Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României

Mari (secolele XVIII-XX)
Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România
Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea
tuturor categoriilor sociale la viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură.
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale,
desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi
independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a
fost iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme.

În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii de tradiţii,

istorie, limbă şi cultură a tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor în Ţara
Românească şi Moldova. Un rol important în formarea conştiinţei naţionale la români l-au avut
reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, ale căror scrieri istorice,
literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi cultură a românilor. Conştiinţa naţională a apărut mai
întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918, la toate categoriile sociale, prin intermediul
şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora dintre oamenii politici şi
de cultură, care mai întâi au propus realizarea unor reforme sociale, politice şi naţionale şi apoi au
încercat să le pună în practică. În statele occidentale modernizarea a fost susţinută în special de
burghezie, categoria socială reprezentată de comercianţi, bancheri, industriaşi, diverşi întreprinzători
mari şi mici. Unii dintre domnitori, până la 1859, au fost favorabili modernizării anumitor aspecte
sociale şi culturale, dar mai rar politice. Cele mai multe reforme modernizatoare au fost adoptate în
timpul lui Al. I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a fost Imperiul

otoman, care accepta cu greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-au opus reformelor
sociale, iar domnitorii, reformelor care le reduceau puterea politică. Un caz special îl reprezintă Rusia,
care până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar după aceea, până în 1856, s-a opus oricărei
reforme.

1. Proiecte politice din Principatele Române până la jumătatea secolului al XIX-lea

a. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)

Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi direct de către Sultanul
turcilor, din rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce
foarte grav autonomia Ţărilor Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Ţării de a alege
domnitorul şi nici măcar nu au mai numit domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite revoltele
românilor împotriva suzeranităţii otomane. Epoca fanariotă a început în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara
Românească.
În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie financiară foarte dificilă, iar
majoritatea locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului către
Imperiul otoman, creşterii birurilor şi taxelor către stat şi datorită corupţiei care era atât de mare încât
orice funcţie în stat era cumpărată.

Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la cămătari, iar când ajungeau în
funcţie încercau prin toate mijloacele să câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus,
ca să aibă în zilele negre ce vor urma după domnie. Domnitorii erau schimbaţi frecvent (după 1-2 ani şi
chiar mai repede), unii dintre ei fiind chiar executaţi din ordinul sultanului. În Ţara Românească au fost
39 de succesiuni la domnie, iar în Moldova 37. Numărul domnitorilor a fost mai mic (33 în total în cele
două ţări, din 11 familii) deoarece unii au avut mai multe domnii sau au fost mutaţi din Ţara Românească
în Moldova şi invers. Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea mică nici cea mare
nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de o gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi numiţi
arnăuţi, care erau albanezi.
 
Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi au avut şi o contribuţie
importantă la începerea procesului de modernizare în Ţările Române. Cei mai mulţi dintre ei erau
adevăraţi oamenii de cultură, cu studii şi cunoscători ai mai multor limbi străine.
Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1731-1749). El a domnit alternativ
în Ţara Românească şi Moldova şi a făcut în ambele ţări importante reforme sociale şi administrative:

 a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor libertate personală. Pentru că ţăranii
nu au primit pământ, majoritatea au rămas să muncească în continuare pământul boierilor,
prestând munci agricole în schimbul loturilor primite. Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la
clacă, muncă gratuită);
 a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate. Până atunci existau tot felul
de impozite şi taxe pe diverse produse: văcărit, porcărit, vinărit etc. Cea mai importantă era
fumăritul, care era un impozit pe coşul casei (de fapt pe familie; acolo unde erau mai multe
fumuri, era o familie mai mare);
 a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de identitate pentru locuitori;
 a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o revistă franceză.

O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor au fost adoptarea primelor coduri de legi: Codul
Calimah în Moldova (1817) şi Legiuirea Caragea în Ţara Românească (1818), după numele domnitorilor
reformatori.
Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor români şi-a dat
seama că societatea românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au
început să redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat domnitorilor, dar mai ales marilor puteri
străine: Turciei, Austriei, Rusiei şi la începutul secolului al XIX-lea şi Franţei. Boierii reformişti au
alcătuit gruparea numită partida naţională deoarece se opunea domniilor străine, dar şi boierilor greci
care pătrunseseră în Ţările Române în număr mare în timpul domniilor fanariote. Majoritatea acestor
proiecte cereau:

 înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor Române în raporturile

cu Imperiul otoman, ca în vremea marilor voievozi. 
 reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii care să limiteze
puterea domnitorilor. Au fost chiar şi proiecte care au propus transformarea ţării în republică.
 unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

      Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost: 

 Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în perioada 1716-1718, prin care se
cerea protecţia Austriei şi recunoaşterea dreptului boierilor români  de a alege domnitorul. 
 Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactate cu ocazia unor tratative
de pace purtate la Focşani (în urma unui război ruso-turc) prin care se cerea revenirea la domniile
pământene, autonomia internă şi unirea celor două ţări sub protecţia Austriei, Rusiei şi Prusiei. 
  Proiectele Boierului Iordache Rosetti Rosnovanu din 1817-1818. El a propus instaurarea unui
regim în care puterea politică să fie în mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui Divan controlate de
boierime, iar domnitorul să aibă un rol minor. Acest tip de conducere se apropia de sistemul
parlamentar englez. A dorit desfiinţarea privilegiilor fiscale prin plătirea impozitelor de către
toată lumea.

 Fiscalitatea excesivă. Alte probleme create de dependenţa otomană.  

Dependenţa otomană era resimţită în primul rând la nivelul fiscalităţii. Tributul faţă de turci a crescut
constant. Spre exemplu, în 1774 acesta era de 619 pungi de galbeni pentru Ţara Românească şi 135
pentru Moldova. În 1812 aceste sume se ridicau la 1000 şi respectiv 500 de pungi. Mult mai mult plăteau
domnitorii pentru a se menţine în scaun. De exemplu, Alexandru Mavrocordat şi-a cumpărat scaunul
domnesc, în 1782, cu un milion de piaştri, în timp ce venitul anual al Moldovei era de 4 milioane de
piaştri. La aceste sume se adăugau cele pentru confirmarea în funcţie, o dată la trei ani (mucarer),
peşcheşurile (daruri oficiale prevăzute în registrele otomane, care se plăteau la sărbători sau diverse
evenimente festive). La aceste plăţi oficiale se adăugau cele neoficiale (ruşfeturi), pe care domnitorii le
plăteau diverşilor funcţionari otomani pentru a avea sprijin permanent pe lângă sultan.

Locuitorii din Principatele române trebuiau să suporte toate cheltuielile datorate dependenţei otomane, să
achite impozitele datorate statului şi erau obligaţi să găzduiască funcţionarii publici care strângeau dările.
Aceşti funcţionari îşi cumpărau şi ei slujbele şi scoteau paguba de pe spatele contribuabililor. Ba mai
mult, trebuia să aibă şi ei un câştig substanţial în plus din strângerea dărilor. Prin urmare, viaţa
locuitorilor devenise de nesuportat la începutul secolului XIX. În perioadele de secetă, situaţia era atât de
dificilă încât chiar şi domnitorii renunţau să mai strângă anumite dări.

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, în această perioadă de început de secol anumite trupe
militare rebele din Imperiul otoman jefuiau periodic Ţara Românească. Cel mai celebru a fost paşa din
Vidin, Pazvantoglu, care îşi crease un teritoriu aproape independent la sudul Dunării. Trupele lui, numite
de popor pazvangii, au prădat constant în perioada 1798-1807. În 1800 au ars aproape complet oraşul
Craiova. Sultanul trimitea alte trupe pentru a-i anihila pe pazvangii, dar de multe ori şi trupele oficiale se
aliau cu paşa din Vidin pentru a prăda. O altă problemă la fel de dramatică în vremea fanarioţilor a fost
faptul că pe teritoriul Principatelor s-au dus numeroase războaie între turci, ruşi şi austrieci. Populaţia era
obligată să aprovizioneze armata otomană, iar celelalte armate de ocupaţie îşi luau singure ce aveau
nevoie, producând pagube imense.

b. Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

În 1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la cale înlăturarea domniilor
fanariote printr-o revoltă populară. Ei îl aleg, pentru a conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu, un
negustor oltean care luptase, ca ofiţer în armata rusă, în războiul ruso-turc din1806-1812 şi era
comandantul grănicerilor din judeţul Gorj,  numiţi panduri. Momentul prielnic pentru a începe revolta
este găsit la începutul anului 1821, când moare domnitorul Alexandru Şuţu, iar conducerea ţării, până la
venirea altui domnitor, este preluată de un organism alcătuit din boieri pământeni, numit Comitetul de
Oblăduire. 

Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria, care avea sediul în Rusia (la Odesa) şi avea drept
scop eliberarea grecilor de sub stăpânirea Imperiului otoman. Eteriştii plănuiau o răscoală generală a
popoarelor din Balcani împotriva Imperiului otoman. O revoltă a Ţării Româneşti în aceeaşi perioadă ar fi
ajutat foarte mult pentru că i-ar fi făcut pe turci să îşi disperseze armat în mai multe direcţii. Tudor a
semnat cu doi dintre membrii Eteriei o înţelegere prin care se angaja să participe împreună cu ei la revolta
antiotomană. Principala cauză pentru care el a acceptat colaborarea cu eteriştii era aceea că ei promiseseră
că vor obţine sprijinul militar al Rusiei. În final însă ţarul Rusiei a refuzat să susţină oficial această
mişcare.

Proiectul lui Tudor Vladimirescu. 

Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia de a evita o intervenţie armată
otomană în Ţara Românească, spunând că revolta este împotriva fanarioţilor şi nu a turcilor. De
asemenea, ca să ridice ţara la luptă, a inclus şi revendicări sociale, dar având grijă să amintească ţăranilor
să nu facă pagube boierilor români patrioţi. Cel mai important document  elaborat de Tudor a fost
Cererile norodului românesc, un proiect de organizare a ţării prin care să se limiteze abuzurile şi
nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:

 limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru);

 plata impozitelor de către categoriile scutite;
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului;
 înfiinţarea unei armate naţionale;
 numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului cumpărării funcţiilor.

Unele dintre cererile lui Tudor se întâlneau şi în memoriile boiereşti. Programul lui Tudor nu este foarte
radical, în primul rând pentru că îşi propunea să adune lângă el cât mai multe categorii sociale şi apoi
pentru că a încercat să evite intrarea trupelor turceşti în ţară. Mult timp istoricii români au considerat
ridicarea la luptă a lui Tudor drept răscoală şi nu revoluţie, tocmai datorită revendicărilor sale moderate şi
participării masive a ţărănimii. Ceea ce îndreptăţeşte ca mişcarea lui Tudor să fie considerată revoluţie
este scopul său fundamental, acela de a  răsturna ordinea politică existentă: în Proclamaţia de la Padeş el
spune că revolta este împotriva căpeteniilor noastre, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti. Totodată
mişcarea lui Tudor s-a bucurat de participarea unor largi categorii sociale: pandurii, negustorii, micii
boieri şi iniţial, unii dintre marii boieri. 
 
Consecinţele revoluţiei
Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate şi au arătat pragmatismul
programului revoluţionar susţinut de Tudor Vladimirescu. În anul 1822 sultanul a consimţit la înlăturarea
domniilor fanariote şi revenirea la domnii pământeni, atingându-se astfel principalul scop al revoluţiei.
Prin Tratatul de la Adrianopol (1829), dintre Rusia şi Imperiul otoman, s-a revenit la libertatea comerţului
în Ţările Române. În 1831, 1832, prin adoptarea primelor constituţii, Regulamentele Organice, s-au pus în
aplicare alte două dintre prevederile Cererilor norodului românesc şi anume desfiinţarea vămilor interne
şi înfiinţarea armatei naţionale. 

c. Regulamentele organice. Domniile regulamentare

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare înlăturarea domniilor fanariote şi
revenirea la domniile pământene. În 1822 turcii au numit ca domnitori pe Grigorie Dimitrie Ghica în Ţara
Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Deşi cei doi domni au încercat unele reforme, ei s-au
confruntat cu o grava criză financiară. 
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol,
Rusia devenea putere protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea că acest stat avea dreptul
să intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor Române în faţa Imperiului otoman dar şi că avea un
anumit drept de control asupra politicii acestora. Tot acest tratat a prevăzut şi libertatea comerţului în
Ţările Române, fără obligaţia de a aproviziona Imperiul otoman. Protectoratul rusesc a avut în primă
instanţă un rol modernizator pentru ca apoi să devină o piedică în calea schimbării.
 
Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins Imperiul otoman să accepte adoptarea
unor legi cu valoare constituţională în Principatele Române. Aceste prime constituţii s-au
numit Regulamente organice. Ele au fost elaborate de boierii români împreună cu reprezentanţii Rusiei,
ţinând cont de tradiţia legislativă românească de până atunci, de memoriile boiereşti şi de alte proiecte de
constituţie. Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în 1831, iar cel
pentru Moldova în 1832. Regulamentele organice prevedeau separaţia puterilor în stat. 

 Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii
boieri erau membrii de drept ai Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin
vot cenzitar (votau doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea ca atribuţii alegerea
domnitorului, votarea legilor şi votarea bugetului. 
 Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştrii.
Domnitorul era ales pe viaţă de către Adunare. El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca
miniştrii, putea dizolva Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi protectoare, conducea miliţia
naţională, avea drept de graţiere.
 Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc era
instituţia supremă. Erau instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele
sistemului juridic modern.

O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile interne. 
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi nu
prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De asemenea, el
era un simbol al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii otomane. 
 
Domnitorii care au condus Principatele după aceste Regulamente, din 1834 până la 1848, s-au
numit domni regulamentari. Ei au fost Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu în Ţara Românească şi
Mihail Sturdza în Moldova. Deşi ei au făcut unele reforme administrative şi culturale, au avut conflicte cu
Adunarea obştească sau au fost contestaţi de boieri datorită guvernării lor autoritare. 
Cea mai importantă activitate contestatară a fost în Ţara Românească. În anii '30 boierii din
partida naţională, grupaţi în jurul lui Ioan Câmpineanu,  au elaborat mai multe proiecte de reformă,
cerând independenţa Ţării Româneşti şi unirea românilor într-un singur stat. Câmpineanu a alcătuit un
proiect de constituţie liberală care prevedea egalitatea tuturor în faţa legii, libertatea presei,
responsabilitatea miniştrilor, reprezentarea tuturor cetăţenilor în Adunare, monarhie ereditară. 

În 1843 a luat fiinţă societatea secretă de tip masonic „Frăţia”, condusă de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica
şi Christian Tell. Membrii ei şi-au propus înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie, unirea
românilor şi instaurarea unei republici democratice.
Totodată au apărut, în ambele principate, o serie de  reviste şi cărţi care au promovat, în spirit
romantic, idealul unităţii naţionale, mai ales prin scrieri istorice şi culturale ale tuturor românilor (de
exemplu, revistele Dacia literară, Iaşi, 1840, Magazin istoric pentru Dacia, Bucureşti, 1845).  

d. Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul politic paşoptist

Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor europene, având ca scop
înlocuirea regimurilor politice absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor constituţii
moderne (care să prevadă respectarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat),
extinderea dreptului de vot, împroprietărirea ţăranilor, reforme pentru muncitori. Toate aceste revoluţii au
fost pregătite de o societate secretă, Masoneria, care avea filiale (numite loji masonice) în fiecare ţară şi
la fiecare popor. Astfel, revoluţionarii din toate ţările au colaborat între ei şi au pus la cale începerea
revoluţiilor peste tot în acelaşi an. 

Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti*.  Revoluţia în Principatele Române a fost organizată de

intelectualii cu vederi liberale, majoritatea proveniţi din rândul micii boierimi. Cei mai mulţi dintre ei
făcuseră studii la Paris, unde luaseră contact cu ideile liberale promovate de Masonerie sau de unii
profesori universitari. În 1845 s-a creat Societatea Studenţilor Români din Paris, al cărei lider
incontestabil a devenit Nicolae Bălcescu. Membrii ei şi-au propus schimbări fundamentale în organizarea
socială, politică şi economică a Principatelor. Revoluţia a fost pregătită şi de mişcarea contestatară din
anii '30-'40 iniţiată de Ion Câmpineanu, de societatea „Frăţia” dar şi de alte societăţi secrete.

În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la organizarea socială sau politică. Marii
boieri şi boierimea mică erau nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnitorilor, burghezii erau
nemulţumiţi de impozitele prea mari şi de legislaţia care nu le permitea să se dezvolte. Ţăranii erau într-o
situaţie materială foarte dificilă deoarece crescuseră atât dările către stat cât şi obligaţiile faţă de boieri
(zilele de clacă sporiseră constant deoarece boierii doreau să producă pentru export). La aceste greutăţi se
adăugase o secetă foarte mare în anii anteriori revoluţiei. 
Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist).  Obiectivele revoluţiei de la
1848 pot fi deduse din proiectele politice elaborate, din articolele din presa vremii, din memoriile
revoluţionarilor. Proiectul politic paşoptist românesc a cuprins, în mare, următoarele revendicări:

 Politice:       - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile sociale, acorda puteri
prea mari domnitorului şi încuraja corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
 Sociale:       - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.
 Naţionale:   
- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică desfiinţarea
protectoratului rusesc şi a suzeranităţii otomane); 
- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia faţă de Rusia şi Turcia) ;
- unirea românilor într-un stat naţional. 

Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe revoluţionare, mai moderate sau mai
radicale, în funcţie de împrejurările în care au fost elaborate. Din cauza condiţiilor politice specifice,
programele nu conţin toate obiectivele revoluţionarilor întrucât acestea au fost restrânse din dorinţa de a
le face mai practice la momentul respectiv (revoluţionarii din Moldova au sperat ca domnitorul să le
aprobe unele revendicări, de aceea programul lor este foarte moderat; revoluţionarii din Ţara Românească
nu au cerut unirea românilor şi independenţa de teama unor prea mari complicaţii internaţionale).
 
Desfăşurarea  revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara Românească şi Moldova:
Moldova (27 martie 1848)
Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care se remarcase prin guvernarea sa
autoritară, cenzură severă, vinderea funcţiilor publice şi înlăturarea oricărei opoziţii. Datorită vigilenţei
sale, aici mişcările conspirative şi societăţile secrete nu au avut amploarea celor din Ţara Românească.
Revoluţionarii de la 1848 trebuiau să ţină cont atât de experienţa politică autoritară a domnitorului, cât şi
de faptul că ţara se învecina cu puterea protectoare, Rusia, care ar fi putut interveni rapid cu armata în
cazul unor mişcări politice radicale. M. Sturdza era, dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia.
 
Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Mihail
Kogălniceanu) au organizat o amplă întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa
1000 de persoane, boieri şi orăşeni. Ei au alcătuit un document, numit Petiţia-Proclamaţie (care
cuprindea 35 de puncte), pe care l-au înaintat spre aprobare domnitorului Mihail Sturdza. Programul
revoluţiei a fost unul moderat cerând printre altele: respectarea Regulamentului Organic,
îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei, responsabilitatea miniştrilor, reforma şcolilor,
noi alegeri pentru Adunarea Obştească, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Revoluţionarii moldoveni
s-au temut de o intervenţiei a armatei ruse, de aceea nu au pus în program revendicări radicale.
 
Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul revoluţionar spre aprobare. Mihail
Sturdza a discutat propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora;  nu a fost de acord
doar cu două dintre revendicări, dealtfel cele mai importante: dizolvarea Adunării obşteşti şi  înfiinţarea
gărzii cetăţeneşti. În aceeaşi seară însă a organizat reprimarea revoluţiei prin arestarea a 300 de persoane.
Unii revoluţionari au reuşit să evadeze şi au plecat în străinătate, continuând activitatea politică în
Transilvania şi Bucovina. Aici au elaborate alte programe de revendicări, de această dată radicale, cerând
unirea tuturor românilor şi independenţa. Mihail Kogălniceanu a scris chiar un proiect de constituţie. În
Programul numit Prinţipiile noastre pentru reformarea patrie, redactat la Braşov, revoluţionarii
moldoveni aflaţi în exil în Transilvania au cerut: împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea
privilegiilor, întemeierea instituţiilor pe principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, unirea Moldovei şi
Valahiei într-un stat independent. Acest program a cuprins de fapt obiectivele maximale ale revoluţiei
române.
 
Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)
Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe Bibescu. El a moştenit de la
predecesorul său, Alexandru Ghica, o opoziţie puternică a boierimii liberale în Adunarea Obştească.
Pentru a scăpa de această problemă, Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846 într-un mod autoritar, fără
să convoace Adunare, prin emiterea  unor decrete cu putere de lege. Bibescu a fost susţinut în această
atitudine de Rusia şi Imperiul otoman. În 1846 a organizat alegeri pentru o nouă Adunare dar a folosit
toate mijloacele pentru a evita alegerea opozanţilor săi politici, astfel că a rezultat un legislativ foarte
obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonică Frăţia, care în luna mai a alcătuit un Comitet
revoluţionar. Comitetul a popularizat ideile revoluţionare în toate colţurile ţării şi a căutat adepţi în rândul
populaţiei. Membrii comitetului şi-au propus ridicarea la luptă a ţăranilor şi a locuitorilor oraşelor în mai
multe localităţi simultan. Planul lor nu a reuşit decât la Islaz (lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la
11 iunie.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde a fost  prezentat  programul
numit Proclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând:
desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din
toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu
despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate religioasă, responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei,
gardă naţională. 

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt palatul
domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care
a avut rol de constituţie. Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor dar şi de
temea Rusiei şi Turciei. Puterea a fost  preluată de un Guvern provizoriu din care făceau parte: Ion
Heliade Rădulescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Nicolae Bălcescu etc. Un rol important
în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei l-a avut  Christian Tell care era ofiţer în armată şi a organizat
garda naţională. Guvernul a încercat să aplice programul revoluţionar, luând mai multe măsuri
reformatoare:

  abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti;

   înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor Comisari de Propagandă (care
să meargă în  fiecare judeţ să explice scopurile guvernului revoluţionar);
  înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară; din această comisie au făcut
parte reprezentanţi ai ţăranilor şi ai boierilor şi a funcţionat în luna august, fără a ajunge la un
rezultat concret;
  adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi diplomatici pe lângă marile puteri.

Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul lunii iulie, când Suleiman Paşa a
fost trimis la Bucureşti în fruntea unui corp de 20000 de militari. El era însă un politician moderat şi a
acceptat să discute atât cu marii boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe o poziţie de forţă,
reprezentantul otoman a impus înlocuirea guvernului revoluţionar cu o locotenenţă domnească (grup de
persoane care ţinea locul domnitorului), revenind astfel la o situaţie politică în spiritul Regulamentului
Organic. Totuşi, locotenenţa a fost alcătuită din trei revoluţionari moderaţi, astfel că mişcarea protestatară
a obţinut o legitimare. Drept urmare, nici sultanul turc nici ţarul Rusiei nu au fost mulţumiţi de activitatea
lui Suleiman Paşa. Sultanul, la insistenţele ruşilor, a trimis o nouă armată condusă de Fuad Paşa, care
avea ca misiune reprimarea revoluţiei. Revoluţionarii au organizat o rezistenţă armată folosind brigada de
pompieri a oraşului şi un batalion de infanterie. În urma luptelor din Dealul Spirii (13 septembrie) românii
au fost înfrânţi şi turcii au ocupat Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe ruseşti de ocupaţie.
Administraţia militară rusească a restaurat Regulamentul Organic.
 
Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist.  Programele revoluţiilor de la 1848 au
cuprins cele mai importante revendicări politice ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor
politice anterioare, cărora le-au dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în
stadiu de proiect, principalele reforme care vor fi înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2. Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*

Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care prevedea: reintroducerea
Regulamentelor organice, numirea domnitorilor de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani şi înlocuirea
Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou statut de
funcţionari otomani. Au fost numiţi domnitori Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în
Ţara Românească; ei au continuat reformele modernizatoare. Revoluţionarii au plecat în exil unde au
militat pentru unirea românilor într-un singur stat şi au făcut cunoscută problema românească în presa şi
în rândul oamenilor politici din Franţa, Anglia şi statele italiene.  Domnitorul Moldovei a permis
revenirea revoluţionarilor în ţara; aceştia au organizat o mişcare unionistă (au creat asociaţii şi au înfiinţat
reviste care militau pentru unire).

a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor

Congresul de Pace de la Paris (1856). În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia şi Turcia
care se încheie cu înfrângerea Rusiei. În 1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria,
Prusia (un stat german), Sardinia (sau Piemont, un stat italian) s-au întrunit  la Congresul de Pace de la
Paris pentru a discuta pacea dintre ruşi şi turci. La propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se
analizează şi problema Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau unirii, Anglia a avut o atitudine neutră,
iar celelalte state erau favorabile. În Tratatul de Pace de la Paris (1856), actul adoptat la acest congres,
exista o secţiune separată pentru Principate, care prevedea:

 desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. Se
păstra însă suzeranitatea otomană;
 Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
 Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale), una în
Ţara Românească şi alta în Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire la organizarea
ţării şi unire.

Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857). Ad-hoc în limba latină înseamnă special pentru aceasta. Adunările
ad-hoc se întruneau doar pentru hotărârea unei probleme apoi erau dizolvate.  Alegerile pentru Adunările
ad-hoc au fost câştigate de partida unionistă (partida naţională) în ambele ţări. În aceste adunări au fost
reprezentate toate categoriile sociale, inclusiv clăcaşii, care aveau dreptul să aleagă un delegat în fiecare
judeţ. Hotărârile Adunărilor ad-hoc au fost aproape similare atât în Moldova cât şi în Ţara Românească: 

 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România 

 conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi moştenitorii săi să fie crescuţi
în religia ţării;
 respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte

Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o formă moderată
pentru că acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.
Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile
românilor. Datorită neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire trunchiată a românilor. Ele adoptă un act
numit Convenţia de la Paris care are rol de constituţie pentru Principate. Aceasta prevedea: 

  unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare
principat să se aleagă câte un domn şi câte o Adunare (textual se spunea Puterile publice vor fi
încredinţate, în fiecare principat, unui domnitor şi unei adunări elective) .
 singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi) şi
Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (cea mai înaltă instituţie judecătorească)
 Puterile  în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă – domn, Adunare, Comisia
Centrală, puterea executivă - domn şi guvern, şi puterea judecătorească.
 Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar.
 Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.

Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă decât acestea deoarece
prevedea  egalitatea în faţa legii şi desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân sub suzeranitate otomană
şi garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.

b. Realizarea unirii

Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul că în Convenţia de
la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele
principate. Iată cum au evoluat principalele evenimente care au dus la realizarea unirii: 
- La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare.
- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de voturi).
- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere
a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic.
- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci realizarea unei uniri depline.
- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe timpul
domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest sens.
- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se
reunesc la Bucureşti, care devine capitala ţării.

c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern

 În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului paşoptist, prin
reformele înfăptuite de acesta. În viaţa politică s-au format două grupări politice, provenite din partida
naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi liberalii (foştii revoluţionari de la
1848), care aveau două facţiuni, moderată şi radicală. Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide
politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o organizare statutară: sediu, lider, filiale etc.
Grupările erau reprezentate de personalităţi care aveau în comun aceleaşi vederi privind organizarea
statului. Proiectul de modernizare gândit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a două
probleme fundamentale ale societăţii româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului de vot.
Cuza a colaborat în realizarea acestui program cu liberalii moderaţi, întrucât conservatorii erau ostili
reformelor, iar liberalii radicali doreau un regim constituţional în care puterile domnitorului să fie foarte
reduse. După 1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns în conflict cu toată clasa politică.
Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră majoritatea locurilor în
Adunare. Prim ministru era liderul grupării conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta refuza
realizarea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece considera că se
încălcă astfel dreptul de proprietate. El a rostit în Adunare un discurs în care a spus voi prefera moartea,
înainte de a se încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a fost asasinat; nici astăzi nu s-a emis
vreo ipoteza plauzibilă cu privire la autorii asasinatului. Cel mai important guvern a fost cel liberal
moderat condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865), în timpul căruia s-au realizat marile reforme. 
 
Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor

mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile
închinate erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către boieri, cu pământuri şi date în
proprietatea călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte mare din
pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici
români au dorit trecerea averilor lor în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia
Imperiului otoman faţă de această lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea
de către stat a tuturor averilor mănăstireşti, care totalizau cam un sfert din terenul agricol al ţării.
Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe care cele greceşti au refuzat-o în semn de
protest faţă de actul statului român, sperând să câştige până la urmă bunurile naţionalizate.
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul de
vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu
aveau voie să-l vândă. Se puteau expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii.
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; liceul
avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a
cadrelor didactice.
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
 adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).
Guvernarea  autoritară a lui Cuza (1864-1866)
În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru că aceasta a refuzat să adopte
legea rurală.  El a supus votului popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Legea electorală a
redus censul (cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot). Noua constituţie,
numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prevedea puteri foarte mari în stat ale
domnitorului, atât executive cât şi legislative:

 domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea legi spre aprobare, Adunării,
prin intermediul unui organism, numit Consiliu de Stat, alcătuit din membrii numiţi de domnitor);
 Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor, alcătuită din membrii aleşi prin
vot cenzitar, şi Senatul (Corpul Ponderator), alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de
domn (ultimii erau majoritari).

Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea  schimbării constituţionale de către puterile
garante. Această conducere autoritară i-a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor. Cuza a fost silit
să abdice în februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi liberali radicali, intrată în istorie
sub numele de monstruoasa coaliţie (pentru că cele două grupări erau total opuse ca ideologie; singura
idee comună care le-a unit a fost înlăturarea lui Cuza). După înlăturarea lui Cuza, puterea a fost preluată
de o Locotenenţă domnească alcătuită din trei persoane. 

Concluzie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern deoarece în această
perioadă au fost create sau reorganizate o serie de instituţii fundamentale. Armata naţională,
Universităţile, Arhivele Statului, Curtea de conturi, C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum. S-a introdus
sistemul metric de măsuri şi greutăţi, s-a creat moneda naţională, leul, s-a adoptat o legislaţie modernă în
multe domenii. România a deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca suzeranitatea
otomană să fie aproape formală.

3. Modernizarea României în timpul domniei regelui Carol I (1866-1914)

După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă la conducerea ţării un
prinţ străin, aşa cum prevedeau programele politice de la 1848 şi cererile Adunărilor ad-hoc din 1857. Cu
sprijinul Franţei este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu regele Prusiei (Prusia
este statul în jurul căruia s-a format Germania modernă, capitala sa fiind chiar Berlin). Aducerea lui Carol
I este aprobată prin votul poporului (un plebiscit cerea să se răspundă prin da sau nu la întrebarea privind
guvernarea României de către prinţul Carol). Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea
de alteţă regală, iar din 1881 cea de rege). 

În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului
(stat liberal). În 1866 este adoptată Constituţia liberală, una dintre cele mai moderne din Europa vremii.
Grupările politice liberalii şi conservatorii devin partide politice moderne. Din punct de vedere economic
şi cultural  este creată Banca Naţională a României (1880), sunt construite căile ferate, se dau legi care
pun bazele industriei naţionale, este reorganizat învăţământul, este creată Academia Română.
România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan internaţional. În 1877 are loc războiului de independenţă
în urma căruia ţara noastră nu mai este vasală Imperiului otoman. Acest fapt este recunoscut la Congresul
de Pace de la Berlin din 1878. După proclamarea regatului, în 1881, România este considerată una dintre
cele mai importante state din zona Europei răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare
încât bulgarii i-au propus să devină şi regele ţării lor (oferta este refuzată). 
Viaţa politică românească a fost dominată de partidele liberal şi conservator care au alternat la guvernare
şi au avut fiecare propriul proiect de modernizare.
 
Proiectele de modernizare liberal şi conservator*
Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875 (sub numele de Partidul Liberal), prin unirea
liberalilor moderaţi (gruparea Mihail Kogălniceanu) şi a liberalilor radicali (gruparea Ion C. Brătianu şi
C. A. Rosetti). Membrii săi erau în general marii burghezi (industriaşii, bancherii, comercianţii) dar şi
mici boieri. 
În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României aproape 30 de ani, în alternanţă cu
Partidul Conservator. Preşedinţii partidului au fost Ion C. Brătianu (1875-1891), Dimitrie A. Sturdza
(1892-1909), Ionel Brătianu (1909-1927). Cea mai lungă guvernare a fost în 1876-1888, prim-ministru
fiind Brătianu. 
Ideologia liberală şi proiectul de modernizare liberal. Liberalii doreau modernizarea României
prin realizarea unor reforme accelerate, având ca model statele dezvoltate din occidentul Europei. De
aceea ei au fost acuzaţi de conservatori că au importat modelul occidental fără să-l adapteze la realităţile
româneşti (acuzaţia este în parte exagerată). În acelaşi timp ei au încurajat industria naţională şi comerţul
românesc. Politica lor economică era sintetizată în deviza prin noi înşine care presupunea sprijinul direct
al statului pentru industrializarea ţării şi folosirea capitalului românesc şi nu a celui străin. Această
politică de intervenţie a statului în economie era total opusă ideologiei liberale occidentale care mergea pe
principiul libertăţii economice totale şi neintervenţiei statului. Cele mai importante legi şi reforme
liberale au fost:

 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României(1880) şi a diverse instituţii de credit. 

 Legea de încurajare a industriei (1887) care acorda scutiri de taxe vamale şi terenuri de
construcţii (pe timp de 90 de ani) pentru cetăţenii români şi străini care înfiinţau întreprinderi
industriale cu un capital de 5000 de lei şi minim 25 de muncitori. 
 Pentru a apăra industria românească de concurenţa străină, au impus tarife vamale protecţioniste
(taxele vamale erau mai mari la acele articole care le concurau pe cele româneşti). 
 Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza învăţământul secundar în trei
secţiuni: clasică, modernă şi reală; instituia bacalaureatul; reorganiza şcolile de arte şi
meşteşuguri, şcolile teologice şi pedagogice şi liceele militare. În 1896 ministrul Petru Poni
înfiinţa grădiniţele de copii.

Partidul Conservator a luat fiinţă oficial în 1880. Preşedinţi săi au fost Lascăr Catargiu (1880-1899),
Gheorghe Cantacuzino (1899- 1907), Petre Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914). Partidul
dispare după 1918, când se adoptă votul universal. Membrii  Partidului Conservator au fost la început
marii proprietari funciari, dar cu timpul au aderat şi o serie de intelectuali care se opuneau politicii
Partidului Liberal. Conservatorii au alternat la guvernare cu liberalii. Cele mai importante guvernări ale
conservatorilor au fost în 1871-1876 şi 1888-1895, primul ministru fiind Lascăr Catargiu. 
 
Ideologia conservatoare şi proiectul de modernizare conservator.  Conservatorii erau de părere că
modernizarea trebuia să se producă treptat, printr-o evoluţie proprie a societăţii româneşti şi nu prin
preluarea  instituţiilor occidentale. Prin aceasta, ei îi criticau pe liberali că ar fi acceptat fără discernământ
modelul politic şi cultural occidental, aplicându-l fără a ţine cont de tradiţiile instituţionale, structura
socială şi spiritualitatea românilor. Ei au considerat că, astfel, liberalii au creat doar nişte forme fără
fond. Teoria formelor fără fond a fost elaborată de membrii grupului literar Junimea, care făceau parte
din Partidul Conservator sau erau simpatizanţi ai acestuia. Cei mai importanţi junimişti au fost Petre Carp,
Titu Maiorescu, Caragiale şi Eminescu. Pentru conservatori, cea mai importantă ramură a economie era
agricultura. 
Drept urmare, Partidul Conservator a dat mai multe legi pentru organizarea creditului rural şi a unor bănci
populare. Una dintre cele mai importante legi ale guvernării conservatoare a fost însă legea minelor din
1895, care proclama dreptul statului asupra resurselor subsolului (cu excepţia petrolului) şi permitea
străinilor să deţină proprietăţi funciare.
4. Ferdinand I (1914-1927) şi realizarea României Mari

Modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848, s-a înfăptuit în toate punctele sale
în timpul domniei regelui Ferdinand I. În 1918, după participarea României la Primul război mondial, este
realizat statul naţional unitar român (Marea Unire) prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. În
1922 Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. În 1918 s-a dat şi
legea care introducea votul universal, iar în 1919 au fost organizate primele alegeri pe baza sa. În 1921 s-
a realizat o nouă reformă agrară, mai amplă decât cea a lui Cuza, prin care România devine un stat în care
predomină proprietatea mică şi mijlocie. În 1923 a fost adoptată o constituţia democratică.
În acest moment programul secolului al XIX-lea unire, independenţă, împroprietărirea ţăranilor,
legislaţie modernă putem spune că era pe deplin realizat.
 
Mihai I (1940-1947) a ajuns efectiv la conducerea statului la vârsta de 19 ani. În 1940 s-a instaurat, însă,
dictatura mareşalului Ion Antonescu; mareşalul deţinea întreaga putere în stat şi guverna fără constituţie şi
fără parlament. Regele a reuşit, la 23 august 1944, să-l înlăture de la conducere, dar rolul său a devenit din
nou minor din pricina dictaturii comuniste, instaurată începând cu 1945. Comuniştii l-au obligat pe rege
să abdice în decembrie 1947, când au proclamat republica. Mihai s-a căsătorit în 1948 cu prinţesa Ana de
Bourbon-Parma, având patru fete. Familia regală a trăit în Elveţia până în 1997, când regele a reprimit
cetăţenia română şi a putut veni în ţară. În Elveţia, regele a lucrat ca pilot de avioane comerciale.

Ideile principale ale capitolului Statul român modern

 Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură
participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică.
 Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale,
desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar
şi independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică, prin
reforme.
 Categoriile sociale în epoca modernă sunt: boierimea, burghezia (oamenii de afaceri),
intelectualii şi ţăranii.
 Instituţiile politice moderne sunt: Parlamentul (puterea legislativă), Guvernul şi şeful statului
(puterea executivă). Primul parlament în Principatele Române s-a numit Adunare obştească
(1832).
 Principalele proiecte de reformă ale românilor au fost: proiectele boiereşti din perioada
domniilor fanariote, proiectul lui Tudor Vladimirescu, proiectele revoluţionarilor de la
1848 în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, proiectul Adunărilor ad-hoc din 1857,
proiectul liberal şi proiectul conservator în timpul lui Carol I*, proiectul liberal şi cel ţărănist în
timpul regelui Ferdinand I*.
 Principalele reforme în Principatele Române şi România au fost:  reformele fanariote,
adoptarea Regulamentelor Organice, reformele guvernului revoluţionar la 1848 în Ţara
Românească, reformele lui Cuza, reformele din timpul domnitorilor Carol I şi Ferdinand I.
 Principalele documente juridice internaţionale care au favorizat modernizarea în spaţiul
românesc: Tratatul de Pace de la Adrianopol (1829), Tratatul de Pace de la Paris (1856),
Convenţia de la Paris (1858).
 Principalele documente internaţionale semnate de România: Convenţia militară româno-rusă
din 1877, Tratatul de Pace de la Berlin (1878), Tratatul de aderarea la Puterile Centrale (1883),
 Tratatul de Pace de la Bucureşti (1913), Tratatul de alianţă cu Antanta (1916) şi Convenţia
militară cu Antanta, Tratatul de Pace cu Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti (1918), Tratatul
de la Saint Germain cu Austria (1919), Tratatul de la Trianon cu Ungaria (1920).

Fapte istorice ale modernizării (proiecte şi reforme)

 Regimul fanariot (secolul XVIII, înc. sec. XIX):

o reformele fanariote
 desfiinţarea şerbiei,
 introducerea funcţionarilor publici plătiţi (administraţia modernă),
 primele coduri de legi.
o proiectele boiereşti propun:
 revenirea la domniile pământene, reforme interne, 
 autonomia internă,
 unire românilor.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821)

 obiectivele revoluţiei: înlăturarea domniilor fanariote, reforme pentru toate categoriile sociale.
 Proiectul Cererile norodului românesc: 

 limitarea boierilor greci din Divan, 

 plata impozitelor de către categoriile scutite,
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului,
 înfiinţarea unei armate naţionale.

 Regulamentele organice (1831, 1832)

o reforme
 separaţia puterilor în stat
 introducerea votului cenzitar
 crearea justiţiei moderne (cu funcţionari speciali: judecători, procurori avocaţi)
 desfiinţarea vămilor interne
o păstrarea unor realităţi specifice evului mediu:
 sunt menţinute privilegiile boiereşti
 nu se prevăd drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
 
 Revoluţiile de la 1848
o obiectivele revoluţiilor: revoluţiilor: adoptarea unor constituţii moderne, împroprietărirea
ţăranilor, unirea românilor şi independenţa.
o proiecte de modernizare:

 Petiţia – Proclamaţie de la Iaşi – program moderat

o cere respectarea Regulamentului Organic.
 Proclamaţia de la Islaz – program radical, prevede:

 desfiinţarea privilegiilor, 
 împroprietărirea ţăranilor, 
 domn ales pe 5 ani din toate categoriile sociale,
 Adunare aleasă din toate categoriile sociale
  câteva reforme au fost realizate de către guvernul revoluţionar din Ţara Românească
(desfiinţarea privilegiilor, abolirea Regulamentului Organic) dar acestea au fost anulate
după înfrângerea revoluţiei.

 Unirea Principatelor Române (1859)

o Congresul de Pace de la Paris (1856) – hotărăşte întrunirea adunărilor ad-hoc.
o Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857) cere:
 unirea Principatelor într-un singur stat
 conducerea unui prinţ străin
o Convenţia de la Paris (1858), ţine loc de constituţie şi prevede:
 unirea Principatelor într-un stat, dar cu instituţii politice alese separat (domn,
Adunare, Guvern),
 drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
 desfiinţarea privilegiilor.
o Dubla alegere a lui Cuza (5 şi 24 ianuarie 1859);
o Marile puteri recunosc unirea deplină, acceptând unificarea Adunărilor şi guvernelor,
doar pe timpul vieţii lui Cuza (1861).
 
 Domnia lui Al. Ioan Cuza (1859-1866)
o principalele reforme (1863-1865):
 secularizarea averilor mănăstireşti,
 reforma agrară: împroprietărirea ţăranilor, în funcţie de numărul de vite deţinute,
 învăţământul primar gratuit şi obligatoriu,
 înfiinţarea universităţilor (Iaşi, Bucureşti).
o regimul autoritar (1864-1866):
 dizolvarea Adunării;
 noua lege electorală prevede scăderea censului;
 noua constituţie, Statutul Dezvoltător…, prevede:
 două camere ale Parlamentului (Adunarea Deputaţilor şi Senatul)
 puteri mari pentru domnitor
 domnul are singur iniţiativă legislativă,
 numeşte majoritatea membrilor Senatului.

 Domnia regelui Carol I (1866-1914)

o reforme:
 adoptarea Constituţiei liberale (1866),
 crearea partidelor politice moderne (Partidul Liberal, Partidul Conservator),
 proclamarea României ca regat (1881),
 crearea Băncii Naţionale a României (1881),  
 legi de încurajare a industriei,
 reorganizarea învăţământului (1898) – se instituie bacalaureatul.
o politică externă:
 recunoaşterea independenţei (Tratatul de la Berlin, 1878),
 proclamarea independenţei (1877),
 aderarea României la Puterile Centrale (1883),
 participarea la al Doilea Război balcanic (1913).
 
 Domnia regelui Ferdinand I (1914 -1927)
o reforme:
 formarea statului naţional unitar (Marea Unire, 1918),
  votul universal (1918),
 reforma agrară (1921),
 constituţia democratică (1923).
o politică externă:
 participarea la Primul război mondial (1916-1918)
 recunoaşterea internaţională a Unirii (Saint-Germain - 1919, Trianon - 1920