Personajele

Simina
Statutul social, moral, psihologic al personajului: fată de condiție
socială modestă, deosebit de frumoasă, cu personalitate accentuată, îndrăgostită
de Iorgovan, fiul bogătoiului Busuioc, tânăr cu fire slabă, șovăielnică.
Portret fizic
Portret moral
Caracterizare directă
Caracterizare indirectă
Conflictul interior – v. expl. anterioare
Scene/secvențe semnificative:
Suprema ei abdicare, gest de curaj nebun și trădător în același timp, e
consemnată într-o scenă antologică, de sursă sau de similitudine, am spune,
dostoievskiană, dacă n-am fi siguri că Slavici nu-l putea cunoaște la acea dată
pe marele rus. Apar aici motivul profanării obiectului intangibil și dorit,
motivul auto-degradării voite în fața celui recunoscut ca superior, motivul
umilinței în public. Femeia refuzată fățiș îl urmărește pe Iorgovan care bate
cârciumile. Îi cere lui Șofron s-o conducă la el, prim act de cruzime egoistă.
Ajunsă acolo, îndrăznește să-l urmeze pe Iorgovan, să-l asiste la o scenă de
desfrâu, primind astfel investitura compromițătoare de întreținută și egală a lui
întru decădere. Ca să-și salveze iubirea, ca să reducă complexul de vinovăție și
slăbiciune al celui drag, ca să nu-l piardă, ea parcurge public și spectaculos,
deși perfect inocentă, drumul degradării.
E unul dintre polii atinși, prin exces, de comportamentul ei tenace și în
același timp înstrăinat. E măsura maximă a orgoliului, care sfidează obligația
etică.

…………………………………………………………………………………
………... Murindu-i tatăl, Simina trebuie să-i ia locul. Ea nu mai e copilul
ocrotit de relațiile și de obligațiile tradiționale, de viață și de moarte, prin
1
pavăza părintelui. Simina e constrânsă acum să-și asume îndatoririle neamului
ei întreg, intrând într-o succesiune milenară, al cărei ultim termen se vede.
Şofron, Busuioc şi Iorgovan trăiesc cu convingerea că Simina nu ar putea să îl
iubească pe Şofron, care îşi luase gândul de la ea, pe când fata „Simţea acum
c-a rămas singură-singurică pe lumea aceasta.”. Drept urmare se angajează în
casa unui văduv din Socodor, Martin, spre a avea grijă de el şi de cei patru
copii ai lui.

Aflând vestea despre instalarea Siminei în casa lui Martin, Busuioc are o
reacţie paradoxală şi clarificatoare pentru el: „Îi părea bine […]: era lovită şi
simţea lovitura. Ar fi dat însă, mult ar fi dat s-o poată scoate din casa lui
Martin. Şi totuşi, era bine aşa! O vedea în gândul lui tăvălită, aruncată în uliţi
şi întâia oară simţi lămurit că dacă ar găsi-o aşa cum o vedea în gândul lui, ar
ridica-o, ar curăţi-o şi şi-ar încărca toată bogăţia pe ea. Îi era ruşine de
această simţire, dar nu se mai ferea de ea.”.

Simina aleargă la Şofron spre a-i face următoarea declaraţie: „Busuioc

vrea, mi-a spus-o alaltăieri preuteasa, şi eu nu mai pot, nu mai vreau, nu mă
mai iartă firea să-i zic ba. Îl iubesc, Şofroane, pe Iorgovan! Ce să mă fac,
dacă-l iubesc cum aş iubi pe copilul meu, şi, Doamne fereşte, mi-e groază de
gândul morţii lui mai mult decât al morţii mele.”. Nu închide orice portiță spre
inima lui Șofron. „– Nu pot, zise ea. Ce să fac, dacă nu pot?! Şofroane, nu mă
părăsi./– Niciodată, răspunse el, tu ştii că niciodată n-o să te părăsesc.”.
Luarea la cunoștință înseamnă capacitatea miraculoasă de a te gândi, de a
te reprezenta pe tine însuți. Pentru întâia dată, Simina se autoreprezintă și astfel
se întoarce la sine. Din acel moment, personajul devine o conștiință,
judecătoare de sine și de ceilalți, reintrând în propria condiție.
Răsfățul ei, pretențios și neștiutor de
consecințe, va ceda locul unei atitudini responsabile și demne. Ea devine
„pădureanca”. Din acest moment se distanțează de iubirea copilărească și
ambițioasă, se vede pe sine și se aliază cu ceea ce îi fusese prescris, respectând
„diata” tatălui, a neamului ei întreg.

Iorgovan

2
 El este proiecție, o promisiune, încă nerealizată. El e exemplarul în care
un neam întreg, obișnuit cu prosperitatea și ascensiunea, s-a încordat să vadă
depășirea propriilor posibilități. Familia lui Busuioc s-a învățat să reușească. Ea
merge, de generații, din bine în mai bine. Succesiunea e o întrecere cu sine
însăși. Țăranii s-au îmbogățit. Vor să facă din feciorul lor mai mult decât au
fost ei: un om de carte, un om cu carte.
Băiatul, un adolescent încă, deși capabil să satisfacă exigențele impuse,
pretinde, după câțiva ani de școală, să se întoarcă printre ai săi. Lucru pe care ei
îl acceptă, dar cu o secretă nemulțumire. Era primul eșec. Dar odată proiectat
înainte prin aspirații cărora nu le face față, Iorgovan s-a rupt de ai săi. Revenit
acasă, el nu e nici țăran, nici orășean. Trăiește în provizorat, știind că toți
așteaptă de la el un plus, o depășire. Pentru că el e mai mult decât Busuioc, e
„feciorul lui Busuioc”. „De atunci Iorgovan tace, face și așteaptă, ca taică-său
să se bucure, iar Busuioc e tată și se bucură și atunci când nu prea are de ce.”

Când o
caută pe Simina printre pădurenii coborâți la câmpie, teama lui e să nu fie
identificat, descoperit; umblă aproape travestit, se simte bine dacă nu e
cunoscut și recunoscut.
Când ucide calul într-o goană turbată și se compromite în petreceri
nepermise, îi e teamă mai ales de gura lumii și de ochii slugii, și primul lui
gest, la trezire, e să arate că nu-i pasă de pagubă, pentru a-și menține prestigiul.
Când argatul îl înfruntă, neascultându-i porunca, nu se simte ofensat, ci caută
în jur să vadă dacă această corupere a autorității n-a avut cumva martori.
Pentru a-şi face rost de bani de băutură – după prima escapadă la Arad,
când băuse pe datorie, vor urma şi alte ieşiri similare („Din vinere în vinere el
se dedea tot mai tare desfrâului.”) – Iorgovan îl înşală (DOOM2)pe tatăl său la
socoteala veniturilor morii, iar după ce aude că Simina „să ţine cu Şofron”, fiul
lui Busuioc intră în depresie acută: „Îl vedea mereu înaintea sa pe Şofron,
căutându-şi molcom de treabă […] se vedea pe sine lovind fără cruţare în
Simina, bătându-şi joc de norocul său, tăvălindu-se prin birturi, furând pe
taică-său şi auzea neîncetat cuvintele: «Şofron e om, Iorgovane!»”, rostite de
pădureancă. Are loc o discuţie lămuritoare între Iorgovan şi Şofron, în cursul
căreia Iorgovan recunoaşte că nu vrea să se căsătorească cu Simina iar aceasta
că ea îl doreşte pe Iorgovan. În urma confruntării, Iorgovan răspunde unei
întrebări a lui Neacşu („– De ce nu vrei, dacă vrei, că vrei?”), care asistase la
discuţie: „– Pentru că nevastă-mea nu are să-mi fie numai mie nevastă, îi
răspunse Iorgovan, ci şi părinţilor mei noră şi rudelor mele om din casă, şi ar
trebui să fie moarte de om.”.

3
 Șofron. Termen de comparație.
Într-o expresie simplificată, dacă Iorgovan e slăbiciunea,
Șofron e forța (nu puterea, care ar presupune ‒ ca derivată din poate ‒ o forță
canalizată prin voință). Șofron e forța sufletească în stare pură. El decide în
chipul cel mai adecvat, dar prin intuiție, acționează aproape concomitent
gândului, înfăptuiește și învinge cu o tenacitate obscură și nedezmințită orice
scop și-ar propune. E un exemplu perfect de conștiință suprapusă și egală
existenței, pe care nu o împiedică în nici un fel.

Dimpotrivă,
Șofron riscă tot timpul starea de umilință, adică de respingere și refuz al
avansurilor pe care ființa sa, dornică de iubire și armonie, le face către ceilalți.
Într-o scenă magistrală, cele trei personaje se înfruntă direct, somându-se
reciproc să-și dea pe față intențiile, gândurile ascunse, adevărul des imina se
uita din când în când la el şi simţea că nu mai e omul cuprins în luptă cu
neastâmpărul său.

„– Iorgovane! vreau să vorbesc astăzi cu tine, îi grăi dânsa când secerătorii

plecară spre sat.

– Astăzi e şi acum, răspunse Iorgovan.

– Acum nu pot, grăi dânsa.
– Cum vrei – zise el – când vrei: n-o să mai poţi zice că mi-e greu când mă
vede lumea cu tine.

– Mi-e greu mie! şopti ea înecată, şi ei îşi urmară calea mergând tăcuţi unul
după altul, Neacşu în urma lor, iară Şofron când trei paşi la dreapta, când trei
paşi la stânga.

VIII
Seara, după ce oamenii au început a se alina, Simina umbla cuprinsă de
neastâmpăr de ici până colo şi nu putea să se depărteze, pentru că bătrânul nu-
şi mai lua ochii de pe dânsa.

4
– Taică! eu mă duc şi mă întorc! îi zise ea, voind să se depărteze.
El o apucă de mână şi o întrebă unde se duce.

– Am o vorbă cu Iorgovan, răspunse ea cu inima deschisă.

Bătrânul îi strânse mâna mai tare, dar nu-i zise nici da, nici ba. Ea ştia mai bine
ce-o duce. Ar fi voit să o pună înaintea sa şi să se uite mereu la ea până ce nu i
se vor fi stins vederile; simţea totuşi că dacă ea voieşte, voieşte şi el, şi dacă ea
nu poate rămânea, îi pare şi lui bine când o vede plecând.
Şi Simina o ştia aceasta: i-o spuse bătrânul nu cu graiul, nu cu ochii, ci cu mâna
cea uscată. Ea se plecă asupra lui, îi sărută părul de pe frunte, apoi se depărtă,
iar bătrânul rămase liniştit la locul său. Liniştit? Nu, asta nu e vorba! Rămase
cu viaţa oprită-n loc.
Iorgovan, da! el era liniştit. Aştepta şi el, dar aştepta ca omul care ştie că nu în
zadar aşteaptă şi are timp să aştepte.
Îşi făcea băiatul de lucru prin curte.

Şofron stetea în uşa grajdului: acolo îi era locul. Aştepta şi el, el însă ca omul
care ar dori ca zadarnică să-i fie aşteptarea. Când Simina se ivi în curte, el tuşi
o dată.
Simina se dete cu inima încleştată înapoi. Nu ştia dacă el a zăpsit-o ori nu, dar
o dată cu capul n-ar mai fi ieşit.
Iorgovan plecă după dânsa.

Ea ridică mânile şi-i făcu semn să se depărteze.

El se opri în loc şi privi împregiurul său.

Şofron ieşise în mână cu furca de fer din grajd; se ducea să coboare din pod o
furcă de fân pentru cai.

Nu! tot n-ar fi voit Iorgovan ca sluga tătâne-său să-i vadă stând noaptea de
vorbă cu Simina. Trebuia să mai aştepte.

Şofron coborî fânul şi-l duse-n grajd, iar Iorgovan se întoarse spre casă. Nu ştia
ce să facă. Era supărat. Intră: te pomeneşti că Simina nu se mai întoarce,
crezând că el nu mai iese, ori se întoarce şi nu-l găseşte. Nu intră: ce-o fi
5
gândind sluga?! Oamenii cinstiţi îşi fac treburile ziua, la lumina mare. Era
supărat, supărat pe Simina, pe Şofron, pe sine însuşi. Supărat pe toată lumea.
Mai mare însă decât supărarea îi era ruşinea de lucrul pe care îl făcea şi nu
putea să-l facă.

Busuioc avea fecior şi n-avea astâmpăr. Nu i-a trecut niciodată prin minte să-l
întrebe pe feciorul său unde se duce şi când se întoarce; asta era treaba lui.
Acum însă tatăl nu-şi găsea locul; ar fi voit să ştie unde se află şi ce face, ar fi
voit însă fără ca să întrebe pe cineva.

În cele din urmă el se ridică de la masă, unde steteau cu toţii de vorbă. Par’ însă
că toţi ştiau de ce iese şi cu ce gând pleacă; în clipa când întinse mâna spre
broasca uşii despre curte, el se întoarse, intră în casa cea mare, se duse la
fereastră şi se uită în noaptea luminată de lună plină.

Şofron se cobora din pod cu o furcă de fân, Iorgovan se întorcea spre casă, iar
la capătul grajdurilor Simina stetea înaltă şi nemişcată.

Îi era şi lui Busuioc ruşine de ceea ce făcea, dar nici el nu putea să nu o facă,
avea datoria de a şti cele ce se petrec.

Acum tremura şi el, tremura şi Iorgovan, tremura şi Şofron, tremurau cu toţii în

trupurile lor şi neastâmpărul pornit de la Simina îi cuprinsese pe toţi; dedeau
toţi din prisosul vieţii lor.
Unul singur dedea din lipsă, şi tocmai acesta tremura mai tare, Neacşu, care nu
mai avea timp să aştepte. El se ivi la colţul şurii, privind ţintă la fiică-sa, care
înainta iar spre curte.

Şofron iar tuşi.

„Care va să zică, ăsta stă la pândă?! grăi Iorgovan în el şi plecă hotărât spre
Simina.
Şofron ieşi cu furca-n mână.

Iorgovan se făcu că nu-l bagă de seamă.

Acum Şofron aruncă furca cât colo şi o luă drept spre feciorul stăpânului său,
care se opri în cale şi-l aşteptă.
Simina rămase încremenită, iar Neacşu plecă spre cei doi flăcăi.
6
– Ce vrei tu cu fata aceea? întrebă Şofron liniştit, de tot liniştit.
– Ce vrei tu? îl întrebă Iorgovan.

– Eu vreau s-o iau de nevastă! răspunse Şofron.

– Eu nu vreau s-o iau! grăi Iorgovan deschis.

– Atunci las-o-n pace!

– Nu mă lasă ea pe mine!

Şofron se dete un pas înapoi. Acum era acum: ce putea el să facă?

– Minţi – strigă el – minţi, minţi!

Simina, cuprinsă de frică, făcu un pas înainte şi se puse între amândoi.

– Nu minte, Şofroane, grăi dânsa ridicând mâna. De când e lumea nu s-a spus
adevăr mai mare.
Şofron rămase cu ochii ţintiţi la pământ, şi pământul nu se deschidea ca să-l
înghită.
Ridicându-şi apoi privirea, se uită lung şi la Iorgovan, şi la Simina; ar fi vrut să
vadă ce este în el de ea îl iubeşte atât de mult şi ce lipseşte în ea de el nu este
gata să intre în foc pentru dânsa.

– Nu s-a sfârşit încă! grăi el întorcându-se înapoi. O să vedem, o să mai păţim

noi multe.

Neacşu rămase neclintit între Simina şi Iorgovan.

Era dus Şofron şi era parcă dus pentru vecie; Simina îl alungase, şi nimeni nu-i
mai putea zice să se întoarcă.
Bătrânul se uita drept în faţa lui Iorgovan. Multe ar fi vrut să-i zică, dar cu o
singură vorbă Simina îl dezvinovăţise.
– Şi dacă nu vrei, de ce nu vrei? întrebă el în cele din urmă.

Iorgovan ştia de ce nu voieşte, dar era bătrânul acela slăbănog căruia nu voia să
i-o spună, pentru că îl durea grozav cuvântul său în urechile lui.

7
– De ce nu vrei dacă vrei, că de vrut vrei? întrebă Neacşu stăruitor.
– Pentru că nevasta mea nu are să-mi fie numai mie nevastă – îi răspunse
Iorgovan – ci şi părinţilor mei noră şi rudelor mele om din casă, şi ar trebui să
fie moarte de om.

Pe Simina o înecă plânsul.

Iară Busuioc, n-auzise nimic din toate aceste, şi era bine că n-a auzit, pentru că
n-ar mai fi avut ochi să-şi mai vadă feciorul care l-a osândit atât de greu.
Când îl văzuse pe Şofron mergând spre fiul său, deodată a şi înţeles ce-l duce
pe slugă şi, cuprins de spaimă, începu să pipăie prin întuneric şi tot cu mâna
goală ieşi.

Când s-a ivit în pragul casei, Şofron se întorcea înapoi, iar ceilalţi trei steteau la
potrivite depărtări unul de altul.

El îi spuse lui Iorgovan să încuie uşa când se va întoarce în casă, apoi se duse
să se culce.

Intrat abia, el auzi cheia în broască şi paşii lui Iorgovan prin tindă, dar tot nu
putea să doarmă.

Feciorul lui şi sluga lui se certau asupra unei fete, şi feciorul lui n-avea destulă
virtute în el ca să-şi rumpă gândul de la o fată după care umblă şi sluga.

Popa Furtună însă tot el cel mai cuminte.

– Nu ţi-am spus eu?! zise el după ce Busuioc îi spuse cele ce văzuse. Aşa e,
cum am zis: dacă i-ar fi de-nsurătoare, nu s-ar ascunde când voieşte a sta de
vorbă cu dânsa. Lasă-l, frate, să-şi trăiască şi el tinereţele.

– Ba nu-l las! grăi Busuioc scurt.

Îl vedea, parcă, pe Pupăză făcând mătănii şi sărutând pământul.

– Ia-o cu tine – îi zise apoi hotărât – şi grija mea e să nu se mai întoarcă.“

Șofron e supus astfel la

suprema încercare, care îi poate atinge orgoliul de bărbat, aceea a respingerii
8
publice. Dar trecând peste ea, puterea sa interioară se manifestă prin cea mai
deplină confirmare, prima care îi relevă în ochii femeii adevărata natură. Nu
numai că nu interiorizează refuzul ca ofensă, acesta nici nu contează pentru el.
Uitând jignirea, uitându-se adică pe sine, se întoarce cu o imensă milă pentru
femeia iubită, care se poate umili atât de adânc pentru altul. Promite în același
timp că va persevera. Patima lui e o continuă revărsare
de căldură și generozitate, de înțelegere în stare să renunțe, pentru cel iubit, la
dorințele și aspirațiile cele mai categorice. Când își dă seama că Simina suferă,
se oferă, el singur, să i-l aducă pe Iorgovan.

- REFLECȚII DESPRE IUBIRE -

Iubirea (potrivit cunoscutelor distincții ale lui Denis de Rougemont –

Iubirea și Occidentul) presupune intangibilitatea femeii, iluzia accesului dificil,
superioritatea ei cel puțin vremelnic de necorupt. Aceasta se manifestă fie ca
izolare a femeii într-un spațiu înconjurat de obstacole greu de trecut pe care
bărbatul le învinge prin „încercări” din ce în ce mai dificile (e situația tipică a
literaturilor din faza lor arhaică sau cavalerească, precum și unica variantă pe
care o cunoaște basmul), fie ca izolare morală, situând femeia într-un plan
elevat, misterios și pur, ce nu poate fi convertit la comunicare decât după un
sinuos demers coruptiv. Iubirea presupune într-un cuvânt idealizarea
partenerei, iluzionarea asupra condiției ei supreme.
Participă la
evenimente părinții, rudele mai apropiate sau mai depărtate, gura lumii,
figurând toți ca martori, intermediari stimulatori sau frenatori, dar oricum ca
factori de deviere și falsificare a sentimentului real. Iubirea nu mai aparține
tinerilor, ci asistenței în care ea se reflectă deformat și interesat, vrând s-o
mulțumească sau s-o învingă. A fost ratată acea intimitate anonimă și obscură,
în ambianța ocrotitoare a căreia trebuie să se petreacă orice început, până la
crearea treptată a obișnuințelor cunoașterii adevărate și familiarizării. Iubirea
dintre Iorgovan și Simina se petrece la lumina arzătoare și calcinată a soarelui
de vară, în văzul lumii, în zgomotul aprobărilor sau dezaprobărilor. Tinerii se
încordează să audă totul, să nu se trădeze, să nu riște:
9
 În
sistemul de opoziții specifice literaturii lui Slavici, caracterizat nu prin negare
directă, ci printr-o dinamică ce presupune și alteritatea, și asemănarea, și
complementaritatea, dar niciodată antiteza directă și brutală, iubirea lui Șofron
poate fi văzută, citită punct cu punct ca o replică la cealaltă.
Aici, raporturile dintre parteneri sunt
cele optime în punctul lor de plecare. În vreme ce femeia se situează într-o
ipostază intangibilă (nu iubește, e iubită de altul, inspiră o patimă copleșitoare
și rară), bărbatul, Șofron, cumulează toate inferioritățile: e slugă, e flăcău
tomnatic, neiubit. Va suplini aceste dezavantaje printr-o necesară agresivitate
de la fel de necesara indiferență a femeii. El face gesturile angajante ale iubirii.
Riscându-și atributul cel mai de preț ‒ orgoliul ‒ el e supus la toate încercările
și le va trece. Păstrându-se între limitele obscurității calde,
nedezvăluite, nebrutalizate iubirea câștigă durata progresiunii ‒ ea
„cristalizează”. În vremea ce prima e un apogeu ce decade, a doua e un început
ce aspiră spre apogeu. Intuiția lui Slavici atunci când opune strălucitoarei,
juvenilei afecțiuni explozive dintre Iorgovan și Simina, aparent mediocră, prea
lenta iubire a lui Șofron și îi dă dreptate și câștig de cauză ultimei. Cele mai
frumoase povești de dragoste ale lumii au fost cele ale revelației iubirii, care își
crește miezul de foc, arzând pe rând învelișurile opace care o ascundeau
privirilor lipsite de pătrundere, nemerituoase. Literatura speculează și cultivă în
om promisiunea de fericire, provocând și întreținând dorința, nu plăcerea.
Femeia e
factorul de geneză și de regenerare, pe care Slavici își va sprijini de aici înainte
edificiul eticii și esteticii sale, într-o pornire continuu ambiguă: neîncrezătoare
și admirativă.
Bibliografie: Magdalena Popescu - SLAVICI

10