A fost odată, demult, într-o țară îndepărtată, un copil cuminte și ascultător pe

nume Tobias, care locuia într-un sat liniștit, alături de mama lui. Deși erau destul
de săraci, erau totuși foarte fericiți și aveau tot ce le trebuia. Mama sa muncea ca
servitoare la casa unei doamne, reușind astfel să le asigure traiul de fiecare zi.
Într-o zi el o căutase pe mama lui la slujbă și schimbase câteva cuvinte cu doamna
casei, timp în care observase la gâtul ei un șirag de bobițe albe și se minunase de
strălucirea lor.
Seara o întrebase pe mama lui ce era lucrul acela pe care doamna îl purta la gât. Pe
când ea îi spunea că acela era un colier de perle prețioase, băiatul văzu cum în
ochii ei se strecoară o umbră de tristețe. Mai târziu o surprinsese visând cu ochii
deschiși în fața oglinzii, cu un fir de lână albă în jurul gâtului. Nu putea să își
permită vreodată așa o bijuterie scumpă, dar mai cădea pe gânduri și se uita lung în
oglindă, imaginându-și cum i-ar fi venit.

Într-o seară, băiatul stătea liniștit pe prispa casei, gândindu-se ce cadou ar

putea să-i ofere mamei de ziua ei, care urma să fie peste câteva zile. Tare mult își
dorea să îi facă o bucurie, un cadou special. Îi rămăsese gândul la colierul acela și
se tot întreba cum ar putea să facă rost de bani ca să îi cumpere unul. Umbrele se
lungeau din ce în ce mai mult, acaparând totul, însă băiatul nu părea să bage de
seamă, atât era de pierdut în gândurile sale.

Aproape se înnoptase când o stea căzătoare împărți cerul în jumătate. Tobias

tresări când o văzu. “Aaa, perfect!” se bucură el, știind că dacă iți pui o dorință
când vezi o stea căzătoare, ai toate șansele că aceasta să se împlinească. Băiatul
închise ochii și-și dori să aibă un colier de perle pe care să-l dăruiască mamei de
ziua ei. Se simți dintr-o dată foarte linștit și sigur că lucrurile aveau să se aranjeze.
Nu știa cum, dar era sigur că va reuși să îi ofere mamei sale cel mai frumos cadou
pe care-l primise ea vreodată.

Mai rămase un timp cu ochii la cerul plin de stele, apoi merse la culcare și
avu un vis foarte straniu. Îi apăru un vrăjitor bătrân, cu barbă albă lungă și un toiag
încrustat cu nestemate care sclipeau și parcă îl hipnotizau. Acesta îi spuse să nu îi
fie teamă, căci el a venit să îl ajute să-și îndeplinească dorința și i-a explicat o
metodă de-a crea el însuși un șirag de perle cum nu s-a mai văzut. I-a explicat cu
răbdare toți pașii necesari pentru a face magia posibilă. I-a spus și ziua în care va
putea face vraja: doar o singură dată pe an, când luna plină lumina perfect o
cascadă de la marginea satului. Îi mai spuse să fie cu mare băgare de seamă și să nu
spună nimănui cum le-a făcut, sau perlele aveau să se transforme în apă.
A doua zi, cum se trezi din somn, sări din pat, recapitulă în gând tot ce aflase, de
teamă să nu uite și începu să-și pregătească toate lucrurile necesare, după
indicațiile bătrânului. Mai erau trei zile până la noaptea magică în care urma să
aibă loc marea lui încercare. Își petrecu aceste zile într-un mod foarte liniștit și
tăcut, planificându-și în gând fiecare amănunt. Puse într-un sac toate cele
trebuincioase, printre care o scoică mare, puțină sare și câteva petale de flori.
În cele din urmă, ziua cea mare sosi. Băiatul stătu toata ziua că pe ghimpi și
numără orele pană când soarele apuse și luna apăru pe cer, rotundă, mare și mândră
cum parcă n-o mai văzuse niciodată. Atunci băiatul plecă spre cascadă, către apa
care urma să-i dăruiască perlele. Știa de la vrăjitor că perlele sunt produse de către
creaturile apelor și că apa cunoaște foarte bine taina lor. Avea nevoie doar de puțin
ajutor. Curând ajunse aproape de cascada: era destul de înaltă, iar apa se prăvălea
printre două stânci cu un zgomot asurzitor. Cerul era senin și stelele luminau parcă
diferit în noaptea aceea. După un timp, zgomotul nu i se mai păru deranjant, ci se
transformase într-un fundal muzical liniștitor pentru gânduri și simțuri.
Băiatul se așeză pe un bolovan de la poalele cascadei, își desfăcu atent
sacul, apoi întră cu picioarele desculțe în apă. Ridică scoica, presără puțină sare,
petalele de flori și restul ingredientelor. Se înclină unei stele de la est și o rugă să
pună strălucire. Apoi altei stele la vest, pe care o rugă să împlinească sideful din
scoică. Mai așteptă puțin și, când luna apăru în vârful cascadei și își aruncă razele
asupra scoicii din mâna lui, spuse cuvintele magice și, cu o mișcare bruscă, aruncă
scoica în apă.

O liniște deplină luă locul vuietului asurzitor. Pentru o secundă totul se opri
în loc și apa nu mai curse, iar primii stropi mari care urmau să se prăvălească la
vale se preschimbară în niște perle frumoase, perfect rotunde, sidefate și colorate
asemeni acelor petale de flori. Toate căzură în apă, la picioarele lui, sclipind în
razele lunii. Băiatul rămase încremenit și nu-i venea să-și creadă ochilor că
lucrurile au funcționat întocmai cum îi spusese vrăjitorul. Le adună din apă, le puse
cu atenție alături de o sforicică într-o bucată de pânză pregătită dinainte, o împături
cu grijă, o luă între palme, închise ochii și spuse cuvintele pe care le învățase de la
bătrân. Simți cum perlele se mișcă ușor între mâinile lui, în timp ce-și găseau locul
și se aranjau în ordinea dictată de cuvintele magice. Când se liniștiră, el deschise
ochii, despături pânza și văzu cu uimire că perlele formau acum un șirag superb.
Fericit peste măsura, strânse totul în sac și plecă înapoi acasă. Mama lui dormea și
el se strecură tiptil în pat. Era atât de mirat și de entuziasmat de cele întâmplate
încât nu putu dormi aproape toată noaptea. Aștepta cu nerăbdare dimineața, căci
urma aniversarea mamei lui.
Când s-a luminat, a trezit-o din somn și i-a facut acel minunat cadou.
Dar ce să vezi? Mama, în loc să fie bucuroasă, nu înțelegea ce se întâmplă: credea
că Tobias furase colierul, sau că cineva îl pierduse și el îl găsise. Degeaba a
încercat băiatul să îi explice că nici nu l-a furat, nici nu l-a găsit… câtă vreme nu-i
putea spune taina colierului, mama era în continuare supărată.
Ca să o împace, băiatul a cedat și a început să-i povestească de-a fir a păr cum le-a
făcut. I-a spus de steaua căzătoare, de visul avut, de excursia lui din mijlocul nopții
la cascadă… Ochii mamei se făceau din ce în ce mai mari auzind istorisirea, însă
perlele se făceau din ce în ce mai mici, căci picaturi mari de apa începuseră să
curgă din ele. Atunci înțelese mama că băiatul nu mintea și că într-adevăr era ceva
tainic la mijloc. Își recăpătă cu greu glasul și îl rugă să se oprească din povestit
înainte de a-i destăinui tot.
Perlele rămăseseră jumătate din mărimea lor inițială, dar mamei îi plăceau
tare mult și voia să le păstreze. Îl îmbrățișă tare de tot pe Tobias, îl sărută de ambii
obraji și pe frunte și îi spuse că e foarte fericită de cadou, și mai ales pentru că și-a
dat atâta osteneală pentru ea. Din acea zi mama a purtat mereu colierul la gât, iar
dacă cineva o întreba de unde il are, ea zâmbea tainic și spunea că perlele ei sunt
un mare secret.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea