A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Carina, care locuia într-un sătuc

situat la poalele unui munte impunător. Muntele acesta le găzduia satul de foarte
multa vreme. Îi adăpostea de vijelii și viscol, astfel că în acea zonă vremea era
foarte blândă. Fetita noastră avea un mare respect pentru munte. Încă de când era
mică îl auzise pe bunicul ei cum îi spunea povești despre cum muntele îi cunoaște
pe toți oamenii pe care-i adăpostește lângă el și despre alte ființe care locuiesc în
munte. Când mergea pe străzile satului, Carina admira adeseori muntele: îl vedea
atât de falnic și semeț încât se simțea ca o biată furnică pe lângă el. A început să îl
iubească mult, mult și abia aștepta să crească puțin mai mare, ca să îi cutreiere și ea
cărările.
Muntele, văzând și simțind gândurile fetitei, a prins și el să o îndrăgească
foarte tare. A început să o cheme către el prin foșnetul copacilor, atunci când bătea
vântul sau prin culorile minunate care le afișa atunci când apunea soarele.
Carina știa de la bunicul ei că, atunci când mergi pe munte, el îți oferă de toate, de
la fructe sălbatice la aer curat, apă, seninătate și priveliști frumoase. La fel și tu,
când știi că mergi la muntele care îți oferă atâtea lucruri, e bine să îi duci și tu ceva,
să-i oferi ceva cadou, pentru toate lucrurile lui minunate.
Când fata noastră s-a făcut mai măricica, a decis împreună cu un grup de
prieteni să facă o călătorie până la un loc destul de îndepărtat, unde creșteau bujori.
Acești bujori sunt niște flori sălbatice foarte parfumate, de culoare mov-roșiatică,
din care se face un ceai excelent. Stabiliseră plecarea pentru a doua zi dimineață și
Carina deveni neliniștită la gândul aventurii ei. Își aminti cu cât dor urmărea
muntele când era mică, cum își dorea să pornească în drumeții, să cutreiere pe
potecile sale. Când și-a pregătit bagajul, nu a uitat să pună și darul ei pentru munte:
avea sa-i dăruiască doua cireșe, pentru ca știa ca muntele nu are cireșe printre
fructele lui, și era nespus de încântată că va reuși să-l surprindă cu ceva așa de bun
și delicat.
Dimineața a sosit și tot grupul s-a adunat și a pornit încetișor, în tăcere, către
munte. Era foarte devreme și soarele nu răsărise încă. Potecile erau ușor umede și
aerul acela de dimineață se simțea mai puternic decât oricând. Au mers asa mai
multe ore, până când soarele ajunse sus pe cer. Din când în când se opreau pentru
mici pauze și apoi porneau mai departe. Ajunși destul de sus pe traseu, au făcut un
popas mai mare pentru a mânca și atunci fata a început să caute în jur un loc
propice pentru a-i dărui muntelui micul ei cadou. A zărit o mica despicătură în
stâncă și a știut că acela va fi locul perfect pentru a lăsa darul. Apropiindu-se mai
mult, a observat că acolo era o mică peșteră. Nu era foarte mult loc, dar suficient
cât să se poată strecura. S-a oprit ușor intimidată și l-a salutat. Fiindcă era
înconjurată de stânci, se simțea foarte aproape de el, și era convinsă că acum el
chiar poate să o audă. I-a mulțumit ca le găzduiește satul, că îi ocrotește de vreme
rea, de ploi, de viscol și l-a asigurat ca toți oamenii îl apreciază și-l iubesc. A lăsat
apoi cele 2 cireșe acolo, drept semn de mulțumire.
Tocmai se pregătea sa iasă din peșteră când a observat o sclipire pe un
perete. Apropiindu-se, i s-a părut ca sclipirea se deplasează și se multiplica, creând
în scurt timp un vârtej de lumină. Carina își acoperi pentru câteva clipe ochii și îi
deschise când lumina puternica dispăru. Ce sa vezi? Totul în jurul ei părea ca de
sticlă. Tot muntele devenise transparent, iar ea putea vedea clar, deși era încă în
peșteră, pe prietenii ei care se relaxau pe iarbă. Privind în sus, Carina văzu cerul cu
tot cu stele, deși afară era încă lumină. Apoi privi în jos și muntele îi arătă toate
lucrurile care se aflau acolo, până în inima sa. Văzu tot felul de roci și de cristale și
cum toate se topeau într-o mare roșie, la foarte mare adâncime. Pentru ca muntele a
fost așa de bucuros de darul primit, și fiindcă nu putea vorbi astfel încât fata să îl
înțeleagă, se făcuse transparent, pentru ca ea să poată vedea toate tainele lui. A
văzut comorile găzduite în el, potecile cele mai bogate în fructe de pădure și
peșterile cele mai greu de găsit. A văzut și acel loc cu bujori care era ținta
călătoriei sale – muntele nu mai lăsa nimic ascuns privirii ei.
Încet-încet, au început să se apropie de ea ființele muntelui, căci, simțind bucuria
lui, au înțeles ca fata le este și lor prietena. Au rămas puțin uitându-se la ea, pentru
ca ei nu cunoșteau cum arată oamenii de aproape – cei pe care-i văzuseră de la
distanță scrijeleau copaci sau aruncau gunoaie și supărau muntele iar ele nu se
puteau apropia. I-au făcut fetei cadou un mic cristal, pe care dacă-l ținea în mână și
se gândea la munte, putea ajunge imediat în acea peșteră, să povestească și să
învețe împreună cu ele. Carina a mulțumit pentru cadou și a plecat, chiar la timp
pentru a se alătura grupului care se pregătea de plecare. Nimeni în afară de ea nu
mai știa de întâlnirea ei tainică. Era foarte fericită la gândul că va putea fi cu
muntele, oricând își va dori, datorită micului cristal. Cântând și zâmbind, cu
cristalul în mână, se gândea cu încântare la următoarea întâlnire cu ființele din
munte.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea