Nourel fu trezit de un fluierat vesel.

Era Vânticel-de-primavară care se

întorcea în Palatul de cleștar al înălțimilor, mulțumit de ceea ce realizase în cele
trei luni de primăvară. Încă dinainte de a intra, el strigă: “M-am întoooors! Nourel,
Furtunos, e rândul vostru! Eu v-am pregătit terenul, am adus primăvara în ținut,
pomii care au fost plini de flori sunt acum verzi și a sosit timpul să îi ajutați să
rodească. Succes!”

Nourel și Furtunos sunt frați dar sunt foarte diferiți. Nourel este vesel, cu o
fire de artist, distrat și neastâmpărat. Furtunos este foarte serios, pare veșnic
supărat și încruntat și nu e de glumă cu el.
Lui Nourel îi place să ia fâțele mici de nori și să le adune în nori mari și pufoși pe
care apoi îi modeleaza în diferite forme. Lui Furtunos îi place să sufle cu putere și
să încarce norii, apoi să îi ciocnească și să aducă ploaie. El spune că ploaia e un
lucru serios și trebuie anunțată cu tunete și fulgere puternice. Nourel e de altă
părere, lui îi plac mai ales ploile cu soare, care îi fac pe oameni să se uite mirați
spre cer și să se întrebe de unde apar stropii aceia luminați de soare.
 Primind încuviințarea de a pleca, cei doi se îndreptară spre iesire. Furtunos
își lua mantia și bastonul și se duse spre răsărit. Nourel își luă doar rămas bun și o
zbughi spre apus, sperând să nu se întâlneasca prea des cu fratele său în
următoarele 3 luni de vară, cât erau ei de serviciu pe cer, căci nu se prea înțelegeau,
fiecare susținând că doar felul în care făcea el lucrurile era cel corect. Mama lor le
spunea mereu că fiecare este diferit și are metodele lui, însă amândoi se descurcă
de minune, și îi încuraja mereu să lucreze împreună.

Într-o zi, Nourel ajunse într-un ținut verde și frumos. Pe o colină zări un
copăcel cu o formă ciudată și se apropie curios. Spre deosebire de peisajul din jur,
cu iarbă verde și plină de viață, copăcelul mai avea doar câteva frunze iar ramurile
sale încovoiate spre pământ începuseră să se usuce. Nourel tare se miră – căci
copacul părea bine înfipt în pământ și nu avea vreun motiv vizibil pentru starea în
care se găsea – și se hotărî pe loc să îl trezească la viață. Avea să fie o faptă demnă
de laudă și va fi încântat să le-o istorisească și celorlalți la sfârșitul verii, când se va
întoarce în Casa Vânturilor.

Convins că îl va salva pe copăcel cu veselia lui molipsitoare, Nourel se

avântă plin de energie să adune norișorii și să îi aranjeze în diferite forme, strigând
cât îl ținea gura: hei, uite aici, pe cer, o floare maaaare! Acum e o inimă, ba nu, e o
picatură imensă… dar acum? acum ce formă e? Copăcelul însă stătea impasibil. Nu
se mișcă nici atunci când Nourel luă fâșii de nori și i le prinse ca pe niște panglici
de ramuri și le făcu să fluture, suflând delicat. Chiar nu părea să se sinchiseasca de
Nourel care încerca din răsputeri să îl înveselească. Aduse și o ploicică, însă fără
rezultatul scontat. Într-un final, obosit și în pană de idei, se retrase în înalțimi ca să
privească lucrurile dintr-o altă perspectivă și rămase pe gânduri… oare cum l-ar
putea trezi pe copăcel? își dorea mult să îl vadă viguros și plin de frunze.

Se făcuse deja seara când se uita în depărtări și văzu nori negri de furtună. Și
atunci îi veni o idee… poate copacului i-ar trebui un duș rece și puternic! Și cine
altcineva era mai potrivit pentru această misiune decât fratele său? Dintr-o dată își
dădu seama cât de mult îl apreciază și se avântă prin înalturi către Furtunos, plin de
speranță. Îi povesti despre copac și despre cum încercase în fel și chip să îl
trezesca. Recunoscu că nu reușise, în ciuda tuturor eforturilor depuse, și îl rugă să
îl ajute să salveze împreună copăcelul, căci era păcat să piară.

Furtunos fu de acord cu planul lui Nourel. Așteptă să se lase noaptea și

adună valuri multe de nori deasupra colinei. Suflă vijelios, mișcând ramurile
copacului ca să îl dezmorțească, șuierând printre ele ca un cântec straniu, de
demult. Apoi ciocni cu putere norii, adăugând fulgere și tunete, și în cele din urma
dădu drumul ploii, ca să îl trezească de tot. Era un spectacol impresionant și Nourel
aprecie că Furtunos este foarte iscusit. Îl felicită și îl ajută apoi să împrăștie norii și
să lase luna mare și galbenă să vegheze în continuare copacul.
In zilele urmatoare cei doi frați s-au întors pe rând să aibă grijă de copac și încet-
încet au văzut cum acesta își revenea. S-au bucurat amândoi și apoi au plecat în
direcții diferite, să aibă grijă și de alte ținuturi.

La sfârșitul verii, pe când Furtunos se pregătea să se întoarcă în Palatul de

cleștar al înălțimilor, se gândi să mai treacă o dată să vadă ce mai face copăcelul.
Era deja seară când se îndrepta spre colină și, din înălțimi, îi atrase atenția un
spectacol de forme și culori. Nourel era deja acolo și își lua rămas bun în felul său,
creând pe cer un tablou de poveste din nori și raze de lumină.

Furtunos ajunse la el și îi spuse că era impresionat de ceea ce vedea și că,

pentru el, Nourel era cel mai mare artist din Casa Vânturilor.
Se uitară amândoi cu mirare și încântare în jos, spre pământ: copacul era plin de
viață și de frunze, crescuse mare și puternic și parca radia energie și înțelepciune.
Cei doi se lansară într-un dans al fericirii în jurul copacului, care le răspunse cu
freamăt de frunze și ciripit de păsărele, și apoi plecară braț la braț, bucuroși că
aveau de povestit o minunată întâmplare pe care o creaseră împreună.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea