PEDAGOGIA COMUNITĂȚII

TEMA 1
Parteneriatul bazat pe strategii de dezvoltare a competențelor emoționale și
sociale în relația părinte – copil.

„Învățătura din constrângere nu e făcută să rămână, dar cea care pătrunde în suflet
prin dragoste și bunăvoință, aceea rămâne acolo pentru totdeauna. „
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Strategii de comunicare eficientă între părinți și copii.

Învățarea și dezvoltarea strategiilor de reglare emoțională la copii.
Rezolvarea de probleme la copii.

Strategii de comunicare eficientă între părinți și copii

A fi părinte este un dar de neprețuit care cere implicare totală. Nimeni nu se naște învățat, iar
măiestria de a fi părinte se cizelează pe parcursul vieții. Familia ideală trebuie să creeze
oportunități pentru toți membrii de a participa la discuții despre problemele de zi cu zi sau
despre dificultățile personale care apar pe parcursul anilor.
Pentru copil, familia conturează primul său univers afectiv și social. Trăsăturile și
coordonatele personalității se cristalizează în raport cu modelul și natura situațională trăită în
mod direct, nemijlocit de copil, în mediul familial, iar atitudinile părinților au consecințe
durabile asupra personalității în formarea acestora. În general cei doi părinți, deși implicați
egal în procesul de educație, dețin roluri diferite. Mama asigură căldura afectivă, iar tatăl
reprezintă autoritatea. Mama are o „funcție interioară „, pe când tatăl are „o funcție exterioară
„, prima referindu-se la atmosfera intra familială și respectarea normelor, ambii asigurând
sentimentul de confort și securitate. Părinții sunt răspunzători de situația copilului în cadrul
familiei, de optimizarea vieții de familie, îmbinând sau încercând să îmbine cele două aspecte
: atitudinea afectuoasă a mamei cu autoritatea sau exigența rațională a tatălui. În sens contrar,
o viață de familie în care nu există unitate de cerințe și consecvență în atitudini, o viață de
familie frământată de tensiuni, lipsită de afecțiune, cu conflicte ce pot genera acte de opoziție
sau chiar violență, va duce inevitabil la reacții de inadaptare, frustrări, stări de dezechilibru
afectiv al copilului. (Benga, O., 2001).Într-un astfel de mediu apar și se dezvoltă situații

1
conflictuale care vor afecta atmosfera afectivă a grupului familial și comunicarea dintre
membrii ei.
În familie se constituie sentimentul de apartenență socială (la grădiniță doar e pus la
încercare), pentru că familia este în primul rând o instituție socială fundamentală, este un grup
social în care membrii sunt legați prin anumite relații biologice, dar și , economice și juridice,
răspunzând unul pentru altul în fața societății. Viața copilului în familie sintetizează într-o
manieră particulară aspectele sociale. Caracteristicile vieții în cadrul familiei sunt date atât de
structura relațiilor ce se constituie la nivelul său, cât mai ales, de valorile pe care se
întemeiază aceste relații și pe care le promovează.
În societatea actuală în familie se doresc relații la baza cărora stau respectul, egalitatea,
toleranța și un climat familial cu valențe educative superioare. Ultimii ani au adus chiar o
nouă percepție în privința influenței pe care o are familia asupra formării personalității, care
este chiar mai mare decât s-a considerat. Azi, familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au
legi, comportamente și reguli structurale. Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele
care determină o anumită filozofie de viață :valoarea acordată vieții individului, în raport cu
bunurile materiale, modul de a-i privi pe ceilalți (ca și prieteni, ca și competitori), căile
acceptate de afirmare în societate și de procurare a celor necesare traiului. Viața în familie,
valorile care sunt respectate și deci experiențele pe care copilul le realizează în colectivul
familial depinde așadar în felul în care părinții își exercită rolul de educator. Pentru copii,
părintele reprezintă sursa securității și încurajării în fața oricărei situații noi, neobișnuite.
Apropiindu-se de sufletul copiilor, pătrunzând în felul propriu de a simți și de a gândi al
acestora, părintele devine confidentul și sfătuitorul propriului copil. Imaginea oferită de
părinte copilului oscilează adesea între valori extreme de la imaginea unei persoane
atrăgătoare, care constituie un factor de stimulare a activităților constructive de ordin
intelectual și social, la imaginea unei persoane ursuze, excesiv de autoritare, care prin
intermediul numeroaselor interdicții impuse copilului reprezintă un factor de frânare a
energiilor juvenile (este ceea ce numim criza morală a familiei de azi).
Relația educativă părinte – copil, este direct influențată de pretențiile manifestate față de
copii, acestea nu trebuie să-i plaseze pe copii într-un rol cu prea multe constrângeri și foarte
puține situații de a se desfășura liber, activ, opțional, cu inițiative proprii. Atribuțiile
influențează pozitiv personalitatea umană, numai atunci când ele oferă individului posibilități
reale de afirmare, când angajează originalitatea și individualitatea acestuia.
Cerințele familiale, respectiv obligațiile, regulile, pretențiile, normele, exigențele ce se
impun copilului, sunt multiple și se exercită asupra lui pe două căi : solicitare și interdicție.
Natura și gradul solicitării sau interdicției trebuie puse de acord cu interesele copilului în
scopul realizării pe de o parte a echilibrului extern între copil și mediul familial (ceea ce
înseamnă și o schimbare a comportamentului său și de o altă parte a echilibrului intern) .
„Exigența rațională „ înțeleasă în emiterea unor reguli de către adult, reprezintă o condiție
necesară, fără a fi însă suficientă, în realizarea la un nivel optim a comunicării umane în
cadrul familiei, căci, deși părintele manifestă această exigentă totuși măsurile sale educative
nu-și vor atinge pe deplin scopurile, dacă nu se vor desfășura într-un climat afectiv de

2
înțelegere și încredere reciprocă. Nevoia de răspuns afectiv din partea celor din jur, adică
nevoia de a fi stimat, prețuit, respectat de semeni ca și nevoia de „autoafirmare „ reprezintă
trebuințe fundamentale ale copilului, care îi asigură echilibrul fizic și moral, acea siguranță și
liniște interioară condiționează aderarea sinceră a vieții de familie. Independența de gândire și
acțiune se formează prin intermediul aprecierii și acordării atenției, a judecăților de valoare a
adulților, iar aprecierile reflectă aptitudinile, capacitățile acestuia. Copilul este deosebit de
sensibil la aprecierile făcute în legătură cu posibilitățile sale intelectuale, la situațiile în care
ar putea fi prețuit și stimat, lăudat și apreciat. Insuccesul în general, face să slăbească
combativitatea, tenacitatea în muncă, provoacă descurajare și stres. Aprecierile părinților se
răsfrâng în conștiința și conduita copilului, motiv pentru care părintele trebuie să se ferească
de a face aprecieri sumare și rigide sau de a da calificative categorice.
Personalitatea este rezultatul unui proces complex de socializare, proces care presupune
interacțiunea socială prin care un individ dobândește cunoștințe, comportamente, atitudini.
Familia este principalul agent care permite formarea și dezvoltarea abilităților de relaționare.
Ea este intermediarul între societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele
componente ale personalității.
”Relațiile copilului cu părinții și mai apoi cu cadrele didactice, constituie axa universului
relațional al copilului cu adulții. Cele două categorii de relații se completează și se îmbogățesc
reciproc sau în cazul existenței unui deficit relațional într-una dintre ele, se compensează sau
se substituie. „(Elena Truța, Sorina Mardar, 2007,p.114).
Părinții trebuie să înțeleagă că laudele nu sunt niciodată prea multe când este vorba de
stimularea copilului. Lauda generează simțul valorii și al demnității și e datoria lor de părinți
să încurajeze înflorirea acestui sentiment. Uneori, e bine de a percepe nuanțele subtile ale
personalității unice a copiilor lor, de a-i lăuda pentru calitățile pe care vor să le încurajeze, pe
măsură ce ele se fac simțite. Prin intermediul laudelor, aprecierilor, se insuflă noi valori.

Învățarea și dezvoltarea strategiilor de reglare emoțională la copii

Vârsta preșcolară constituie o perioadă de achiziții fundamentale în plan emoțional, unde

emoțiile și sentimentele preșcolarului însoțesc toate manifestările activității lui și exercită o
puternică influență asupra conduitei copilului. Copiii mici tind să aibă schimbări rapide de
dispoziție. În timp ce emoțiile lor pot fi foarte intense, aceste sentimente tind să aibă o durată
scurtă. Ca urmare, vârsta preșcolară este cea mai indicată pentru dezvoltarea și optimizarea
competențelor emoționale esențiale pentru adaptarea socială.
Competența emoțională este definită drept capacitatea de a recunoaște și interpreta emoțiile
proprii și ale celorlalți, precum și abilitatea de a gestiona adecvat situațiile cu încărcătură
emoțională.
Factorii individuali precum dezvoltarea cognitivă și temperamentul, influențează
dezvoltarea competențelor emoționale. Cu toate acestea, abilitățile de competență emoțională

3
sunt influențate și de experiența și învățarea socială din trecut, inclusiv de istoria relației unui
individ, precum și de sistemul de credințe și valori în care trăiește persoana respectivă. Astfel,
ne creăm activ experiența emoțională, prin influența combinată a structurilor noastre de
dezvoltare cognitivă și expunerea noastră socială la discursul emoțional. Prin acest proces,
învățăm ce înseamnă să simți ceva și să faci ceva în legătură cu asta.
O componentă de bază a competenței emoționale este abilitatea unui individ de a
recunoaște emoțiile. Recunoașterea greșită a mesajului atrage după sine apariția unor
dificultăți în relațiile sociale. Emoțiile sunt „furnizoare „de informații atât pentru persoana
care le trăiește cât și pentru cei din jur, cu care interacționează persoana respectivă.
Exprimarea adecvată a emoțiilor este foarte importantă în cadrul interacțiunilor sociale,
deoarece contribuie la menținerea lor și asigură sănătatea emoțională a copilului. În perioada
preșcolară, copilul denumește și recunoaște emoțiile precum : bucuria, furia, frica și tristețea,
ajungând ca la vârsta de 5-6 ani această paletă de etichete verbale să fie mult mai amplă. În
perioada preșcolară, limbajul emoțiilor câștigă rapid în acuratețe, claritate și complexitate,
fiind raportate la posibilele cauze ale sentimentelor oamenilor.
Înțelegerea emoțiilor constituie cheia dezvoltării competențelor emoționale. Ea presupune
identificarea cauzei și a consecințelor exprimării unei emoții fiind strâns legată de
recunoașterea și exprimarea acestora.
Învățarea emoțională începe în familie. Părinții pot educa această abilitate la copii și îi pot
ajuta să înțeleagă mai ușor cauzele și efectele comportamentale în plan emoțional prin :
-manifestarea unui comportament firesc și adecvat, fără a masca stările emoționale adevărate ;
- descrierea cu acuratețe a propriilor stări emoționale ;
- etichetarea verbală corectă a emoțiilor ;
- explicarea copiilor ce simt și ce anume le-a generat acea stare emoțională ;
- oferirea modelelor de imitare sau autocontrolul emoțiilor este cea mai bună lecție de
dezvoltare emoțională pentru copii;
- recunoașterea emoțiilor și abia apoi exprimarea lor, astfel încât să se evite vărsarea furiei pe
copil sau cei din jur ;
- încurajarea copilului să identifice propriile emoții ;
- citirea poveștilor și analiza trăirilor personajelor, consecințele comportamentelor lor în
diverse situații.
După Segal J. dezvoltarea emoțională presupune încurajarea mai multor momente în
colaborarea cu copii :
1. Nu vom spune copilului să se abțină de la propriile emoții, sentimente, dar îl vom
încuraja. Când dezvoltăm la copil abilitățile emoționale, îl învățăm cum să-și identifice
și să-și recunoască propriile sentimente.

4
 2. Vom interacționa, relaționa pozitiv cu copiii. Dezvoltăm la copil capacitatea de a
asculta, de a se înțelege cu alți copii, alți oameni, proces care are loc de-a lungul vieții.
Strigând la copil, blocăm calea în dezvoltarea emoțională, oferim un model de
comportament în care inteligența emoțională lipsește.
3. Susținem, încurajăm copiii în situațiile pozitive. Susținerea, încurajarea copilului în
situații pozitive îl va ajuta să-și descopere propria identitate, ca persoană căreia îi pasă
de sine și de alții. Evidențiem situațiile în care el a oferit un model de comportament
corect.
O abilitate esențială care o dobândește copilul de vârstă timpurie este autoreglarea emoțională.
Aceasta implică abilitatea de inițiere, inhibiție sau modulare a proceselor fiziologice, a
cognițiilor și a comportamentelor relaționate cu emoțiile astfel încât să fie atinse scopurile
individuale.
Strategiile de reglare emoțională pozitive includ :
*Recunoașterea și exprimarea asertivă a emoției negative
*Distragerea atenției
*Reducerea intensității prin tehnici de relaxare (respirația, meditație)
*Reevaluarea situației
*Automonitorizarea emoțională

Strategii de comunicare eficientă între părinți și copii

Comunicarea este foarte importantă pentru dezvoltarea emoțională și intelectuală a

copilului. Tehnici de comunicare eficientă sunt:
Învățarea
Indiferent de vârsta părintelui sau a copilului, mama și tata sunt întotdeauna profesori, mentori
și modele pentru cei mici. Atunci când părinții îi abordează pe copii sau pe cei din jurul lor
într-o manieră pozitivă, copiii înțeleg mai bine ceea ce li se cere și învață, prin puterea
modelului, să se comporte la fel.
Este important să discuți cu copilul despre comportament și consecințele unui
comportament nepotrivit. Copiii trebuie să înțeleagă care sunt consecințele neascultării înainte
de a fi puși în situația de a fi mustrați.
Copilul trebuie să găsească singur răspunsuri și trebuie încurajat să ofere feedback atunci
când îi spui ceea ce urmează să se întâmple, scopul fiind de a lucra împreună, ca o echipă, ca
o familie.
Ascultarea activă a copiilor tăi este una din cele mai eficiente metode pe care o poți aplica
atunci când ești părinte. Ascultarea implică atenție sporită la ceea ce copilul încearcă să

5
transmită și răspunsul tău către acesta, semn că îl înțelegi. Ascultând îi oferi copilului șansa de
a-și manifesta sentimentele intense care-l încearcă și îi transmiți un mesaj puternic de
compasiune și înțelegere. Atunci când accepți anumite trăiri și sentimente doar ascultându-l,
fără a judeca sau fără a critica, un copil se simte apreciat și în siguranță.
Lauda este cea mai bună modalitate de motivare a copilului spre a învăța sau spre a deveni
mai responsabil în susținerea tuturor acțiunilor și activităților. La modul ideal, părintele
trebuie să identifice acele activități care aduc un grad mare de mulțumire și satisfacție și să
scoată în evidență partea pozitivă a acestora. Copilul ajunge astfel să fie mai motivat să ofere
și să se schimbe dacă părintele îi oferă cuvinte care-l ajută să identifice sentimentele și trăirile
asociate diferitelor sale acțiuni.
Copiii mici (3-4ani) trebuie lăudați imediat după îndeplinirea sarcinilor pentru ca această
metodă să fie eficientă. Pentru copiii mai mari lauda poate să apară imediat după activitate sau
după o perioadă de timp, într-un moment de liniște.
Utilizarea mesajelor de tip „eu „ reprezintă o modalitate de a-ți exprima nevoile,
așteptările, problemele sau sentimentele în ceea ce înseamnă acțiunile copiilor, într-un mod
pozitiv, fără a-i acuza sau ataca. Acest tip de mesaje sunt benefice deoarece îi ajută pe copiii
să-și exprime în mod pozitiv sentimentele.
Această metodă de comunicare este un răspuns pe care părintele îl poate oferi atunci când
nu este mulțumit de comportamentul copilului. Folosirea unui mesaj de tip „eu „ ajută în
ambele direcții : copilul conștientizează și înțelege o greșeală și părintele își clarifică ce
anume îl deranjează, în ce măsură și în ce mod.
Un mesaj de tip „eu „ este alcătuit din trei elemente:
*descrierea comportamentului specific
*descrierea sentimentelor
*descrierea efectelor pe care un anume comportament îl are asupra celor din jur.

Rezolvarea de probleme la copiii

Abilitatea copiilor de a rezolva singuri probleme este una dintre cele mai complicate
abilități care trebuie dezvoltate. Pentru a reuși acest lucru copiii trebuie să gândească
independent, să fie responsabili și să aibă încredere în forțele proprii atunci când sunt față în
față cu astfel de situații. Părinții au un rol esențial în a-i ajuta pe copii să nu se dea bătuți în
fața problemelor.
Ce înseamnă abilitatea de a rezolva probleme?
Abilitatea de a rezolva probleme se împarte în două componente principale:

6
 Analiza – abilitatea de a împărți o problemă în mai multe părți și de a le observa și
analiza individual în vederea găsirii unei soluții.
Sinteza – odată ce problema este împărțită în subcomponente, ele trebuie reasamblate
astfel încât să se dea un sens și o înțelegere problemei inițiale, de la care s-a plecat.
Curiozitatea copiilor, un prim pas în rezolvarea problemelor la copiii mici.
Pe măsură ce părinții îi observă îndeaproape pe copii, ei reușesc să își dea seama de
capacitatea de gândire de care dă dovadă copilul când se angajează în jocuri și situații
creative. Acestea ajută copilul să își dezvolte abilitatea de a rezolva probleme.
Copilul mic este foarte curios. El are o mulțime de întrebări pentru părinți. Curiozitatea
se manifestă încă de dinainte de a începe să vorbească, atunci când copilul se aventurează în
situații care îl depășesc, dar pe care vrea să le descopere. El încearcă să descopere singur
răspunsurile de care are nevoie.
Atunci când micuțul te invadează cu zeci de întrebări pe zi el nu încearcă să îți pună
răbdarea la încercare. Ei testează de fapt propria capacitate de a rezolva probleme sau încearcă
să o dezvolte. Copilul învăță prin întrebări și răspunsuri. Poți fi uimit ca și părinte, de
diversitatea și complexitatea de care dă dovadă copilul în gândire doar prin prisma întrebărilor
pe care le pune.
Prin mulțimea de întrebări pe care ți le adresează, copiii caută răspunsuri pentru a
rezolva în viitor problemele pe măsură ce ele apar. De aceea este important să îi acorzi atenția
necesară și să ai răbdare pentru a-i răspunde cât mai corect și eficient la astfel de curiozități.
Cum poți ajuta copilul să își dezvolte abilitatea de a rezolva probleme?
Stabilește reguli și impune limite. Regulile ajută la modelarea comportamentului și la
învățarea dintre bine și rău. Atunci când copilul este capabil să diferențieze între ceea ce este
bine și ce este rău și să respecte reguli va fi capabil să își modeleze comportamentul viitor în
funcție de ele și să evite problemele.
Lasă-l să greșească din când în când. Nu trebuie să crești un copil perfect. Este chiar
indicat să îl lași să mai greșească din când în când. Din greșelile pe care le face învață o
mulțime de lucruri. Dacă copilul nu este în pericol, atunci lasă-l să învețe raportul cauză –
efect, atunci când acționează într-un anume fel. Copilul învață că purtarea care l-a dus la acest
efect trebuie evitată și că nu este o soluție la problema pe care o are.
Lasă-l să se străduiască. Nu încerca să îl ajuți de-ndată ce se împotmolește în ceva. Lasă-l
un pic să se străduie, să încerce mai multe variante pentru că este posibil să reușească. Dacă îl
ajuți tu copilul nu va învăța ce trebuie făcut atunci când e pus în fața unei probleme și va
depinde mereu de ajutorul tău.
Îndrumă-l spre găsirea soluției oferindu-i sugestii. În loc să îi oferi soluțiile pe tavă ajută-
l cu recomandări și soluții. Îndrumă-i încet pașii oferindu-i indicii. Îl ajuți să învețe că trebuie
să testeze mai multe idei până să rezolve problema și că nu trebuie să găsească din prima
soluția.

7
 Înțelegerea acestei metode te va ajuta pe tine ca părinte, să faci față problemelor pe care
le ai cu cei mici și îi va ajuta pe ei să contribuie la găsirea soluțiilor pentru acestea. Astfel, în
loc să îi privești pe ei ca fiind problema, fie din cauza vârstei, fie din cauza încăpățânării lor,
vei reuși să îți întărești relația cu cei mici prin găsirea soluțiilor.
Pentru a discuta cu copilul trebuie să alegi un moment de liniște, în care sunteți calmi.
Discuția trebuie purtată din ambele perspective și atât tu cât și copilul trebuie să încercați să
găsiți soluții. Din ideile pe care le aveți puteți concepe împreună un plan pe care să-l
respectați pentru a evita repetarea situațiilor neplăcute.
Comunicarea joacă un rol foarte important în dezvoltarea copiilor, iar construirea de
relații armonioase cu copiii stă la baza dezvoltării lor.
BIBLIOGRAFIE

https://www.copilul.ro/Abilitatea de a rezolva probleme la copii

https://www.bebebliss.ro/blog/5-tehnici-de-comunicare-eficientă
https://revistaprofesorului.ro/familia-și-procesul-de-comunicare-relaționare- din-cadrul-
acesteia/