Definiţia copilului...

Un copil este o fiinţă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs

intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne
schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi despre cum să
învăţăm să avem curaj.....
Da, asta e!
Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva,
pentru că presupune să te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci
lucrurile corect şi temerii de a nu pierde ceva atât de iubit.
A pierde? Cum? Nu e al nostru?
A fost doar un împrumut. Cel mai preţios şi mai minunat împrumut, pentru că sunt ai
noştri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înşişi, după aceea aparţin vieţii, destinului şi
familiilor lor.

Dumnezeu să binecuvânteze pentru totdeauna copiii noştri, pentru că pe noi deja ne-

a binecuvântat cu ei.

(Jose Saramago)
Câteva soluții pentru copiii cu probleme de atenție și impulsivitate, între 3 și 13 ani. Nu sunt
din cele care rezolvă cu totul deficitul de atenție, pentru că sursa lui cea mai adâncă este în
subconștient, în emoție și relație cu cei din jur. Dar ajută:

- de 3 ori pe săptămână cel puțin, jocuri de câte 20 minute pentru autocontrol și

autoreglare; găsiți pe youtube o groază de idei, pe vârste, adaptabile și în casă, și la clasă,
sub titlul ”self regulation games”; de jucat același joc până copilul devine ”maestru” la
controlul impulsului dat de o regulă sau alta;
- exerciții de desen după tutoriale (le găsiți tot pe youtube): ele dezvoltă un anumit ritm al
mâinii, o liniște interioară analitică, memoria procedurală, strategii de organizare a paginii;
controlul mușchilor mici ai mâinii;
- lecții de dans; dezvoltarea memoriei motrice și a coordonării segmentelor corpului
contribuie mult la stabilizarea atenției voluntare;
- un instrument: tobele, dacă nu pianul. Ritmul, percuția, bătăile - reglează intim creierul,
organizându-l incipient acolo unde instinctul nostru răspunde la ritmuri tribale;
- jocuri de aruncat la țintă și de șutat la poartă;
- jocul mut, în casă, cel puțin 20 de minute pe zi: vorbiți prin semne, reducând total
cuvintele, cicăleala, repetările;
- reducerea totală a zgomotului de fundal din casă, provenit de la radio sau televizor;
retragerea totală, pentru cel puțin 3-6 luni de la jocurile pe consolă sau calculator;
- crearea unui program săptămânal scris, previzibil, structurat, repetabil, fără abatere;
- masajul seara, înainte de culcare, pentru relaxarea mușchilor;
- exerciții de respirație adâncă, zilnice;
- jocuri de așteptare și amânare a gratificării;
- exerciții de urmărire, în tăcere, cu urechea, a zgomotelor fine care vin pe o fereastră
deschisă; sau a mirosurilor - în nemișcare;
- sarcini zilnice, administrative prin casă, din cele repetitive și nestimulative: să
împerecheze șosete, să așeze hainele în sertare, să lustruiască pantofi;
- suficient timp de plictisit; reduceți numărul de jucării și soluții de joacă mură-în-gură;
relaxați-vă și nu reacționați când se vaită că se plictisește;
- un plan mai bun pentru limite ferme acasă și relația copilului cu autoritatea; copiii au
nevoie de părinți-lideri, nu de părinți-servitori. Una este să fii disponibil și alta este să te pui
la dispoziția copilului complet;
- exerciții de autoconștientizare din partea adulților despre cum se pot ei regla pe sine, în
reacții și, mai ales, despre cum își mai pot înfrunta propriile frici;
- vorbit încet cu ei, ochi-în ochi și de la inimă la inimă;

Dacă aveți copii cu probleme de atenție și impulsivitate, nu îi duceți direct la cursuri de

Karate. Uneori, o ștachetă ridicată brusc înseamnă frustrări mai mari și explozii inverse. Nu
îi judecați, nu îi cicăliți. Și ele tot explozii și fragmentări de atenție creează. Nu vă așteptați
să vrea să fie atenți. Centrul voinței este altceva și nu este controlabil de copiii cu deficit de
atenție.

Atenția este o super-putere care se construiește încet, cu disciplină din partea adultului, în
primul rând. Și nu pentru câteva zile doar. Dacă îndrăzniți să vă faceți un plan luând câteva
din soluțiile de mai sus, să nu credeți că veți vedea rezultate într-o săptămână-două. O să
le vedeți cam în 3-6 luni. Dacă vă apucați de plan, nu cedați. De apărut, o să apară minuni,
atunci când vă așteptați mai puțin. Până acolo, o să fie loc pentru multe frustrări și
deznădejde. Nu-i nimic. Totul e să te ții de plan.
Asta e soluția magică pentru toți copiii: să te ții de plan.
În poienița luminoasă de la poalele dealului domnea o zarvă plăcută, ca de fiecare dată.
Păsările își înălțau trilurile melodioase înspre înaltul cerului, spre încântarea copacilor, ce-și
legănau ramurile jucăuș.
Gândăceii frumos colorați alergau printre frunze în căutare de hrană, gărgărițele își lăudau,
una alteia, rochițele cochete, greierașii leneveau la umbra frunzelor, iar albinuțele hărnicuțe
se mai odihneau pe câte o floare, amuzate de discuția gărgărițelor.
- Galbenul de pe rochița mea înseamnă rază de soare! spuse, cu mândrie, o gărgăriță.
Chiar purta o rochiță tare drăguță, de culoarea spicelor de grâu, cu buline mici și negre.
- Iarăși vă lăudați rochițele! zise, amuzat, ursulețul, ce tocmai ajunsese lângă ele.
Aducea flori frumoase, de fiecare dată, gărgărițelor și albinuțelor. Astăzi însă, avea un
singur buchețel diafan de flori.
- Astăzi nu ne-ai adus floricele! spuse una dintre albinuțe, prefăcându-se întristată.
Ursulețul veni lângă ea, zâmbind:
- Dar știi că astăzi ne vizitează prietena noastră din oraș! spuse el, cu emoție în glas.
Și scrută, atent, drumul de peste deal, pe unde venea fetița.
Îi era tare dor de prietena lui!
- O da, așa este! strigă o altă albinuță, cu bucurie. Aproape că uitasem!
Toți prietenii, albinuțe, gândăcei, buburuze, păsărele s-au așezat laolaltă, la umbra
copacilor, să-și aștepte prietena.
- Atunci, și noi îi vom dărui un coșuleț cu flori de câmp, spuseră, aproape în cor, albinuțele.
- Noi am adunat ghinde și am împletit o coroniță de brad, se lăudară gândăceiii, care nu
uitaseră de prietena lor din oraș.
- Vai, ce rușine pe noi! Am uitat că prietena noastră vine astăzi! strigară gărgărițele,
supărate.
- Dacă vă gândiți numai la rochițele voastre! le mustră o albinuță, ce se legăna ușor pe o
floare.
Gărgărițele își plecară căpșorul, rușinate. Câtă dreptate avea albinuța!
Și începură să roiască de colo-colo, tot gândindu-se ce să-i dăruiască fetiței.
Ursulețul se depărtase de aceștia înspre marginea poieniței. Așezat la umbra unui copăcel,
privea când peste deal, când la floricelele din buchet.
Ce culori frumoase aveau! Îi aminteau de joaca lui cu fetița, când alergau pe deal, când el
aduna flori pentru ea, iar fetița îl îmbrățișa pentru fiecare floare. Și se rostogoleau, râzând,
prin iarba moale.
Parcă și auzea glasul ei cristalin.
Deodată, două mânuțe moi și blânde au acoperit ochii ursulețului:
- Ghici, cine este? se auzi o voce suavă.
Ursulețul aproape că nu mai respira. Atât de mare îi era bucuria la auzul glasului melodios
al fetiței.
Își îmbrățișă cu blândețe prietena, ce râdea, amuzată.
- Și mie mi-a fost dor de tine, ursuleț! spuse fetița, zâmbind.
Ursulețul o privea uluit. Parcă mai crescuse puțin, deși n-o mai văzuse doar de câteva zile.
Părea mai drăguță, acum!
Cel mai mult îi plăcea zâmbetul ei. Era atât de blând, de inocent!
- Haide, povestește-mi ursuleț, ce-ai mai făcut?
Și se întinse ușor pe iarbă, zâmbindu-i și mângâindu-I blănița.
- Păi, m-am jucat cu albinuțele, cu buburuzele, am cântat cu greierașii și...
Dar ursulețul nu mai continuă. Doar o privea cu bucurie.
Fetița îi mângâie năsucul jucăuș. Știa că îi fusese dor de ea!
- Mi-ai lipsit mult, ursuleț! Uite ce ți-am adus astăzi! chicoti aceasta.
Și-i dădu o cărticică creată chiar de ea. Și un borcănaș cu miere, preferata lui.
Cărticica avea doar trei imagini. Una cu un pui de urs, ce alerga prin pădure. Alta cu un
ursuleț, ce privea înspre oraș, iar ultima cu o fetiță, ce îmbrățișa un ursuleț, înconjurati de
curcubeul cerului. O ajutase tatăl ei cu desenele!
- Ce frumos spune cărticica povestea mea! spuse, cu emoție, ursulețul. Lacrimi ușoare îi
udau năsucul, iar el încerca să le șteargă, rușinat.
Dar fetița îl luă în brațe și-l mângâie blând. Îl știa de când era tare micuț.
Aproape zilnic, fetița se plimba cu tatăl ei prin poieniță și aduna ciupercuțe, ghinde și flori.
Într-una din zile, au zărit ursulețul alergând, speriat, prin pădurice.
Și ea s-a speriat puțin, însă tatăl ei reuși să se apropie de ursuleț. Doar era medic de
animale! își spuse ea, în gând, zâmbind.
De-atunci s-a împrietenit cu ursulețul. Acesta îi povesti cum îl învățase mama atâtea lucruri
despre viață și despre oameni, dar și cum, bolnavă fiind, o pierduse și rămăsese singur.
Fetița îl vizita ori de câte ori tatăl ei venea la cabinetul veterinar din sat. Stia că, pentru
ursuleț, ea era cea mai bună prietenă.
- Dar ce-ai pățit la lăbuță, ursuleț? întrebă ea, observând rana ușoară.
- Ei, doar m-am zgâriat puțin! spuse ursulețul. Dar acum sunt bine!
Fetița învățase puțin de la tatăl ei cum să îngrijească animalele. Doar îl însoțise de atâtea
ori!
Îi curăță zgârietura cu apă proaspătă de la izvorul din apropiere și-i făcu un bandaj din
frunze mai late.
Ursulețul o mângâia cu năsucul moale. Se temea să o atingă cu lăbuța, să nu o zgârie,
cumva. Doar mai crescuse și el puțin!
Și apoi, învățase de la fetiță cum să aibă grijă de prietenii lui.
- Ești atât de blândă și grijulie! șopti ursulețul.
- Așa sunt prietenii, ursuleț! îi spuse fetița, zâmbindu-i cald.
Amintindu-și de pățania lui, ursulețul spuse, întristat:
- Nu toți prietenii, fetiță dragă!
Aceasta îi zări tristețea din ochii negri și calzi și-l strânse, ușor, în brațe.
- Ce vrei sa spui, ursuleț?
Ursulețul se aseză mai bine în brațele fetiței, foarte atent să nu o zgârie cumva și-i povesti:
- Vezi tu, zgârietura o am de la un castor. Venea des în poieniță. Am povestit atâtea cu el,
încât credeam că suntem prieteni. Numai că, într-o zi, mi-a strigat că-l plictisesc cu
poveștile mele și m-a zgâriat. De-atunci nu l-am mai vazut. Probabil, și-a găsit un alt
prieten.
Și din nou i se umeziră ochii de lacrimi.
Fetița îl mângâie usor și-i zâmbi, așa cald, cum știa ea:
- Ursulețule drag, nu te întrista! Poate că nici el nu știa cum să fie un prieten! Te voi învăța,
dacă vrei, despre prietenie.
Dar ursulețul sări, bucuros, din brațele ei:
- Dar eu știu ce este prietenia! Tu ești o prietenă bună! Și gândăceiii, buburuzele,
albinuțele. Ne ajutăm, de fiecare dată, când unul dintre noi are nevoie.
Și, țopăind jucăuș, mai spuse:
- Când am fost răcit, voi mi-ați fost alături. Ei mi-au adus fructe proaspete din pădure, iar tu
ceai cald și aromat. Aceasta este prietenia!
Ce frumoase cuvinte, spuse de un suflet de ursuleț!
Fetița era tare emoționată. Nici ea nu ar fi reușit să prezinte mai frumos prietenia.
Fără vreun zgomot, toți ceilalți prieteni erau de ceva vreme alături de ei, ascultându-le
povestea frumoasă.
Cu toții aveau ochii în lacrimi, de emoție și bucurie.
Chiar așa era prietenia!
- Dar ce surpriză, fetiță dragă! strigă un greieraș.
Și începură să roiască în jurul ei, arătându-i darurile aduse.
Fetița le zâmbea cu bucurie și le mângâia aripioarele. O încânta, de fiecare dată, primirea
lor.
Gărgărițele s-au apropiat, timid, și ele:
- Noi nu avem nimic pentru tine! Aproape am uitat că vii la noi, astăzi! îi spuseră, rușinate.
- Dar sunteți aici, dragi buburuze, alături de noi! Acesta este cel mai frumos dar! spuse
fetița, mângâindu-le ușor și pee le.
- Aceasta este prietenia! strigă ursulețul, bucuros.
- Suntem aici cu toții, dragă ursuleț! Și nu plecăm niciunde! spuse fetița, parcă asigurându-l
că nu vor pleca, precum castorul.
Și-și continuară povestea, jucându-se cu toții și bucurându-se.
Din când în când, fetița mângâia florile și-l privea cu drag pe ursuleț.
Iar acesta țopăia vesel în jurul ei.
Acum știa că un prieten bun nu pleacă vreodată!
Și el avea cei mai buni prieteni!
Așa cum refuzăm un pahar de alcool, o țigară sau ceva de mâncare, atunci când nu ne
dorim acel lucru sau când știm că nu ne face bine acel lucru, ar trebui să refuzăm și
emoțiile negative pe care unii încearcă să ni le transmită.
Așa cum ne protejăm de frig și de ploaie, ar trebui să ne protejăm și de toxicitatea pe care
unii o răspândesc, fie că ținta lor suntem noi sau alții.
Refuzați și apărați-vă de orice emoție negativă și nu deveniți consumatori pasivi de
negativitate și toxicitate.
Evitați oamenii veșnic nemulțumiți, care au mereu ceva de criticat și de reproșat, care au
așteptări nerezonabile, care vă includ în luptele lor și care caută mereu conflicte.
Fiecare clipă de viață este un dar. Al vostru. Nu are nimeni dreptul să vă umple acea
fărâmă de viață cu urât.
Întoarceți-vă chipurile către soare, căutați prezența oamenilor senini și bucurați-vă de viață.

Să aveți o săptămână minunată, prieteni buni!

Irina Binder

Încercați! Îndrăzniți!

Dacă aș fi ministrul Învățământului, aș da prin decret ordin să se introducă la toate clasele o

materie care se numește: îndrăznește! Și cursul să fie ținut de oameni curajoși, sportivi,
artiști, medici, antreprenori, oameni care nu se tem să gândească, să spună, să viseze, să
lupte, să înfrunte, să renunțe și să o ia de la capăt.

Îndrăznește!
Îndrăzniți să le scrieți prietenilor voștri mesaje în care să le spuneți ca vă e dor de ei.
- Cine trebuie să spună asta mai des, mai... primul?!
- Cel care simte mai tare, cel care știe ce simte și cel care știe că nimic nu trece de la sine,
doar se transformă în altceva.
Nu transforma dorul în tristețe! Transformă-l într-o întâmplare minunată, care o să-ți dea
energie și o să te facă să simți o stare minunată. Nu ești singur decât atunci când vrei, cât
vrei. Altfel, ești la un buton distanță de o mulțime de oameni care s-ar bucura să aibă vești
de la tine!
ZARVA DIN GRĂDINĂ

Era o zi călduroasă de vară.

Zâmbetul soarelui nu mai plăcea atât de mult prietenilor din grădină. Deși se întrista uneori, soarele
le înțelegea nemulțumirea. Chiar și pentru el, razele erau mult prea dogoritoare, câteodată.
- Îmi pare rău, prieteni, dar este vară! se scuza el, de multe ori.
Și încerca să zâmbească mai puțin, deși razele călduroase nu-i prea dădeau ascultare. Țopăiau vesele
prin toată grădina, cu arșița lor.
Bietul de el, se bucura la vederea unui norișor răzleț, după care-și mai ascundea razele jucăușe.
Legumele, vorbărețe de fel, erau supărate pe soare, neprietenos cu ele de la o vreme.
Roșia, toropită de căldură, își tot legăna frunzele dintr-o parte în alta, făcându-și puțină răcoare.
- Of, nu-mi place căldura aceasta! Îmi face pete pe rochița mea frumoasa! se plângea ea, îmbufnată.
- Noroc cu frunzele mele mari, după care mă mai pot piti! izbucni și vânăta, prietenă bună cu roșia.
Nici ceapa nu era prea bucuroasă, arșița îi uscase multe frunze și-și pierduse din aromă.
Și ardeiul se tot ascundea după frunzele lui late, supărat pe razele de soare ce-l înroșiseră prea tare.
- Poate îți găsești un alt loc, mai departe de noi! îi strigară soarelui, legumele supărate.
Întristat, cu lacrimi în ochi, soarele nu prea știa ce să facă.
- Dar sunteți prietenii mei! rosti el, printre lacrimi.
Unde să plece? Ce să facă în altă parte? Doar aici îi era bine, cu prietenii lui! se tot gândea soarele.
Morcovul, care nu lipsea de la pălăvrăgeala legumelor, țopăia înspre ele, foșnindu-și frunzele
jucăușe. Lui îi era cel mai bine, cu căsuța în răcoarea pământului.
- Dar unde să plece, prieteni?! luă el apărarea soarelui. Oare, fără el, ați mai fi atât de frumoase,
astăzi? continuă morcovul, care-și îndrăgea toți prietenii.
Iar soarele, era și el prietenul lui!
Înroșite parcă și mai tare după spusele morcovașului, legumele izbucniră:
- Ție îți este ușor să vorbești, doar stai pitit, cu capul sub pământ, cât este ziua de lungă! îi strigară
ele. Nu ne vezi pe noi, oare?
Morcovul le înțelegea și pe ele, dar și pe soare.
- Dar aveți nevoie de lumina și căldura lui, știți și voi! spuse el mai încet, nevrând să le supere mai
tare.
- Este vară, prieteni! Razele soarelui sunt mai călduroase! mai spuse morcovul.
- Hmm, sunt arzătoare, vrei să spui! se răsti roșia la el. Nu vezi ce rochiță urâtă am, acum?
Și se tot învârtea, dorind să-i arate petele de pe rochița ei. Până s-a rupt și a căzut.
Biata roșie a izbucnit în plâns:
- Acum o să mă usuc și mai tare, în arșița asta, fără frunzele mele umbroase!
Vânăta, prietena ei bună, se aplecă înspre ea, dorind să îi aline supărarea. Însă, s-a rupt și ea de pe
tulpină. Și s-a rostogolit lângă roșie.
- Ei, acum aveți răcoare, gălăgioaselor! se rățoi morcovul la ele, țopăind jucăuș.
Dar cele două legume erau tare supărate. Știau că se vor ofili și mai tare acum. Se vor urâți și-și vor
pierde prietenii din grădină.
Cu ochii în lacrimi, priveau înspre soare:
- Ne pare rău, dragă soare, că te-am certat! i-au spus ele. Nu vrem să pleci!
Dar soarele încă era supărat, că-l alungaseră:
- Ați uitat câte povești v-am spus din călătoriile mele prin lumea asta mare! le răspunse soarele. Ați
uitat că suntem prieteni!
- Dar cum să uităm cele mai minunate lucruri, pe care le-am auzit vreodată, dragă soare! îi strigară
legumele din toată grădina, amintindu-și cu drag de poveștile soarelui, frumoase ca razele lui.
Morcovul își înălță frunzele înspre soare și-i zâmbi, cu drag:
- Prietene, nu fi supărat, te rog! Doar cunoști pălăvrăgeala legumelor! Sunt certărețe câteodată, poate
prea vorbărețe, însă sunt prietenoase și au suflet bun! îi spuse el, soarelui.
Soarele zâmbi și el, gândindu-se la legumele vorbărețe:
- Oh, așa este! râse el cu poftă. Pălăvrăgesc cât este ziua de lungă, dar sunt grijulii și prietenoase. Și
atât de arătoase! zise soarele, înveselit dintr-odată.
Îi plăceau rochițele roșiilor, verdele curat al cepelor, foșnetul continuu al verzelor jucăușe, forma
frumoasă a vinetelor, țopăiala portocalie a morcovașului. Îi plăceau ei, prietenii lui din grădină!
Dar le-a înțeles și supărarea. Știa că, vara, razele lui sunt prea arzătoare.
Și atunci, soarele se înclină înspre fântâna din grădină, șoptindu-i câteva cuvinte. Aceasta încuviință,
zâmbind.
Și începu să răcorească legumele cu apa ei proaspătă, înviorându-le.
Apoi, soarele le făcu semn, cu razele lui, câtorva norișori, șoptindu-le și acestora câteva cuvinte.
Norii zâmbiră și ei, cu înțeles.
Și începură să se rotească deasupra grădinii, aducând puțină umbră și răcoare.
Până și pomișorii de pe marginea grădinii își tot înclinau ramurile și-și foșneau frunzele, aducând
răcoare legumelor.
Cele două prietene, vânăta și roșia, priveau cu drag înspre soare.
Cât greșiseră, cerându-i să plece!
Doar arșița aceasta nu era din vina lui. Era vară! Și acesta era firescul anotimpurilor.
- Dragă soare, am greșit! încercau ele să-i vorbească.
Dar soarele, cu blândețea lui cunoscută, cu care liniștea, de fiecare dată, câte-o ceartă din grădină, le
zâmbi:
- Și eu am greșit că nu am avut răbdare să vă ascult supărarea, prieteni!
Și-și ascunse zâmbetul prea arzător după norișorii, ce călătoreau pe albastrul cerului.
Morcovul aduse câteva frunze proaspete și așeză cele două legume prietene pe ele, sub o tulpină mai
înaltă.
- Dragă morcovaș, ești atât de bun cu noi! spuseră acestea, rușinate.
Morcovul le mângâie cu frunzele lui jucăușe:
- Vin și mâine, să ascultăm povestea soarelui călător! le spuse el, zâmbind.
Era felul lui să-și arate prietenia și grija față de prieteni.
Cele două legume îl priveau cu drag.
Înțeleseră că prietenii se ajută între ei.
Că soarele le ocrotea, cum știa el mai bine, că fântâna avea grijă de ele, că natura nu-și uita, vreodată,
menirea. Să aibă grijă de ei, copiii ei!
Așa cum oamenii mari au grijă de copiii lor.
Zâmbind, s-au cuibărit pe frunzele răcoroase, știind, acum, că frumusețea este în suflet, acolo de
unde nu pleacă vreodată.