MICA RAZĂ

de Elia David
A fost odată o fetiță care, ȋn fiecare zi, pleca cȃte puțin de acasă, pentru a călători prin lumea
poveștilor.
Nu trebuia decȃt să deschidă o minunată carte cu poze, să citească două-trei rȃnduri și gata, era
departe… Atȃt de departe, ȋncȃt nu mai vedea și nu mai auzea nimic din lumea din care tocmai
plecase.
Pe acel tărȃm fermecat al poveștilor, mica cititoare hoinărea fără frică.
Fiarele pădurii și vrăjitoarele nu aveau nicio putere asupra ei, ȋntrucȃt nu le stătea ȋn putere să se
lupte cu oameni adevărați, ci doar să asculte de aceștia.
Atȃt de minunată era priveliștea oferită de fiecare poveste, ȋncȃt fetița căuta să o țină bine ȋn minte,
printre gȃndurile sale tot mai viu colorate. Și, prin cȃte ȋntȃmplări noi trecea, din toate păstra cȃte un
ȋnțeles, pentru cȃnd va fi să aibă nevoie de el.
Ȋntr-o zi, cum alerga după un ied prin poienița unui basm, cu cine ȋi fu dat să se ȋntȃlnească? Știu ce
veți spune: cu un lup! Dar, nu, nu-i deloc așa, dădu nas ȋn nas cu un băiețel plecat și el, pentru puțină
vreme, de acasă, pe firul aceleiași povești.
-Bună! Ce coincidență fericită! zise băiețelul.
-Chiar așa! zȃmbi fetița și culese o floare cu petale de aur pe care i-o oferi colegului său foarte mirat.
-Dar eu.. nu pot să-ți ofer nimic! se arătă el ȋndurerat, neștiind cum să culeagă o floare ȋntr-o poveste.
Dacă ar fi fost pe cȃmp, ȋn lumea lui cu flori adevărate,i-ar fi fost destul de ușor, dar aici pe el florile
nu ȋl ascultau…
-Dacă o să revii, o să-ți dai seama foarte curȃnd cum stau lucrurile ȋn lumea poveștilor.
-O să revin! promise băiatul și se ȋntoarse iute acasă, deoarece avea de jucat o partidă de fotbal.
Fetița ȋși continuă plimbarea, lăsȃnd iedul și ținȃndu-se după un iepure de cȃmp, care tocmai ajunse
la ușa vizuinei sale, pe care o deschise larg, invitȃndu-și micuța musafiră ȋnăuntru.
-Mulțumesc, Domnule Iepure! grăi ea respectuos. Am citit multe despre dumneavoastră.
Iepurele se aplecă, ducȃnd o lăbuță la spate, apoi scoase un morcov dintr-un joben și-l ȋntinse fetiței,
căreia se vedea că ȋi era cam foame.
La despărțire, după cȃteva minute de ȋmpărtășit impresii din Țara Minunilor și rețete pe bază de
legume, musafira ȋși luă rămas bun.
Avea mult de colindat. Foarte mult. Timp să se ȋntoarcă ȋn lumea ei nu-și prea găsea. Și, parcă, nici
chef.
-Mai bine rămȃn aici! se gȃndi.
La ce bun să mă mai ȋntorc? Acolo nimic nu este la fel de frumos. Toate sunt amestecate. Binele nu
se mai deosebește de rău, nici adevărul de minciună… Măcar știu că sunt ȋn lumea poveștilor. Și că
am primit, ȋn sfȃrșit, puterea de a crede ȋn ele, cu care pot ȋnfăptui orice!
Ȋn acea clipă, ca din senin, se ivi Zȃna Copilăriei:
-Nu, draga mea. Deși ai putea rămȃne aici pentru totdeauna, pentru că ești cu adevărat un suflet curat
și frumos, nu este de dorit să lași lumea ta. Dacă toți cei buni s-ar refugia ȋn povești, cine ar mai
schimba-o? Cine ar mai lupta cu răul, cu minciuna, cu urȃtul și cine i-ar mai ȋnvinge? Dacă soarele ar
străluci doar ȋn basme, cine ar mai lumina zilele vieții de pe pămȃnt?
Du-te ȋnapoi, mică rază, și oferă lumii tale tot ce ai ȋnvățat citind! Noi nu avem puterea oamenilor de
a trece de pe un tărȃm pe altul, de a pune ȋn faptă gȃndurile, oricȃt de frumoase și de nobile ar fi.
Aceasta, numai copiii ca tine o pot face. Ia tot ce ȋți este de folos. Cheamă-ne cȃnd ȋți va fi o greu.
Ȋntoarce-te cȃnd ȋți va fi dor. Dar nu rămȃne aici.
Viața, draga mea copilă, să fie povestea ta!
Bineȋnțeles că fetița ascultă spusele Zȃnei Copilăriei și se ȋntoarse ȋn lumea ei.
Nu după multă vreme, ȋn pauzele de ȋnvățat, se apucă să scrie ceva ȋntr-un caiet, ȋn care eu n-am
putut să mă strecor din cauza unui lăcățel de argint. Dar simt și cred că acolo ȋncepea o nouă
poveste…

PIC-PIC ȘI PICA-PICA
de Liliana Trăznea
Stăteam ieri în fotoliul meu năzdrăvan și priveam afară cerul care începuse să fie negru ca… vârful
creionului. Deodată în geam, răsună un ciocănit. Pic, pic, pica, pica, pica.
Mă uit, mă apropii de geam, gândind că nu l-am închis bine, și ce să vedeți, pe sticla ferestrei două
picături de ploaie cum nu mai văzusem. Erau cât o alună și mă priveau cu ochii mici, strălucitori.
– Deschide-ne uite să-ți dăm o veste bună, strigară ele. Am deschis fereastra, și picăturile de ploaie
săriră pe mâna mea. Un băiețel și o fetiță, mici cât un degetar și lucioși ca sticla.
-Mă numesc Pic-Pic, spuse băiatul înclinându-se.
-Iar eu, Pica-Pica, sora lui, adăugă fetița, și am venit să te înveselim cu o poveste.
-Voi știți să spuneți povești pentru copii? i-am întrebat eu.
-Desigur, o poveste adevărată despre Pic-Pic și Pica-Pica, adică despre noi.
Și iată ce mi-au povestit:
-Noi picurii și picăturile de ploaie suntem atât de mulț încât nimeni nu ne-a putut număra vreodată.
Locuința noastră e sus în împărăția cerurilor, unde ne jucăm cu vântul. Oamenii se uită la cer și spun:
Uite, se aleargă norii a ploaie.
De acolo de sus noi vedem ce e pe pământ: cum arată o floare, un pom, un spic de grâu. Și într-o
bună zi, când întâlnim un curent de aer rece, coborâm pe pământ. La început câteva și în urmă
pornim cu toate. Ajunse pe pământ fiecare se apucă de treabă. Unele udă o floare a soarelui, altele
poposesc pe acoperișuri și le spală de praf, altele merg pe pământ și fac să crească izvoarele care n-au
putere să tâșnească, iar altele cresc apele râurilor ce învârt roțile turbinei de la hidrocentrală.
Se întâmplă ca unele dintre picături să cadă pe un foc sau să fie înghițite de vrăbiuța însetată. Și cât
bine fac semănăturilor de pe pâmânt, florilor din grădină, râurilor de munte, ba chiar și orașelor
prăfuite și arse de soarele verii.
Iată câtă treabă fac Pic-Pic și Pica-Pica, stropi lucitori de ploaie…
De bucurie că am auzit o poveste așa de interesantă, am vrut să-i sărut, dar… ce să vedeți, pe mâna
mea nu erau decât două urme mici de apă. Pic-Pic și Pica-Pica, iar pe geamul ud de ploaie începu să
joace o rază de soare. Trecuse deci ploaia și… cei doi musafiri or fi fost numai o părere...
SPIRIDUȘUL MINCINOS

A fost o dată un spiriduş care făcea numai necazuri.

Demult de tot, spiriduşii erau mult mai numeroşi decât acum şi erau împărţiţi pe zone. Existau
spiriduşi de pădure, spiriduşi de apă, spiriduşi jucăuşi, numai buni pentru Laponia, spiriduşi de nori,
înzestraţi cu puteri magice, spiriduşi de casă care aveau grijă de copiii trişti şi spiriduşi de pământ,
urâcioşi, dar foarte inventivi.
Nici un spiriduş nu se muta dintr-o zonă în alta. Fiecare avea treburile lui. Unul singur nu se ştia de
unde venise şi era pus pe şotii şi încerca să zăpăcească toată orânduială. Părea un spiriduş de pădure
foarte drăguţ, cu urechile lungi şi străvezii, cu părul blond şi lucios şi ochii albaştrii ca un râu de
munte. Avea însă o mare problemă: minţea de îngheţau apele. La propriu! De fiecare dată când
spiriduşul nostru spunea o minciună, râurile din apropierea pădurii îngheţau pe loc şi oamenii
rămâneau fără apă.
Toată lumea se ferea de spiriduşul mincinos pentru că la cel mai mic pas ar fi putut să audă o
minciună şi atunci ar fi murit de sete. Dacă, de exemplu, era soare afară şi te întâlneai cu spiriduşul
pe-o potecă, el ţi-ar fi zis imediat:
– N-ai o umbrelă? Că tare mai plouă şi mi-e frig de nu mai pot.
– Păi spiriduşule, e soare afară…
– Ba plouă!
Cum scotea minciuna cum îngheţau apele. Oamenii înnebuneau şi ameninţau că vor da foc la pădure
ca să scape de spiriduşul buclucaş. Spiriduşii de apă îngheţau o dată cu râurile şi piereau pe zi ce
trece din ce în ce mai mulţi.
O vulpe însetată s-a grăbit să-i ceară socoteală.
– De ce, spiriduşule, îţi baţi joc de noi aşa? Ne e sete de nu mai putem. Încetează cu minciunile!
– Eu nu mint niciodată, cumătră vulpe. Nu înţeleg la ce te referi.
– Nu mai minţi că o să îngheţe şi ultimul fir de apă şi o să mori şi tu de sete o dată cu noi ceilalţi.
– Nimeni nu moare de sete.
Şi asa şi ultimul firicel de apă s-a transformat în gheaţă. Ceva trebuia făcut altfel toţi oamenii, toate
animalele şi toţi spiriduşii din zonă urmau să piară.
Spiriduşul cel bătrân a convocat o adunare generală într-o scorbură mare şi uscată. Au fost invitaţi
toţi spiriduşii, mai puţin cel mincinos. Spiriduşii de pământ, cu corpurile lor pieloase şi maronii, cu
nasurile lungi şi găunoase au fost singurii care au putut veni cu o idee de salvare.
– Spiriduşul ăsta înfumurat trebuie să piară pe limba lui. Dacă s-ar îndrăgosti de o spiriduşă de apă n-
ar mai îndrăzni să mintă de frică să nu îşi îngheţe iubita.
– Dar toţi spiriduşii de apă au îngheţat, au strigat spiriduşii într-un cor.
– Nu e chiar aşa. De unde credeţi că bea prietenul nostru apă pe când noi ne stingem de sete? Mai
există un râu la marginea pădurii şi foarte mulţi spiriduşi de apă s-au refugiat acolo. Totul este să
convingem o spiriduşă să i se arate când mincinosul se apleacă să bea apă.
Zis şi făcut. Un spiriduş de pământ s-a furişat la marginea pădurii şi a convins-o pe cea mai frumoasă
spiriduşă de apă să intre în joc. Apoi toată pădurea s-a pus la pândă.
Mincinosul nu a întârziat să apară ţopăind la râu. Când s-a aplecat să ia o gură de apă, un chip
nemaipomenit de frumos s-a oglindit în valuri.
– Cine eşti tu?!
– Sunt o spiriduşă de apă. Dar tu cine eşti?
– Nu ştiam că există spiriduşi de apă. Eu… sunt şeful acestei păduri.
În clipa când spiriduşul a rostit această minciună, apa râului a început să îngheţe în jurul spiriduşei de
apă.
– Nu mai minţi, te rog! O să mă omori!
– Dar eu nu mint, spiriduşo…
Gheaţa se apropia din ce în ce mai mult de mijlocul bietei spiriduşe aşa că aceasta a început să plângă
sperând să îl înduioşeze.
– Chiar aşa de urâta crezi că sunt încât vrei să mă omori?
Spiriduşul nostru mincinos rămăsese înmărmurit. Nu suporta lacrimile şi în plus spiriduşa i se părea
cea mai frumoasă făptură pe care o văzuse vreodată.
– Nu eşti deloc urâtă! Eşti cea mai frumoasă spiriduşă de pe lumea asta.
Era primul adevăr pe care îl spunea de multă vreme. Apa începuse să se dezgheţe.
– De astăzi înainte nu am să mai spun nici o minciună!
Toată pădurea a strigat într-un cor: „Ura!”
– Numai dacă spiriduşa de apă se va căsători cu mine.
Toţi erau cu sufletul la gură. Viaţa lor depindea de răspunsul spiriduşei care se înroşise ca sfecla.
Mincinosul nu era deloc urât, i se părea chiar simpatic şi în plus nimeni nu-i mai spusese până atunci
că e cea mai frumoasă spiriduşă din lume.
– Accept!
– Uraaa!
Şi uite aşa a fost nuntă mare în pădure şi spiriduşul nostru nu a mai spus nici o minciună şi toate
apele au rămas neîngheţate.
Şi-am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus povestea mea.

POVESTEA IEPURAȘULUI PETER

de Beatrix Potter
Au fost odată ca niciodată 4 iepurași : Flopsy, Mopsy, Codița de Bumbac și Peter.
Ei trăiau împreună cu mama lor într-o vizuină, la adapostul unui copac mare.
Într-o bună zi, mama lor le explica regulile pe care ei trebuie să le respecte:
„Dragii mei, puteți să mergeți pe câmp sau pe potecă, dar nu vă duceți în gradina domnului
McGregor. Tatal vostru acolo și-a găsit sfârșitul.
Hai, fugiți la joacă și nu faceți prostii! Eu plec la brutărie.”
Iepuroaica și-a luat coșulețul și umbrela și a plecat către brutărie, să cumpere o pâine mare și 5 chifle.
Flopsy, Mops și Codița de Bumbac, care erau 3 iepurași foarte cuminți, au plecat pe potecă să
culeagă mure.
Însă Peter, care era obraznic din fire, s-a avântat fix în gradina domnului McGregor, unde s-a
strecurat pe sub gard.
La început a mâncat câteva frunze de salată și niste boabe de fasole, apoi a incercat niste ridichi.
Apoi, când simțea că i se cam apleacă, a plecat prin grădină în cautare de pătrunjel. Însă când îi era
lumea mai dragă a dat nas în nas cu domnul McGregor.
Domnul McGregor era în genunchi, planta varza, iar când l-a văzut pe Peter a sărit ca ars și a început
sa-l alerge prin grădină amenințându-l cu grebla și strigand „HOȚUL!” după el.
Peter era îngrozit! A traversat toata gradina haotic, căci nu mai știa cum să se întoarcă la poartă. Și-a
pierdut un pantof prin varză, iar altul prin cartofi.
După ce și-a pierdut pantofii, Peter a început să alerge pe toate cele 4 labuțe și poate chiar ar fi
scăpat, dacă unul din nasturii de la jacheta sa albastră nu s-ar fi prins într-o plasă care susținea
murele.
Văzând în ce încurcătură a intrat, Peter a început să plângă tare. Din fericire, niște rândunici
prietenoase l-au auzit și au venit în ajutorul lui, încurajându-l să iasă din plasa în care era prins.
Domnul McGregor tocmai ieșise din casă cu o plasă, cu care avea de gand să îl prindă pe Peter. În
ultima clipă însă, Peter s-a descheiat la jachetă și a lăsat-o în urmă, fugind cât îl țineau picioarele.
A reușit să se adăpostească în magazia de unelte, într-un butoi cu apă. Ar fi fost o ascunzătoare bună,
dacă apa n-ar fi fost așa rece.
Domnul McGregor a început să-l caute prin magazie și, văzând că nu-l găsește, era cât pe ce să se
dea bătut.
Din senin însă, Peter strănută și se dă de gol. Văzând că i-a dat de știre domnului McGregor că e încă
acolo, Peter a sărit pe geam, deranjând 3 plante în calea lui.
McGregor s-a dat bătut și nu l-a mai alergat, intorcandu-se la treaba sa.
Peter, care era tare ud și habar n-avea în ce direcție s-o apuce, a început sa meargă agale, lipa-lipa.
A stat și a contemplat, gândind pe unde ar putea să scape. A incercat sa traverseze iar grădina, însă pe
cât încerca, pe-atat era mai nedumerit.
Se întorcea în magazia de unelte, când, dintr-o data aude zgomotul scartait al unei porți S-a cocoțat
pe un butoi și s-a uitat pe un gemuleț: poarta era extrem de aproape, însă în calea lui era domnul
McGregor, care aduna buruiana de lângă ceapă, cu spatele la Peter. Fix in fața lui era și poarta.
Iepurașul Peter s-a dat cu grija jos de pe butoi și a început să fugă cât a putut de repede, pe de-a
dreptul. Domnul McGregor l-a zărit, însă lui Peter nici că-i mai păsa. S-a strecurat pe sub poarta și în
sfârșit era în siguranță, în pădurea de lângă grădină.
Peter nu s-a oprit din alergat până cand a ajuns acasă, la scorbura din copac. Era atat de obosit, că s-a
întins imediat pe podeaua de nisip.
Mama lui era ocupată cu gatitul, însă s-a întrebat oare ce s-a întâmplat cu hainele lui Peter. Era deja a
doua jacheta și a doua pereche de pantofi pe care Peter le pierduse în doua saptamani.
Îmi pare rău să vă spun că Peter nu s-a simțit prea grozav în acea seară.
Mama lui l-a băgat direct în pat, cu puțin ceai de mușețel : „O lingură, înainte de culcare”.
Însă Flopsy, Mopsy și Codița de Bumbac au primit pâine, laptic și mure la cină.

POVESTEA UNUI BĂIEȚEL DE 6 ANI

Un băieţel de 6 ani şi sora lui mai mică au intrat într-un magazin de jucării. Fetiţa s-a oprit în faţă
unui raft şi admira o păpuşă de acolo.
Vrei ceva de acolo?, a întrebat-o fratele său, iar fetiţa i-a arătat păpuşa ce o fascinase. Băiatul a luat
păpuşa din vitrină şi i-a dat-o surioarei sale.
Vânzătorul care a urmărit întreaga scenă era amuzat de comportamentul matur al băiatului.
Băieţelul s-a îndreptat apoi de vânzător şi îl întreabă: Cât costă păpuşa?
Vânzătorul care văzuse multe la viaţa lui l-a întrebat pe băiețel cu multă afecţiune: Cât poţi să dai pe
ea?
Băieţelul a început să scoată din buzunarul său nişte scoici pe care le culesese de pe malul mării şi i
le-a dat vânzătorului. Vânzătorul a luat scoicile şi a început să le numere ca şi cum ar fi numărat bani.
Apoi s-a uitat la băieţel. Băiatul a întrebat îngrijorat: e prea puţin?
Vânzătorul îi spune: Nu, nu… sunt mai multe decât costă păpuşa. Aşadar îţi dau înapoi ce e în plus.
Spunând asta, vânzătorul a păstrat doar 4 scoici şi i le-a dat înapoi pe celelalte.
Fericit, băiatul şi-a băgat scoicile în buzunar şi a plecat împreună cu sora lui.
Un angajat al magazinului care asistase la scenă îi spune vânzătorului: Deci, i-ai dat păpuşa pentru 4
scoici?
Vânzătorul îi spune zâmbind: Vezi tu, pentru noi sunt nişte scoici banale. Dar pentru acest băiat,
scoicile sunt foarte preţioase. La vârsta lui el nu ştie ce sunt banii, dar când va creşte cu siguranţă va
înţelege. Şi când îşi va aminti că odată a cumpărat o păpuşă cu scoici în loc de bani, îşi va aminti şi
de mine şi se va gândi că lumea este plină de oameni buni. Asta îl va motiva să aibă o atitudine
pozitivă şi va fi motivat să facă bine.
Emoţia pe care o transmiți în lume se va răspândi. Dacă faci bine, binele se va răspândi. Dacă faci
rău, tot ce e negativ se va răspândi.

GRĂDINA FERMECATĂ
de Floarea Cărbune
Dragii mei, vă voi povesti despre o grădină mai puţin obişnuită, în care doar copiii pot pătrunde.
Pe aleile ei, presărate cu nisip fin şi mărgăritare sclipitoare, păşesc îngerii. Fiecare tufiş este un
mister, o lume aparte se ascunde printre crengi şi frunze, în scorburile bătrânilor copaci. Sunt flori
peste tot: trandafiri, iasomie, crini, margarete, călţunaşi în cascade multicolore, ce se întind chiar şi
pe gard. Fiecare floare este o poezie, o odă a frumuseţii închinate vieţii. Lăudată fie mama Natură!
Cascade din bulgăraşi de gheaţă şi petunii în toate culorile, nemţişori şi crăiţe, toate îşi etalează
frumuseţea delicată, dăruind cu generozitate parfumul lor, cavalerului Vânt, ce-l poartă pe aripă până
dincolo de zări.
Dar cine se furişează după tufişul de iasomie? E o zână! Am zărit-o jucându-se cu un fluturaş.
Frumoasă şi delicată, zâna se ascunde de mine, copilul curios, ce vrea să se joace cu ea. Uimită, am
strigat-o pe bunica, dar până să vină, zâna a şi dispărut…
- De ce a plecat aşa repede, o întreb pe bunica?!
- Pentru că ai făcut gălăgie. Zânele iubesc liniştea. Altădată să nu mai strigi!
Florile din grădina bunicii sunt prietenii mei de joacă, pe care am învăţat să-i ocrotesc şi să-i îngrijesc
cu drag.
Într-o zi, bătrâna iasomie mi-a povestit că florile sunt fiinţe vii, create de Dumnezeu pentru a
înfrumuseţa natura şi a mângâia inimile oamenilor, alungându-le boala şi tristeţea din suflet. Apoi, a
mai adăugat: le poţi cultiva în faţa casei sau în jardiniere şi ghivece, dar şi în grădinile sufletului
tău...Existenţa lor e scurtă, dar dăruirea le este totală şi nu reţin nimic pentru ele.
Copile drag, poţi să le admiri, să le mângâi şi să le miroşi, dar lasă-le acolo unde sunt. De ce să le
scurtezi viaţa, rupându-le? Florile sunt efemere. Viaţa lor este la fel ca şi a atâtor alte fiinţe ce se
nasc, apoi se reîntorc de unde au venit. Acesta este ciclul natural al vieţii! mi-a şoptit, confidenţial,
tufa de iasomie.
Le poţi păstra frumuseţea culorilor şi gingăşia petalelor, pictându-le, a mai adăugat ea.
Astfel, chiar şi iarna, când plapuma de nea acoperă pământul, iar florile vor fi adormit de mult,
tablourile pictate îţi vor încânta privirea şi încălzi sufletul. De azi înainte, când mai vii în grădină, ai
grijă pe unde calci. În iarbă sunt zeci de vietăţi, atât de mici, încât arareori le vei observa de la
distanţă.
- Vai, ce faci? De ce m-ai atins?! a exclamat o lăcrimioară.
- Vreau să te mângâi, te iubesc!
- Mulţumesc, dar ai grijă. În clopoţelul pe care l-ai atins…doarme o zână. E obosită, a lucrat toată
noaptea. Bagheta ei magică a înmiresmat florile din grădină cu cele mai gingaşe, exotice şi suave
parfumuri. E o muncă istovitoare, să ştii. Priveşte-o, e atât de gingaşă!
Am privit cu atenţie cupa florii, şi am văzut ceva încântător. Era o zână-fetiţă care dormea. Avea
părul bălai, obrajii catifelaţi, guriţa roşie ca cireaşa, iar rochiţa îi era albă şi fină. Abia se distingea de
petalele florii. Respiraţia îi era parfumată şi, ştiţi...zâmbea în somn ca un prunc.
De atunci, grădina a devenit tărâmul magic unde mă jucam cu zânele-copii. Atâtea zile luminoase,
dulci şi parfumate, am petrecut aici. Fiecare colţ al ei era o enigmă, pe care îmi dădeam silinţa să o
descopăr. Uneori, ascultam uguitul turturelelor ce-şi aveau cuibul în ulmul sădit de bunica în fundul
grădinii. Alteori, urmăream în tăcere, foşnetul mătăsos al fluturilor, ce zburau spre florile încărcate
de dulceaţă şi miresme. Altădată, seara, sub mărul din grădină, mă delecta cântecul sublim al unei
păsări necunoscute. Erau clipe când, pe furiş, ascultam dialogul salcâmilor cu ramuri aplecate sub
povara ciorchinelor de flori albe, prin care alergau grăbite albinele.
Noaptea, înainte de culcare, auzeam şoapta ierbii, ce se unduia lin la adierea vântului ştrengar.
Închizând ochii, mă lăsam învăluită de parfumul suav al florilor, de clinchetul clopoţeilor încărcaţi de
rouă şi de lumina blândă a stelelor...
Acum e vară! Soarele sprinten sărută florile împodobite cu perle strălucitoare. Privesc fascinată
bobul de rouă, din corola unui crin, în care se răsfrânge o rază jucăuşă. Şi, printr-o minune parcă,
bobul de rouă a devenit curcubeu irizat cu sclipiri de diamant. Păşesc desculţă pe iarba mătăsoasă şi
umedă. Aerul vibrează de emoţii şi frumuseţi sublime. Grădina revine la viaţă, se simte parfumul
dulce-suav al iasomiei.
M-am trezit în zori, pentru a vedea zânele ce dorm în potirele florilor, pe pătuţuri de petale catifelate.
O lume neştiută dăinuie în grădina bunicii, o lume frumoasă, tainică ce mă cheamă şi mă vrăjeşte cu
splendorile ei.
Mă simt atât de bine aici, încât mă contopesc cu visele frumoase, cu clipele fermecate de mirajul şi
parfumul florilor, dizolvându-mă în atmosfera dimprejur.
Sunt fluture, şi floare şi parfum, sunt apă şi pământ, sunt cer şi pulbere de stele…Mă vede cineva?!
Mă aude…?!

Ceea ce am învăţat în copilărie, mai ţin minte şi azi, când eu însămi sunt bunică : sunt atentă pe unde
calc, respect şi admir în tăcere natura, pentru a nu-i tulbura armonia. Sănătatea naturii este şi
sănătatea noastră, copii!

MARIA, FETIȚA CARE A ÎNVĂȚAT SĂ DĂRUIASCĂ

de Rodica Pușcașu
Maria îşi aranja păpuşile. Avea atât de multe, încât nu mai încăpeau în dulapul cu jucării. Le iubea pe
toate la fel de mult şi nu ar fi renunţat la nici una, pentru nimic in lume.
Bunica îi cosea rochiţe şi Maria le îmbrăca în fiecare zi cu altceva, apoi le pieptăna frumos şi le
aranja. Fetiţa locuia lângă magazinul de jucării, iar când apărea o nouă păpuşă în vitrină, aceasta
striga:
- Bunico, vino să vezi! O papuşică nouă!
Atunci bunica îşi lua nepoţica de mână şi travesau strada, până la magazinul de jucării, de unde,
neapărat cumpărau papuşica. Acasă, Maria o studia, îi dădea un nume, apoi îi făcea loc printre
celelalte.
Într-o seară, bunica fu vizitată de o rudă îndepărtată, o femeie săracă ce venise cu fetiţa ei, în speranţa
că bunica o va ajuta cu câte ceva de mâncare şi nişte hăinuţe pentru fetiţă. Se apropia iarna, iar fetiţa
aceea sărmană nu avea nici o hăinuţă groasă.
Bunica, un suflet cald și milos, a pregătit imediat două sacoşe mari: una cu de-ale gurii şi una cu nişte
hăinuţe pe care Maria nu le mai purta.
Maria ieşi din cameră şi lăsă uşa deschisă. Simona, fetiţa sărmană, făcu ochii mari când văzu aşa de
multe păpuşi. Ce mult şi-ar fi dorit să aibă şi ea una!
- Nici să nu te gândeşti! îi spuse Maria, trântind uşa camerei.
- Dar... nu... nu mă gândeam să-ţi cer... vorbi Simona ruşinată, cu ochii în pământ.
În noaptea aceea, Simona adormi plângând, ascunzându-şi lacrimile de mama sa, ca să nu o facă şi pe
acesta să sufere şi nu îi povesti nimic din cele întâmplate acasă la Maria.
Maria se culcă mulţumită că toată colecţia ei de păpuşi era la locul ei, fără să îi pese de suferinţa
Simonei.
....................
Din castelul de cleștar, Zâna Papuşilor o văzu pe Simona plângând şi se întristă foarte tare.
- Nu înţeleg... ar fi putut să îi dea sărmanei fete o păpuşică!
Se sfătui cu celelalte zâne ce să facă, apoi porni către Pământ, în caleaşcă. Ajunsă în camera Mariei,
Zâna Păpuşilor şopti încet, ca să n-o trezească pe fetiţă:
- Fetelor, sunteţi gata pentru o plimbare la castel?
Papuşile săriră în sus de bucurie şi de îndată se urcară în caleaşca zânei. În dulap, în locul unde
fuseseră păpuşile, zâna lăsă un bilet, pe care scria:
" Îmi place cum îmi îngrijeşti păpușile, dar nu ştii să faci fapte bune! Nu ştii ce înseamnă să ajuţi şi să
îi înţelegi pe ceilalţi! Vei primi păpuşile înapoi, atunci când inima ta va fi deschisă!"
Dimineaţa, când îşi văzu rafturile goale, Maria se puse pe un plâns jalnic:
- Bunico! Vino să vezi! Mi-au dispărut toate papuşile!!!!
- Ei, draga mea... vorbi bunica încet... înseamnă că ai făcut o faptă rea... ia vezi ce scrie pe biletul
acela!
Împreună citiră biletul, apoi bunica îi vorbi copilei:
- Draga mea, se pare că nu ţi-a fost milă deloc de fetiţa aceea... vezi tu, există copii în lumea aceasta
care nu au unde sa locuiască, nu au ce să mănânce, alţii care nu-şi cunosc părinţii, bunicii... există
copii care nu au nici măcar o jucărie. Va trebui să înveţi să fii bună, să înveţi să dăruieşti din suflet..
După ce o ascultă, Maria izbucni din nou în plâns.
- Ai dreptate, bunico, am fost rea cu Simona, dacă ai fi văzut cu câtă dragoste se uita la papuşile
mele, iar eu i-am trântit uşa şi nici măcar nu am lăsat-o să le privească îndeaproape. Îmi pare aşa de
rau...
În vitrina magazinului de jucării, vânzătoarea tocmai aşeză o păpuşă nouă.
- Uite, bunico, te rog, putem să o cumpărăm pentru Simona?
Bunica acceptă imediat; au cumpărat păpuşa şi au mers acasă la Simona, căreia i s-au umplut obrajii
de lacrimi când a văzut o păpuşică aşa de frumoasă, prima ei papuşă!
Când Maria a revenit acasă, rafturile erau din nou pline cu păpuşile ei, îmbrăcate în rochii
strălucitoare, de prinţese.
De atunci, Maria şi Simona au devenit cele mai bune prietene, iar de sărbatori, ele se întâlnesc şi
pregătesc cadouri cu jucării şi mâncare, pentru copiii sărmani.
Bunica zâmbește şi acum, mulţumită că şi-a învăţat nepoţica să dăruiască

PRINȚESA BUJOR
de Yael Sofer
Departe, peste mări și țări, trăia un rege și o regină, care aveau o singură fiică. Numele ei era Bujor –
Prințesa Bujor. Avea ochii albaștri și cel mai frumos păr roșu, plin de bucle. Oamenii din țară îi
iubeau foarte mult pe rege și regină, și mai ales, o iubeau pe Prințesa Bujor.
Într-o zi, Bujor s-a îmbolnăvit de o boală misterioasă. Regele și regina au chemat imediat la palat
doctorul care i-a prescris un mic tratament, cimbru și usturoi, amestecat cu miere, muștar, calendula
și coajă de ceapă; gătite cu hrișcă și flori de șofran de trei ori pe zi.
Acest remediu încercat de medic, nu a ajutat. Deci, regele și regina au chemat toți doctorii și
vrăjitorii din regat să dea o rețetă pentru vindecarea Prințesei Bujor.
Unul a recomandat dușuri reci!.
Al doilea a spus: numai legume și fructe.
Și al treilea a anunțat: doar terci de ovăz și dușuri fierbinți și să stea în cap o dată pe zi.
Dar nici una dintre aceste metode nu a ajutat. Bujor a rămas în continuare, foarte bolnavă; era din ce
în ce mai slabă, întinsă în pat, iar ochii ei albaștri rămâneau mereu închiși.
Regele a trimis după un învățat, despre care auzise că vindecă boli misterioase și care trăia în regatul
din apropiere.
Învățatul a sosit. El părea foarte serios, cu o barbă albă, și purtand o veche servietă neagră. A privit-o
pe Bujor și i-a luat pulsul.
„Bujor suferă de tristețe”, a declarat el. „Pentru a o face fericită este nevoie de un remediu special.
Trebuie să-i oferim Prințesei Bujor, cea mai frumoasă melodie din lume.”
Apoi, și-a închis servieta și a plecat.
Imediat, regele și regina au trimis un sol călare, care să umble în întreaga țară și să anunțe: „Atenție!
Atenție! Prințesa Bujor are nevoie de Cea mai frumoasă melodie din lume. Cine va aduce cea mai
frumoasă melodie din lume, o va primi pe Prințesă, de soție!”
În aceeași zi, au venit din întreg regatul,mulți muzicieni cu diferite instrumente și s-au prezentat la
palat în fata comisiei de judecată.
„Sa6 fie liniște perfectă în curtea palatului și peste tot în regat, ca Bujor să auda melodia”, au spus
regele și regina.
„Vom merge în vârful picioarelor”, au spus servitorii.
„Vom folosi limbajul semnelor pentru a spune oamenilor ceea ce avem de vânzare ”, au semnalat
comercianții la piață.
„Vom vorbi în șoaptă și nu ne vom certa”, și-au spus copiii, încetișor, unii altora.
În ziua următoare, porțile palatului au fost deschise și servitorii au condus, la un moment dat, cu
atenție, muzicienii, spre camera lui Bujor.
Primul a intrat un violonist cu o vioara în mână. „Eu o voi vindeca pe Bujor cu o melodie pentru
vioară, pentru că este cel mai nobil instrument dintre toate instrumentele muzicale”, a anunțat
violonistul. El și-a luat arcușul și a interpretat o melodie frumoasă, pe corzile viorii. Bujor a rămas
nemișcată în pat.
„Tu nu ai avut succes, domnule Fiddler, domnule scripcar”, a spus medicul palatului, iar violonistul a
plecat dezamăgit.
Imediat după el, a intrat în cameră un flautist. „Eu o voi vindeca pe Bujor, pentru că sunetul de flaut
este la fel de clar și de proaspăt, ca aerul de munte”, a explicat el. A cântat o melodie la flaut,
sunetele zburau afară, pe fereastră, în curte și toata lumea din palat asculta cu respirația oprită, dulcea
melodie. Dar Bujor continua să rămână culcată.
„Flautul nu ajuta!” A anunțat medicul, și din păcate, flautistul a revenit la comisia de judecată.
Apoi, patru servitori au adus în cameră un pian și în urma lui a intrat pianistul. „Eu o voi vindeca pe
Bujor”, a anunțat el, cu încredere, pentru că melodia mea este cea mai interesantă. El a cântat pe
clape albe și negre, cu atâta sensibilitate, că sunetele zburau afară, pe fereastra, ajungeau în curte și în
stradă. Într-adevăr, toți locuitorii regatului erau foarte încântați.
Dar, regina care ședea alături de Prințesă, a spus: „Trebuie să vă opriți pentru că observ că Bujor
plânge!”
Pianistul a plecat repede, cu toți cei patru servitori și pianul.
Deodată, un tânăr înalt, a intrat în cameră, îmbrăcat într-o haină neagră, tare interesantă. Dar mai
ciudat a fost că avea mâinile goale; nu ținea în ele nici un instrument.
„Cine ești tu?” A întrebat regele.
„Sunt un dirijor, Excelență. Și știu ce melodie o va vindeca pe Prințesă ”, a răspuns acesta zâmbind,
regelui.
„Dar ce folosești tu ca să interpretezi muzica?”, a întrebat regele.
„Daca vrei să mă lași să ies afară din sala pentru un moment, voi reveni cu cea mai frumoasă melodie
din lume”, a răspuns dirijorul. Regele, care acceptase deja oricare dintre celelalte soluții, i-a permis
să iasă . „Bine, du-te și întoarce-te repede, pentru că se pare că starea lui Bujor devine tot mai rea.”
După nici un minut, dirijorul se întoarse. Au venit cu el violonistul, flautistul, pianistul și pianul.
Toată lumea stătea înmarmurită. „Aceștia sunt muzicienii pe care i-ai adus?” a strigat regele. Acum,
regele își pierduse răbdarea și medicul făcu repede semn dirijorului să plece.
„Doar o clipă ”, a spus dirijorul. „Știu ce s-a întâmplat în camera asta și de aceea sunt aici. Înălțimea
Voastră, trebuie să o salvam pe Prințesa Bujor!”.
Deodata, regina a spus: „Lasă-l să încerce ”. Și regele fu de acord.
Tânărul dirijor i-a reunit pe muzicieni, a șoptit ceva și a așteptat. Când s-a făcut liniște absolută în
regat, dirijorul a ridicat mâinile și toți muzicienii au început să cânte împreună o melodie clara și
frumoasă; moale și cursivă, puternică și emoționantă, o melodie care avea și transmitea de toate o
melodie perfectă. Dirijorul continua să le facă diferite semne cu mâinile, să dirijeze și toți muzicienii
îl urmau. Până când, un nou și minunat sunet se auzi: „La la la la la” Bujor deschise ochii, se ridică
brusc și începu să cânte împreună cu ei. În acel moment, s-a auzit cea mai frumoasă melodie din
lume!
Învățatul din țara vecină avusese dreptate într-adevăr, prințesa Bujor era vindecată.
Regele și regina l-au invitat pe tânărul dirijor să trăiască în palat, iar pe muzicieni i-au angajat
permanent în orchestra Regelui.
Într-o zi, Bujor i-a șoptit mamei sale: „Cu toate că el poarta o haină ciudată, dirijorul este înțelept,
frumos și foarte talentat; aș vrea să mă mărit cu el”
Așa că, după șapte zile, o nuntă mare s-a făcut la Palat și toți locuitorii din Regat au fost invitați!
„Există ceva, ce nu înțeleg ”, a spus regele dirijorului.
„Care a fost secretul pe care l-ai șoptit la urechile muzicienilor în ziua când Bujor s-a vindecat?
Dirijorul a zâmbit: „Secretul e foarte simplu” a spus el. „Le-am spus că, în loc să cânte separat, să
cântăm, toți, împreună, în armonie, ca un singur OM.
Aceasta parabolă minunată ne arată că pentru a-și vindeca corpul și sufletul, omul trebuie să aduca în
armonie mintea și sufletul. Când ești în armonie cu tine și cu tot ce te înconjoară, nimic nu te poate
atinge. Abia atunci devii dirijorul vieții tale, abia atunci tu poți decide ce melodie vei cânta. Altfel,
vei fi doar un doar un dop de plută, pe valurile vieții, în mijlocul furtunii.

VULPIȘOARA
de F. Sahling

Vulpişoara era copila cea mai mică a vulpii şi între fraţii ei era cea mai răsfăţată, fiindcă era isteaţă şi
îndrăzneaţă.
Într-o bună zi, mama vulpe îşi chema puii şi le spuse:
– Azi vă iau cu mine la vânătoare, ca să vă învăţ cum să vă furişaţi pe lângă animalul ce vreţi să-l
prindeţi!
Vulpişoara zise grozăvindu-se:
– Mă pricep de pe acum la treaba asta. Deseară ma duc să vânez şi aşteptăţi-vă la o masă
îmbelşugată!
Mama îi spuse că se cam laudă şi o avertiză asupra pericolelor.
Vulpişoara porni prin pădure cântând.
Pe drum se întâlni cu un viezure, care o întrebă:
– Unde te duci aşa singură, fără fraţii şi părinţii tăi?
– Mă duc să vânez, fiindcă le-am promis celor de acasă o masă pe cinste!
– Noroc bun, mititico! Însă un vânător bun trebuie să fie tăcut, altfel goneşte vânatul!
Apoi vulpişoara îşi continuă drumul în linişte.
Tot hoinărind prin pădure se gândi: “ Ce-ar fi dacă am mânca deseară friptură de iepure ? Am să
prind un iepuraş.Uite acolo unul care se joacă în faţa vizuinii lui.”
Se apropie pe furiş,dar, vai, o frunză foşni, şi iepuraşul fugi în vizuină.
Vulpişoara rămase la pândă şi-l văzu pe iepuraş scoţând capul din altă gaură. Până să ajungă la el,
iepuraşul se ascunse în alt loc şi începu să se joace de-a v-aţi ascunselea cu Vulpişoara, până când
aceasta se plictisi.
-Doar nu trebuie neapărat să mănânce friptură de iepure deseară. E bună şi cea de pui! îşi zise vulpiţa
şi fugi mai departe.
Ajunse repede la o gospodărie ţărănească, de unde avea să-şi aleagă cel mai frumos pui.
Într-adevăr, puişorii se plimbau prin ogradă, unul mai frumos ca altul. Dar înainte ca Vulpişoara să
poată înşfăca vreunul, cocoşul o zări şi începu să trâmbiţeze de zor. Auzi şi dulăul şi porni în
urmărirea ei. Abia reuşi să scape de colţii câinelui.
“Ei, se pare că nici de friptură de pui nu-i rost astăzi! Lasă că am să găsesc altceva. Dar oare pe
pajiste ce se zăreşte?”
Vulpişoara sări în sus de bucurie când văzu o capră cu iedul ei. Se şi vedea ducând acasă un ditamai
iedul!
Se apropie cu pas tiptil. Când ajunse în apropiere, mama capră se repezi şi o izbi cu coarnele, de o
zbură prin aer ca pe un fulg.
Sărmana Vulpişoară zăcu multă vreme la pământ, încât îi pieri pofta de iezi.
Apoi alergă la vale spre gârlă. Nici friptura de raţă nu era de dispreţuit. Dar ia raţele de unde nu-s!
Înotau în mijlocul râului.
“Apropiaţi-vă de mal, drăguţelor!”, le strigă ea linguşitor. Dar mama-raţă era înţeleaptă şi nu se lăsă
ademenită.
“Vino tu la noi aici în apă! Nu vrei să faci o baie?”
Vulpişoara încercă apa cu lăbuţa , dar era mult prea rece, aşa că rămase pe uscat!
“E drept că o friptură de raţă ar fi fost foarte bună, dar n-a fost să fie! Voi găsi altceva!”
Vulpişoara porni în căutarea unei alte prăzi!
Poate chiar o să apuce o veveriţă! Văzu una tăindu-i calea. Vulpişoara o zbughi după ea! Pe când era
gata-gata s-o prindă, veveriţa sări în copacul vecin, strigându-i: “ Prinde-mă dacă poţi!”
Vulpişoara nu putea să se caţăre în copac, aşa că rămase din nou supărată.
Văzu un şoricel fugind.
“Tot e bine şi atât, decât nimic!” îşi zise Vulpişoara şi porni după şoarece.
Însă Ronţ-Ronţ se strecură repede în gaură.
În goana sa disperată, puiul de vulpe intră cu piciorul într-un viespar.
Viespile roiau în jurul Vulpişoarei, iar una mai furioasă i se aşeză pe nas şi o înţepă.
Biata de ea, nu mai putea de durere!
Sătulă de alergătură, o-ntinse drept spre casă.
-Vai, mamă, m-a înţepat o viespe rea şi mă doare îngrozitor!
Mama vulpe îşi mângâie puiul, dar în cele din urmă tot nu se putu opri să-l întrebe:
-Ei, ce bunătăţi ne-ai adus pentru cină?
ARICIUL NECĂJIT
de Luiza Oana Grosu
La marginea unui sat sărăcăcios, într-o pădure deasă de foioase şi conifere amestecate, trăiau o
mulţime de păsări şi animale sălbatice. Fiecare avea căsuţa lui şi cu toţii trăiau într-o bună înţelegere.
Hăinuţele lor însă erau rupte şi ponosite şi aceasta se datora faptului că ariciul, croitorul pădurii,
îmbătrânise, vederea îi slăbise şi nu mai avea cine să le coasă şi să le peticească , atunci când se
agăţau în vreun ghimpe sau când vreun obraznic de scaiete se încăpăţâna să se desprindă fără cele
câteva fire de blană de care se alipise.
Ariciul îşi ducea zilele de unul singur, în scorbura unui copac bătrân şi atât de uscat încât te minunai
cum de-l mai ţin rădăcinile să nu îmbrăţişeze pământul cu braţele sale noduroase.
Cum Dumnezeu nu binevoise a-l binecuvânta cu o soţie sau cu urmaşi, familia lui fuseseră
vieţuitoarele pădurii şi niciodată nu stătuse pe gânduri când vreuna îl rugase să o ajute. Când un ac se
rupea, el smulgea altul pentru a-l înlocui. Şi rând pe rând, acele se rupseseră, astfel încât acum, la
bătrâneţe, spinarea lui era toată o rană ce amintea de locul unde odinioară ariciul îşi ţinuse ustensilele
de cusut. O dată cu ruperea celui din urmă ac, nimeni nu îşi mai făcuse apariţia la uşa lui.
După zile şi nopţi de frământare în căutarea unei soluţii privind starea de degradare vestimentară,
bufniţa se hotărî să convoace o adunare a animalelor privind problema în cauză. Chemă la ea
ciocârliile ce-şi aveau cuibul într-un copac vecin şi le rugă să zboare prin toată pădurea şi să dea de
ştire tuturor prin cântecul lor că trebuie să vină degrabă în poiana cea mare.
Când toate animalele ajunseră la locul de întâlnire, bufniţa îi privi de pe creanga pe care stătea şi le
spuse, clătinând din cap cu tristeţe:
- Dragii mei, cred că bănuiţi de ce v-am chemat. Avem o problemă şi trebuie să căutăm o cale de
rezolvare. Ştiţi cu toţii că ani de-a rândul croitorul a avut grijă de veştmintele noastre. De când a
îmbătrânit, nu s-a găsit un altul care să îi ia locul. Uitaţi-vă în ce hal am ajuns! Păsărilor le cad
penele, blănurile animalelor sunt pline de scaieţi sau distruse complet în unele locuri. Trebuie
neapărat să facem ceva pentru a îndrepta situaţia.
Animalele dădeau din cap aprobator:
- Ai dreptate, bufniţă! Dar ce să facem? Nimeni nu ştie să coasă. Unde să găsim pe cineva la fel de
priceput ca ariciul?
- Ar trebui să ne fie ruşine că l-am uitat când nu ne-a mai fost de nici un folos. Cred că ar fi bine să
începem prin a-l ajuta pe arici.
- Dar cum să-l ajutăm? se întrebau animalele. De unde să găsim noi ace şi aţă? se frământau ele în
căutarea unui răspuns.
Şi pe măsură ce discuţia devenea mai aprinsă, ideile veneau singure şi puse cap la cap, dădură naştere
unui adevărat plan. Planul o dată întocmit, animalele s-au organizat şi şi-au împărţit sarcinile.
Astfel, ursul a săpat cu labele sale puternice o scorbură mică în trunchiul unui fag destul de tânăr ca
să mai reziste încă multă vreme.
Lupul a adunat câteva lemnişoare pe care ciocănitoarea le-a sculptat cu ciocul şi le-a făcut găuri. Ba a
furat chiar şi nişte cuie din gardurile sătenilor. În bucăţile de lemn cerbul a bătut cuiele cu vârfurile
coarnelor, transformându-le în mici obiecte de mobilier: o măsuţă, două scaunele şi un pătuţ cu tăblie
rotundă.
Păsările au cules puf de pe crengile plopilor şi de la păpădii. Un motan pricăjit, aciuat în codru după
ce stăpânul său îl alungase de acasă, a tors puful cules de la plopi şi de la păpădii de către păsări,
transformându-l în gheme de aţă.
Veveriţele au adunat ace de pin, pe care mai apoi le-au ataşat veştmântului ţesut de păianjeni din
ghemele toarse de motan. Au împrumutat şi fire lucioase de la viermii de mătase, pentru ca ţesătura
să fie mai rezistentă.
Iepurii au făcut provizii de mâncare pe care le-au aşezat stivă în noua căsuţă.
Cuprinse de un sentiment de solidaritate, deşi ele nu apelaseră la arici din motive lesne de înţeles şi
anume că ele nu aveau blană sau pene, insectele s-au implicat şi pe locul arat de mistreţ cu râtul în
jurul copacului, au împrăştiat seminţe furate florilor sau plantelor comestibile.
Chiar şi vulpea a dat o mână de ajutor. Astfel, ea s-a furişat în sat şi a furat ochelarii pe care
învăţătorul îi uitase într-o carte, sub umbrarul din grădină.
Şi când totul a fost gata, toţi au pornit cu mic cu mare spre copacul cel bătrân şi uscat în care locuia
dragul lor croitor.
Ce s-a mai bucurat ariciul pentru surpriza pe care i-o făcuseră cei pe care îi ajutase toată tinereţea lui!
Şi cât de minunată i se părea noua lui locuinţă! Ce să mai vorbim de mantia cea arătoasă care
acoperea acum urmele rănilor de pe trupul lui uscat şi gârbovit de bătrâneţe.
Şi drept răsplată şi mulţumire, el a luat câţiva ucenici pe care i-a învăţat tot ceea ce ştia. Şi blănurile
animalelor erau iarăşi îngrijite şi curate şi străluceau ca în vremurile bune…

FELICIA ȘI LUNA

Luna era foarte palidă, părea că se micșorează și era tristă.

Felicia a descoperit-o într-o zi, din întâmplare.
- Ce o fi cu ea?, se intreba fetița, mirată.
Din acel moment, o privea în fiecare seară și spera să o vadă cum apare la fel de frumoasă și
vie ca totdeauna.
- De ce este Luna palidă și se face mai mică?, a întrebat-o Felicia pe mama ei într-o noapte.
Oare nu este fericită?
Mama Feliciei a privit cerul și a răspuns:
- Luna trece prin diferite faze. Acum este în al patrulea patrar și de aceea se vede tot mai
mică. Peste un timp își va recupera culoarea și va straluci din nou, plină.
Dar Felicia privea în continuare îngrijorată cerul, simțind că ceva nu era in regulă.
Au trecut zilele și Luna a dispărut de pe cer ca prin magie.
- Mamă, mamă! Luna a dispărut!, a strigat Felicia, speriată. Mama ei a liniștit-o:
- Felicia, nu te îngrijora. Luna este în faza de Lună nouă, de aceea nu este vizibilă. În curând
va aparea din nou strălucitoare pe cer. Dar, în ciuda cuvintelor mamei sale, Felicia se gândea
în continuare că se întâmpla ceva ciudat cu Luna.
A trecut o săptămână, iar Luna nu începea sa crească, spre îngrijorarea fetiței.
- Mama, Luna nu se întoarce, a spus Felicia, aproape să izbucnească în plâns.
Mama sa a privit cerul și, efectiv, Luna, care trebuia să fie în faza de creștere, nu creștea și
abia se distingea pe cer.
Mama și fiica priveau cerul în fiecare noapte, în întuneric complet, și sperau că Luna va
reapărea.
Într-o noapte, Felicia stătea la fereastra dormitorului său și a început să cânte un cântecel și i
s-a părut că Luna a avut o scurtă licărire.
A doua zi, Felicia le-a povestit prietenilor ce se întâmpla și toți au început să cânte împreună
o melodie frumoasă când a început să se întunece.
În acea noapte Luna a licărit de mai multe ori, mai puternic decât în seara dinainte. Văzând
că Luna părea să revină la viață datorită cântecelor lor, Felicia și prietenii ei au decis să
formeze un cor împreună cu toți copiii din cartier.
Noapte după noapte, copiii, unii cu chitări, viori, tamburine, flauturi și tot felul de
instrumente muzicale, își dădeau întâlnire în grădina Feliciei și, privind spre cer, îi cântau,
veseli, Lunii, care, încet încet și-a recuperat culoarea și a început să strălucească din nou
plină de viață.
- În sfârșit, Luna este fericită!, a strigat Felicia cu lacrimi de bucurie în ochi.
Nu a știut nimeni niciodată ce se întâmplase cu Luna, dar copiii au făcut-o, prin cântecele lor
vesele, să se simtă iubită, să uite de tristețe și să strălucească din nou.
Din acea zi, Luna le face cu ochiul tuturor copiilor atunci când o privesc.

MUȘEȚICA
de Ramona Miza
De când se știa, Zâna Mușeţel fusese mereu diferită de alte zâne.
Nu avea aripi, nici cel mai îmbietor parfum, nu i se reflecta vreun curcubeu în ochi și nici nu
inspirase vreodată vreun poet ori pictor cu frumusețea ei.
Mușeţica, așa cum o numea mama ei, avea părul vâlvoi și nasul pistruiat, căci îi plăcea să se joace
mereu în razele soarelui. Tot din cauza asta, avea obrajii un pic prea rumeni, parcă nici nu se
potriveau cu fața ei palidă și sprâncenele groase.
Uneori, și-ar fi dorit să fie ca restul zânelor, frumoase ca rupte din soare, diafane, cu aripi la care nu
te puteai uita, de strălucitoare ce erau. Când oamenii citeau povești cu zâne, exact la ele se gândeau.
Zâna Trandafir era roșie ca focul și cu un parfum îmbătător de dragoste, Zâna Panseluță era
cunoscută în toată lumea pentru gingășia și frumusețea ei, iar de Orhidee să nu mai vorbim- Mușețica
nici n-ar fi îndrăznit vreodată să o salute.
În orice zare ai fi întors privirea, era câte o zână pe care Mușețica o admira. Despre ea, însă, nu avea
niciodată vreun cuvânt de laudă. Nu era un secret ca Mușețica nu se plăcea deloc, toate zânele știau
asta. Și pentru ca ea nu se iubea, nici ele nu făceau vreun efort să o placă. Nici antipatică nu le era.
Era, pur și simplu, invizibilă.
Zâna Mușețel se obișnuise deja cu asta și nu se mai întrista. Intrase în rutina ei să stea singură cât era
ziua de mare, iar seara să privească stelele tot singură.
De ceva vreme însă, începuse să se gândească tot mai des la rolul ei în lumea zânelor-flori. Evident,
în primul rând o zână-floare trebuia să fie frumoasă, colorată, să îți sară în ochi de departe. Apoi,
trebuia să aibă o mireasmă care să te facă să nu mai pleci. Să înfrumusețeze curțile, grădinile. Unele
mirese își făceau buchete cu ele și le duceau la petreceri, unde dansau și zburau prin aer, iar
domnișoarele se înghesuiau toate să le prindă. Cum Mușețica nu avea toate astea, începuse să se
întrebe dacă ea era cu adevărat o zână.
Toate zilele îi erau la fel, până într-o bună zi, ceva se schimbă. O fetiță blondă cu ochi înstelați și nas
pistruiat, exact ca al ei, o găsi și exclamă bucuroasă:
– Doamne, ce frumos! O floare de mușețel!
Mușețica se emoționă peste măsură. Cum, cineva o observase pe ea înaintea Zânei Trandafir și
Orhidee? Cineva credea că ea e frumoasă? Șirul gândurilor îi fu întrerupt de fetița blondă, care cât ai
clipi o smulse din locul unde stătea și plecă cu ea în mână.
Când credea că totul se sfârșise, Mușetica ajunse în noua ei casă. Îi plăcea mai mult aici. Fetița
blondă o puse într-un pahar cu apă, pe masa din bucătărie, unde pe înserat se scălda în ultimele raze
ale soarelui. Noaptea, fetița dispărea, dar nu o deranja. Mușețica era obișnuită să privească stelele
singură.
Nu rezistă însă mult aici, căci începea să se simtă tot mai slăbită. Nu mai avea nicio vlagă, parcă nici
soarele n-o mai ajuta. Fetița blondă o luă atunci din apă și o așeză, cu grijă, pe o bucată de ziar, în
pervazul ferestrei. Mușețica se obișnui repede cu noua situație, căci îi plăcea și aici- putea privi pe
fereastră toată ziua, cum se plimbau norii pufoși pe cer, cum apărea curcubeul după ploaie și,
bineînțeles, cum sclipeau stelele noaptea. Și, cum știm cu toții că noaptea e un sfetnic bun, Mușețica
iar nu dormea și se gândea la scopul ei. Oare trebuia să facă ceva măreț? Să ajute pe cineva? Oare
dacă își găsea scopul, lumea ar fi iubit-o ca pe Zâna Trandafir?
În curând, locul de la geam fu înlocuit cu o cutie de lemn. Mușețica se simțea bine aici și nu se
plângea, căci era pusă într-un sertar, unde era mereu noapte. Așadar, avea mai mult timp să se
gândească la scopul ei.
Trecu ceva timp până să o mai vadă pe fetița blondă, dar măcar o auzea. Într-o bună zi, însă, glasul
fetiței nu se mai auzi deloc. În schimb, cutia în care se afla Mușețica fu scoasă la lumină de mama ei.
Femeia o luă cu grijă și o puse într-o ceașcă cu apă clocotită. Mușețica se temu la început, dar după
câteva secunde își dădu seama că apa nu îi făcea rău. Se simțea ca și când ar mai fi făcut asta. Ba
chiar îi plăcea în ceașcă!
O revăzu în curând și pe fetița blondă, iar cuvintele mamei ei i se întipăriră în minte pentru
totdeauna:
– Haide, bea ceaiul de mușețel și te vei simți mai bine!
Mușețica fu atât de bucuroasă, că îi venea să sară din ceașcă, nu altceva!
– Știam eu că am un scop! exclamă ea. Vedeți voi, scopul Zânei Mușețel n-a fost niciodată să fie cea
mai frumoasă, parfumată peste măsură sau să stea în buchetul vreunei mirese. Scopul ei era să ajute
oamenii, cel mai frumos scop dintre toate, căci frumusețea trece repede, dar bunătatea rămâne.
Da, de când se știa, Zâna Mușețel fusese mereu diferită de alte zâne

POVESTEA FLORII DE NUFĂR

de Gina Zaharia
S-a întâmplat acum câteva sute de ani! Atunci, Floarea de Nufăr era o fată neasemuit de frumoasă,
cum rar se mai găsea prin părţile acelea.
Locuia la marginea unui sat împreună cu tatăl ei, bătrân şi neputincios, dar cu inima mulţumită de
fiica sa, care era pe cât de frumoasă, pe atât de harnică.
În gospodăria lor, ordinea era desăvârşită. Florile din faţa casei parcă vorbeau în multitudinea de
culori veşnic vii. Până şi fântâna cu apă cristalină era mulţumită de felul în care Floarea de Nufăr o
curăţa de frunzele uscate ce-şi mai găseau din când în când odihna pe oglinda ei. Nimic nu putea
egala bunătatea şi frumuseţea celei care zdrobea de invidie inima multor fete din sat. Însă ea nu făcea
din aceasta un motiv de mândrie. Mai mult, nici vorbele de laudă nu-i atingeau inima.
Aşa îşi ducea mai departe viaţa tihnită şi monotonă. Mergea deseori pe marginea lacului din pădure şi
se aşeza pe iarbă. Apoi începea să cânte atât de frumos, încât şi păsările stăteau în loc s-o asculte.
Nici vântul nu se clintea printre frunze. Căprioarele se adunau laolaltă, chiar şi iepurii uitau de frică,
iar vulpile deveneau deodată animale cinstite. Uitau cu toţii de duşmănie şi se îmbătau cu glasul de
foc al Florii de Nufăr.
Într-o zi însă, pe când cânta cu atâta foc, s-a întâmplat să treacă prin apropiere feciorul Împăratului
Codrilor, care se afla la vânătoare împreună cu supuşii săi. Pădurea întreagă răsuna de glasul
fermecat al fetei.
Prinţul rămase uimit de glasul ei şi porunci:
- Împrăştiaţi-vă cu toţii, colindaţi pădurea întreagă şi să nu vă întoarceţi până nu-mi veţi aduce fiinţa
care mi-a cucerit inima!
Zadarnice au fost căutările. Fata se retrăsese în cămăruţa ei şi începuse să brodeze.
Aşadar, prinţul avu parte de un adânc sentiment de tristeţe, căci el însuşi nu găsi decât unda cristalină
a lacului, şi ea fermecată de gingăşia Florii de Nufăr. În rest, o babă slută cu vreascuri în spate le
spuse că ea este singura fiinţă care străbate codrul şi că totul nu este decât o închipuire. Dar în aer se
mai simţea freamătul unui cânt divin, pierdut printre crengile sălciilor.
Întors la palat, fiul Împăratului Codrilor se hotărî să dea un mare bal, la care să fie invitate toate
fetele de prin împrejurimi. Şi trimise supuşii să pună din loc în loc următorul anunţ: „Din porunca
Împăratului, toate fetele cu vârsta cuprinsă între cincisprezece si douăzeci de ani sunt invitate la
palat, unde se va ţine mare bal, pentru a fi aleasă mireasa potrivită prinţului”.
Vestea aceasta făcu iute înconjurul satului. Fiecare fată se vedea stăpână la palat, numai Floarea de
Nufăr trimise o scrisoare: „Rog Înălţimea Voastră să mă ierte, dar starea de sănătate a tatălui meu mă
împiedică să particip la marele bal. Cu regret, Floarea de Nufăr”.
Invitatele au sosit în mare grabă. Atmosfera era fascinantă. Cu toate acestea, nemulţumirea prinţului
întrecu speranţele sale. Ofta întruna, măsurând cu privirile sale încăperea. Într-un târziu, prinţul se
retrase în dormitorul său, singur şi dezamăgit, nu înainte de a anunţa anularea căsătoriei sale.
În acest timp însă, bătrânul murea în braţele Florii de Nufăr.
Singură, luptându-se cu durerea, zilele ei îşi pierdură din farmecul de altădată.
Tristă, căutându-şi fericirea pierdută, ea n-a mai cântat pe marginea lacului. Stătea acolo ore întregi,
pe iarba moale, uneori adormind şi trezindu-se în răcoarea dimineţii.
Într-o noapte plină de stele, pe când se întâmplase să adoarmă în liniştea apelor, îşi visă tatăl care o
striga: „Floare de Nufăr, vino aici la mine. Vei avea mângâierea mea şi nu vei mai fi singură!”
Atunci, fata s-a ridicat, a făcut un pas … doi… şi apa a înghiţit-o lacomă… În urma ei a răsărit o
mulţime de flori albe care pluteau pe oglinda apei. Iar seara, când păsările o chemau cu trilul lor,
Floarea de Nufăr revenea printre frumoasele flori, privind cerul înstelat şi cântând odată cu ele.
Zvonul morţii ei se duse iute şi la palat. Noapte de noapte, mulţimea se aduna s-o vadă. În memoria
ei, florile albe au primit denumirea de „nuferi”. Când o văzu Prinţul Codrilor, își simţi inima
zvâcnind cu putere şi se aruncă îndată în unda lacului, parcă la chemarea ei.
Şi au dispărut împreună în adâncuri. Unii spun că blânda zână a apelor i-ar fi primit în castelul ei,
alţii spun că s-ar fi transformat în lebede, dar adevărul nimeni nu-l cunoaşte.
De atunci s-a născut povestea Florii de Nufăr.
Taina lor, însă, a pierit odată cu ei. De-o cunoaşte cineva, îl rog să mi-o spună, pentru a scrie mai
departe deznodământul iubirii lor.

ÎMPĂRĂȚIA PISICILOR

A fost o dată demult o împărăţie a pisicilor într-un loc neştiut de nici un om. Era o împărăţie imensă
cu pomi înalţi, tunele şi fel şi fel de ascunzişuri, castele impunătoare, regi, prinţi şi prinţese.
Probabil că deja v-a umflat râsul şi nu puteţi să vă închipuiţi un motan cu coroană de rege. Ei bine
regele acestei împărăţii era motanul birmanez Kraus şi avea o mantie lungă din piele de şoricel, ba
chiar şi o coroană din oase de peşte.
Regele Kraus domnea peste regatul pisicilor de zeci de ani şi locuia într-un container mare pe cea
mai frumoasă alee din toată împărăţia. Era căsătorit cu regina birmaneză Miţa şi avea nouă copii:
Zuzu, Pufi, Moxi, Poşetuţă, Figaro, Jinxy, Saşa, Cuchi şi Soso.
Kraus a domnit în pace, fără războaie cu Regatul Şoarecilor sau cu Împărăţia Dulăilor şi era foarte
mulţumit de toţi supuşii săi. Singura lui problemă era că obosise destul de rău. Un motan în vârstă ca
dumnealui are nevoie de multe ore de somn şi relaxare. Nu mai era de mult un pisoi în toată puterea.
De aceea plănuia cu regina Miţa o ieşire la pensie glorioasă.
Îşi doreau să se mute într-un loc mai călduros, cu mâncare mai bună şi cât mai multe perne pufoase.
Nu puteau să plece însă fără să lase un succesor la tronul împărăţiei pisicilor.
Aveau de unde alege. Din cei nouă pisoi, patru erau băieţi. Regulile în împărăţia pisicilor erau însă
clare: nimeni nu putea fi rege fără să fie căsătorit.
Regele Kraus a comandat organizarea unui bal nemaipomenit pe Aleea Tomberoanelor şi a invitat
cele mai frumoase pisici de măritat de prin zonă.
Figaro era singurul motănel cu gânduri de însurătoare. Fraţii lui încă se mai jucau cu ghemotoace de
lână şi nici nu se gândeau să preia conducerea împărăţiei.
Aşadar pisoiul cel mai mare a îmbrăcat mantia tatălui său şi s-a prezentat la bal cu coada tremurând.
Pe aleea Tomberoanelor muzica şi voia bună l-au întâmpinat. Pisici care mai de care mai blănoase şi
cu boturile mai turtite îl salutau emoţionate. Nici una dintre pisicile acestea persane, considerate de
viţă nobilă şi deosebit de frumoase, nu-l atrăgeau.
Spre disperarea regelui Kraus şi a reginei Miţa, Figaro s-a aşezat în spatele unui tomberon, a desfăcut
cu ghearele o cutie de sardine şi s-a pus pe mâncat. Degeaba părinţii îl implorau să invite şi el o
pisică la dans, să se gândească la bătrâneţea lor şi să se însoare o dată. Lui Figaro nu-i plăcea nici o
pisică.
Când toată împărăţia se pregătea să plece de la bal pentru că se transformase într-un dezastru, Figaro
a simţit că visează. Pe capacul tomberonului în spatele căruia se aşezase el, a sărit o pisică portocalie
de toată frumuseţea. Avea blana potrivit de lungă, ochii mari şi verzi, vârfurile lăbuţelor parcă
înmuiate în lapte, coada lungă şi subţire cum numai prinţesele o au.
A fost dragoste la prima vedere. Figaro a invitat-o la dans şi pe tot parcursul melodiei a simţi că
pluteşte cu pisica portocalie în braţe. Nu a mai stat pe gânduri şi a cerut-o în căsătorie.
Pisica era bulversată. Ea nici măcar nu ştia că există o împărăţie a pisicilor, un rege, sau o regină.
Ajunsese la acest bal întâmplător, fugărind un şoricel.
Era o pisică ţinută în casă, răsfăţată, pieptănată şi îmbuibată cu mâncare. Nu mai văzuse niciodată
până atunci aleea Tomberoanelor. Pentru că era o mâţă aventurieră, i s-a părut minunat să devină
regină şi să trăiască în Împărăţia Pisicilor. Avea de trecut un singur obstacol: stăpânii. Nu putea să
plece pur şi simplu de acasă. Ei avuseseră grijă de ea şi o iubeau mult. Cum ar fi putut să-i
părăsească?!
Pisica portocalie i-a spus lui Figaro că-i acceptă cererea în căsătorie, numai dacă o ajută să găsească
o modalitate prin care să plece de acasă fără să-i supere pe oamenii care au avut grijă de ea.
Disperat Figaro s-a dus direct la regele Kraus să-l anunţe că şi-a găsit mireasa şi că are nevoie de un
sfat.
Auzind bătrânul Kraus povestea pisicii portocalii, a început să râdă pe sub mustăţi.
– Miţa vino repede că am găsit unde să ieşim la pensie!
– Vin acum, dragă Kraus!
– Dar tată, cum rămâne cu problema viitoarei mele soţii?! A scâncit Figaro îngrijorat.
– Noi suntem soluţia la problemele voastre fiule! Portocalia vine să locuiască la castel cu mătăluţă iar
eu şi maică-ta ne mutăm în vila soţioarei tale ca să le alinăm suferinţa stăpânilor.
– Şi o să meargă, tată?
– Crede-mă că oamenilor o să le pară rău după portocalie, dar când eu şi Miţa o să apărem în peisaj,
drăgălaşi şi înfometaţi, o să fie atât de ocupaţi să aibă grijă de noi încât o să uite cât ai clipi de
suferinţă.
Zis şi făcut! Kraus şi Miţa au ieşit la pensie şi acum sunt cele mai răsfăţate pisici. Dorm în vârful
patului, pe perne pufoase, mânâncă cele mai alese mâncăruri şi sunt mângâiaţi toată ziua bună ziua.
Stăpânii pisicii portocalii s-au ataşat de fostul rege şi fosta regină şi sunt fericiţi cu noile lor animale
de companie.
Regele Figaro şi pisica devenită „Regina portocalie” au făcut o nuntă fastuoasă şi apoi au plecat în
luna de miere la vânătoare de şoricei. Iar de când s-au întors domnesc în pace şi cu multă iubire.
Şi-am încălecat pe-o pisică
Şi nu v-am spus o minciunică

MIRUNA ȘI PALATUL POVEȘTILOR

de Gabriel Dragnea

Într-un sat de munte, nu foarte departe de oraş locuia o fetiţă de opt ani pe nume Miruna. Toată
lumea o iubea pentru isteţimea sa şi pentru chipul ei frumos.
Avea un păr lung, auriu ca soarele la amiază. Mama îl împletea cu mare grijă şi răbdare în fiecare
dimineaţă. Fundiţele roşii, bentiţa albă şi ochii ei mari, albaştri o făceau pe Miruna să arate ca o
adevărată prinţesă de poveste.
Se îmbrăca în fiecare zi cu aceeaşi rochiţă albă de mătase, primită în dar de ziua ei de la mama sa.
Era îmbrăcămintea preferată. Floricelele multicolore de pe rochiţă erau asemenea florilor care
îmbrăţişează câmpiile în miezul verii sub paşii căprioarelor blânde.
Era mereu înconjurată de cărţi cu poveşti, dar Mirunei nu îi plăcea să citească. Cum primea câte o
carte cadou o lua şi o arunca într-un colţ al camerei ei, într-o mică bibliotecă dezordonată sau chiar
sub pat, alături de câteva păpuşi stricate şi lângă o pereche de săndăluţe rupte. Erau cumpărate cu
bănuţii ei, strânşi de când mersese prima dată cu colindul la bunici şi la vecinii din sat care o
cunoşteau.
Atunci avea trei ani şi jumătate şi deja ştia o mulţime de poezii şi cântece pe care le fredona cât era
ziua de lungă. Timpul trecuse şi Miruna, deşi avea acum opt ani şi săndăluţele nu mai puteau fi
purtate, tot nu se îndura să le arunce.
- E timpul să mergi la culcare, Miruna! E deja târziu şi trebuie să te odihneşti.
- Dar, mamă, vreau să mai stau, să privesc afară cum apar stelele.
Neavând mulţi prieteni cu care să vorbească şi să se joace, în fiecare zi se plimba la marginea pădurii
culegând flori sălbatice sau urmărea păsările zgomotoase în zborul lor după hrană. Căldăruşele,
ciuboţica-cucului, panseluţele şi brumărelele erau florile care dădeau viaţă camerei în care stătea
Miruna, adeseori plictisită.
- Mamă, să laşi lumina...
- Ştiu, draga mea. Îţi voi lăsa veioza aprinsă.
Mirunei îi era frică de întuneric şi în fiecare noapte ea, împreună cu iepuraşul ei de pluş adormeau cu
lumina veiozei aprinsă. Doar aşa se simţea în siguranţă.
Cu doar o săptămână în urmă ea avusese un vis urât. Era seară şi Miruna se întorcea de la pădure spre
casă. Deodată se făcu întuneric, că nu mai puteai face nici măcar un pas înainte şi, ca printr-o minune
apăru din spatele unor brazi înalţi şi argintii o pasăre de foc ce numaidecât îşi întinse aripile de
flăcări, furând, astfel, luna şi toate stelele de pe cer.
Atunci, Miruna începu să plângă şi să strige după ajutor. Doar vocea şi îmbrăţişarea mamei o treziră
pe fată, speriată şi cu lacrimi în ochi. De atunci, în fiecare seară, înainte de culcare, privea cerul
asigurându-se că nimeni nu i-a furat miile de stele, pe care le iubea de parcă toate luminau doar
pentru ea.
Nu trecu mult de când Miruna îşi închise ochii, obosită de plimbarea-i obişnuită şi de aerul curat şi
răcoros de munte că, deodată, din colţul cu cărţi, din biblioteca nebăgată în seamă apăru o lumină
puternică ce mângâia chipul fetei, care dormea adânc şi liniştit.
Miruna începu să viseze ceva neobişnuit de frumos, care avea s-o apropie pentru totdeauna de lumea
poveştilor.
Mergând printr-un labirint de flori, încercând să găsească ieşirea, tocmai ce-i apăru în faţa ochilor un
palat mare, strălucitor, de ziceai că este construit din razele soarelui. Dar palatul era pustiu. Nu se
auzeau decât tic-tac-urile unor ceasuri vechi şi plictisite ce atârnau pe pereţii camerelor nelocuite de
nimeni. Erau nişte ceasuri magice. Când o văzură pe fată, uimită de frumuseţea încăperilor şi mirată
că nu era niciun om prin preajmă, un ceas bătrân, cu pendulă se adresă Mirunei:
- Cândva acest palat era plin de voie bună, de muzică şi jocuri. Toate vieţuitoarele veneau aici să se
bucure în fiecare lună de Sărbătoarea Poveştilor.
- Unde eşti, întrebă Miruna nedumerită de cele auzite, deoarece nu era nimeni prin apropierea ei.
- Aici sunt! Sus, pe peretele din dreapta. Nu te speria, sunt un ceas bătrân care te aşteaptă de multă
vreme.
- Pe mine?! De ce, întrebă mirată Miruna.
- Eşti singura care poate salva Palatul Poveştilor. Cu fiecare zi care trece, locul acesta îşi pierde din
strălucire.
- Şi... cum aş putea eu să vă ajut, întrebă Miruna foarte curioasă şi dornică de a ajuta pe oricine la
nevoie.
- Caut-o pe bufniţa înţeleaptă şi ea îţi va explica totul.
Ieşind din palatul plin de tăcere şi singurătate, numai ce întâlni pe creanga unui fag uscat o bufniţă
care, neavând altceva de făcut, număra frunzele care cădeau uşor, una câte una pe pământ.
- Bună ziua, tu eşti bufniţa cea înţeleaptă?, întrebă Miruna bucuroasă.
- Da, eu sunt. Iar tu eşti fetiţa căreia nu îi plac poveştile, spuse pasărea cu dezamăgire în glas.
- De unde ştii că nu îmi plac poveştile?
Bufniţa înţeleaptă îi răspunse:
- Ai fost în palatul care îşi pierde strălucirea?
- Da, nu este nimeni, în afară de ceasul cel bătrân de pe peretele din camera unde se ţineau balurile de
Sărbătoarea Poveştilor, răspunse Miruna.
- Palatul este un loc minunat pentru toţi cei care vin să-l vadă, completă bufniţa.
- Dar este gol şi liniştea asta este mult prea tristă. Chiar şi când mă plimb zilnic la marginea pădurii
întâlnesc mereu păsări, care se agită în zbor după hrană pentru pui sau când îşi curăţă cuiburile.
Niciodată, pădurea nu a fost pustie şi tăcută ca aici.
- Dacă ţi-ar fi plăcut să citeşti, ai fi întâlnit astăzi toate personajele din cărţile pe care tu le arunci sub
pat, fără să îţi pese. Toate păsările şi animalele te-ar fi întâmpinat cu veselie şi tot palatul tău ar fi fost
plin de muzică şi zâmbet.
- Acesta este palatul meu?... întrebă Miruna cu emoţie în glas.
- Da, răspunse bufniţa cea înţeleaptă. Fiecare copil, ca tine are un palat al lui, dar niciunul nu arată
atât de posomorât şi neîngrijit ca al tău.
- Şi toate cărţile mele, pe care le am acasă...
- Da, Miruna. În cărţile tale stau toate poveştile lumii, gândurile bune, personaje fermecătoare, care
vor să locuiască în palatul tău. Este palatul copilăriei tale, o copilărie cu jocuri şi zâmbete şi foarte
mulţi prieteni.
- Şi va fi iar muzică în acest palat?, izbucni Miruna cu mult entuziasm.
- Da, îi răspunse bătrâna bufniţă înţeleaptă. Chiar şi când vei creşte şi vei deveni un om mare, ca
părinţii tăi, vei avea muzica dorului şi toate zâmbetele de copil în suflet. Totul va fi o amintire vie, pe
care o vei păstra veşnic cu lacrimi în ochi.
Făcând câţiva paşi înapoi, se întoarse brusc şi porni pe drumul pe care venise. Păşea grăbită spre
labirintul de flori, care o priveau cu bucurie, dansând cu speranţă în vântul care adia prietenos peste
codiţele aurii şi împletite ale Mirunei.
Lumina, care apăruse din colţul cu cărţi din camera fetiţei, dispăruse, lăsându-se să se vadă aceeaşi
mică bibliotecă răvăşită, cu cărţi nebăgate în seamă.
Afară începu să se lumineze şi vrăbiuţele, alături de porumbei dădeau startul unei noi zile, care se
anunţa plină de veselie. În pragul camerei apăru mama Mirunei. Se aplecă deasupra patului unde
dormea micuţa şi o sărută pe frunte. Simţind căldura mamei, Miruna se trezi cu o mare bucurie în
suflet şi cu un zâmbet, care rar îl puteai vedea pe chipul fetei, adesea plictisită.
- Bună dimineaţa, Miruna!
- Sărut mâna, mamă, spuse fata dornică să înceapă ziua cât mai repede. După ce mă spăl pe ochi şi
mănânc micul dejun vreau să mă laşi să-mi fac singură curat în cameră şi să îmi aranjez cărţile,
spunea Miruna foarte hotărâtă, spre mirarea mamei, care nu înţelegea ce se petrece. Astăzi nu merg la
marginea pădurii înainte de prânz. Mă voi apuca de citit din cărţile pe care le-am primit. Ele mă ajută
să păstrez bucuria şi speranţa în Palatul Copilăriei.
Mama fetei, înţelegând că Miruna avusese un vis deosebit, o îmbrăţişă şi o sărută încă o dată pe
frunte.
De atunci, Mirunei nu îi mai era frică de întuneric şi aştepta seara cu o mare nerăbdare. Noaptea îi
oferea cele mai frumoase vise în care ea, Miruna era Prinţesa din Palatul Poveştilor.