PREVENIREA VIOLENȚEI ÎN ȘCOALĂ

Violența este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Fiind o problemă delicată,
luarea în stăpânire a fenomenului violenței nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele,
originile, formele de manifestare și posibilitățile de prevenire. Problema violenței în școală trebuie
să devină o temă de reflecție pentru toți cei implicați în actul educațional. Y. A. Michaud dă o
definiție a violenței - „Violența apare atunci când, într-o situație de interacțiune, unul sau mai mulți
actori acționează de o manieră directă sau indirectă, aducând prejudicii altora în grade variabile, fie
în integralitatea lor fizică, fie morală, fie în participările lor simbolice și culturale.”
Violența școlară este un fenomen larg, ce reperează două tipuri, respectiv violențele
obiective, care sunt de ordinul penalului (crime și delicte) si violențele subiective, care sunt mai
subtile, țin de atitudine și afectează climatul școlar. Aici sunt incluse atitudinile ostile, disprețul,
umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politețe, refuzul de a participa la ore, la alte activități, ceea ce
unii autori numesc atitudini antișcolare. O formă de violență extrem de răspândită în mediile școlare
este violența verbală. Englezii folosesc termenul bullying pentru a desemna atât atacurile verbale,
cât și intimidările (presiunea psihică) exercitate prin amenințări, injurii, umilințe.
Violența perturbă grav mediul școlar. Ea conduce la o deteriorare a climatului în școală,
afectează raporturile elev- elev și elev –profesor, generând sentimente de insecuritate, de teamă, de
angoasă, care influențează negativ dezvoltarea normală a elevului.
Fenomenul violenței școlare se întinde pe o scară largă, de aceea rolul cadrului didactic în
prevenirea unor manifestări de acest gen este foarte important. Originea acestui fenomen se află
într-o multitudine de factori. Cauzele acestui fenomen trebuie căutate în exteriorul școlii, dar și
în interiorul ei. Cadrul didactic trebuie să cunoască faptul că trăsăturile de personalitate ale elevului
sunt și ele în strânsă legătură cu comportamentele violente. Astfel, între factorii psihologici
implicați în etiologia faptelor de violență ,se menționează trăsăturile de natură egocentrică,
diminuarea sentimentului de responsabilitate, instabilitatea emoțională, slăbiciunea mecanismelor
voluntare, de autocontrol. La toate acestea se adaugă problemele specifice adolescenței. Aceasta
deoarece adolescența este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic și social. În
această perioadă atât de dificilă, dialogul părinți –copii , dar și profesor –elevi este absolut necesar.
Copilul dorește să fie înțeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă, dar, de cele mai multe
ori nu recunoaște și nu exprimă acest lucru. Nu întâmplător, Dardel Jaouadi afirma că violența în
școală pleacă în primul rând, de la un deficit de comunicare.
 Școala, dar și familia trebuie să cunoască faptul că, a lupta împotriva acestui fenomen,
înseamnă a ameliora calitatea relațiilor dintre profesor- elevi, elevi-elevi, părinte-copil, precum și
comunicarea între toate persoanele implicate în actul educațional.
De foarte multe ori, comportamentele violente ale elevului își pot avea originea și într-un
management defectuos al clasei școlare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor
educaționale la o populație școlară considerabil schimbată. Studiile de specialitate arată că, prima
dorință a educatorului este de a-și exercita puterea. Dând curs acestei dorințe, el poate influența
negativ relația cu elevul, deoarece va căuta să-l mențină într-o situație de dependență, de
subordonare. Același lucru se poate întâmpla și cu familia copilului. Astfel, educatorul și părintele,
pot recurge la diferite modalități de coerciție, descurajând formarea unei personalități autonome,
independente. Cercetările au demonstrat faptul că, în familiile și în grupurile conduse autoritar ,se
acumulează tensiuni, frustrări ce determină comportamente agresive, ostilități între membrii
grupului.
Acesta este momentul în care pot să apară conduite violente, ce se traduc în depresii, spirit
de revanșă, manifestări de provocare, dispreț față de alții, lipsă de interes față de viață în general.
Această situație îl rănește pe individ, îi afectează imaginea pe care o are despre propria valoare și,
de aceea, el încearcă să-și ia revanșa într-un fel.
Este foarte important ca educatorul să aibă o bună pregătire psihopedagogică, astfel încât să
nu abuzeze de măsuri disciplinare, de pedepse care pot influența climatul și calitatea vieții școlare.
Orice profesor și părinte trebuie să știe că pedeapsa ca remediu nu are efecte pozitive decât în mod
circumstanțial și pe termen scurt. De cele mai multe ori, ea produce reacții emoționale negative,
creează tensiuni, anxietate, frustrări, conflicte și deteriorarea relațiilor profesor-elevi, dar și părinte
–copil. Școala, dar și familia trebuie să își asume rolul de prevenire și de stăpînire a fenomenului
violenței. În literatura de specialitate se vorbește despre două tipuri de prevenție, care se
completează reciproc
a) o prevenție primară, care se poate realiza foarte ușor de către fiecare profesor și părinte și se
referă la dezvoltare unei atitudini pozitive față de fiecare elev / copil, exprimarea încrederii în
capacitatea lui de a reuși, valorizarea efortului elevului, toate acestea reducând riscul apariției
violenței

b) o prevenție secundară, ce pleacă de la faptul că școala/ familia reprezintă premisa dezvoltării

intelectuale și afective a copilului. Educatorul și părintele, printr-o observare atentă, poate repera
efectele unor violențe la care copilul este supus în interiorul și în afara mediului școlar. Astfel, se
pot lua măsuri de ajutor și de protecție care să vizeze înlăturarea cauzelor abuzurilor și reducerea
tulburărilor somatice, psihice, comportamentale induse prin violență.
 La acestea două se poate adăuga și o prevenție terțiară, ce are în vedere sprijinul direct adus
elevilor/copiilor care manifestă comportamente violente. Aceasta urmărește prevenirea recidivei
și adoptarea unor măsuri după producerea comportamentului violent. De aceea, și în cazul acestor
elevi, trebuie ca educatorul să -și mențină așteptările pozitive față de ei, să le dezvolte sentimentul
de apartenență la un grup, să-i integreze în activitățile grupului, împiedicând astfel cronicizarea
tulburărilor provocate de violență și eventuala transmitere a lor de la o generație la alta. Atât
școala, cât și familia trebuie să pornească de la următoarele obiective: observarea atentă a
comportamentului elevului, pentru o mai bună înțelegere a cauzelor actelor de violență,
ameliorarea comunicării cu elevii/ copilui care manifestă comportamente violente și stabilirea unor
relații de încredere, detensionarea conflictelor încă de la apariția lor, dezvoltarea parteneriatului
școală –familie, colaborarea cu alte instituții specializate, cu consilierul școlar, cu profesorul
diriginte. În concluzie, rolul școlii și al familiei trebuie să se manifeste sub forma unei atitudini de
evaluare, care să implice o judecată a faptelor elevului/ copilului, prin raportare la norme și valori, o
atitudine de suport, de susținere, care urmărește încurajarea elevului pentru a depăși situația dificilă
pe care o traversează, o atitudine de comprehensiune, ce reflectă efortul educatorului/ părintelui de
a-l asculta, de a-i înțelege problema.

BIBLIOGRAFIE:

Banciu D., Voicu M.,-Introducere în sociologia devianței,1985, București, Editura Științifică și

Enciclopedică

Radu, I., -Psihologie socială, 1994, Cluj- Napoca, Editura Exe.

Mitrofan, N., -Agresivitatea , 1996, Iași, Polirom