STUDIU PRIVIND

FAMILIA ȘI COMUNICAREA ÎN FAMILIE, CA FACTOR ESENTIAL ÎN

DEZVOLTAREA COPILULUI

Caracteristici generale ale familiei

Familia este o formă de comunitate umană. Ea este caracteristică pentru toate formele
de dezvoltare istorică, “este un fenomen social, se dezvoltă o dată cu dezvoltarea societăţii şi
se modifică în raport cu aceasta”. ( M. Voinea, 1978).

În societate, familia constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului,

reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice
şi sociale şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare. Ea este primul său
intermediar în relaţiile cu societatea şi constituie matricea care-i imprimă primele şi cele mai
importante trasături caracteriale şi morale. În calitatea sa de mediu “natural“ şi de grup
primar, familia exercită cele mai penetrante şi cele mai persistente influenţe în viaţa copilului,
oferindu-i acestuia protecţie, afecţiune şi modele adecvate de socializare şi integrare socială.
Nevoia părinţilor de a oferi exemple pozitive, aprobarea şi dezaprobarea unor fapte,
multiplele interdicţii, raportul dintre responsabilitatea şi autoritatea din familie, educarea
sentimentelor morale ale binelui şi altruismului, dezvoltarea în cadrul relaţiilor afective sunt
numai câteva dintre valorile pozitive cu care copilul se confruntă în familie şi pe baza cărora
putem considera – în consens cu Tudor Vianu – că “în orice organizaţie familială există o
afirmaţie implicită de valori” (apud. M. Voinea, 1978).

Familia este fundamentul educării copilului. Părinţii rămân primii şi cei importanţi
educatori ai copiilor, mai întâi pentru că îi influienţează moral de la vârsta cea mai fragedă şi
apoi pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubiri părinteşti, căreia copiii îi
răspund cu iubirea filială.

Climatul familial

Climatul familial este o formaţiune psihosocială complexă, cuprinzând ansamblul de

stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacţie, ce
caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp (Iolanda Mitrofan, N.
Mitrofan,1991). Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupului familial ca
grup social mic. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între
influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile psiho-comportamentale realizate la
nivelul personalităţii copiilor. Drumul de la influenţa educativă la achiziţia comportamentală
nu este un drum direct, ci este influenţat de climatul familial: de exemplu, aceleaşi influenţe
educative vor avea efecte diferite în funcţie de climatul familial în care acestea se exercită.
 Climatul familial (cf. Iolanda Mitrofan, N. Mitrofan, 1991) poate fi analizat după mai
mulţi indicatori, cei mai importanţi fiind următorii:

1. Modul de raportare interpersonal al părinţilor (nivelul de apropiere şi înţelegere,

acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);

2. Ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în raport cu diferite norme şi valori

sociale;

3. Gradul de coeziune al membrilor grupului familial;

4. Modul în care este perceput şi considerat copilul;

5. Modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);

6. Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;

7. Nivelul de satisfacţie resimţit de membrii grupului familial;

8. Dinamica apariţiei unor stări conflictuale şi tensionale;

9. Modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;

10. Gradul de deschidere şi sinceritate manifestat de membrii grupului familial.

Climatul familial pozitiv favorizează îndeplinirea tuturor funcţiilor cuplului conjugal şi

grupului familial la cote înalte de eficienţă. Climatul familial determină, pe de o parte,
eficienţa influenţelor educative, dar, pe de altă parte, are un rol important în creşterea şi
dezvoltarea copilului şi adolescentului. În descrierea şi clasificarea unor tipuri de climat
familial, Rose Vincent (1972, apud. Sion, Graţiela, 2003) operează cu mai multe criterii:
criteriul integrării sociale a familiei, criteriul mobilităţii în spaţiu a familiei, criteriul deciziilor
şi a planificării vieţii de familie pe termen lung sau scurt, criteriul structurii interne a familiei,
respectiv natura raporturilor intrafamiliale unde regăsim familii cu relaţii interne de tip
autoritar şi chiar opresiv, anarhice şi democratice, criteriul schimburilor în familie, care pot fi
de mai multe categorii: amicale, destinse sau, dimpotrivă, agresive, criteriul auto-definirii
familiei ca grup social, unde regăsim tipul familiei fără autodefinire, tipul familiei cu
„secrete”, tipul familiei nepăsătoare şi tipul familiei „lucide”.

Climatul familial influenţează dezvoltarea unor personalităţi. Cuplul a devenit pentru

copil primul model social. În contactele cotidiene cu părinţii, copilul caută în mod inconştient
o concepţie asupra raporturilor de autoritate, de solidaritate, de dragoste, de forţă, de ajutor
reciproc, de-a lungul întregii sale vieţi, în mod pozitiv sau negativ, modul lui de a se comporta
cu ceilalţi.

Caracteristicile familiei depind de numărul şi vârsta copiilor. Familiile numeroase sunt

vesele, mai călduroase decât celelalte. Climatul familial nu poate fi înţeles decât ca o
rezultantă complexă a unui ansamblu în care se combină o mulţime de elemente. Epocă,
mediu, personalitate, momente privilegiate, adaptarea la lumea înconjurătoare, mărimea
familiei, mulţumiri şi încurajări, dimpotrivă, decepţii aduse de copii, toate aceste aspecte
joacă un rol important. Familia oferă copilului acel sentiment de siguranţă care apare drept
condiţie fundamentală a dezvoltării şi echilibrului său interior. Copiii părăsiţi de către familie
se caracterizează printr-o aculturaţie şi o socializare insuficientă (apud. Sion Graţiela, 2003).

Nu există climat bun sau rău decât în raport cu un copil dat. Iar copiii care nu au toţi
nevoi comparabile nu sunt întotdeauna la fel de bine înţeleşi, chiar în cadrul familiei. Deci,
fraţii şi surorile nu se trezesc automat şi asemănător adaptaţi la atmosfera familiei. Un climat
familial dat poate să convină perfect unora şi deloc altora.

Familia constituie un cadru relativ stabil şi coerent în care, anxietatea provocată în copil
de incapacitatea sa de a face faţă numeroşilor stimuli interni şi externi ce îl asaltează este
redusă considerabil. Pentru copil, a se simţi acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simţi
iubit. Copilul mic va intui această dragoste în calitatea hranei şi a îngrijirilor, în gingăşia
contactelor sale cu mama, în duioşia micilor sale jocuri cu mama, care sunt şi stimuli
favorabili pentru dezvoltarea sa neuropsihică.

Sentimentele de nonvaloare şi de inferioritate vor apărea repede împiedicând înflorirea

tinerei sale personalităţi, dacă părinţii îl vor trata ca pe un lucru neglijabil, dacă îi vor
minimaliza şi nu îi vor oferi ocazia să-şi dea seama ce mult înseamnă el în ochii lor. A se şti
iubit, a se şti izvor de bucurie constituie un element securizat de mare importanţă. Părinţii care
se plâng că urmaşii lor nu se arată serviabili, îndatoritori, sunt tocmai aceia care nu s-au
priceput niciodată să accepte sau să recunoască prestanţele elementare şi adesea
neîndemânatice ale copiilor (apud. Sion Graţiela, 2003).

Sentimentul de apartenenţă la familie, de acceptare, de valoarea care condiţionează

siguranţa resimţită de copil, depinde şi de autoritatea exercitată de adult. Copilul are mare
nevoie să ştie clar ce este permis şi ce este oprit, aceasta încă înainte de a putea lua singur
hotărâri. A-l ţine în neştiinţa limitelor a căror încălcare riscă să-i înstrăineze afecţiunea
grupului şi să-l izoleze de cei care îl fac conştient de propria valoare şi forţă, înseamnă a nu-i
confirma sentimentul de apartenenţă la familie. Temelie a autocontrolului de mai târziu,
autoritatea părinţilor constituie un instrument de socializare de primă importanţă. Temelia
permite copilului să aibă acea explicaţie cu lumea. Ea îi permite să trăiască “cu adevărat” şi să
trăiască după ritmul propriei creşteri. Această funcţie descreşte pe măsură ce copilul
înaintează în vârstă, până se stinge, în momentul când mijloacele de care dispune individul au
atins gradul de eficacitate şi de adecvare care îi permite acestuia să facă faţă presiunilor
normale ale mediului ambiant.

Familia apare ca un mediu optim în care, cu toată incapacitatea sa de a face faţă

ambianţei fizice şi sociale care îl încadrează, copilul poate trăi şi se poate iniţia pentru viaţă.
Pare foarte probabil că nici o altă instituţie nu poate îndeplini această funcţie în mod atât de
adecvat, decât dacă este o imitaţie mai mult sau mai puţin riguroasă a familiei, iar experienţa
arată că asemenea realizări păstrează întotdeauna caractere incomplete şi aleatorii.

Familia constituie primul mediu afectiv, social şi cultural al copilul. Familia este foarte
importantă în structurarea şi formarea personalităţii copilului. Părinţii influenţează copiii prin
concepţia lor despre lume şi viaţă, prin comportamentul lor în care acţionează temperamente,
atitudini, dorinţe, intoleranţe, etc. Mama influenţează dezvoltarea laturii afective, în timp ce
tatăl acţionează asupra identităţii şi autorităţii. Pârghia afectivă constituie liantul cel mai
preţios al personalităţii în familie, contribuind la construirea funcţiei reglatoare şi de
socializare în dezvoltare (apud. Sion Graţiela, 2003).

Familia ca mediu afectiv

Strânsa dependenţă a membrilor familiei face ca mediul familial să fie apt de a reacţiona la
trebuinţele iniţiale ale copilului şi favorizează prima elaborare a personalităţii şi a imaginii
sale despre lume. Primele experienţe în familie au caracter instructiv şi emoţional pe cât de
intens pe atât de puţin diferenţiat. S-a arătat că orice formă de cunoaştere la copil, este
precedată de o “cunoaştere emotivă” (apud. Mitrofan, I, Mitrofan, N, 1991).

Locul unde copilul învaţă să fie iubit şi să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să
realizeze această distincţie – este cadrul familial. Aici îşi găsesc satisfacţiile cuvenite
impulsurile sale primare, aici vor întâmpina ele frustrările inevitabile de dragoste, aici se vor
nuanţa ele prin jocul acomodărilor şi renunţărilor de tot felul. Familia este cadrul în care
copilul îşi va putea investi toate resursele emoţionale şi va învăţa treptat să le controleze.
Fiind un mediu mai ales afectiv, familia constituie o adevărată şcoală a sentimentelor; astfel
ea modelează personalitatea şi dinamismele sale fundamentale.

Familia ca mediu social

Relaţiile şi interacţiunile din cadrul familiei sunt mult mai numeroase decât par la
prima vedere. Familia încorporează adulţi şi vârstnici, tineri şi bătrâni, slabi şi puternici,
părinţi şi copii, fiinţe masculine şi feminine – toate unite prin legăturile vieţii duse în comun.
Copilul se găseşte introdus într-un eşantion divers de persoane, cu încrucişarea de generaţii şi
cu profunda solidaritate care leagă între ei pe toţi membrii. Poziţia de prim-plan a părinţilor,
relaţiilor dintre părinţi şi relaţiile pe care aceştia le stabilesc cu copilul formează baza pe care
el îşi elaborează schema fundamentală a perechii, a familiei. Acesta este motivul pentru care
cei mai mulţi părinţi educă aşa cum au fost educaţi, motivul pentru care este mai greu să
întemeiezi o familie fericită atunci când tu însuţi nu ţi-ai petrecut copilăria într-o astfel de
familie. Familia oferă copilului cadrul optim de a participa la o viaţă socială intensă şi variată,
înainte chiar de a fi conştient de această participare (Osterrieth, 1973).

Grupul familial joacă un rol important în descoperirea comportamentelor sociale de

bază. Aici se desfăşoară un joc continuu şi variat de acţiuni şi reacţii reciproce care asigură
simultan socializarea şi individualizarea copilului.

Familia ca mediu cultural

Chiar de la naştere, copilul este luat în întreţinere de părinţii care îl îngrijesc. La

conduita lor, el reacţionează şi se adaptează. Trăind în faţa ochilor lui şi asociindu-l la viaţa
lor, cei din jurul copilul îi arată efectiv cum se trăieşte, îi dezvăluie comportamentul uman. Nu
îi arată comportamentul uman în general, ci comportamentul lor, ca aparţinători ai unui grup
social bine determinat, trăind într-o epocă determinată. Copilul se naşte într-un cadru
prefabricat, determinat de o cultură dată a cărei experienţă este familială. După expresia lui H.
Piéron, 1959 (apud. Osterrieth, 1973) „nu este decât un candidat la umanitate”, starea umană
nu-i este garantată de simplele sale calităţi biologice. El se naşte polimorf, polivalent, plastic
şi nedeterminat şi nu se poate spune ce anume va deveni fără cultură. Copilul trebuie
umanizat, iar familiile sunt “fabricile” care produc, care formează personalităţile umane.
Copilul va deveni uman în acord cu formele de cultura pe care i le oferă familia.

Ca mecanism de reglare, familia eliberează pe de o parte copilul de starea sa de

inferioritate şi de inadecvarea sa integrală, ajutându-l să trăiască şi să stabilească schimburi cu
mediul ambiant. Pe de altă parte, conferă un cadru de referinţă afectiv, social, material, cadru
impregnat profund de o cultură după care el îşi va organiza aceste schimburi. Familia propune
modele umane pe care el le va imita şi de care se va diferenţia, devenind treptat nu numai
uman, dar şi personalitate autonomă caracteristică. Această triplă funcţie reglatoare,
socializatoare şi individualizatoare pare să fie specifică familiei deoarece ea se sprijină pe
strânsa dependenţă afectivă şi materială care leagă pe toţi membrii.