Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Termenul „familie” provine din limba latină - „famulus” (servitor), care conform
Dicționarului etimologic al limbii latine reprezenta „ansamblul sclavilor și al servitorilor care
trăiau sub același acoperiș, iar apoi casa în întregime: pe de o parte stăpânul, pe de alta soția,
copiii și servitorii” (cit. in. Bulgaru, M, p. 80). Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă
agnati (rudele pe line paternă) și cognati (rudele pe linie maternă) și să devină sinonimă cu gens
(comunitate formată din toate rudele de sânge), în limbaj comun, dar nu și în cel juridic. Putem
spune deci, că familia este una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană,
asigurând evoluția și continuitatea vieții sociale.
Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp,
unde devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa etnică,
religioasă ori politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă.
Familia este un sistem dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă,
evoluează împreună și adaugă elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate
aceste schimbări însă, se poate spune că „instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A,
2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că termenul de „familie” nu mai surprinde realitatea
caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită acestei schimbări. De-a lungul timpului,
familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice societate, este o formă de
comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau
paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială” (Mitrofan, I,
1998, p. 17).
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe
sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea didactică.
Familia pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional,
comportamental, social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre
cunostințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul
le datorează educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea
copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia
oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile
oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație,
memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare in functie de modul in care
părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele
materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv.
Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicată substituirea copilului
de la sarcinile școlare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel
personal este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între
familii. Familia însă, în ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de
viață ale copilului sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă
disciplina ei. Toate problemele se pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de
înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod natural, prin imitație și
contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod conștient o serie
abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului
pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva
abilități de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, 1998 p. 143-159).
Această abilitate presupune, în primul rând, cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi
disponibilitatea părinților de a le satisface. Dacă părinții nu știu cât de important este să-i
vorbească copilului, să-i lase acestuia timp pentru a-i răspunde, de a-l stimula tactil, de a-l lua în
brațe sau a-i vorbi cu blândețe, putem spune că aceștia vor eșua în misiunea lor parentală.
Dezvoltarea cognitivă a copilului are nevoie de experiențe care să-l stimuleze în acțiunea sa de
învățare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața universului, având marea șansă de a
descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste
experiențe care adesea pe el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar copilul nu
conștientizează acest lucru. Datoria părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista
cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt
periculoase pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor.
Fiecare părinte trebuie să-și cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Empatia este cea care-l ajută
pe părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente:
abilitatea de a diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane,
abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție
de sentimentele celeilalte persoane. O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să fie părtaș
la jocul, bucuria, tristețea sau descoperirile copilului său.
De modul în care părinții își percep copilul depind atitudinea și comportamentul față de el.
Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta.
Adesea părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile pe care le întâmpină
acesta datorită nivelului său de dezvoltare sau a unor condiții speciale.
Părintele care nu își percepe copilul în mod realist și își proiectează asupra lui propriile dorințe
neîmplinite, va avea față de copil așteptări prea mari, nerealiste sau negative. Așteptările
părinților influențează conduita acestora față de copil. Dacă așteptările sunt realiste, ele pot
stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi
deci confirmate de evoluția copilului. Exigențele prea mici conduc la nedezvoltarea capacității
de rezolvare a problemelor și la iresponsabilitate. În momentul în care așteptările sunt prea mari,
copilului i se va dezvolta teama de eșec, pentru că va ști că nu poate ajunge acolo unde își
dorește părintele.
Aceasta este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și reprezintă abilitatea prin care
se construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își poate construi
respectul pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat de
un părinte.
Din punctul de vedere al socializării copilului, putem spune că regulile și limitele îl ajută pe
acesta să se adapteze mediului și grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă între a
spune „nu” cu autoritate și a restricționa cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a
doua variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme și reguli sau din
contră, la unul extrem de timid și foarte temător.
Copiii au nevoie de încurajări și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, este
aceea de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care
sunt stimulați adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp. Se observă mai ales
la copii mici că, imediat ce realizează un lucru (de cele mai multe ori lipsit de importanță), caută
aprecierea părintelui. Totodată, în momentul în care copilul este încurajat, acesta capătă și mai
multă încredere în sine.
Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația
cu copilul
Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este foarte necesar.
Părintele trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a făcut bine un
lucru, ce i s-ar fi putut întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.
Pe lângă abilitățile importante pentru “funcția” de părinte, fiecare familie își dezvoltă propria
structură de repartizare a responsabilităților. Normele generale după care trebuie să se desfășoare
procesul de creștere și de educare a copilului în familie impun responsabilități precise din partea
părinților. Printre cele mai importante pot fi menționate următoarele (Irimescu, 2002):
asigurarea subzistenței și a educației;
educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice;
dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice, cognitive,
tehnice și sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală și comportamentul autonom;
orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, spre societate,
în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții
sociale care vor interveni în viața de adult;
transmisia principalelor scopuri sociale, valori culturale care definesc modelul cultural-normativ
al societății, formarea motivației personale în raport cu scopurile parentale și sociale;
dezvoltarea capacității de a întreține raporturi interpersonale și de a răspunde în mod adecvat
sentimentelor altora;
controlul libertății de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea
erorilor, oferirea unor îndrumări și interpretări.
Totodată, de la începutul vieții, ființa umană are extrem de multe nevoi, care trebuie
satisfăcute pentru o bună dezvoltare a sa. În ceea ce-l privește pe copil, acesta în prima parte a
vieții are efectivă nevoie de familie, care să-i ofere dragoste, atenție, să-l îngrijească, etc.
Nevoile de bază ale copilului în familie sunt:
dragoste și securitate;
Încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în
socializarea copilului. Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine pozitivă.
Recunoașterea meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil și nu
rezultatul, atât pentru a încuraja copiii cu rezultate mai slabe, cât și pentru a preveni tendința
copilului de a vâna cu orice preț rezultatul. Un copil care este respectat de adulții din jur va
crește cu sentimentul valorii și al respectului de sine și comportamentul său ulterior va fi în
limitele acestui respect.
nevoia de responsabilități;
Aceasta devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea sa, se
dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se
spele, să se îmbrace. Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul se mărește și dau copilului
sentimentul libertății în acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta
responsabilitățile și răspunderile care îi revin. În același timp copilul învață regulile, tiparul după
care se face un anumit lucru, ce este permis și ceea ce nu este permis.
La vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea lor. Ele sunt
garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea
acestor nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecințele sunt grave și sunt plătite atât de
indivizi cât și de societate în ansamblu.
Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea
primară. Conținutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive și a
unei dimensiuni afective (Stănciulescu, 1996).
În concluzie, părinții realizează socializarea primară a copiilor lor, prin trei mijloace de
influențare importante:
BIBLIOGRAFIE