MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII

MOLDOVA
ACADEMIA ,,Ștefan cel Mare”
Facultatea Drept, Ordine Publcă și Securitate Civilă
Catedra ,,Științe manageriale, socio-umane și comunicare
profesională”

REFERAT
la disciplina ,, Cultura comunicării juridice”

TEMA: ,, Comunicarea în crize”

A realizat: Averificat:
Studentul Grupei academice DFB-202 Asistent universitar la Catedra
Zestrea Ion ,,Științe manageriale, socio-umane
și comunicare profesională”
master în drept
comisar
BUCIUȘCAN Ludmila

CHIȘINĂU 2021
 CUPRINS

1. Comunicarea- aspecte generale......................................3

2. Comunicarea în familie..................................................4
3. Comunicarea şcolii cu familia........................................5
4. Tipuri de familie şi stilul intercomunicării familiale......7
5. Concluzii:.......................................................................9
6. Bibliografie...................................................................10

1. Comunicarea- aspecte generale

2
 Nu ştiu cât de multă importanţă acordăm fiecare din noi comunicării, nu ştiu dacă
subiectul propus pentru această temă pare sau nu simplu şi deja cunoscut, în schimb
merită să încercăm împreună o reflecţie asupra acestui proces, în speranţa că acest lucru
ne va ajuta să îmbunătăţim comunicarea cu ceilalţi şi, de ce nu, cu noi înşine.
Comunicarea reprezintă un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese
mentale (confuzii, gânduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete si gesturi). Ea
constituie o necesitate şi o activitate socială. Cauza care a dus la apariţia comunicării a
fost necesitatea de a comunica între oameni ca persoane sau grupuri sociale, când se aflau
la departare unii de alţii. Motivul care a determinat apoi dezvoltarea comunicării a fost
necesitatea de a comunica între oameni şi organizatiile lor, în condiţiile dezvoltării
relaţiilor sociale. Formele de comunicare apar şi se dezvoltă odată cu mijlocul principal
de comunicare între oameni, care este limba sau limbajul, în care există două forme de
intrebuinţare: orală si scrisă.
A comunica este o artă care se învată. Din pacate nu o invatam în scoală, nici macar
în facultate şi pornim în viaţa cu acest “mare handicap”… Ne luăm un servici,
ne casătorim, facem copii şi de multe ori ne dăm seama că nu putem să ne înţelegem cu
ceilalţi… oricare ar fi acesti ceilalţi… părinti, copii, parteneri de servici sau de casă… în
viaţa avem deseori probleme de înţelegere a nevoilor celuilalt, a valorilor celuilalt şi de
aceea ajungem la conflicte. Ca parinţi e de preferat ca niciodată sa nu incepem sa vorbim
cu copilul nostru adresându-i cuvinte jignitoare. Nu vom ajunge la esenta problemei, ba
mai mult putem să creăm resentimente. Pentru a discuta real cu copilul e necesar ca
părinţii să înveţe să se cunoască pe sine mai întâi. E necesar să-şi cunoască sentimentele,
trăirile, să le conştientizeze, să înveţe despre sentimentele familiei (cum se simt cei din
jur când apare vreo problemă), să învete să-şi exprime sentimentele, să înveţe să
empatizeze (adică să se pună în pielea celuilalt), să înveţe despre sine (despre momentele
lor de furie, de anxietate, de deprimare, de stres puternic şi să înveţe să le gestioneze), să
ştie care sunt momentele lor cele mai bune şi cele mai puţin bune din zi sau saptamană, să
îşi cunoască ritmul personal şi să nu îl impună şi altora, să înveţe să înţeleaga punctul de
vedere al altuia din familie chiar dacă nu este de acord cu el, să invete să fie echilibraţi şi
moderaţi în decizii şi să accepte şi alte decizii. Este foarte important şi ca părinţii să
înveţe să-şi cunoască proprii copii... Uneori trece o viaţa şi nu ajung să şi-i cunoască... Ce
înseamnă a cunoaşte? Să ştie ritmul copilului lor, stilul lor de lucru, să ştie cum îşi
exprimă copilul sentimentele, să ştie dacă copilul are empatie sau nu fată de alţii (să
înveţe să i-o cultive), să ştie cum face faţa copilul într-un conflict, ce fel de strategii şi
tehnici are, să ştie cum îşi exprimă furia sau alte sentimente negative, să cunoască
nevoile, scopurile şi strategiile de a le atinge, să ştie cum soluţionează copilul lor o
problemă (ce stil are în soluţionare).

2. Comunicarea în familie

3
 Trăim într-o societate în care mediul conversaţional este tot mai sarac, cu toţii auzim
cuvântul “comunicare” la colţ de stradă, la birou, în autobuz etc. Îl auzim în familie în
replica de genul: “se intamplă…dacă nu exista comunicare”, “eu şi sorul meu nu mai
comunicăm”.
De ce? Din cauza că ne urmărim propriile idei, din cauza calculatorului, din cauza
televizorului, a radioului, din care descoperim că mult prea mulţi oameni îşi petrec enorm
de mult timp captând mesaje mecanice şi care, nu îşi găsesc timp să facă schimb de
mesaje ca nişte fiinţe vii, iubitoare şi afectuoase cu membrii familiei. Dacă mama şi tata
stau în faţa calculatorului sau a televizorului, în medie, cam 7 ore pe zi, la care se adaugă
timpul în care luăm masa, drumul la/de la serviciu, orele de somn, aproape că nu ne mai
rămâne timp pentru vorbit. Când şi cum să facem să ajungem să înţelegem cât de
importante sunt în familie aceste discuţii, aceste schimburi de idei? Există multe ocazii
când ambii parteneri îşi petrec timpul împreună ( dimineaţa la cafea , înainte de culcare).
O discuţie cât de mică este extrem de importantă pentru sanatatea relaţiei lor şi pentru
dezvoltarea echilibrată a copilului. În foarte multe cupluri problemele pot fi rezolvate şi
se poate împiedica o destrămare a familiei prin conversaţie, să se vorbească despre ceea
ce-l deranjează pe unul din membrii familiei: mama, tata sau copilul. Pentru a educa nişte
copii care să reusească în viaţa, parinţii trebuie să înveţe să comunice între ei şi cu copii
lor. Nu trebuie să aştepţi ca celălalt “să îşi dea seama” că ceva nu este în ordine. Dacă
mama cearta copilul pentru o gresală, tatăl să nu intervină cu ceva contrar.
Bineînteles, copii trebuie şi ei incluşi în conversaţiile familiei. În acest fel ei învaţă
să se descurce în lumea adulţilor ţi îşi construiesc un vocabular ce le dezvoltă capacitatea
de a conversa şi a se adapta în societate. Trebuie să nu uitam totuşi, copilul nu este un
adult în miniatura. Un copil are interese proprii vârstei lui şi atenţia sa este foarte redusă.
În acest secol al vitezei se întâmplă destul de des ca un copil de zece sau paisprezece
ani(de exemplu) să intre în conversaţie cu părinţii lui şi aceştia să raspundă cu “da” sau
“nu”, fără ca ei să depună şi cel mai mic efort pentru a intra în conversaţie cu el, chiar să-
l ignore. Acesta este unul dintre cele mai sigure moduri de a determina copilul să se
simtă mai bine în casa vecinului, la discuţiile din faţa blocului sau să intre într-un anturaj
nesănătos.
Numitorul comun în toate relaţiile este nevoia fiecaruia de a se simţi iubit şi înţeles.
Discuţiile cu copiii se poartă astfel încât ei să se simtă niste membrii importanţi ai
familiei din punct de vedere al comunicării. Acest lucru construieşte şi stabileste legaturi
de care ne bucurăm tot restul vieţii, este o modalitate de a va comunica iubirea, grija şi
respectul pentru copil.

3. Comunicarea şcolii cu familia

4
           Pentru asigurarea educaţiei copiilor, şcoala a avut şi are un rol primordial în a
colabora cu părinţii acestora. Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala,
familia, comunitatea locală, întreaga societate şi colaborarea între ele este absolut
necesară.
         Factorul coordonator al colaborării este învăţătorul. Colaborarea presupune pe
lângă o unitate de vederi, şi o coordonare a acţiunilor în vederea realizării unităţii. Acest
lucru decurge din logica lucrurilor, şcoala având rolul de a coordona colaborarea tuturor
factorilor educativi, deoarece dintre toţi, doar ea este singurul calificat pentru asemenea
acţiune.
Şcoala este o  instituţie unde se comunică prin toate mijloacele, se învaţă şi se
realizează comunicarea, pentru orice nivel şi orice context social sau tematic. Scopul
comunicării în şcoală nu se rezumă numai la reuşita şcolară, ci urmăreşte reuşita umană
în toate condiţiile şi în toate momentele vieţii.
Dascălul trebuie să cunoască câteva cerinţe care să-i faciliteze munca în parteneriatul
cu părinţii şi să-i sporească eficienţa.
Unitatea de opinie dintre cele două instituţii şcoală şi familie nu poate fi realizată
decât în colaborare, bazată pe o comunicare eficientă în care cei doi parteneri îşi cunosc
responsabilităţile. Pentru o bună reuşită educaţională, familia trebuie să-şi asume rolul de
colaborator activ al şcolii, să cunoască cerinţele specifice şcolii, să creeze condiţiile
necesare activităţii de învăţare continuă. Familia trebuie să consolideze deprinderile
moral-civice, conduita civilizată, în relaţiile cu cei din jur, să creeze condiţiile necesare
dezvoltării aptitudinilor copilului lor, etc. Activitatea de colaborare intră în sarcina
fiecărui cadru didactic, ca obligaţie profesională şi morală, în acelaşi timp.
Este foarte bine ca părinţii să fie înştiinţaţi şi când copilul are  o performanţă
notabilă. Astfel, familia are oportunitatea de a privi mai încrezătoare informaţiile despre
şcolar şi, în urma unei astfel de abordări, este mai receptivă la sugestiile învăţătorului.
Bonnie McReynolds spunea că „părinţii trebuie să se implice ca profesori, elevi,
susţinători şi avocaţi ai copiilor lor.”
  Comunicarea cu părinţii reprezintă una din componentele extrem de importante ale
managementului şcolar, domeniu în care, cadrul didactic îşi exprimă cel mai elocvent
competenţele sale sociale, psihopedagogice şi manageriale .                
Orice cadru didactic este bine să cunoască şi să conştientizeze principalele bariere
ale comunicării cu părinţii, în scopul evitării lor, pentru eficientizarea relaţionării cu
aceştia . Obstacolele unei comunicări eficiente cu părinţii sunt:
- problemele de ascultare, falsa / lipsa conexiunii inverse,  percepţia selectivă şi
subiectivă, rezistenţa la critică, inadvertenţele de limbaj şi barierele culturale,  ascultarea
afectivă:
         1. Problemele de ascultare sunt cauzate de dorinţa cadrului didactic de a avea
numai el iniţiativa, fapt ce conduce la o falsă impresie, potrivit căreia comunicarea cu
părinţii este nevoia sa de a-i informa pe părinţi despre diverse probleme. În realitate,
cadrul didactic ar trebui să-şi consacre cea mai mare parte din timpul relaţiilor cu părinţii
receptării şi primirii de mesaje din partea acestora. Ascultarea activă reprezintă în acest
sens o bună modalitate de relaţionare a managerului şcolar cu părinţii.
         2.  Falsa / lipsa conexiunii inverse se referă la faptul că, în relaţia cu părinţii, 
cadrul didactic porneşte de la premisa unei comunicări incorecte cu aceştia, considerând

5
că numai ei au datoria de a asculta orice fel de mesaj din partea educatorului. Sunt mulţi
părinţi inhibaţi în a pune întrebări, chiar dacă nu au înţeles mesajul cadrului didactic,
după cum şi părinţi, care ,  din motive lesne de ghicit, lasă prin tăcere ori prin semnale
nonverbale impresia că au înteles şi că sunt de acord cu tot ce a transmis cadrul didactic;
disimularea este atât de convingătoare încât poate prejudicia o comunicare eficientă şi
performantă. Un cadru didactic eficient nu numai că lasă spaţiu întrebărilor, ci şi îi
provoacă pe părinţi să pună întrebări sau, ştiind faptul că părintele are interesul de a nu-l
contrazice, trebuie să se asigure că părintele este în posesia informatiilor corecte.
          3. Percepţia selectivă şi subiectivă vizează faptul că, din volumul mare de
informaţii transmise părintilor, cadrul didactic are tendinţa de a le vedea numai pe acelea
pe care doreşte el să le vadă, ignorând faptul că, în rolul său  de manager şcolar,  trebuie
să aibă o oarecare bază pentru a decide ce mai trebuie să caute  şi la ce să reacţioneze.
Abilităţile cadrului didactic  în relaţionarea cu părinţii constă  în a recunoaşte zonele
incerte ale unei abordări subiective a problematicii şcolare în care devine necesar
obiectivismul colaboratorilor săi .
         4. Rezistenţa la critică se constituie unul dintre blocajele cele mai frecvente şi
greu de depăşit. Controlul mândriei personale şi al prestigiului solicitate de anumite
situaţii manageriale foarte dificile, când acţiunile noastre sunt criticate de unul sau mai
mulţi părinţi, trebuie să se constituie ca  elemente normale ale unei relaţii corecte cu
părinţii.Dezvoltarea relaţiilor cu părinţii nu se pot construi pe duplicitate ori linguşiri, ci
pe adevăr, bun-simţ şi profesionalism.
          5. Inadvertenţele de limbaj şi barierele culturale reprezintă factori frecvenţi ai
neîntelegerilor cu părinţii, cu atât mai mult aceştia se consideră inferiori la acest capitol
cadrului didactic. Un limbaj elevat, plin de termeni psihopedagogici, neologisme poate fi
un factor de blocaj al comunicării cu părinţii. Un limbaj simplu, direct, adaptat
interlocutorului reprezintă soluţia acestui blocaj. Ascendentul de cultură constituie un
factor de asimetrie normală a relaţiei cadru didactic- părinte, fapt ce îi conferă cadrului
didactic autoritate, dar şi responsabilitate în transformarea acestui dezechilibru de cultură,
printr-o chibzuită cumpătare, într-un raport echitabil.
          6. Ascultarea afectivă este o altă barieră în comunicare şi se exprimă prin
gradul de impresionabilitate al unui mesaj, transmis de un părinte, care, formulat într-o
maniera afectivă, poate vicia recepţia ideilor esenţiale, în favoarea părintelui şi în
defavoarea cadrului didactic.      
În concluzie: dascălul este cel care armonizează interesele şcolii cu satisfacţia,
bucuriile elevilor realizate, înainte de orice, prin reuşitele verbale, de comunicare în
general. Pornind de la faptul că, de multe ori, în domeniul comunicării, şcoala se rezumă
la „a construi”, nu a educa, accentul trebuie pus pe libertatea individului, bazată pe
alegerea unei variante din mai multe.
Suntem cu toţii conştienţi că obiectivele educaţionale nu pot fi realizate decât prin
eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în special ale celor educativi: părinţi şi
învăţători,în acest caz.
Cooperarea părinţilor cu şcoala presupune însă o ierarhizare a atribuţiilor, care
impune recunoaşterea de către părinţi a autorităţii şcolii, respectiv a învăţătorului. Părinţii
trebuie să fie conştienţi de faptul că centrul de dirijare şi coordonare a tuturor tipurilor de
activităţi şi măsuri ameliorative ale sistemului educaţional este şcoala.Ei trebuie atraşi

6
alături de şcoală prin forme variate de activitate, determinându-i să adere la ideea de
colaborare activă, acceptând rolul de factor răspunzător în devenirea propriului copil.

4. Tipuri de familie şi stilul intercomunicării familiale

 
Cercetarea familiei din perspectiva manifestării sistemului de reprezentări în
comportamentul şi relaţiile partenerilor de familie, în funcţie de tipul ei, permite stabilirea
„feedback”-ului tuturor elementelor relaţionale, astfel existand următoarele tipuri de
familie:
1 . Familia de tip despotic. În cadrul ei stabilitatea relaţiilor se menţine prin
exteriorizarea emoţiilor negative, aici prevalează stilul comunicării distante, de
prescripţie. De obicei, „conduce” tatăl, cerând de la toţi ceilalţi supunere indiscutabilă. În
relaţii apar conflicte de disperare, care trec în plan interior, latent şi care pot fi urmate de
reacţii frustrante sau de izolare din partea adolescenţilor. Scopurile familiei sunt stabilite
doar conform exigenţelor şi prescripţiilor „conducătorului”.

2. Familia-bastion. La baza acestei familii stau reprezentările negative despre

agresivitate şi intenţiile periculoase ale tuturor (sau ale majorităţii) oamenilor din afara ei.
Aici emoţiile negative se revarsă asupra persoanelor din exterior. Ambii soţi denotă un
comportament egocentric faţă de cei din afara familiei lor, acţionând foarte unit şi
coordonat „împotriva” mediului social exterior. Se întâlnesc familii de acest tip în care un
părinte e foarte autoritar, iar altul, dimpotrivă, este prea indulgent sau tutelează excesiv
copiii. Atmosfera din familie şi educaţia prea severă din partea unui părinte, îmbinată cu
tutelarea din partea celuilalt, provoacă la copil neîncredere în forţele proprii, lipsă de
iniţiativă, reacţii nevrotice de protest, încăpăţânare şi negativism, în relaţiile stabilite
predominînd conflictul de atracţie-frică şi de disperare.

3. Familia-vulcan. Relaţiile în acest tip de familie sunt foarte instabile: de la cele

permisive, de tutelare, de alintare – la cele cu un înalt grad de exigenţă, predominând
spontaneitatea şi afectivitatea. La prima vedere, acest tip de familie pare pozitiv, însă
„erupţiile” de supărare, de ură, deşi slăbesc încordarea, complică mult starea generală a
climatului familial. Copiii suportă mari încărcături emoţionale, devin vulnerabili, fricoşi,
anxioşi şi nervoşi; în relaţii se observă toate tipurile de conflicte, dar intensitatea şi forţa
ciocnirilor oscilează de la cele neînsemnate pînă la izbucniri cu adevărat „vulcanice”.

4. Familia „al treilea e de prisos”. În acest tip de familie ataşamentul reciproc al

soţilor şi stilul comunicării dintre ei au o însemnătate deosebită pentru aceştia,
obligaţiunile de părinţi fiind considerate drept o piedică în fericirea lor personală.
Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt reci, distante. Părinţii tot timpul observă şi
subliniază greşelile şi neajunsurile copiilor. Desconsiderarea personalităţii lor cauzează
formarea complexului de inferioritate la copii, care, mai apoi, în adolescenţă, le creează
dificultăţi în procesul de autodeterminare şi inserţie socială.

7
 Uneori poate fi „de prisos” mama, tatăl şi fiica formînd o coaliţie; alteori este „de
prisos” tatăl, mama formînd o coaliţie cu copiii. În relaţii predomină conflictele de
disperare şi cele de atracţie-frică.
Adolescenţii din asemenea familii, de regulă, sunt timizi, anxioşi, fricoşi, izolaţi,
pasivi sau, dimpotrivă, prea agresivi, răzbunători, încăpăţînaţi.

5. Familia cu „idol”. Aici adolescentul este persoana centrală. Ambii părinţi

manifestă un comportament alterocentric exagerat. Predomină relaţiile de tutelare şi de
aprobare, sacrificiul frecvent din partea părinţilor. Copilul se dezvoltă într-o atmosferă de
„seră”, devine egoist, nu poate fi independent, autocritic şi activ. În relaţii predomină
conflictele de disperare.

6. Familia „azil”. Aici predomină un stil de comunicare deschis, de aprobare.

Raporturile sunt neuniforme: relaţiile de colaborare se îmbină cu cele de tutelare,
indiferenţă, dominare şi confruntare.
Momentele educative se deosebesc după intensitate, durată, modalitate, formă şi
conţinut, deoarece vin de la o mulţime de persoane de vârstă şi competenţă diferită (de la
părinţi, bunici, rude mai îndepărtate sau cunoscuţi), care se află în familie un anumit
timp.
Aici întâlnim toate tipurile de conflicte. Copiii lipsiţi de consecvenţa cerinţelor devin
contradictorii, învaţă a manevra, a minţi sau, dimpotrivă, devin infantili.
.
7. Familia „teatru”. Astfel de familii îşi păstrează stabilitatea prin intermediul
modului de viaţă teatralizat. Membrii familiei joacă anumite roluri sau „montează” un
„spectacol” în ansamblu, ceea ce le permite „înscenarea” bunăstării relaţiilor familiale.
În realitate, însă educaţia copiilor este lăsată numai pe seama instituţiilor respective –
grădiniţă, şcoală. Contactul cu copiii este înlocuit prin procurarea excesivă a bunurilor
materiale (jucării, haine etc.). Membrii familiei îşi îndeplinesc obligaţiunile formal,
relaţiile interpersonale oscilează de la cordiale la indiferente, de la dorinţa de a domina la
cea de indiferenţă.
În relaţiile cu copiii, aprobările şi dezaprobările se fac rapid şi tot rapid se uită;
lipsesc cerinţele unice, de aceea copiii se dezvoltă, de obicei, cu anumite trăsături
accentuate de caracter (labil, hipertimic, senzitiv etc.).

8. Familia liberală se întîlneşte extrem de rar. Aici predomină relaţiile de

indiferenţă, stilul distant liberal, lipsa de cordialitate şi ataşament. Deciziile se iau în
dezacord, predomină egocentrismul. Acţiunile familiei sunt răzleţe, necoordonate.
Fiecare membru al familiei îşi are viaţa sa, nu-l interesează atmosfera din familie, în
relaţii persistă atmosfera de incertitudine. Copiii devin introvertiţi, izolaţi, deseori egoişti,
indiferenţi faţă de ceilalţi membri ai familiei.

9. Familia „egalitate” se caracterizează printr-un echilibru psihologic, moral şi

material.
Soţii au aproximativ acelaşi nivel intelectual; obligaţiile şi funcţiile lor sunt
echilibrate: ambii participă la educaţia copiilor şi la conducerea gospodăriei. Deciziile
sunt luate la „sfatul” familiei, predomină relaţiile armonioase, de colaborare, un stil axat

8
pe angajarea tuturor membrilor în chestiunile familiei. Climatul este cordial, binevoitor.
Conflictele mai frecvente au un caracter constructiv. Copiii se dezvoltă normal, dispun de
independenţă, posedă spirit creativ, voinţă. Adolescenţii din acest tip de familii, în
genere, sunt pregătiţi pentru viaţa de familie, nu au dificultăţi în autodeterminarea
profesională şi socială.

10. Familia patriarhală. Aici domină, de regulă, tatăl (91%). Acest tip de familie se
întîlneşte mai ales în localităţile rurale, fiind tradiţional în Moldova, unde capul familiei
este bărbatul care domină, dar nu este agresiv şi despotic, ci raţional şi practic. Deciziile
se iau unipersonal, nu se discută, dar sunt explicate şi argumentate. Relaţiile sunt stabile,
calme, de dominare, prevalează un stil de dirijare riguroasă. Comportamentul, ordinea şi
stricteţea, odată stabilite în familie, se respectă de către toţi membrii ei. Soţul şi soţia
reprezintă un tot întreg, manifestând un comportament sociocentric, axat pe subiectul
psihologic „noi”, care se transmite de la capul familiei şi nu vine în contradicţie cu opinia
partenerului. În astfel de familii, soţii se înţeleg din jumătate de cuvânt sau fără cuvinte,
sunt compatibili psihofiziologic şi moral. Principiile stricte şi unice de educaţie a copiilor
contribuie la formarea unor personalităţi volitive, echilibrate şi valoroase din punct de
vedere social.

11. Familia romantică. Este tipul de familie în care membrii ei păstrează relaţiile

de dragoste şi ataşament tandru pînă la adânci bătrâneţi. Se caracterizează prin relaţii de
colaborare şi tutelare îmbinate armonios, stil romantic, centrat pe activitatea comună a
membrilor familiei. Conflictele au un caracter constructiv, comportamentul este bazat pe
reprezentări sociocentrice. Copiii se dezvoltă armonios.

12. Familia spirituală. Acest tip de familie e axat pe orientarea membrilor ei spre

valorile spirituale, morala creştină. Ei au exigenţe sporite faţă de propriile persoane, în
familie predomină relaţiile de colaborare bazate pe stimă reciprocă şi înţelegere. Uneori
la membrii familiei se observă o doză de fanatism în acţiuni. Copiii se dezvoltă armonios,
sunt orientaţi spre valorile spirituale, sunt independenţi, creativi, inteligenţi, dar pot fi
fragili din punct de vedere fizic.

5. Concluzii:

Comunicarea este instrumentul de bază pentru a putea interacţiona cu ceilalţi şi a ne

înbunataţi viata socială;
Comunicarea în familie nu ţine doar de relaţia dintre parteneri ci si modul de a creşte
un copil corect educat.
Educatia copilului porneşte din familie şi se fondează în şcoală, aşa că legătura
familei cu şcoala este foarte importantă.
Familia este ceea ce ne facem să ne simţim cel mai bine dacă ştim să comunicăm,
şi să apreciem şi să fim grijulii.

9
 6. Bibliografie :

1. Băban, Adriana (coord.) - ,,Consiliere educaţională”, Imprimeria ,,Ardealul”, Cluj-

Napoca, 2001
2. http://www.familiasiviata.ro/educatie/comunicarea-in-familie.html
3. http://www.consultanta-psihologica.com/stiluri-de-comunicare-in-familie/
4. http://www.prodidactica.md/viitor/viitor_rom/experiente_8.htm
5. Şoitu, Laurenţiu – Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001.; 

10