In ultima zi a anului 1889, cand omul Ion Creanga (n.

1839) se intorcea in pamantul

de huma, scriitorul isi insemnase trecerea prin veac, printr-o opera unica si
geniala care-i va indreptati supranumele de "Homer al nostru"  (dat de Ibraileanu).

Desi redusa ca numar de pagini, aceasta opera cristalizeaza existenta, credintele,

datinile, morala si filosofia poporului roman, Ion Creanga fiind "poporul roman insusi
surprins intr-un moment de geniala expansiune" (Calinescu).

Creatia literara a Iui I. Creanga cuprinde: lucrarea memorialistica "Amintiri din

copilarie",  povestile ("Soacra cu trei  nurori", "Danila Prepeleac",  " Povestea
lui Stan Patitul", "Povestea lui Harap-Alb"  s.a.j  povestirile (Inul si
camesa", "Povestea unui om lenes", "Prostia
omeneasca"  s.a.j  si naratiunea "Mos Nichifor Cotcariul" pe care autorul a
subintitulata» "povestire glumeata".

In ansamblul ei, aceasta opera prezinta mai multe trasaturi definitorii:

   - este unitara. in sensul ca lumea infatisata este cea a satului Humulesti si, prin
extensie, cea a satului moldovenesc de la jumatatea secolului trecut;
  - oamenii (prezentati in permanenta miscare) "sunt vii ca  viata, schimbatori ca ea,
naturali ca radacinile ei, de care nu se pot desprinde" (Pompiliu Constantinescu);
   - autorul ridica particularul Ia nivelul universalului: copilul universal si mama
universala (din "Amintiri  ..."

) vor avea ca pendant personajele cu caracter exemplar din povesti: soacra ca

esenta a rautatii, baba ca esenta a zgarceniei, prostul care are noroc,
lenesul, "sublim" s.a. Alcatuiesc o galerie cu trasaturi ingrosate, pana la imaginea
unei lumi in care s-a instaurat Prostia universala ("Prostia omeneasca");  stilul si
limba se caracterizeaza prin oralitate si umor.

In sens larg, prin real se intelege ceea ce exista in realitate, in mod

obiectiv (independent de constiinta sau vointa noastra).
Atat in "Amintiri  ..."

cat si in povesti, spatiul actiunii este cel rural, in speta cel humulestean.
   In prezentarea acestuia, autorul creeaza o anume culoare locala prin multimea
detaliilor. Asa este interiorul casei parintesti (descris la inceputul partii a Ii-a
a "Amintirilor "),  in care vatra, hornul, cuptorul si celelalte elemente de decor
pastreaza o anume mireasma ancestrala, rurala; tot asa este si curtea lui Stan,
descrisa intr-o lunga enumerare in "Povestea lui Stan Patitul":

"Ce suri si ocoale pentru boi si vaci, perdea pentru- oi, poieti pentru pasari, cotete
pentru porci, sasaiac pentru papusoi, hambare pentru grau si cate alte lucruri de
gospodarie ...".

  Tot in real se incadreaza si tabloul etnografic, autorul evocand ocupatii, scene de

familie si datini specifice acestui orizont rural.

O asemenea scena de familie este evocata tot la inceputul partii a Ii-a

a "Amintirilor":  autorul reinvie, cu un zambet nostalgic, serile copilariei, cand tatal
(Stefan a Petrei) se intorcea de la padure "inghetat de frig si plin de
promoroaca",  iar Smaranda ii povestea, cu naduf, toate nazdravaniile copiilor.
Ca o confirmare a celor relatate, chiar in timpul acestor discutii, copiii
scoteau "matele"d m  cotruta si le "mustruluiau" "de la mergea colbul",  incat "nu
puteau scapa bietele mate din mainile noastre, pana ce nu ne zgariau si ne stupeau
ca pe noi".

Importanta aici nu este intamplarea in sine, ci caracterul ei arhetipal, care

caracterizeaza cel mai mic "cerc" al tabloului etnografic: viata familiei taranesti.
Urmatorul"cerc""il constituie datinile din viata satului: clacile (la care torceau si
baietii si fetele, insusi Nica fiind poreclit "Ion Torcalau"); mersul cu uratul, in ajunul
Anului Nou, hramurile bisericii cand "se tinea praznicul cate o saptamana
incheiata",  ospatul capatand dimensiuni uriesesti. Aspectul etnografic nu lipseste nici
din povesti. Bunaoara, dupa ce si-au batut de moarte soacra cele trei nurori incepura
a vorbi "despre star Hei, toiag, nasalie, poduri, paraua din mana mortului",  adica
despre ritualul taranesc al inmormantarii, povestile ne fiind niste basme (in sensul
curent), ci "bucati rupte din viata poporului moldovenesc (Ibraileanu).
  In evocarea realista se mai inscrie si caracterizarea precisa a unor personaje, fapt
care le confera autenticitate: matusa Mariuca "scotea mahmurul din om" de rea ce
era, Traznea era "bucher de frunte si tamp in felul san",  dascalul
Iordache "clampanea de  batran si avea si darul suptului", Nic-a lui Costache era
inafntat la invatatura "pana la genunchiul broastei"  etc.
Procedeul este utilizat si in povesti: soacra "lega paraua cu zece noduri", feciorii ei
erau "inalti ca niste brazi si tari de vartute, dar slabi de minte", imparatul Ros avea
inima "haina", fata lui era "ofarmazoana cumplita" etc.

 Interesant este faptul ca personajele din "Povestea lui Harap -Alb"-se comporta

aidoma celor din Amintiri  ..."

: craiul isi cearta (cu vorbe humulestene) feciorii fricosi, imparatul Ros este piscat de
purici, iar cei cinci tovarasi de drum ai lui Harap-Alb, se cearta in casa de arama la
fel ca invataceii de la "fabrica de popi" din Falticeni. Peste tot, vorbirea sau atitudinile
personajelor sunt taranesti, plamadite fiind din aceeasi realitate humulesteana.
Realismul lui Creanga se deosebeste insa de realismul altor scriitori.
In"Amintiri.."

, timpul copilariei fiind magic si mitic, lumea este infatisata in latura ei festiva, ca la
o mare sarbatoare. Plasati intr-un timp necalendaristic (adevarata varsta de
aur),humulestenii nu cunosc nici ierarhia sociala, nici conventiile oficiale, traind ca in
vremurile prehomerice. Asemeni uriasilor (despre care mitul spune ca ar fi trait pe
aceste pamanturi in vremuri preistorice), personajele sunt vazute prin
supradimensionare: colegii lui Nica sunt niste "hojmalai",  sau "handralai",  iar unul
dintre ei (Oslobanu)ia in spate lemnele dintr-o caruta, de parca ar avea puteri
suprafiresti.

In "Povestea lui Harap  -Alb", amestecul de real si fabulos are o anume

originalitate: atmosfera atemporala si unica din basmele populare ("A fost odata ca
niciodata  ..."

) este "umpluta" cu povestea a doi. frati care nu se vazusesa de multa vreme;

mobilul calatoriei este practic (mostenirea tronului imparatului Verde), fiul cel mic
iesind invingator nu datorita unor puteri supranaturale, ti datorita milosteniei sale; in
sfarsit, Spanul si imparatul Ros nu sunt zmeii din basme, ci par a fi oameni obisnuiti,
dar care ies din norma prin infatisarea lor (natura i-a "insemnat" pentru a le arata
rautatea).

Si peste aceste sugestii ale realului, autorul arunca valul mitului: batrana
cersetoare este o ursitoare (care ii va "tese" destinul Iui Harap-Alb), fiul de crai
este un Ulysse, iar padurea in care il intalneste pe Span este un veritabil labirint.
Rezulta ca: realitatea lui Creanga este veridica, dar autorul o infrumuseteaza,
aruncand peste ea valul pur al mitului.
Exista insa si o alta viziune a lumii (cu deosebire in "Povesti""); sinteza acestei
viziuni ne-o ofera Ochila - un soi de Ciclop autohton- care, inchizandu-si unicul ochi,
obtine o oglinda rasturnata a realitatii: "copacii cu varful in jos, vitele cu picioarele in
sus si oamenii umbland cu capul intre umere".

In aceasta "lume pe dos"  (cum o numeste Zoe Dumitrescu Busulenga), esenta este

perisabilitatea lucrurilor pe care acelasi Ochila le vede "gaurite, ca sitisca, si
stravezii, ca apa cea limpede",  adica pieritoare si imperfecte.             :
Uneori, imperfectiunea lumii se cristalizeaza in cateva tipologii "absolute": soacra ca
esenta a rautatii {"Soacra cu trei nurori"), prostul care are noroc {"Danila
Prepeleac"), lenesul total {"Povestea unui om lenes").

Caricatura lumii reale o constituie "Capra cu trei iezi", poveste in care "animalele

sunt vazute omeneste"  (Calinescu): capra devine "o masca de comedie, simbolizand
tipul feminin vorbaret si vaitaret" (Calinescu), tot asa cum soacra, baba mancatoare
de oua {"Punguta cu doi bani")  sau cea pusa la temelia iadului "Povestea lui Stan
Patitul) starnesc rasul.

In sfarsit, realitatea mai poate starni enormul hohot de ras chiar al autorului;
transpusa in poveste, aceasta lume isi pastreaza trasatura esentiala - prostia
devenita enorma si universala {"Prostia omeneasca").
In concluzie: Ca si in ultima parte a "Amintirilor"  (unde autorul "coboara" din lumea
pura a mitului copilariei, in lumea de masti din fata Socolei), in prezentarea realitatii.
Creanga a "coborat" de la viziunea mjtica la cea caricaturala a lumii .
In sens larg, prin fantastic se intelege ceea ce este plasmuit, creat de imaginatie,
ireal. Conform opiniei lui Tzvetan Todorov, conditia dobandirii fantasticului pur
depinde de perfecta impletire dintre straniu si miraculos; pe intelesul nostru,
calitatea fantasticului este conditionata de proportia dintre ceea ce este supranatural,
uimitor (miraculos) si ceea ce este ciudat, neobisnuit, bizar (straniu); mai potrivit
pentru opera lui Creanga este termenul de "fabulos" ("fantastic, minunat").

In povestile lui Creanga, fabulosul prezinta mai multe particularitati:           

Este tratat in mod realist, povestile caracterizandu-se prin "originala alaturare a
miraculosului cu cea mai specifica realitate" (Calinescu).
Asa se face ca Dumnezeu si Sfantul Petre pomenesc despre o "chelfaneala v pe care
ultimul o mancase de la un betiv (ca si cand pazitorul Raiului ar fi fost un biet
batran). ("Ivan Turbinca").

In "Povestea lui Harap-Alb"  fabulosul pare a se ascunde in spatele realitatii, iesind

la lumina in mod surprinzator.
Astfel, in scena intalnirii dintre mezinul craiului si batrana cersetoare, insusirile
supranaturale cu care aceasta se lauda ("Caci multe au mai vazut ochii mei de-atata
amar de veacuri cate port pe umerele acestea") par, a  fi niste minciuni, tanarul
intelegand miracolul numai atunci cand batrana dispare in vazduh; tot asa, calul care
se apropie de tava cu jaratec este numit "ghijoaca uricioasa",  abia transformarea lui
miraculoasa, datorata interventiei unui factor sacru (Sfanta Duminica), convingandu-
l pe feciorul de crai.
Un loc aparte il ocupa Spanul. La inceput, el nu se abate cu nimic de la
comportamentul normal ai unui om viclean, numai schimbarea infatisarii la fiecare
intalnire putand sugera ca apartine altei ordini
"... numai iaca ce iar ii iese Spanul inainte, imbracat altfel si calare pe un cal frumos,
si, prefacandu-si glasul ..."

). Abia atunci cand coboara in fantana, Spanul isi striga numele ("Chima

raului")  dovedind ca este diavolul.
Chiar si cele cinci aparitii bizare (care-l vor insoti pe Harap Alb in ultima parte a
calatoriei sale initiatice) amintesc de fantasticul tratat in maniera realista (fiecare
schita de portret cuprinzand o trimitere la fiinta umana):

"C? dihanie de om, o namila de om, o aratare de om, o schimonositura de om, o

pocitanie de om sunt sintagme de uz curent pentru limbajul cotidian, privit in latura
lui firesc hiperbolizanta".

(N. Ciobanu).
Rezultatul folosirii acestui procedeu are efecte comice, prin coborarea fabulosului la
nivel uman.

La un alt pol, se afla fabulosul care trimite la mituri (in conceptia lui Blaga, mitul
fiind fantasticulplin de sens").

In "Povestea lui Harap-Alb",  ursul aminteste de unele mitologii in care acest

animal reprezinta clasa razboinicilor (cf. Vasile Lovinescu). Si cum, pentru ari prelua
atributele este necesara adormirea constiintei de luptator, Sfanta Duminica ii
pregateste o fiertura cu "somnoroasa"; transformand apa din fantana, in apa Lete a
uitarii.
Tot asa, Cerbul (a carui privire poate ucide), trimite la capul Meduzei din mitologia
greaca; in plus, nestemata pe care o are in frunte, aminteste de perla frontala (din
simbolismul hindus) care le confera purtatorilor atributul eternitatii.
Prin anihilarea Ursului si prin uciderea Cerbului, Harap-Alb reediteaza mitul Crengii
de aur, preluand atributele razboinicului si privilegiul eternitatii.
Bunaoara, diavolul nu are nimic inspaimantator, fiind flamand Povestea lui Stan
Patitu) sau cuprins de usturime in urma bataii administrate metodic de Ivan
Turbinca. Acelasi personaj, gaseste in Rai, o saracie lucie, in timp ce Iadul este plin
de desfatari (invers decat se crede de obicei);
Pastrand trasaturile de baza ale realului, miraculosului si fabulosului, genialul Ion
Creanga le-a imprimat o seama de particularitati care-i confera operei sale stralucire
si unicitate.