Sunteți pe pagina 1din 2

Caloianul

Caloianul este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice româneşti de tip
arhaic. Întâia consemnare a Caloianului o datorăm lui Gheorghe Săulescu, la mijloculul
secolului al XIX-lea: „când nu plouã, femeile şi mai cu seamă fetele efigiază o statuie de argilă,
mare de o palmă, pe care o numeau Caloian; îi fac un sicriu de scoarţă, îl învelesc în giulgiu şi,
ducându-l la un mormânt făcut înadins, fetele înmormântează pe figurantul Caloian şi apoi,
făcându-i comândarea, se ospătează”.
Termenul sub care apare în genere obiceiul în literatura de specialitate-Caloian- nu
pare sã fie cel mai rãspândit în mediu folcloric, deşi el a produs cele mai numeroase derivate:
Scaloian, Calaiman ,Coliean, Caluian, Caliean, Iene, Ene1şi altele.
Caloianul (Scaloianul) este o păpuşă confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de
lemn îmbrăcate în hăinuţe de cârpă. Acesta este o efigie a Marii Zeiţe neolitice, asimilată cu
Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Zâna Caloiana sau cu personaje menite să oprească ploaia,
Mama Secetei, Tatăl Soarelui. Moartea şi renaştea naturii, aducerea sau oprirea ploilor se face
printr-un rit funerar: abandonarea cadavrului sau aruncarea acestuia într-un loc dosnic,
sfărâmarea şi împrăştierea prin holdele semănate, imersiunea într-o apă curgătoare sau într-o
fântână, înhumarea, incinerarea.
De obicei Caloianul este supus la două sau mai multe rituri funerare: înhumarea şi
deshumarea, părăsirea şi aruncarea pe apă. Dacă, iniţial, se practica în a treia săptămână după
Paşti, în prezent este o practică ocazională, efectuată în timp de secetă. Confecţionarea şi
înhumarea Caloianului avea loc într-o zi de marţi, pentru ca joia să fie dezgropat şi reînhumat
(sau abandonat pe câmp sau depus pe o scândură pe ape).
Ca purtător al mesajului către divinităţile ploii Caloianul este iniţiat, ca şi mortul, prin
bocete: “Iani,iani /Caliani/ Ia ceriului torţile/ Şi deschide porţile/ Şi porneste ploile, /Curgã ca
şuvoaiele, /Umple-se pâraiele /Printre toate vãile /Umple-se fântânile /Sã rãsarã grânele
/Florile,verdeţile, /Sã creascã fâneţele, /Sã s-adape vitele,/Fie multe pitele.”2
În calendarul tradiţional popular, Caloianul a fost tot o sărbătoare cu dată fixă,
practicându-se în cadrul unei sărbători populare. Potrivit chestionarelor întocmite la începutul
secolului al XX-lea, Caloianul se practica „în joia a treia după Paşti”, „la trei săptămâni după

1
Dumitru Pop,Obiceiuri agrare în tradiţia popularã româneascã, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p.143
2
Ibidem, p.146
Paşti”, „joi de lângă 8 mai”, „miercuri în a şaptea săptămână după Paşti”. Contradictorii sunt
şi şi informaţiile legate de finalitatea obiceiului: fie era menit să aducă ploaia, fie să îngroape
seceta.
Ceremonialul obiceiului cuprinde următoarele secvenţe rituale:
- formarea alaiului Caloianului (fetiţe sau fete nemăritate şi uneori femei însărcinate)
-naşterea–confecţionarea Caloianului
- moartea năprasnică – găsirea trupului după căutări îndelungate, stropitul cu apă (scalda
rituală), gătitul cu flori, coji de ouă roşii, aşzarea în „sicriu”
- înmormântarea după obiceiul înmormântării tinerilor nelumiţi
- dezgroparea (amintind de Înviere), după trei zile
- scufundarea sau abandonarea Caloianului, pentru a ajunge la destinaţie
- ospăţul funerar ce se încheie cu Hora Caloianului
Caloianul este la origine un rit consacrat zeului naturii şi vegetaţiei, rit cunoscut în
strãvechime pe o arie geogarficã extrem de întinsã, care includea şi teritoriul pe care s-a nãscut
şi dezvoltat mai târziu poporul român, tracii având şi ei o asemena zeitate.