ION ANCA MARIELA

PIPP II
ANUL SCOLAR 2018-2019

12.12.2018

ISPRĂVILE LUI PĂCALĂ

după Petre Dulfu

Pornind de la celebrele snoave populare despre Pacala, Petre Dulfu, profesor si

pedagog cu real talent literar, ofera cititorilor o prelucrare originala in versuri a
snoavelor, in cartea intitulata “Ispravile lui Pacala”, aparuta in 1894.

Acest autor s-a nascut intr-o comuna din judetul Salaj, intr-o familie de
intelectuali. De la mama sa a mostenit dragostea pentru povesti si basme. Ce este de
remarcat la acest scriitor in primii sai ani de studentie, este ca a realizat traducerea,
pentru prima oara in limba romana, a capodoperelor dramaturgiei grecesti antice,
“Ifigenia in Aulida” si “Ifigenia in Taurida”, de Euripide. Isi sustine doctoratul la Cluj
cu lucrarea “Alecsandri Vazul mukodese a roman teren” (Activitatea lui Vasile
Alecsandri in literatura romana).

El noteaza, printre altele, ca “natiunea romana in momentul de fata traieste

perioada de inflorire a creatiei poetice. Creatia poetica romana de pana acum atinge
punctul culminant cu opera lui Vasile Alecsandri.”

La randul sau, bardul din Mircesti scria despre Petre Dulfu:

“…gasesc o adevarata satisfacere de a va declara ca sunt de parerea

dumneavoastra in privirea talentului poetic al junelui Petre Dulfu. Ziua se cunoaste de
dimineata, zice romanul…. Talent exista: el e un dar al naturii si este menit a se
dezvolta cu timpul pentru a crea opera frumoase ce vor inavuti literatura noastra…”
(Vasile Alecsandri, 1880).

Cartea care l-a consacrat in literatura romana, “Ispravile lui Pacala” este, dupa
cum am spus, o transpunere a povestirilor si snoavelor din literatura populara.

Ce sunt snoavele?
 Snoavele sunt “basme hazlii”, comori inepuizabile de bucurii pentru “varsta de
aur a copilariei.” Ele alimenteaza imaginatia tuturor varstelor, constituie prilej de
relaxare, de desfatare prin caracterul lor optimist, tonifiant, prin buna dispozitie pe care
o degaja.

Dupa cum spunea si Emanoil Bucuță, ”râsul pentru noi se oprește în fața durerii
și a nenorocirii. La Păcală atunci izbucnește. Păcală este un fel de Vlad Țepeș, care
petrece între pușii în țeapă, unul într-una mai înaltă și altul într-una mai scurtă, după
rang și vină.”

Snoavele au un caracter realist, dezvăluind aspecte de viață reprezentative și

satirizând defectele omenești (lăcomia, lenea, invidia), căsătoria convențională ș.a.

Hâtru, isteț, generos și harnic, de o veselie molipsitoare, eroul snoavelor

cucerește atenția cititorului și îi transmite încrederea în viață, în dreptate și în virtuțile
omului.

Încă din Cuvânt înainte, ni se dezvăluie rolul de lectură de destindere și delectare

al acestor snoave:

”Printre atâtea grij, necazuri, dacă n-ar mai fi și glume

Și povești pe lumea asta: ce s-ar face biata lume?
L-al poveștii farmec dulce, droaia grijilor se-alină;
Viețuim o clipă, douăîntr-o lume mai senină.”
Ca într-un prolog, scriitorul ne face o prezentare succintă a cadrului snoavelor
sale:
”E povestea lui Păcală, năzdrăvanul din născare,
Cela ce-n isprăvi istețe pe pamânt pereche n-are:
Cel ce-n cale-i nici de oameni, nici de draci nu se-nspăimântă,
Ci-a juca pe toți mi-i face cum din fluier el le cântă.”
Isprăvile lui Păcală se grupează în jurul a patru mari aspecte din viața satului:
moartea tatălui lui Păcală cu implicațiile moștenirii, peripețiile eroului ca argat la un
popă hapsân, Păcală-argat la Stancu, întoarcerea în sat cu necazurile pricinuite de
sătenii invidioși și răi.
Prima piesă, Moștenirea, aduce o modalitate originală de introducere în acțiune
și de plasare a acesteia într-un timp nedeterminat, dar localizat în spațiul nostru
național:
”Nu azi, nici ieri, hei! De-atuncea, apa-a curs pe Olt cam multă!”
...........................
Undeva, pe-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,
 Într-un sat trăia – se zice – un moșneag ce-avea trei fii...”
Față de cei doi frați mai mari, oameni obișnuiți (”când mai buni și când mai
răi”), Păcală se detașează ca un personaj plin de contraste dar în esență un erou foarte
înzestrat:
”Cel mic însă, altă fire! Suflet bun dar mult poznș,
Ce să facă el vreun lucru, cum se făptuiește, aș!
Toate le făcea sucite și pe dos, de te cruceai.
Un nătâng, un gură-cască, îți părea când îl vedeai.”
Cu alte cuvinte, trăsăturile fundamentale ale personajului se fixează încă din
primele pagini.
Istetimea sa iese la iveala inca din prima snoava, cand cei trei frati sunt nevoiti sa
imparta o vaca ce ramasese mostenire de la tatal lor. Cu iscusinta, Pacala reuseste sa
obtina vaca, spunand ca „dupa prea mult cine-alearga, se alege cu nimica...”
In „Vanzarea”, Pacala ia vaca si merge cu ea la targ sa o vanda insa, oprindu-se
la adapostul unui stejar inalt, incropeste un straniu dialog cu acesta, in urma caruia ii
vinde vaca. Intors acasa, Pacala povesteste fratilor isprava si se intoarce la stejar „dupa
bani”. Taind stejarul, flacaul gaseste o caldare cu galbeni, din care ia numai patruzeci de
lei, „cat avea sa ia pe vaca”. Restul in lasa acolo, „gramada jos”.
In „Impartirea comorii”, cei trei frati pornesc sa ia restul de galbeni dar,
neputand sa-i numere si sa-i imparta frateste, cer o banita de la preotul din sat, „om cu
suflet negru si de-o lacomie rara”. Acesta ii pandeste pe cei trei flacai iar Pacala este
trimis sa-l alunge. Popa este gasit mort in lac iar cei trei frati se hotarasc sa fuga, de
teama de a nu fi prinsi. In continuare, in snoava „Fuga”, Pacala pleaca cu cei trei frati
de acasa, luand cu el usa in spinare, zicand ca „cine stie ce-ajutor ne poate da?”. Sosind
noaptea, cei trei urca intr-un stejar sa se odihneasca, dar la poalele stejarului poposesc
doisprezece hoti „cu pistoale-ncovoiate”. Pacala scapa usa din copac iar hotii fug
inspaimantati. Cei doi frati isi impart sacii hotilor insa Pacala isi opreste numai un sac
plin cu tamaie. Cand se intorc cei pagubiti, fratii fug dar primii doi nimeresc pe alt
drum, pe cand Pacala ramane singur. In „Fluierul”, Pacala il intalneste pe Dumnezeu
„cu barba alba, ca omatul de curat”, care il imbie sa-si aleaga orice va dori, in semn de
multumire ca a facut un foc peste care a turnat sacul de tamaie. Spre surprinderea
Domnului, Pacala isi alege doar un fluier si porneste mai departe. Ajuns intr-un sat, in
snoava „Tocmeala”, eroul nostru intalneste o multime de oameni necajiti din cauza
preotului din sat. Ii gaseste chiar si pe fratii sai, argati la preot, care ii schilodea si ii lasa
nemancati. Pacala se baga si el la popa si se tocmesc pe un an, impotriva oricarei
suparari. Daca vreunul din ei se va supara, celalalt ii va da o curea pe spinare. In
continuare Pacala, slujindu-se de inteligenta sa, il face pe popa sa isi doreasca sa plece
insa nu se poate supara fatis pe el, intrucat ii era frica de pedeapsa. Popa ii da sarcini
foarte grele, cum ar fi cladirea unui pod peste noapte, pe care insa Pacala il face din
capre (in „Caprele popii”). Este trimis apoi la la ses sa pazeazsca oile si incepe sa cante
din fluier (in „La oi”). Oile incep sa danseze si ajung flamande acasa. Popa, curios, il
urmareste pe Pacala si, cand acesta incepe sa cante din fluier, popa incepe sa joace de il
dureau picioarele („si sa vezi joc pe parinte!”). Povestind acasa nevestei ce fluier are
Pacala, nevasta preoteasa nu crede pana nu vine eroul si incepe sa cante. Incepe si
preoteasa sa joace de cade din pod in tinda si ramane fara suflare.
In „Boii lui Pacala”, popa il trimite pe eroul nostru intr-o padure periculoasa, sa
aduca lemne cu carul cu boi, sperand sa scape in aceste fel de dansul. Insa Pacala, istet,
reuseste sa inhame ursul si lupul (ce mancasera boii) si se intoarce la popa care, uluit, ii
zice sa dea drumul salbaticiunilor din curtea lui. Se gandeste intre timp cum sa scape de
el si il trimite la moara dracilor cu trei saci cu cenusa, spunandu-i ca este grau si trebuie
macinat. Insa Pacala, in „Moara dracilor”, scapa si de aceasta data nevatamat (chiar isi
da si un nume, Singur Eu, ca sa ii insele pe draci) si chiar ii pacaleste pe acestia si se
intoarce la popa cu sacii plini cu faina. Nemaistiind cum sa scape de Pacala, popa isi
suie soacra in copac si o indeamna sa cante ca un cuc insa Pacala arunca cu un retevei
in nuc iar soacra popii cade jos fara viata. In „Evanghelia”, popa si fiul fug de Pacala,
insa acesta se ascunde printre cartile popii, intr-un sac si de acolo spune „Salta sacul, ca
se uda Evanghelia, parinte!”. Cei doi raman inmarmuriti. Innoptand la marginea unei
ape, Pacala se asaza langa popa iar acesta, crezand ca e fiul sau, il lasa in pace; in
schimb isi arunca peste noapte propriul fiu in apa involburata („Rafuiala”). Se indura in
cele din urma sa plece de langa popa, luand cu sine doar un sac. Mergand mai departe,
eroul nostru intalneste o nunta si scapa o fata care plangea de un barbat nedemn de ea
(in „Mireasa”), se prinde frate cu Tandala si impart aceleasi nazdravanii („Pacala si
Tandala”), se preface mort in „Invierea mortilor” si, cu ajutorul lui Tandala, isi face
rost de galbeni.
Venindu-i randul la insuratoare, Pacala ia o fata „nici frumoasa, nici urata” insa
rea de gura. Conflictele izbucnesc intre ei (in „Pacala insurat”), Pacala parca tot dorind
sa faca pe dos, altfel de cum era firesc insa aparat de o logica proprie, de fier. „Despartit
de-asa nevasta ce-i facea viat-amara”, Pacala cutreiera din nou prin tara. Il intalneste pe
Stancu si isi da seama ca nevasta acestuia il insala cu cumatrul. Folosind cu inteligenta
ocaziile, Pacala il aduce pe Stancu in fata faptului implinit, dupa ce pune la cale o serie
de siretlicuri prin care cei doi amorezi isi dau de gol aventura (mai ales cand el si
Stancu se prefac otraviti si asculta ce isi spun cei doi iubiti), in „Strechea”, „Pranzul”
si „Otrava”.
 In „Ramasaguri c-un boier”, Pacala foloseste din nou mintea si ii fura pe
Murgul si pe Balan, bine paziti de boierul hapsan si oamenii lui. I mai fura prin istetime
si o mierta de secara si inelul
După atâtea peripeții prin lume, pe Păcală îl cuprinde nostalgia, dorul de casă:
”Dar de la o vreme ce vreți? Tot stingher, pe căi străine,
S-a cam săturat și dânsul... Și-și zicea ades în sine:
Ce-o mai fi făcând sătuțul, unde-am fost copil odată?...
L-apucase dor de vatra de atâta timp uitată.”
Ultima peripeție a ciclului dedicat lui Păcală prilejuiește o desfătare panoramică a
sătenilor, în frunte cu popa, care se străduiesc să găsească, în fundul lacului, unde
voiseră să-l înece pe Păcală, mulțime de cirezi:
”Oamenii, aflând că-n apă vite-atâtea se găsesc
Tunde-o, nene!... o clipită, bieții, nu mai zăbovesc
Pentru ce adică dânșii să rămână mai săraci?”
Autorul încheie povestea cu o formulă originală, al cărui fond însă aduce foarte
mult cu cel din basme:
”Ba, de n-a murit, trăiește chiar și astăzi...
S-auzim, români, de bine! – isprăvitu-mi-am povestea.”

Isprăvile lui Păcală plasează eroul în situații variate, prilejuindu-i contacte

multiple cu realitățile vieții, confruntarea cu tot felul de neajunsuri ale firii omenești sau
obstacole născute din prostie. Celelalte personaje sunt complementare, avand doar rolul
de a sublinia, de obicei prin antiteza, calitatile eroului principal sau de a dezvalui
aspecte variate ale vietii. Fratii lui Păcală apar ca personaje comune, sterse, relativ
limitate, desi animate de demnitatea si simtul masurii, caracteristice omului simplu.
Popa, prezent in trei ipostaze, este tinta unei satire vehemente: lacom, crud,
viclean, fatarnic, las.
Mai apar sporadic fata maritata cu sila, sotia cea necredincioasa, sotul naiv si de
treaba, ”cumatrul” viclean, inselandu-si prietenul, boierul lacom, Tandala cel istet ș.a.
Triumful binelui, prezent in special in basm, este prezent si in snoave, din care
insa lipseste aproape complet elementul fantastic, fiind compensat cu Cel realist-satiric.
Eroul principal isi pastreaza esenta de simbol insa, spre deosebire de eroul din basm, el
este mult mai umanizat. El rezolva diferitele dificultati nu cu ajutorul fiintelor
misterioase ci apeland la propriile sale resurse.
Autorul ne prezinta cateva descrieri sugestive, desi elementele de constructie si
atmosfera sunt ecouri ale procedeelor clasice (Eminescu, Cosbuc).
”Fulgere brăzdau tăria. Vântul vâjâia pe sus...
 Vântul ca-și domolise puțintel a sa mânie,
Prinde-a bate iar prin ramuri, parcă și mai cu tărie.”

Regăsim câteva expresii metaforice care surprind momentele-cheie ale ciclului

zilei (”Răsărea făclia zilei”, ”Alba-n sat de mult intrase”, ”Luna strălucea pe boltă și-
așternea cu măiestrie/Peste râu o punte dalbă de lumină argintie”).
Versurile sunt clare, dinamice, au rimă simplă sau împerecheată, autorul
valorifică modalități variate de expresie (narațiunea, dialogul, descrierea). Sunt folosite
din abundență resursele limbii populare: cenușe, ușe, tunde-o, măi, nene!
În minunatele versuri găsim înțelepciunea populară prin prezenta numeroaselor
sentinte, aforisme care parafrazeaza, de obicei, proverbe si zicatori adecvate. Tot din
zestrea vorbirii populare sunt valorificare si alte procedee: repetitii, inversiuni, dativul
posesiv si mai cu seama ”imprecațiile”, adevarate descarcari afective ale celor care le
pronunta ( popa, nevasta lui Păcală).
In esenta, Ispravile lui Păcală, snoave minunate accesibile elevilor, exercită
asupra acestora o influență pozitivă, le cultivă elasticitatea gândirii, spiritul de justiție,
modestia, generozitatea dar si optimisul si încrederea în forțele minții omenești.
Chiar și atunci când a preluat baladele, horele, snoavele, autorul le-a schimbat
metrica, le-a mulat în versificația sa roprie, dupa cum afirma Victor Crăciun în
Referințe istorico-literare, capitol final prezent in cartea lui Petre Dulfu.
”Versificând, Dulfu se depărtează de la stilul direct comunicativ al prototipului
popular, în schimb realizează o comunicabilitate mai mare, o modalitate prin care
narațiunea să fie reținută mai lesne de cititor și ascultător.”
Tot Victor Crăciun afirma că ”Stilul lui Dulfu este oral, simplu, direct, expresia
limpede, neîmpodobită, ca în folclor, ca la Creangă și la Ispirescu”.

”Și la fund, săteni și popă, dusu-mi-s-au, tot s-au dus!

Bietele femei degeaba i-așteptau pe maluri sus.
Acolo-n adâncul apei, toți, mormântul și-au aflat,
Pân la unul! Iar Păcală? A rămas doar el în sat –
Cu nevestele vădane. Și de-o lume pizmuit,
În bogata-i locuință, mulți ani, vesel a trăit.
.....................
A făcut el, nu e vorbă, și pe urmă, de-ale lui,
Ghidușii nenumărate! Dar... pe toate să le spui?
Când aș sta să-nșir eu toate, câte el a săvârșit:
Povestirea-mi niciodată nu ar mai avea
SFÂRȘIT.”