuși să găsim în psihologia educațională un loc adecvat parteneriatului,
astfel încât perspectiva din care sunt privite locul și rolul copilului să permită o conexiune eficientă a școlii cu
viața reală, elevul învățând în cele din urmă să fie bine ancorat în realitate și, îm același timp, un model pentru
alții.
In consecință, unul dintre scopurile principale ale parteneriatului este crearea unui mediu educațional
care să activeze potențialul de învățare al elevilor și să încurajeze implicarea activă îm învățare. În acest sens,
școala trebuie să asigure un climat în care atât elevii, cât și părinții să se simtă confortabil si, pe cât posibil, să
fie protejați de tentația de a asocia școala cu sentimentul de eșec.
Dacă interacțiunile dintre familie și școală sunt de calitate, cei care contribuie la stabilirea acestor relații se vor
simți mai puternic conectați, mai optimiști, mai respectați și mai pregătiți în ceea ce privește ajutorul pe care îl
pot oferi elevilor în procesul învățării. școlile vor ca părinții să fie implicați, dar implicare lor depinde de
măsura în care sunt invitați, informați și implicați în tot ce se întâmplă.