1.

Dezvoltarea ataşamentului

“Poţi vedea bine doar cu inima.

Ceea ce este esenţial rămâne invizibil pentru ochi!”
Antoine de Saint - Exupery

Prima relaţie pe care o formează copilul (de obicei cu mama) are o semnificaţie
particulară din mai multe privinţe. În primul rând, ea este mai importantă pentru starea de bine a
individului decât orice altă relaţie următoare, prin faptul că determină protecţie, iubire şi
securitate şi se răspândeşte astfel asupra întregii funcţionări, fizice şi psihice, a copilului. În al
doilea rând, este în general o legătură durabilă, care continuă să joace un rol central de-a lungul
copilăriei şi care este o sursă de confort chiar şi în adolescenţă şi după aceea. În plus este
considerat de mulţi ca fiind un prototip pentru toate celelalte relaţii apropiate pe care le va forma
individual, chiar şi în perioada adultă.

Faptul că bebeluşul este capabil deja de un lucru atât de complicat precum formarea unei
relaţii cu o altă persoană este o realizare remarcabilă. Relaţiile sunt fenomene extrem de
complexe; ele depind de caracteristicile ambilor indivizi implicaţi, necesitând aşadar amestecarea
acestor caracteristici într-un singur curs comportamental, precum şi schimburi şi management
reciproc al emoţiilor, uneori foarte intense, care apar în interacţiune. Toate relaţiile, inclusiv cele
primare dintre părinte şi copil implică o serie de dimensiuni; totuşi dimensiunea ataşamentului
este cea care a primit cea mai mare atenţie în ultimele decenii şi despre care am învăţat cel mai
mult. Acest lucru se datorează în mare parte scrierilor lui John Bowbly (1969/1982, 1973, 1980),
a cărui teorie despre ataşament a devenit abordarea dominantă în înţelegerea dezvoltării sociale
timpurii şi a determinat un număr mare de cercetări ştiinţifice despre formarea relaţiilor
apropiate ale copiilor.
 Caracteristicile şi funcţiile ataşamentului

Ataşamentul poate fi definit ca legătura emoţională, de lungă durată cu un anumit

individ. Astfel de legături sunt caracterizate prin următoarele trăsături:

 Sunt selective, adică sunt centrate pe indivizi specifici care solicită comportamentul
de ataşament într-o manieră şi într-o măsură care nu se regăsesc în interacţiunile cu
alţi indivizi.
 Ele presupun căutarea proximităţii fizice, adică se depune efort pentru a menţine
apropierea de obiectul ataşamentului.
 Ele oferă confort şi securitate, acestea fiind rezultatul proximităţii.
 Produc supărare la separare atunci când legătura e ameninţată şi când nu se poate
obţine proximitatea.
După Bowlby, aceste legături au o bază evoluţionistă şi o funcţie biologică. Ele apar
deoarece în istorica îndepărtată a omenirii, atunci când animalele preistorice reprezentau un
pericol real, era necesar un mecanism prin care copiii puteau să stea aproape de părinţii lor şi să
obţină în acest mod protecţie, sporindu-şi şansele de supravieţuire. Ca rezultat al selecţiei de-a
lungul evoluţiei, bebeluşii sunt aşadar echipaţi cu modalităţi de atragere a atenţiei părinţilor lor
(cum e plânsul), de menţinere a atenţiei şi interesului (cum sunt zâmbetul şi vocalizarea), de
câştigare sau menţinere a proximităţii (cum sunt urmărirea sau apucarea). Cu alte cuvinte,
bebeluşii sunt predispuşi genetic să stea aproape de indivizii care sunt susceptibili să îi protejeze
şi să semnalizeze cerând atenţie şi ajutor în momentele de distres. Diferitele comportamente de
ataşament utilizate în acest scop există în repertoriul de răspunsuri ale copilului din primele luni;
ele funcţionează la început în mod automat şi stereotip în relaţie cu un număr mare de adulţi, dar
pe parcursul primului an devin focalizate doar pe unul sau doi indivizi şi se organizează în
sisteme de comportament mult mai flexibile şi sofisticate, putând fi planificate. Funcţia biologică
a ataşamentului este supravieţuirea; funcţia psihologică este dobândirea securităţii. Acest lucru
funcţionează desigur doar dacă părinţii răspund mutual la comportamentul copilului – de aici,
dezvoltarea unui sistem parental al ataşamentului, care a apărut în mod similar în cursul evoluţiei
şi care asigură programarea părinţilor pentru a răspunde semnalelor copilului.
 Ataşamentul funcţionează, după Bowbly, ca un sistem de control, respectiv aproximativ
ca un termostat. El este făcut să asigure menţinerea unei stări de echilibru, şi anume rămânerea
ăn proximitatea părinţilor. Atunci când această stare este atinsă, comportamentul de ataşament
este silenţios; copilul nu trebuie să plângă sau să se prindă şi poate să urmărească alte scopuri,
cum sunt jocul şi exploatarea. Atunci când această stare este ameninţată, de exemplu, prin
dispariţia mamei din câmpul vizual sau prin apropierea unui străin, snt mobilizate răspunsurile de
ataşament şi copilul depune un efort activ pentru a recâştiga starea iniţială. Felul în care copilul
realizează acest lucru se modifică odată cu vârsta şi cu sporirea competenţelor cognitive şi
comportamentale: în timp ce copilul de 6 luni doar va plânge, cel de 3 ani îşi va chema mama, o
va urma şi o va căuta în diferite locaţii. El se modifică, de asemenea, şi în raport cu condiţia
copilului: dacă e bolnav sau obosit răspunsurile de ataşament sunt activate mult mai repede,
deoarece nevoia de proximitate faţă de mamă este mai mare. În mod similar, se modifică şi
datorită situaţiei externe: în medii familiare, toleranţa copilului faţă de absenţa mamei este mai
mare decât într-un mediu străin. Totuşi, oricum ar fi exprimat, ataşamentul este compus dintr-o
reţea de acţiuni, cogniţii şi emoţii, care are scopul de a promova cea mai bazală nevoie a omenirii
şi anume supravieţuirea.

Cursul ontogenetic

Stabilirea unei relaţii cu o altă persoană este o abilitate foarte complexă şi nu e de mirare
că este nevoie de mare parte din primul an de viaţă pentru ca relaţia de ataşament să se dezvolte.
Comportamentul de atenţie selectivă faţă de feţele umane şi vocilor, abilitatea de a recunoaşte
indivizii familiari, răspunsul prin zâmbet sau plâns până când se rezoolvă disconfortul prin
hrănire sau legănat – toate acestea sunt pietre de temelie ale legăturii de tip ataşament, însă nu
trebuie considerate ca fiind legătura de sine. Chiar şi atunci când apar, acest lucru se întâmplă
într-o formă nesofisticată, care va necesita mulţi ani ca să atingă maturitatea. Bowbly a propus
un model cu patru stadii pentru această dezvoltare, arătând modul în care caracteristicile
ataşamentelor se dezvoltă gradual, pe măsură ce comportamentul devine tot mai organizat,
flexibil şi intenţional. Cele patru stadii (rezumate în tabelul 1) sunt descrise mai jos.
 Tabelul 1. Fazele dezvoltării ataşamentului

Fază Vârsta (în luni) Trăsături principale

Pre-ataşament 0–2 Răspunsuri sociale nediscriminative

Ataşament în formare 2–7 Învăţarea regulilor de bază ale

interacţiunilor

Ataşament evident 7 – 24 Protest la separare; îngrijorare la

apariţia străinilor; comunicare
intenţională

Parteneriat orientat spre scop de la 24 Relaţii mai clar bidirecţionale; copii

înţeleg nevoile părinţilor

Securitate-insecuritate

Dacă experienţele copiilor cu relaţiile impersoanle timpurii sunt cruciale pentru

dezvoltarea lor psihologică, trebuie să înţelegem în ce fel experienţele diferite produc rezultate
diferite. Ataşamentele au faţete multiple şi pot afecta copiii în variate moduri; totuşi, există mai
ales un aspect care a fost scos în evidenţă, şi anume, felul în care copiii dobândesc din acea
relaţie un sentiment al securităţii. Acest lucru se datorează în mare parte cercetărilor lui Mary
Ainsworth şi ale colegilor ei (1978), care au dezvoltat atât o modalitate de a evalua securitatea
ataşamentului cât şi o schemă de clasificare pentru a descrie diferite paternuri de securitate.

Evaluarea este bazată pe o procedură cunoscută sub numele de Situaţia străină, care
constă dintr-o serie de episoade scurte, standardizate, care au loc într-un laborator de observaţie
nefamiliar copilului şi care include: a fi cu mama, a fi confruntat cu un străin adult, a fi lăsat cu
străinul de către mamă, a fi lăsat singur şi a fi din nou cu mama. Stresul inerent unei astfel de
situaţii activează comportamentul de ataşament la copii şi, după Ainsworth, va scoate în evidenţă
modul în care ei utilizează mama ca sursă a securităţii. De aceea, poate fi folosită ca instrument
standardizat pentru evaluarea naturii ataşamentelor timpurii şi evidenţierea felului în care copiii
mici diferă din perspectiva tipului de ataşament pe care l-au format cu mama.

Aceste diferenţe au fost clasificate în patru paternuri de ataşamente de bază (vezi tabelul
2 pentru detalii). Se consideră că acestea reprezintă diferenţe fundamentale privind modul de
stabilire primară a relaţiilor sociale şi indică gradul de securitate inerent modelului de lucru
intern format în legătura primară. Cei mai mulţi copii aparţin categoriei ataşamentului
securizant; ca rezultat al experienţelor iniţiale pozitive, ne putem aştepta ca ei să formeze relaţii
de încredere cu adulţii şi cu alţi copii, dezvoltându-şi de asemenea o imagine de sine confidentă,
care, în schimb, îi va poziţiona în situaţii bune de rezolvare a sarcinilor cognitive de tipul celor
întânite la şcoală sau în joc. Celelalte trei grupuri de ataşament non-securizant nu au acest
avantaj; relaţiile viitoare ale copiilor sunt în pericol, iar adaptarea lor la numeroase sfere ale vieţii
nu are aceeaşi bază sigură ca şi în cazul celor cu ataşament securizant. În particular, numărul mic
de copii care aparţin categoriei dezorganizat este considerat a fi cel mai supus riscului de a
dezvolta patalogie mai târziu în viaţă. Dacă astfel de predicţii se adeveresc, clasificarea
paternurilor de ataşament timpuriu este într-adevăr de încredere.

Tabelul 2 Tipuri de ataşament

Tip Comportament în Situaţia străină

Ataşament securizant Copilul manifestă un nivel moderat de căutare a

proximităţii cu mama; este supărat din cauza plecării ei;
o întâmpină pozitiv atunci când se întoarce

Ataşament anxios: evitativ Copilul evită contactul cu mama, mai ales la reuniunea
după separare; nu este foarte supărat atunci când este
lăsat cu străinul

Ataşament anxios: rezistent Copilul este foarte supărat datorită separării de mamă; la
întoarcere ei este dificil de consolat, amândoi caută
confort şi îi rezistă

Dezorganizat Copilul nu manifestă un sistem coerent de adaptare la

stres; prezintă comportamente contradictorii faţă de
mamă cum ar fi căutarea proximităţii urmată de evitare,
 indicând confuzie şi teamă în privinţa relaţiei

Modelele interne de lucru

Dezvoltarea Situaţiei străine ca instrument de evaluare a focalizat atenţia mult

timp aproape exclusiv pe manifestările comportamentale ale ataşamentului la copiii mici. Doar
recent, noile metode de evaluare au făcut posibilă extinderea focusului la vârste mai mari,
incluzând adulţii, şi, ca urmare, cel mai promiţător concept al lui Bowbly, cel de model interne
de lucru, a dobândit proeminenţă.

Aşa cum am menţionat deja, Bowbly a sugerat că astfel de modele sunt structuri mentale
bazate pe experienţa anterioară a copilului cu figurile de ataşament. Prin intermediul lor, copilul
poate să îşi reprezinte intern atributele pertinente ale fiecărei figuri de ataşament şi tipul relaţiei
dezvoltate cu acea persoană. Începând cu finalul primului an de viaţă, copiii devin tot mai
capabili să îşi reprezinte mental lumea sub formă simbolică, respectiv pot să gândească la
figurile de ataşament, la ei şi la relaţiile dintre ei şi cealaltă persoană. Faptul că sunt capabili să
plângă după mama absentă semnifică faptul că, deja, comportamentul lor este ghidat de un model
intern al mamei, iar în timp aceste modele exercită o influenţă tot mai mare asupra acţiunilor
copilului. Astfel, experienţa unei mame calde şi înţelegătoare va conduce la formarea unui model
de lucru intern la copil care o va înfăţişa pe aceasta ca sursă de securitate şi sprijin; ca urmare,
copilul va avea încredere în disponibilitatea acesteia în orice moment în care va avea nevoie şi o
va “utiliza” ca refugiu de siguranţă. Mai mult, modelul copilului despre sine însuşi va reflecta
relaţia construită cu mama: dacă relaţia este trăită ca una satisfăcătoare, copilul se va simţi
acceptat ţi în siguranţă, având o probabilitate mai mare să-şi formeze o imagine de sine pozitivă;
o relaţie abuzivă va duce la o imagine de sine negativă, care poate să aibă repercursiuni negative
pentru comportamentul viitor al copilului. Modelele iniţiale pot să se generalizeze apoi la alţi
oameni şi la alte relaţii: copiii care se văd ca fiind demni de a fi iubiţi au o probabilitate mai mare
de a aştepta interacţiuni pozitive cu ceilalţi; aceia care se consideră respinşi vor aborda probabil
orice nouă relaţie cu aşteptări negative. Aşadar, pe de o parte, modelele interne de lucru sunt
reprezentări ale trecutului; pe de altă parte, ele sunt folosite pentru a ghida comportamentul în
contextul viitoarelor relaţii apropiate. Modelele nu sunt deloc inflexibile şi impermeabile la
schimbare în urma unei noi experienţe; cu toate acestea, Bowbly credea că cele mai timpurii
modele vor fi cele mai persistente, în mare parte datorită faptului că acestea tind să existe în afara
conştiinţei şi de aceea nu sunt uşor de accesat. Tabelul 3 prezintă un rezumat al celor mai
importante caracteristici ale modelelor interne de lucru.

Tabelul 3. Caracteristici ale modelelor interne de lucru

• Modelele interne de lucru sunt reprezentări mentale care nu sunt doar “imagini”
ale celeilalte persoane şi ale relaţiei; ele se referă de asemenea şi la sentimentele
trezite de acea relaţie.
• O dată formate, modelele există în cea mai mare parte în afara conştiinţei.
• Dezvoltarea lor e modelată de experienţele copilului de căutare a proximităţii şi de
modul de satisfacere a lor.
• Există diferenţe bazale în ceea ce priveşte natura modelelor de lucru între indivizi
ale căror încercări de căutare a priximităţii din copilărie au fost acceptate în mod
consistent şi aceia a căror căutare a proximităţii a fost blocată sau acceptată în
mod inconsistent.
• În cursul dezvoltării, modelele de lucru devin stabile, dar nu sunt impermeabile la
influenţa relaţiilor viitoare.
• Funcţia acestor modele este de a oferi individului reguli care să ghideze atât
comportamentul, cât şi sentimentele în relaţie cu alte persoane semnificative. Ele
fac posibilă prezicerea şi interpretarea comportamentului celorlalte persoane şi,
deci, planificarea propriului comportament de răspuns.

Aceste modele accentuează faptul că ataşamentul este un fenomen întîlnit pe tot parcursul
vieţii şi nu limitat doar la primii ani de viaţă. Totuşi, în timp ce manifestările externe ale
ataşamentelor pot fi observate cu uşurinţă, accesul la astfel de fenomene interne este mai dificil.
Au fost realizate o serie de încercări pentru a dezvolta tehnici potrivite pentru diferite grupe de
vârstă, mai ales pentru adulţi (vezi Crowell & Treboux, 1995), iar dintre acestea Interviul de
ataşament pentru adulţi (AAI – Adult Attachement Interview) este astăzi cel mai utilizat.
Acesta constă într-o serie de întrebări adresate în timpul unui interviu semi-structurat, cu scopul
de a afla experienţele de ataşament timpurii ale individului şi modalitatea în care el consideră că
aceste experienţe afectează dezvoltarea ulterioară şi funcţionarea prezentă. Ceea ce e considerat
semnificativ nu este atât conţinutul acestor amintiri cât modalitatea în care sunt exprimate, în
special coerenţa şi deschiderea emoţională. Prin intermediul unei serii de scoruri se ajunge la o
clasificare care rezumă atitudinea individului privind ataşamentul. Clasificarea conţine
următoarele patru categorii:

• Autonom: indivizii clasificaţi astfel discută despre experienţele din copilăria lor
deschis şi coerent, prezentând atât evenimentele şi emoţiile pozitive cât şi pe cele
negative. Ei pot fi consideraţi ca având ataşament sigur, spre deosebire de celelalte
trei grupuri care urmează.
• Evitativ: astfel de indivizi par să se rupă de natura emoţională a copilăriei lor, negând
mai ales experienţele negative sau evitându-le semnificaţia.
• Preocupat: aceşti indivizi sunt mult prea implicaţi în amintirile lor şi par atât de
copleşiţi încât devin incoerenţi şi confuzi în timpul interviului.
• Nerezolvat: adulţii sunt clasificaţi astfel atunci când declară faptul că nu au reuşit să-
şi reorganizeze viaţa mentală după experienţele dureroase din copilărie care includ
pierderi şi traume.
Datele preliminare sugerează că aceste patru categorii se află în legătură cu clasele
identificate pentru relaţiile de ataşament ale copiilor mici, respectiv cu ataşamentul securizant,
evitativ, rezistent şi dezorganizat. Cu alte cuvinte, mamele care sunt într-o anumită categorie au
o probabilitate mai mare de a avea copii care sunt în categoria corespunzătoare. Dacă aşa stau
lucrurile, înseamnă că modelele intrne de lucru construite de mamă în timpul copilăriei ei vor
afecta modul în care aceasta interacţionează cu copilul ei, iar ca urmare copilul va forma un
anumit tip de ataşament cu ea. Avem aşadar dovada continuităţii dintre generaţii. Există şi indicii
care arată că un anumit grad de continuitate se menţine de-a lungul a trei generaţii, adică bunici,
mame şi copii (Benoit & Parker, 1994).

3.Ataşamentul în societatea contemporană

 Niels Rygaard, lucrând cu copii si familii in care exista probleme de atasament, considera
ca o mare parte din aceste tulburari se datoreaza si societatii actuale. Astfel, el afirma faptul ca
“omenirea a avut nevoie de cateva milioane de ani pentru a imbunatati relatia timpurie dintre
mama si copil si doar de 15 ani pentru a o distruge”. Schimbarile sociale care s-au produs in
lume de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial au avut consecinte importante asupra
familiei, atat in sens pozitiv cat si negativ. Vorbim aici, in primul rand, de patrunderea pe piata
muncii a unui numar din ce in ce mai ridicat de femei, consecinta fiind reducerea timpului zilnic
pe care acestea il petrec cu copiii lor. Acest fenomen inseamna pe de o parte, cresterea nivelului
de trai si a stabilitatii materiale a familiei, dar si modificari in ceea ce inseamna convingerile
religioase, modelele de familie, obiceiurile alimentare, numarul de copii din familie, etc, precum,
in multe cazuri si un nou tip de atasament intre mama si copil.

A crescut foarte mult si numarul mamelor care nasc copiii in spital, fata de cele care nasc
acasa. Desigur, acest lucru prezinta numeroase avantaje: o nastere asistata de doctori, reducerea
mortalitatii infantile precum si reducerea numarului femeilor care mor in timpul nasterii.
Problema pe care o reprezinta nasterea in cadrul unui spital pentru atasamentul dintre mama si
copil il reprezinta faptul ca primul contact fizic al copilului nou-nascut nu a mai fost, in multe
cazuri, cu unul dintre parintii sai, ci cu unul dintre membrii personalului medical. Aceasta
separare a copilului foarte mic de mama sa nu are efecte negative doar asupra copiilor ci si a
mamelor lor. Mamele care sunt separate de nou-nascutii lor, chiar si pentru perioade foarte scurte
de timp, traiesc de multe ori sentimente intense si de lunga durata de frica irationala, tind sa se
simta instrainate si detasate fata de copil, si se simt incompetente si nesigure in incercarile de a
interpreta semnalele transmise de copil si nevoile acestuia, devenind nesigure cand trebuie sa se
decida cum trebuie sa se comporte cu copilul. Acest lucru, produce, in timp, un sir de
neintelegeri si de nevoi nesatisfacute intre mama si copil. Probleme de atasament exista, de multe
ori, si intre tata si copil, daca acesta este exclus din experienta nasterii si a primului contact cu
copilul, trebuind sa invete sa iubeasca un copil care vine din spital, la mult timp dupa nastere.

Al doilea rezultat al schimbarilor in modelul societatii il reprezinta numarul ridicat de

divorturi, mai ales in tarile vestice. Cresterea nivelului de trai pare ca a dus, in unele cazuri, la
dezbinarea multor familii si nu la reinnoirea stilului de viata, asa cum se prevazuse. In multe
familii , a disparut treptat si influenta bunicilor, care de multe ori fie nu sunt interesati sa se
implice in viata unui nepot sau sunt “indepartati” de parintii copilului.

Stiinta ne spune ca un copil nou-nascut, se poate atasa pana la varsta de 3 ani de 4-5
persoane si sa se dezvolte normal, sanatos. Centrele de zi sunt, deci, extreme de utile pentru a
complete eforturile parintilor, dar trebuie sa ne facem griji pentru copiii foarte mici, care petrec o
mare parte din timp intr-o institutie, alaturi de alti copii si de foarte putini specialisti. Un studio
realizat de NICHD in 2003 a aratat faptul ca aceste centre pot avea grija de copii si sunt in multe
cazuri un ajutor pentru parinti, dar cu toate acestea, copiii mai mici de 2 ani care petrec mult timp
in cadrul acestor centre au tendinta de a dezvolta mai multe problem de comportament.

Una dintre metodele propuse pentru a incuraja formarea si dezvoltarea atasamentului

intre copil si mama ar fi asigurarea unui concediu prelungit al mamei dupa nasterea copilului,
prin metode multiple si mai putin costisitoare de ingrijire a copiilor cat timp parintii sunt la
munca, si cursuri de formare si reorientare profesionala dupa ce mama se intoarce din concediul
de maternitate. Acest lucru este foarte important mai ales in tarile industrializate, in care multe
mame muncesc mult, majoritatea fiind insa, inca, prost platite. Si mai important ar fi sa se ofere
informatii mamelor sau viitoarelor mame despre formarea si dezvoltarea unui atasament normal
si sanatos cu copiii lor.

O ipoteza asupra numarului crescut de familii in care exista probleme de atasament si a

numarului din ce in ce mai mare de copii cu tulburari de atasament este faptul ca nu natura
acestor schimbari sociale sta la baza acestor tulburari (multe culture, de exemplu, isi cresc copiii
in comun, timpul petrecut de acestia cu proprii parinti fiind destul de redus, cu toate acestea nu
prezinta un numar mai ridicat de tulburari de atasament decat ceilalti copii) ci viteza cu care
aceste schimbari s-au petrecut in tarile industrializate, nexistand posibilitatea de adaptare treptata
la noile conditii de viata.

Un exemplu despre modul in care schimbari bruste in modul de functionare al unei

societati poate afecta viata membrilor sai si atasamentul din cadrul familiei il reprezinta triburile
de eschimosi din Groenlanda. Ei au avut la dispozitie mii de ani pentru a se adapta vietii in
grupuri mici de vanatoare, avand traditii bogate, inclusive in ceea ce priveste cresterea copiilor.
In jurul anilor 1960, guvernul danez, pentru a-i integra, i-a “convins” sa paraseasca grupurile
mici in care traisera pana atunci pentru a locui in orase noi, largi. In doar 15 ani, in cadrul tinerei
generatii se puteau observa un numar foarte mare de personae neadaptate, alcoolice, cu problem
de identitate si o rata in crestere a suicidului.

Acelasi process poate fi observant, intr-o mai mare sau mai mica masura, si in cadrul
fostelor tari comuniste, unde colapsul brusc al structurilor societatii, a produs o multime de copii
abandonati care supravietuiesc in gasti, iar in momentul in care unii dintre acestia sunt adoptati,
isi “frustreaza” parintii adoptive care cred ca dragostea lor ar trebui sa vindece toate ranile,
facandu-si in acest mod, rau lor insilor cat si copiilor.

La celalalt capat al scalei schimbarii in raport cu traditia gasim comunitatile de tip Amish
care au abandonat idea de dezvoltare in favoarea stabilitatii si a unei comunitati stranse. Acestea,
avand un mod de viata stabil, nu au membrii care sa sufere in mod vizibil de tulburari de
comportament sau de alte tipuri de tulburari de personalitate. Chiar daca, avand in vedere
regulile statistice, stim faptul ca psihopati trebuie sa existe si in acest tip de societate, acestia sunt
prinsi in traditii si in reguli de comportament social foarte puternice.

Intalnim, mai ales in tarile dezvoltate, multe familii formate prin adoptia unui copil.
Schore afirma faptul ca o persoana care a experimentat abuz sau neglijenta din partea parintilor
in copilarie, este posibil sa invete greu sa isi controleze emotiile, si exista un risc mai mare sa
utilizeze violent sau abuzul de substante in momentul in care se simte speriat sau amenintat. De
aceea, parintii adoptive trebuie sa fie pregatiti sa ajute copilul sa invete sa controleze sentimente
puternice, mai ales daca aceste sentimente sunt evocate de pierderea, trauma sau abuzul
experimentat.

Conform teoriei atasamentului, este clar faptul ca parintii adoptive trebuie sa isi fi
rezolvat, ei insisi, cel putin intr-o anumita masura, propriile sentimente provocate de trauma sau
pierdere in propriile vieti pentru a putea ramane disponibil emotional pentru un copil pe care il
iau in ingrijire. Hughes (2003): “Adultii care intentioneaza sa asigure unui copil un sentiment de
securitate psihologica, suficient pentru a rezolva si integra experientele asociate pierderii si
traumei, trebuie sa fi rezolvat intai experientele similare din propriul lor trecut, pentru a putea fi
prezenti din punct de vedere cognitive si emotional pentru copil in momentul in care amintiri ale
acestor experiente reapar”
 Este important pentru un viitor parinte adotiv sa exploreze circumstantele care i-au
determinat sa isi doreasca sa adopte un copil. Daca, de exemplu, acest lucru se datoreaza faptului
ca acestia nu au putut avea un copil biologic, ei trebuie sa inteleaga si sa rezolve propriile lor
sentimente legate de infertilitate. In caz contrar, exista pericolul ca acel copil biologic imaginar
sa fie idealizat de catre parinti, iar copilul adoptive sa nu se poata ridica niciodata la asteptarile
pe care acestia le au.

Inainte de a se decide daca unei familii ii va fi acordat spre adoptie un copil, este de dorit
sa incerce sa afle ce rol isi imagineaza familia respective ca acel copil il va avea. S-a constatat in
cadrul unor interviuri cu personae care vor sa adopte un copil faptul ca multi isi doresc acest
lucru pentru a consolida relatia dintre cei doi parteneri, pentru a “inlocui” un copil pe care acestia
nu il pot avea, pentru a “completa” o familie, sau pentru ca un copil pana atunci singur la parinti
sa aiba un frate/sora mai mica. De multe ori, rolul pe care viitorii parinti adoptive vor ca acest
copil sa il joace in viata lor nu este realist (de exemplu sa “salveze” o relatie intre parteneri in
care exista probleme). In momentul in care parintii realizeaza ca acel copil nu poate juca rolul pe
care ei I l-au atribuit, exista pericolul ca el/ea sa devina “tapul ispasitor” pentru toate problemele
cu care parintii se confrunta sis a fie respins.

De asemenea, experienta pierderii unui copil (inainte sau dupa nastere) trebuie luata in
considerare capacitatea lor de a facilita crearea unei relatii de atasament securizant cu copilul. In
anumite cazuri, trebuie sa se aiba in considerare, in cazul in care femeia care vrea sa adopte
copilul a avut in trecut unul sau mai multe avorturi, ca dorinta de a adopta un copil sa nu fie
rezultatul unor sentimente de rusine sau vinovatie, iar copilul adoptat sa fie perceput ca o
modalitate prin care persoana sa repare acele greseli- sentimente care vor impiedica formarea
atasamentului intre viitoarea mama si copil.

Rolul de părinte este pentru cei mai mulți dintre noi, unul dintre cele mai importante
roluri pe care le întreprindem la un moment dat în viață. Majoritatea ființelor umane doresc să
aibă copii și doresc, de asemenea, ca acești copii să crească sănătoși, fericiți și încrezători în
sine (Bowlby, 1988). Așa cum spune și promotorul teoriei atașamentului, John Bowlby, pentru
acei părinți care reușesc să-și dezvolte un stil de parentaj în conformitate cu valorile de viață,
recompensele sunt mari; însă cei care eșuează în a-i crește sănătoși, fericiți și încrezători în sine
pot ajunge să plătească un preț foarte mare, dezvoltân probleme de sănătate mintală (anxietate,
depresie) și emoții greu de gestionat (rușine, vină, etc.).

Astfel angajamentul față de rolul de părinte presupune o capacitate de adaptarea și

prezență psihologică aparte. Mai mult, deoarece educația și creșterea eficientă sunt esențiale
pentru echilibrul socio-emoțional al copilului, este important ca părinții să cunoască cât mai
multe informații despre psihologia copilului dar și despre factorii care reprezintă protecție sau
riscuri pentru sănătatea fizică și emoțională a acestuia. Un astfel de factor care poate să
reprezinte protecție dacă este asigurat sau risc dacă lipsește este iubirea părintească. În cele mai
multe teorii și studii care descriu atașamentul dintre copii și adulți, persoana adultă cel mai
frecvent amintită este mama, și această idee nu este surprinzătoare atâta timp cât mama este cea
care poartă copilul în pântece și asigură venirea acestuia pe lume. Însă, în 1981 o echipă de
specialiști interesați de analiza relației copil adult, coordonată de Main și Weston, extind
această idee studiind relația dintre copilul mic și mamă, iar mai apoi relația dintre același copil
și tată. Una dintre descoperirile studiului a fost că, atunci când erau studiați ca grup, tiparele de
atașament manifestate față de tați semănau foarte mult cu tiparele manifestate față de mame.
Însă o a doua descoperire a fost și mai surprinzătoare. Atunci când tiparele de atașament ale
fiecărui copil au fost studiate individual, nu a fost descoperită nicio corelație între tiparele
manifestate față de un părinte în comparație cu tiparele manifestate față de celălalt părinte.
Astfel un copil poate să aibă o relație bazată pe siguranță și încredere cu mama, dar nu și cu
tatăl, în timp ce un altul poate să aibă o relație securizantă cu tatăl, dar nu și cu mama, un alt
copil poate avea o astfel de relație cu ambii părinți, în timp ce un al patrulea copil poate să nu
aibă o astfel de relație cu niciunul dintre părinți. Acei copii care au relații securizante cu ambii
părinți par să fie cei mai încrezători și competenți; iar cei care nu au cu niciunul dintre părinți o
relație de siguranță și încredere sunt cei mai nesiguri.

Tot cercetările din sfera teoriile atașamentului, sunt cele care au demonstrat faptul că
tiparul de atașament pe care un copil sănătos la naștere îl dezvoltă cu mama lui reprezintă
rezultatul modului în care mama l-a tratat (Aisworth et al., 1978), existând o mare probabilitate
ca, într-un mod similar, tiparul de atașament pe care copilul îl dezvoltă cu tatăl lui să nu fie
altceva decât modul în care tatăl lui l-a tratat. Aceste studii subliniază faptul că prin implicarea
tatălui în viața copilului acesta devine o figură de atașament pentru copil, ceea ce înseamnă că
un tată ar putea să îndeplinească un rol care să semene de îndeaproape cu cel îndeplinit de mamă
(Bowlby, 1988). Chiar dacă aceste informații erau deja cunoscute la sfârșitul anilor optzeci, în
majoritatea culturilor tații îndeplineau acest rol mai puțin frecvent decât mamele, cel puțin
atunci când copiii sunt încă foarte mici. Pentru a genera o schimbare semnificativă se pare că a
fost nevoie de aproximativ încă două decade pentru ca aceste idei să capete contur în familiile
din lumea întreagă.

Aparitia tulburarilor de atasament

Conform lui Niels Rygaard “in conditii stabile, toate fiintele vii au tendinta sa isi
organizeze elementele in modele si mai complexe, dezvoltand posibilitatile codului lor genetic,
conditiile fizice si mediul ambient”

Diferite tipuri de stres sau anumite evenimente pot intarsia sau stopa insa aceasta
evolutie. Un anumit eveniment nu este insa neaparat distructiv. Astfel, anumite substante pot
avea consecinte grave asupra dezvoltarii fatului, dar sunt inofensive pentru un adult. Daca un
copil nou-nascut este separate de mama mai mult de 14 zile acest lucru afecteaza dezvoltarea
creierului, dar o astfe de despartire este normal pentru un copil de 11 ani, etc.

Nu se cunoaste exact mecanismul dezvoltarii tulburarilor de atasament, acestea sunt inca

in curs de studiere. Multi specialist sustin faptul ca in cazul unui mic numar de copii, factorii
genetici ar juca un rol important in aparitia acestor tulburari de atasament.

Se stie insa faptul ca in cazul in care nevoile copilului, fizice si emotionale, sunt neglijate
si ignorate de catre parinti, copilul isi foloseste energia de care dispune nu pentru a se dezvolta
sau juca ci pentru a supravietui. O anumita doza de frustrare este necesara pentru ca un copil sa
devina independent, in cazul unor copii insa, acestia au fost nevoiti sa faca fata unor nivele
intolerabile ale frustrarii.

Studiile arata faptul ca exista anumite trasaturi specifice ale mamelor ai caror copii sufera
de tulburari de atasament. Acestea sunt sensibilitatea scazuta fata de nevoile copilului, lipsa de
empatie, si inabilitatea de a mentine un ritm zilnic al copilului (de exemplu, ritm de somn sau de
mancare). Copiii cu tulburari de atasament utilizeaza eschivarea si apararea, in timp ce cele doua
mecanisme de adaptare descries de Piaget- asimilarea si acomodarea se deterioreaza. Acesti copii
nu reusesc sa se adapteze schimbarilor din mediul inconjurator, si incearca sa modifice conditiile
de mediu. In cazul unor copii cu tulburari de atasament, acestia nu reusesc sa inteleaga mediul in
care traiesc, si il vor distruge agresiv daca se simt amenintati. In cazul altor copii cu tulburari de
atasament, acestia devin pasivi, lasandu-I pe altii sau evenimentele sa decida in locul lor.

La baza metodei terapeutice a constelatiilor familiale se afla ideea ca anumite evenimente

traumatice se pot transmite peste generatii, chiar daca persoana nu este constienta de evenimentul
respectiv, prin transmiterea sentimentelor de vinovatie, frica, rusine, sentimentul pierderii de la
cei care au traversat respectiva trauma (daca aceasta nu a fost rezolvata) urmasilor lor. Uneori,
efectele acestor traume pot fi regasite chiar si dupa doua sau trei generatii (de exemplu, cazul
unor supravietuitori ai celui de-al Doilea Razboi Mondial, ai caror parinti, datorita traumei
experimentate, fie au fost reci si distanti, fie au fost marcati de anxietate in relatia cu copiii lor.
In anumite cazuri, acestia vedeau in copil o ruda care a murit in acele timpuri sau vedeau in copil
o metoda de a restabili onoarea familiei. Copiii, la randul lor, simteau si incercau sa reduca
suferinta parintilor, preluand in mod inconstient experientele parintilor si identificandu-se cu
soarta acestora. Unele studii realizate asupra supravietuitorilor Holocaustului arata faptul ca
exista probleme de atasament in cadrul familiilor chiar si la a treia generatie, unii dintre copiii
celor care au supravietuit adoptand un model similar cu cel al parintilor lor in cresterea copiilor,
desi ei insisi declara faptul ca nu au avut o relatie buna cu parintii lor, datorita traumei prin care
acestia au trecut).Efectele unei traume se pot manifesta prin: sinucidere, alcoolism, depresie,
chiar boli fizice sau mentale, uneori fara sa existe o legatura constienta cu ceea ce s-a intamplat
cu generatii in urma.

Exemple de traume care pot avea consecinte de lunga durata, nu doar asupra persoanei
respective dar si asupra generatiilor urmatoare:

-experiente in cadrul razboiului, deportari, victime ale violentei

-moartea unui copil sau un alt membru apropiat al familiei daca nu i se poarta doliu sau daca
despre acest eveniment nu se vorbeste niciodata

-violente de natura sexuala, incest, viol

-atunci cand o relatie extraconjugala este ascunsa, iar copilul conceput este atribuit sotului.

-copiii care au fost avortati sau nascuti morti si nu li se poarta doliu sau nu se vorbeste despre ei

Un exemplu in acest sens, care a fost studiat de psihologi si sociologi mai ales in ultimii
30-40 de ani, datorita amplorii fenomenului il reprezinta fetele provenite din familii destramate
sau disfunctionale. S-a constatat faptul ca acestea, intr-un procent mai mare devin mame la cand
ele insele sunt inca adolescente. Unele dintre acestea incearca sa uite experientele avute in
propria familia, iar prin nasterea unui copil doresc sa isi intemeieze propria familie, sanatoasa si
de multe ori, idealizata. Datorita insa varstei, faptului ca in aceste cazuri exista uneori si o
dependenta de alcool sau droguri, dupa nasterea copilului multe dintre aceste fete sunt bulversate
de nevoile copilului, de responsabilitatea pe care acesta o implica si careia nu ii pot face fata,
rezultatul fiind in multe cazuri, neglijarea sau chiar abuzul copilului, si implicarea serviciilor de
protectie a copiilor. Unori, acesti copii sunt respinsi de mame in momentul in care, dupa nastere,
acestea realizeaza ca acel copil nu poate sa le vindece trauma din familia de origine si nici nu
„reuseste” sa aduca in realitate imaginea idealizata a unei vieti de familie perfecte.

Chiar daca acest lucru nu se intampla si isi doresc sa le ofere copiilor lor o viata
sanatoasa si sa creeze un atasament securizant cu acestia, de multe ori, ele nu le pot transmite
insa un sentiment clar al dragostei, al relatiilor sociale normale sau in privinta relatiilor sexuale,
deoarece nu pot include propriile lor experiente din cadrul copilariei in educatia copiilor, acestea
fiind traumatizante si prea dureroase.