Personalitatea copilului

Premisele psihologiei copilului si a adolescentului se pierd in umbra secolelor,

caci ea are izvoare stravechi ce trebuie cauate in toate gandurile si experientele
legate de copil si adolescent, incepand cu zori umanitatii.
Comenius, Rosseau,Pestalozzi si Frobel, nume de rezonanta ale clasicismului
pedagogic, au fertilizat terenul pe care a germinat psihologia copilului, ca ramura
distincta a psihologei.
Fenomenul s-a petrecut la finele secolului al XIX-lea si inceputul secolului al
XX- lea, in consonanta cu efervescenta generala de asimilarea metodei
experimentale si, respectiv, a instrumentului statistic in psihologie.
Potentialitatea nedefinita , dar atat de promitatoare pe care o reprezinta
orice copil la nastere, devine realitate, numai daca traverseaza un proces complex
si indelungat de modelare, ce presupune interactiunea dintre ereditate, mediu si
educatie.

PERSONALITATEA COPILULUI.
De multe ori auzim expresii precum: "are o personalitate puternica", "desi e
mic, are personalitate", "tipa pentru ca are personalitate", "face crize de
personalitate" etc.
Multe dintre ele sunt rostite pe un ton mandru, altele pe unul acuzator. E clar
ca adultii care spun asta au ceva important de spus, de transmis, dar oare ce? Ne
propunem asadar sa ne lamurim un pic in privinta personalitatii si sa propunem
niste ipoteze legate de ceea ce ei vor sa spuna cand vorbesc despre personalitate.
Fireste ca fiecare om are personalitatea sa. Unii vad aceste caracteristici
personale inca de la copilul foarte mic, altii considera ca ele apar mai tarziu, in
copilarie sau in perioada adolescentei.
 Asta pentru ca anumiti oameni se raporteaza la caracteristici legate de
temperamentul persoanei, de modul mai energic sau mai calm de a fi, de a se
juca, de a cere, de a raspunde, de a reactiona la impulsivitate sau la sociabilitate,
cele care se vad de la varste foarte fragede, pe cand altii se raporteaza la caracter,
la aptitudini care fie apar, fie se formeaza mai tarziu.
De fapt, putem, din punct de vedere psihologic, sa ne raportam la
personalitatea copilului incepand de la nastere. Modul foarte diferit de a
reactiona al bebelusilor ne arata ca fiecare are un fel al lui de a fi. Unii adorm
singuri, altii au nevoie de mult ajutor din partea anturajului pentru a se linisti si
adormi.
Unii reactioneaza intr-un fel la singuratate, altii in alt fel.
Ceea ce pentru unii este ceva banal, pentru altii este o tragedie, unii se
adapteaza mai usor schimbarilor, pentru altii orice schimbare necesita efort si
produce multe probleme.
Toate aceste caracteristici se pastreaza cand copilul creste, ele nu au fost
legate de o anumita varsta si se manifesta in continuare, fireste in raport cu
activitatile specifice diferitelor etape prin care copilul trece.
Ceea ce este insa ignorat este ca aceste caracteristici ale copilului sau
adolescentului nu sunt in sine "bune" sau "rele". De multe ori cand se invoca
"personalitatea copilului", se vorbeste de fapt depre altceva. Incapatanare,
incapacitatea parintelui de a comunica cu copilul, violenta, nerabdare, toleranta
mai scazuta la frustrare, diferite reactii adaptative, modele de comportament etc.
Ele nu sunt calitati sau defecte, dar parintii se raporteaza la ele ca si cum ar fi.
Atunci ei incep sa se "lupte" cu o parte dintre caracteristicile copilului, sa incerce
sa le modifice si sa fie dezamagiti ca nu pot.
Formarea personalitatii copilului
Personalitatea copilului se formeaza in primii sapte ani de viata. Ambianta
si atmosfera in care se desfasoara viata. Ambianta si atmosfera in care se
desfasoara viata familiala sunt hotaratoare pentru conceptia pe care copilul
copilul si-o formeaza despre existenta si pentru si-o formeaza despre existenta si
pentru formarea caracterului sau.
 Activitatile pe care le desfasoara impreuna cu persoanele semnificative
constituie o sursa de experiente placute sau neplacute care contribuie la
formarea personalitatii copilului.
Experientele fericite ii vor da incredere in viitor, in timp ce cele neplacute il
vor face sa creada ca lumea este rea si neprimitoare. Parintii constituie primul
model pe care il urmeaza copilul. Daca simte afectiunea parintilor, copilul va fi
capabil sa arate afectiune si altora, la randul sau.
Daca este criticat pentru ceea ce este, copilul va fi afectat, increderea in
propria persoana va scadea, ajungand sa isi aprecieze propria valoare in functie
de aprecierile celorlalti. Printre lucrurile care pot afecta cel mai mult un copil se
afla conflictele repetate intre parinti. Conflictele pot avea la origine o serie de
probleme care privesc viata conjugala si de aceea este indicat sa le discutati in
absenta copiilor, intre patru ochi.
Copilul poate sesiza daca intre cei doi parinti exista pareri diferite si, la
randul lui, va specula acest lucru. O atitudine gresita este aceea si cand un parinte
face front comun cu copilul, impotriva celuilalt parinte. Pentru a determina un
copil sa adopte un anumit tip de comportament este nevoie de consecventa.
Copilul are nevoie de o structura familiala solida, de o atmosfera calma si
de supunere. Regulile pe care le stabiliti de comun acord il ajuta sa se simta in
siguranta. Drepturi si datorii au atat copiii, cat si parintii si de aceea acestea
trebuie discutate si negociate impreuna.
Climatul care este indicat sa predomine in familie este cel democratic, in
care regulile exista si se vegheaza ca ele sa fie aplicate. Dorintele copiilor sunt
ascultate si se tine cont de ele, comportamentele parintilor sunt stabile si toate
deciziile sunt luate in comun.
Personalitatea, in ansamblu, reprezinta modul de organizare a
caracteristicilor si insusirilor psiho-fizice si psihosociale ale persoanei.
Personalitatea cuprinde un ansamblu de componente precum: temperamentul,
caracterul, aptitudinile. Temperamentul este innascut, copilul se naste cu un
anumit tip de temperament, observabil inca de timpuriu, care reprezinta
ansamblul insusirilor diinamico-energentice ale personalitatii.
 Ele prescriu modul in care se va manifesta si va reactiona copilul.,
impulsivitatea, ritmul reactiilor, expresivitatea psihica (ritmul vorbirii, intonatia,
debitul, expresiile emotionale, etc). Spre deosebire de temperament, trasaturile
caracteriale se formeaza sub influenta educatiei intr-un subsistem relational,
valoric si autoreglator al personalitatii.
In privinta aptitudinilor, exista o interactiune permanenta intre ereditate si
mediu, iar absenta unui dintre factori, influenteaza evolutia celuilalt.
De exemplu, in cazul unui fond ereditar superior combinat cu un mediu
nefavorabil, foarte rar aptitudinea atinge un nivel inalt de dezvoltare. Daca un
copil cu un fond ereditar foarte bun in aptitudinea pentru muzica se naste si
creste intr-un mediu nefavorabil, in care nu are oicazia sa-si exerseze si sa-si
dezvolte aptitudinea, nu va ajunge niciodata la performante in acest domeniu,
oricat de buna ar fi inzestrarea.
In prima copilarie, perioada anteprescolara (1-3 ani) copilul este integrat in
relatiile grupului familial, traieste conflicte si stari de confort psihic, in functie de
regulile familiei, orarul acesteia, stilul de viata impus, atentia acordata nevoilor
copilului si atitudinea generala fata de acesta.
In prima parte a acestei perioade, copilul nu face diferenta intre sine si
mediu, intre sine si persoana care il ingrijeste. De aceea, de modul in care mediul
va raspunde nevoilor sale depinde intr-o mare masura dezvoltarea sa ulterioara,
modul in care se va autopercepe si va percepe lumea., ca fiind securizanta, sau
frustranta.
Daca persoana care ingrijeste copilul este insesnibila la nevoile sale, il lasa sa
planga atunci cand ii este foame, cand doreste sa fie mangaiat sau nu se simte
bine, va percepe mediul ca fiind nesigur si infricosator. Daca , insa, se raspunde cu
promptitudine dorintelor sale, copilul va dezvolta un sentiment de incredere si
siguranta care se va reflecta mai tarziu in felul in care relationeaza.
. Copilul invata limbajul, iar catre sfarsitul acestei perioade este deja capabil sa-si
exprime dorintele, temerile, curiozitatile.
In jurul varstei de doi ani, copilul trece printr-o faza de impulsivitate si
agresivitate, doreste sa-si impuna vointa, sa obtina cu orice pret ceea ce isi
doreste, testeaza limitele adultului, traversand o perioada de opozitie, in urma
careia se contureaza propria identitate.
Parintii au in aceasta etapa, un rol deosebit de important, prin modul in care
gestioneaza comportamentele copilului- cu rabdare si intelegere, trasand in mod
ferm si non-agresiv limitele, si , mai ales, cu multa dragoste.
Deosebit de important in aceasta perioada este jocul: prin intermediul sau,
copilul interactioneaza cu obiectele, ia contact cu mediul inconjurator,
dobandeste primele cunostinte procedurale si isi structureaza primele experiente
de roluri si situatii. Astfel se dezvolta sociabilitatea, conduitele devin mai
coerente, invata sa coopereze in cadrul grupului, in timp ce se joaca in tovarasia
altor copii, interiorizeaza regulile.
Varsta prescolara
Avand in vedere polivalenta ei de fiintare, precum si tonalitatea impetuoasa
si ingenua a trairilor, perioada prescolara constituie, pe drept cuvant “varsta de
aur” a copilariei
Odata cu intrarea copilului in gradinita, orizontul sau existential se dilata
deosebit de mult. Acest “gradinarit psihosocial”, despre care vorbeste S.Pfister
nu diminueaza deloc importanta educatiei in familie, fenomen bine sintetizat in
expresia banala, dar elocventa, care I se atribuie varstei si anume: “ cei sapte ani
de acasa”.
Reperele psihologice fundamentale, ce dau contur si individualitate celei de a
doua copilarii, sunt activitatea de baza (joc) si respectiv, tipul relatiilor in care
este antrenat individul ( concret, se produc nuantari in relatiile lui interfamiliale
si o diversificare a celor extrafamiliale, cee ace conduce la cristalizarea
identitatii sale primare).

Subetapizand aceasta perioada se obtin urmatoarele secvente:

-a prescolarului mic (3-4 ani)
-a prescolarului mijlociu (4 ani)
-a prescolarului mare (5-7 ani)
La varsta prescolara se pun bazele personalitatii copilului, asa cum arata
G.W.Allport (1981) incepe sa dobandeasca caracteristici de “proprium”, adica de
unicitate.Astfel, pe fondul unui anumit tip temperamental, care are o
importanta filiatie ereditara, se schiteaza primele trasaturi caracteriale positive,
generate de joc sau de alte activitati collective: initiative, independenta,
hotarare, stapanire de sine, harnicie, perseverenta etc.
Copii prescolari au nevoie nu numai de teluri immediate , ci si de evaluari
prompte si frecvente din partea adultului. De asemenea este foarte important
sa li se ofere cat mai multe ocazii cand sa guste din bucuria succesului, caci
numai asa se poate dezvolta o arma eficienta in fata inevitabilelor nereusite.
Formarea caracterului la prescolar are o motivatie practica si presupune, mai
ales , adeziune affective decat rationala la normele morale. Asa cum remarca
Piaget (1964) morala micii copilarii are un caracter heteronom, deoarece sub
acest aspect individul se lasa pilotat de rigorile impuse de parinti sau de alte
personae respectate.
Educatoarea are un rol crucial in dezvoltarea constiintei morale, in
constientizarea regulilor si a normelor collective de conduita. In cea de a doua
copilarie apar si primele aptitudini speciale. Primele care se manifesta sunt cele
din domeniul muzical (Mozart, Haydin, Chopin, Enescu) dar si in literature
(Goethe,Goldoni) pictura (Rafael)

In perioada prescolara are loc o intensa dezvoltare psihica , avand in prim

plan contradictiile dintre solicitarile externe si capacitatile interne. Copilul incepe
gradinita, comunicativitatea si sociabilitatea se dezvolta este nevoit sa se
adapteze unui nou mediu, cu reguli si cerinte. Are loc o crestere a intereselor ,
aspiratiilor si aptitudinilor . Se face trecerea de la perioada de egocentrism, in
care copilul este axat pe satisfacerea necesitatilor, la activitati care devin mai
complicate, implicand amanare, a tine cont de reguli, a astepta randul, etc. Se
dezvolta autonomia, copilul capata sentimentul propriei competente, capacitati,
in special prin compararea cu ceilalti, moment in care pot interveni sentimente de
inferioritate,care il pot insoti pana la varsta adulta, daca nu I se explica despre
diferentele dintre oameni si nu I se pun in valoare propriile calitati.
 Are loc identificarea cu modelele parentale, in special cu parintele de acelasi
sex, de la care imprumuta comportamente, atitudini, iar mai tarziu, identificarea
isi largeste aria si la alte persoane reale sau personaje fictive. Activitatea de joc
este in continuare cea mai importanta in dezvoltarea personalitatii, prin rolurile si
subiectele pe care le abordeaza copilul, imitand ceea ce deja cunoaste, sau
testand noi roluri pe care le poate considera compatibile cu sine. In aceasta
perioada copilul isi manifesta aptitudinile care, daca sunt identificate si sustinute,
pot deveni o cale de a obtine succes. In perioada scolara intervine un nou ciclu de
readaptare la un nou mediu in care cerintele sunt crescute.
Vartsta cuprinsa intre 6/7-10/11 ani reprezinta “cantecul de lebada “ al
copilariei, cand miturile care au populat acest univers mirific (inclusive cel al lui
Mos Craciun) se destrama treptat. De aceea aceasta etapa a fost denumita si
copilaria adulta sau maturitate infantile ( M.Debesse, 1981, p.61).
Intrarea in scoala il plaseaza pe copil sub influenta fortelor iradiante ale culturii
Deosebirea scris-cititului si al calcului aritmetic restructureaza substantial
capacitatea de cunoastere a individului.Dar impactul cu aceasta realitate
incoloradin punct de vedere afectiv, pe care i-o ofera scoala, semnifica si o
autentica infuzie de realism, ce ii va redimensiona intreaga personalitate si
odata cu aceasta si imaginea despre lume , altii si sine.
Oricat de mult il mai fascineaza jocul, acesta cedeaza din teren activitatii de
invatare.
Copilul invata acum sa faca fata competitiei si are nevoie de tot sprijinul
familiei, invata lucruri noi despre sine si ceilalti. Familia ocupa un loc important in
modul in care se structureaza personalitatea copilului, tulburarile care apar in
echilibrul afectiv al parintilor pot provoca tulburari in dezvoltarea normala a
copiilor. In acest sens, copilul are nevoie de o structura familial asolida, echilibrata
afectiv, care sa-I ofere modele optime dezvoltarii. Neantelegerile dintre parinti,
certurile, abuzurile, despartirile, afecteaza echilibrul afectiv al copilului si au
urmari in planul dezvoltarii personalitatii.
Exemplul personal al parintilor este mai puternic decat ceea ce ii spun
copilului, regulile trebuie sa fie pertinente iar limitele clare, insa nu rigide. A tine
cont de nevoile copilului, a-l respecta ca individualitate distincta, cu nevoile si
dorintele sale, cu preferintele si atitudinile sale reprezinta un mod de a-I permite
sa-si dezvolte propria personalitate intr-un mod armonios.

Bibliografie: Anca Munteanu -Psihologia copilului si a adolescentului.Editura

EUROBIT Timisoara