Povestirea în ramă (povestirea în povestire sau povestire cu cadru) este o specie a genului epic, în care se

narează întâmplări neobişnuite. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, iar principala
modalitate de expunere este evocarea. Spaţiul desfăşurării acţiunii este unul privilegiat şi ocrotitor (un
topos), în care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial
prestabilit şi desfăşurând o artă a discursului memorabil.

În volumul Hanu Ancuţei, Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară numită poveste în poveste sau
povestire în ramă, sau naraţiune în naraţiune, deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin
istorisiri relatate de fiecare dată de alt oaspete, adică un alt narator, venit la hanul Ancuţei, acesta
particularizându-se printr-un stil propriu în arta povestirii.

Personajele-naratori sunt fie participanţi direct, fie martori ai întâmplărilor istorisite cu plăcere şi cu
ambiţia că povestirea fiecăruia va fi mai impresionantă decât cele anterioare.

Iapa lui Vodă este o snoavă şi se află în deschiderea volumului de nouă povestiri, Hanu Ancuţei, scris de
Mihail Sadoveanu.

Primul plan narativ

Un prim plan narativ plasează întâmplările în vremuri străvechi, în timp mitic românesc, un timp trecut
neprecizat al obiceiurilor şi credinţelor strămoşeşti, în care naratorul, un alter ego al autorului,
povesteşte fapte memorabile, ce se înscriu în tradiţia spirituală ancestrală (străveche)a ţăranului
sadovenian.

Povestirea începe prin descrierea de către narator (vocea auctorială) a împrejurărilor, prin care se fixează
timpul, „într-o toamnă aurie” şi locul, „la Hanul Ancuţei”, unde a auzit multe poveşti. Naratorul
precizează că întâmplările ce urmează a fi povestite s-au petrecut „într-o îndepărtată vreme, demult”,
într-un trecut neprecizat, începutul fiind de basm, pe când oamenii au văzut „un balaur negru în nouri” şi
nişte păsări mari, venite „din ostroavele de la marginea lumii”, care vesteau război şi belşug la viţa de vie.
• Mihail Sadoveanu

Atâta vin se făcuse în Ţara-de-Jos, că nu mai aveau oamenii „unde să puie mustul” şi-au pornit s-aducă
vin spre munte, „ş-atuncea a fost la hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor”. Naratorul
remarcă, de asemenea, faptul că Ancuţa cea tânără este „tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană [...]
rumenă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânicile suflecate: împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe
bune”.

Naratorul poposise la hanul Ancuţei, care „nu era han, era cetate”, cu ziduri groase, unde veneau să se
adăpostească peste noapte oameni, vite şi căruţe, în drumul lor către ori dinspre Roman.

Al doilea plan narativ

Al doilea plan narativ cuprinde istorisirea comisului Ioniţă, care este narator-personaj în povestire. El
narează în timpul prezent o întâmplare din trecut, ce avusese loc tot aici, la hanul Ancuţei şi la care el
participase în mod direct pe când era tânăr. Naratorul îi face un portret fizic sugestiv pentru firea aprigă a
comisului: „un om înalt, cărunt, cu faţa uscată şi adânc brăzdată” şi cu o mustaţă „tuşinată” (tunsă scurt).

Moş Leonte, un alt oaspete al hanului, este uimit că Ioniţă comisul venise călare „pe un cal vrednic de
mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele [...] cal roib,
pintenog de trei picioare”. Însă calul acesta este demn de respect, pentru că se trage „dintr-o viţă
aleasă”. Această primă povestire a volumului este integrată în cadrul descrierii precedente, de aceea este
o povestire în ramă, având un alt narator şi un subiect de sine stătător, diferit de celelalte nouă povestiri.

Istorisirea ce urmează a fi relatată are legătură cu iapa din care se trăgea calul ce stârnise uimirea lui moş
Leonte. Întâmplarea se petrecuse pe vremea domnitorului Mihai Vodă Sturza şi-l are ca protagonist
(personaj principal) pe comisul Ioniţă, care povesteşte la persoana I, perspectiva narativă fiind aceea de
narator-personaj. Pe vremea când era tânăr şi când hangiţă era „Ancuţa cealaltă, mama acesteia”,
poposise la han.
După ce se odihnise, tocmai când era gata de plecare, comisul Ioniţă închină oala cu vin şi urează
sănătate unui boier care tocmai se oprise la han şi care îl întreabă de unde este şi încotro se duce. Ioniţă
îi relatează că este răzeş din Drăgăneşti, de lângă Suceava şi are de gând să meargă la vodă, ca să-i
rezolve un necaz moştenit de generaţii, încă din timpul domniei lui Vodă Calimah.

Procesul pe care-l avea de mulţi ani cu un „corb mare boieresc” era pricinuit de faptul că acest vrăjmaş
lacom îi luase o bucată din pământul moştenit din moşi-strămoşi, iar acum mergea la Vodă să-i facă
dreptate, ducând cu el toate documentele doveditoare. Iar dacă nici Vodă nu-i va face dreptate, „atunci
să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!...”. Ancuţa cea tânără s-a ruşinat de vorbele
comisului şi ş-a prefăcut că se uită cu atenţie în lungul drumului, gestul ei fiind aidoma cu al celeilalte
Ancuţe, de atunci, când el spusese aceste vorbe fără înconjur. Boierul care ascultase pricina a început să
râdă, apoi s-a suit în droşca lui cu arcuri şi a plecat în treburile lui.

Ajuns la Curtea Domnească, Ioniţă constată că boierul cu care vorbise la hanul Ancuţei era însuşi Vodă.
Acesta cercetează actele comisului, îi face dreptate şi-l întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi rezolvat
necazul. Atunci, comisul Ioniţă îi răspunde râzând: „Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum!”. De
aceea, susţine Ioniţă acum, toţi trebuie să se uite „ca la un lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei
picioare”, pentru că el se trage din iapa lui Vodă. Terminând de spus întâmplarea, comisul Ioniţă mai cere
vin în ulcele şi se pregăteşte să spună o altă poveste, mai interesantă şi mai incitantă decât cea
precedentă.

Limbajul artistic

Naraţiunea la persoana I este principala modalitate epică de relatare a faptelor şi întâmplărilor, iar
povestitorul este participant direct la acţiune. Arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu constă în
îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu,
Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor
cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice
ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Arhaismele şi regionalismele

Arhaismele şi regionalismele sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirilor pentru a

contura atmosfera vremurilor de demult şi a ilustra dulcele grai românesc: „chimir”, „vrăjmaş”,
„odinioară”, „răzăş”, „droşcă”, „grumaz”.

Oralitatea stilului

De remarcat în mod deosebit este oralitatea stilului, dată de cuvinte şi expresii populare specifice limbii
vorbite: „mi-a năvălit sângele în ochi”, „să găsesc eu milă”, „am băgat de seamă”. Comparaţia - „însetat
după dreptate ca cerbul după apa de izvor” este asemănătoare unui proverb popular. Sadoveanu rămâne
fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că „ţăranul român a fost principalul meu
erou”.

Figurile de stil

Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar
epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Astfel, despre mustăţile
comisului Ioniţă, Sadoveanu spune că sunt „tuşinate”, epitet care revine de câteva ori pentru a reliefa
preocuparea personajului pentru această podoabă de care este foarte mândru.

De remarcat în mod deosebit în volumul Hanu Ancuţei este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu
creează trăiri tulburătoare în sufletele personajelor.

„Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii.”
(Nicolae Manolescu - Imaginarul sadovenian)