MIHAIL SADOVEANU

HANU ANCUȚEI. IAPA LUI VODĂ

Semnul unei atemporalități profunde se instituie încă din prima istorisire din Hanu

Ancuței, Iapa lui Vodă, povestire-cadru, care fixează cronotopul acțiunii, cu dimensiuni

spațio-temporale menținute într-o ambiguă stare de relativă nedeterminare: „Într-o toamnă

aurie am auzit multe povești la Hanul Ancuței. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme,

demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice și spuneau oamenii că ar fi văzut

balaur negru în nouri deasupra puhoaielor.” Subiectul povestirilor este în aparență simplu, dar

structura mitică se conturează într-un amplu decor primordial, natura determinând mersul

evenimentelor. Semne apar atât din spațiul divin, cât și de la Cel Rău, pentru că balaurul de pe

cer este o entitate malefică. Lupta între cele două forțe se traduce prin „ploi năprasnice” și

furtună învolburată dinspre răsărit. Totul stă sub semnul fabulosului, iar solomonarii din

legendele sadoveniene se aseamănă cu preoții daci care străjuiau, prin tăcerea lor, eternitatea,

ascunși în munți sau în domuri depărtate de lume. Un astfel de exemplu este și moș Leonte

Zodierul, care cercetează „semnele lui Iraclie-împărat” în cartea sa de zodii, o imaginară „carte

de nisip” a lui Jorge Luis Borges, conținând desfășurătorul spațio-temporal al lucrurilor ce s-au

întâmplat și se vor mai întâmpla. Vremea devine, dintr-odată, neclară, difuză, țesătura

spațio-temporală iscată nu mai poate fi recunoscută cu certitudine, situându-se la limitele

dintre spațiul obișnuit și unul fantastic, supranatural. Imersiunea în istorie este concomitentă

cu stabilirea unui scenariu nontemporal, de unde pot fi recuperate, ca dintr-un spațiu apropiat,

evenimentele și întâmplările, ireversibile altfel. Se poate vorbi, în Hanu Ancuței, chiar de patru

timpuri: timpul istoric, timpul naratorului, timpul cititorului și atimpul, care le înglobează

pe toate acestea într-o singură formă.

Timpul mitic, al întâmplărilor neobișnuite, este scos în evidență printr-o fixare

temporală cu ajutorul semnelor meteorologice și ale micilor divinații. Timpul istoric se

manifestă în spațiul narativ prin referiri fabuloase la evenimente istorice recente (Războiul

Crimeii, 1853): „Apoi într-adevăr, Împăratul-Alb și-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor

păgâne, și, ca să se plinească zodiile…”, alternând cu timpul mitic: „și, ca să se plinească

zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Țara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să

puie mustul…”. E o vreme a abundenței totale, comerțul fiind în floare, în țară circulând

1
nenumărați cărăuși „ca să-aducă vin spre munte”, cu o mulțime de „cară” ce „nu se mai

istoveau”. Drumeții poposiți prin hanuri sunt supuși unor munci pantagruelice, desprinse

parcă din vremurile vechi: ei mănâncă, beau vin, spun povești, pentru ca apoi să se retragă,

când le „asfințeau ochii”, „prin cotloanele hanului.” Existența unor legi biologice speciale,

aplicabile ființei umane, se traduce și prin capacitatea de a bea și de a mânca precum voinicii

din poveste sau eroii din mitologiile celtice și germanice, adăpostiți în paradisuri cu cetăți de

oțel sau situate în preajma Arborelui Lumii de lângă Asgarth: „Ș-atâtea oale au farmat băutorii,

de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Și, la focuri, oameni încercați și

meșteri frigeau hartane de berbeci și de viței, ori pârpăleau clean și mreană din Moldova.”

Hanul are ziduri groase, de cetate, iar porțile sale ferecate, aducând aminte de basmele despre

zmei trăind în castele unde nu pătrunde nici musca, ascund spații nedeslușite, unde „se puteau

oploși oameni, vite și căruțe și nici habar n-aveau dinspre partea hoților.” Pacea domnește în

țară, iar hoți nu există, datorită unei bogății nestăvilite, accesibilă pentru toți oamenii. „Toamna

aurie” devine un simbol al bogăției țării, al lumii lipsite de griji, situată într-o atemporalitate

benefică, într-o atmosferă în care „porneau poveștile”, susținute, pe rând, de naratori care se

desprind din umbra hanului, într-un adevărat turnir narativ.

Primul este comisul Ioniță, narator-personaj al unei întâmplări petrecute cu mult timp

în urmă, pe vremea „celeilalte Ancuțe”, avându-l ca antagonist pe Vodă Mihalache Sturza.

Domnitorul călătorea deghizat prin țară, ca Harun Al-Rașid, și comisul Ioniță îi povestește, în

spațiul magic al aceluiași han, la o ulcică de vin, că se duce la domnie pentru o pricină veche,

pornită înainte de vremea lui Vodă Calimah, cu un vecin, „corb mare boieresc”, care mereu îi

tăia din ocina părintească. Efectul comic al întregii situații narative rezultă din răspunsul

comisului: dacă stăpânul țării nu-i va face dreptate, atunci îl va pofti să-i pupe iapa nu departe

de coadă. Pe lângă deliciile narative infuzate textului, se remarcă structura sferică a narațiunii, în

final revenind motivul acestei neobișnuite invitații, repetate, potențial, de astă dată, chiar în fața

domnitorului: „– Dă, Măria-Ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi.

Iapa-i peste drum!”

Pe acest fir narativ, Mihail Sadoveanu, delegând rolul auctorial unui narator evocator,

construiește un întreg ceremonial al povestirii, în planurile profunde ale căruia se avansează

pe principiul narațiunii telescopice, dintr-un plan-cadru mereu desprinzându-se planuri

secundare succesive. Înainte de toate, naratorul abstract, evocator al atmosferei inițiale,

2
focalizează atenția asupra substitutului său, naratorul-personaj. Comisului Ioniță i se alcătuiește

un portret memorabil: „Stătea stâlp acolo, în acele zile grase și vesele, un răzeș străin, care mie

îmi era drag foarte. Închina oală către toate obrazele, asculta cu ochii duși cântecele lăutarilor și

se lua la întrecere până și cu moș Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta.”

Portretul denotă, prin evocarea semnelor adânci ale vârstei, o imensă experiență de viață: „Era

un om nalt, cărunt, cu fața uscată și adânc brăzdată. În jurul mustății tușinate și la coada

ochilor mititei, pielea era scrijelită în crețuri mărunte și nenumărate…”. Calul său e „de

mirare”, o proiecție directă în spațiul fabulos românesc: „Era calul din poveste, înainte de a

mânca tipsia cu jar. Numai pielea și ciolanele!”, aflat în contradicție cu hainele ce denotă o

anumită înnobilare a personajului, de „șiac sur”, având o istorie ciudată, este chiar calul din

poveste.

Răzășul însuși se definește ca un personaj-narator, cu un comportament specific,

intrat în acțiune numai când i se atribuie rolul de voce narativă în imensul carusel al poveștilor:

„Eu aici îs trecător… cuvânta, cu oala în mână, dumnealui, Ioniță comisul; eu încalic și pornesc

în lumea mea… Roibu meu îi totdeauna gata, cu șaua pe el… Cal ca mine n-are nimeni…

Încalic, îmi plesnesc căciula pe o ureche și mă duc, nici nu-mi pasă.” Dar el nu pleacă nicăieri,

ca un simbol al statorniciei preluat din vremuri imemoriale. Personajul vine din alt timp, se

situează, temporal vorbind, într-o lume când deplasarea între împărății era ușoară,

nestânjenită de granițe. Calul acesta de poveste este de fapt, aici, un mijloc de deplasare, pe

nesimțite, în timpul fabulos parcă al poveștii. El este „un cal dintr-o viță aleasă”, trăgându-se

„dintr-o iapă tot pintenoagă”, cu care comisul s-a fudulit în tinerețe și care a atras atenția chiar

a lui Vodă Mihalache Sturza. În acest fel, în discurs se instalează un alt plan narativ, perfect

simetric însă celui inițial, prin repere mișcate abia perceptibil numai de trecerea timpului.

Personaje similare se aflau „în același loc”, bând tot must, cealaltă Ancuță „ședea ca și asta, tot

în locul acela, rezemată de usciorul ușii”, iar comisul, tânăr, „cu oala în mâna stângă și cu frâul

iepei în dreapta” spunea eternele sale povești, ale căror vorbe s-au pierdut desigur în vânt: „Ce

voi fi spus eu atunci nu știu, – au fost vorbe care au zburat ca și frunzele de toamnă…”. Un

scenariu aparent static, în care numai timpul și-a lăsat semnele trecerii inexorabile. Este însă

cadrul repetabil, în care începe o nouă poveste.

ADDENDA
Nicolae Manolescu, 2008
Hanul unifică trei timpuri diferite: al autorului, al povestitorilor și al faptelor

3
povestite. Autorul se semnalează mereu la Han. Povestitorii se referă la Han ca la un loc
care este nu numai al poveștilor, dar și al împrejurărilor povestite. Coincidența locului
favorizează coincidența timpului, ca și cum Hanul Ancuței ar avea proprietatea
conservării trecutului: într-o aceeași toamnă eternă de aur, ca într-un tablou, vin de demult
și Leonte, și Orbul, și Vodă Calimah și ceilalți. Poveștile parcă s-au mai spus: Ancuța a
auzit-o pe a Orbului de la maică-sa. Spațiul Hanului, fiind mitic, se caracterizează prin
repetare. La Han totul e identic cu sine de la început. U fost cu adevărat două Ancuțe,
mama și fiica, sau numai una singură, ca și Hanul însuși? Comisul însuși pare a sta așa, cu
un picior în scara șeii, gata de plecare, de când lumea, într-un gest oprit definitiv. S-a
apăsat poate prea mult pe caracterul deschis al hanului sadovenian – răscruce de drumuri,
de întâmplări și de destine. Este deopotrivă un loc închis – „nu era han, era cetate. Avea
ziduri groase de ici și până acolo, și porți ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele.”