Se spune ca ”minciuna are picioare scurte”, insa copiii sunt cei care de la cele mai mici

varste testeaza acest proverb destul de des. Ei descopera beneficiile pe care le pot obtine daca
denatureaza adevarul ori il ascund. Chiar daca uneori mai sunt si prinsi, ei pot continua de cele
mai multe ori sa minta atunci cand li se pare mai usoara aceasta cale. O poveste terapeutica il
poate invata pe copil sa nu mai vada in minciuna o solutie frecventa.
Din ce cauze mint copiii?

Minciuna poate sa apara din diferite motive: ca intamplare unica sau accident, din dorinta de a
ascunde ceva fiindca stie ca ar putea avea parte de niste consecinte destul de neplacute daca s-ar
afla adevarul, de rusine, pentru a atrage atentia parintilor, alteori, minciuna apare ca un
comportament pe care copilul il imita.

Cum il ajuta povestea terapeutica pe copil sa inteleaga ca nu e bine sa minta?

Printr-o poveste, copilul va intelege in mod indirect mesajul pe care tu ca parinte doresti sa il
transmiti oferindu-i in acelasi timp o lectie despre valorile pe care oamenii ar trebui sa le aiba.
Aminteste-ti de povestea cu Nicu si ursul. Nu stii despre ce e vorba? Iata:
”A fost odata intr-un sat, un copil pe nume Nicu. Pentru ca era vara si se plictisea, intr-o zi s-a
gandit ca ar fi amuzant sa faca o gluma pe seama satenilor. Atunci cand s-a inserat, Nicu a
inceput sa tipe in gura mare ca a coborat ursul din deal, la casele oamenilor. Desigur ca toti
satenii s-au speriat si au inceput sa iasa care mai de care cu furci, topoare si tot felul de unelte
pentru a-l trimite inapoi pe animal in padure. Vazand ca ursul nu e nicaieri, satenii s-au suparat
putin pe Nicu si s-au dus la casele lor. In seara urmatoare, copilul a repetat minciuna, iar
satenii au iesit din nou din casa inarmati si pregatiti pentru confruntarea cu ursul. A treia seara,
ursul intr-adevar a coborat din padure si a ajuns la casa lui Nicu. Degeaba a mai strigat copilul
”Ursul ! sariti, e ursul !” pentru ca satenii nu l-au mai crezut. De atunci, nimeni nu a mai aflat
nimic de Nicu.”

Cum poti transforma aceasta poveste intr-una terapeutica?

1. Dupa ce i-ai spus copilului aceasta poveste, cere-i sa-ti rezume ceea ce a ascultat.

2. Incearca sa afli de la copilul tau ce semnificatie ofera acestei povesti. La ce anume se

gandeste? La ce il duce cu gandul aceasta intamplare?

3. Cauta sa afli mesajul pe care copilul tau l-a extras din poveste.

4. Interpreteaza continutul povestii pentru a evidentia ce trebuie sa invete copilul din poveste:
cine anume a actionat gresit, cum ar fi trebuit sa procedeze si de ce au avut loc consecintele
neplacute pentru copil.
5. Discuta despre cum anume s-ar fi putut finaliza intreaga poveste avand in vedere finalul
destul de vag, cu mai multe posibilitati: fie copilul a fost mancat de catre urs, fie a fugit din sat
de rusine a ceea ce a facut, a fugit si s-a ratacit etc. Incearca sa cazi de acord impreuna cu copilul
tau la un final care sa nu fie prea dur pentru a nu-l speria pe cel mic.

6. Cautati exemple despre cum anume minciuna poate sa dauneze intr-o familie, in relatia
dintre copil si parinti si invers.

7. Cere-i sa-ti dea exemple de minciuni pe care Nicu, personajul din poveste ar fi putut sa le
mai spuna. Cum anume credeti ca se comporta cu parintii? Dar cu alti frati? Ce alte minciuni ar
fi putut Nicu sa puna la cale daca satenii l-ar fi scapat din intalnirea cu ursul?

8. In final, discuta cu cel mic despre cum anume ati putea impreuna sa-l sfatuiti pe Nicu,daca
v-ati intalni cu el, undeva in padure, despre pasii pe care ar fi bine sa-i urmeze pentru a-si repara
greseala si minciuna. Parcurge-ti toate etapele in a cere scuze: o intalnire in doi (intre cele doua
persoane, cea care a mintit si cel ce a fost mintit), privirea ochi in ochi, cuvintele de rigoare (”imi
cer scuze”), amintirea comportamentului (pentru ce isi cere scuze? Ce a facut gresit?) alaturi de
cererea ”te rog frumos sa ma ierti”. Iata un exemplu: ”Imi cer scuze pentru ca te-am mintit atunci
cand nu am recunoscut ca eu am fost cel ce a rasturnat ghiveciul cu flori, si nu a fost de vina
pisica. Te rog frumos sa ma ierti.” Ganditi-va si formulati si o scuza pe care Nicu ar putea sa o
foloseasca in fata satenilor pentru ceea ce a facut.

Cu o astfel de povestioara vei reusi sa ii captezi atentia copilului tau fiindca ii prezinti un copil
similar lui, cu probleme cu care si el se confrunta in viata de zi cu zi, ii acorzi importanta
copilului tau fiindca discuti cu el despre cele intamplate, ii ceri parerea si stabiliti impreuna ce ar
fi fost bine sa faca sau sa nu faca personajul de poveste. Desigur ca, ulterior poti transfera aceiasi
pasi si poti da exemplul povestii atunci cand il prinzi pe cel mic cu o minciuna, iar acesta va
intelege mult mai repede ca nu este bine ceea ce a facut. Tu cum il inveti pe copil sa nu minta?
A fost o dată un spiriduş care făcea numai necazuri.
Demult de tot, spiriduşii erau mult mai numeroşi decât acum şi erau împărţiţi pe zone. Existau spiriduşi de pădure, spiriduşi de apă, spiriduşi jucăuşi, numai buni pentru Laponia,
spiriduşi de nori, înzestraţi cu puteri magice, spiriduşi de casă care aveau grijă de copiii trişti şi spiriduşi de pământ, urâcioşi, dar foarte inventivi.
Nici un spiriduş nu se muta dintr-o zonă în alta. Fiecare avea treburile lui. Unul singur nu se ştia de unde venise şi era pus pe şotii şi încerca să zăpăcească toată orânduială. Părea un
spiriduş de pădure foarte drăguţ, cu urechile lungi şi străvezii, cu părul blond şi lucios şi ochii albaştrii ca un râu de munte. Avea însă o mare problemă: minţea de îngheţau apele. La
propriu! De fiecare dată când spiriduşul nostru spunea o minciună, râurile din apropierea pădurii îngheţau pe loc şi oamenii rămâneau fără apă.
Toată lumea se ferea de spiriduşul mincinos pentru că la cel mai mic pas ar fi putut să audă o minciună şi atunci ar fi murit de sete. Dacă, de exemplu, era soare afară şi te întâlneai cu
spiriduşul pe-o potecă, el ţi-ar fi zis imediat:
– N-ai o umbrelă? Că tare mai plouă şi mi-e frig de nu mai pot.
– Păi spiriduşule, e soare afară…
– Ba plouă!
Cum scotea minciuna cum îngheţau apele. Oamenii înnebuneau şi ameninţau că vor da foc la pădure ca să scape de spiriduşul buclucaş. Spiriduşii de apă îngheţau o dată cu râurile şi
piereau pe zi ce trece din ce în ce mai mulţi.
O vulpe însetată s-a grăbit să-i ceară socoteală.
– De ce, spiriduşule, îţi baţi joc de noi aşa? Ne e sete de nu mai putem. Încetează cu minciunile!
– Eu nu mint niciodată, cumătră vulpe. Nu înţeleg la ce te referi.
– Nu mai minţi că o să îngheţe şi ultimul fir de apă şi o să mori şi tu de sete o dată cu noi ceilalţi.
– Nimeni nu moare de sete.
Şi asa şi ultimul firicel de apă s-a transformat în gheaţă. Ceva trebuia făcut altfel toţi oamenii, toate animalele şi toţi spiriduşii din zonă urmau să piară.
Spiriduşul cel bătrân a convocat o adunare generală într-o scorbură mare şi uscată. Au fost invitaţi toţi spiriduşii, mai puţin cel mincinos. Spiriduşii de pământ, cu corpurile lor pieloase
şi maronii, cu nasurile lungi şi găunoase au fost singurii care au putut veni cu o idee de salvare.
– Spiriduşul ăsta înfumurat trebuie să piară pe limba lui. Dacă s-ar îndrăgosti de o spiriduşă de apă n-ar mai îndrăzni să mintă de frică să nu îşi îngheţe iubita.
– Dar toţi spiriduşii de apă au îngheţat, au strigat spiriduşii într-un cor.
– Nu e chiar aşa. De unde credeţi că bea prietenul nostru apă pe când noi ne stingem de sete? Mai există un râu la marginea pădurii şi foarte mulţi spiriduşi de apă s-au refugiat acolo.
Totul este să convingem o spiriduşă să i se arate când mincinosul se apleacă să bea apă.
Zis şi făcut. Un spiriduş de pământ s-a furişat la marginea pădurii şi a convins-o pe cea mai frumoasă spiriduşă de apă să intre în joc. Apoi toată pădurea s-a pus la pândă.
Mincinosul nu a întârziat să apară ţopăind la râu. Când s-a aplecat să ia o gură de apă, un chip nemaipomenit de frumos s-a oglindit în valuri.
– Cine eşti tu?!
– Sunt o spiriduşă de apă. Dar tu cine eşti?
– Nu ştiam că există spiriduşi de apă. Eu… sunt şeful acestei păduri.
În clipa când spiriduşul a rostit această minciună, apa râului a început să îngheţe în jurul spiriduşei de apă.
– Nu mai minţi, te rog! O să mă omori!
– Dar eu nu mint, spiriduşo…
Gheaţa se apropia din ce în ce mai mult de mijlocul bietei spiriduşe aşa că aceasta a început să plângă sperând să îl înduioşeze.
– Chiar aşa de urâta crezi că sunt încât vrei să mă omori?
Spiriduşul nostru mincinos rămăsese înmărmurit. Nu suporta lacrimile şi în plus spiriduşa i se părea cea mai frumoasă făptură pe care o văzuse vreodată.
– Nu eşti deloc urâtă! Eşti cea mai frumoasă spiriduşă de pe lumea asta.
Era primul adevăr pe care îl spunea de multă vreme. Apa începuse să se dezgheţe.
– De astăzi înainte nu am să mai spun nici o minciună!
Toată pădurea a strigat într-un cor: „Ura!”
– Numai dacă spiriduşa de apă se va căsători cu mine.
Toţi erau cu sufletul la gură. Viaţa lor depindea de răspunsul spiriduşei care se înroşise ca sfecla. Mincinosul nu era deloc urât, i se părea chiar simpatic şi în plus nimeni nu-i mai
spusese până atunci că e cea mai frumoasă spiriduşă din lume.
– Accept!
– Uraaa!
Şi uite aşa a fost nuntă mare în pădure şi spiriduşul nostru nu a mai spus nici o minciună şi toate apele au rămas neîngheţate.
Şi-am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus povestea mea.
Poveste scrisă de Zăpăcita
De ce mint copiii?
Mar 12, 2015 | articole, psihologia copilului
Va mai aduceti aminte de Pinocchio, care pe masura ce mintea, i se lungea nasul? Ei bine, daca
ne-am transpune in povestea lui, ar insemna sa nu mai incapem nicaieri de propriul nas. Ne
intrebam de ce copiii mint insa nu ne intrebam, dar oare noi nu mintim? Care sa fie diferenta
intre adultii responsabili si copii atunci cand spun minciuni? Diferenta este ca ale noastre sunt
“adaptative” sau cel putin asa le justificam, pe cand ale lor sunt un prilej de ingrijorare pentru cei
din jur.
Sa vedem impreuna care este evolutia acestui fenomen: pana la varsta de 3-4 ani, copilul nu
dispune inca de capacitatea cognitiva de a diferentia realul de fictiune, de fantezie. Lumea
copiilor pe cat ne poate parea noua de haioasa, pentru ei este cat se poate de serioasa. Traiesc
intr-o lume a personajelor, pe care noi o incurajam de cele mai multe ori (Mos Craciun, Zana cea
Buna, Spider Man, etc), a supranaturalului, a tuturor posibilitatilor. In aceasta situatie, este destul
de dificil sa-i acuzam de pacatul minciunii cand el nu poate face distinctia intre bine si rau, intre
adevar si minciuna (Este ca si cum l-am aresta pe Tom pentru ca-l hartuieste pe Jerry).
Mai tarziu, dupa 4 ani, o data cu dezvoltarea inteligentei apare si conturarea constiintei morale.
Viata deja devine mai dificila pentru el: i se iveste posibilitatea alegerii – starea proprie de bine
(pentru care s-a luptat de la inceputul existentei sale) sau adevarul, un concept nou pt el, fara
nicio logica, care nu l-ar putea ajuta in vreun fel. Deci, cel mai probabil ajunge la concluzia ca
aceasta realitate ajustata sau virtuala, o poate “vinde” cu mai multe beneficii decat adevarul.
Adolescentul incepe sa se apropie de ceea ce numesc adultii minciunile adaptative sau
minciunile “albe”. De la “uitatul” fata de parinti, pana la infloriri si exagerari ale realitatii pe care
le practica cu grupul sau de prieteni, puberul se foloseste de vechea unealta, intr-un mod mai
rafinat, ce-i drept, pentru a-si aclama locul, “a-si pazi pielea” sau chiar si pentru un pic mai multa
atenie decat ceilalti.
Ce se intampla cand minciunile nu mai sunt ocazionale, devin trasaturi stabile ale
caracterului si se transforma in mitomanie?
Mitomania este cunoscuta in literatura de specialitate ca fiind o tendinta patologica de a minti.
Cand vorbim despre mitomanie, ne referim la faptul ca persoana/copilul in cauza isi creaza o
lume proprie, exgerarile sau fictiunea devin reale pentru el, valorizandu-se prin minciuni. Va
putea spune ca a fost numit seful clasei, ca tatal sau este presedintele tarii, ca el are o jucarie pe
care nimeni altcineva nu o are, ba chiar ca detine puteri paranormale. Toata constructia sa este
menita sa il favorizeze, sa ii vindece anumite traume. Fuga in imaginar reprezinta un scut, o arma
care ii asigura un loc mai bun. Chiar daca este constient de inventiile lui si de consecintele
negative, recompensa afectiva este mai importanta pentru el.
Recomandari pentru parinti:
– Descurajati un astfel de comportament (parintele trebuie sa-i explice copilului riscurile
minciunii);
– Observati in ce circumstante mine, cat, cum. Odata gasite anumite indicii, aceasta manie se
poate trata mai bine;
– Valorificati calitatile copilului astfel incat sa nu-si mai atribuie singur caracteristici fantastice.
Astfel va gasi alte metode prin care se poate afirma;
– Apelati la ajutorul unui specialist: psihoterapeut, psihiatru (in functie de gravitatea problemei)
atunci cand considerati ca minciunile copilului devin prea grave si nu mai puteti gestiona singur
situatia.