Clopoțelul vesel anunța sfârșitul orelor de școală.

Miranda se grăbi să își

strângă lucrurile și să plece spre păduricea de lângă școală, unde îi plăcea foarte
mult să se oprească și să își facă temele. Ajunse lângă brăduțul ei preferat și
deschise ghiozdanul pentru a-și scoate caietul și penarul. Din ghiozdan se rostogoli
un măr mare și galben, care ajunse la aproape un metru distanță, în apropierea unui
tufiș. Fetița nu îi dădu atenție, căci ei nu îi plăceau merele, nici alte fructe – în
general niciun fel de mâncare. Scoase stiloul și începu să scrie în caiet.
Trecu ceva vreme și se auzi un foșnet în tufișul din apropiere, apoi un ronțăit.
Fetița lăsă încet caietul jos, se strădui să pătrundă cu privirea dincolo de frunziș și
zări două urechi pufoase.

Miranda zâmbi plină de încântare, căci ea iubea tare mult animalele. Începu
să vorbeasca în șoaptă, sperând că iepurașul se va apropia:
– Iepuraș pufos, hai la mine să ne împrietenim. Vino să te mângâi încetișor pe
frunte și să-ți citesc ce am scris în caiet.
Iepurașul ieși de tot din tufiș, țopăi spre măr, îl mirosi îndelung, își dădu
urechiușele pe spate, apoi luă mărul între lăbuțe și se apropie de fată. Se uită în
ochii ei și spuse rugător:

– Fetiță frumoasă, mărul acesta miroase atât de imbientor încât imi lasă gura apă.
Te rog, te rog, îl pot mânca eu?
– Sigur că da, poftim, ia-l. Dar a ce miroase? mie nu mi s-a părut niciodată că
merele miros a ceva…
– Eu am un miros foarte dezvoltat și îți pot spune că acest fruct are un miros
dulceag, de la soarele care l-a mângâiat în timp ce a crescut, și are un parfum
aparte de la floarea din care a apărut. Acum lasă-mă să gust din el, căci nu mai pot
de poftă, zise el, mușcă zgomotos și se porni pe ronțăit, oprindu-se din când în
când și închizând ochii de plăcere.
Miranda se uita la el și nu îi venea să creadă. Ronțăise tot mărul și acum se lăsase
pe spate, cu o lăbuță pe burtica plină și cu un zâmbet satisfăcut.
– A fost bun? îl întrebă fetița nedumerită.
– Mmmm, a fost așa de buuun, n-am mai mâncat niciodată așa ceva, cum se
numește?
– Se numește măr. Chiar nu ai mai gustat niciodată așa ceva?
– Nu, niciodată. Și nici nu am văzut asemenea fruct pe aici. Ai putea să vii mâine
și să-mi aduci încă un măr? Voi veni cu prietenul meu cel mai bun și sunt sigur că
și lui îi va plăcea.
Fetița îi promise că îi va aduce în ziua următoare un alt măr și iepurașul îi mulțumi
și dispăru în pădure.
A doua zi, Miranda se duse din nou în pădure după sfârșitul orelor de
școală, scoase mărul, îl mirosi și i se păru că simte o oarecare aromă. Tăie mărul în
jumatate și asteptă cu nerăbdare să apară iepurașul. Mirosi încă o dată mărul tăiat și
simți aroma puțin mai pronunțat. Se gândi la ceea ce îi spusese iepurașul, la floarea
de măr din care apăruse fructul și la soarele care îl răsfățase de când fusese mic-
mic și până crescuse la dimensiunea aceea.
Iepurașul apăru însoțit de un șoricel, trăgând după ei un morcov mare. Fata le
spuse că se bucura să îi vadă și îi dădu fiecăruia câte o jumătate de măr. Amândoi
ronțăiră fericiți, apoi îi arătară morcovul și îi spuseră în cor că i-au adus și ei un
cadou. Iepurașul îl mirosi cu nesăț, închise ochii și apoi îi spuse că are o aromă
dulceagă de la pământul în care a crescut. Șoricelul îl mirosi și el cu plăcere și
spuse că e crocant de la apa de ploaie care a udat acel pământ și l-a ajutat să
crească. Apoi împinseră morcovul către fetiță și o rugară să îl împartă cu ei.
Fata luă morcovul, îl mirosi și ea dar nu i se paru nimic interesant. Totuși,
pentru a le face pe plac noilor ei prieteni, luă morcovul, îl curăță și îl tăie în 3
bucăți, dintre care și-o opri pe cea mai mică.
Iepurașul și șoricelul deja țopăiau de nerăbdare și începură să ronțăie cu
poftă.Miranda mușcă și ea o bucățică mica și, în timp ce o mesteca încet, își dădu
seama cu mirare că iepurașul a avut din nou dreptate și că morcovul avea un gust
dulceag și bun și că era crocant și plăcut. Cu acest gând în minte, nici nu își dădu
seama când termină de mâncat și restul de morcov.
Animalele își luară la revedere și o rugară să le aducă și în ziua următoare un
măr și, daca ar putea, încă ceva nou, ce nu mai gustaseră până atunci, căci erau tare
pofticioși.
 În ziua următoare, fata scoase din ghiozdan un măr galben și un ardei
roșu, pe care le așeză frumos pe un șervet și le tăie în câte două jumătăți, pentru a fi
pregătită să le dea noilor ei prieteni.
După scurt timp apărură iepurașul și soricelul, însoțoți de un pui de urs.
Miranda se uită încurcată la cele două bucăți din fiecare, se gândi putin, apoi le tăie
încă o dată în jumătate și obținu astfel 4 bucăți de măr și 4 bucăți de ardei.
Se așezară cu toții în jurul șervetului.
Iepurașul se bucură la vederea ardeiului, îl mirosi și spuse sigur pe el: este
dulce de la soare, acrișor de la vânt și zemos de la apa de ploaie care a căzut peste
el.
Toate animalele ronțăiră fericite, iar fetița mâncă și ea câte o pătrime din măr și din
ardei și constată că într-adevăr erau gustoase. Era ca și cum soarele, vântul și
ploaia se amestecau în gura ei și îi spuneau o poveste frumoasă.
Puiul de urs adusese niște zmeură și o împărțiră și pe aceasta, iar fetiței i se păru că
simte în gustul lor răcoarea pădurii și parfumul florilor din care crescuseră.
De atunci, în fiecare zi după școală, Miranda se așeza la picnic cu animalele din
pădure și șervetul se umplea de bunătăți: mere, ardei, zmeură, mure, afine, nuci,
miere și câte și mai câte.
Fetița începuse să mănânce de toate și nu îi mai era teamă să guste ceva nou.
Obrăjorii ei prinseseră culoare și se simțea plină de energie și veselie.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea