Programul de formare „ProActiv.

Prevenție și intervenție în
școală, în situații de violență și bullying“

Modulul 3. Intervenție și prevenție în situații de violență, bullying și

cyberbullying. Strategii, tehnici, metode

Conținuturi tematice:
Tema 1. Argumente cu privire la necesitatea intervenției și a prevenției
în situații de violență, bullying, cyberbullying. Realitatea din școli
Tema 2. Intervenția în situații de bullying
Tema 3. Intervenția în cyberbullying
Tema 4. Prevenția în situații de bullying

Tema 1. Argumente cu privire la necesitatea intervenției și a prevenției în situații de

violență, bullying, cyberbullying. Realitatea din școli
Subtema 1.1. Stima de sine și bullying-ul
Subtema 1.2. Ce se întâmplă în școli?

1.1. Stima de sine și bullying-ul

Consecințele violenței, bullying-ului și cyberbullyng-ului asupra celor implicați sunt un prim
argument asupra necesității prevenției și intervenției prompte, profesioniste, adecvate. Un argument
semnificativ în susținerea responsabilității școlii în raport cu aceste fenomene este dat de impactul lor
asupra stimei de sine a elevilor.
Orice acțiune umană, pentru a avea șanse de reușită, se bazează pe stima de sine a celui care o
întreprinde. În acțiunile legate de învățare (ca „motor“ al oricărei școli și al progresului societății),
încrederea unui copil în propriile posibilități întreține procesul. Dar încrederea sa se bazează pe cum
anticipă el posibilitatea de a derula și finaliza cu succes acțiunea („cred că aș putea/ nu aș putea să ...“).
Asta explică de ce mulți copii cu stimă de sine scăzută nici măcar nu încearcă să abordeze o sarcină de
învățare, percepută ca fiind peste posibilitățile lor. Sunt cei care, mai târziu, se declară mulțumiți că nu
rămân corigenți, că trec clasa...Încrederea în sine este trăită afectiv nu numai în sarcini de învățare, ci în
orice tip de acțiune în care copilul este implicat. Succesul în învățare, în școală și în viață depinde de
capacitățile intelectuale, emoționale și sociale ale copilului. Dacă el se confruntă cu o agresiune la care
nu știe sau nu poate să-i facă față, încrederea sa în sine este afectată. Implicit stima de sine și, pe termen
lung, imaginea de sine - „sunt incapabil să...“. Acest sentiment al neputinței se cronicizează și se transferă
asupra altor aspecte ale vieții sale, afectând, printre altele, și învățarea. Cu alte cuvinte, lipsa de prevenție
1
și de intervenție în școli în ceea ce privește violența/bullying-ul ricoșează în dimensiunea cognitivă a
dezvoltării copilului, în învățare, în rezultate, în eforturile din ce în ce mai mari pe care profesorii sunt
nevoiți să le facă.
Un copil cu stimă de sine scăzută (și care se va evalua negativ în ceea ce este și poate face) va fi un
adult ce se va confrunta cu numeroase dificultăți: se va îndoi permanent de sine, va ceda presiunii altora,
se va simți inutil sau chiar inferior și va trăi emoțional aceste situații în maniere extrem de disfuncționale
(anxietate, depresie, consum de substanțe etc.). La antipod, un adult cu stimă de sine ridicată (care se va
evalua pozitiv), va fi un adult încrezător în capacitatea sa de a lua decizii și de a acționa, își va asuma
responsabilitatea faptelor sale, va face mai ușor față schimbărilor și provocărilor, nu va ceda ușor în
situațiile în care greșește, e dezamăgit sau respins.
Stima de sine este uneori confundată cu trăsături de caracter de tipul aroganței, îngâmfării, infatuării
și chiar cu lipsa de respect în relații. Nimic mai fals, deoarece aceste trăsături provin din modelele de
viață la care copiii sunt expuși (și care, prin atitudinile lor, reflectă dispreț și invidie în relațiile cu ceilalți),
în timp ce stima de sine se dezvoltă strict în raport cu ceea ce știe și ceea ce poate copilul în mod real
(competențele lui dobândite și dezvoltate permanent). Așadar, cu cât stima de sine e mai ridicată la copil
și se bazează pe propriile reușite, cu atât el e mai competent și mai pregătit pentru viață. Stima de sine e
o atitudine ce se învață, poate fi educată. Atunci când se întâmplă acest lucru, în corelare cu alte abilități
și atitudini legate de valoarea personală, copiii pot face față situațiilor de violență/bullying.
Laudele nemeritate, lauda de sine indusă în mod fals nu dezvoltă stima de sine, dar pot induce repere
eronate legate de autoeficacitate. Șubredul sentiment de mândrie poate genera dispreț față de ceilalți,
acesta fiind unul dintre sursele de producere a violenței/bullying-ului. Agresorii nu au o stimă de sine
pozitivă, nu sunt cu adevărat mândri de reușitele lor. Pe fondul lipsei unor abilități emoționale și sociale,
sunt geloși pe reușitele celorlalți, se simt singuri, ignorați și caută compensări facile. Din combinația
disprețului cu neputința și rușinea apare violența. Asociată cu răzbunarea, în contextele în care nu este
stopată, poate escalada până la forme atât de grave încât să rănească și să ucidă (ca în situațiile din USA
de adolescenți ce declanșează atacuri armate în școli sau de adolescenți ce recurg la suicid, pe fondul
bullying-ului).
Violența și bullying-ul nu sunt fenomene inevitabile în școală. Deși mulți adulți de azi consideră că
ele existau și pe vremea copilăriei lor, minimalizând astfel impactul scestora (pe principiul „dacă eu le-
am supraviețuit, toată lumea poate“), aceiași adulți nu au fost cu adevărat în ipostaza de a vorbi cu un
specialist despre efectele produse de violență, respectiv de bullying, prin urmare generalizarea opiniei
lor este complet eronată.
La fel de adevărat este faptul că, în prezent, cadrele didactice din școli sunt, pe de o parte, copleșite
de multitudinea de sarcini de serviciu și, pe de altă parte, în dificultate de a lucra pentru bunăstarea
emoțională a copiilor. Centrarea excesivă pe instrucție (predare-învățare-evaluare), încorporarea
tehnologiei în actul didactic, formarea continuă, comunicarea cu părinții sunt „pilonii“ activităților
zilnice, iar complexitatea lor pare să nu mai lase timp pentru componenta esențială a misiunii școlii:
educarea copiilor/tinerilor. Fără de care, oricâtă cunoaștere s-ar livra, nu ar fi cu adevărat suficientă pentru
ceea ce se dorește de fapt – viitori adulți bine adaptați, inclusiv din punct de vedere emoțional și social,
la realitatea vieților lor, în toate impostazele acesteia (de cetățeni, angajați într-o profesie, parteneri într-
un cuplu, părinți etc.).
1.2. Ce se întâmplă în școli?
a) Sunt ignorate multe comportamente ale elevilor ce reflectă violență/bullying.
A nu ignora astfel de comportamente presupune a acorda timp pentru a reacționa corespunzător.
Acest timp este „rupt“ din activitatea de bază a profesorului din timpul orelor de curs. Dacă respectivele
comportamente sunt observate în pauze, puținul timp de respiro al cadrului didactic dispare. Prin urmare,
există o tendință des răspândită de a interpreta comportamentele elevilor ca fiind mai puțin grave, minore,
nesemnificative. Însă orice copil este conștient de faptul că nu procedează corect, că acel comportament
2
al său a încălcat o limită socială. Faptul că un adult din proximitatea sa alege să nu îl „vadă“ este
interpretat ca fiind o posibilitate tentantă de a repeta comportamentul, pentru a-l testa în continuare pe
adult. Devine chiar amuzant să fenteze adulții, să scape „basma curată“ și să persevereze pentru a-și
demonstra puterea și influența în grup. Treptat, atmosfera din clasa respectivă devine tot mai dificil de
suportat pentru ceilalți, iar dificultățile de intervenție ale cadrelor didactice – tot mai mari. Pe termen
lung, agresorii pot considera că sunt în măsură să acționeze fără opreliști (și din adolescență devin
cunoscuți ai organelor de ordine pentru delincvență juvenilă, ca preambul al infracționalității din viața
de adult). În cazul celor agresați, impresia că sunt complet neapărați, la cheremul oricui, induce un
sentiment profund de insecuritate, ce se transferă apoi în forme diverse în relațiile interpersonale și în
percepțiile lor cu privire la ceea ce se întâmplă în societate.
Orice comportament agresiv trebuie sesizat și oprit. Orice plângere de
agresiune trebuie investigată.
b) Îndeosebi în cazul bullying-ului, există cadre didactice care neagă existența situațiilor în școala în
care își desfășoară activitatea.
Practic, negarea situațiilor de bullying este imposibilă. Frecvența lor poate însă să difere de la o
școală la alta. Chiar și în școlile unde situațiile sunt extrem de rare, e necesară abordarea vigilentă, prin
acțiuni de prevenire, comunicând permanent copiilor și părinților că respectul și nonviolența sunt valorile
fundamentale ale instituției și desfășurând acțiuni în școală ce reflectă valorile respective.
Acțiunile de prevenire a violenței trebuie să fie întreprinse constant,
pentru ca starea de bine să devină o realitate permanentă a școlii.
c) Sunt „acoperite“ (ascunse) multe din comportamentele ce reflectă violență/bullying.
Directorii școlilor se confruntă cu factori de presiune (din partea sistemului, a părinților, a mass-
mediei) ce îi pot face să abordeze inadecvat situațiile de violență/bullying, de teama repercusiunilor
(legate de imaginea instituției, de teama de a nu fi demiși în contextul lipsei de intervenție anterioare
apariției unei plângeri). Devin defensivi, dezvoltă acțiuni lipsite de etică și de responsabilitate, chiar cu
riscul confruntării în instanțe cu persoanele nemulțumite de deciziile lor. Între timp, agresorii își continuă
nestingheriți faptele.
Orice comportament agresiv trebuie asumat și abordat profesionist la
nivelul școlii.
d) Lipsește cunoașterea în detaliu a specificului fenomenelor de violență/bullying.
Formalismul în dezvoltarea profesională a cadrelor didactice conduce la o minimalizare a
importanței acesteia. Strict legat de cele două fenomene, cadrele didactice abordează superficial aspecte
esențiale legate de cunoașterea lor, precum cauzele și consecințele fiecăreia, modalitățile de
prevenție/intervenție. Pot ajunge că considere că și copilul agresat e vinovat. Pot generaliza niște
sancțiuni sau nu sancționează comportamentele intimidante și umilitoare, interpretându-le eronat ca pe o
joacă de putere. Pot face confuzii, pot eticheta nepermis participanții, pot transmite mesaje eronate, pot
amplifica urmările, fără să-și dea seama. În multe cazuri, neconștientizarea lipsei de cunoaștere, în
combinație cu autosuficiența („știu eu mai bine ce e de făcut, am rezolvat eu situații mai grave“) îi
împiedică să solicite sprijin specializat sau să colaboreze cu colegii. La acestea se adaugă și faptul că,
atunci când sunt întrebați cu privire la ceea ce se întâmplă într-un posibil caz de bullying, elevii tind să
nu recunoască situația deoarece:
- Nu au încredere în capacitățile adulților de a gestiona situația.
- Chestionarea se produce în prezența copilului care agresează.
- Rușinea socială ca urmare a neimplicării sau a trăirii sentimentelor de neputință este ridicată.
Informarea permanentă în privința violenței/bullying-ului este o datorie
profesională și umană, deoarece reflectă grija față de copii.

3
e) Se încearcă soluții consumatoare de timp și total ineficiente (ex.: discuții cu cel care a agresat,
medierea în bullying).
Discuțiile cu elevul care a agresat nu au nicio relevanță dacă agresiunea continuă după aceste discuții,
prin urmare e necesar să se verifice, după o primă intervenție, dacă agresiunea s-a repetat sau dacă nu
îmbracă și alte forme. De asemenea, sunt necesare și alte intervenții, cum ar fi schimbări de program
(ex.: permisiunea acordată copilului agresat de a pleca mai devreme de la școală, utilizarea decalată a
vestiarelor la sport), supravegherea constantă prin intermediul altor elevi/adulți, oferirea ajutorului pe
probleme legate de stima de sine, dezvoltarea rezilienței la copilul agresat etc. Oferirea unui mediu sigur
nu se produce printr-o simplă discuție. Medierea între părți este, de asemenea, inutilă, deoarece ea se
bazează pe recunoașterea propriei responsabilități și pe concesii reciproce, ori un copil agresat (chiar
dacă răspunde inadecvat agresiunii) nu poate fi considerat responsabil și nu poate să vorbească deschis
despre trăirile sale, în prezența celui care l-a agresat.
Soluțiile în situații de violență/bullying sunt strict individuale și impun un
principiu de bază: protecția celor implicați.
f) Sancțiunile sunt fie neaplicate, fie eronat aplicate.
Mecanismul de aplicare a sancțiunilor este greoi, descurajant din punct de vedere administrativ și,
prin urmare, evitat pe scară largă. Dacă aceste impedimente sunt, într-un final depășite, pot să apară alte
elemente perturbatoare – nemulțumirea părinților (pe fondul lipsei de comunicare constantă și adecvată
cu aceștia), atitudini nepotrivite ale profesorilor (de la etichetarea copilului, nu a comportamentului său
și până la forme diverse de abuz, cum ar fi cele legate de evaluare cu scop de pedepsire sau de excludere
a elevului care a agresat din activitățile clasei). Se înregistrează și situații în care sancțiunea nu este nici
măcar invocată, dacă elevul aparține unei anumite familii sau este un elev cu rezultate foarte bune la
învățătură. Favorizarea unor elevi, dincolo de aspectul discriminativ, creează premise puternice pentru
extinderea violenței/bullying-ului („dacă lui nu i s-a întâmplat nimic, nici pe mine nu mă vor sancționa“).
Sancționarea agresorilor, indiferent de statutul lor în școală, diminuează
incidența cazurilor de violență/bullying.
g) Școlile evită comunicarea cu părinții elevilor implicați.
Comunicarea părinților cu cadrele didactice în situațiile dificile în care se află copiii lor este îngreunată
datorită numeroaselor implicații, cele mai multe de natură emoțională – dorința de protecție a părinților
îi poziționează automat defensiv, lipsa de cunoaștere în ceea ce privește problema, propriul istoric în
relația cu școala etc. Nici cadrele didactice nu reușesc să transmită cele mai potrivite mesaje, alimentând
practic dificultățile părinților. Însă evitarea comunicării amplifică problemele, fără a se ajunge la
aspectele esențiale ce trebuie precizate familiilor elevilor: faptul că se lucrează din prima clipă la soluții
privind siguranța imediată a copiilor implicați, că acestora li se va acorda toată asistența necesară
depășirii incidentului, că să se vor adopta toate măsurile necesare în situația respectivă.
Comunicarea eficientă cu părinții face parte din măsurile de intervenție
în situații de violență/bullying.

4
Tema 2. Intervenția în situații de bullying
Subtema 2.1. Construirea de relații profunde cu copiii
Subtema 2.2. Sprijinirea copiilor să vorbească despre bullying

2.1. Construirea de relații profunde cu copiii

Din nefericire, multitudinea de sarcini zilnice ale unui profesor, ce ajunge să ocupe majoritatea
timpului și să implice multă energie și efort, face ca relația autentică și profundă cu copiii să devină dificil
de creat și menținut. Această relație este însă condiția esențială a oricărei schimbări profunde pe care un
adult o poate genera la un copil. Se bazează pe interacțiuni pozitive repetate și consecvente, bazate pe
încurajare. Transmite copiilor că ne pasă de ei, funcționând asemeni unui radar – dacă ei simt că le
acordăm suficient timp, îi ascultăm, încercăm să-i înțelegem și îi luăm în serios, vor răspunde pozitiv.
Ce înseamnă a acorda timp unui copil? Pur și simplu înseamnă a ne rupe din acțiunea pe care o
desfășurăm în acel moment și a ne îndrepta toată atenția acelui copil care pare că o cere. Sarcina pe care
o aveam de efectuat (ex. o secvență didactică ce necesită predare, evaluarea, recapitularea înaintea unui
test etc.) va fi tot acolo și va putea fi reprogramată. Însă ignorarea nevoii stringente a copilului (în
detrimentul acțiunii pe care o aveam de făcut) va avea costuri pe termen lung: copilul se va îndepărta
afectiv de noi și va găsi alte mijloace pentru a ne atrage atenția, de cele mai multe ori inadecvate (încălcări
repetate ale regulamentului școlar). Cu alte cuvinte, costul investiției de timp într-un copil previne
comportamente ce pot deveni grave. Pentru toți copiii care au nevoie să se simtă conectați cu profesorii
lor, zâmbetul la intrarea în sala de clasă, salutul cordial și contactul privirii atunci când le vorbim sunt de
neprețuit. Sunt baza dezvoltării încrederii și a celorlalte comportamente esențiale procesului de învățare
– atenția, interesul, acceptarea profesorului .
Lipsa de disponibilitate a profesorilor în relația cu copiii îi însătrinează pe aceștia de adulții din
școală. Consecințele sunt următoarele:
- Elevii care agresează o vor face în continuare, deoarece nu întâmpină dezaprobare din partea
unui adult important pentru ei.
- Elevii care sunt agresați nu simt că există cineva pe care să se poată baza, capabil să intervină
și să îi sprijine.
- Elevii martori nu au la cine să apeleze pentru a semnala ce au văzut.
Atunci când un profesor spune, de cele mai multe ori îndreptărțit fiind, că nu are timp suficient pentru
a construi o relație cu fiecare copil, de fapt e necesar să înțeleagă că are de ales. Fie acordă timp copiilor
ce au nevoie și le transmite asta, dezvoltând proactiv comportamente benefice, fie acei copii oricum îi
vor solicita mai mult timp, mai târziu, pentru a interveni în situații mult mai dificile, posibil și mai greu
de controlat.
2.2. Sprijinirea copiilor să vorbească despre bullying
Copiii agresați evită în general să vorbească despre bullying, iar acest aspect face parte din
caracteristica fenomenului. Se întâmplă acest lucru din mai multe considerente:
- Consideră că au făcut ei ceva greșit de sunt în situația aceasta. Nu știu exact ce anume și
trăiesc un sentiment de inadecvare între ce simt să sunt și ce li se întâmplă. Dacă ar vorbi
despre agresiune, și-ar expune acest sentiment, lucru ce subminează și mai mult încrederea în
sine.
- Trăiesc rușine și umilință. Dacă ar vorbi despre agresiune, ar retrăi aceste emoții.
- Le este teamă ca nu cumva să înrăutățească situația spunând-o unui adult, deoarece cred că
sunt niște pârâcioși în ochii celorlalți.

5
 Cum îi facem pe copii să se simtă în siguranță și să vorbească despre bullying?
a) Primul pas: ascultăm cu atenție
De obicei, în încercarea lor de a rezolva problemele copiilor, profesorii mai mult vorbesc
decât ascultă. Ei explică, dau feedback, oferă sfaturi, povestesc experiențe pe care le apreciază
ca fiind utile din punct de vedere educativ. Toate acestea par adevărate predici în ochii copiilor.
Și nu par deloc să le aprecieze. În schimb, e mult mai util:
- Să rămânem în liniște, încercând să fim cât mai atenți și concentrați. Nimic din ce ne-ar
putea distrage (alți copii, colegi, telefoane etc.) nu trebuie să întrerupă asta. La nevoie,
ne putem retrage cu copilul într-un spațiu în care să nu fim deranjați.
- Să rămânem receptivi la ce are de spus copilul. Presupune să nu ne grăbim să tragem
în minte niște concluzii, înainte de a asculta tot ce are el de spus.
- Să manifestăm sprijin și empatie, asigurându-l pe copil că nu e singur, că îi suntem
alături. Valorificăm prin aceste atitudini faptul că el și-a făcut un curaj imens de a ne
vorbi, în pofida sentimentului de inadecvare, a temerilor, a rușinii.
- Să adresăm cu grijă (noninvaziv) întrebări deschise, pentru acei copii care au tendința
să vorbească foarte puțin, pentru că sunt reticenți sau derutați.
De multe ori ceea ce spune un copil agresat poate declanșa emoții puternice
profesorului. Se poate simți panicat, mai ales atunci când agresiunea datează de mult timp și
e diversă ca forme de manifestare. Se poate simți depășit, pentru că, pe moment, nu știe cum
ar putea să intervină efectiv în sprijinul copilului. Prin urmare, poate trăi sentimente de vină,
frustrare, confuzie. În situația în care trăim aceste emoții ca urmare a relatării elevului e necesar
să punem în aplicare al doilea pas.
b) Al doilea pas: rămânem calmi.
Această atitudine trebuie să îi transmită copilului faptul că situația e sub control. Un adult
plin de emoții negative, declanșate de ceea ce tocmai a auzit, îi transmite copilului că e depășit
de situație. Copilul nu are nevoie de asta.
c) Al treilea pas: ieșim din ascultare, exprimăm compasiunea și mulțumim copilului.
Exprimarea compasiunii față de copil se poate face într-un mod foarte eficient, sincer,
autentic și clar spunându-i: „Îmi pare rău că ți se întâmplă asta.“
Exprimarea mulțumirii pentru ceea ce v-a spus e necesară deoarece îi întărește copilului
curajul ce l-a făcut să ne vorbească. Un mesaj eficient poate fi acesta: „Îți mulțumesc că ai
avut încredere în mine pentru a-mi spune asta. Știu că e nevoie de mult curaj din partea unui
copil pentru a vorbi cu un adult despre bullying.“
d) Al patrulea pas: încurajăm rezolvarea problemelor
Acest pas este foarte important pentru ceea ce urmează. Se referă la faptul că începem
procesul de rezolvare a problemelor copilului, dar nu de unul singur, ca adult, ci împreună cu
copilul. E necesar să îi spunem: „Nu trebuie să treci singur prin asta. Hai să găsim soluții realiste
cu care să rezolvăm lucrurile.“ Această formulare e folositoare pentru că:
- Îi transmite copilului că nu e singur în acest proces. Unii copii vor fi nemulțumiți,
deoarece se așteaptă ca adultul să rezolve, deoarece așa au fost deprinși din familie.
- Îi activează sentimentele de control și de putere, atât de necesare în punerea în aplicare
a soluțiilor.
Unii copii pot veni cu soluții disperate, nerezonabile sau chiar ilegale. Cu calm, ei trebuie
încurajați să le identifice pe cele potrivite situației lor.

6
 e) Al cincilea pas: păstrăm relația cu copilul
Ceea ce ați întreprins până la acest pas reprezintă o primă discuție. În mod clar nu e
suficientă. E nevoie să menținem relația cu copilul și după aceasta, deoarece e mai mult decât
posibil ca bullying-ul să nu se fi încheiat. E nevoie să monitorizăm discret, dar eficient, ce se
întâmplă: dacă, după o primă intervenție, se repetă hărțuirea sau nu; care e starea emoțională
și fizică a copilului; ce vă spune referitor la cum funcționează strategiile discutate împreună
anterior; ce e de făcut în continuare. Păstrarea relației cu copilul și verificarea consecventă a
situației face parte din suportul obligatoriu pe care e nevoie să-l oferim.
Pașii anterior descriși nu sunt posibili în absența unui climat școlar în care copiii să simtă că pot
semnala la un moment dat o situație de bullying. Curajul lor și așa destul de fragil va dispărea cu totul
dacă ei nu simt că există condiții de siguranță pentru a vorbi despre agresiuni. Iar crearea acestor condiții
de siguranță reprezintă responsabilitatea școlii. Cu alte cuvinte, școala trebuie să vină în întâmpinarea
nevoii unui copil de a vorbi cu un adult despre bullying. Există mai multe metode prin care se pot primi
și strânge informații. Ele trebuie să garanteze anonimatul și confidențialitatea, astfel încât copiii să știe
că pot aduce la cunoștința profesorilor ce se întâmplă, fără teama de a represalii, de eticheta de pârâcioși
sau fără a avea impresia că situația se va înrăutăți în urma celor spuse. Metodele utilizate în multe școli
sunt:
- Sondajele de opinie colectate în timpul anului școlar cu referire la comportamentele agresive.
- Aplicații pe telefon ce pot fi accesate pentru a comunica în siguranță fenomenul de bullying.
- O Cutie Anonimă de Raportare a Bullying-ului, ce poate fi în fapt o cutie poștală, cu această
destinație. Modalitatea de raportare e necesar să fie comunicată elevilor în cadrul unor activități
de prevenire și ar trebui să includă minime informații care să facă posibile identificarea elevilor
agresați. De asemenea, modul în care aceste informații ajung să fie investigate e necesar să facă
obiectul unor proceduri.
- Profesori formați în problematica bullying-ului, care să administreze sondajele de opinie,
aplicațiile pe telefon și Cutia Anonimă de Raportare a Bullying-ului. Identitatea lor e necesar să
fie cunoscută de către elevi, pentru a fi investiți cu încredere, în timp.
De asemenea, o altă modalitate de creștere a curajului copiilor de a raporta situațiile de bullying se
obține prin intermediul acelor activități menite să facă distincția între a pârî și a spune (unui adult, despre
un act de bullying). Atunci când un copil pârăște alt copil el o face cu intenția clară de a-i crea probleme
– un adult va interveni și asta înseamnă posibile prejudicii. Cu alte cuvinte, dacă un copil spune că un
altul nu și-a făcut tema, s-a strâmbat la profesor sau a murdărit o bancă, aceste raportări intră în categoria
„pâră“. Însă atunci când un copil spune unui adult că el sau un alt copil se află într-o situație de pericol,
iar această raportare o face pentru a găsi sprijin, atunci ea nu intră în categoria „pâră“. Pentru a clarifica
elevilor diferența dintre cele două acțiuni este nevoie de repetarea activității, în variante forme: jocuri de
rol, crearea de scenarii, studii de caz, problematizări. Este recomandabil ca aceste activități să se deruleze
în fiecare an, deoarece, cu cât un comportament este mai facil de efectuat, cu atât el devine mai eficient
în prevenția bullying-ului.
2.3. Abordarea cu seriozitate a comportamentelor de bullying semnalate
Imaginați-vă că sunteți copil și, după o lungă perioadă de temeri și neîncredere, vă luați inima-n dinți
și îi spuneți unui profesor, mamei sau tatălui că sunteți hărțuit. Și, în loc să existe o reacție așteptată (vezi
cei cinci pași din secțiunea anterioară), nu sunteți crezut. Vi se spune că pârâți sau că nu e nimic grav sau
altceva care minimalizează ceea ce ați trăit. Cum v-ați simți?
Într-o cercetare efectuată în 2009 de un expert în prevenția bullying-ului (dr. M. Borba apud S.
Whitson), doar 32% din părinții copiilor care au semnalat o agresiune i-au luat în serios. Chiar dacă un
copil poate confunda un comportament de bullying cu un comportament răutăcios ce, posibil, nu se va
mai repeta, nu trebuie să catalogăm ceea ce ne spune ca fiind o exagerare. Ce trebuie să facem?
7
- Să îl ascultăm pe copil pentru a-i transmite astfel că e auzit și înțeles.
- Să îl credem. În cazul în care alegem să nu îl credem avem mari șanse să nu mai ceară ajutor în
viitor, iar acest lucru e cel mai bine speculat de către copiii care agresează.
- Dacă sesizăm din descriere că e posibil să nu avem de-a face cu un act de bullying, să cerem în mod
atent clarificări (pe baza definiției bullying-ului ca act repetat, efectuat în mod intenționat și în care există
un dezechilibru de putere între protagoniști, perceput ca atare de către cel agresat). În cazul în care ne
lămurim că nu e bullying, ci avem de-a face cu un comportament nepoliticos sau răutăcios, acesta e o
bună ocazie de a-i explica elevului diferența dintre acest comportament și bullying. În același timp, e
necesar să îi transmitem că, în orice altă situație similară sau diferită, dar care îl afectează, poate apela
cu încredere la noi. Facem asta pornind de la premisa că micile răutăți de azi se pot transforma mai târziu
în acte de bullying și oferim în acest fel posibilitatea copilului de a ne informa dacă se întâmplă așa ceva.
- Să facem tot ceea ce e necesar din punct de vedere educațional pentru ca incidentul să nu se mai
repete.
- Să conștientizăm faptul că elevul are nevoie de grija unui adult.
- Să ne asigurăm că elevul are sprijinul colegilor săi, încurajându-i pe cei care pot fi empatici și atenți
să petreacă timp cu el.
- Să luăm legătura periodic cu el pentru a verifica dacă situația s-a îmbunătățit.
Aceeași abordare cu seriozitate a comportamentelor de bullying e necesară și atunci când sunt
semnalate de către părinți. Deși există părinți care reacționează exagerat la incidente minore, aceste
sesizări ale lor sunt bune ocazii de a-i învăța diferența dintre comportamente răutăcioase, ce nu se repetă,
și bullying. Chiar dacă, uneori, sesizările părinților pot fi deranjante și consumatoare de timp, e bine să
fim conștienți de alarmele lor interioare, care îi determină să trăiască anxios problemele copiilor. Orice
persoană are nevoie să fie ascultată și înțeleasă, prin urmare, dacă pornim de la această premisă, ajungem
să construim relații cu părinții copiilor astfel încât aceștia să dobândească încredere în competențele
noastre și să devină capabili de a colabora cu noi în folosul copiilor.
Construirea de relații profunde cu copiii și abordarea cu seriozitate a comportamentelor de bullying
semnalate reprezintă două competențe semnificative ale profesorilor, necesare pentru a preveni și a
interveni eficient în situațiile întâlnite în școli. S. Whitson (2017) propune următoarele metode ce pot fi
utilizate în acest sens:
1) Lăsați deoparte ce faceți atunci când intră copiii în sala de clasă. Întâmpinați-i cu un zâmbet și
spuneți-le pe nume.
2) Acordați timp verificării stării emoționale a copiilor, înainte de începerea orei, deoarece le spuneți
astfel că siguranța lor e importantă. Dacă simt asta, se pot concentra și pot învăța.
3) Faceți-i pe copii să simtă că îi iubiți și că vă plac foarte mult (sunteți „topiți“ după ei).
4) Ascultați relatările copiilor agresați, pentru ca aceștia să simtă că le validați experiențele.
5) Credeți-i pe copii atunci când vorbesc despre bullying.
6) Promovați stabilirea unei legături între fiecare elev și cel puțin un adult din școală despre care
știe că îi poate vorbi în siguranță despre bullying.
7) Fiți în preajma copiilor în pauze, pentru a le demonstra că vă pasă de viața lor de zi cu zi.
8) Verificați rapid, în fiecare zi, dacă sunt în regulă copiii vulnerabili,
9) Dacă sunteți martori la un incident de bullying, monitorizați copilul agresat, în particular, cât mai
repede posibil după acel incident.
10) Creați metode multiple, confidențiale și sigure prin care elevii pot semnala comportamentele de
bullying acelor adulți pe care îi consideră de încredere.

8
Tema 3. Intervenția în cyberbullying
Subtema 3.1. Care sunt riscurile nonintervenției? Studiu de caz
Subtema 3.2. Strategii pentru siguranța tehnologică a copiilor

3.1. Care sunt riscurile nonintervenției? Studiu de caz

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care îl pot face adulții în folosul copiilor este să-i educe
cu privire la riscurile propriului comportament online și să le dezvolte abilitățile necesare pentru a se
proteja. Acest lucru e necesar să se întâmple de la vârste foarte mici. Cazul prezentat mai jos (apud S.
Whitson) este ilustrativ prin consecințele sale pe termen lung.

Opt colege de clasă ale lui G. au fost invitate la o petrecere în pijamale la ziua de naștere a fetiței.
Împlinea 10 ani. Părinții au fost în preajma lor, participând la toate activitățile – conversații, jocuri, servirea
mesei, deschiderea cadourilor, vizionarea de filme. La ora 23.00 s-au retras, lăsându-le să doarmă. După plecarea
lor, vârsta adolescenței a „năvălit“ pe ușă, condusă de una din fete, H., care avea o soră mai mare. Au vorbit
despre băieți, simpatiile lor legate de băieți, săruturi cu băieți, fotografiile făcute pentru a le arăta băieților. Au
început să se fotografieze în timp ce vorbeau despre sutiene și probau la schimb sutienele purtate de unele
dintre ele. H. a avut ideea să probeze o pereche de pantaloni foarte scurți, iar o fată i-a sugerat să-i probeze fără
chiloți. O alta a fotografiat-o pe H., în timp ce se plimba prin cameră, îmbrăcată în pantalonașii scurți. Într-un
târziu, fetele au adormit. Dimineața, totul a revenit la normalul vârstei. În zilele care au urmat au vorbit cu drag
despre petrecerea la care au participat. Au devenit cele mai bune prietene în anul care au urmat. Nu același
lucru s-a întâmplat după patru ani. H., fata admirată pentru maturitatea ei de la 10 ani, a devenit ținta unui
bullying verbal extrem de grav. Falșii prieteni, dar și prietenii pe care îi avea o acuzau de activități sexuale. Situația
devenea din ce în ce mai tensionată, iar mersul la școală, insuportabil. Într-o zi, pe pagina ei de Facebook a
apărut o fotografie cu subtitlul „Târfă încă din clasa a IV-a“. H. nu a recunoscut imediat fotografia, chiar a negat
cu înverșunare că era reală, până când una din colege a întrebat-o:
─ Îți aduci aminte de noaptea aceea de la G.? Ce ne-am mai distrat!

Utilizarea fără discernământ a tehnologiei poate crea un risc neprevăzut și de durată atât pentru
persoana agresată, cât și pentru persoana care agresează (și care comite o infracțiune de multe ori fără ca
măcar să știe). Cum poate preveni asta un copil de 10 ani? Naivitatea vârstei apare într-o totală
contradicție cu priceperea lor în domeniul tehnologiei. Chiar și la vârste mai mari, mulți nu sunt conștienți
de consecințele legale ale acțiunile lor în lumea virtuală. Devine astfel de domeniul evidenței faptul că a
pune capăt cyberbullying-ului nu se poate face decât prin educație. Mai întâi a adulților ce trebuie să
dobândească informații și abilități și, prin intermediul lor, a copiilor, care au nevoie să învețe
comportamentele utile pentru a se proteja de prejudiciile de durată ale acestui fenomen.
3.2. Strategii pentru siguranța tehnologică a copiilor
1) Dezvoltarea relațiilor solide cu copiii, față în față
La copiii mai mici, dacă adulții îi provoacă cu jocuri (de orice fel, dar care exclud tehnologia) și îi
încurajează să participe, beneficiile interacțiunii directe vor stimula în continuare copiii și îi vor ține
departe de ecrane. Pe măsură ce se apropie de sfârșitul ciclului primar însă, ei vor dori să folosească
tehnologia în relațiile cu ceilalți, pentru a se simți integrați – jocurile pe calculator, urmărirea video-
clipurilor pe Youtube sau a blogger-ilor preferați, descărcarea de aplicații și comentariile pe rețelele
sociale vor deveni practici curente. Multe din acestea sunt sursa cyberbullying-ului. Experții în domeniu
susțin că, practic, unui părinte îi este imposibil să monitorizeze toată activitatea online a unui copil.
Lucrurile se complică dramatic atunci când relația copilului cu părintele este precară, copilul nu are

9
încredere în părinte și învață să se ascundă de acesta. În acest caz există o singură soluție: crearea și
păstrarea unui mediu în care copilul să se simtă suficient de sigur pentru a se destănui. Se poate întâmpla
ca părinții să se simtă puternic lezați în momentul în care află că fiul sau fiica lor alege să vorbească cu
altcineva (un profesor, un consilier) despre ceea ce i se întâmplă utilizând tehnologia, însă e necesar să li
se explice părinților de ce copiii fac asta: din dorința de a-și proteja părinții de dezamăgirea și tristețea
aflării veștii că propriul copil e agresat.
2) Informarea părinților cu privire la necesitatea de a participa responsabil la recunoașterea
cyberbullying-ului
În statul american Maryland, ca urmare a unui caz de suicid cauzat de hărțuirea pe rețelele sociale,
se aplică legea lui Grace (după numele adolescentei-victimă) pentru a sancționa cruzimea în comunicarea
pe internet. Cazul respectiv este un exemplu despre necesitatea ca adulții să-și asume responsabilitatea
protejării și educării copiilor cu privire la consecințele legale, morale și emoționale ale cyberbullying-
ului. În unele cazuri, părinții evită să discute despre hărțuirea online sau au abordări de tipul „uite ce a
făcut copilul tău copilului meu“, grăbindu-se să lanseze acuzații, să-l pună pe celălalt părinte într-o
defensivă sau împreună să ajungă la un conflict. Oricărui părinte îi este greu să creadă că propriul copil
e capabil de hărțuire, însă în mod real, oricărui copil i se poate întâmpla să ia o decizie proastă fără să
cunoască urmările sale. Negarea acestei realități nu folosește nimănui, deoarece copilul va continua să
greșească. Rolul adulților este de a-l împiedica să repete iar și iar greșeala, de aceea conștientizarea
momentelor în care ia decizii proaste, îndrumarea copilului pentru a-și repara greșeala și a nu mai repeta
comportamentul sunt acțiuni aflate în responsabilitatea părintelui. Primul pas, deopotrivă necesar și
dificil, este acela de a iniția discuții cu părinții copiilor implicați într-o situație de cyberbullying pentru a
găsi împreună căi de soluționare care să nu implice măsuri inadecvate.
3) Educarea copiilor cu privire la netichetă1 și la comportamentul acceptabil pe Internet
Regulile privitoare la netichetă pot fi adaptate copiilor indiferent de vârstă și sunt centrate pe
respectarea demnității utilizatorilor și reflectarea de valori pozitive. Cele mai importante reguli privitoare
la netichetă sunt:
a) Alege cuvintele cu grijă. (Tratează-i pe alții fix așa cum dorești să fii tratat.)
Această regulă necesită clarificări suplimentare pentru copii, deoarece anonimatul și distanța
dintre utilizatori pot face ca unele cuvinte (răutăcioase, rostite în mod impulsiv) să fie spuse mult mai
facil decât față-în-față. Cel care le utilizează nu vede expresia feței celui căruia i se adresează. Deci
recomandarea necesară este aceea de a nu face și a nu scrie în online lucruri ce nu pot fi făcute și în
realitate. Această regulă se referă și la faptul că scrierea cu majuscule nu trebuie utilizată, deoarece se
poate înțelege că suntem nervoși și că țipăm „în scris“ la persoana respectivă.
b) Internetul nu este o armă.
Atunci când comunicăm online trebuie să fim conștienți de faptul că spunem în scris lucruri ce
pot fi interpretate greșit, modificate și redirecționate fără acordul nostru. Umorul și sarcasmul „sună“
altfel în online, de obicei agresiv și nepotrivit. Oamenii la care ajung aceste cuvinte nu se pot apăra. Iar
excluderea dintr-un grup a colegilor sau a prietenilor după un episod de ceartă poate produce multă
suferință intilă.
c) Ceea ce publici este permanent.
Un conținut (postare, imagine, film) care ajunge online nu mai poate fi controlat. Practic, poate
ajunge oriunde și la oricine. Oricât de multă încredere avem azi în persoana căruia îi trimitem ceva,
relația de mâine este incertă, deci secretele, pozele intime sau orice alte informații personale nu trebuie
transmise nimănui, deoarece nu există nicio garanție a faptului că nu va folosi în mod deformat și

1
Termen ce desemnează regulile de conduită recomandate pentru interacțiunile online. Reprezintă un „cod al bunelor
maniere“, adaptat comportamentului pe internet.
10
răuvoitor aceste informații. De asemenea, e necesar să fim precauți atunci când permitem cuiva să ne
fotografieze. Imaginile pot fi folosite răuvoitor, scoase din context sau chiar modificate.
d) Ce ar crede mama dacă ar citi asta?
Această întrebare este necesară de fiecare dată când scriem ceva folosind internetul. Cu siguranță
mama ar avea o opinie cu privire la lucrurile urâte, neplăcute sau răutăcioase transmise cuiva. A fi
binevoitor cu toată lumea este, cu siguranță, ceva ce mama ar accepta.
e) Nu te grăbi.
Dacă suntem sub efectul unor emoții puternice (tristețe, furie) e mult mai indicat să nu scriem
nimic ce ar putea fi rezultatul nedorit al acestora. Chiar dacă tentația de a scrie e mare pentru a ne „răcori“,
nu orice gând, răspuns sau reacție ne e folositor, mai ales dacă acestea nu pot fi retrase.
f) Nu vorbi cu străinii.
Pe internet navighează oameni ce pot avea intenții periculoase pentru noi. Chiar dacă par
prietenoși și inofensivi, nu trebuie să dețină datele noastre personale: numele complet, adresa de acasă,
numărul de telefon, fotografii personale sau adresa școlii.
g) Nu comunica prietenilor parolele tale.
Prietenul de azi poate să nu fie și prietenul de mâine. Poate fi foarte riscant ca el să ajungă să
dețină controlul asupra unor informații ce pot dăuna grav reputației celui care a avut încredere în el.
h) Fii informat referitor la lege.
Utilizarea tehnologiei pentru a provoca suferință oamenilor reprezintă o contravenție sau chiar o
infracțiune pedepsită prin lege. Necunoașterea legii nu poate absolvi pe nimeni de vinovăție.
4) Supravegherea activității copiilor pe internet.
Primul demers de apărare a copiilor cu privire la conținuturi online inadecvate sau chiar periculoase
sunt setările automate de siguranță. Utilizarea dispozitivelor ce dispun de control parental reprezintă, de
asemenea, o necesitate, indiferent de vârsta copiilor. Protejarea lor se realizează diferit:
➢ La vârste mici (la preșcolari și la copiii din primele clase primare) e nevoie de îndrumare și
informații clare cu privire la navigarea pe site-uri, la lucrul cu diversele aplicații, la evitarea
persoanelor ce îi abordează în online și la protejarea identității pe internet. De asemenea, cel mai
eficient mijloc de a ne asigura, la această vârstă, că un copil e protejat efectiv este acela de a-l
însoți în fiecare moment în care este online.
➢ La copiii mai mari supravegherea permanentă a timpului petrecut pe internet devine din ce în ce
mai dificilă, practic imposibilă. Important e ca ei să dețină informațiile necesare de utilizare în
siguranță, independent de adulți. La fel de important este însă și construirea anterioară a unei
relații profunde a copilului cu adulții semnificativi din viața lui, pentru ca el să se simtă în
siguranță să vorbească despre ceea ce întâlnește în online. Suplimentar însă, datorită
vulnerabilității copiilor la vârsta pubertății și a adolescenței se impun și următoarele măsuri:
a) cunoașterea parolelor copilului de către părinți
Chiar dacă există probabilitatea ca un copil să se opună acestei acțiuni, explicațiile oferite,
centrate pe grijă și afecțiune, pot ajuta, astfel încât să nu mai considere ceea ce este firesc drept un
„spionaj“ nedorit.
b) activarea alertelor parentale
Aceste măsuri sunt necesare pentru: monitorizarea site-urilor vizitate de pe un anumit dispozitiv;
înregistrarea activității de pe email, chat sau rețele de socializare; blocarea site-urilor nepotrivite și
a utilizatorilor ce prezintă un risc; blocarea reclamelor, a malware-ului (soft-uri dăunătoare ce pot
bloca sau afecta dispozitivul), a phishing-ului (înșelăciunea pe internet pentru obținerea unor date
confidențiale ce pot fi apoi folosite în mod fraudulos); realizarea capturilor de ecran.
c) plasarea dispozitivelor în locuri vizibile adulților
Această măsură, comunicată copiilor, va avea un efect cât se poate de benefic: știind că există
posibilitatea ca activitatea sa online să fie urmărită, copilul se va gândi de două ori înainte de a face
11
sau nu un lucru, iar prin această conduită, deprinsă și exersată constant, va filtra de fapt
comportamentele permise și utile de cele ce pot deveni periculoase.
d) conversații cu sens
Copiii pot ignora cu succes adulții atunci când ei simt că sunt ținta unor prelegeri moralizatoare.
Mult mai eficiente sunt întrebările de tipul:
✓ Poți să spui cuiva cuvintele pe care le scrii pe internet?
✓ Ce ar crede părinții tăi dacă ar citi ceea ce scrii pe internet?
✓ Ce îți place la acest film? Ce îi face pe prietenii tăi să-l urmărească și să-l trimită mai
departe?
✓ Ce fel de lucruri publică prietenii tăi pe rețelele sociale?
✓ Dacă ai primi un mesaj amenințător sau care răspândește un zvon, ce ai face?
e) contractul
Întocmirea unui contract între părinți și copii referitor la folosirea tehnologiei reprezintă, pentru
început, un bun pretext de inițiere a discuțiilor despre siguranța în online. Orice regulă trecută în
contract are nevoie de o formulare simplă, directă și cuprinzătoare, care să nu presupună o succesiune
de „N-ai voie să…“.
De asemenea, regulile trebuie să fie produsul unei colaborări între copil și părinte, adaptate vârstei
copilului, revizuite periodic și monitorizate constant. Dacă părintele nu este dispus să investească
timp și efort în discuții cu copilul care să facă acest contract un instrument util, el se poate deveni
nul, fără valoare. De asemenea, introducerea acestui contract necesită explicații, pentru a nu lăsa
impresia copilului că i se limitează libertatea. Orice contract stabilește câteva limite folositoare în
cadrul cărora copilul se poate bucura de avantajele tehnologiei, fără însă a încălca valorile familiei.
f) pauza de la tehnologie
Pe măsură ce copiii explorează vastele posibilități oferite de tehnologie, timpul alocat acesteia
este din ce în ce mai mare. Practic, copiii sunt permanent dispuși să observe ce se întâmplă în lumea
virtuală. Chiar și noaptea, atunci când adulții dorm. Dar, așa cum un părinte nu își poate lăsa singur
copilul noaptea pe stradă, tot astfel el poate limita folosirea dispozitivelor măcar atunci când e
necesar ca un copil să doarmă. Pentru a avea garanții în acest sens, orice modalitate de utilizare e
necesar să fie sub controlul părintelui.
g) transformarea a accesului la tehnologie în privilegiu
Uneori, nevoia copiilor de a fi „văzuți“ (respectiv de a fi iubiți, acceptați, integrați într-o familie
unde aceste nevoi nu sunt adecvat satisfăcute) îi poate împinge să încalce regulile în ceea ce privește
utilizarea tehnologiei. În același timp însă, a fi departe de tehnologie îi împiedică să se simtă integrați
în grupurile lor de apartenență. De aceea, adulți pot utiliza aceste două nevoi în folosul copiilor,
astfel încât ei să înțeleagă că accesul la tehnologie e un privilegiu de care se bucură doar dacă sunt
respectate regulile stabilite (cele referitoare la netichetă, precum și cele referitoare la timpul petrecut
pe Internet pentru relaxare/distracție). De asemenea, copiii ar trebui să știe în mod concret și explicit
care sunt consecințele încălcării regulilor stabilite în familie, una din consecințe fiind retragerea
privilegiului acordat în ceea ce privește utilizarea tehnologiei. Desigur, mulți părinți pot afirma pe
bună dreptate că discuțiile referitoare la privilegiul utilizării tehnologiei sunt cauza unor conflicte
copii-părinți, dureroase și greu de gestionat. Psihologii recomandă ca, pentru evitarea lor, părinții să
invoce încă de la început faptul că a păstra siguranța pe Internet a copiilor reprezintă un act părintesc
de iubire, grijă și atenție („Fac asta pentru că te iubesc. Am încredere în tine că vei reuși să faci ceea
ce trebuie și tu în privința acestor reguli.“) Atunci când copiii conștientizează efortul părinților pentru
a-i ști în siguranță sunt capabili să depășească percepția inițială – cea bazată pe ideea că părinții sunt
suspicioși și neîncrezători.

12
 5) A-i învăța pe copii strategii pentru a fi în siguranță atunci când folosesc tehnologia și Internetul
Oricât de atenți și de implicați ar fi adulții din preajma copiilor nu e realist să considerăm că pot
acționa în orice situație de cyberbullying. De aceea, următoarele opt sfaturi ar trebui aplicate de către
copii, la orice vârstă.
I. Apelează la un adult.
Această regulă funcționează în orice situație de bullying. Adulții pot interveni dacă știu că
se întâmplă asta, dar nu pot face nimic dacă nu știu.
II. Îndepărtează-te.
Atunci când observi că ești agresat pe Internet, nu ceda primului impuls, adică nu te
răzbuna! Nu faci decât să „rostogolești“ răul, făcându-l mai mare. Ce se poate întâmpla dacă
ripostezi celui care te-a agresat?
- Cyberbullying-ul va continua. Suferința ta va crește, pe când celălalt se va simți
mulțumit de cât de tare te-a enervat.
- Vei fi la fel de vinovat ca și el. A fi responsabil într-o situație de conflict ține de cel
care a făcut ceea ce e corect pentru a-i pune capăt.
- Pot apărea probleme legale, deoarece cyberbullying-ul e o infracțiune pedepsită prin
lege.
III. Decontectează-te și blochează agresorii
Dacă simți că tocmai ai fost subiectul unui act de cruzime pe Internet, decontectează-te și
nu rămâne acolo. Dacă situația în care ai fost te-a făcut să te simți umilit și respins, nu ești în
siguranță. Rămâi o perioadă decontectat. Dacă situația se repetă, blochează agresorul. Acest
lucru îi transmite lui și celorlalți, în mod hotărât și puternic, faptul că nu permiți cyberbullying-
ul.
IV. Folosește setările de confidențialitate
Navigarea pe Internet oferă protecție prin setările de confidențialitate. Sunt limitele pe care
e nevoie să le activezi pentru a fi în siguranță. Respectul de sine înseamnă mai mult decât
numărul celor care te urmăresc, numărul de like-uri pe care le primești sau numărul de
conversații simultane la care participi.
V. Colectează dovezi prin capturi de ecran
Cei care agresează pot susține că nu fac asta. Prin urmare e nevoie de dovezi solide atunci
când te afli într-o situație de cyberbullying. Ea se poate opri imediat, deoarece dovezile
constituie probă în orice anchetă a poliției.
VI. Acționează pentru a opri cyberbullying-ul
Nu aștepta să fii tu următorul agresat. Ia atitudine! Nu fii pasiv atunci când observi un act
de cyberbullying, nu redirecționa un mesaj crud sau nu îi da like.
VII. Arată empatie
Nu uita niciodată că un mesaj al tău e văzut de o ființă umană care, asemeni ție, suferă
atunci când este agresată.
VIII. Asumă-ți responsabilitatea
Dacă ai făcut o greșeală și ai trimis un mesaj care a produs suferință cuiva cere-ți scuze cu
sinceritate.

13
Tema 4. Prevenția în situații de bullying
Subtema 4.1. Crearea unui mediu sigur în școală
Subtema 4.2. Crearea unei culturi a bunătății în sala de clasă
Subtema 4.3. Dezvoltarea competențelor sociale și emoționale
4.3.1. De la OBPP la SEL
4.3.2. Abilitățile SEL necesare copiilor pentru a gestiona incidentele de bullying
Subtema 4.4. Transformarea martorilor în apărători
Subtema 4.5. Cum îi ajutăm pe elevii care agresează?

4.1. Crearea unui mediu sigur în școală

Copiii petrec un timp semnificativ din viețile lor în spațiile școlare. Oprirea bullying-ului implică
formarea și dezvoltarea unor școli sigure, prin acțiuni concrete inițiate de adulți, menite să dezvolte
toleranța, să respecte diversitatea, să ocrotească cooperarea, să contruiască relații între elevi bazate pe
bunăvoință, prietenie, răbdare, bunătate și compasiune. Acestea sunt atributele unui mediu în care
bullying-ul devine un comportament neacceptat și, prin urmare, nesemnificativ ca frecvență de
manifestare. Care sunt modalitățile menite să instaureze un astfel de climat?
a) Acțiuni concrete subordonate țelului „Fiți respectuoși unii cu alții“.
b) Utilizarea programelor SEL (de educație socio-emoțională), pentru toți copiii, dar și integrarea
componentelor SEL în lecțiile de zi cu zi, la diferite discipline.
c) Exersarea comportamentelor de întrajutorare, astfel încât copiii să se apere unii pe ceilalți.
Responsabilizarea martorilor din situațiile de bullying și pregătirea lor pentru a ști când și cum
pot interveni.
d) Educarea copiilor cu privire la ideea de a fi popular, astfel încât să ajungă să o perceapă ca fiind
în legătură directă cu simpatizarea autentică a unei persoane, nu cu a fi temut din punct de vedere
social.
e) Construirea de rețele de prieteni între elevi mai mari care să îi vegheze pe elevii mai mici.
f) Comunicarea deschisă între elevi și profesori, astfel încât semnalarea agresiunilor să fie o acțiune
firească, nu una intimidantă și înfricoșătoare.
g) Încurajarea activităților prin care copiii sunt grupați în mod divers, astfel încât să deprindă abilități
de adaptare la persoane cu care nu au mai relaționat pentru diverse sarcini, pentru a se diminua
„bisericuțele“ și grupările exclusiviste.
h) Prioritizarea intervențiilor profesorilor în bullying, astfel încât situațiile să nu devină dificil de
gestionat sau mai grave.
4.2. Crearea unei culturi a bunătății în sala de clasă
Cel mai mare beneficiu al atitudinii atente și calde a unui profesor în relația cu elevii este că ei vor
prelua prin imitație, în timp, această atitudine și nu-și vor mai respinge colegii. Ea va fi baza creării unei
culturi în care bunăvoința este prețuită și transpusă în comportamente precum: a acorda sprijin, a fi
prietenos, a-ți manifesta compasiunea, a fi politicos. Aceste comportamente necesită exersare constantă
și intervenții corelate pe o componentă foarte puternică în sistemul de învățământ românesc, respectiv
competiția și ierarhiile dintre elevi.
Cum funcționează și care sunt implicațiile competiției și a ierarhiilor școlare? Ce putem face?
- Orice formă de evaluare școlară cu rezultate ce pot fi comparate întreține competiția, deoarece copiii
se compară unii cu alții în mod spontan, natural. Atunci când un copil constată că nu este la fel de
„bun“ precum colegul lui (în situații de multe ori hilare, cum sunt cele ale diferitelor concursuri, în
care apare o diferență de 1 punct dintr-o 100...) și primește un feedback inadecvat din partea adulților
14
 va dezvolta, în timp, comportamente de compensare a sentimentului de inferioritate, ca sursă a
frustrărilor și a invidiei. Ele vor fi îndreptate asupra copiilor percepuți ca fiind „mai buni“. Micile
răutăți la adresa lor se pot transforma ulterior în acte de agresiune și în bullying.
- Psihologii afirmă faptul că, la baza unor rezultate școlare bune, bazate pe învățare (deci pe gândire,
atenție, memorie, motivație, voință etc.) stau, printre altele, emoțiile pozitive trăite de copil și
încrederea în sine. Cultivarea lor necesită ani. De aceea, în multe țări, ierarhiile școlare bazate pe
calificative/note nu sunt introduse decât mult mai târziu, în gimnaziu, atunci când copiii sunt
pregătiți din punct de vedere emoțional și social să gestioneze astfel de rezultate. Până atunci, orice
formă de evaluare nu este publică și se efectuează exclusiv pentru a înregistra progresul/regresul
copilului în raport cu standardele existente. Se traduce în competențe ce e necesar să fie
antrenate/îmbunătățite.
- Efectul climatului competițional al elevilor din sălile de clasă se resimte și în alte aspecte ale vieții
școlare. Copiii colaborează cu dificultate în echipe, deoarece vulnerabilitățile proprii sunt „la
vedere“ într-un grup și le este teamă/rușine ca nu cumva să fie judecați. Nu știu să coopereze pentru
un produs comun al echipei, din moment ce sunt valorizați exclusiv pentru rezultate dobândite
individual. Se etichetează frecvent în baza notelor ce reflectă capacități cognitive („prost“,
„deștept“). Există chiar situații în care copiii cu rezultate școlare foarte bune, cu motivație ridicată,
ambițioși și perseverenți învață de la ceilalți că aceste trăsături nu sunt apreciate (fiind sursa
invidiilor), deoarece sunt „tocilari“, prin urmare sunt marginalizați sau chiar excluși. Din păcate,
adulții nu intervin să-i încurajeze, deoarece societatea în care trăim cu toții nu susține corespunzător
meritocrația. Cu timpul, în absența unui suport, unii dintre acești copii se vor alătura marii mase a
celorlalți elevi, blazați de un sistem în care doar nota contează și în care ei nu sunt „suficient de
buni/inteligenți etc.“
- Renunțarea la evaluările impuse prin înseși legislația în vigoare nu este posibilă. Însă alte elemente
pot fi schimbate sau chiar se poate renunța la ele. De exemplu, la concursurile școlare sau la
festivitățile de premiere de la sfârșitul anului școlar.
- Atunci când elevii nu vor mai fi ocupați să-și măsoare capacitățile intelectuale într-o manieră
disfuncțională (așa cum se întâmplă în prezent în sistemul de învățământ), ei vor avea
disponibilitatea emoțională de a fi binevoitori, respectuoși, prietenoși, empatici, suportivi, dispuși să
colaboreze. Beneficiile vor fi imense pentru climatul școlar și pentru prevenția violenței/bullying-
ului.
Ce pot face profesorii pentru a susține permanent o cultură a bunătății în sala de clasă?
1) Sprijiniți constant copiii vulnerabili. Cei timizi, introverți, neîncrezători, cei cu diverse dizabilități
sau cu trăsături/caracteristici ce îi fac pe ceilalți să nu îi simpatizeze necesită o mână întinsă din
partea unui adult pentru se integra în colectivele de elevi. Orice metodă care să conducă la acest
rezultat e utilă, deoarece contează puterea exemplului pe care profesorul o dă elevilor.
2) Folosiți periodic mesaje scurte, de impact, pentru a crea și a menține o atmosferă optimistă și o
dispoziție pozitivă în sălile de clasă.
Această recomandare se bazează pe realitatea potrivit căreia copiii internalizează mesajele
adulților semnificativi din viețile lor. Aceste mesaje devin o parte a vocii lor interioare, le
modelează gândirea într-un mod constructiv și contribuie la dezvoltarea stimei de sine. Sunt mult
mai eficiente decât o critică de moment a unui anumit comportament, decât o dojană sau decât o
avertizare mânioasă. Condiția este să fie repetate, ca parte a unei rutine zilnice. Unele mesaje pot
fi construite pornind de la afirmații ale elevilor. Iată câteva exemple de astfel de mesaje: Viața e
minunată. Poți s-o faci. Zâmbește, încearcă și vei reuși! Azi e o zi plină de realizări. Ajută,
cooperează, încearcă! Fii cunoscut pentru că ești prietenos! Păstrează pentru toți un loc în inima
ta.

15
 3) Interveniți promt.
În orice incident între copii, în care ei se manifestă răutăcios, agresiv și care se poate transforma
în bullying e necesară intervenția imediată, verbală, a profesorului, cu mesaje adecvate. Ele nu
trebuie să conțină, la rândul lor, o componentă care să rănească, deoarece ar transmite mai departe
impulsul agresiv. Mesajele trebuie formulate astfel încât să nu umilească, ci să-i facă pe copii să
înțeleagă că profesorul e receptiv, nu se teme să intervină. Prin aceste mesaje, copilul agresat
simte că e în siguranță, că poate conta pe un adult de încredere. Ceilalți, de asemenea, vor bate în
retragere. Afirmațiile de mai jos pot fi rostite fără enervare, calm, dar ferm, pe o tonalitate joastă:
✓ Nu e în regulă să spui asta unui copil din clasa mea. Ne-am înțeles?
✓ Să excluzi un copil din grup nu o să funcționeze. Hai să rezolvăm acum asta și să mergem
mai departe.
✓ E inacceptabil să faci asta! Să nu se mai întâmple!
Următoarea secvență conține scenarii ale unor întâmplări petrecute în școli și răspunsuri ale
profesorilor, prin care au intervenit prompt.

Scenarii Răspunsuri ale profesorului

Un grup de copii îl necăjesc pe un elev. Râd de „Nu e acceptabil să folosiți astfel de cuvinte
desenul lui, repetând: „Ce desen homo!“ pentru a vorbi despre ceva! E clar?“
O fotografie a unei fetițe e transmisă cu ajutorul „E inacceptabil să vă trimiteți astfel de poze ale
telefonului mobil, într-un grup mic. Comentariul unei colege! Șergeți-le acum, de față cu mine!
la care râd toți membrii grupului este: „Câți Ne-am înțeles?“
colăcei de grăsime puteți număra pe stomacul
Anei?“
Aflați că unii elevi fac un sondaj de opinie printre
„Ce faceți voi nu e deloc amuzant, iar eu știu de
colegii din școală cu întrebarea „Cine are cele glumă. Nu e în regulă să puneți întrebări pentru
mai mari șanse să rămână virgin până la 40 de a-i face pe alții să se simtă stânjeniți sau umiliți.
ani?“. Întrebându-i despre asta, ei vă spun: „Nu eVă opriți acum! Nu veți mai face astfel de
mare lucru. Doar glumeam.“ sondaje. “
Auziți în pauză un grup mic de copii spunându-i „Nu va funcționa să-l excludeți din grup. Vreau
unui elev: „Nu poți sta cu noi.“ să văd ce puteți spune pentru a îndrepta
situația.“
Aflați că a fost creat un cont fals pe o rețea de „Am aflat că a fost creat unui elev un cont fals.
socializare, unui elev din clasă. Contul conține Presupun că știți că acest lucru e ilegal și poate
limbaj obscen și fotografii ce au scopul să-l fi pedepsit prin lege. Mă aștept să ștergeți
umilească pe elevul respectiv. imediat acea pagină!“

Răspunsul imediat al profesorului în situațiile în care e necesar se intervină nu exclude definitiv riscul
de reapariție a comportamentului agresiv sau de apariție a altuia. O singură intervenție nu modifică
radical comportamentul unui copil care se află într-o etapă normală de testare a limitelor sociale. Însă, în
combinație cu alte metode prin care se gestionează relațiile dintre copii, promptitudinea intervenției
profesorului face parte din ansamblul educațional de creare a unui climat pozitiv în sala de clasă.

16
4.3. Dezvoltarea competențelor sociale și emoționale
4.3.1. De la OBPP la SEL
În 1983, trei adolescenți din Norvegia s-au sinucis, cel mai probabil ca urmare a unei agresiuni grave
din partea colegilor. Ministerul norvegian al Educației a inițiat atunci o campanie națională împotriva
agresiunii în școli. Olweus Bullying Prevention Program (OBPP) a fost dezvoltat și evaluat inițial în
acest context, pe baza cercetărilor inițiate încă din anii ’70, de către psihologul Dan Olweus (1931-2020).
În ultimii 40 de ani, zeci de mii de școli din întreaga lume au dezvoltat programe educaționale de
prevenire a bullying-ului având ca fundament OBPP. Numele lui Dan Olweus a fost și este rostit cu
respect în comunitatea academică internațională, nu numai pentru contribuția la schimbarea de
mentalitate pe care a generat-o ci, mai ales pentru aportul său la politicile publice care există azi.
Obiectivele principale ale OBPP sunt: reducerea bullying-ului în rândul elevilor la școală, prevenirea
apariției de noi cazuri de bullying și dezvoltarea de relații mai bune între colegi la școală (Olweus, 1993).
Aceste obiective sunt atinse printr-o restructurare a mediului social al copilului, realizată la nivelul școlii.
Această restructurare este menită să reducă implicarea în comportamente de hărțuire și să construiască
un sentiment al comunității între elevi și adulți în cadrul mediului școlar. Comportamentele pozitive, pro-
sociale sunt încurajate și recompensate. OBPP se bazează pe patru principii cheie, referitoare la adulții
din școală, care ar trebui: (a) să dea dovadă de căldură și interes pozitiv și să se implice în viețile elevilor;
(b) să stabilească limite pentru comportamentele inacceptabile; (c) să folosească în mod constant
consecințe negative non-fizice, non-ostile atunci când regulile sunt încălcate; (d) să funcționeze ca
autorități și modele pozitive.
Aceste principii enumerate au fost transpuse într-o serie de măsuri specifice care pot fi utilizate la
nivelul școlii, al clasei, la nivel individual și, în unele contexte, la nivelul comunității.

Olweus Bullying Prevention Program (OBPP) - structura

Componente la nivelul școlii
Componente la nivelul clasei
Componente la nivel individual
Componente la nivelul comunității
- Înființați un Comitet de coordonare pentru prevenirea bullying-ului.
- Organizați cursuri de formare pentru membrii comitetului și pentru
tot personalul școlii.
- Administrați chestionarul Olweus privind bullying-ul la nivelul
întregii școli.
- Organizați întâlniri ale grupurilor de discuții.
- Prezentați regulile școlare împotriva bullying-ului.
- Revizuiți sistemul de supraveghere al școlii.
- Organizați un eveniment de lansare a programului.
- Implicați părinții.
- Afișați și aplicați regulile școlare împotriva bullying-ului.
- Organizați întâlniri regulate cu clasa.
- Organizați întâlniri cu părinții elevilor.
- Supravegheați activitățile elevilor.
- Asigurați-vă că toți intervin la fața locului atunci când are loc
bullying-ul.
- Purtați discuții serioase cu elevii implicați în hărțuire.
- Purtați discuții serioase cu părinții elevilor implicați.
- Elaborați și aplicați planuri individuale de intervenție pentru elevii
implicați.
- Implicați membri ai comunității în Comitetul de coordonare pentru
prevenirea bullying-ului.
- Dezvoltați parteneriate cu membri ai comunității pentru a sprijini
programul școlii dumneavoastră.
- Ajutați la răspândirea mesajelor împotriva bullying-ului și a
principiilor celor mai bune practici în comunitate.
17
 În ultimii 50 de ani, societățile traversează în mod accelerat numeroase provocări ce necesită
„capacitatea de a face față incertitudinii și situațiilor complexe, de a învăța să înveți, de a susține
bunăstarea fizică și emoțională, de a menține o bună stare de sănătate fizică și mintală și capacitatea de
a duce o viață care ține seama de aspecte legate de sănătate și orientată spre viitor și de a empatiza și a
gestiona conflicte într-un context favorabil incluziunii și sprijinirii” (Official Journal of the European
Union, 2018). Fără a minimaliza importanța abilităților cognitive ce susțin dezvoltarea intelectuală,
numeroase studii științifice au subliniat efectele pe termen lung ale educației pentru dezvoltare socială și
emoțională, nu doar în privința succesului școlar/academic, ci și în ceea ce privește sănătatea biologică
și mentală (Moffitt et al. 2011; Opre și colab. 2018). Astfel a apărut necesitatea dezvoltării în școli, la
elevi, a competențelor socio-emoționale care sunt definite de către Organizația pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică (OECD) drept „capacități individuale care pot fi: (a) manifestate în modele
consistente de gânduri, sentimente și comportamente; (b) dezvoltate prin experiențe formale și informale
de învățare și (c) factori importanți ai rezultatelor socio-economice obținute de un individ de-a lungul
vieții” (OECD, 2021).
Organizația Collaborative for Academic, Social and Emotional Learning (CASEL) a propus în
1994 un program de promovare, cercetare și practică în domeniul abilităților socio-emoționale.
Implementat inițial cu precădere în SUA, modelul beneficiază în prezent de expertiză internațională și
reprezintă un exemplu de bună practică și de colaborare a experților la nivel global. CASEL oferă azi
resurse importante pentru profesori: cercetări cu privire la abilitățile socio-emoționale, un cadru de
competențe clar definite cu privire la învățarea socio-emoțională, instrumente specifice, ghiduri (de ex.,
Handbook of Social and Emotional Learning, 2015), programe de formare pentru profesori etc. Modelul
CASEL presupune dezvoltarea următoarelor cinci competențe socio-emoționale (SEL):
1. conștientizarea de sine (de ex. recunoașterea punctelor tari, încredere în sine, autoeficacitate)
2. autoreglare/management/control emoțional (de ex., identificarea emoțiilor, controlul
impulsurilor, managementul stresului, autodisciplina, autoreglare emoțională, automotivare, stabilirea
obiectivelor, abilități organizatorice)
3. abilități sociale/conștientizare socială (de ex., empatie, respect pentru ceilalți, acceptarea
necondiționată a celorlalți, acceptarea perspectivelor)
4. competențe de relaționare (de ex., comunicare, angajare socială, construirea relațiilor, lucru în
echipă)
5. luarea deciziilor în mod responsabil (de ex., identificarea de probleme, analiza de situații,
rezolvarea de probleme, competitivitate, reflecție, rezolvarea conflictelor, responsabilitate etică și
socială).
4.3.2. Abilitățile SEL necesare copiilor pentru a gestiona incidentele de bullying
Abilitățile SEL enumerate anterior sunt considerate importante deoarece ele sunt incompatibile cu
orice comportament asociat cu bullying-ul. Deoarece primii ani de școală reprezintă o perioadă decisivă
de dezvoltare socială și emoțională a copiilor, activitățile de formare și dezvoltare a abilităților SEL e
necesar să se desfășoare încă din grădiniță și să continue în ciclul primar. Astfel cresc factorii de protecție
la bullying-ul accentuat din anii de gimnaziu. Specialiștii insistă să sublinieze importanța educării SEL
între 3 și 10/11 ani având și un alt argument, legat de dezvoltarea la pubertate: la această vârstă, copiii
încep să pună la îndoială expertiza adulților, devenind mult mai puțin receptivi la influențe educaționale.
Prin urmare „să educăm bine de la vârste mici“ devine cu atât mai necesar cu cât copiii cooperează cu
mai multă deschidere, când sunt mici, iar activitățile în echipe reprezintă un mod optim de lucru pentru
dezvoltarea SEL.
O realitate evidentă peste tot în lume e că nu politicile educaționale sunt cele care schimbă realitățile
din școli, ci oamenii. Dacă ne limităm la afișe bine scrise și la programe de tipul Ziua Internațională
Împotriva Violenței sau a Săptămânii Antibullying, copiii care întâmpină dificultăți în interacțiunile
sociale nu-și vor dezvolta abilități noi, iar copiii cărora le place să-i domine sau să-i controleze pe alții
18
nu vor renunța la aceste comportamente doar pentru că au participat la o activitate sau au citit ceva
motivațional pe pereții școlii. Din moment ce bullying-ul e o problemă socială e important ca el să fie
abordat permanent, sistematic, de fiecare dată când facem educație, indiferent că vorbim de ora de Limba
română sau de ora de TIC, de joaca prin pauze, de activitățile din Săptămâna Altfel sau din timpul orelor
de la afterschool. Orice context școlar în care există profesori și copii este un prilej de dezvoltare a SEL.
Organizația Committe for Children ce activează de peste 40 de ani în domeniul practicilor legate de
siguranța și starea de bine a copiilor în școli menționează cinci dimensiuni ce pot fi incluse în orice
activitate didactică sau program educațional ce are ca scop dezvoltarea SEL. Prezentăm în continuare
aceste dimensiuni însoțite de exemple de aplicații ce pot fi preluate și personalizate vârstelor și nevoilor
individuale ale copiilor.
1. Controlul emoțiilor
A simți furie, frică, tristețe sau frustrare este neplăcut pentru oricine, copil sau adult, însă ceea ce
contează în controlul acestor emoții este modul în care învățăm să le gestionăm constructiv. Un copil
căruia i s-a spus în mod repetat ceva răutăcios va reacționa cu cel puțin unul dintre următoarele simptome:
înroșirea feței, lacrimi, pumni strânși, țipete, tremurat. Pe acest fond, emoțiile trăite devin compleșitoare,
iar comportamentele agresive – greu de controlat. De aceea devine important ca orice copil să deprindă
tehnici prin care să învețe să se controleze singur. Deoarece unele dintre aceste tehnici necesită, de obicei,
sprijin specializat (oferit de un psiholog sau un consilier școlar), profesorii îi pot încuraja pe copii ca, în
locul izbucnirilor necontrolate, să-și amintească de faptul că pot să-și comunice emoțiile în alte moduri,
adecvate. Prezentăm câteva sugestii de activități.
a) „Lista supărărilor“. Ajutați-i pe copii să întocmească o listă care să includă:
• Lucrurile care îi deranjează astfel încât ajung să simtă că sunt furioși, triști, frustrați sau
speriați.
• Cum reacționează la aceste lucruri.
• Cum ar putea reacționa, diferit și constructiv, la lucrurile care îi deranjează. (Aceste moduri
diferite de a reacționa pot fi notate în urma discuțiilor cu unul sau doi colegi, cu un profesor,
un părinte sau un frate.)
De exemplu,
Ce mă deranjează și ce simt în Cum reacționez de obicei? Cum aș putea reacționa diferit și
legătură cu asta? constructiv?
Când X îmi spune că am față de Țip la el și îi spun ceva urât. Mă opresc și respir adânc.
șoarece. Simt furie. Număr în gând crescător până la
5 când inspir și descrescător
când expir. Îmi amintesc de ce X
face asta și nu las furia să mă
copleșească.

b) „Planul pentru relaxare“. Specialiștii afirmă că oamenii știu ce anume îi stresează, dar nu au un
plan stabilit dinainte pentru a face ceva care să-i calmeze și să-i relaxeze după un moment sau un
incident stresant. Copiii pot să învețe să-și facă un astfel de plan, nu înainte de a conștientiza
faptul că riposta imediată îndreptată asupra cuiva care i-a făcut să sufere nu e niciodată o idee
bună, pentru că înrăutățește situația. În mod similar „listei supărărilor“, copiii pot colabora cu un
coleg, un prieten sau cu un adult (profesor sau părinte) pentru a face un plan cu acțiuni pe care le
pot desfășura imediat ce au fost într-o situație stresantă – s-au certat cu cineva, au citit un
comentariu răutăcios, au aflat că au fost excluși din grupul celor care merg la o petrecere
aniversară etc. Lista poate include acțiuni sau activități ce implică mișcare fizică (dans, alergat,
mers cu bicicleta etc.), activități artistice (cântat, desenat) și orice altceva a fost verificat prin
experiența proprie sau a altora că reduce tensiunea.
19
 c) „Știu să cer ajutor“. De multe ori, copiii cred că a cere ajutor este un semn de slăbiciune. Ajung
astfel să resimtă în mod profund un sentiment de singurătate și faptul că nu sunt înțeleși. Prin
relatarea unor experiențe personale de către profesor, dar și apelând la lecturi din cărți cu
personaje ce trec prin situații similare, copiii pot învăța să identifice persoane care să le fie de
ajutor în situații critice, înainte de a da de un eventual necaz. În întocmirea unei liste scurte cu
persoane cu care ar putea vorbi pentru a se simți înțeles și acceptat, orice sugestie venită din partea
copilului poate fi preluată (inclusiv dacă persoana de referință se află la distanță – un bunic, un
unchi, un văr).
2. Empatia
Empatia reprezintă capacitatea de a te pune în locul cuiva pentru a înțelege cum gândește și cum
simte persoana aflată într-o anumită situație și pentru a reacționa apoi ținând seama de acestea. Atunci
când bullying-ul se produce, copilul care agresează nu manifestă empatie în raport cu copilul agresat.
Lipsa empatiei se explică prin importanța recompensei sociale care urmează actului de agresiune – cel
care îl comite are sentimentul de putere și de control, beneficiază de atenție sporită din partea celorlalți,
dobândește un statut social crescut. Aceste beneficii „anesteziază“ orice urmă de empatie. De aceea, în
acțiunile de prevenire a bullying-ului e nevoie să îi învățăm pe copii să gândească și să acționeze uman,
să deprindă în mod consecvent preocuparea pentru ceea ce simt și ce gândesc cei de alături, pentru a nu-
i mai desconsidera și pentru a nu-i mai trata ca pe niște pioni într-un joc de-a popularitatea. În continuare
prezentăm câteva exerciții de conștientizare a importanței empatiei.
a) „Hârtia mototolită“. Li se cere copiilor să mototolească o foaie A4, s-o arunce pe jos și s-o calce
în picioare (fără însă să o rupă). Apoi li se solicită s-o ia de jos, s-o întindă, s-o netezească, să
observe cum arată (murdară și cu urmele mototolirii) și să-i ceară scuze pentru cum au acționat.
Profesorul va accentua asupra faptului că, deși au încercat să repare hârtia, exprimându-și chiar
și regretul, stricăciunile produse nu vor dispărea, oricât vor încerca ei să le repare. În mod similar,
atunci când cineva face bullying, chiar dacă își va cere scuze mai apoi, suferința rămâne.
b) „Ce pot face eu?“ Profesorul va trece în revistă cu clasa ce anume pot face martorii în situații de
bullying concrete. Exemplele de intervenții se pot referi la momentul dinaintea incidentului,
momentul din timpul incidentului și momentul de după incident, subliniindu-se că, deși cuvintele
rănesc, actul empatic de bunătate și de demonstrare a sprijinului are puteri vindecătoare.
c) „Povești la teatru“. Prin jocuri de rol se pot crea, împreună cu copiii, scenarii bazate pe
experiențele lor de viață. Un copil va ilustra nevoile și dorințele unui personaj creat de el. După
ce rolul acestuia va fi suficient de clar i se va cere să schimbe rolul și să joace un personaj complet
diferit. De exemplu, în prima fază poate juca rolul copilului sociabil, cu mulți prieteni, simpatizat
și popular, iar apoi – rolul copilului nou venit în clasă, timid și neîncrezător. După cele două
interpretări i se va cere copilului să reflecteze și să împărtășească celorlalți cum s-a simțit în
fiecare rol jucat și cum anume schimbarea lor l-a făcut să înțeleagă mai bine punctul de vedere al
fiecărui personaj.
d) „Aud sau ascult?“ Copiii au nevoie să învețe diferența dintre a auzi și a asculta. Prima reflectă un
simț (auzul), în timp ce a doua – care se bazează într-o oarecare măsură pe prima – reprezintă o
deprindere învățată și exersată. În procesul de reflecție asupra celor două, copiii pot fi ghidați cu
ajutorul următoarelor întrebări: Există diferențe între a auzi și a asculta? Cum îi arătăm cuiva că
îl ascultăm cu adevărat? Cum vă simțiți atunci când vă dați seama că cineva de fapt nu vă
ascultă? (pare absent, privește în altă parte, vă întrerupe, stă pe telefon etc.) Ce ați făcut atunci
când v-ați dat seama că cineva nu vă ascultă? V-ați oprit? I-ați spus ceva? Ce anume? Dacă n-
ați făcut nimic, ce v-ați fi dorit să faceți? Credeți că e important să faceți ceva atunci când simțiți
că nu sunteți ascultat? Pentru cine e important? Exercițiul de reflecție se poate continua cu un
joc de rol, în care sunt implicați doi copii (A și B). În prima parte a jocului, A îi vorbește lui B
despre ceva (orice), timp de un minut (fără să se oprească), iar B nu îl ascultă (își ferește privirea,

20
 se uită în sus, scrie ceva pe telefon, îl întrerupe). După această primă parte, mai întâi A este
întrebat (Ce emoții ai avut vorbind cu B? Cum ți-ai dat seama că nu te ascultă? Ți-ai fi dorit să
te oprești înainte să expire timpul? Ți s-a părut că lui B i-a păsat de tine? Ce simți acum față de
B?), apoi și B (Cum te-ai simțit2 când nu i-ai dat nicio atenție lui A?). În a doua parte a jocului
se vor inversa rolurile: B îi vorbește lui A timp de un minut, iar A e cel care îl asultă cu interes
(are un bun contact vizual, îl aprobă, își apleacă ușor capul spre vorbitor etc.) La finalul acestei a
doua părți, B este întrebat cu privire la experiența sa (Ce emoții ai avut vorbindu-i lui A? Cum
anume ți-a demonstrat A că te ascultă cu atenție? Ce crezi acum despre A), apoi și A (Cum te-ai
simțit acordându-i atenție lui B? Ce ai aflat interesant despre B, datorită faptului că l-ai ascultat
cu atenție?)
3. Rezolvarea problemelor și soluționarea conflictelor
Uneori oamenii cred în mod eronat că nu trebuie să existe conflicte pentru ca bullying-ul să dispară.
Un conflict începe cu un dezacord între părți, iar copiii trebuie să învețe să gestioneze dezacordurile și
să-și rezolve conflictele, ambele făcând parte din viață. Iată câteva idei de rezolvare a problemelor și de
soluționare a conflictelor ce pot preveni bullying-ul.
a) „Toată lumea câștigă!“. De multe ori copiii cred că, într-o situație de conflict, cine câștigă, câștigă
tot, iar cine pierde, pierde tot. Pe acest fond apar resentimentele, dorința de răzbunare și
agresivitățile. Îi putem deprinde pe copii cu exercițiul câștigului pe bază de negociere și
compromis, astfel încât soluțiile găsite să satisfacă interesele, nevoile și dorințele tuturor părților
implicate. E important ca orice copil să înțeleagă, să accepte și să exerseze moduri sănătoase de
a face compromisuri, ca o abilitate de viață utilă în dinamica relațiilor sociale, pentru a rămâne
într-un bun echilibru și pentru a exclude emoții de tipul ranchiună, neputință, jenă, ostilitate.
b) Metoda S.O.D.A.S. S.O.D.A.S. reprezintă un acronim al unei metode ușor de înțeles, învățat și
folosit de către copii, mai ales dacă e utilizată imediat după ce copilul a fost implicat într-o situație
al cărui rezultat l-a nemulțumit. La începutul exersării metodei, profesorul notează pe tablă, pe
verticală, literele acronimului, explicându-le copiilor semnificația lor (S=situația, O=opțiunile,
D=dezavantajele, A=avantajele, S=soluțiile).
S – Copilul descrie situația.
Gigel mi-a spus „față de șoarece“ de multe ori. M-am enervat și i-am tras un pumn. Am ajuns la
cabinetul directorului și au anunțat-o pe mama despre asta.
O – I se cere copilului să numească trei opțiuni pe care le-ar putea lua în considerare pentru a
gestiona situația inițială (ceea ce i-a spus Gigel). E important ca una din opțiuni să fie exact cea
care i-a cauzat problema (lovitura de pumn ce l-a dus în cabinetul directorului).
D și A – Dezavantajele și avantajele (cel puțin câte una pentru fiecare opțiune) pe care copilul le
identifică e important să le vadă în paralel. Eventual, atât opțiunile, cât și dezavantajele și
avantajele se pot nota într-un tabel precum cel de mai jos.

2
Atunci când copiii sunt întrebați cum s-au simțit, profesorii nu se vor limita la răspunsuri de tipul „bine“/„rău“, ci vor
solicita identificarea unor emoții trăite – nemulțumit, mânios, frustrat, ignorat etc.
21
 Opțiuni Dezavantaje Avantaje
Opțiunea 1 – L-aș putea lovi Sunt trimis la director, care o Îmi descarc furia și îi arăt lui
pe Gigel cu pumnul când îmi cheamă pe mama. Gigel că asta îl așteaptă și
spune „față de șoarece“. data viitoare, dacă va
continua să-mi spună asta.
Opțiunea 2 – M-aș putea duce Copiii vor crede că pârăsc. Profesorul mă ajută să rezolv
să-i spun profesorului că problema și nu intru în niciun
Gigel îmi spune „față de necaz.
șoarece“.
Opțiunea 3 – Aș putea să Voi fi în continuare frustrat, Gigel vede că nu mă poate
ignor că Gigel îmi spune nu-mi pot descărca furia. înfuria ceea ce spune, așa că
„față de șoarece“ și aș putea poate nu va mai face asta,
să mă duc să găsesc un copil deci nu voi avea probleme.
cu care să mă joc sau cu care
să vorbesc.

S – Copilul va alege ca soluție una din cele trei opțiuni identificate. Pentru profesor e important
să știe că soluțiile pot fi diferite, în funcție de cum simte și gândește copilul.
Ca orice metodă care necesită consecvență în aplicare, copiii o pot exersa, singuri sau cu suport
din partea unui adult, în numeroase contexte – în timpul activităților de prevenire (pornind de la
experiențe deja avute) sau în situații reale. De asemenea, și părinții copiilor pot fi consiliați cu
privire la această metodă și la necesitatea de a o aplica și ei acasă, ca răspuns la nevoia de a
demonstra că sunt modele bune de gestionare a conflictelor.
c) „Transform problema în soluție“. I se recomandă copilului să scrie o scrisoare unui copil care l-
a agresat. Scrisoarea nu va conține referiri la modul în care copilul a suferit ca urmare a ceea ce i
s-a întâmplat, ci descrieri cu privire la ce acțiuni a întreprins ulterior pentru a-i fi bine. De
exemplu, dacă a fost amenințat sau agresat, în scrisoare va nota ce metode noi de a se apăra a
descoperit. Sau, dacă a fost exclus dintr-un joc – ce alte activități a ales să facă sau ce prietenii
pozitive a descoperit. I se explică apoi copilului că nu va trebui să trimită scrisoarea, ci va fi
necesar să o păstreze într-un loc special. Din când în când să o recitească, deoarece scrisoarea îi
reamintește că este un copil curajos, puternic și inventiv, care știe să transforme o problemă într-
o oportunitate.
4. Asertivitatea
Oamenii aleg să folosească unul dintre următoarele stiluri de comunicare: pasiv, agresiv sau asertiv.
În exemplele de mai jos, ilustrăm aceste stiluri și consecințele lor.

Ana: De unde ți-ai luat hainele astea, de la second hand?

Răspunsul 1 – Da, mama m-a obligat să le port. Răspunsul este pasiv, deoarece persoana
agresată îi oferă celei care agresează exact ceea
e aceasta urmărește: putere.
Răspunsul 2 – Le-am luat din șifonierul tău, Răspunsul este agresiv, deoarece șansele de
nesimțito. continuare a agresiunii sunt foarte mari.
Răspunsul 3 – Termină, Ana! Răspunsul este asertiv, deoarece persoana
agresată îi comunică Anei că nu are de gând să se
lase agresată, dar nici nu o provoacă. Scopul
mesajului este de a neutraliza puterea, fără
implicare emoțională și fără escaladarea
ostilității.
22
 Învățând să comunice asertiv, o persoană ajunge să-și exprime verbal gândurile și emoțiile într-un
mod sincer, ferm, dar respectuos, fără a acuza pe cineva. Respectul lipsește complet în bullying, deoarece
persoana care agresează are ca scop să-l facă să sufere pe celălalt, umilindu-l și arătându-l celorlalți ca
fiind neputincios. Atunci când îi învățăm pe copii să fie asertivi, ei devin capabili să comunice clar, să
reziste la presiuni și să-și satisfacă astfel și ei nevoia de control, fără a escalada situația. O replică asertivă
îl ajută pe copil să îi transmită celui care l-a agresat că este capabil de calm și că este încrezător, în timp
ce celălalt se așteaptă să vadă teamă sau furie. Cu alte cuvinte, nemaigăsind ceea ce caută, copilul care
agresează va renunța să continue, fiindcă nu mai găsește satisfacție.
Cea mai mare dificultate în învățarea asertivității este dată de faptul că, în general, copiii nu găsesc
replica potrivită în momentul necesar. Dacă nu e spusă la timp, o replică asertivă devine inutilă. De aceea
e nevoie ca adulții să-i învețe pe copii să spună propoziții sau fraze eficiente, pe care să le folosească
apoi când consideră oportun. Importanța acestei învățări este subliniată inclusiv de către psihologii care
lucrează cu copii și care au constatat că modul în care ei reacționează imediat după tachinare sau șicanare
influențează hotărâtor cât de frecvent și cât de sever vor fi necăjiți apoi în viitor. Ei recomandă ca, în
primul rând, nonverbal, copiii să se poarte imediat ca și cum nu i-a deranjat ceea ce le-au spus agresorii.
După care să folosească replici scurte precum: • Nu mă interesează ce zici. • Anunță-mă când ajungi
și la partea amuzantă. • Serios? • Și care e ideea? Aceste replici vor fi însoțite de un limbaj
nonverbal (atitudine, privire, poziția corpului, distanța față de cel care agresează, tonul vocii) care să le
susțină. Astfel, e important să-l învățăm pe copil:
• Folosește vocea ta calmă și echilibrată. (Nu țipa, nu jigni, pentru că efectul a ceea ce
spui dispare.)
• Stai la o distanță potrivită de cel care te-a agresat. (Nu te retrage, stai suficient de
aproape ca să te audă, dar nu atât de aproape încât să creadă că îl poți lovi.)
• Folosește numele celui care te-a agresat. (Acesta e un truc pentru a-l face egalul tău,
nu superiorul tău.)
• Privește persoana în ochi. (Este semnul că ești hotărât, direct și sincer.)
Exersarea replicilor asertive de către un copil, cu sprijinul unui adult e necesar să se facă în mod
individual, deoarece chiar și copiii mici pot găsi replicile lor adecvate. În eventualitatea în care nu
reușesc, pot memora și replici precum cele de mai sus, însă, indiferent că propozițiile le aparțin sau nu e
important ca, prin multe jocuri de rol, să deprindă să le utilizeze. Activitățile de acest tip pot fi făcute și
în grupuri mici, astfel încât copiii să poată observa reacțiile celorlalți în timp ce simulează calmul și
indiferența. Cu cât antrenamentul este mai susținut, cu atât ei vor fi mai bine pregătiți să folosească
asertivitatea atunci când sunt agresați.
5. Dezvoltarea prieteniilor
Abilitatea de a ne face prieteni nu e ceva înnăscut. Desigur, pentru unele persoane cu anumite
trăsături de personalitate (sociabilitate, deschidere, comunicativitate) poate fi mai ușor decât pentru altele
să stabilească relații de prietenie. Ele se bazează mult pe simpatie, iar respingerea – mai ales în copilărie
și adolescență – este resimțită ca dureroasă și datorită faptului că un copil trăiește absența simpatiei ca
pe o înfrângere personală. Dacă respingerea se repetă, copilul va fi privat de marile beneficii ale relațiilor,
respectiv de suport social și de satisfacerea nevoilor de apartenență, acceptare, valorizare, integrare.
Activitățile și programele de dezvoltare a SEL au, printre altele, și această componentă, de a ajuta copiii
ca, indiferent de trăsăturile de personalitate, să poată fi capabili să gestioneze relațiile sociale și să
întemeieze prietenii pozitive. Cele două aspecte nu sunt întotdeauna într-o corelație directă, de tipul
„copiii care știu să-și facă prieteni de calitate pot avea relații sociale armonioase și echilibrate“. De
exemplu, în școli putem întâlni cazuri de copii agresați în clasă, lipsiți de suportul colegilor, marginalizați
și stigmatizați, dar care sunt acceptați și prețuiți în alte medii sociale – clubul de teatru, echipa de baschet
etc. Sau cazuri de copii prietenoși, simpatizați de mulți colegi și chiar și de către profesori, dar care fac
23
bullying unui coleg uneori chiar mizând pe faptul că nu vor fi bănuiți. Grupurile sociale din care fac parte
copiii pot fi extrem de competitive, ierarhiile sociale sunt percepute ca surse de siguranță, confort și
validare, iar bullying-ul e o metodă uneori aleasă conjunctural, pentru a atinge un scop. E nevoie să
privim cu multă atenție contextele, să cunoaștem copiii și să facem bine diferența între nevoile lor de
suport. Iată două exemple în acest sens:
• Dan este un copil retras și timid, care nu reușește să-și facă prieteni. Îi plac animalele, muzica și
înotul.
• Doru intră ușor în relații de tipul „care pe care“. Îi place să facă pe șeful, să aibă ultimul cuvânt
și detestă să fie contrazis.
Considerați că lui Dan și lui Doru li se potrivesc aceleași metode pentru a-și dezvolta în mod optim
abilitățile sociale, conform nevoilor lor? Una dintre cele mai eficiente recomandări ale specialiști în
vederea exersării abilităților de împrietenire este aceea de a diversifica mediile. Expunându-i pe copii la
grupuri diferite, ei ajung astfel în proximitatea unor potențiale prietenii. De aceea orice activitate
extrașcolară devine un câștig social: copilul se adaptează altora și descoperă noi mecanisme sociale pe
care le experimentează cu folos, indiferent că va avea sau nu succes la început. Diversitatea
personalităților cunoscute și exersarea mecanismelor (însoțită de ajustări permanente) vor contribui, în
timp, la „țesăturile“ unor prietenii trainice. De altfel, în unele sisteme educaționale se practică schimbarea
claselor în fiecare an, încă de la grădiniță, tocmai pentru ca elevii să învețe să se adapteze diferitelor
realități sociale. Este esențial să facă asta până să ajungă adulți al căror succes profesional depinde și de
capacitatea de a coopera în grupuri, de a negocia și de a-și aduce contribuția generatoare de satisfacții la
un proiect de echipă.
Un alt aspect important din punct de vedere educațional este acela de a-i învăța pe copii să caute un
prieten, cu care să dezvolte o relație pozitivă. La vârste mici, copiii o fac intuitiv, alegând să se joace cu
aceia cărora le plac aceleași jocuri și jucării, care sunt amabili cu ei. La vârste mai mari (în clasa a IV-a,
în gimnaziu, în liceu) ei își schimbă preferințele, alegând deseori prietenii în funcție de statutul lor social,
utilizând un tipar de genul „ea e populară, atunci și eu voi fi așa, dacă devin prietena ei“ sau „deși îmi
place de ea, nu voi fi prietena ei, pentru că e considerată tocilară, iar eu nu doresc să fiu văzută astfel“.
Multe din intuițiile sănătoase ale vârstelor mici încep să dispară, deși nevoia de a avea prieteni e în
creștere, prin urmare apar deseori prietenii toxice de tipul „ea mă jignește și mă face de rușine în fața
celorlalți, însă, dacă nu stau cu ea, nu mai am cu cine să stau, așadar suport acest mod al ei de a se
comporta cu mine“. Devine dificil pentru adulți să-i ghideze pe copii prin acest hățiș relațional, dar e
important ca, prin activitățile de dezvoltare a SEL, ei să fie învățați cum anume ar trebui să se simtă în
preajma unui prieten adevărat. Pornind de la fraza „știu că e prietenul meu atunci când...“, copiii pot fi
provocați să completeze cu:
• Ajută. • Mă face să mă simt bine în pielea mea.
• Împarte. • Îi pasă de ce spun și de cum mă simt.
• E drăguț cu mine. • Nu îl deranjează că am și alți prieteni.
• Râde cu mine (și nu de mine). • Se asigură că nu sunt exclus.
• Are multe în comun cu mine. • Ascultă ce am de spus.
• Mă amuz când sunt cu el. • Nu mă lasă pe mine să fac totul.
• Îmi ia apărarea. • Îmi spune cum se simte.
• Mă încurajează. • Îmi este aproape când am nevoie de el.
Exersarea elementelor care contribuie la o prietenie sănătoasă, cu sprijinul adulților, reprezintă un
factor de protecție ce îi îndepărtează pe copii de prieteniile toxice, care le aduc suferință. Și totuși, cum
îi ghidăm atunci când se întâmplă și asta? De multe ori, deși simt că e ceva în neregulă, copiilor le e
dificil să acționeze pentru a pune capăt unei relații, mai ales atunci când teama de percepția socială a
celorlalți îi ține mai degrabă prinși în acea falsă prietenie. Cum putem acționa pentru a sprijini fără să
încurcăm și fără să complicăm situații și așa dificile? În primul rând e nevoie să ascultăm atent și să luăm
24
în serios ceea ce gândește și ceea ce simte copilul – dificultățile lui, emoțiile lui. De multe ori, el știe ce
trebuie să facă, iar simplul fapt că a ales să discute problema lui cu un adult e mai curând o chestiune de
neîncredere în posibilitățile sale de acționa și mai puțin o problemă de necunoaștere a soluțiilor. Așadar,
abordarea suportivă și încurajatoare a propriilor soluții prezentate de copil e o cale oportună. De
asemenea, e necesar să îi recomandăm să fie politicos și demn în relația cu fostul prieten, fără a se lansa
în discuții ostile, furioase, în răzbunări ce e probabil să antreneze și alți copii. Dinamica grupurilor de
copii e una în continuă schimbare. Poate fi foarte neplăcut ca, într-un război cu un prieten toxic, în care
s-a folosit „muniție“ verbală din belșug, susținătorii temporari și aliații devotați să devină un filtru pentru
alți copii care să evite să intre în relații de prietenie cu foștii beligeranți, tocmai pentru că nu au apreciat
deloc această modalitate de soluționare a disputelor.
Cele cinci dimensiuni ce aparțin SEL, cu rol în prevenția bullying-ului ne indică în același timp că:
- Priceperea în a gestiona interacțiuni sociale nu se dobândește ușor, necesită mult timp. Uneori
dobândirea și exersarea ei durează o viață, deci e nevoie să alocăm o perioadă lungă de timp
pentru a o preda elevilor.
- Deși programele educaționale centrate exclusiv pe SEL sunt cât se poate de oportune, ele
trebuie reluate pe măsură ce vârstele copiilor aduc alte și alte provocări. De cele mai multe
ori, aceste programe sunt dificil de implementat atunci când nu implică, de exemplu, o
disciplină opțională. În România, programa școlară pentru disciplina „Pregătiți pentru viață.
Educație pentru viață și comunitate“ are un curriculum creat pentru două cicluri de
învățământ, de la pregătitoare și până la clasa a VIII-a și se pretează unor abordări tip SEL.
Însă câți copii dintr-o școală pot beneficia de un astfel de suport timp de nouă ani?
- Este mult mai eficient să includem SEL în modurile curente, clasice, de a lucra cu copiii (în
timpul orelor de specialitate, în ora de consiliere și orientare/dezvoltare personală, în
activitățile din Școala Altfel/Săptămâna Verde), făcând treptat din această abordare o
chestiune de educație de fond, vizibilă în interacțiunile zilnice cu ei.
4.4. Transformarea martorilor în apărători
Cercetările efectuate pe problematica bullying-ului concluzionează în privința unei triste realități: în
9 din 10 cazuri, martorii sunt de față, însă în maxim 2 cazuri ei intervin în apărarea celui agresat. Dacă
acest lucru s-ar întâmpla în toate cazurile, în mai puțin de 10 secunde situația ar avea mari șanse să ia
sfârșit, prin urmare s-ar reduce semnificativ durata, frecvența și impactul episoadelor de bullying. Nu se
întâmplă acest lucru, deși martorii au diferite explicații cu privire la non-intervenție: s-au simțit prea
speriați ca să acționeze, au sperat că totul va înceta din senin, au crezut că situația nu e atât de gravă. Și,
deși trăiesc un sentiment de vinovăție, cred că vor fi repede absolviți pentru lipsa lor de curaj, mai ales
pentru că le lipsește perspectiva corectă asupra fenomenului – un agresor are nevoie de „galerie“ pentru
a-și valida puterea și influența. În absența ei, dacă martorii protestează la ceea ce se întâmplă, satisfacția
generată de actul agresiv se risipește.
Studiile întreprinse asupra lipsei de reacție a celor ce asistă la o agresiune au evidențiat o serie de
mecanisme de apărare, complexe și variate, care au rolul de a face un martor să nu se mai simtă obligat
să acționeze.
• Efectul spectatorului
Reprezintă un fenomen psihologic evidențiat pentru prima dată ca urmare a unui caz
tragic, petrecut pe 13 martie 1964, la New York. Kitty Genovese, o tânără care lucra în tura de
noapte, se întorcea acasă cu mașina, la primele ore ale dimineții. Chiar înainte să intre în bloc a
fost atacată și ucisă cu numeroase lovituri de cuțit, de către un criminal în serie. Poliția a ajuns
foarte târziu, iar investigația a arătat faptul că 38 de persoane au văzut atacul, însă niciuna nu a
chemat poliția, presupunând că asistă la o ceartă între îndrăgostiți.
Efectul spectatorului se referă la faptul că o persoană nu va acorda ajutor unei victime
atunci când sunt și alți oameni de față, trăind cu impresia că altcineva o va face. Situația se
25
 schimbă dacă persoana crede că e singură – probabilitatea de a-i sări victimei în ajutor e mai
mare.
• Ignoranța pluralistă
Constă în credința falsă că, dacă nimeni nu reacționează la un anumit comportament,
atunci orice reacție e nepotrivită. Urmarea e că nimeni nu va reacționa. Ce se întâmplă, de fapt?
Martorii aflați la locul unui incident, unde nu e clar dacă victima are sau nu nevoie de ajutor, îi
privesc pe cei din jur pentru a vedea dacă aceștia consideră necesar să intervină. Se bazează pe
presupunerea că alții știu ceva ce ei încă nu știu, deci cel mai bine e să faci „așa cum face toată
lumea“.
• Contaminarea audienței
Are legătură cu ignoranța pluralistă, explicând faptul că oamenii își modelează reacțiile
după ceilalți. Astfel, dacă primii martori care ajung la locul unui accident se grăbesc să acorde
ajutor, sunt mari șanse ca și cei care vin ulterior să o facă, însă, dacă primii martori nu acordă
ajutor, cei ce îi urmează pot crede în mod fals că nu e cazul să intervină, deoarece probabil situația
nu e atât de gravă să necesite asta.
Așadar, dacă suntem martori la un incident, comportamentele celor din jur ne pot induce
în eroare, cu atât mai mult cu cât, în opinia lui Lawrence Kohlberg (1981) doar 10-15% dintre
oameni sunt capabili să-și creeze propriile principii morale. Ceilalți (85-90%) se conformează
normelor morale existente la nivelul societății. Acest mecanism explică, de exemplu, de ce
glumele nemiloase la care se amuză câțiva par să fie acceptate de către alți martori.
• Diluarea responsabilității
Se produce atunci când faptele comise de un membru al grupului sunt considerate
responsabilitatea celorlalți, nu a individului în cauză. Se ajunge la situația potrivit căreia cu cât
numărul de persoane implicate într-un incident e mai mare, cu atât mai puțin responsabil ajunge
să se simtă fiecare dintre ei. Strict cu referire la bullying, mecanismul îi face pe copii sau tineri
să creadă că nu ei trebuie să intervină, ci adulții, scutindu-se astfel singuri de responsabilitate.
Dar una din caracteristicile bullying-ului este că, în majoritatea cazurilor, se produce în absența
adulților. Se pare că 96% dintre adulți nu sunt conștienți de incidentele de bullying, procent ce
contrastează puternic cu cel de 90% al martorilor prezenți la astfel de incidente. Așadar, cei care
cred că „nu eu, ci altcineva e mai în măsură să intervină“ nu fac decât să întrețină bullying-ul.
• Alinierea la valorile grupului
Se produce frecvent în copilărie și în adolescență, dar și la alte vârste. Se manifestă prin
pierderea reperelor legate de „cine sunt eu“ și „ce valori morale am“, ca urmare a alinierii la
standardele etice ale grupului de apartenență. Copierea comportamentelor altora fără a ține seama
de ce e bine și ce e rău devine o necesitate, dictată de nevoia de a fi acceptat și de a se integra.
Adulții vorbesc despre mentalitatea de turmă, care îi poate face pe copii să devină insensibili la
comportamentele nocive. De asemenea, insuficienta dezvoltare a cortexului prefrontal,
responsabil de procesele decizionale, controlul impulsurilor și conștiința de sine explică de ce
copiii și adolescenții care își petrec mult timp într-un mediu marcat de bullying ajung să perceapă
fenomenul ca fiind acceptabil.
• Acuzarea victimei și a celorlalți
A da vina pe alții reprezintă un tipar de gândire imatur, defectuos, ce se asociază deseori
cu deficiențele de empatie și cu lipsa de exercițiu a responsabilității. Se poate întâmpla ca,
declarativ, copiii și adolescenții să își manifeste indignarea în raport cu comportamentul
agresorului, dar, pe fond, să considere că victima e vinovată. Cum se explică acest tipar? Prin
faptul că ei valorizează mai mult sau mai puțin conștient anumite trăsături ale agresorului (ex.
curajul, dezinvoltura), pe care și le-ar dori, însă nu același lucru se întâmplă în cazul persoanei

26
 agresate, ale cărei caracteristici nu reprezintă atu-uri dorite de către martori. Dacă persoana care
agresează este și prietenă cu unul din martori, percepția acestuia este și mai mult alterată.
• Lipsa de încredere în sine
Unii martori se tem că, dacă se solidarizează cu persoana agresată, există mari șanse să se
compromită din punct de vedere social sau să atragă atenția celor care agresează, devenind și ei
ținte. Statutul social este neprețuit pentru copiii mai mari și pentru adolescenți, iar dacă pentru
asta e nevoie să păstreze tăcerea atunci când asistă la bullying, o vor păstra.
Lipsa de încredere în sine e generată și de sentimentele de neputință, întreținute de faptul
că nu știu cum e bine să intervină, mai ales când își dau seama că ar fi necesar, dar există
numeroase alte aspecte implicate.
• Dezumanizarea victimei
Este un mecanism de apărare prin care persoana agresată e privită de martori ca fiind
lipsită de importanță și tratată similar unui obiect. Acest mod de a percepe realitatea e creat cu un
scop – fie prin raportare la persoana care agresează (pentru a-i justifica violența), fie prin raportare
la martor (pentru a-i justifica non-intervenția). Cazul foto-reporterului sud-african Kevin Carter
furnizează un exemplu în acest sens. Aflat în Sudan, în martie 1993, a fotografiat o scenă în care
o fetiță subnutrită, extrem de slăbită, era urmărită de un vultur înfometat. A relatat că a așteptat
20 de minute, a făcut fotografia, a alungat vulturul, după care a plecat. Nu a ajutat fata care
agoniza și nici nu l-a interesat dacă aceasta a supraviețuit sau a murit. În anul următor a câștigat
premiul Pulitzer cu respectiva fotografie și, întrebat fiind de contextul realizării ei, a spus că „nu
a vrut să se implice“, că „asta e meseria lui“ și că i s-a spus de la început să nu atingă fata pentru
a nu contracta o boală. Un an mai târziu s-a sinucis.
De cele mai multe ori, adulții din preajma copiilor nu înțeleg de ce aceștia nu intervin într-o situație
de bullying, pentru a opri persoana care agresează. Pentru a avea și o altă perspectivă asupra dificultăților
pe care le au copiii legat de intervențiile lor în bullying ajută următorul exercițiu, recomandat adulților.
Amintiți-vă de un moment din viața dumneavoastră în care nu ați intervenit pentru a pune capăt unei
nedreptăți la care ați asistat. Care au fost cauzele ezitării dumneavoastră? Ați proceda altfel dacă v-ați
întoarce în timp? Cum anume?
Emoțiile martorilor la bullying sunt diverse: teama de a înfrunta persoana care agresează, vinovăția
că stau pe loc și nu fac nimic, mila față de persoana agresată, furia că nimeni nu intervine, ușurarea că
nu sunt ei în ipostaza de persoane agresate, confuzia cu privire la ce ar putea face în sprijinul acesteia.
Aceste emoții le subminează încrederea în sine și sentimentul că sunt capabili să facă față situației, iar
efectele neîncrederii și neputinței se resimt și în alte contexte de viață. Cu alte cuvinte, e important pentru
cei agresați, dar la fel de important e și pentru martori să-i învățăm să intervină în moduri cu impact
semnificativ și urmări pozitive.
În continuare, vom trece în revistă câteva recomandări în acest sens.
1) Să-i facem pe martori conștienți de importanța transformării lor în apărători ai colegilor agresați.
Această conștientizare implică lucrul pe mai multe planuri:
- prin acțiuni de sensibilizare a faptului că e de datoria lor să intervină, nu a altcuiva;
- prin exersarea empatiei cu victima, astfel încât martorii să fie convinși că aceasta nu merită
să fie tratată astfel;
- prin înțelegerea faptului că, dacă agresorul e un prieten și ei intervin în sprijinul victimei, se
poate produce un conflict cu prietenul, dar prietenia lor poate rezista;
- prin exersarea comunicării asertive;
- prin evidențierea impactului pozitiv al intervenției lor asupra celui agresat.
De asemenea, la vârste mai mari, îi putem încuraja pe martori să intervină explicându-le și
beneficiile din punct de vedere neurochimic asupra stării de bine: dopamina și serotonina, doi dintre
neurotransmițătorii cu rol major în activitatea cerebrală (substanțe ce ajută neuronii să comunice) sunt
27
implicate în acțiunile de acordare a ajutorului. Atunci când intervin pentru a opri bullying-ul, creierul
resimte un aflux de dopamină, activând centrii cerebrali ce controlează recompensa. În același timp, de
fiecare dată când facem o faptă bună, creierul produce serotonină, numită și „hormonul fericirii“, fapt ce
ne îmbunătățește dispoziția și ne alină tensiunea. Satisfacția resimțită ca urmare a ajutorului dat ne
întărește respectul și încrederea în sine, două trăsături ce ne sunt de folos toată viață.
2) Să-i învățăm să intervină imediat.
Intervenția imediată presupune să-i învățăm pe copii că vorbele lor contează. E bine de știut că stresul
intens produs de bullying determină deseori blocaje ale capacității de a acționa rațional. Așa se explică
de ce unii copii fie evită situația, fie se comportă ca și cum ar fi înghețați de frică, fie sar la bătaie. Doar
puțini au prezența de spirit de a rosti replici asertive și, de aceea, ele trebuie gândite, rostite și exersate
de dinainte. Adulții îi pot ghida să găsească cele mai bune replici scurte pe care să le folosească în timpul
unui episod de bullying. Unele dintre acestea pot fi: • Nu mai spune asta! • Termină! • Mergi prea
departe, oprește-te! • Nu e frumos ce spui! Aceste replici spuse prompt, cu atitudinea potrivită
(fermă, hotărâtă) îi vor face pe copii încrezători în faptul că există soluții simple, de efect, ce pot opri un
comportament agresiv.
3) Să-i învățăm să intervină înainte de incident.
Mulți copii, buni cunoscători ai membrilor grupului din care fac parte, pot să anticipeze episoadele
de bullying pe baza unor experiențe anterioare. Deci pot deveni proactivi, întinzând o mână de ajutor
colegilor vulnerabili. De exemplu, pot sta alături de cineva care se află aproape de o persoană care l-a
agresat în trecut sau pot deturna atenția acesteia astfel încât să nu mai agreseze.
4) Să-i învățăm să intervină după incident.
De multe ori copiii nu pot preveni un episod de bullying și, dacă acesta deja a avut loc, tot ce rămâne
de făcut este alinarea suferinței. Și în acest cazuri copiii pot fi ghidați să facă acțiuni și să spună cuvinte
în sprijinul persoanei agresate. O pot invita să li se alăture în jocuri sau la masă, îi pot tranmsite mesaje
mobilizatoare precum: • Îmi pare rău pentru ce ți s-a întâmplat. • Nu meritai asta. • Cred că trebuie
să-i spui cuiva despre asta. Dacă vrei, merg cu tine. • Poți să vii oricând să vorbești cu mine
dacă ți se mai întâmplă așa ceva. • Hai să ne întâlnim după școală să stăm cu prietenii mei.
Adulții care îi învață pe martori să intervină după o situație de bullying e necesar să fie buni
observatori ai modului în care copiii pun în act ceea ce învață. Se poate întâmpla ca, pornind de la intenția
bună de a ajuta, martorii să exagereze și să-și convingă colegii să-l izoleze pe cel care a agresat, să îl
eticheteze sau chiar să îl trateze cu aceeași monedă. Li se poate explica faptul că bullying-ul „tratat“ tot
cu bullying înseamnă doar o continuare fără șanse de oprire a unui ciclu al violenței, din ce în ce mai
periculos prin urmări.
5) Să instruim ambasadorii antibullying pentru a acționa ca apărători.
Practic, orice copil poate fi învățat să deprindă abilități în acest sens, dar ambasadorii antibullying
au atu-uri în plus: sunt aleși/desemnați cu acest rol, care le conferă un anumit statut în ochii celorlalți;
învață să acționeze ca apărători; acționând astfel, devin modele de urmat.
E recomandabil ca, în desemnarea ambasadorilor, la nivelul fiecărei clase, profesorii să fie atenți la
comportamentele manifestate anterior de aceștia în relațiile cu colegii. Dacă există o probabilitate ca
statutul de ambasador antibullying să poată fi folosit pentru exercitarea puterii și a influenței, este limpede
că acel copil are nevoie de alte contexte de manifestare a calităților lui, nu cele specifice acestui statut.
Specialiștii consideră că sunt potriviți pentru a fi ambasadori antibullying copiii care sunt acceptați și
valorizați de marea majoritate a colegilor datorită influenței crescute pe care o au, în sens bun și care, în
plus, manifestă o relativă imunitate la bullying.
Copiii care devin ambasadori antibullying au nevoie, de asemenea, de suport pentru a avea
intervenții utile în calitate de apărători. Școlile pot crea programe de educare a lor, care să includă și
acțiuni de împrietenire cu colegii vulnerabili. Aceste noi relații e necesar să fie asumate, deoarece
beneficiile sunt evidente: copilul care acordă protecție își va dezvolta noi abilități (va învăța despre
28
puterea oferită de bunătate și compasiune), iar cel care primește protecția dată de prieten se va bucura, în
perspectivă, de succes social.
Ambasadorii antibullying pot fi și promotorii unei noi mentalități în rândul martorilor, referitoare la
transformarea lor în apărători. Pot susține secvențe de activități de învățare, alături de profesori, pe tema
prevenirii și intervenției în bullying. Pot coordona campanii de creștere a responsabilității, pot promova
sloganuri de tipul • Sfârșitul bullying-ului începe cu mine, • E nevoie de un singur om, • Vrei un
prieten? Fii un prieten, • Nu sta deoparte! Oprește bullying-ul! • Rupe tăcerea! Vorbește deschis
împotriva bullying-ului, • Fii o săgeată, nu o țintă!
6) Să promovăm în rândul profesorilor importanța transformării martorilor în apărători prin:
- a-i asculta cu empatie pe copii atunci când vorbesc despre dificultățile lor de a interveni într-un incident
de bullying;
- a-i ajuta să conceapă strategii prin care să-și depășească dificutățile;
- a-i învăța să aprecieze diferențele dintre oameni, pentru a fi apoi sensibili la nevoile lor și a putea acorda
ajutor;
- a-i face să înțeleagă că pot să-și înfrunte chiar și un prieten dacă acesta nu are un comportament potrivit,
demonstrându-și astfel respect față de sine;
- a organiza în mod repetat jocuri de rol în care copiii să-și exerseze abilitățile de a preveni agresiunile,
pentru ca, la momentul potrivit, acestea să fie folosite și să aibă impactul dorit;
- a consolida mesajul potrivit căruia stă în puterea copiilor să facă o schimbare și că orice ocazie de a-i
ajuta pe cei vulnerabili nu trebuie irosită.
4.5. Cum îi ajutăm pe elevii care agresează?
Copiii care agresează sunt deseori văzuți de către profesori ca fiind „oile negre“. Chiar dacă știu că
nu e în regulă să identifice copilul cu comportamentul său, în fapt adulților le e greu să nu simtă dispreț
față de un copil care agresează. Deseori evaluarea unui caz de violență se face sumar, iar măsurile
adoptate în pripă îi stabilesc vinovăția. Profesorul se îndepărtează de copilul care a agresat, fără a-și mai
pune niște întrebări care, de fapt, contează enorm:
- Cum a ajuns acest copil să adopte comportamente agresive?
- Ce se va întâmpla mai departe cu el?
- În ce mod îl ajută măsurile pe care le-am folosit? Aș putea să fac și altceva?
Răspunsul la prima întrebare nu e menit să ne facă să ne fie milă de agresori, ci doar să ne creeze o
perspectivă mai adecvată asupra contextului său de viață pentru a o folosi în găsirea de soluții
Răspunsul la doua întrebare trebuie văzut din punct de vedere medical, social și individual. Copiii
cu comportamente agresive pot dezvolta tulburări de sănătate mintală (anxietate, depresie, tulburare de
conduită, tulburări legate de consumul de substanțe, tulburări de personalitate) în adolescență și la vârsta
adultă, cu urmări dintre cele mai grave – delincvență, pierderea locului de muncă și a relațiilor (de
prietenie, de familie), spitalizări, suicid. Costurile întreținerii și sprijinului acordat de către societate unei
persoane aflate în situații de acest tip sunt foarte mari și apasă pe umerii tuturor cetățenilor care sunt
contributori la bugetul de asigurări sociale și de sănătate al unei țări. Prin urmare, lucrurile ce par mărunte
și neînsemnate la vârste mici se tranformă în probleme dificil de gestionat ulterior, cu consecințe ample.
Răspunsul la a treia întrebare a fost dat deja de către psihologii care au lucrat cu copii, tineri și familii
aflate în dificultate. Ei au constatat că, atunci când o persoană recurge la comportamente agresive,
reprobabile, prin care reușește să atragă atenția și să-i îndepărteze pe ceilalți, în fapt persoana respectivă
are mare nevoie să stabilească relații bazate pe afecțiune și respect. Aceste relații pot fi învățate, iar
profesorul este persoana în măsură să facă asta cu copilul.
Pentru a înțelege de ce un copil are un comportament agresiv, ce rănește pe un altul e necesar să
înțelegem aspecte ce țin de istoria lui de viață și de contextele sale de dezvoltare.

29
1) Copilul are deficiențe în gestionarea emoțiilor (furie, frustrare, rușine, neputință).
Agresivitatea și bullying-ul sunt comportamente învățate. Atunci când observăm că un copil
manifestă aceste comportamente, cel mai probabil ele sunt prezente în familia lui. Violența domestică
este o realitate în multe familii și nu ține de statutul socio-economic sau educațional al părinților. Pentru
mulți copii, modul agresiv de a se comporta e singurul mod cunoscut. Prin urmare le este greu să înțeleagă
și să accepte că această exprimare a furiei e inacceptabilă în școală, în societate. Comportamentul lor e
ca un strigăt de ajutor, semnalând ce au nevoie să învețe. De aceea, activitățile centrate pe SEL prin care
descoperă cum să-și gestioneze emoțiile și să comunice asertiv îi pot ajuta foarte mult.
2) Copilul are deficiențe în controlul impulsurilor și în capacitatea de a lua decizii.
Deseori, profesorii constată tardiv că violența devine un răspuns la bullying-ul neidentificat la timp.
Copiii intimidați și hărțuiți pot reacționa atât de violent încât abia atunci sunt văzuți. Practic, ei nu au
primit niciun fel de suport care să-i ajute să-și gestioneze impulsurile și să ia decizii prin care să nu
escaladeze violența și să se pună în pericol.
3) Copilul are deficiențe de atașament.
Atașamentul reprezintă, în viziunea lui John Bowlby (autor al teoriei atașamentului și a numeroase
cercetări în domeniul dezvoltării copilului) capacitatea unui individ de a dezvolta legături psihologice
durabile. Această capacitate se dobândește în primii ani de viață, ca urmare a modului în care persoana
care îl îngrijește (de obicei, mama) e capabilă să răspundă nevoilor sale de protecție, siguranță și
afecțiune. Copilul învață să fie iubitor în funcție de cum simte că este iubit. Un copil care este privat
emoțional de iubire, nu se simte în siguranță și nu dezvoltă un atașament sigur, va avea dificultăți de a
empatiza și de a relaționa cu ceilalți, dificultăți ce vor persista pe toată durata vieții.
4) Copilul are deficiențe ale sentimentului de apartenență și de a fi important.
Orice individ are nevoi legate de a se simți capabil și valoros, de a-și aduce o contribuție la buna
funcționare a grupului căruia îi aparține. Aceste nevoi sunt asigurate inițial de către familie, fapt ce îi
consolidează copilului, de timpuriu, sentimentul că este acceptat și valorizat de către părinți, că aportul
său este important și prețuit. Când nu se întâmplă asta, copilul va acționa astfel încât să simtă că își poate
asigura nevoile. Copilul care agresează nu face altceva decât să își caute, în moduri indezirabile, locul și
statutul său în ierarhia clasei sau a grupului social din care face parte.
Ajutorul pe care îl putem acorda copiilor care agresează nu este un demers complicat, dar începe
mai întâi cu modul în care îi privim și îi acceptăm ca pe ființe umane ce sunt capabile să învețe și să-și
modifice comportamentele.
1) Să-i tratăm cu bunăvoință.
Poate fi dificil, mai ales după ce agresiunea lor e generatoare de suferință, deoarece sentimentul
nostru e că nu merită să fie tratați binevoitor. Cert e faptul că nici nu se așteaptă la asta, majoritatea
covârșitoare a adulților din viețile lor au fost mai degrabă critici, acuzatori, dispuși să pedepsească și să-
și retragă nu numai afecțiunea, ci și disponibilitatea de a-i ajuta. Adulții cred că manifestarea autorității
lor îi sperie pe copii și e suficient pentru a-și schimba atitudinea. Funcționează doar pe termen scurt, însă
nu lasă loc pentru o conectare cu copilul bazată pe respect și prețuire. Ca urmare, copiii continuă să se
comporte ca și când nu ar mai conta ce fac. „Cea mai importantă armă din arsenalul adulților pentru a-i
transforma pe tinerii cu probleme în tineri cu speranță“ (Nicholas Long, 2013), bunăvoința îi surprinde,
iar acest fond e propice intervențiilor următoare.
2) Să-i ascultăm cu atenție.
Deseori adulții sunt tentați să rezolve rapid situațiile din școală, ascultând sumar părțile implicate
într-un incident de bullying. Îndeosebi atunci când copilul care agresează a avut și alte antecedente,
tendința e de a simplifica situația, presupunând că oricum e vinovat. Dar faptele nu confirmă întotdeauna
presupunerile. Ceea ce se obține în urma unei analize superficiale e că acel copil simte că nu e ascultat
și înțeles, că versiunea lui nu contează. Se închide în el, iar adulții ratează o ocazie de a stabili o conexiune

30
importantă, ca bază a unei intervenții educative benefice. Deși ascultarea cu atenție e consumatoare de
timp și energie, e singura modalitate prin care ne putem asigura că obținem cooperarea cu copilul.
3) Să le oferim alte contexte de manifestare, în care nevoile lor să fie satisfăcute.
În creierul uman există centri nervoși ce formează un mecanism numit sistemul de recompensă. El
permite oamenilor să coreleze anumite situații cu senzația de plăcere, obținută și ca urmare a eliberării
de dopamină. Un copil care produce suferință altui copil pentru a se amuza obține o recompensă. Dar
copiii pot fi învățați să trăiască senzații de plăcere și în alte activități – practicarea unui sport, un rol într-
o piesă de teatru, voluntariatul sau orice alte activități ce le oferă feedback-uri pozitive.
Orice comportament are un scop, iar nevoile unui copil sunt „motoarele“ scopurilor lui. De exemplu,
contribuim la satisfacerea nevoii lui de apartenență atunci când îl includem în activități ce îi dau
sentimentul că aparține grupului. A-l saluta folosind prenumele, a vorbi cu el (și nu lui!), a petrece timp
în pauză cu un copil vulnerabil fie că e predispus la agresiuni, fie că e capabil de agresiuni sunt moduri
simple de a-l ajuta să-și împlinească această nevoie. O altă nevoie resimțită de un copil e aceea de a avea
putere. Este o nevoie profund înrădăcinată în modul în care se percepe copilul, comparativ cu părinții și
frații mai mari – mic, lipsit de forță și de abilități, slab, neputincios etc. Orice activitate în care își poate
demonstra contrariul, potrivit capacităților vârstei, devine importantă pentru satisfacerea acestei nevoi.
Și la școală nevoia de putere necesită crearea de contexte în care copilul să simtă că reușește să
performeze – sarcini de învățare pe care le poate finaliza cu succes, provocări mai mici sau mai mari
după care să simtă apoi gustul reușitei, feedback-uri încurajatoare. Chiar și într-o situație de eșec, copilul
are nevoie să-și vizualizeze momentul ca fiind unul al prezentului, unde el încă nu deține acele cunoștințe
și abilități necesare, dar pe care și le va dezvolta perseverând.
Cu referire la bullying, copiii au nevoie să își dezvolte puterea personală în școală, iar cel mai bun
mod de a face asta e de a-i încuraja să aibă inițiative și să se implice în activități de prevenire și de
intervenție. Putem porni de la premisele că ei sunt experți în dinamica socială a claselor din care fac parte
și că pot ști cel mai bine ce abordare se potrivește colegilor. Au șanse mai mari să schimbe mentalități și
atitudini decât profesorii, pentru că vorbesc limba generației lor. Dar, pentru ca inițiativele copiilor să
aibă succes e nevoie să îndeplinească două condiții foarte importante: 1. să fie susținute de profesori
instruiți și competenți; 2. să lucreze în grup pentru a fi mai eficienți și pentru a crea produse sau acțiuni
care să dobândească o susținere mai largă. De asemenea, atunci când profesorii pun la punct un plan de
lucru în care includ inițiativele copiilor (și rezultatele lor) e indicat să le valorifice pe parcursul unui
întreg an școlar și nu numai în perioade dedicate, de tipul Școala Altfel, Săptămâna Nonviolenței etc.
Răspândirea activităților pe parcursul unui an face ca problematica antibullying și antiviolență să fie
foarte vizibilă tuturor elevilor, fapt benefic ameliorării comportamentelor. În continuare, prezentăm
câteva tipuri de acțiuni/activități ce pot fi inițiate de către copii, în școli:
1) petiții
A strânge semnături pentru susținerea unei idei/cauze a devenit astăzi ceva obișnuit. Profesorii pot
prezenta copiilor exemple de astfel de inițiative care au avut succes, precum și câteva din resursele
tehnologice accesibile lor.
2) angajamente
Ulterior desfășurării multor activități prin care martorii la bullying ajung să conștientizeze
importanța intervențiilor lor în calitate de apărători ai persoanelor agresate, semnarea unui angajament
poate fi următorul pas. Deși un astfel de document semnat nu constrânge pe nimeni din punct de vedere
legal, simbolistica actului în sine e importantă în direcția responsabilizării. Angajamentul poate fi
personalizat și necesită includerea unei liste de comportamente așteptate (ex. Atunci când voi fi martor
al unui incident violent voi face ceva pentru a interveni. Nu voi presupune că altcineva va face în locul
meu. Nu voi pleca. Nu voi întoarce spatele celui aflat în dificultate. Nu voi râde și nu-i voi îndemna pe
alții să facă asta.)

31
3) „Azi port albastru“
Albastru este culoarea asociată deseori cu eforturile depuse împotriva bullying-ului. Prin intermediul
ambasadorilor antibullying și ai Consiliului Elevilor, atât elevii școlii, cât și personalul didactic pot primi
invitația de a purta ceva albastru (un tricou, o eșarfă, un fular, o panglică) într-o zi stabilită, pentru a-și
arăta solidaritatea cu cei care au fost agresați și angajamentul de a contribui la stoparea comportamentelor
de bullying.
4) „Mișcare pentru schimbare“
Flashmob-urile pentru conștientizarea bullying-ului pot aduce mari beneficii, în funcție de forma de
organizare – în ora de sport sub forma a două ture de teren, în curtea școlii, pe un stadion local, cu
participarea profesorilor și/sau a părinților etc. La scară mai largă, ele pot fi ocazii pentru promovarea
unui concurs sportiv, a unui atelier de creație, pentru lansarea unei reviste a elevilor sau a unei pagini de
internet dedicate prevenirii bullying-ului.
5) „Radioul faptelor bune“
Pentru multe școli, resursele tehnice pentru crearea unui post local de radio nu mai reprezintă un
impediment. Utilizarea acestei facilități de către elevi e o bună oportunitate de dezvoltare a numeroase
abilități, dar și de promovare a comportamentelor lor pozitive. De exemplu, pentru a răspândi ideea că
faptele bune, gesturile de bunăvoință sunt importante în școala respectivă și considerate valoroase, ele
pot fi promovate la radio chiar de către beneficiarii acestor comportamente. Profesorii coordonatori ai
acestor știri se vor asigura că, printre cei care mulțumesc, se află și cei care în mod real au de câștigat de
pe urma bunăvoinței (copiii vulnerabili la bullying), nu doar cei care oricum au un statut social bun în
grupurile lor.
6) „Cercul puterii personale“
Deseori, copiii simt că nu au control în ceea ce privește fenomenul de bullying. Îi afectează oricum
(dacă sunt în ipostaza copiilor agresați sau a martorilor care nu intervin) și le dă un sentiment de
neputință. Pentru a-i face pe copiii mai mici conștienți de cât control au în diferitele ipostaze ale bullying-
ului, elevii mai mari pot desfășura această activitate cu ei, folosind o foaie de hârtie și un instrument de
scris, în următorii pași:
- Pasul 1 – le vor cere copiilor să deseneze un cerc de dimensiuni medii, în mijlocul foii, în care
vor nota ceea ce nu pot ei să controleze în situații de bullying (ex. acțiunile celui care
agresează, locul unde se defășoară, reacțiile celorlalți).
- Pasul 2 – le vor cere copiilor să deseneze un cerc mai mare, în jurul celui desenat la pasul 1.
În interiorul acestui cerc vor scrie tot ceea ce pot controla în situații de bullying (ex. să nu
râdă de cel agresat, să-i spună o vorbă bună, să-i spună agresorului să se oprească, să le spună
celorlalți să nu râdă, să nu încurajeze agresorul, să povestească unui adult ce s-a întâmplat).
- Pasul 3 – să discute apoi împreună pe baza faptului că există lucruri pe care nu le pot controla,
dar, în același timp, pot controla multe lucruri ce țin de ei și care pot fi de ajutor celui aflat în
dificultate. Accentul în discuții va fi pus pe importanța punctelor tari ale copiilor, ce le dau
un sentiment de putere, cu care pot acționa să schimbe în bine lumea în care trăiesc.
7) „Enunțul de opt cuvinte“
Activitățile legate de bullying pot fi numeroase, fiecare importantă în felul său. Profesorul trebuie
să-și ajute copiii să concluzioneze cu privire la ideea de bază, ce va fi reținută la finalul fiecărei activități.
Le va cere copiilor să formuleze un enunț, în opt cuvinte, care să rezume ce au învățat ei din acea
activitate și ce vor ține minte. Aceste enunțuri pot fi și notate, colectate și apoi promovate prin intermediul
afișelor, pliantelor, posterelor, campaniilor antibullying.

32