A fost o dată ca niciodată,

O fetiță care trăia într-o cutie de carton. Fetița era ca

orice alt copil și făcea tot ce face o fetiță de vârsta ei. Se

ducea la școală, ieșea în parc, se plimba, făcea cumpărături

doar că era mereu într-o cutie.

Nu știa cum ajunsese într-o cutie de carton, tot ce știa e

că era așa dintotdeauna.

Se obișnuise atât de mult să aibă cutia în

jurul ei, încât nu și-o dădea jos niciodată. Cutia o înconjura

ca o haină de carton. Când era foarte cald, îi ținea

răcoare iar când era frig, cutia îi ținea cald. Când ploua era

un pic mai complicat dar avea o umbrelă mare care o

proteja. Iar dacă se uda pe la colțuri, o apropia de calorifer

să se usuce.

Adevărul e că uneori cutia o împiedica să facă unele

lucruri, nu putea să alerge foarte tare și nici să se dea pe

tobogan sau pe leagăn. Când vreo colegă îi întindea o

bucată de cretă ca să deseneze pe trotuar, fetița din cutie

refuza pentru că îi era foarte greu să stea pe jos aplecată.

Așa că se obișnuise să meargă încet legănându-se pe

foșnetul cartonului și prefera să citească o carte în cutie.

 Și pentru că nimeni nu mai văzuse o fetiță într-o cutie
de carton, unii copii se uitau ciudat la ea și nu voiau să se
joace cu ea. Ba chiar râdeau de ea și făceau glume pe seama
ei. Mai ales la școală, în pauze se adunau în jurul ei, o
îmbrânceau și îi dădeau șuturi în cutie. Li se părea foarte
amuzant să arunce cu obiecte în ea și făceau concursuri cine
reușește să o nimerească.

Ajungea acasă în cutia plină de ambalaje, frunze uscate

și alte obiecte și le scotea afară unul cate unul.

O dată un băiat dintr-o clasă mai mare a aruncat cu un

băț plin de noroi în cutie, murdărindu-i părul și hainele de
noroi.

“ – Carton cu noroi! Carton cu noroi!” striga bucuros că a

nimerit-o.

Fără să scoată un sunet, fetița azvârli bățul cât colo,

întorse spatele și o luă la fugă spre casă. Abia când ajunse
acasă, dădu drumul la un șuvoi de lacrimi în timp ce își spala
părul de noroi.

Îi venea să arunce cutia de carton, să dea cu ea de

pământ, să o rupă în bucăți. Din cauza cutiei, toți copiii își
băteau joc de ea. Dar nu putea, cutia parcă era lipită de
corpul ei.

O curăță iar de noroi, frunze și alte resturi și se cuibări

în cutia caldă.
Ii era atât de bine în cutie, mirosul de carton,
întunericul și liniștea din cutie o făceau să se simtă în
siguranță. Ochii i se închideau încetișor în timp ce primii
fulgi de zăpadă se rostogoleau pe geam și o priveau curioși.
 A doua zi de dimineață, geamul era plin de zăpadă. Ura
să meargă la scoală iarna. Fulgii de zăpadă ii umpleau cutia
și o udau. Mergea greu pe zăpadă, cu picioarele înțepenite
de frică să nu alunece și să-și strice cutia. Dar cel mai greu
era când trebuia să facă drumul de la școală spre casă.

Dacă reușea să plece înainte să iasă grupul de băieți

avea noroc să ajungă cu bine acasă.
La sfârșitul orelor, aruncă haina pe ea,
apucă ghiozdanul într-o mână, căciula și fularul în cealaltă
mână și țâșni afară din clasă. Coboară scările în fugă,
aleargă pe culoarul care parcă nu se mai termina și se
izbește cu putere de ușa scolii.

Picioarele îi alunecă pe zăpada topită din dreptul ușii,

cat pe ce să cadă dar se sprijini de perete. In spatele ei
răsună clopoțelul amestecat cu gălăgia copiilor ieșiți din
clase.

Nu are timp să-și pună fularul și căciula. Face un pas,

zăpada scârțâie deranjată sub cizmele ei. Încă un pas,
cizmele i se afundă în zăpadă ca într-o plastilină lipicioasă.
Inima îi bate mai repede decât îi merg picioarele. Doar câțiva
pași mai are pana la gardul scolii, întinde mâna și se prinde
de gard să-și tragă sufletul.

Nici nu trecu bine de gardul scolii că simți ceva rece

cum o plesnește în spate în dreptul gulerului și bucăți de
zăpadă se topesc pe gat în jos.

Nu întoarce capul, privește înainte pe drum și continuă

să-și împingă picioarele în zăpada care abia se da la o parte.
 Urmează alți bulgări și alți bulgări, se izbesc de cartonul
cutiei cu zgomot.
Gașca de băieți o ajunge din urmă și se întrec
care nimerește cutia cu zăpadă și câștigă mai multe puncte.

Fetița încearcă să grăbească pasul, dar bulgării mari din

cutie îi îngreunează mersul și mai tare, parcă o țin pe loc și o
trag în jos.
Picioarele îi alunecă, se dezechilibrează și cade peste cutia
deja udă. Din spate, aude ca prin vis chiuitul băieților care
bat palma și se îndepărtează râzând.

Cu ochii plecați, fetita rămâne în mijlocul trotuarului și

prima grijă e să scuture zăpada de pe cutie și să-i aranjeze
colturile turtite.

Pe trotuarul din fată, un băiețel o tot privește

nedumerit și nu înțelege ce e cu fetița din cutie.

Se apropie de ea și îi spune zâmbind:

– Cutiile sunt pentru a oferi cadouri. Cred că tu ești un

cadou!
Fetița îl privi lung, dar nu reuși să scoată niciun cuvânt.
Se ridică încet în cutia deformata și plecă cu grijă să nu
alunece din nou.
Fulgi de zăpadă veneau spre ea, o
înconjurau și parcă îi repetau în cor cuvintele băiețelului.
Acasă, bradul era deja
instalat și o aștepta în mijlocul casei. Nu știa de ce, dar parcă
pentru prima oară se bucura că e iarna și că miroase a brad.

A început să-l împodobească cu ghirlande și globuri, i-a

agățat bomboane și portocale și l-a înconjurat cu luminițe. A
rămas în dreptul bradului și în ochii ei s-au aprins luminițele
colorate.
A tras încet de cutie în jos, simțea cum o apasă colturile
rigide pe solduri, a împins-o pe picioare în jos pana când
cutia a căzut pe pământ. A scos mai întâi un picior afara din
cutie, apoi l-a scos pe celalalt. Si a rămas asa lângă cutia
căzută pe pământ. Ii era frig și era ciudat fără nimic în jurul
ei. “Tu ești
un cadou” îi răsunau în minte cuvintele băiețelului.
S-a așezat lângă cutia goală și nu și-a mai luat privirea de la
ea. Luminițele bradului se aprindeau pe rând și umpleau
cutia cu sclipiri colorate. A adormit cu ochii urmărind
luminițele jucăușe cum apar și dispar în cutie.

A doua zi de dimineață, știa ce avea de făcut. A luat

cutia și a pus înauntru câteva portocale și bomboane din
brad, a închis-o cu grija și a legat-o cu o fundița cadou.

A plecat spre scoală ținând bucuroasă cutia în mâini.

Afară ningea, și ce ciudat, parca era unul dintre fulgii de
zăpadă, parca sălta odată cu ei pe trotuarul înzăpezit.

În ochii ei dansau fulgii de zăpadă iar în urechi ii

răsunau cuvintele băiețelului : “Tu ești un cadou”.

Când a ajuns în curtea scolii, s-a îndreptat spre el și i-a

înmânat cutia zâmbind :

– Cutiile sunt pentru a oferi cadouri!