După cum îi era obiceiul, în fiecare zi după grădiniță, de îndată ce intra pe

usă, Marissa se repezi în camera ei cu gândul să se joace cu jucăriile. Avea deja un

plan, urma să se joace de-a zânele. Dădu năvală în dulap, alese cea mai frumoasă
rochie, pantofiori asortați, se schimbă repede de hainele de grădiniță și se postă în
fața oglinzii – era o oglindă mare, veche, cu o ramă groasă, sculptată în lemn,
primită de la bunica ei, iar fetei îi plăcea tare mult să se admire în ea:
– Aaa! Sunt o zână! strigă ea fericită și începu imediat să danseze prin cameră.
– Nuu…, încă nu poți să fii zână, se auzi o voce subțire de undeva din apropiere.
Uimita, Marissa se opri imediat și se întoarse să vadă cine a vorbit. Dar în cameră
nu era nimeni.
– Sunt eu, rochița ta, spuse aceeaşi voce. Doar pentru ca m-ai îmbrăcat pe mine,
așa cum sunt eu, albastră, delicată și cu franjuri dantelați, nu înseamnă că eşti
pregătită să devii o zână, chiar dacă poate arăți ca una! vorbi din nou rochița, cu un
glas dulce și subțirel.
Asta cu siguranţă era ceva ciudat. Nu mai vorbise niciodată cu rochiile…, de
fapt, nici nu știa că rochiile vorbesc… Și de ce, mă rog, nu e pregătită să fie zână?
gândi ea. Adică… ce ar mai fi nevoie să facă?
– Da…, are dreptate rochița! se auzi o alta voce, mai groasă, din celălalt colț al
camerei – era ursulețul care stătea aruncat pe jos. Nu poți fi o zână încă, mai ai
foarte multe de învățat. O zână este delicată în mișcări și este foarte atentă cu
ceilalți, nu aruncă și nu trântește lucruri pe jos, așa cum faci tu cu mine și cu restul
jucăriilor. O zână ne-ar trata minunat, ne-ar îngriji, ne-ar iubi și ne-ar aşeza mereu
la locul nostru.
– Într-adevăr, mai ai multe de corectat, se auziră încă doua voci din baie, o zână
nu plânge atunci când se spală sau când se piaptănă, ci dimpotrivă, ne-ar folosi ori
de câte ori este nevoie, ca să arate mereu curată și aranjată.
– Asta ca să nu mai spun despre cum te porți cu colegii tăi de la grădiniță, care au
început să te cam ocolească! se auzi și vocea ghiozdănelului din hol. Te-am văzut
astăzi cum ai tras-o pe colega ta de păr și ai măzgălit și caietul Luizei, doar pentru
că ea a desenat mai frumos decât tine o pisică… Nu, nici eu nu cred că poţi să fii o
zână.
Marissa se întristă puțin. Parcă nu credea că lucrurile stăteau chiar așa cum
spuneau toate acele voci. Si totuși, începea să le dea dreptate. Nu mai știa ce să
zică și dansul ei luă sfârsit. Se așeză tristă pe jos, cu obrajii în palme și cu privirea
pierdută în oglindă.
– O, dar draga mea, spuse și Doamna Oglindă – care până acum asistase tăcută la
toată scena – nu fii supărată! Este nevoie de mult timp pentru a deveni o zână.
Trebuie să îți dorești să fii delicată, blândă, să vrei sa înveți, să știi să asculți și să-ți
îngrijești lucrurile. Toate acestea nu se pot întâmpla dintr-o dată, dar dacă vei
încerca zi de zi să te porți frumos, într-o zi vei deveni cea mai minunată zână din
câte există pe acest pământ. Și atunci hainele vor fi mândre ca le porți, jucăriile vor
fi fericite că te joci cu ele, copiii iți vor căuta compania. Nu uita ce ți-am spus și
perseverează, învață, fii cuminte!
Apoi toată camera amuți.
Mama spăla vasele în bucătărie când o văzu pe Marissa apropiindu-se cu
pași ciudați. Ea, care de obicei venea strigând și răsturna și câte un lucru în goana
sa, era acum foarte tăcută și părea că se gândește la foarte multe lucruri. S-a
apropiat de o plantă, i-a mângâiat frunzele și i-a pus puțină apă. A găsit o hârtie
mototolită pe jos, a ridicat-o repede și a dus-o la coș. Mama ei o privea uimită,
știind că Marissa nu era prea ordonată și că nu-i prea păsa de lucrurile din jur.
Deodata insă, fetița se lumină la față și spuse mândră:

– Mamă, să știi ca…, într-o zi, eu o să devin zână!

Zâna Lunia și Zâna Azaleea