Era o zi frumoasă de toamnă, cu un soare prietenos și un vânt răcoros dar

plăcut. În fața blocului, copiii se jucau și se alergau în jurul singurului copac din
părculeț, care îi privea cu încântare. El iubea copiii și se bucura mereu de râsetele
lor cristaline și de energia lor debordantă, care urca parcă în valuri până la ramurile
sale și îl gâdila delicat.

Î n acea zi copacul îi văzu pe Dimitri și Clara cum veneau de departe,

alergând, ba ținându-se de mână, ba jucând leapșa. Când intrară în părculeț, erau
amândoi îmbujorați și fericiți. Clara se așeză în iarbă și închise ochii să se
odihnească puțin, în timp ce Dimitri se sprijini de copac, cu mâinile în buzunare.
Tresări când găsi piatra pe care o luase mai devreme în plimbarea lor, se uită la ea
și-și spuse în gând: “ce frumos sclipește piatra aceasta în soare…” apoi dintr-o dată
se lumină la față, semn că îi venise o idee. Se întoarse către copac și începu să
scrijelească pe trunchi inițialele lor, D+C într-o inimioară, așa cum văzuse el că
făceau odată niște copii mai mari.
 Simțind cum piatra îi zgâria scoarța, copacul se cutremură încetișor și câteva
frunze căzură. Una din ele se lipi de mâna cu care băiatul scrijelea, dar el nu îi
dădu atenție, concentrat la planul său de a-i arăta Clarei ce mult ținea la ea.

Când termină, o strigă încetișor pe fată și îi spuse:

– Deschide ochii, am o surpriză pentru tine!

Clara se uită nedumerită la el, apoi urmări cu privirea mâna băiatului, care îi
arăta ceea ce făcuse. Zâmbetul ei se șterse si pe față îi apăru o umbră de tristețe,
spre nedumerirea lui Dimitri, care fusese convins că gestul său o va impresiona
plăcut.

– De ce ai făcut lucrul acesta? întrebă ea. Nu cred că ție ți-ar plăcea să îți scrie
cineva pe mână. Și apoi…, tu l-ai obligat acum să poarte acest semn tot restul vieții
sale, care este mult mai lungă decât viața noastră. Eu iubesc copacii și îi respect.
Cred că ar trebui să îți ceri iertare de la el.

Băiatul se bosumflă, își încrucișă mâinile în piept și răbufni:

– Ce prostie! auzi, să îmi cer iertare de la un copac… dacă nu știi să apreciezi
gestul meu, eu am plecat!

Aruncă piatra, își băgă mâinile în buzunar și plecă alergând spre bloc.
Ajungând acasă își dădu seama că încă mai are frunza lipită pe mână. O îndepărtă
și constată cu mirare că pe mână îi rămăseseră conturul și nervurile frunzei. “A fost
murdară și a rămas noroi pe mâna mea, gândi el, lasă că imediat mă spăl și se
curăță” își spuse el și se grăbi către baie. Dar oricât de mult se spăla, desenul nu se
ducea și frunza părea imprimată pe mâna lui.

Peste noapte visă că se porni din senin un vânt puternic și un vârtej mare de
frunze îl urmărea. El începu să alerge din ce în ce mai tare, dar zadarnic, căci
vârtejul de frunze se apropia tot mai repede și într-un final îl prinse și îl înconjură.
În vis, simți apoi pișcături pe tot corpul și văzu cum o mulțime de frunze se lipiseră
de el și se imprimaseră pe pielea lui.

Apoi auzi copacul care îi vorbea: “Și eu am viață, ca și tine. Tu ești legat de
natură, de copaci, de flori, de animale, prin niște fire invizibile și tot ceea ce crezi
că ne faci nouă, de fapt îți faci ție. Când respecți natura, te respecți și pe tine. Ia
aminte la lucrul acesta și vei trăi mai frumos”.

Dimitri se trezi transpirat și speriat și se bucură că vârtejul de frunze a fost

doar în vis. Se aseză pe marginea patului, își trecu degetele peste mâna care încă
avea conturul frunzei și se gândi la ceea ce îi spusese copacul din vis. Apoi se
hotărî să îi ceară iertare copacului din părculeț.
 Când se făcu dimineață, se îmbrăcă, luă o sticlă cu apă și merse la copac. Îi
dădu binețe, cam încurcat. Se uită rușinat la desenul din ziua precedentă și
recunoscu că îi părea rău pentru ceea ce făcuse. Își dorea să se fi gândit dinainte
dacă era bine sau nu ce făcuseră acei copii mai mari. Acum știa că nu ar fi trebuit
să repete gestul lor. Dimitri iubea acel copac și, dacă s-ar fi gândit puțin, nu ar mai
fi vrut să scrijeleasca pe el. Turnă niște apă în mână și umezi locul marcat, iar
restul de apă îl turnă la rădăcină. Îmbrățișă copacul și închise ochii, sperând că
gândurile lui vor fi înțelese. I se păru că simte cum copacul pulsează și auzi foșnet
de frunze.

Plecă apoi spre casă, puțin mai liniștit. Privirea îi căzu pe mână și observă
cum conturul frunzei începea să se estompeze. Dimitri răsuflă ușurat și își promise
că de atunci înainte va respecta natura. Iar când o va vedea pe Clara, îi va spune cât
de mult ține la ea prin vorbe și purtări frumoase, fără să mai deseneze inimioare,
nici pe copaci, nici pe ziduri.

Zâna Lunia și Zâna Azaleea