Nourel și Furtunos tocmai se întorseseră împreună în palatul de cleștar al

înălțimilor, veseli și dornici să povestească tuturor isprăvile lor. Povestea

copacului care fusese readus la viață fu primită cu aplauze și felicitări, în special
de către Tomnatic, vântul de toamnă. El iubea nespus copacii plini de frunze
pentru că acolo se simțea binevenit să își exprime creativitatea. Căci ce poate fi
mai frumos decât un copac mare și plin de frunze de toate culorile…? deja se
vedea decolorând frunzele în galben, portocaliu, ruginiu și roșu. Își făcu în grabă
bagajele, plin de încântare.

În casa vânturilor, rolurile fiecăruia erau bine stabilite: Vânticel-de-

primăvara dezghețase ținutul și trezise la viață natura, Nourel și Furtunos avuseseră
grijă să fie apă suficientă pentru ca natura să poată rodi și acum era rândul lui
Tomnatic să usuce și să coacă roadele, să concentreze gusturile și culorile.

Vântul de toamnă plecă așadar bine dispus și trecu în grabă pe lângă un nor
mic și pufos, făcându-l să se răsucească.

– Heeei, am amețit, strigă norul amuzat în urma lui. Cine m-a învârtit așa de tare?
 Vântul se întoarse către nor, i se prezentă și îi spuse că era foarte entuziasmat
și că de abia aștepta să coloreze natura.

– Și mie îmi plac culorile, spuse norul. Nu vrei să începi cu mine?

Tomnatic rămase puțin pe gânduri, căci el nu mai colorase nori până atunci
și nu știa dacă poate face acest lucru, apoi îi spuse: vino cu mine în călătorie și voi
încerca să te fac să te bucuri de culori.

Norul încuviință și se lăsă dus de vânt, ascultând cu mare atenție poveștile

lui.

Tomnatic îi explica tot ce făcea și se bucura de noul lui prieten, care părea
foarte mirat de tot ceea ce vedea și auzea: trecură prin lanurile de porumb unde
vântul lăsă niște galben-auriu în coceni; în vie, se strecura cu agilitate printre cârcei
și puse mov în struguri și puțin roșu în frunze. Ajunseră apoi în grădinile
gospodarilor, unde Tomnatic lăsă portocaliu în dovleci, roșu în mere și galben în
gutui. Uscă învelișurile nucilor și ale castanelor, pe care le făcu să cadă pe pământ.
Decoloră în nuanțe felurite coroanele copacilor și începu să le scuture delicat
ramurile, cât să pornească dansul frunzelor, ce avea să continue până spre finalul
sezonului. În felul acesta el pregătea cu grija copacii pentru iarnă, care trebuia să îi
găsească desfrunziți, căci altminteri, când Domnul Crivăț ar fi trecut pe acolo și ar
fi înghețat frunzele, crengile s-ar fi putut rupe sub greutatea lor.

Când avea chef de joacă, Tomnatic stârnea vârtejuri de frunze și canta muzica
foşnită. Norul s-a minunat întreaga zi de abilitățile vântului, iar spre seara, obosit
de atâta drum, i-a spus lui Tomnatic:

– Dragul meu, ai fost minunat, m-ai plimbat și m-ai învățat multe lucruri
interesante, însă acum am obosit și aș vrea să stau locului, să mă odihnesc. Cred că
e un moment bun să mă colorezi și pe mine.

Uitându-se cu coada ochiului spre soarele care începea să apună, Tomnatic ii

spuse:

– Ai dreptate, e un moment bun să primești niște culori, pentru că ai fost un

partener grozav de drum. Închide ochii și în câteva clipe vei începe sa te
transformi. În scurt timp, norul primi de la soare raze portocalii, roz și mov și se tot
colora, schimbându-și nuanțele, până când soarele se piti de tot. Apoi își luară la
revedere și Tomnatic plecă să ducă mai departe magia lui.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea