Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu

(comentariu literar, rezumat literar, aprecieri

critice)
Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu, este o sinteză a snoavei populare româneşti.
Celebrele snoave despre Păcală au cunoscut în literatura română diverse prelucrări
(Costache Negruzzi, Petre Ispirescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Ioan
Adam, Alexandru Mitru, Mihai Beniuc), dar nimeni n-a reuşit să îmbine într-o
construcţie epică atât de armonioasă şi plină de haz, varietatea snoavelor populare
româneşti, prezentând conflictele sociale, familiale şi etice, ca Petre Dulfu.

Isprăvile lui Păcală cuprind patru părţi. Într-un fel de prolog autorul arată rolul
snoavelor ca lectură de agrement şi-şi exprimă admiraţia faţă de frumuseţea
creaţiilor populare româneşti. Scriitorul face apoi o prezentare sumară a cadrului
snoavelor sale, înfăţişându-şi eroul în felul povestitorului popular şi invitându-şi
ascultătorii la aflarea unor isprăvi nemaipomenite: „Nu azi, nici ieri, hai de-atuncea,
apă-a curs pe Olt cam multă! / (Sănătate, de la Domnul, celor care mă ascultă!) /
Undeva, pe-aici sub cerul scumpei noastre Românii, / Într-un sat trăia - se zice - un
moşneag, ce-avea trei fii. / Cei mai vârstnici, de! Ca lumea! Când mai buni şi când
mai răi, / Când mai dezgheţaţi la minte, când mai proşti, sărmani de ei. / Cel mic
însă ... altă fire! Suflet bun, dar mai poznaş. / Ca să facă el un lucru, cum se
făptuieşte, aş! / Toate le făcea sucite şi pe dos, de te-ncruceai. / Un nătâng, cu gură
cască îţi părea - când îl vedeai. / Îi ieşeau la capăt însă toate-aşa de minunat, / Că
de fapta săvârşită, locului stăteai mirat. / O plăcere-avea: de lacomi, de neghiobi să-
şi râdă-n lege! / Şi, ca el, la gard prostia cine mai ştia s-o lege?”.
Prima parte înfăţişează moartea tatălui şi implicaţiile moştenirii. Păcală pedepseşte
prostia şi lăcomia celor doi fraţi mai mari. Partea cea mai amplă relatează peripeţiile
eroului ca argat la un popă hapsân. Partea a treia înfăţişează pe Păcală argat la
gospodarul Stancu, unde îşi propune „să scoată dracii” din Stănculeasa, nevasta
cea infidelă. Isprăvile lui Păcală au o compoziţie simetrică, partea a patra înfăţişând
întoarcerea lui Păcală în satul natal, devenind acum gospodar înstărit, şi necazurile
sale, pricinuite de sătenii invidioşi şi răi.
Elogiul satului natal, al locurilor copilăriei este prezentat emoţionant, iar formula de
încheiere ne aminteşte din nou, de basmele populare: „Şi-a umblat Păcală, iarăşi,
nu ştiu cât prin cele sate, / De-ale lui isprăvi, în cale-i săvârşind nenumărate. / Dar
de la o vreme ce vreţi? tot stingher, pe căi străine / S-a cam săturat şi dânsul... Şi-şi
zicea ades în sine: / Ce-o mai fi făcând sătuţul, unde-am fost copil odată?... / L-
apucase dor de vatra de atâta timp uitată. / ...Şi de-o lume pizmuit / În bogata-i
locuinţă, mulţi ani veseli, a trăit / Ba, de n-a murit, trăieşte chiar şi astăzi... cu
acestea, / S-auzim, români, de bine! - isprăvitu-mi-am povestea. / A făcut el, nu e
vorbă, şi pe urmă de-ale lui, / Ghiduşii nenumărate! Dar... pe toate să le spui? /
Când aş sta să-nşir eu toate, câte el a săvârşit / Povestirea-mi niciodată nu ar mai
avea... Sfârşit”.

Eroul principal prezintă acest contrast dintre aparenţă şi realitate. În aparenţă este
un nerod, un prost, dar ascultătorul sau cititorul îşi dă seama că personajul
stăpâneşte cu mare artă tactica disimulării, arta prefăcătoriei. Prostia şi buimăceala
sunt doar strategii ale lui Păcală pentru a-şi atrage adversarii în capcană şi a-i
pedepsi după cuviinţă; sunt modalităţi de împlinire a menirii sale de erou justiţiar.

Ca şi basmul, Isprăvile lui Păcală prezintă o acţiune în afara unor coordonate

precise ale timpului şi spaţiului: „undeva pe-aici sub cerul scumpei noastre Românii”.
Şi mai vag sunt prezentate coordonatele temporale: „nici azi, nici ieri, hai de-atuncea
apă-a curs pe Olt cam multă”, iar formula introductivă este preluată parca din basm:
„într-un sat trăia, se zice, un moşneag ce-avea trei fii”. Felul în care sunt prezentaţi
cei trei fii ne aminteşte, de asemenea, de basmele populare, stăruind asupra
mezinului care impresiona pe toţi, de mic, prin isprăvile şi prin isteţimea lui. Ca şi în
basme, dar într-o măsură mult mai mică, este prezent elementul fantastic (în
capitolele: Flautul fermecat şi Moara dracilor care înfăţişează răzbunările isteţe ale
eroului asupra unui popă lacom, neomenos şi hapsân).
Capitolul Moara dracilor cu episodul orbirii dracului ne aminteşte de eroul epopeii
antice Odiseea-Ulise cel care tot prin isteţime îl orbeşte pe ciclopul Polifem.
În Isprăvile lui Păcală,dracul nu mai apare ca o fiinţă înfricoşătoare, ca în tradiţia
creştină, ci ca un personaj jalnic prin naivitatea şi prostia lui. Este o viziune
asemănătoare cu cea din povestea lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleac: „Uşa morii se
deschide, cu putere-n lături dată, / Şi... răsare-un drac. / Păcală, de pe scaun, de la
foc, / Îl măsoară cu privirea, făr-a se clinti din loc: / - Uite-l mă! ha-ha! sărmanul!
Negru, ca din smoală scos! / - Gol de tot! cu coarne-n frunte! Şi ce coadă are-n dos!
/ Va să zică aşa sunt dracii? Aoleu! Da’ sluţi mai sânt, / De-or fi toţi la fel cu ăsta
prăpădi-i-ar Domnul sfânt!”.