CAPITOLUL I

Teoria evaluării didactice subsumeaza preocupările docimologiei, docimasticii și

doxologiei. Aceste subramuri ale teoriei evaluării au influențe notabile asupra derulării
procesului de învățământ în ansamblul său.
Identificați specificul docimologiei, docimasticii și doxologiei.
Evidențiați locul și rolul evaluării didactice în cadrul procesului de învățământ.
Docimologia este știința ce are ca obiect studiul sistematic al examenelor, în special a
sistemelor de notare și a comportamentului examinatorilor și a celor examinați.
Docimastica este tehnica examenelor.
Doxologia este studierea sistematică a rolului pe care îl joacă evaluarea în cadrul
educației școlare.
Evaluarea didactică este, în linii generale, un procedeu psihopedagogic complex de
stabilire a valorii unor procese, comportamente, performanțe, prin raportarea acestora la un
set de criterii prestabilite, cu valoare de "etalon".
La nivelul activității instructiv educative, evaluarea este concepută sub forma
următoarelor ipostaze : evaluarea randamentului școlar al elevilor, evaluarea activității
didactice a profesorilor, evaluarea programelor educaționale, evaluarea instituțiilor de
învățământ și evaluarea sistemului de învățământ.
În literatura de specialitate sunt acceptate trei perspective principale de definire a
evaluării, în funcție de trei echivalente posibile :
● evaluare = măsurare
● evaluare = congruente
● evaluare = judecare.
Atribuirea de numere, în conformitate cu anumite reguli, unor obiecte sau evenimente.
Procedeu de punere în corespondență, pe baza anumitor principii și reguli, a unor concepte
abstracte cu anumiți indicatori empirici.
Definim congruența ca fiind nivelul estimat de concordanță între evenimente simultane
sau succesive, pe baza unor regularități naturale sau convenționale.
Judecarea implică emiterea de către un observator a unor propoziții de factură
valorizatoare cu privire la performanțele și conduitele unui subiect sau grup de subiecți.
Ca urmare a conștientizării carențelor metodologice a definirii evaluării din perspectiva
echivalării acesteia cu măsurarea, congruența sau judecarea majoritatea autorilor propun
un model al evaluării didactice structurat pe două niveluri:
Măsurare

EVALUARE
Apreciere
Ideea pe care se fundamentează structura demersului evaluativ este de a pune în
corespondență două dimensiuni fundamentale ale acesteia : - măsurarea ca dimensiune
obiectivă și impersonală
- aprecierea ca emiterea unor judecăți de valoare personale sau personalizate într-o
anumită măsură.

TEMA 2
STRUCTURA PROCESULUI EVALUATIV

Procesul evaluativ necesită parcurgerea etapelor următoare : verificare, măsurare,

semnificare, argumentare.
Teme
Identificați specificul fiecăreia dintre componentele procesului evaluativ.
Evidențiați interdependența dintre componentele procesului evaluativ.
Componentele procesului evaluativ sunt :
*verificarea;
*măsurarea ;
*semnificarea ;
*argumentarea.
Momentul verificării se referă la ansamblul modalităților efective de "culegere "
a informațiilor privitoare la nivelul rezultatelor școlare de ordin performanțial al
elevilor.
Metodele de verificare sunt orale, scrise, analiza produselor activității.
Instrumentele de verificare se prezintă sub forma verificărilor curente, referatelor,
testelor docimologiei, examenelor.
Măsurarea ca procedeu de punere în corespondență, pe baza anumitor reguli, a
unor concepte abstracte cu anumiți indicatori empirici. Măsurarea implică raportarea
performanțelor școlare ale elevilor la anumite standarde decimologice.
Performanța școlară se definește ca fiind gradul de eficiență al comportamentului
școlar într-o anumită situație educațională, eficiență ce rezultă din mobilizarea
resurselor cognitive și afectiv-motivationale ale elevului în situația confruntării cu un
anume tip de sarcină școlară. Performanța școlară depinde atât de aptitudinile
elevului cât și de capacitatea acestuia de a le mobiliza.
Standardele decimologice se referă la sistemul de referință, respectiv la seturile
criteriale avute în vedere în cadrul operației de măsurare. Principalele forme sunt
cerințele prevăzute de programa școlară și manual, nivelul grupului educațional din
care face parte elevul și nivelul performanțelor anterioare ale elevului.
Definim semnificarea ca proces complex de punere în corespondență a unor
semnificații cu anumite fenomene, evenimente sau rezultate.
Semnificarea ca componentă a demersului evaluativ are două forme principale :
nota școlară și calificativul.
Nota școlară este o modalitate de codare a nivelului performanței școlare sub
formă cifrică, în conformitate cu reguli constante în timp.
 Calificativul exprimă sub formă convențională nivelul de congruență dintre
performanța școlară și standardele docimologice, modalitatea de codare este bazată
pe formulări lingvistice de genul "foarte bine", "satisfăcător".
Argumentarea este un demers de factură explicativ-justificativă având rolul de a
facilita înțelegerea, la nivelul subiectului evaluat, a motivelor care au stat la baza
acordării unei anumite note sau calificativ.
Argumentarea realizată de către profesor se poate manifesta sub două forme
:*argumentarea normativă
*argumentarea formativă.
Argumentarea normativă este centrată pe domeniul justificativ. Argumentarea de
tip normativ are rolul de a facilita, la nivelul profesorului, dezvoltarea capacității de
operationalizare a unor secvențe ale demersului evaluativ.
Argumentarea formativă are drept scop nu doar simpla obținere a acordului
elevului cu privire la corectitudinea notei atribuită performanțelor sale școlare, ci
aceasta urmărește asigurarea mobilizării elevului în direcția depășirii permanente a
nivelului de performanță atins de către acesta la un moment dat.
Acest fapt se realizează prin intermediul modului de expunere a argumentelor,
prin preocuparea de a ajuta elevul în conștientizarea progreselor înregistrate și de a
prezenta calificativul acordat ca pe o premisă a obținerii ulterioare a unor
performanțe de nivel superior.

TEMA 3
AUTOEVALUAREA DIDACTICĂ

Evaluarea didactică este un proces compus din patru subcomponente :

verificare, măsurare, semnificare, argumentare.
Demersul autoevaluativ al elevului este supus atât acțiunii unor determinanți
interni ( nivel aspirație, nivel expectanțe imediate, estimarea dificultății sarcinii și
estimarea potențialului propriu) cât și unor determinanți externi ( demersul evaluativ
al profesorului, status-ul școlar, status-ul filial).
1. Evidențiați importanța autoevaluarii didactice în cadrul procesului
instructiv-formativ.
2. Analizați comparativ determinanții interni și externi ai autoevaluarii didactice.
1.Indiferent de natura activității sale omul are nevoie de existența unei componente
evaluative relative la această activitate pentru a constata măsură în care rezultatele
obținute se ridică la nivelul expectanțelor ce au stat la baza declanșării respectivei
activități.
La nivelul activității instructiv-educative necesitatea constituirii unei componente
evaluative apte de a da seama de eficiența acestei activități și de nivelul rezultatelor
înregistrate.
Multă vreme structura procesului de învățământ a fost concepută ca având doar
două componente principale : predarea realizată de către profesor și învățarea,
desfășurată la nivelul elevului, evaluarea didactică fiind privită ca externă și ulterioară
derulării interacțiunii predare-învățare. În prezent evaluarea didactică este gândită ca
parte integrantă a procesului de învățământ însă nu la același lucru se poate spune
și despre autoevaluarea didactică.
 Elevul este interesat de evoluția sa școlară, motiv pentru care el recurge relativ
frecvent la autoevaluarea didactică ce devine un referential important al învățării.
Ignorarea demersului autoevaluativ al elevului riscă să transforme evaluarea
didactică într-un conglomerat apreciativ incapabil de a interfera cu interioritate
elevului. Acest fapt duce la regândirea structurii procesului de învățământ de o
manieră care să includă în componența sa și autoevaluarea didactică realizată la
nivelul elevului.
Demersul autoevaluativ al elevului este ghidat de cele mai multe ori nu numai de
nivelul performanțelor obiectivă te ci și de cel al performanțelor sale potențiale.
Includerea autoevaluarii didactice în cadrul componentelor procesului de
învățământ se dovedește utilă și necesară. Cunoașterea și valorificarea potențialului
didactic subsumat demersului autoevaluativ al elevului poate contribui la optimizarea
de nivel superior a procesului instructiv-educativ.
2. Autoevaluarea realizată de către elev are un caracter procesual, desfășurându-se
secvențial și incluzând numeroase momente de restructurare, determinate în special
de multitudinea factorilor în raport cu care aceasta interferează. Analiza autoevaluarii
didactice conduce la decelarea , a două categorii de factori determinanți : factori
interni și factori externi.
Demersul autoevaluativ al elevului include la nivelul factorilor interni, două
categorii de componente, aflate într-o permanentă relație de interdependență :
componenta afectiv-motivatională ( nivelul de aspirație și nivelul expectanței
imediate) și componenta estimativă (estimarea potențialului propriu și estimarea
gradului de dificultate al sarcinii școlare).
Nivelul de aspirație se referă la ansamblul standardelor și scopurilor pe care
subiectul le propune pentru sine spre atingere pe termen mediu și lung. Sentimentul
eșecului sau reușitei nu este în raport cu sarcina școlară ci cu nivelul de aspirație al
individului.
Nivelul expectanței imediate este stabilit corelație cu nivelul de aspirație și
vizează așteptările de moment ale elevului, respectiv obiectivele pe care acesta își
propune să le atingă pe termen scurt, în raport cu o anume sarcină. Acesta depinde
de estimarea propriilor potentialitati și de gradul de dificultate estimat al sarcinii
școlare.
Estimarea potențialului propriu sau competența școlară percepută este o
construcție de natură cognitivă corespunzătoare opiniei pe care subiectul o are
despre propria sa valoare în plan acțional.
Estimarea dificultății sarcinii reprezintă componenta care se referă la efortul
întreprins de elev în vederea stabilirii gradului de complexitate al situației cu care
acesta se confruntă.
Factorii externi ai demersului autoevaluativ al elevilor sunt : *evaluarea realizată
de către profesor
*opiniile valorizatoare ale colegilor
*aprecierile părinților.
Evaluarea didactică, prin intermediul asertiunilor valorizatoare ale profesorului (
calificative, aprecieri verbale) reprezintă pentru demersul autoevaluativ al elevului
principalul referential axiologic extern. Capacitatea de autoevaluare a elevului se
construiește în timp și presupune acțiunea evaluativă cu caracter formativ realizată
de către profesor, care va ajuta elevul să ia cunoștință de distanța care separă
autoevaluarea de evaluare.
 Status-ul școlar al elevului se definește ca fiind poziția ocupată, în structura
relațiilor sociale ale clasei de elevi. Raportând-se la colegii săi și beneficiind de
opiniile acestora cu privire la propria persoană, elevul se cunoaște și se
autoevalueaza mai bine pe sine.
Status-ul filial se referă la tipul de relație instituit între elev și părinții săi. Ne
referim în acest sens la opiniile părinților cu privire la posibilitățile și randamentul
școlar al elevului.
Relația de satelizare se caracterizează prin aceea că elevul nu depune eforturi
pentru a dobândi prin el însuși o poziție socială independentă, el beneficiind de o
valorizare intrinseca și mulțumindu-se cu poziția obtinuta prin derivare de la poziția
socială certa a părinților săi.
Relația de non-satelizare caracterizează elevul care nu beneficiază de o poziție
socială derivată din poziția socială a părinților săi. Acest statut obligă elevul
sa2aspire la o poziție socială dobândită prin intermediul propriilor realizări.

IV. PERSPECTIVE ȘI ORIENTĂRI

ÎN DECIMOLOGIA DIDACTICĂ