Florean Marina Andreea

I. ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI

I.1. FAMILIA CA MEDIU DE DEZVOLTARE A COPILULUI

Copilul are dreptul de a ocupa în mod legitim o pozitie privilegiată și de a se

bucura de un tratament specific pentru că este o ființă cu însușiri calitative diferite de cele
ale adultului. În centrul preocuparilor familie trebuie să fie dezvoltarea, sănătatea și
educația copilului.
Una din verigile sociale cele mai importante este familia, de-a lungul timpului
demonstrînd acest lucru, prin asigurarea continuității și afirmarea indiviziolor ca ființe
umane.
Studiile asupra familiei s-au intensificat, în contemporanitate, începând cu anul
1970, cu atenție specială pe rolurile familiale, pe evoluția relațiilor din interiorul ei, pe
funcțiile îndeplinite de această unitate socială. Structura familiei și modul de îndeplinire
s-au schimbat în timp, iar singurele elemente stabile oriunde și oricând au ramas
afecțiunea împărtășită în cadrul unei familii, rolurile parentale ca existență.
Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori
familiali, comunitari și școlari. Factorii familiali sunt cei care asigură dezvoltarea unei
personalități armonioase, securizarea fizică, afectivă și materială a copilului.
Mediul familian se constituie din: membrii familiei între care există relații
complexe a căror funcționalitate depinde eficiența și succesul în dezvoltare, direcționarea
și integrarea copilului în societate, precum și spațiul de locuit cu totalitatea dotărilor de
care dispune, care trebuie să răspundă nevoilor familiei.
Mediul familial întemeiat pe un sistem de interacțiuni afective este apt de a
participa și favoriza elaborarea personalității, a imaginii de sine și despre sine, de a
reacționa la trebuințele copilului. „ Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor
copiilor. Aceasta este din punct de vedere afectiv cea mai adecvată trebuințelor lui, pentru
că numai relațiile afective și sentimentele de dragoste îl fac pe părinte să înțeleagă și să
intuiască copilul și starea lui de copilărie. În familie, copilul tiși poate satisface nevoile
sale primare, iși poate manifesta frustrările inevitabile, temperate de dragostea părinților.“
( Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, 2002, p.22). Copilul,
în familie, poate să-și investească toate resursele emoționale, să învețe să și le controleze
pentru că asigurarea unui mediu afectiv va constitui garanția pentru o dezvoltare
Florean Marina Andreea
armonioasă. Familia este mediul esențial care poate influența destinul și dezvoltarea
copilului prin securizare materială, dragoste și educație.

I.2. EDUCAȚIA LA NIVELUL FAMILIEI

Asupra copilului, încă de la naștere se exercită un sistem de influențe formative,

familiale și extrafamiliale. În prima parte a vieții, familia este mediul principal și direct
de formare a omului. În perioada antepreșcolară, asupra copilului se exercită diferite
categorii de influențe formative pe care le conduce familia. Educația în familie începe
prin realizarea scopului de ansamblu al educației, ea constituind temelia peste care se vor
suprapune celelalte influențe educative. Educația în familie are un caracter neorganizat,
spontan și deseori este inconștientă. Influența formativă a familei se exercită în cadrul
acțiunilor de viață curentă și este permanentă. Această influență este foarte puternică
deoarece lasă amprente puternice în personalitatea individului și se bazează pe
afectivitatea naturală ce leagă copilul de părinte.
Familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atat din punct de vedere
intelectual, cat și fizic, moral și estetic. Părinții au datoria și de a le forma copiilor
conștiința, caracterul, voința, personalitatea și simțul responsabil, dinainte ca cei mici să
ajungă pe băncile școlilor. Părinții sunt cei care de cele mai multe ori asigură hrană și
celelalte elemente necesare copiilor: hăinuțe, cărți, rechizite, jucării, ceea ce îi determină
pe cei mici să înțeleagă că au datoria să implinească așteptările pe care le au adulții de la
ei.
Familia care reprezintă un bun mediu educativ este a aceea care trăiește într-un
colectiv sanatos, adică în componența sa există toți membrii care alcătuiesc în mod
normal un asemenea colectiv, doi părinți. Între acestia trebuie să fie relații de întelegere,
respect, să trăiască în deplină armonie, să ducă o viață cinstită și onestă. Opiniile
părințiilo referitoare la copil trebuie să fie convergente iar ei trebuie să fie un bun
exemplu, deoarece spiritul de imitatie la copii este foarte puternic.
Educația în familie este și va rămâne un fenomen social permanent atâta timp cât
familia constituie unul dintre elementele de bază ale societății. Mijloacele și căile de
realizare a educației la nivelul familiei sunt în funcție de scopul general al educației și de
particularitățile specifice educației la nivelul familie:
Florean Marina Andreea
Calea participării directe, copiii nu pot deveni adulți decât având permanent în
față exemplul acestora și luând contact cu viața direct prin acțiuni de viață.
Calea muncii constă în folosirea unor activități prin care copilul se formează, mai
întâi în cadrul restrâns al familiei, apoi în cel lărgit al societății.
Calea exemplului în sensul că, comportamentul social al copilului este determinat
de relațiile sociale care există în cadrul familiei. Baza psihologică a exemplului o
constituie imitația. Influența educativă a familiei cu ajutorul exemplelor este cu atât mai
puternică cu cât copilul este mai atașat afectiv de membrii acestuia și cu cât unitatea
familei este mai puternică. În familiile dezorganizate sau conflictuale, exemplele nu mai
pot constitui un mijloc de educație, datorită conținutului lor negativ și lipsit de autoritatea
părinților aflați în această situație, deoarece copilul este lipsit de atmosfera caldă și sigură
a unui cămin fericit.
Calea autorității bazată pe cunoașterea copilului, adică formarea anumitor
obijnuințe sociale, anumitor deprinderi de conduită presupune intervenția fermă a
părinților care favorizează efectuarea unor acțiuni sau înfânarea acestora de către copil.
Formarea personalității copilului depinde de felul în care părinții vor educa copilul, de
felul cum vor ști să dirijeze viața lui afectivă și dirijarea judicioasă a maturizării psihice a
copilului.

I.3. FUNCȚIA EDUCATIVĂ A FAMILIEI

Familia îndeplinește două funcții generale care rămân majore în orice timp și în
orice loc: asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei și
creșterea noilor generații. Prin intervenția mecanismului de homeostazie ( mecanism ce
asigură supraviețuirea), când funcționarea sistemului este benefică și membrii ei sunt
fericiți se asigură funcționarea în acelși mod, cu continuitate, iar, dacă familia a creat
roluri nefericite, această homeostazie, cu scopul de a menține sistemul familiei se
destramă sau dispare.
Unele studii accentuează doua funcții ca fiind fundamentale și exclusive a familie
– cea de asigurare a securității emoționale a adulșilor și ce de socializare primară a
descendenților, cu scopul integrării a acestora în societate.
Există două categori mari de funcții ale familiei: funcții interne și funcții externe.
Cele interne contribuie la crearea unui regim de viață intimă menit să asigure un climat
Florean Marina Andreea
de securitate, afecțiune și protecție tuturor membrilor familie. Funcțiile externe asigură
dezvoltarea firească a personalității, a socializării și integrării fiecărui membru al
grupului în viața socială. Distincția între funcțiile interne și externe nu este absolută. Între
ele există conexiuni, determinări și interferențe.
Funcții interne: funcția biologică - se referă la satisfacerea cerințelor sexuale ale
partenerilor și procreeare a copiilor. Ea trebuie sa asigure mecanismul înlocuirii
membrilor societății de la o generație la alta.; funcția economică - realizată prin
organizarea unei gospodprii pe baza unui buget comun și prinacumularea de venituri
pentru întrega familie; funcția de solidaritate – se referă la rolul familiei în satisfacerea
nevoilor de afecțiune, căldură, respect și ajutor reciproc între toți membrii familei; funcția
pedagogico-educativă- care privește asigurarea educației și învășământului copiilor.
Funcția educativă a familei constă în pregătirea copilului pentru viață. Pentru
formarea primelor principii de viață, pentru transmiterea de cunoștințe asupra realității și
formarea principalelor deprinderi familia este cadrul cel mai potrivit. Un loc foarte
importat prin care familia își exercită influența educativă îl ocupă relația dintre mediul
familial și dezvoltarea limbajului. Familia trebuie să își asume răspunderea de a împina
mereu sfera de viață socială cu procesul intenționat pedagogic.
Viața în familie este prima școală a emoțiilor. Aici învățăm să recunoaștem
proprile emoții cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre, cum să citim și să ne
exprimăm speranțele și temeriile, cum să gândim aceste emoții și cum să alegem reacțiile.
Familia este prima școală care pregătește pe copil pentru viața socială, deprinzându-l să-
și împlinească datoria, să-și disciplineze voința, dându-i simțul ierarhiei și ordinii.
Familia este primul factor care formează persoana intr-o perspectivă multidirecțională.
Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul
familial primele impresii și va face, sau va crede precum părinții imitând
comportamentele acestora. În cadrul familiei se cultivă sentimentul iubirii, respectului,
demnității, dreptății și ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale
vieții sociale. Modelarea personalității copilului, trecerea de la un comportament
normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare și
autonomie morală) are loc tot în cadrul familiei. Familia este un cadru afectiv și protector
și asigură copiilor un sprijin moral și material, securitate și îngrijire, toate acestea
regăsindu-se în personalitatea și conduita lor.
Florean Marina Andreea
Capacitatea de a iubi și de a munci cu scopul producerii bunurilor necesare
conviețuirii sunt valorile după care funcționează o familie normală, matură și sănătoasă.
Funcția definitoare a familei este aceea de a genera iubire față de toți membrii săi.
‚, Familia este prin definiție cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei,
Nevoilie de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca și nevoia de securitate, de
dragoste și apartenență, de recunoaștere. Toate aceste nevoi cateogoriste de Maslow ca
fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă și împing individul la a căuta satisfacție, depind
de ceilalți, de cei din jurul individului, de ceilalți membri ai familiei. Este evident faptul
că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste și respect, nu poate
constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane și deci de dezvoltare
noramlă.’’ (Muntean, Popescu, Popa, 2001, p.143)
Funcția educativã este exercitată și de familia lărgită. Modelul tradițional al
familiei lărgite implică o coabitare a mai multor generații, ceea ce favorizează apariția
unei relații afective mai puternice între bunici și nepoți, implicând un rol educațional din
partea acestora. Relația afectivă este mai puternică în special între bunici materni și
nepoți, presupunând o intimitate lipsită de constrângeri și de reglementări normative (ca
relația dintre părinți și copii), motiv pentru care ei devin, unii pentru alții, un suport
moral, sprijin material, confesor.
Funcția educativă a familiei are ca finalitate integrarea eficientă a copilului în
societate, acest lucru realizându-se prin formarea după un anumit ideal de personalitate.
Ea urmăreşte crearea de individualităţi bine pregătite, care să aducă o contribuţie maximă
la transformarea şi la progresul societăţii.

I.4. VIOLENȚA INTRAFAMILIALĂ ȘI NEGLIJAREA ȘI NEGLIJAREA

COPILULUI

Educația în familie se datorează întreglui ansamblu de interrelații familiale, de o

importanță majoră în viața individului care își pun amprenta asupra personalității,
modelează convingerile individului și trăsăturile de caracter.
Familia este distorsionată deseori datorită violenței domestice care afectează
funcționalitatea familiei prin faptul că familia devine mai puțin transparentă și deschisă
mediului social. Datorită că funcția principală a familiei, aceea de a crește copii este
distorsionată, nevoiile de bază ale copilului sunt neglijate, acesta fiind lipsit de climatul
Florean Marina Andreea
necesar, unul plin de dragoste părintească, viată ordonată și siguranță. Atunci când mama
este victima violenței, asigurarea îngrijirilor de bază ale copilului sunt mai greu de
îndeplinit. Femeia este eopleșită de rușine pentru ceea ce i se întâmplă și nu mai este
capabilă să joace nici unul dintre rolurile care îi revin în cadrul familiei. Din această
cauză copilul devine cel mai des neglijat într-un mediu de violență și este expus tuturor
relelor, este lipsit de casă, hrană, igienă, sănătate fizică, pericole fizice și sociale,
rămânând de fapt într-o singurătate plină de țipetele părinților care uită rolul lor în cadrul
familiei.
Datorită violenței în familie, în cazul copiilor neglijați, nu mai lasă loc pentru o
dezvoltare normală a acestora. Părinții nu se mai ocupă în mod eficient de stimularea
copilului în planul experiențelor sociale și în planul cunoașterii. Copilul nu mai
recunoaște autoritatea părințiilor deoarece aceștia frânează dezvoltarea mentală și
afectivă a copilului, instalând teroare care nu educă și nu formează dezvoltarea normală a
copilului. Abilitățile materne nu mai sunt dezvoltate la întreaga capacitate atunci când
mama este direct afectată de violența partenerului/soțului.
Modul de structurare a personalității copilului este grav afectat datorită
neîndeplinirii funcțiilor parentale. Copilul este incapabil să facă față situaților dificile din
viață, care cer rezolvarea unor probleme prin forțe proprii și prin implicarea celorlalți și
este sortit eșecului din cauza distorsionării imaginii de sine și încrederea în ceilalți.
Reacția și structura personalității copilului care crește într-o atmosferă violentă nu este
uniformă pentru toate persoanele, intervine și sentimentul de reziliență a copilului, care îi
va face mai puternici și o să scape mai puțin marcați, făcând față forței distructive a
violenței domestice.
Violența din cadrul familiei este produsul unei violențe generalizate la scară
socială, reproducând tendințe de creștere a agresiunilor în societate. Violența
intrafamilială are un impact puternic asupra violenței sociale, amplifică posibilitatea unor
reacții agresive a membrilor familiei atunci când se află în diferite situații de criză sau de
conflict.
Copii care cresc în familii violente sunt ușor de recunoscut datorită condiții fizice
și a comportamentului, prezentând:
- probleme emoționale și mentale: frica de abandon, izolare, anxietate mărită;
- probleme fizice: dezvoltarea mai lentă, expunere la accidente în casă și în
afara ei;
Florean Marina Andreea
- probleme de comportament: consumul de alcool, sarcini la vârste mici,
agresivitate, comportament defensiv și minciună;
- probleme școlare: lipsă de concentrare, performanțele școlare au schimbări
bruște, neîncrederea în sine, lipsă de maniere sociale.
Familia este cel mai activ centru de agresivitate datorită faptului că în familie se
dezvăluie adevărata față a personalității umane. Violența intrafamilială de cele mai multe
ori nu este demascată și constituie un secret de grup, din dorința de a păstra imaginea
instituției familiale, din rușine față de cei din jur.
Violența conjugală se manifestă în toate categoriile de familii, indiferent de
statutul lor socio-economic, nu este specifică doar familiilor din clasele sociale
defavorizate, care se confruntă cu probleme de alcoolism, de sărăcie, șomaj.
Violența conjugală este o problemă cu care se confruntă cea mai mare parte dintre
familii, indiferent de specificul economic, social, cultural al acestora și în aproape toate
societățile contemporane.
Florean Marina Andreea
II. NEGLIJAREA COPILULUI

II.1. NEGLIJAREA COPILULUI – DEFINIȚII ȘI CONCEPTE

Consecințele nefaste asupra dezvoltării copilului din punct de vedere fizic și pshic
sunt determinate atât din cauza abuzului, cât și neglijarea copilului care constituie
maltratarea acestuia.
Maltratarea este definită ca ,,orice formă de acțiune sau de omitere a unei acțiuni
care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea acestuia de a se
apăra, de a discerne între ceea ce este bine și ceea ce este rău, de a căuta ajutor și de a se
autoservi” ( Popescu, 1998, revista Viața medicală nr.420/2).
,, Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu
copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică,
precum și limitarea acestuia la educație.” (Abuzul și neglijarea copilului, 2000, p.7)
Se consideră neglijare atunci când persoana care răspunde de copil omite gesturile
necesare unei bune dezvoltări a acestuia spun specialiștii din domeniile psihologiei și
asistenței sociale. Din punct de vedere a specialiștilor în domeniul psihologiei există doua
mari tipuri de neglijare: neglijare generală- se referă la neacordarea de îngrijiri adecvate
în ceea ce privește alimentația, locuința, îngrijirea medicală, supravegherea copilului și
îmbracămintea; neglijare gravă- se întâlnește atunci când viața copilui este pusă în pericol
prin ignorarea nevoilor sale vitale.
Termenul de nglijență descrie situațiile în care copilul are nevoie de hrană, are
nevoie de protecție din partea adultului, are nevoie de îngrijiri, de igienă, de
supraveghiere, nu primește corespunzător îngrijirile indinspensabile dezvoltării lui
armonioase.
Neglijarea reprezintă condițiile în care persoana care are în îngrijire un copil, dă
posibilitatea acestuia să experimenteze suferințe care pot fi evitate, în mod intenționat sau
neintenționat, și nu reușește să asigure condiții importante pentru dezvoltarea
capacităților intelectuale, fizice și emoționale ale unui individ.
Dezvoltarea normală a copilului din punct de vedere bio-psiho-socio-cultural este
pusă în pericol datorită abuzului asupra copilului, care se face cu intenție distructivă, iar
neglijarea are loc pe fundalul indiferenței și a ignoranței parentale vizavi de nevoile
copilului.
Florean Marina Andreea
Un copil neglijat poate prezenta următoarele semne:
- este neîngrijit și murdar;
- prezintă multe absențe la școală;
- are o îmbrăcăminte inadecvată;
- vorbește vulgar;
- are un comportament agresiv.

II.2. TIPURI DE NEGLIJARE ȘI ABUZ

Parcticienii din domeniul protecției copilului și a familiei întâlnesc foarte des mai
multe tipuri de neglijare a copilului de către proprii părinți. Avându-se în vedere
dimensiunile neglijării se delimiteaza următoarele tipuri ale acesteia :
Neasigurarea alimentației adecvate nevoilor de dezvoltare ale copilului -
deprivarea nutrițională apare atunci când părintele nu asigură copilului o hrană adecvată
și adaptată vârstei.
Neglijarea educațională constă în nefrecventarea regulată a unei forme de
învățământ adecvate care poate duce la deprivare educațională și culturală. Un părinte
poate fi acuzat de neglijare educațională dacă refuză să îi ofere copilului o educație
adecvată, ignoră nevoile speciale de educație, refuză acordul sau eșecul în obținerea
serviciilor educaționale recomandate, sau neglijează nevoile speciale de educație fără un
motiv rezonabil.
În România, conform cercetărilor efectuate de T. Rotariu în 1996 formele
principale se manifestă prin neasigurarea rechizitelor școlare de către părinți și
dezinteresul față de școală. Obligarea copiilor de a-și îngriji frații mai mici sau de a
munci este o altă cauză a acestui fenomen.
Neglijarea emoțională implică refuzul de îngrijire sau lipsa dragostei din partea
părințiilor care sunt necesare copilului pentru creșterea lui armonioasă și sănătoasă. Un
climat afectiv rece generează tulburări de personalitate încă din frageta copilărie datorită
lipsei elementelor de atingere fizică, mângâieri și comunicare verbală între părinte și
copil.
Neglijarea emoțională să referă și la refuzarea permiterii tratamentului necesar și
disponibil pentru problemele emoționale sau de comportament ale copilului în acord cu
recomandările unui specialist, dar și de neglijarea evidentă a nevoii copilului de
Florean Marina Andreea
afecțiune, sprijin emoțional și atenție. Neglijarea emoțională apare și atunci când copilul
este expus la comportamente ilegale, care implică abuzul de droguri și alcool, sau este
forțat să facă ceea ce nu dorește.
Neglijarea fizică apare atunci când copilului nu i se acordă un adăpost decent,
curat și sigur în care să se dezvolte, nu i se acordă ajutorul fizic copilului, mai ales în
aceea perioadă când este dependent de părinte. Neglijarea fizică mai apare atunci când
părinții nu asigură măsurile de supraveghiere și protecție care trage după sine răniri
fizice, traume emoționale, abuzuri sexuale, neglijarea realizării unor amenajări pentru
siguranța condițiilor de locuit și neglijarea îmbrăcăminții neadecvate.
Nesupravegherea adecvată se referă la părinții care își lasă copii fără
supraveghere un timp îndelungat. Unora dintre copii le este interzis accesul în locuință,
sau sunt supravegheați de adulți care pot abuza de ei.
Neglijarea medicală reprezintă incapacitatea părintelui de acoradare a asistenței
medicale, precum și lipsa de interes față de sanatatea copilului. Comportamentul neglijent
al părintelui față de copilul bolnav și de tratamentul prescris, neasigurarea medicației și
neprezentarea la medic, precum și ajuorul inadecvat dat de către părinte reprezintă tot o
neglijare medicală.
Abandonul copilului reprezintă cea mai gravă formă de neglijare. Dicționarul
explicativ al limbii române definește abandonul din prisma familiei ca fiind „părasire
împotriva regulilor morale și a obligațiilor materiale a copiilor, a familiei, etc.” (DEX).
Abandonul face referire la comportamentul părinților care își abandonează copii
prin excluderea copilului din familie, prin dezinteres pentru creșterea și îngrijirea
copilului precum și prin trimiterea copilului pe stradă.
Este numită o formă de maltratare a copilului, din punct de vedere psihologic,
declararea abandonului la șase luni de dezinteres din partea părinților biologici, prin
neglijarea nevoilor lui de interacțiune cu un adult de referință. ( Muntean, 2001).
Abandonul apare datorită unui eveniment care rupe sau slăbește legăturile familiale, cum
ar fi un deces, o neînțelegere conjugală. Putem vorbi doar atunci de abandon când copilul
este în mod real abandonat, adică părinții biologici au pierdut vremelnic și în totalitate
dreptul de a-și îngriji copilul, sau au refuzat acest drept, pentru un motiv sau altul.
(Constatin, 2004)
Copiii străzii reprezintă o categorie aparte de copii neglijați care sunt alungați sau
fugiți de acasă și trăiesc în afara unui cămin. Ei reprezintă numeroase semne de tulburări
Florean Marina Andreea
în dezvoltare și comportament. Acești copii, înainte de a-și părăsi domiciliul, au fost
expuși la diferite tipuri de neglijare și maltratare, iar aceste rele tratamente aplicate
copilului îl determină să ajungă în stradă.
Neglijarea este mai puțin evidentă atunci când copilul este îmbrăcat, dar cu haine
în care nu se simte bine, hainele fiindu-i mici sau foarte mari, cu un miros neplăcut;
copilului i se acordă hrană, dar inadecvată cantitativ și calitativ.
Principalii factori, în cazul părinților, care conduc la neglijarea copilului sunt:
lipsa unei educații adecvate, resurse financiare precare, problemele de sănătate fizică sau
mentală, violența domestică, experiența abuzului și a neglijării din copilărie precum și
abuzul de droguri sau alte substanțe interzise.
Florean Marina Andreea
Figura nr.1.II. Tipurile de abuz asupra copilului

Abuzul asupra
copilului

Neglijarea Abuzul Abuzul fizic Abuzul sexual

copilului emoţional

Abuzul fizic asupra copilului în

cadrul intrafamilial

- absenteism;
- abandon şcolar;
- repetenţie;
Eşec în Neglijarea Neglijarea Neglijarea - dificultăţi de
creşterea fizică medicală educaţională adaptare;
copilului - însuşirea
deficitară a
normelor etico –
morale;
- neîncrederea în
sine;
- schimbări
Eşecul şcolar bruşte în
performanţele
şcolare;
- lipsa de
concentrare.
Florean Marina Andreea
II.3. CONCEPTE FUNDAMENTALE A FENOMENELOR DE
NEGLIJARE ȘI ABUZ

În analiza fenomenelor de neglijare și abuz asupra copilului în cadrul intrafamilial

există următoarele tipuri de concepte:
1. Familia
Încă de la cea mai fragetă vârstă, copilul copiază modele de comportament din
jurul nostru într-o manieră nedirijată. Se poate considera că una dintre cauzele neglijării
sunt tocmai aceste proaste comportamente pe care tindem să le reproducem.
2. Neglijarea copilului
Neglijarea copilului poate fi definită ca incapacitatea sau refuzul părintelui de a-i
asigura copilului nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică sau psihică, precum
și incapacitatea de a comunica adecvat cu copilul și limitarea acestuia la educație.
3. Abuzul în cadrul intrafamilial
Familia este grupul social vital în asigurarea îngrijirii, educației și protecției
copilului. Abuzul familial este comis de mebrii familiei, de cei în care copilul are
încredere și sunt însărcinați cu îngrijirea lui. Abuzul familial prezintă un grad mare de
gravitate deoarece afectează gradul de atașament față de persoanele în care avea încredere
și pierderea sentimentului de securitate oferit de familie.
4. Pedeapsa corporală
Pedeapsa corporală înseamnă folosirea forței fizice asupra copilului, cu intenția de
a pedepsi, de a corecta și a controla schimbarea comportamentului copilului. Această
pedeapsă poate avea efecte psihice asupra copilului.
5. Violența domestică
Creșterea copiilor este o funcție principală a familei și este grav afectată de
existența violența intrafamilială. Pornind de la această ipoteză, chiar dacă copiii nu sunt
agresați, trauma pentru ei există iar consecințele sunt mai grave decât dacă ar fi ei
victimele abuzului. Copiii care trăiesc într-un climat familial dominat de violență și relații
bazate pe agresivitate, sunt mai retrași, nu au inițiativă și intră mai greu în contact cu
ceilalți.
6. Copilul neglijat și abuzat
Copilul abuzat sau neglijat în cele mai multe situații are performanțe școlare
slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le șansele de integrare
Florean Marina Andreea
școlară. El învață să se perceapă ca ,, un copil rău‘‘ care nu merită dragoste și îngrijire.
Dezvoltarea psihologică este marcată puternic de neglijarea sau abuzul suferit
manifestându-se la nivelul comunicării, afectivității, la nivelul intelecual și nivelul
relaționării.

II.4. CAUZELE ȘI CONSECINȚELE NEGLIJĂRII COPILULUI

Datorită tulburării relației copil-părinte, cauza cea mai des întâlnit în cazul
neglijării copilului este atitudinea parentală perturbată.
,,Cea mai des incriminată este atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări
psihice temporare sau cronice (tulburări de lactație, nevroze, depresii, imaturitate
emoțională, schizofrenie și altele) poate omite asigurarea condițiilor de creștere adecvate
vîrstei copilului. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia se află se poate
datora unor reacții la factorii stresanți din mediul psihosocial.‘‘ (Roth-Szamoskozi, 1999,
p.89-90)
Când este vorba despre mame, acest coportament se poate datora unor cazue
multiple, cum ar fi:
- nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatorile ei, uneori din cauza vârstei
prea tinere;
- o mamă singură, datorită părăsirii familiei de către soț;
- copleșirea mamei de responsabilități profesionale;
- dezinteresul soțului în ceea ce privește creșterea copiilor.
Neglijarea afectează atât dezvoltarea fizică a copilului, cât și pe cea psihologică
într-un mod negativ. Una dintre consecințele majore este neglijarea severă a copiilor de
vârstă mică afectează major creșterea și dezvoltarea fizică și intelectoală a copilului, iar
în unele cazuri extreme poate conduce la instalarea unor dizabilități, spitalizare sau chiar
la decesul copilului. Un nou-născut poate fi neglijat de parinți din cauza vârstei prea mici
a mamei, a numărului prea mare de copii din familie.
O altă cauză a neglijării poate fi considerată și lipsa unei alimentații adecvate în
perioadele de creștere a copilului. Datorită acestei neglijări, dezvoltarea copilului nu va
urma un model normal și pot apărea probleme precum: o dezvoltare neurologică
defectuasă ce afectează în mod negativ funcționarea creierului și procesarea informațiilor,
Florean Marina Andreea
dificultăți medicale cronice, oprirea din creștere precum și dezvoltarea inadecvată a
oaselor și a mușchilor.
Semnele neglijării copilului sunt greu de depistat dar mai usor în cazul neglijării
în general. Starea generală a copilului, trăirile emoționale și comportamentul ne-ar putea
determina să ne punem semne de întrebare asupra modului cum este tratat copilul în
familie.
- starea generală: copilul este alimentat nepotrivit sau chiar înfometat, este
neîngrijit și murdar iar vestimentația este neadecvată, nu are un program
adecvat vârstei sale, rămânând mult timp nesupravegheat;
- trăiri emoționale: copilul este incapabil să comunice, are un vocamular sumar
în ciuda unui intelect bun, incapabil de a stabili relații interpersonale durabile,
este dezvoltat insuficient din punct de vedere volitiv;
- comportament: agitat, bolnăvicios, mereu iritat, inhibat.
Copii neglijați și abuzați dezvoltă atașamente anxioase, nesigure față de părinții
sau persoanle care îi îngrijesc datorită ostilității, respingerii și atenției insuficiente
acordate nevoilor lor.
Există diferențe între copiii abuzați și cei neglijați pornind de la teoria învățării
sociale. Copiii ce sunt neglijați sunt mai retrași, din punct de vedere social, în timp ce
copii abuzați sunt mai agresivi. Această teorie sugerează faptul că copii abuzați învață să
imite comportamentuk mai agresiv al părinților în timp ce în cazul copiilor neglijați,
comportamentul este preluat de la atitudinea mai puțin activă și mai retrasă pe care o
observă la modelul lor.
Neglijarea copilului produce neglijențe atat pe plan emoțional, cât și social.
Neglijarea copilului poate fi mai puțin evidentă și nu neapărat continuă. Copilul poate
primi hrană, dar nu suficientă, poate avea haine, dar nu adecvate, poate fi ridicat dupa ce
a plâns suficient de mult, poate primi afecțiune și îngrijirendin partea părinților, însă prea
puține. Toate acestea îl pot afecta pe copil atât emoțional cât și social. Dacă îngrijirea lor
se îmbunătățește, doar atunci când sunt mari, latura emoțională poate fi afectată pentru
toată viața si se vor putea recupera doar din punct de vedere fizic.
Mulți dintre copiii neglijați, de la o vârstă fragedă, preiau un fel de rol de adult
astfel încât compensând ceea ce părinții lor nu le-au oferit. Acești copii se îngrijesc
singuri și adesea îngrijesc și de părinți. Ei sunt lăudați des de adulți pentru
Florean Marina Andreea
comportamentul lor matur, fără a se observa faptul că acestor copii le este furată
copilăria.
Consecințele neglijării copilului pe plan social: are dificultăți de adaptare,
nevoile nesatisfăcute sunt suplinite prin comiterea de acte antisociale, individual sau
aderând în grupuri de delicvenți, consumul de alcool, consumul de droguri, fuga de acasă,
absentismul școlar, stabilirea unor relații interpersonale fragile.
Consecințele neglijării copilului în plan emoțional: tulburări de atenție,
incapacitate de a organiza activități în timpul liber, nu este dispus să facă eforturi
cognitive, copilul are o atitudine de indiferență sau timiditate, lipsa curiozității specifice
vârstei, nu se poate proiecta în viitor deoarce nu are aspirații pe termen lung.
Florean Marina Andreea
III. ROLUL FAMILIEI ÎN REUȘITA ȘCOLARĂ A ELEVULUI

III.1. REUȘITA ȘCOLARĂ ȘI FACTORII REUȘITEI ȘCOLARE

Reușita școlară este raportată la totalitatea rezultatelor elevilor, dar și de adaptare

și echilibrare a elevului la cerințele școlare. Succesul școlar este definit ca performanța
echivalentă cu atingerea obiectivelor propuse.
Reușita școlară reprezintă o realitate școlară complexă care include capacitățile
intelectuale formate, abilitățile de aplicare a cunoștințelor în rezolvarea unor acțiuni
practice și a unor probleme teoretice. Ea are un caracter de proces, se află în continuă
devenire, ceea ce înseamnă că rezultatele obținute de elev se raportează atat la obiectivele
stabilite, cât și la posibilitățile proprii într-un moment al dezvoltării sale.
Reușita școlară înglobează și reușita copiilor în activitatea postșcolară. Ea poate fi
corelată atât cu cerințele reușitei elevilor pe treptele superioare de învățământ, cât și cu
cerințele vieții, ale integrării tinerilor în activitatea socioprofesională.
Randamentul prezintă reușită, iar reușita școlară este pusă în evidență prin
randament. În școală randamentul este redat prin note, fiind evaluat de către profesor.
Rezultatele școlare sunt exprimate prin intermediul calificativelor obținute în urma
procesului de evaluare. Un calificativ, indiferent de forma lui de exprimare efectivă,
devine expresia terminală, în contextul dat, a operației de apreciere, de emitere a unei
judecăți de valoare, în raport cu performanța elevului evaluat. ( Ungureanu, 2001)
Reușita procesului de instruire a elevilor este rezultatul interacțiunii a numeroși
factori, iar calitatea procesului dinamic și nivelul rezultatelor școlare sunt în funcție de
calitatea acțiunii acestor factori și a funcționalității acestora. Unii dintre aceștia
acționează ca factori interni care privesc condiția biopsihică a subiecților, iar alții sunt
factori externi țin de mediul școlar, de cel familial și de factorii pedagogici.
Factorii interni cuprind factori biologici, de vârstă, starea de sănătate, potențialul
de muncă, dar și însușiri pshiice, cognitive si non-cognitive referitoare la nivelul de
dezvoltare intelectuală, aptitudini, interese. Printre factorii intelectuali cel mai important
este considerat a fi inteligența școlară. Ca și inteligența generală, inteligența școlară se
măsoara prin IQ (Intelligence Quotient – Coeficient de inteligență).
Factorii externi țin de mediul școlar și se referă la acele aspecte care privesc
organizarea și desfășurarea proceslului de învățământ. În această categori se includ și
Florean Marina Andreea
factorii pedagogici (nivelul de instruire, cadrul didactico-material și resursele disponibile,
precum și calitatea echipamentelor școalare și a programelor), dar și condițiile de mediu
familial și socio cultural. Mediul familial are mai multe variabile cum ar fi: structura
familiei, tipul locuinței, atitudinea părinților față de școală, nivelul de instruire a
părinților, nivelul de aspirație privind formarea profesională.
Acești factori au o mare influență asupra evoluției psihice, îndeseobi asupra
dezvoltării intelectuale a copilului. În perioada anteșcolară și preșcolară, o mare
importanță o are îngrijirea și educația copiilor în mediul familial, valoarea educativă a
frecventării grădiniței pentru evoluția ulterioară a copilului. Însușirile psihice ale elevilor
se dezvoltă treptat sub influența favorabilă a acțiunii școlare și au o influență asupra
succesului la învățătură. Influența factorilor aspupra elevului este modificabilă deoarece
toți factorii sunt modificabili. Factorii interni se modelează sub influența continuă a
factorilor externi, în special a acțiunii educative, iar factorii externi se schimbă ca efect al
măsurilor întreprinse pentru ameliorarea lor permanentă.
În concluzie, însușirile psihice ale elevilor pot fi îmbunătățite prin acțiuni
organizate de instrucție și educație dar și prin acțiunea eficace a factorilor externi.

III.2. RELAȚIA PĂRINTE-COPIL

Dezvoltarea personalității copilului poate fi influențată negativ de modelele

educaționale aplicate de către părinți, de aceea este important ca părinții să găsească un
echilibru la cerințele ce le au copii și în ceea ce privește organizarea și controlul lor. E
nevoie de o comunicare eficientă între părinți și copil, și de un climat familial echilibrat
pentru ca copilul să se simtă în siguranță. Dacă parinții participă la evenimentele
importante din viața copilului, sunt afectuoși și calmi, se preocupă de educația copilului
și dau dovadă de înțelegere acest lucru este posibi. În tot acest timp, este necesar, ca
părinții să fie fermi, să stabilească limite copilului, să nu îl lase să facă tot ce vrea. Toate
aceste aspecte pot fi îndeplinite doar printr-o comunicare adecvată între părinte-copil.
Relația părinte-copil se construiește încă din primele zile de viață ale copilului,
este una complexă și impune foarte multe condiții. Aceste condiții sunt răbdarea,
dăruirea, atenția, dragostea, dăruirea, comunicarea și așa mai departe. Relația se bazează
atât pe comunicarea verbală, cât și pe cea nonverbală, care întărește cele comunicate
Florean Marina Andreea
verbal de către părinte. Nevoile emoționale ale copilului sunt foarte importante pentru o
dezvoltare armonioasă a personalității lui.
Chiar dacă este doar un copil, el are nevoie de respect din partea părinților și a
celor din jurul lui. Copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei, nu
au nevoie de minciuni sau adevăr spus doar pe jumătate, deoarece acest lucru îi face să
fie confuzi și să-și dezvolte un stil de comunicare bazat pe minciună și nesinceritate.
Copilul are nevoie să i se ofere alternative, să i se explice motivele care îi impun un
comportament sau altul și are nevoie de libertatea de exprimare și luarea de decizii.
În general, părinții au tendința de a recompensa succesul copilului și de a pedepsi
eșecul acetuia, iar această atitudine poate duce la deteriorarea comunicării dintre cele
două generații. Copilul când o să se bată de un insucces în viață, o să se ferească de
părinții lui și o să îi mintă, de frica de a nu fi criticat sau pentru evitarea reproșurilor.
Copilul are nevoie de atenția și compania părinților săi. Nu se poate construi o relație
între părinte și copil atâta timp cât părintele nu are timp pentru copilul lui.
Părinții, pentru a avea o comunicare eficientă cu copilul, trebuie să fie conștienți
nu numai de importanța loc ca emițători ai unui anumit mesaj, ci și de cea a receptorului
pentru că, in funcție de feedback-ul oferit, se poate observa dacă mesajul a fost clar,
concis și corect înțeles. Copilul va comunica cu plăcere cu părintele său doar dacă temele
de discuție vor fi de interes comun, dacă părintele nu va domina discuția, nu va ridica
vocea și își va asculta copilul și va avea răbdare cu el. Astfel copilul va avea încredere în
părintele său, o să fie sincer și o să îi ceară ajutorul atunci când are nevoie deoarece știe
că se poate baza pe el.
Părintele este cel care îl va ajuta pe copil să-și dezvolte o imagine de sine
pozitivă. Acest lucru se poate realiza prin aprecieri verbale, încurajări, complimente și
prin asigurarea copilului că este capabil de performanțe și realizări deosebite, dar totuși,
părinții trebuie să aibă grijă să nu exagereze în această privință, deoarece insistarea pe
aceste aspecte îl pot frustra pe copil și pot avea mai multe efecte negative decât pozitive.

III.3. FAMILIA ȘI PREVENIREA EȘECULUI ȘCOLAR

Stabilirea căilor prin care se crează permisele succesului școlar sunt permise prin
identificarea factorilor care condiționează rezultatele școlare și în funcționalitatea cărora
își află originea și în situațiile de insucces, asigurându-se reușita școlară a tuturor elevilor.
Florean Marina Andreea
Eșecul școlar semnifică neconcordanța între cerinșele școlare, performanțele și
eficiența activității de învățare. El determină efecte negative pe plan psiholigic, elevul
pierzându-și încrederea în propriile posibilități, cât și în plan social, ducând la
marginalizare socială.
Familia este cea dintâi responsabilă în ceea ce privește dezvoltarea personalității
copilului și socializarea acestuia. Educația copilului este realizată în primul rând de
familie care transmite acestuia un ansamblu de norme și valori.
O mare importanță, pentru prevenirea eșecului școlar, o prezintă perioada
anteșcolară, deoarece dezvoltarea somat-fiziologică și psihica a copilului la această vârstă
are un ritm accentuat. Perioada aceasta este una cu rol decisiv pentru dezvoltarea
intelectuală, morală, pentru dezvoltarea vorbirii și educarea afectivă a sociabilității.
Pentru prevenirea eșecului școlar este necesară integrarea copiilor într-un sistem
de educație organizată, mai întâi grădinița deoarece educația preșcolară este o treaptă a
sistemului de învățământ. O altă măsură de prevenire a eșecului școlar se referă la
stabilirea unor relații strânse de parteneriat între școală și familie, deoarece pentru mulți
elevi factorii eșecului școlar se situează în familie și nu în cadrul contextului școlar.
Părinții trebuie să acorde o importanță școlii, să se arate preocupați de formarea
profesională a copiilor și să manifeste interes pentru studiile copiilor pentru o bună
funcționare a relației școală-familie.
Eșecul școlar sau insuccesul școlar este un fenomen preponderet individual, apare
în cazul anumitor subiecți,nu ca un fenomen general care să cuprindă grupuri mari de
elevi, iar pentru prevenirea acestuia presupune cunoașterea formei concrete de
manifestare și a cauzelor specifice care l-au general. Condițiile favorabile de dezvoltare
fizică și psihică, climatul spiritual și influența pozitivă a mediului social și familial este
una dintre căiile de prevenire a unui eșec școlar. Datorită contribuției mediului familail la
dezvoltarea și formarea personalității elevilor, între familie și școală se realizează o
relație care se dovedește a avea un rol important în procesul de socializare și integrare
socială a copilului și în reușita școlară.
Posibilitățile de prevenire a eșecului școlar sunt dependente și de atitudinea de
expectanță ale profesorilor și ale părinților în raport cu elevii. Așteptările scăzute ale
părinților și ale profesorilor, derivă din neîncrederea manifestată în posibilitățile elevului
și duce la pericolul formării la elevul în cauză a unui sentiment de neputință, inferioritate
care îl va face să coboare tot mai mult așteptările în raport cu sine.
Florean Marina Andreea
Activitatea de prevenire a eșecului școlar are efecte imediate. Accentul major
trebuie pus pe încurajarea și susținerea copilului prin laude, atunci când obține rezultate
foarte bune, consolidând astfel comportamanetul respectiv, dar și atunci când rezultatele
obțiunute nu sunt cele dorite sau așteptate de copil, apreciind efortul depus și creând
pârghii pentru succesle ulterioare.