Înșir-te mărgărite de Victor Eftimiu

Dintre marii maeştri dramaturgi care, fără a fi creat pentru copii, pot fi aduşi în
lumea copilăriei se desprinde mai ales Victor Eftimiu. Din opera sa dramatică poate fi
preluată numai pe fragmente, feeria II. “Inşir-te mărgărite” pentru audiţie sau chiar
dramatizare la clasa a IV-a, deşi conţinutul filosofic, estetic şi etic al acestuia
depăşeşte cu mult puterea de receptare a celor mici.

Spectacolul oferă celor mici numeroase posibilităţi de înţelegere,

textul fiind susţinut de regile, jocul actorilor şi scenografia.
• Educatoarea sau învăţătorul trebuie totuşi să realizeze noţiuni
pregătitoare, pentru ca spectacolul să fie înţeles.
• De asemenea, după vizionare sunt necesare discuţii care să
precizeze conflictul, să sublinieze anumite momente, trăsăturile
personajelor, replicile care poartă semnificaţii deosebite.
În activităţile cu copiii se folosesc lecturi dramatizate, monologuri,
scenete, piese.
Piesa a fost reprezentată la Bucureşti în 1911 şi constituie primul mare succes al
lui V. Eftimiu ca dramaturg, deşi mai valoroasă ar fi Corbul negru, a doua feerie a sa,
prezentă în 1913 pe aceiaşi scenă a Teatrului Naţional.

Compoziţia
“Inşir-te mărgărite”, poem feeric în cinci acte are ca model creaţia populară,
încercând chiar o sinteză a documentelor de conţinut şi formă specifice basmului
românesc. Pentru titlu autorul a împrumutat o formulă mediană caracteristică structurii
basmului popular: “Nei! Înşir-te mărgărite – cum zicea câte-un bunic”.

Tema
În piesă se împletesc armonios două tendinţe caracteristice dramaturgice a lui V.
Eftimiu: atitudinea critică împotriva nedreptăţii (tema) implicând efortul pt. rezolvarea
ei paşnică şi reflectarea temelor majore ale literaturii şi arte universale, care pun în
lumină valenţele multiple ale umanismului. Piesa este un basm adaptat din izvoarele mereu
tinere ale folclorului romanesc, dar atat sub raport tematic, cat şi compoziţional, autorul
sparge cu indrăzneală tiparele tradiţionale introducând în lumea fantasticului eroi luaţi din
realitatea inedită: ţărani cu grijile, aspiraţiile şi mentalitatea lor, in care se strecoară chiar
atitudini satirice la adresa superstiţiilor şi in care eroii basmului sunt interpreţi strict
omeneşte. In “Inşir-te mărgărite” autorul impleteşte elementele fantastice şi cele de legendă
cu cele care au un caracter concret istoric şi de asemenea, elementele dramatice cu accente
satirice şi cu umorul.
Subiectul poemului este mult mai amplu şi mai complex decat al oricărui basm,
acţiunea extinzandu-se pe mai multe planuri atat in spaţiu cat şi in timp. Alb-Impărat avea trei
fete: Maranda, Milena şi Sorina. Părintele lor a socotit că le-a venit vremea să se mărite, cu
atat mai mult cu cat, fiind bătran, simţea că treburile impărăţiei trebuie trecute în mâini mai
tinere şi mai puternice. Cele trei fete vor fi peţite de către tineri veniţi din toate colţurile
lumii: Mugurilă, Zorilă, Neam de Vodă, Banul Pungă, Banul Scamă, Buzdugan, Banul
Spadă, Apă-Dulce, Voie-Bună, Ţară Bună şi chiar Zmeul-Zmeilor.
Impăratul alege pt. Maranda şi Milena pe Voie-Bună şi respectiv Ţară Bună
(aruncarea cu mărul de aur spre cel ales, fiind o simplă formalitate, decizia aparţinand
impăratului). Cei doi au fost aleşi pentru că firile lor corespund politicii sale de pace:
“Pacea, traiul liniştit / Astea trebuie in ţară,
astea veşnic le-am ţintit...”
“Numele mi-e ţară bună, nu cunosc răul şi ura
Numai ganduri de lumină imi cutreieră făptura”.
Conflictul se declanşează in momentul in care Sorina, fata cea mai mică se opune
voinţei părintelui, refuzand să se mărite. Impăratul rănit in orgoliul său o blestemă:
“Şi precum goneşti feciorii ce-au venit să mi te ia,
Tot aşa să te gonescă cel dintai ce ţi-o plăcea.”
Craii pleacă nemulţumiţi, hotăraţi să se răzbune. Conflictul familial se amplifică
printr-un conflict psihologic, mai general, izvorat din confruntarea cu două concepţii opuse
despre dragoste şi viaţă. Surorile şi mama Sorinei admit căsătoria de convenienţă, din
interese politice. Sorina este insă un exponent al concepţiei sănătoase despre viaţă, a
poporului intemeiată pe credinţa în dragoste, libertatea alegerii omului iubit. In finalul
actului I intervine vrăjitoarea care-i prezice un destin nefericit, o goană veşnică şi zadarnică
după Făt-Frumos.
Actul al II-lea se desfăşoară in acelaşi cadru, la curtea împăratului. Impăratul serbează
cele două nunţi ale fiicelor mai mari. Soseşte Făt-Frumos căutand pe Zmeul-Zmeilor care i-a
furat-o pe Ileana Cosanzeana. Poftit de impărat la ospăţ, Făt-Frumos povesteşte motivul
căutărilor sale fără răgaz.
Apare Sorina care-i aruncă lui Făt-Frumos mărul de aur iar aceasta o priveşte
nepăsător, lăsand mărul să se rostogolească pe trepte. Fata constată implinirea prea timpurie a
blestemului pămantesc şi işi aminteşte de al doilea blestem, acela al vrăjitorului. Işi face
apariţia Zmeul-Zmeilor. Chipul lui n-are nimic de monstru sau balaur: ii lipsesc ghearele,
aripile şi alte trăsături cu care l-a inzestrat imaginaţia populară. Urmează un adevărat uragan
al cuvintelor intre Zmeul-Zmeilor şi Făt-Frumos. Făt-Frumos se dezvăluie ca erou al
universului teluric, forţă a binelui, a luminii, a iubirii. Zmeul vine din lumea intunericului. El
este o speranţă infernală, nefericită. Infruntarea celor doi este intreruptă de vestea că peţitorii
refuzaţi in frunte cu Buzdugan vin cu oaste impotriva împăratului. La insistenţele mamei şi
ale surorii mijlocii şi sub influenţa fricii, Sorina acceptă să se mărite cu Buzdugan, dar in
virtutea blestemului vrăjitoarei fuge de la nuntă şi devine Zana-Florilor. Buzdugan, ducând în
carcă o vrăjitoare şi cumnaţii săi Voie Bună şi Ţară Bună pleacă în căutarea fugarei.
Actul al treilea se desfăşoară in inima pădurii, pe furtună. După 4 ani ginerii se
întâlnesc, fără s-o fi găsit pe Sorina. Vor porni din nou şi drept pedeapsă, vrăjitoarea il va
duce în carcă pe Buzdugan. Autorul introduce acum in acţiune un grup de ţărani. Moş
Dumitru, Moş Toader, Mitru Geambaşul, etc. in frunte cu Păcală. Ca în viaţa de toate zilele,
ţăranii vorbesc despre tot felul de semne rele (frecvente in superstiţia populară). Fiecare din
ţărani este o mică individualitate conturand insă in grup chipul ţăranului nostru de altădată:
sărac, superstiţios dar inţelept, inzestrat cu umor şi spirit critic.
In actul al IV-lea acţiunea continuă cu impărăţia Zanei Florilor. Vrăjitoarea şi
Buzdugan ajung pe “pajiştea Sorinei”. Din discuţia cu Buzdugan aflăm povestea acestei
mame nefericite şi răzbunătoare a Zmeului Zmeilor. Ea urmărea să despartă pe Sorina de
Buzdugan, ca să o apropie de Făt Frumos astfel ca Ileana Cosanzeana să rămană langă fiul ei.
Destinul vrăjitoarei stă, ca şi al Zmeului, sub semnul tainei şi al blestemului, de unde şi
tragismul lor care, insă, nu anulează forţele rele, obscure, intruchipate de cei doi. Din acest
punct de vedere, viziunea complexă a autorului depăşeşte schematismul din basmele
populare. O nouă intalnire a Sorinei cu Zmeul Zmeilor dezvăluie alte dimensiuni ale firii
fetei.
Miloasă la inceput faţă se zmeu, acum se arată decisă să fie de partea lui Făt Frumos,
ţinta dregostei ei statornice dar purificate in sensul limitării la aspectul ei fratern. Soseşte şi
Făt Frumos – Sorina îşi povesteşte nefericirea iubirii ei şi trăieşte amărăciunea certitudinii că
Făt Frumos a rămas credincios Cosanzenei.
Actul al V-lea constituie deznodămantul basmului. In ciuda strădaniilor disperate ale
vrăjitoarei Varga, Făt Frumos se luptă cu Zmeul Zmeilor şi il ucide. Ţăranii anunţaţi despre
aceasta de Păcală, se bucură de victoria lui Făt Frumos. Vrăjitoarea mai incearcă să fură
inima Cosanzenei (de aici întâlnirea cerută de Făt Frumos), dar Sorina, cu puterea de Zană a
Florilor , dezleagă vraja, redandu-i lui Făt Frumos mireasa şi demonstrand o mare putere de
autodepăşire şi de sacrificiu ceea ce-I conferă o profundă notă de umanitate şi-i netezeşte
calea revenirii printre ai săi.
Apare şi Buzdugan, care găsise fluierul fermecat, obiect încărcat de semnificaţie şi
care pecetluieşte victoria binelui asupra răului, căci la cantecul lui baba işi pierde puterile şi
dispare. Dezlegată şi ea de vrajă, Sorina va reveni alături de Buzdugan, printre oameni “Dar
acum arunc cununa de rusalce impletită!.../ Dragostea ce mi-ai păstrat-o ne va ocroti pe noi /
Mană-n mană să ne intoarcem printer oameni, amandoi.”
Finalul aduce ideea infrăţirii tuturor oamenilor, in veselie şi joc: “Pace tuturor! Ca
fraţii! Astăzi toţi suntem voioşi! / Iar acum să întindem hora cum ştim noi din moşistrămoşi“.

Izvoare
Piesa este un basm adaptat din izvoarele mereu tinere ale folclorului romanesc, dar atat sub
raport tematic, cat şi compoziţional, autorul sparge cu indrăzneală tiparele tradiţionale
introducand in lumea fantasticului eroi luaţi din realitatea inedită: ţărani cu grijile, aspiraţiile
şi mentalitatea lor, in care se strecoară chiar atitudini
satirice la adresa superstiţiilor şi in care eroii basmului sunt interpreţi strict omeneşte.
In ―Inşir-te mărgărite‖ autorul impleteşte elementele fantastice şi cele de legendă cu cele care
au un caracter concret istoric şi de asemenea, elementele dramatice cu accente satirice şi cu
umorul.

Subiectul poemului este mult mai amplu şi mai complex decat al oricărui basm, acţiunea
extinzandu-se pe mai multe planuri atat in spaţiu cat şi in timp.
Alb-Impărat avea trei fete: Maranda, Milena şi Sorina.
Părintele lor a socotit că le-a venit vremea să se mărite, cu atat mai mult cu cat, fiind bătran,
simţea că treburile impărăţiei trebuie trecute in maini mai tinere şi mai puternice.Cele trei fete
vor fi peţite de către tineri veniţi din toate colţurile lumii: Mugurilă, Zorilă, Neam de Vodă,
Banul Pungă, Banul Scamă, Buzdugan, Banul Spadă, Apă-Dulce, Voie-Bună, Ţară Bună şi
chiar Zmeul-Zmeilor.
Impăratul alege pt. Maranda şi Milena pe Voie-Bună şi respectiv Ţară Bună (aruncarea cu
mărul de aur spre cel ales, fiind o simplă formalitate, decizia aparţinand impăratului). Cei doi
au fost aleşi pentru că firile lor corespund politicii sale de pace:
“Pacea, traiul liniştit
Astea trebuie in ţară,astea veşnic le-am ţintit...”
“Numele mi-e ţară bună, nu cunosc răul şi ura
Numai ganduri de lumină imi cutreieră făptura”.

Conflictul se declanşează in momentul in care Sorina, fata cea mai mică se opune voinţei
părintelui, refuzand să se mărite. Impăratul rănit in orgoliul său o blestemă:
“Şi precum goneşti feciorii ce-au venit să mi te ia,
Tot aşa să te gonescă cel dintai ce ţi-o plăcea.”
Craii pleacă nemulţumiţi, hotăraţi să se răzbune.

Conflictul familial se amplifică printr-un conflict psihologic,mai general, izvorat din

confruntarea cu două concepţii opuse despre dragoste şi viaţă. Surorile şi mama Sorinei admit
căsătoria de convenienţă, din interese politice.
Sorina este insă un exponent al concepţiei sănătoase despre viaţă, a poporului intemeiată pe
credinţa in dragoste, libertatea alegerii omului iubit.
In finalul actului I intervine vrăjitoarea care-i prezice un destin nefericit, o goană veşnică şi
zadarnică după Făt-Frumos.
Actul al II-lea se desfăşoară in acelaşi cadru, la curtea impăratului. Impăratul serbează cele
două nunţi ale fiicelor mai mari. Soseşte Făt-Frumos căutand pe Zmeul-Zmeilor care i-a
furato pe Ileana Cosanzeana. Poftit de impărat la ospăţ, Făt-Frumos povesteşte motivul
căutărilor
sale fără răgaz.
Apare Sorina care-i aruncă lui Făt-Frumos mărul de aur iar aceasta o priveşte nepăsător,
lăsand mărul să se rostogolească pe trepte. Fata constată implinirea prea timpurie a
blestemului pămantesc şi işi aminteşte de al doilea blestem, acela al vrăjitorului. Işi face
apariţia Zmeul-Zmeilor. Chipul lui n-are nimic de monstru sau balaur: ii lipsesc ghearele,
aripile şi alte trăsături cu care l-a inzestrat imaginaţia populară. Urmează un adevărat uragan
al cuvintelor intre Zmeul-Zmeilor şi Făt-Frumos. Făt-Frumos se dezvăluie ca erou al
universului teluric, forţă a binelui, a luminii, a iubirii. Zmeul vine din lumea intunericului. El
este o speranţă infernală, nbefericită. Infruntarea celor doi este intreruptă de vestea că peţitorii
refuzaţi in frunte cu Buzdugan vin cu oaste impotriva impăratului.
La insistenţele mamei şi ale surorii mijlocii şi sub influenţa fricii, Sorina acceptă să se mărite
cu Buzdugan, dar in virtutea blestemului vrăjitoarei fuge de la nuntă şi devine Zana-Florilor.
Buzdugan ducand in carcă o vrăjitoare şi cumnaţii săi Voie Bună şi
Ţară Bună pleacă in căutarea fugarei. Actul al treilea se desfăşoară in inima pădurii, pe
furtună.După 4 ani ginerii se intalnesc, fără s-o fi găsit pe Sorina. Vor porni din nou şi drept
pedeapsă, vrăjitoarea il va duce in carcă Buzdugan.
Autorul introduce acum in acţiune un grup de ţărani Moş Dumitru, Moş Toader, Mitru
Geambaşul, etc. in frunte cu Păcală. Ca in viaţa de toate zilele, ţăranii vorbesc despre tot felul
de semne rele (frecvente in superstiţia populară). Fiecare din ţărani este o mică individualitate
conturand insă in grup chipul ţăranului nostru de
altădată: sărac, superstiţios dar inţelept, inzestrat cu umor şi spirit critic.
In actul al IV-lea acţiunea continuă cu impărăţia Zanei Florilor. Vrăjitoarea şi Buzdugan
ajung pe ―pajiştea Sorinei‖.
Din discuţia cu Buzdugan aflăm povestea acestei mame nefericite şi răzbunătoare a Zmeului
Zmeilor. Ea urmărea să despartă pe Sorina de Buzdugan, ca să o apropie de Făt Frumos astfel
ca Ileana Cosanzeana să rămană langă fiul ei.
Destinul vrăjitoarei stă, ca şi al Zmeului, sub semnul tainei şi al blestemului, de unde şi
tragismul lor care, insă, nu anulează forţele rele, obscure, intruchipate de cei doi.
Din acest punct de vedere, viziunea complexă a autorului depăşeşte schematismul din basmele
populare. O nouă intalnire a Sorinei cu Zmeul Zmeilor dezvăluie alte dimensiuni ale firii fetei.
Miloasă la inceput faţă se zmeu, acum se arată decisă să fie de partea lui Făt Frumos, ţinta
dregostei ei statornice dar purificate in sensul limitării la aspectul ei fratern. Soseşte şi Făt
Frumos – Sorina işi povesteşte nefericirea iubirii ei şi trăieşte amărăciunea certitudinii că Făt
Frumos a rămas credincios Cosanzenei.
Actul al V-lea constituie deznodămantul basmului. In ciuda strădaniilor disperate ale
vrăjitoarei Varga, Făt Frumos se luptă cu Zmeul Zmeilor şi il ucide.
Ţăranii anunţaţi despre aceasta de Păcală, se bucură de victoria lui Făt Frumos.
Vrăjitoarea mai incearcă să fură inima Cosanzenei (de aici intalnirea cerută de Făt Frumos),
dar Sorina, cu puterea de Zană a Florilor , dezleagă vraja, redandu-i lui Făt Frumos mireasa şi
demonstrand o mare putere de autodepăşire şi de sacrificiu ceea ce-i conferă o profundă notă
de umanitate şi-i netezeşte calea revenirii
printre ai săi.
Apare şi Buzdugan, care găsise fluierul fermecat, obiect incărcat de semnificaţie şi care
pecetluieşte victoria binelui asupra răului, căci la cantecul lui baba işi pierde puterile şi
dispare. Dezlegată şi ea de vrajă, Sorina va reveni alături de Buzdugan, printre oameni
“Dar acum arunc cununa de rusalce impletită!.../
Dragostea ce mi-ai
păstrat-o ne va ocroti pe noi /
Mană-n mană să ne intoarcem printre
oameni, amandoi.‖
Finalul aduce ideea infrăţirii tuturor oamenilor, in veselie şi joc:
―Pace tuturor! Ca fraţii!
Astăzi toţi suntem voioşi! /
Iar acum să intindem hora
cum ştim noi din moşi-strămoşi-“.
Personajele
Prin suita de personaje pozitive, atat reale cat şi fantastice, victorioase in lupta cu forţele
răului, semnul comunică un crez luminos, increderea in afirmarea plenară a umanităţii.
Naraţinea este dinamică prin replicile scăpărătoare ale personalelor (Făt Frumos – Zmeu)
prin notele de satiră şi umor (Moş Teodor, Păcală).
Rolul descrierii
Basmul, adevărată feerie in intenţie şi in fapt, abundă in descrieri ale naturii de o mare putere
de sugestie (de ex. Descrierea ţării lui Murgilă):
“Din ţinutul unde cerul, dezmierdand a mării undă,
lasă negura să urce pe cand soarele s-afundă,
ş-am, sosit in ţara noastră, cand luceferii răsar...”
Poemul impresionează şi prin frumuseţea deosebită a versurilor ample, cu rime bogate, cu
sonoritate caldă, solemnă.
Valoarea educativă
Prin legătura fondului de idei, prin nobleţea mesajului, prin realizarea artistică magistrală,
poemul feeric ―Inşir-te mărgărite‖, contribuie la educaţia multilaterală a elevilor imbogăţind
sufletul prin puternice trăiri, etice şi estetice.
Un aspect in acest sens il constituie pledoaria (prin gura lui Păcală) pentru valoarea educativă
şi estetică a basmului şi sublinierea legăturii indisolubile dintre omul din popor şi plăsmuirile
lui artistice.
“Vezi tu, scornitura asta, basmul, ştie să te prindă
De urechi, şi să te ţie... şi-ncordarea să-ţi cuprindă....
...................................................................................
Da! Aşa-i făcut romanul, de-o avea ori nu bucate,
De i-o fi căsuţa goală, de i-o fi sumanul ros,
El cu doinele şi cu basmul, işi petrece bucuros.”
Intregul discurs fantastic, propriu basmului, se distinge printr-un stil oral, in cadrul căruia
adresarea directă, monologul, dialogul, vorbele de duh, proverbele, zicătorile, pasajele
exclamative in cele interogative au rolul de a potenţa oralitatea ii implicit, de a starni interesul
cititorului sau al ascultătorului pentru basm.
Povestea, străveche plăcere universală pe care o simţim din copilărie, este atat de trainică
pentru că, fără indoială, are o insuşire anume, un principiu deosebit de permanenţă. Mai intai,
pentru că ne duce, in cateva cuvinte, intr-o altă lume, in care nu trăim intamplările, ci le
inchipuim, o lume in care stăpanim spaţiul şi timpul, in care
punem in mişcare personaje imposibile, cucerim după dorinţă alte planete, strecurăm tot soi
de făpturi sub ierburile de pe fundul iazurilor, intre rădăcinile stejarilor, o lume in care carnaţii
atarnă in copaci, raurile curg spre izvoare, păsări guralive răpesc copii, răposaţi fără odihnă se
intorc pe furiş fiindcă au uitat ceva, o lume fără graniţe
şi fără legi, in care putem orandui cum ne place intalnirile, luptele, pasiunile.
Povestitorul este inainte de toate cel care vine din altă parte, care ii adună in inima satului pe
cei care nu pleacă niciodată nicăieri şi le arată alţi munţi, alte planete, alte spaime şi alte
chipuri. Este cel care aduce schimbarea.
Prin acel ,, a fost odată‖ , trecerea dincolo de graniţele lumii, adică metafizica, se strecoară in
copilăria fiecărui om, şi poate chiar a fiecărui popor, prinzand rădăcini atat de puternice incat
vom socoti tot ce s-a născut din mintea omului, intreaga noastră viaţă drept o realitate
indiscutabilă. Pe langă faptul că ne incantă şi ne poartă pe alte tăramuri, povestea este temeiul
insuşi al credinţelor noastre.
Povestea inseamnă mai mult decat această călătorie sau trecerea in altă lume. Printr-o
datorie firească, fiindcă presupune o relaţie intre oameni, povestea este legată intotdeauna de
cei care ascultă, iar uneori – intr-un chip mai puţin vizibil – de cel ce o istoriseşte. Este
asemenea unuia din obiectele magice pe care le-a
folosi in atatea randuri, ca de pildă o oglindă vorbitoare

3. Victor Eftimiu – Înşir-te mărgărite

Basmul dramatizat Înşir-te mărgărite pune accentul pe continuarea
specificului naţional în dramaturgie, pe linia deschisă de Vasile Alecsandri.
Acţiunea este convenţională. Alb Împărat pune crainicii să vestească pe
principii de pretutindeni că vrea să-şi căsătorească fetele. Două din ele,
Miranda şi Milena, se căsătoresc prima cu Voie-Bună şi a doua cu Ţară-Bună.
A treia, Sorina, nu vrea să se căsătorească şi-i respinge pe toţi prinţii. Apar în
scenă Făt-Frumos, Zmeul Zmeilor, Vrăjitoarea, care se confruntă. Buzdugan
porneşte armate împotriva lui Alb Împărat determinând pe Sorina să-l aleagă de
soţ pentru a opri războiul, şi fiindcă a aruncat mărul alegerii lui Făt-Frumos dar
acesta nu bagă de seamă, fiindcă este preocupat s-o găsească pe Ileana
Cosânzeana răpită de Zmeul Zmeilor.
Prin Moş Dumitru şi Moş Marin se redă lupta dintre Zmeul Zmeilor şi FătFrumos care în
unele basme populare îşi schimbă înfăţişarea în timpul luptelor,
aici iau forma unor roţi, care se ciocnesc, ca în basmul lui Petre Ispirescu, dar
s-au asociat asemănări şi cu basmul lui M. Eminescu Călin Nebunul.
Vrăjitoarea o preface cu ajutorul ielelor pe Sorina în Zâna Florilor şi este
căutată de Buzdugan ajutat de Voie-Bună şi Ţară-Bună. Vrăjitoarea i se destăinuie lui
Buzdugan că e mama Zmeului Zmeilor şi-l face să înţeleagă că a fost
ales de Sorina din cauza războiului pornit de el împotriva Împăratului Alb.
Sorina, devenită Zâna Florilor, îl opreşte pe Zmeul Zmeilor şi-i destăinuie
faptul că-l va ajuta pe Făt-Frumos în luptă. Întâlnindu-l pe Făt-Frumos, Sorina îi
mărturiseşte dragostea ei, cu care l-a urmărit toată viaţa. Făt-Frumos pleacă iar
Sorina devenită Zâna Florilor este cerută de Floarea-Soarelui să rămână cu
Floriel şi să-l uite pe Făt-Frumos. Buzdugan se aliază cu Făt-Frumos împotriva
Zmeului Zmeilor şi a Vrăjitoarei. Moş Dumitru, Moş Toader, Moş Marin, Păcală
povestesc în continuare basmul. Autorul are intuiţia modului în care să-l pună
pe Păcală să povestească lupta lui Făt-Frumos cu Zmeul Zmeilor adică felul
cum se naşte basmul. Făt-Frumos este în final biruitor, o eliberează pe Ileana
Cosânzeana dar Vrăjitoarea o vrăjeşte pe Ileana Cosânzeana şi vrea să se
răzbune dar o opreşte Sorina devenită Zâna Florilor. În lupta dintre Vrăjitoarea
Vraja şi Sorina intervine Buzdugan care cu fluierul fermecat o face pe Vrăjitoare
să joace până se prăbuşeşte iar Sorina cu puterile ei de Zâna Florilor face
pământul să se despice şi s-o înghită. Sorina se întoarce cu Buzdugan printre
oameni iar Făt-Frumos dă semnalul horei simbolice a înălţării, ca ritual străbun.
În celelalte piese ale sale: Rapsozii, Strămoşii, Cocoşul negru, Meşterul
Manole, Victor Eftimiu caută să pună în valoare alte izvoare ale specificului
naţional devenind în acest sens cel mai reprezentativ dramaturg interbelic
pentru această dimensiune a dramaturgiei originale.

Sub inraurirea teatrului de declamatie si fantezie fabuloasa al lui

Ed. Rostand si al lui Maeterlinck, Victor Eftimiu se aplica in Insir’te, margarite basmului
romanesc, straduindu-se a-i accentua simbolurile incluse. Alb-imparat isi marita fetele, Sorina
alege la intamplare pe
Buzdugan si fuge in noaptea nuntii in cautarea lui Fat-Frumos, care la randu-i umbla dupa
Ileana Cosinzeana, pe care o tine inchisa Zmeul
Zmeilor. Eroii alearga unul dupa altul si cand se gasesc incearca dezamagiri. Deci basmul
simbolizeaza aspiratia spre idealitatea erotica. Doua din fetele imparatului sunt suflete
comune, conformiste.
Sorina, Fat-Frumos, Zmeul sunt niste visatori pentru care valoarea idealului sta in
inaccesibilitatea lui. Sunt multe nonsensuri in acest basm, insa interpretarea pe care o da
autorul Zmeului e interesanta.
Zmeul, vazut ca un demon si un Barba-Albastra, reprezinta un soi de solitar, un geniu,
napastuit de imaginatia prapastioasa a lumii. Valoarea piesei, care ramane o incantatoare si
fericita productie a teatrului nostru, sta in explozia juvenila de poezie mitica, in maturitatea
versificatiei. Versurile au destula somptuozitate ca sa placa in sine,

dar si necesara fluiditate spre a nu ingreuia declamatia. Calin-Nebunul al lui Eminescu, putin
scurs de miere, dar inca pastrand miresmele, a trecut pe aici. Si peste tot pluteste o jovialitate
sanatoasa, un umor gras de poveste. In stilul popular al lui Creanga si Eminescu, Alb-imparat
are o oratorie sfatoasa de riga cu suflet taranesc, arhaic:
— Oaspeti dragi, Marita Doamna, fetelor, cinstita curte,
Nu mai am de-aci-nainte zile lungi, ci zile scurte,
Numarati imi sunt de-acuma bobii vietii, numarati!
Astazi, maine, intalni-voi pe stramosii imparati!
Stapanind tinutul nostru in credinta stramoseasca,
Rareori ingaduit-am mintii mele sa greseasca.
Rareori supusii Tarii inaltat-au ruga lor
Fara sa-mi aplec urechea glasului plansorilor.
Cand, in timpul nuntii, Fat-Frumos trece pe la curte, imparatul, vesel de bautura, il intampina
singur afara si fara multa ceremonie tine sa ciocneasca un pahar cu el. Pe acelasi Fat-Frumos
si pe Zmeu, care se cearta, imparatul ii impinge cu mana si-i da afara. Tocmeala apoi intre el
si voinicii petitori e din cele mai gustoase. Tot ce priveste existenta Zmeului e de o rara poezie
si dezvaluirea felului cum se nasc miturile in popor e facuta cu un fin umor, caci spectatorul
asista si la drama reala a Zmeului si la urzirea basmului de catre tarani.
A rezultat, in cele din urma, o rafinata feerie folclorica, in care simbolistica si tiparele
basmului romanesc, motivele si personajele sale consacrate apar in decantari arhetipale, re-
dimensionate, re-asam-blate armonios intr-o originala sinteza, intr-un elegant compendiu
stilizat, versificat si dramatizat, al intregii noastre mitologii populare.

Titlul insusi, Insir-te. margarite, vrea sa sugereze tocmai aceasta neintrerupta crestere organica
a povestii din poveste, aceasta insertie a basmului in basm, aspirand la o continuitate fireasca
a „firului” actiunii: «IMPARATUL: Ham! Povestea se scurteaza! FAT FRUMOS: Ba deloc,
de-acuma creste! IMPARATUL: Hei! „insir-tc, margarite” – cum spunea cate un bunic.»

inca in cronica pe care o publica imediat dupa premiera, in Convorbiri literare (anul XLV, nr.
2, februarie 1911), E. Lovinescu remarca „elementul feeric, aducerea fermecatoarelor noastre
basme pe scena, in mijlocul unor decoruri poetice si pe aripa usoara a unor versuri sonore”,
dar si „intelesul mult mai adanc, conceptia mult mai larga si mai originala ce fac din acest
poem ceva mai mult decat o feerie si ii sorocesc un loc de cinste in literatura noastra poetica”.
Amintind intrucatva de Regele Lear al Iui Shakespcare – cu cele trei fete de imparat care-si
decid alesul aruncandu-i „marul de aur” si dintre care ultima, cea mai mica, refuza sa se
supuna vointei tatalui ei, fiind astfel decazuta din gratia paterna primul act din Insir-te,
margarite, nucleul initial al „poemului feeric in cinci acte”, ramane cel mai cunoscut si mai
genuin ca inspiratie, „cel mai organic si mai original” (E. Lovinescu). Dar cea mai
spectaculoasa inovatie in raport cu tiparul traditional al basmului romanesc este operata de
Victor Eftimiu prin inversarea raportului etic dintre Fat-Frumos si Zmeu l-Zmeilor: „De aici
porneste originalitatea feeriei. Prin actiunea unui romantism simplificator, basmele ne-au adus
un sir de eroi cu o psihologie precisa -Pacala, Tandala, Fat-Frumos, Zmeul-Zmeilor, Ileana
Cozanzeana – ale caror note caracteristice pot fi insa prelucrate de fantezia poetica; pentru ce,
de pilda, numai Fat-Frumos, vesnicul cuceritor de inimi, ar simboliza idealismul, pe cand de
Zmeul-Zmeilor s-ar lega tot ce e urat, rau, crud? Pentru ce lumina de o parte si intunericul de
cealalta? Distributia inegala de valori etice poate fi revizuita, si tocmai in aceasta revizuire, in
sensul modernizarii postulatului basmelor, sta originalitatea incercarii poetului. Fat-Frumos isi
incepe povestea vietii, dar ce voieste acest vantura-tara? in cautarea logodnicei prin lume isi
istoriseste tuturor in cale nenorocirea; e un idealist, desigur, pururi pe urmele idealului, dar e
si un „pierde-vara. Pe cand isi povesteste pentru a atata oara minunatiile ratacirii, Domnita,
ce-l ascultase de dupa un copac, se indragosteste de dansul si-i arunca marul de aur;
neintelegand dragostea fetei, tanarul se uita cu nepasare la mar si intra in palat.

Domnita ramane trista, deoarece s-a implinit blestemul imparatului si alesul inimii n-o
iubeste.

In acest moment soseste pe neasteptate si Zmeul, nedreptatitul basmelor, despre care Fat-
Frumos spusese ca are gheare lungi, ca scoate flacari pe nas, pe cand in realitate, el nu-i decat
un om ca toti oamenii, care, nebucurandu-se de foloasele unei nasteri imparatesti, voieste sa-si
cucereasca o imparatie prin harnicia bratului. Situatia morala este, deci, rasturnata: in’ fata
rasfatatului vietii, crescut in umbra unei rochii, se inalta plebeul ambitios manat de un ideal
superior si barbatesc. [] Dincolo de basm si dincolo de toate complicatiile inutile ale unei
fantezii deviate, valoarea poemului sta, prin urmare, in originalitatea atitudinii. Zmeul ar fi
trebuit totusi sa se desprinda mai viguros, tunic aproape, din intregul cadru al piesei, el,
marele nedreptatit, stapanitorul intunericului, al vazduhului, al scorburilor; el, omul de jos
manat de idealul unei imparatii; el, razvratitul impotriva nedreptatilor soartei, iesit din stirpea
nemuritoare a titanilor, a Iui Lucifer sau a lui Cain, in insir-te, margarite. Zmeul e un razvratit
fara sa ajunga insa un Satan; el nu ravneste sa rastoarne ordinea eterna a lumii, ci, plebeu, isi
reclama lotul de stapanire pamanteasca si vrea sa-si croiasca o imparatie prin energia bratului
sau.

In cadrul lumii de basme cei doi eroi principali, ca si restul figuratiei, se perinda mai mult ca
siluete decat ca fiinte vii; depasind sensul strict al feeriei, poemul nu se ridica la amploarea
creatiei. Scosi din basmul conventional, Zmeul si Fat-Frumos plutesc inca in nelamurita linie
a fanteziei poetice” (E. Lovinescu, 1911). insir-te, margarite a fost si a ramas asadar
adevaratul debut al lui Victor Eftimiu, primul si cel mai durabil succes din abundenta si deloc
lipsita de succese cariera a dramaturgului pe care, atunci, il lansa. Prim- planul notorietatii si
publicitatii, in care acest spectaculos boom l-a propulsat literalmente „peste noapte”, nu va
mai fi parasit, practic, pana la sfarsitul vietii de norocosul „autor dramatic” care-a stiut sa-si
alimenteze copios „norocul”, in continuare, printr-o prolificitate iesita din comun. Diversa sub
toate aspectele, incepand cu cel tematic si terminand cu cel valoric, dramaturgia lui Victor
Eftimiu cuprinde (urmand o sistematizare pe care autorul insusi a operat-o, dupa criterii
tematice si genologice) un prim ciclu al „legendelor romanesti”, inaugurat prin „insir-te,
margarite, apoi un ciclu de „tragedii eline” si unul de „drame medievale”: in cele mai multe,
poetul s-a dovedit un virtuoz al versului scenic, impecabil turnat, grandilocvent poate in
patetismul tiradelor si in metronomia declamatiei, dar ireprosabil ca prestanta si cadenta, ca
sonoritate si claritate „latina” a limbii romane. Sonoritate care, oferindu-se ascultarii, ii place
si sa se asculte pe sine: un „stil” al declamatiei romanesti de altadata – un tremolo clamoros
dar factice, un majestuoso pompos, „bine timbrat”, bine „umflat in foaie’ si in pene, o emfaza
a elocutiei studiate, „teatrale” si pline de sine, cu vehemente si ingrosari macho ale vocii la
actori, cu suavitati ingenue la actrite – au trecut in amintire o data cu Victor Eftimiu si cu alti
„corifei” ai generatiei sale, din lumea scenei ca si de pe scena vietii publice.

Autor foarte productiv, Victor Eftimiu a scris si teatru in proza, „comedii si drame
bucurestene” si „comedii provinciale”, unde satira de moravuri si de caractere, cu incisive
accente de critica sociala, ofera dramaturgului avantajul de a-si putea pune din plin in valoare
temperamentul extravertit, agerimea privirii si sagacitatea observatiei, versatilitatea dezinvolta
si cinismul indulgent, mobilitatea transpunerii in medii si psihologii diverse etc, dimpreuna cu
profesionalismul de inalta clasa al tehnicii dramatice, cu verva replicii, a dialogului alert.
Excelenta tehnica, perfecta stapanire a mijloacelor, infailibilul simt al limbii caracterizeaza, in
ipostaze specifice, si poezia lui Victor Eftimiu, in numeroasele-i volume de versuri.