Îndrumarea și autoritatea parentală

Practicile educative utilizate de adulți variază în funcție de caracteristicile copiilor cărora le

sunt adresate. Variabila de sex, spre exemplu, este un factor important care intervine în
modificarea comportamentului adulților, pedepsele fizice pentru același tip de comportament
fiind mai frecvent utilizate în cazul băieților și mai rar al fetelor. Unele studii indică și faptul că,
avansarea în vârstă a copiilor este asociată cu modificarea comportamentului educativ matern, în
sensul trecerii de la tehnicile fizice, mai numeroase la vârste mici, la utilizarea metodelor
verbale. De asemenea, trăsăturile de personalitate și manifestările comportamentale ale copiilor
influențează în mod direct comportamentul parental. Este ceea ce Bell și Harpers (1977) au
numit “efectul copilului asupra adultului”.
Trebuie adăugat faptul că, părinții privesc comportamentul copilului lor dintr-o varietate de
perspective. Variațiile provin atât din apartenența la diferitele categorii socio-economice, din
diversitatea filozofiilor de viață asumate, din motivele, nevoile, așteptările și scopurile diferite
ale părinților, cât și din amploarea diferențelor de personalitate dintre copii și părinții lor. Toate
acestea influențează practicile educative utilizate de părinți. Spre exemplu, părinții aparținând
claselor superioare și mijlocii valorizează reușita școlară, ca mijloc de ascensiune socială,
transmițând copiilor “sindromul de reușită”, în timp ce, aceia aparținând claselor populare
transmit mai degrabă un “sindrom al eșecului”, educația lor fiind dominată de pasivism și
fatalism (E. Stănciulescu, 1997).
Dincolo de varietatea comportamentului parental, două categorii de practici au fost mai
frecvent analizate: permisivitatea și autoritarismul. Analizând stilurile educaționale parentale în
funcție de gardul de control și de manifestările afective ale părinți în relația lor cu copilul, D.
Baumrind (1971,1978,1991) a clasificat părinții în cinci grupe: autoritari subiectivi, permisivi,
neglijenți, supraprotectori și autoritari obiectivi.
Stilul autoritar subiectiv combină controlul puternic, adesea punitiv și arbitrar (de unde și
atributul de subiectiv), cu nivelul redus al afectivității. Părinții care aparțin acestui stil sunt foarte
puțin deschiși informațiilor sau influențelor venite dinspre copii. Rolul parental este văzut ca
fiind cel al șefului casei, al creatorului de reguli, care disciplinează și planifică. Părinții autoritari
subiectivi valorizează în mod deosebit obediența copiilor și nu ezită să utilizeze forța atunci când
acțiunile sau ideile copilului sunt în conflict cu ceea ce părinții cred că este bine. Deși pot simți
afecțiune pentru copii lor, ea este rar exprimată verbal sau comportamental. Rareori apar și
dialogul sau negocierea, afirmațiile de tipul: “Fac acest lucru pentru binele tău. Pe mine mă
doare mai mult decât te doare pe tine” sau “Vei face acest lucru pentru că așa spun eu”, fiind
frecvente.
Consecințele acestui stil educațional parental sunt, cel mai adesea, creșterea ostilității,
stima de sine redusă și împiedicarea dezvoltării competenței sociale a copilului (D. Baumrind,
1978,1991). El se conformează deciziilor parentale de teama consecințelor și nu ca urmare a unei
decizii morale bine gândite.
Permisivitatea este opusul stilului autoritar subiectiv, ea combinând un grad scăzut de
control parental cu un nivel ridicat al afectivității. Granițele dintre subsistemul parental și cel al
copiilor sunt extrem de permeabile. în această practică educativă, părinții nu constituie o resursă
importantă pentru copil, agenți activi care să-i formeze sau să-i modifice comportamentul, ei
permițând copilului să-și regleze, pe cât posibil, singur conduita și să preia de timpuriu unele
dintre sarcinile sistemului executiv.
Deși părinții își exprimă în mare măsură afecțiunea față de copil, pe care-l încurajează
puternic în ceea ce întreprinde, lipsa îndrumării parentale, a efortului de control parental,
diminuează capacitatea de cooperare necesară în situațiile sociale. Chiar dacă dispun de un nivel
ridicat al stimei de sine, de creativitate și autonomie, acești copii au dificultăți în a-și subordona,
atunci când este necesar, interesele personale celor ale grupului (D. Baumrind, 1978).
Neglijența parentală este și mai problematică. Acest stil se caracterizează prin utilizarea
limitată, în mică măsură, atât a controlului cât și a afecțiunii. Este cazul părinților centrați pe
propriile lor interese, care “fug” de responsabilitățile lor parentale. Granița dintre subsistemul
parental și cel al copiilor este destul de permeabilă dar, acest lucru se datorează refuzului
părinților de a se implica prea mult în relația cu copilul.
Dezavantajele acestui tip de îndrumare parentală rezultă din slaba socializare a copiilor,
care nu au o idee prea clară despre regulile familiale. Neglijarea lor este fizică și psihologică.
Prin urmare, copiii ajung să aibă un nivel scăzut al stimei de sine, o capacitate scăzută de
conformare la norme, iar afectiv, se află la o mare distanță de părinții lor.
Supraprotecția reprezintă un alt tip de îndrumare parentală, care combină un nivel ridicat
al controlului cu o afectivitate ridicată. Ambele dimensiuni ale relației părinte-copil sunt folosite
într-o manieră intruzivă, care permite manipularea experiențelor emoționale ale copilului.
Subsistemul parental este foarte puternic, părinții încercând să manipuleze granițele dintre
subsisteme pentru a obține subordonarea copilului. De aceea, granițele subsistemului executiv
sunt variabile și semipermeabile. În scopul obținerii unei mari coeziuni familiale, părinții tentați
să practice supraprotecția, utilizează un control excesiv și tind să sufoce copiii cu dragostea lor.
Această strategie educativă favorizează internalizarea problemelor, care se pot manifesta
într- un mod negativ prin: depresie, suicid, tulburări de alimentație, dificultăți de realizare a
autonomiei la vârsta adultă etc.
Stilul autoritar obiectiv este cel mai adecvat. El combină, ca și în cazul precedent, un nivel
ridicat al controlului cu o puternică afecțiune, dar într-o manieră diferită.
Dacă părinții autoritari subiectivi caută să obțină mai ales obediența copiilor, din care fac o
virtute, părinții autoritari obiectivi încearcă să direcționeze activitatea copilului dar, nu insistă să
obțină obediența. Ei utilizează în mod realist restricțiile, explicând copilului (chiar din perioada
preșcolarității) care sunt rațiunile ce stau la baza concepției parentale cu privire la controlul ferm.
Ca urmare a existenței acestui număr de stiluri educaționale parentale, cei doi părinți pot
adesea să difere în modul lor de abordare a copiilor. Unele dezacorduri în legătură cu practicile
parentale sunt probabil inevitabile, iar diferențele moderate care apar între cei doi părinți pot fi
benefice în procesul construirii unui stilul parental unitar și eficient. Dar, dacă unul din părinți
înclină, spre exemplu, spre stilul autoritar, iar celălalt spre stilul permisiv, dacă atunci când unul
îi interzice copilului să mai deschidă televizorul sau computerul a doua zi, iar celălalt îi va
permite să facă acest lucru, “o jumătate de oră - rezonabilă”, regulile pe care unul din părinți
încearcă să le fixeze sunt subminate de celălalt. Astfel, granița dintre sistemul executiv și cel al
copiilor poate fi serios afectată. Or, este nevoie de o linie fermă de demarcație între cele două
sub-grupuri în scopul realizării eficiente a îndrumării părintești.
S. Minuchin (1974) afirma că disfuncțiile apar în familie atunci când legătura maritală nu
este cea primară - sursa loialității, angajării, alianței, și a obiectivelor comune. În lipsa acestui tip
de legătură, nu poate fi construită o strategie parentală unitară. Dacă alianța parentală lipsește,
copiii pot fi introduși în conflictul marital sau se pot alia cu unul din părinți, spre propriul lor
beneficiu. De altfel, chiar și atunci când această alianță există, unii copii sunt tentați să o pună la
încercare.