Fetița care nu spunea mulțumesc

Zâna Lunia și Zâna Azaleea

A fost odată o fetiță, nu mai mare de 7-8 anișori, cuminte și ascultătoare,

dar care nu voia sa spună “Mulțumesc”. Asta nu pentru că nu ar fi știut, ci
pentru că nu înțelegea că atunci când primim ceva, este bine să oferim ceva
în schimb. Fie și numai un zâmbet sau o vorbă bună. Un “Mulțumesc” în
cazul de fața.

Daria, căci asa o chema pe fetiță, nu rostea niciodată cuvinte de mulțumire

și nici nu părea prea încântată atunci când primea ceva. Însă totul avea să
se schimbe cât de curând.

Mergând până la piața din sătucul de unde locuia, a întâlnit într-o zi, în
drumul ei, o batrânică cu privire jucăușă, care s-a apropiat de ea, întrebând-
o:
– Tu ești fetița aceea care nu spune mulțumesc? Și zâmbi ștrengărește,
arătându-i o mică bomboană pe care-o ținea ascunsă în căușul palmei.

– Da, eu sunt – zise mândră și ușor iritată, fetița – și nu o să încep acum

pentru o bomboană așa mică, rosti plină de îngâmfare.

– Nu-i nimic, draga mea, eu îți ofer bomboana oricum, pe mine nu mă

deranjează că nu o să-mi spui “Mulțumesc”, continuă bătrânica zâmbind ca
și cum știa că ceva urma să se întâmple.
Fata s-a întors cu spatele și a plecat spre casă. Bineînțeles că nu a spus
nimic, deși tare s-a bucurat pentru acel mic dulce. Ea nu știa că bomboana
primită conținea o vrajă care putea fi rupta prin cuvântul
magic “mulțumesc”. Dar Daria, din nepăsare, nu a mulțumit și vraja
bomboanei a rămas făcută, așa cum avea să descopere cât de curând.

Ajunsă acasă, a aruncat în grabă plasa cu care venise de la piață, a fugit în

camera ei, a desfăcut ambalajul și a mâncat bomboana repede și cu poftă.
Dar vai, când bomboana începu să se topească în gură, tot așa și casa,
pereții, mobila, scaunele se scurseră în pământ. Fata nu-nțelegea ce se
întâmplă, încercă să arunce repede bomboana, dar era deja era prea târziu.
Totul în jurul ei dispăruse într-o clipită. Surprinsă și încă savurând dulceața
bomboanei, se trezi singură într-un câmp întins. Se uita nedumerită când în
stânga, când în dreapta, dar nici urmă de sat sau oameni. Văzu în depărtare
un lac și parcă și un mic sătuc pe acel lac. Neavând încotro să se
îndrepte altundeva, Daria grăbi pasul într-acolo. Mergea repede, cu frică și
spera să găsească pe cineva în acel loc, să o poată îndruma spre casă.

Nu trecu multă vreme și se apropie suficient cât să vadă așezarea mai de-
aproape. De la buza lacului continua un mic drum de scândurele, fără
balustradă de-o parte și de-alta. Scândurile nu erau pefect unite, erau la
distanță de-o palmă una de alta, și între ele, apa lacului clipocea liniștit.
Daria nu mai văzuse asemenea podeț peste apă și, atentă să nu-și ude
pantofiorii, zorea mai departe peste scândurile de lemn. Acestea erau foarte
îngrijite și păreau măturate de curând. “Cu siguranță ca locuitorii acestei
mici localități erau foarte harnici”, gândi fetița. Drumul o purtă până la o
mică piațetă din aceleași scândurele plutitoare. La marginea acesteia erau
construite niște mici căsuțe de lemn cu balconașe pline cu flori. Totul
părea foarte vesel și pitoresc, ba chiar și o muzică suavă se auzea de acolo.
Plină de uimire, Daria cercetă curioasă locul, cu gândul că poate cineva o
să o îndrume înapoi spre casă.

Încă nu știa că acest sătuc era mult diferit de tot ce cunoscuse ea până
acum. Aici locuiau ființele lacului, mai mici de statură decât oamenii,
subțirele și ușor transparente. Ele erau blânde, amabile și deosebit de
primitoare. În acest sătuc nu existau bani să poți cumpăra ce aveai nevoie.
Aici se ținea cont doar de bucuria fiecăruia atunci când primea ceva. Cel ce
dăruia era nespus de fericit că putea să fie de folos cu ceva altei ființe din
comunitate. Așa că toți se ajutau între ei cu ce aveau nevoie și banii nu
aveau nici un rost. Cuvintele de mulțumire și bucuria de-a primi sau dărui,
acestea erau singurele “monede” de schimb.

Fata noastră, însă, nu avea de niciunele. Ea nu rostea cuvinte de mulțumire

și inima ei nu era deschisă să ofere bucurie, deci ea nu putea primi nimic,
așa cum avea în curând să observe.

Peste puțină vreme a ajuns în mijlocul pieței. Ființele lacului, foarte atente
și primitoare, au înțeles că fetița se rătăcise și au poftit-o în casele lor, la
masă, asigurând-o că o să o găzduiasca atât cât avea nevoie. Căsuțele erau
la fel de frumoase și pitorești și înăuntru, nu numai pe-afară. Fata își
bucura ochii cu tot ce vedea. Interiorul casei unde ajunsese era simplu, cu o
cameră mare care includea bucătăria și locul de luat masa, totul lucrat doar
din lemn, și o scară răsucită care ducea la dormitoarele de sus. Totul era
foarte curat, covoarele de pe jos erau țesute de doamnele lacului și
perdelele erau ornate cu broderii cu scoici si alte motive marine.

S-au așezat la masă și Daria a primit o farfurie plină cu cele mai alese
bucate, dar când să se atingă de ele, farfuriile se topeau înaintea ei,
mâncarea dispărea și fata nu reușea să guste nimic. A încercat să ia un măr
de pe masă dar acesta s-a scurs și el pâna să apuce sa-l muște. Gazdele nu
știau ce se întâmplă și văzând că nu o pot ospăta cu nimic, au invitat-o să
se odihnească. Dar cum a atins Daria patul, acesta a dispărut fără urmă și
fata a căzut pe podea. Neînțelegând nimic din toate acestea și vădit rușinată
de tot ce i se întampla, fata a hotărât să plece și să caute îndrumare în alt
loc. Ființele lacului i-au dăruit multe cadouri la plecare, pietre scumpe și
nestemate să meargă cu ele acasă, dar toate au curs pe jos atunci cănd a
încercat sa le ia,

Atunci de-abia au înțeles ființele lacului cum de fetița a ajuns la ele. I-au
explicat că motivul pentru care ea nu se putea atinge de nimic din ce-i
oferiseră, era unul simplu. Ea nu învățase până acum să se bucure de ceva
primit, nu avea dorința de a dărui și nici cuvinte de mulțumire. Dar i-au
promis că dacă de-acum încolo va reuși să învețe, poate data viitoare, dacă
va mai ajunge la ele, va reuși să păstreze cadourile și poate chiar să stea la
ele o perioadă.

Fetița a înțeles acum, cu mâhnire și părere de rău că purtarea ei nu era una

bună, și tare s-a necăjit. Câte bogății ar fi putut ea să ducă acasă dacă ar fi
ascultat de părinții ei, care îi spuseseră mereu ca e frumos să spui
mulțumesc pentru orice lucru, cât de mic, pe care îl primești!

De data aceasta, Daria a mulțumit pentru lecția învățată ființelor care o

găzduiseră și a plecat. Mergea dezamăgită înapoi pe drumul de scândurele,
preocupată și îngrijorată, neștiind cum va ajunge acasă, când a zărit pe
scândura pe care tocmai urma să pășească, o mică bombonică. Tare mult
semăna cu cea pe care-o primise de la acea bătrânică atunci când ajuns
aici! Daria se repezi să o ridice de jos. Apoi s-a oprit brusc. Și-a îndreptat
spatele, a zâmbit și a spus mândră, tare și răspicat:

– Mulțumesc pentru bomboană! Chiar dacă nu vedea pe nimeni în jur și

doar lacul clipocea liniștit.

Tare mult s-a bucurat vazând ca bomboana a rămas in mana ei si nu i s-a

mai scurs printre degete. A desfăcut-o repede și a mâncat-o, iar pe măsură
ce aceasta se topea, în jurul ei se ridicau pe rând pereții casei ei, mobila,
scaunele, până când casa toată a apărut la loc ca și cum nu plecase
niciodată de acolo.

De atunci, fetița noastră s-a schimbat total: după această aventură, ea

mulțumea mereu pentru ce primea, zâmbea sincer, se bucura și avea
întotdeauna, pentru fiecare, măcar câte-o vorbă bună.