Drumet Pe Bistrita

www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice de la A la Z.
Drumet pe Bistrita
si in munti
Dumitru Martiniuc
O DRAGOSTE STATORNICĂ
Drumeţiile mele prin munţi îşi au începuturile cu mulţi ani în urmă. Cetatea de piatră a
Carpaţilor m-a cucerit de la primii paşi pe cărările ei de umbră şi lumină, cu farmecul ei ademenitor.
An de an, cu sacul în spinare, am rătăcit pe drumuri umblate sau mai puţin umblate, prin aşezări
răsfirate pe văi ori cocoţate pe costişe şi nicăieri n-am descoperit poteci mai darnice în pitoresc şi
inedit.
Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţi drumeţi, confruntarea cu muntele a însemnat cu mult mai
mult decît o simplă performanţă, o ambiţie de a ajunge cu orice preţ pe vîrful cel mai înalt.
Am rămas cu ferma convingere că cunoaşte natura înseamnă a ne cunoaşte mai bine propria
fiinţă. Escaladînd închipuirile de piatră ce se hotărnicesc cu cerul, mi-am cîntărit cu atenţie resursele, şi
nu numai cele fizice, în tentativa fireasca de autodepăşire. De aceea, urcuşul spre înalturile munţilor l-
am asemuit cu aspiraţia spre un ideal mereu căutat, dar, din nefericire, niciodată atins pe deplin.
Un loc aparte în dragostea mea statornică pentru munte, pentru frumuseţea lui austeră, îl
constituie Ceahlăul. L-am suit pe la Lutu Roşu, din sus de cabana Izvorul Muntelui, şi pe la cabana
Fîntînele, şi pe la cascada Duruitoarea, şi prin partea lui apuseană, dinspre Transilvania, copleşit de
fiecare dată de măreţia lui, dar şi de peisajul schimbător şi mereu proaspăt izvodit de rotirea
anotimpurilor.
Cel muti mult mă impresionează Ceahlăul cînd îl privesc din albia Bistriţei, de pe marele lac
de acumulare de la Bicaz ori de pe malul răsăritean al apei, de unde îl văd, şi eu ca atîţia alţii, ca pe un
uriaş altar. Iar cînd ceţuri şi neguri îi ascund faţa — partea aceea pe care o asemuiesc cu un altar —, mi
se pare că din fruntea lui se înalţă, ca dintr-un rug ciclopic, fuioare de tămîie... Poate ca şi de aceea
Ceahlăul apare, în credinţele vechi ale moldovenilor, ca „munte sfînt".
Cît priveşte Bistriţa, la care fac dese referiri în cartea de faţă, ea este rîul ce mi s-a părut
dintotdeauna că ne poate oferi o multitudine de tablouri, amestec de culoare şi seducătoare chemări.
Am drumeţit de-a lungul cursului ei capricios — corectat şi valorificat în atîtea izvoare de
lumină de către oamenii zilelor noastre — întîrziind, nu o dată, la focuri de seară, ascultînd întîmplări şi
păţanii, închipuite ori petrecute aievea.
Am zăbovit însă şi prin pădurile ce se întind pe zeci şi zeci de kilometri la picioarele
Ceahlăului şi Tarcăului, ale Călimanului şi Stînişoarei, codri ce au rămas din vechime învăluiţi în taine
şi visare, aproape neatinşi de mîna omului.
Şi poate mai mult decît alţii, am îndrăgit pădurea de conifere, cu cîntecul ei ameţitor de cetină,
cu aerul îmbălsămat, cu iz de răşină.
Drumurile mele spre cabana Dochia ori spre alte locuri din Ceahlău, peste Munţii Stînişoarei
şi spre cabana Ardeluţa din masivul Tarcăului mi-au prilejuit întîlniri cu diferiţi oameni, dar mai ales,
cu pădurari, vînători, muncitori forestieri, ciobani, cu care am legat uneori trainice prietenii, deoarece
mi se pare că nu se află loc mai prielnic pentru o apropiere adîncă între oameni decît muntele.
Le-am ascultat vorba cîntărită, cîntecele şi legendele, le-am aflat evenimente şi întîmplări ce
le-au marcat destinul.
Biografiile lor, fragmentare fireşte, se regăsesc într-o anume măsură în capitolele ce urmează.
I-am cunoscut mai bine pe aceşti oameni cu sufletul deschis, cu comportări fireşti, săritori la nevoie,
prietenoşi şi de o ospitalitate nedezminţită pînă astăzi.
Prin aşezările pitite sub poale de codru am auzit, de multe ori, cîntec din frunză, „zis" cu
măiestrie de cîntăreţi pe care, în majoritatea cazurilor nici nu i-am văzut. Ascultînd odată un asemenea
cîntec şi uitîndu-mă întîmplător în coroana unui fag bătrîn, dar semeţ, am avut impresia că o frunză
vibra şi se mişca în ritmul şi întorsăturile impuse suratei din gura cîntareţului nevăzut...
Drumeţiile, întâmplările, povestirile şi relatările din cartea de faţă sînt rodul mai multor ani de
evadări pe cărările Ceahlăului, Stînişoarei, Tarcăului şi ale altor munţi şi prin aşezările bistriţene, în
vacanţe sau cu alte prilejuri.
Am străbătut locurile descrise mai cu seamă în prag de toamnă, anotimpul în care pădurile,
vegetaţia muntelui, în general, îmbracă tonalităţi de culoare pe care nu le întîlneşti vara sau primăvara.
Dacă vara te vrăjeşte cu belşugul de verdeaţă şi soare, toamna te farmecă prin cromatica pădurilor de
foioase la ceas de primenire, prin roşul şi galbenul în infinite nuanţe ce-ţi îmbată ochiul şi sufletul.
Ca să mărturisesc sincer, în vreme de iarnă m-am avîntat mai rar în împărăţia munţilor. Nu
pentru că anotimpul n-ar dărui frumuseţe plaiurilor şi pădurilor, înveşmîntate în valuri albe de mireasă,
ci pentru că, la începuturile mele în ale drumeţiei, vremea rea, cu viscole;şi geruri, mi-a căşunat destule
neplăceri, pe care nici nu m-am încumetat măcar să le evoc...
După cum se va vedea din cele ce urmează, călătoriile mele montane nu urmăresc trasee
anume, cu legătură strictă între ele. Este, cred, şi firesc, de vreme ce ele au fost întreprinse de-a lungul
mai multor ani, cu pauze şi reveniri.
De aceea şi însemnările, povestirile, impresiile de drumeţie urmează acelaşi drum sinuos al
diferiţilor ani şi al diferitelor locuri, aflate la depărtări diferite.
Am dorit doar să împărtăşesc drumeţului şi oricărui iubitor al naturii şi, mai cu seamă, al
naturii montane, cîte ceva din experienţa proprie, din trăirile şi întâlnirile mele, nutrind speranţa că el,
cititorul, care se va obosi să parcurgă capitolele cărţii, va regăsi poate un crîmpei din propriile trăiri,
din propriile întîmplări şi întîlniri neprevăzute, pe care le tăinuieşte în suflet, neîndrăznind să le dea în
vileag, cum am făcut-o eu.
Sau, poate, de ce nu, cu discretă speranţă, să cred că va găsi, totuşi, şi ceva nou, nespus încă.
Autorul
ÎN TRENUL DE BICAZ
M-am urcat în trenul de Bicaz la Piatra Neamţ, unde rămăsesem cîteva zile la nişte cunoscuţi.
Cum în compartiment nu se afla nimeni, mi-am aşezat rucsacul în suportul pentru bagaje şi am privit pe
geam. Îndată după mine a apărut o bătrînică tăbîrcind o boccea mare şi o valiză ce mi s-a părut prea
elegantă pentru înfăţişarea ei de ţărancă, pe jumătate îmbrăcată însă orăşeneşte. Am ajutat-o să-şi urce
valiza şi — în vreme ce ne îndeletniceam cu aceasta — s-a strecurat pe lingă noi un bărbat încă tînăr,
care s-a tras pe locul de la fereastră, aruncînd priviri iscoditoare către bătrînică. Cred că ea nici nu l-a
observat cînd a trecut. De îndată ce s-a aşezat pe banchetă, omul şi-a tras discret poalele balonzaidului
pe faţă, moţăind ori prefăcîndu-se.
— Vreţi să vă ajut s-o ridicaţi sus ? am întrebat-o, arătînd spre bocceaua pe care abia reuşise
s-o aducă lîngă dînsa.
— Nu, nu, mă opri ea. Asta o ţin eu pe braţe, că aşa m-am învăţat... Băieţii şi fetele mele mi-
au cumpărat valiza asta — şi arătă spre bagajul de sus — da eu parcă mă simt mai bine cu
bocceaua mea, că aşa m-am pomenit de cînd mă ştiu. „Nu mai umbla, mamă, cu
buleandra aceea, îţi cumpărăm noi o valiză uşoară, încăpătoare", îmi ziceau ei, şi chiar
mi-au cumpărat-o... E adevărat că stau parcă mai bine lucrurile, şi mai ales bluzele şi
fustele — se păstrează călcate —, da eu n-am lăsat nici bocceaua...
Femeia avea, după cît se vedea, chef de vorbă şi părea că şi-a găsit în mine un fel de confident
de ocazie. Nu m-am lăsat nici eu mai prejos, ci, ispitit poate şi de felul în care amintea de „băieţii şi
fetele ei", am întrebat-o:
— Ai mulţi băieţi şi fete, măicuţă ?
Ea parcă asta aştepta. Chipul i s-a luminat dintr-o dată, iar în ochii căprui, încă tinereşti, s-a
ivit lumina unei bucurii.
— Trei băieţi şi două fete... Apoi cel mare s-ar cam apropia de vîrsta dumitale, dacă nu te
superi, a continuat ea firesc, fără s-o mai zgîndăr cu vreo întrebare. Cum zic, cel mare îi
om în toată firea, are şi el două fete şi un băiet. Fata cea mare, Luminiţa, a dat în toamna
asta la facultate şi a şi răuşit... Ei, aş fi putut avea şi strănepoţi, dacă Eugen ar fi vrut să se
însoare mai devreme. Abia la 30 de ani s-a gîndit să-şi caute nevastă...
De la locul său, pasagerul care moţăia cu capul acoperit îşi arată pentru o clipă faţa, ce abia
am reuşit să i-o zăresc, ca să se ascundă apoi mai bine după poalele balonzaidului. Bătrîna nici nu-l luă
în seamă, tot aşa cum nici el părea să nu mă observe pe mine.
— Poate n-a făcut rău că s-a însurat aşa tîrzior, am reluat eu, o fi vrut să cunoască şi el mai
bine lumea...
— Da de unde ! s-a ferit bătrîna cu vioiciune. Era un băiet — vorbesc de el dinainte de
însurătoare — tare sfios, tras în apele lui, cu îngîndurări ce mi-l aminteau pe bietul taică-
su... Aici şi-a înmuiat glasul, sugrumîndu-şi-l, în încercarea de a alunga aduceri-aminte.
Cred că Eugen, pînă la însurătoare, nici n-a vorbit cu vreo fată. Se vede treaba că
Florentina, nevastă-sa, îi cea dintîi în viaţa lui...
— De unde ştii dumneata ? am întrebat-o cu o umbră de îndoială.
— Cum să nu ştiu ?! păru intrigată. Drept îi că pînă la Iaşi — că acolo a făcut şcoala,
politehnica — îi departe, dar nu mi-ar fi spus mie fata cea mare, care-i îndată după el,
dacă ar fi fost ceva ? Ş-apoi Maricica (care vede şi ce n-ar trebui !) nu-mi dădea
„raportul" cum şi ce fel ?... El era doar în anul al III-lea la politehnică şi Maricica în anul I
la medicină. Şi au stat cîţiva ani împreună, prinşi de şcoală... Aşa că ştiu mai bine decît ai
crede...
— Bine, dar după încheierea studiilor l-ai mai putut urmări în chestiile astea sentimentale, ca
să zic aşa ?
— Da, pentru că lucra aici, la Bicaz, la hidrocentrală, ca inginer. Drept că n-a lucrat decît
vreo doi ani, că era pe terminate centrala. Pe urmă a trecut la hidrocentrala de pe Argeş.
Acolo a cunoscut-o pe Florentina, care i-a şi devenit nevastă. A nimerit bună fată, n-am
ce zice. Aşa-i o linişte şi o înţelegere în casa aceea, a lor, că ţi-i mai mare dragul. N-ai să-i
vezi oţărîndu-se şi niciodată nu i-am auzit certîndu-se (şi eu stau cu săptămînile pe la ei)
ori spunîndu-şi vorbe de batjocură, cum mai aud pe la alţii...
O urmăream cum povesteste, fără să se încurce în cuvintele „radicale", împestriţîndu-şi doar
vorbirea cu cîte un cuvînt sau expresie populară, ceea ce îi mărea farmecul rostirii.
— Şi fata cea mare, Maricica, unde-i acum ? Presupun că-i doctoriţă...
— Da, cam de multişor... Îi doctoriţă într-o comună din apropiere de Craiova. Eugen stă
chiar în Craiova, aşa că nu-s departe unul de celălalt, îl am acolo şi pe băietul cel mic,
Niculae. Cînd a văzut cel mare că nu reuşeşte la facultate (tot la politehnică ar fi vrut), l-a
luat cu dînsul şi l-a purtat pe multe şantiere. „O să-l fac eu om", a zis Eugen şi, într-
adevăr, l-a făcut, îi azi fierar-betonist şi sînt luni cînd cîştigă mai bine decît frate-su mai
mare, deşi acela-i ditamai inginer-şef !
— Au mai rămas un băiat şi-o fată, despre care încă n-ai pomenit nimic...
— Băietul cel mijlociu, care vine după Maricica (îl cheamă Victor), îi doctor veterinar pe
aproape de Roşiori, tot prin părţiile acelea. Om aşezat şi el, însurat de mult, are doi băieţi
şcolari... Fata cea mică, Valeria, oleacă mai răsfăţată decît ceilalţi, îi profesoară la noi în
sat. Singura care încă nu s-a măritat...
În vreme ce vorbea despre fata ei cea mică, mi s-a părut ori chiar aşa era, omul ce se prefăcea
că doarme sub haina lui se foi şi chiar vru să se ridice, dar renunţă, reaşezîndu-se mai bine la locul lui.
— Deci, mulţumită de copiii dumitale, nu ?
— Cum să nu fiu ? I-am văzut pe toţi, în afară de cea mică, la casele lor, cu rosturile şi cu
ocupaţiile lor, cum să nu fiu mulţumită ?
— Cred că te duci des pe la ei.
— Da, mă cheamă fiecare, să stau o lună-două, pe la ei, da am şi eu oleacă de gospodărie şi
nu pot lăsa totul pe capul Valeriei. Că are şi ea destul cu şcoala. Uneori chiar se şi supără
cînd plec pe la ceilalţi. Cum s-a întîmplat acuma, cu vreo două săptămîni în urmă: ,,Mata
îţi iei bocceluţa şi pe-aici ţi-i drumul... Mă laşi cu toată casa pe cap". „Lasă copchilă, îi
zic, nu s-or muta munţii din loc pînă m-oi întoarce eu... Ori poate vrei să nu mă mai
duc ?!", o încerc eu, ştiind că se înmoaie. „Nu, mamă, asta nu. Ziceam şi eu aşa. Du-te,
mata, sănătoasă".
După o scurtă pauză, aducîndu-şi aminte de ceva, bătrîna a continuat: „Ai s-o vezi pe Valeria,
cred că m-aşteaptă la gara...".
— Acum vii de la Craiova, de bună seamă.
— Da, de la Craiova, de la dînşii... îi drum lung pînă acolo, altfel m-aş repezi eu mai des. M-
au chemat, drăguţii de ei, să mă sărbătorească de 70 de ani...
— Mulţi înainte ! i-am urat. Dar n-aş fi crezut să fi împlinit atîţia. Ea se apară, dînd din mînă,
neluîndu-mi în seamă complimentul, deşi îi spusesem sincer ce gîndeam.
— Cu vreo săptămînă înainte, am primit o telegramă: „Dragă mamă, vino la noi să te

sărbătorim. Semnat: Eugen, Maricica, Victor şi Niculae". „Aş veni — le-am răspuns eu
printr-o altă telegramă — dă cui s-o las pe Floricica ?" „Las-o pe Floricica în seama
vecinilor şi vino !" mi-au răspuns.
— Cine-i Floricica ?
Femeia zîmbi, aducîndu-şi aminte că făcuse o omisiune:
— Floricica îi viţeluşa mea, de fapt acuma-i juncană. Cam năbădăioasă de felul ei. Nu ştiu ce
are cu Valeria, că o împunge, mai mult în şagă. Fata se sperie, cum o vede. „Mamă, zice,
te duci, însă pe Floricica o laşi cui ai şti." Am lăsat-o la nişte vecini, cum m-au sfătuit
băieţii şi fata de la Craiova.
Trenul a şi parcurs o staţie de la Piatra Neamţ. De la fereastră văd unduindu-se dealurile
subcarpatice îmbrăcate cu hainele multicolore ale pădurilor în prag de toamnă.
— Şi te-au sărbătorit frumos ? am reluat, ca s-o mai ascult cum povesteşte.
— Da, au întins masă mare, parcă ar fi fost nuntă, nu alta. Mi-au cumpărat o mulţime de
cadouri, de mi-au umplut valiza. Maricica nu mă lăsa să mai plec...
— După cîte înţeleg, şi Maricica-i o fată vrednică.
— Da, mulţămesc cerului !... Şi prin cîte a trecut ea ! A muncit tare mult pentru profesia asta
a ei. De două ori n-a reuşit la facultate, da nici ea nu s-a lăsat. A lucrat un an întreg la
spital la Piatra, ca un fel de soră... O îndrăgise un doctor, care spunea că-i divorţat. Era
vorba chiar că se iau, dar deodată fata mea n-a mai vrut să-l vadă. După cît mi-a dat ea să
înţeleg, doctorul se cam învîrtea şi pe lîngă o doctoriţă, oleacă mai coaptă decît
Maricica... Pe doctor l-am cunoscut destul de bine, că a şi venit în cîteva rînduri pe la noi,
pe-acasă. Stătea însă de vorbă mai mult cu mine şi cu Valeria, că fata mea cea mare părea
să nu-i dea nici o atenţie. Eu şi Valeria ne veseleam de glumele lui, pe cînd Maricica se
ţinea serioasă, aruncîndu-i din cînd în cînd cîte o privire mustrătoare. De la un timp, am
băgat de seamă că Maricica devine din ce în ce mai retrasă, mai supărată, dar mai
înverşunată totodată. Despre doctorul Mihăilă (că aşa îl cheamă), nici un cuvînt. Venea de
la serviciu, îmbuca ceva şi se apuca de învăţat. Nu mai spun că duminicile n-o mai scoteai
din camera ei decît la masă. ,,Ce-i cu tine, fata mea ? Ai să te îmbolnăveşti tot învăţînd !".
„Lasă-mă, mamă, în pace", atît îmi răspundea şi-şi vedea mai departe de învăţătură.
„Draga mamei, nici chiar aşa, să nu mai ştii ce-i sărbătoare, doar eşti aproape o
copchilă...". „Da, o «copichilă»- de 21 de ani !", se strîmba ea. „Am să-i arat eu
doctorului Mihăilă !" „Ce-i cu doctorul Mihăilă ?" „Nimic, mamă", părea ea însăşi
speriată de cuvintele ce-i scăpaseră. A ţinut-o aşa pînă-n vară, cînd s-a dus la examenul de
admitere. Eu îmi luasem de-o grijă într-un fel. îmi ziceam că dacă n-a reuşit, şi-a găsi ea
un rost în viaţă, că doar îi fată harnică şi cuminte. Cînd s-a întors de la Iaşi, cum am
văzut-o, mi-am dat de îndată seama că s-a întîmplat ceva în bine. Era trasă la faţă, dar
numai zîmbet şi lumină.
— Ai reuşit, fata mea, dă ?
— Da, a 17-a pe listă !
— Ei, brava ! Ne-am îmbrăţişat şi deodată am auzit-o scîncind, apoi că dă într-un plîns în
lege. „Da ce te-a apucat, fată ?". Nu mi-a răspuns atunci. Mai tîrziu, după ce s-a liniştit,
mi-a povestit ce se întîmplase cu cîteva luni în urmă. Avusese un schimb de vorbe cu
doctoriţa aceea, de care spuneam mai adineaori că se cam lega doctorul Mihăilă.
„Maricica, ia-ţi gîndul de la doctorul Mihăilă, i-a zis. Să ştii că pe mine nu mă
interesează, eu am alte planuri. Gîndesc însă că tu, care te cam înfierbînţi cînd îţi
vorbeşte, nu ai şansă. Mi-a şi spus odată: «Maricica ? Nu mă interesează ! O fi ea fată
drăguţă, şi nu proastă, dar ce viitor o aşteaptă ?... Cu facultatea a încurcat-o şi nu văd cum
ar mai putea-o descurca. Are peste 20 de ani şi ştii că de la vîrsta asta e tot mai greu să
înveţi. A mai spus ce-a mai spus doctoriţa, da Maricica i-a întors spatele mînioasă...
De la locul lui, individul, ce moţăia sau se prefăcea că doarme, se foi neliniştit, pe cînd
vagonul se înclina la o curbă, gata să răstoarne bagajele de sus. M-am ridicat şi am împins valiza la
locul ei, aruncînd şi o privire spre necunoscutul acoperit cu poalele balonzaidului.
— Da, asta-i povestea cu fata mea cea mare. A terminat facultatea, a fost trimeasă în Oltenia
şi acolo s-a şi măritat... Mi-am crescut tare greu copiii, că au rămas, săracii, orfani de
tată...
N-am mai întrebat-o cum şi ce. Dimpotrivă, am căutat să-i abat gîndurile la altceva:
— Şi povestea cu doctorul Mihăilă a rămas baltă ? am întrebat.

— A, doctorul Mihăilă a mai venit pe la noi în unele duminici. Maricica îi zîmbea doar, aşa,
ca din întîmplare, şters şi uneori chiar ieşea, lăsîndu-mă cu el pe mine şi pe Valeria. Fata
cea mică, Valeria, care pe-atunci avea doar 17 ani, îl servea cu dulceţuri şi cafea şi era
numai ochi şi urechi cînd povestea doctorul cîte ceva. Cred că se şi îndrăgostise de el.
„Valerie, îi ziceam, tu chiar că eşti o copchilă, ce crezi că doctorul — care-i om în toată
firea — pentru tine vine ?" Ea se îmbujora la faţă şi-şi căuta de treabă. Abia peste o
vreme, cînd fata cea mare era la facultate, am băgat de seamă că doctorul nu mai venea
pentru Maricica, ci... pentru Valeria !... Da uite că ne apropiem de gara unde cobor. Poate
îmi ajuţi să iau valiza de sus...
Femeia s-a ridicat de pe banchetă, punînd şi ea mîna pe valiza ce-o coboram.
— Sînt sigură că mă aşteaptă Valeria în gară. I-au trimis ai mei telegramă...
— Poate mai aşteaptă şi pe altcineva ! se auzi în spatele nostru o voce plăcută de bariton,
care nu era alta decît a omului ce se înfăsurase în haina lui, prefăcîndu-se că doarme. Am
rămas uimit, pe cînd bătrîna scoase un ,,ah" ca de spaimă.
— Doctorul Mihăilă ! se recomandă scurt, către mine, dar aplecîndu-se imediat şi sărutînd
mîna femeii. Aşa, coană Sevastiţă, mă vorbeşti de rău pe unde şi în faţa cui nimereşti !
rîse el jovial, bine dispus şi încărcat de acel farmec personal ce-ţi sare în ochi de la prima
vedere. Dar şi dumneata, mi se adresă de parcă m-ar fi cunoscut, descoşi al naibii
oamenii, îndemnîndu-i la confidenţe...
Nu conteneam să-mi revin din uimire, trăgîndu-mă jenat într-o parte. Totodată, îl admiram pe
doctorul Mihăilă. Părul lui negru, cu zăpezi părelnice pe la tîmple, contrasta cu faţa-i luminoasă,
rotundă şi mereu zîmbitoare. Întreaga înfăţişare purta un aer de distincţie, ascunsă cu discreţie.
— Cine s-ar fi aşteptat, domnul doctor, continua să se mire femeia de întîmplare.
— În definitiv, am îndrăznit eu, aţi fi putut să vă înfăţişaţi ceva mai devreme...
— Am vrut să ascult pînă unde ajungeţi! rîse el din nou, ameninţîndu-ne pe amîndoi, ca şi
cum am fi fost prinşi asupra faptului.
— Mă bucur că n-am spus nimic rău la adresa dumneavoastră, i-am zis.
— Atîta v-ar fi trebuit !... Dar să ştii, coană Sevastiţă, că povestea aceea cu doctoriţa
bîrfitoare nu-i adevărată. Altele au fost motivele care au dus la ruptura noastră... Dar ce să
mai discutăm ?...
— Şi eu zic ! încheie coana Sevastiţă, bucuroasă ca o fetişcană, nemaiştiind cum să-i intre în
voie doctorului.
— Pentru că tot aţi intrat, prin iscodelile dumneavoastră, uneori chiar indiscrete (şi mă
ameninţă din nou cu degetul), vă invit pe 24 octombrie la nuntă !
— Ce nuntă ?! se minună coana Sevastiţă, aparent surprinsă.
— Nunta mea şi a Valeriei, spuse firesc doctorul, ca şi cum ar fi dat bună ziua.
— Nuntă fără ca eu să ştiu ? păru că se supără bătrîna. Se vede că dacă stăpînul nu-i acasă...
Uite ce se întîmplă dacă lipsesc două-trei săptămîni !
— Ei, coană Sevastiţă, ce, crezi că n-am să ţi-o cer pe Valeria în mod... oficial ? Dacă vrei,
pot s-o fac şi acum... Şi se aplecă să pronunţe formula cunoscută, dar bătrîna îl opri:
— Nu, nu, nu !... Nu se cade aici... Ş-apoi nu mai avem vreme să ascultăm, că uite, trenul
opreşte în gară...
Doctorul o cuprinse cu gingăşie şi rîseră amîndoi complice uitîndu-se totuşi la mine cu o
anume sfiiciune.
— Vă felicit călduros şi vă mulţumesc. Vă doresc fericire şi mult noroc !
— Felicitările le primim la nuntă, mi-o întoarse doctorul Mihăilă, luîndu-şi la revedere şi
apropiindu-se de uşa vagonului pentru coborîre.
Pe peron, o fată înăltuţă, dacă nu cumva ceva mai înaltă decît doctorul, făcea semne cu mîna,
observînd-o, desigur, pe mamă, dar şi pe doctor. Nu putea fi decît Valeria. M-am pomenit că-i fac şi eu
semn cu mîna, deşi o vedeam pentru prima oară. Mi s-a părut că mi-a răspuns, dar era prea tulburată de
sosirea mamei şi mai ales a doctorului Mihăilă. În vreme ce trenul se puse în mişcare, eu le făceam la
tustrei semne şi l-am auzit clar pe doctor strigîndu-mi:
— Nu uitaţi, la 24 octombrie sînteţi invitatul nostru !
SINGUR PE CĂRĂRILE CEAHLĂULUI
Cu vreo doi ani în urmă, într-o toamnă, m-am hotărît să urc Ceahlăul pe la cascada
Duruitoarea şi prin Curmătura Piciorul Şchiop. M-am trezit înspre zori şi am luat-o — de la hotelul
„Cascada" din Durău —, încă pe întuneric, pe marcajul cruce albastră. Gîndeam că voi găsi destui
tovarăşi de drum de-a lungul traseului ce mi-am propus a-1 străbate.
Cînd s-a luminat de ziuă, am observat că în poiana din sus de staţiune un şfichi de brumă
ucisese — chiar în acel ceas al dimineţii — mare parte din brînduşele de toamnă ce îndrăzniseră să
întîrzie şi să se aburce spre soare pînă-n prag de octombrie. Mi s-a strîns inima privind fragilele,
delicatele flori violacee culcate de perfida năvală a steluţelor de gheaţă.
Pînă pe la jumătatea drumului spre Duruitoare n-am întîlnit ţipenie de om. Urcăm prin pădure,
tot uitîndu-mă la fagii şi molizii seculari, cînd, deodată, am zărit printre trunchiurile lor un om proptit
exact în cărarea mea. Cum stătea aşa, puţin crăcănat, ţinînd ceva în mîini, semănînd a armă automată,
părea că mă aşteaptă taman pe mine. Mi-am continuat urcuşul, aparent fără să-l bag în seamă. Se făcuse
de-acum ziuă bine, dar pădurea lăsa încă destule umbre prin lumina ţărmurită de coroanele copacilor.
— Bună dimineaţa, l-am salutat eu încă înainte de a ajunge lîngă el. Avusesem destul timp
ca să observ că omul purta un ferăstrău mecanic, pe care-l luasem drept armă. Era un
muncitor forestier ce-şi aştepta tovarăşii de muncă.
— Bună să-ţi fie inima, tovarăşe, dar încotro ?
— Spre Duruitoare... Şi de acolo, sus, pe Ceahlău.
— Şi ce faci la Duruitoare ? vru să afle omul, parcă puţin intrigat de proiectele mele.
— În vizită... îmi place să mă vîntur prin pădure, să privesc vîrfurile brazilor şi fagilor, să mă
caţăr pe stînci...
— Apoi, dacă vă place... Şi dacă vă ambiţionaţi să ajungeţi pe Ceahlău, aţi ajunge... Da aşa,
chiar singur, singurel ?
— M-am gîndit că am să mă întîlnesc cu destui pe drum...
— De, ştiu eu... Dacă vremea a fi bună. Şi se uită la petecul de cer de deasupra noastră.
Ne-am salutat apoi ca nişte cunoscuţi şi am luat-o în sus, în pas domol, menajîndu-mi forţele
pentru urcuşul ce mă aştepta de la Duruitoare încolo. O ciocănitoare „bătea toaca" într-un brad, ţinîndu-
mi vremelnică tovărăşie. „Cioc, cioc, cioc...", am tot auzit, pînă m-am îndepărtat multişor. În stînga
potecii mele, la cîteva zeci de metri, am zărit un luminiş ce mi-a prins privirea. Era un mic gol de
pădure, aproape perfect rotund, cu fagi pitici şi alte specii de foioase ce păreau bătuţi de soare, deşi
astrul zilei se ascunsese între timp în nori. Frunzele îngălbenite, pălite de primele brume, inundau acea
lumină ce-mi luase ochii. Zăbovind cu privirea spre acea poieniţă, am auzit la un moment dat un foşnet
uşor, apoi s-a făcut linişte. Rotindu-mă, nu mică mi-a fost mirarea să întîlnesc o altă privire: aceea a
unui cerb care se uita ţintă la mine, încercînd să-mi desluşească intenţiile. Totul a durat cîteva secunde,
pentru că nobilul patruped şi-a întors capul, bătut parcă în nestemate, dispărînd într-un tufiş...
Aproape de Duruitoare, m-a ajuns din urmă o pereche de tineri: un băiat şi o fată, ambii în jur
de 20 de ani. Urcau gîfîind şi abia dacă m-au salutat cînd au ajuns în dreptul meu, grăbind pasul.
— N-aţi luat-o cam repede ? i-am întrebat.
— Ei, ne mai odihnim noi...
— Neapărat, pentru că urcuşul e destul de lung şi graba n-are nici un rost... am zis eu, gata să
le ţin un logos despre reglarea respiraţiei cu ritmul paşilor şi altele, dar m-am abţinut, îmi
părea şi rău că iar o să urc singur.
Am ajuns la Duruitoare cu cel mult zece minute în urma lor. Fata însă şedea lungită pe banca
de la masa improvizată de lîngă cascadă. Abia-şi mai trăgea sufletul şi nici nu voia să audă de gustarea
la care o îmbia tînărul ei prieten. M-am aşezat şi eu pe un capăt de bancă, tot privind horbota apelor
prăvălite din înălţimi şi le-am ascultat cîntul. Le-am propus tinerilor să mă însoţească în drumul pe
Ceahlău, dar fata nu arăta în vreun fel că s-ar încumeta la o asemenea încercare.
— Urcăm sau nu urcăm la Dochia ? a întrebat-o băiatul cam răstit.
— Urcăm, dar ceva mai tîrziu, să-mi mai trag sufletul. Rămase în continuare pe bancă, în
nemişcare.
Auzind tîrguiala lor, am atacat singur abruptul din sus de cascadă, cu pante în trepte, una mai
afurisită decît cealaltă. În unele locuri, datorită repeziciunii povîrnişului, eram nevoit să mă prind cu
mîinile de smocuri de iarbă, tufişuri şi rădăcini de copaci. Am apucat apoi o sîrmă, întinsă anume acolo
ca să ai de ce te agăţa în urcuş. După vreun sfert de ceas abia am izbutit să sui cîteva zeci de metri, dar
am observat că nu-i puţin, de vreme ce îi vedeam pe cei doi rămaşi la cascadă atît de mici...
A urmat o uşoară coborîre (să te ferească Sfîntul de coborîrile pe un traseu în urcuş !), după
care am luat o pantă în piept ce credeam că n-am s-o mai pot urca. încet, încet, prinzîndu-mă iarăşi de
rădăcini şi de trunchiuri de fagi, cu opriri pentru a-mi potoli bătăile mult prea grăbite ale inimii, am
ajuns la capătul aparent al abruptului, ca de acolo să urmeze altul şi mai îndrăcit. L-am urcat şi pe
acesta cu o anume furie, rezemîndu-mă din cînd în cînd de trunchiuri de brazi, ce mă ţineau cu
generozitate lîngă ei, în timp ce iscodeam cu privirea hăul din dreapta, întunecos şi fără capăt. Izvorul
ce venea grăbit de undeva de sus îmi ţinea tovărăşie cu cîntecul lui dătător de speranţe.
A trecut aproape o oră de cînd am plecat de la cascada Duruitoarea, dar nu m-a ajuns nimeni
din urmă şi nici n-am întîlnit pe cineva care să coboare, îmi ţiuie urechile de singurătate şi de efort, de
presiunea din ce în ce mai scăzută, de tăcerea pădurii şi a muntelui, întreruptă doar de murmurul
izvoraşului şi de şoapta cetinii clătinate de briză Prin cîte o rarişte, zăresc meterezele cetăţii de piatră,
În vîrful căreia vreau să ajung. Par atît de aproape, însă pe măsură ce urci se tot îndepărtează...
La o anume altitudine observ că pădurea se răreşte. Brazii, care îşi au aici domnie exclusivă,
au coroanele mai desfăşurate, pentru că locul e mai larg. Nu mai urc mult şi locul brazilor e luat de
jnepeni. Mă întristează că pădurea, care m-a însoţit credincioasă tot drumul, şi-a încheiat împărăţia. De
acum înainte, frumuseţea muntelui aproape golaş îmbracă altă faţă: o austeritate, o asprime nelipsită,
desigur, de farmec, dar uşor dezolantă. Vînturile se fugăresc aici în voie, fără vreun obstacol serios,
cîrduind turme de nori care abia acum am observat că se îndesesc, grăbind dinspre apus şi nord, într-o
paradă fără sfîrşit.
Mai urc vreo zece minute şi îmi apare un indicator cu o însemnare: „Spre Piciorul Şchiop, l
705 m". Cerul s-a deschis dintr-o dată din toate părţile şi dintre nori s-a ivit soarele. Totul n-a durat
decît cîteva minute. O apariţie înşelătoare, deoarece observ în jurul astrului un cerc abia ghicit, ce-l
înconjură discret într-o largă circumferinţă. „Ţarcalan în jurul soarelui, îmi spun. Înseamnă că vremea o
să se schimbe în cîteva ore, dacă nu cumva mai repede". Deocamdată însă Curmătura Piciorul Şchiop e
o adevărată poartă a soarelui prin care năvăleşte o revărsare de lumină ce se preface în ţăndări cînd se
prăvale peste pădurea sumbră din vale...
Am ajuns, în sfîrşit, pe platou, lîngă o stînă părăsită. Se vede că ciobanii, temători de toanele
Ceahlăului, au şi coborît cu mioarele în vale. După un scurt popas, pe care-l folosesc spre a îmbuca
ceva, nu mai stau mult pe gînduri şi mă îndrept spre cabana Dochia. Toaca şi Panaghia dormitează în
ceţuri suspecte, ivite de nu se ştie unde. Înspre nord, Munţii Rodnei înscriu pe cerul tulbure un contur
şters, confuz. Pe cărările muntelui nu se profilează nici un om. Mă apasă singurătatea şi pustietatea
muntelui, bîntuit acum de un vînt ce a început să mă încolţească. Alergînd în voie pe întinsul platou,
deocamdată încearcă, în glumă, să-mi fure şapca din cap şi se hîrjoneşte cu crengile de jnepeni,
şuierând şerpeşte. În gura deschizăturii de la Piciorul Şchiop se perdeluiesc şomoioagele de vată ale
cetii, alunecînd în hăurile împădurite, ca să se suie iarăşi hoţeşte peste rama muntelui. Staţiunea Durău
nici nu se mai vede şi înţeleg că nu mai am vreo şansa de a întîlni drumeţi ce urcă.
Pînă la Dochia nu mai este mult, dar stau puţin în cumpănă dacă e cazul să mai ajung acolo ori
să mă îndrept spre coborîre. Nici nu mi-am propus, de astă dată, să rămîn pe munte, astfel că părăsesc
gîndul de a ajunge la cabană. Mai fac un tur de orizont, însă zările sînt ţărmurite de nori şi ceţuri. Nu
mai stau la îndoială, ci mă hotărăsc să mă înapoiez spre locul pe unde am urcat. O stîncă singuratică,
lîngă cărare, îmi reţine atenţia prin înfăţişarea ei zoomorfă. Pare un chip de brotăcel, dacă mă uit la
botul lătăreţ şi la ochii bulbucaţi... Tot privind năstruşnica întruchipare a naturii, urechea a prins
zgomot de paşi. Cine ar fi putut fi în singurătatea aceea ?... Doar nu văzusem pe nimeni de jur-
îtrnjprejur:
— Stai aşa şi nu mişca ! am auzit deodată în spate.
Intorcîndu-mă brusc, am dat cu ochii de un grup de vreo sase tineri, toţi înalţi, îmbrăcaţi în
treninguri şi cu căciulite pe cap, probabil sportivi. Speriat de o asemenea întîlnire pe cărările
singuratice ale Ceahlăului, am rămas înlemnit.
— Te-ai înfricoşat puţin, nu ? mă întrebă unul, apropiindu-se de mine... Ceva ţigări ai la
dumneata ?
— Se mai găsesc... Dar nu puteaţi să veniţi mai puţin... pe furiş ? Dacă eram mai slab de
înger, nu se întîmpla să-mi... ud pantalonii ?
— N-ar fi avut nici un haz dacă ne-am fi semnalat prezenţa mai de departe, mi-o întoarse
altul rîzînd.
Am scos pachetul de ţigări din buzunar şi am vrut să-i servesc. Tînărul aproape că mi l-a
smuls din mînă, dînd fiecăruia cîte o ţigară şi mai luînd cîte una pe deasupra.
— Se poate, tovarăşe, dumneata ai un pachet aproape plin şi noi nici una ? !... Între fumători,
trebuie să ne înţelegem mai bine ! Mulţumim pentru trataţie şi, sperăm, şi altă dată...
Poate atunci te vom servi noi, încheie tînărul, numărînd ţigările rămase.
— Mai ai în pachet vreo 4—5 bucăţi... Vezi că la Dochia nu găseşti ţigări !
— Mulţumesc pentru grija ce mi-o arătaţi, dar n-am de gînd să ajung la cabană...
— Cu atît mai bine, ne ţineţi tovărăşie la coborîre...
— Nu, mai rămîn puţin, poate se mai găseşte cineva dornic de ţigări !
Băieţii se amuzară grozav de spusele mele. Mă salutară apoi şi porniră spre Curmătura
Piciorul Şchiop, îi priveam cum se îndepărtează, zîmbind acru de întîmplare. „Putea fi mai rău, mi-am
zis, umblînd aşa, singur, pe Ceahlău".
Pe platou, vîntul se înteţi brusc şi am avut senzaţia că pe obraji mi se topesc fulgi nevăzuţi de
nea. În realitate, invizibilele picături din horbota cetii, acum mult mai deasă, purtate de aerul încărcat,
erau cu mult mai reci decît as fi crezut. Ce mai, trebuia să mă grăbesc spre coborîre !
În depărtare, pe un plai înceţoşat, mi s-a părut că văd un om venind în direcţia mea. Pînă în
gura curmăturii însă nu mi s-a mai arătat, astfel că şi coborîrea o voi face de unul singur...
Stîna părăsită, întîlnită la urcare, îşi scutura acoperişul precar în bătaia vîntului subţire,
aducător de ploaie. În partea ei dinspre răsărit, am descoperit, stînd la adăpost, pe cei doi tineri rămaşi
la cascada Duruitoarea. Fata părea în totul leşinată, culcată pe pătura moale de muşchi.
— De, dacă v-aţi grăbit... am început eu, dar m-am oprit la timp. Cred că e cazul să ne
întoarcem la Durău, pentru că vremea trage a ploaie...
— Nu plouă, vedeţi-vă de treabă, zise tînărul. Noi ne ducem pînă la cabană. De fapt, nici nu-
i aşa departe şi, chiar de-ar ploua, în vreun sfert de oră sîntem la adăpost.
— Cum credeţi că e mai bine... Eu cobor chiar acum şi vă spun la revedere. Poate ne mai
întîlnim la Durău...
Am iuţit pasul la coborîre, privind cu îngrijorare — înainte de a intra în pădurea de conifere
— vîrfurile muntoase ce le mai puteam zări în depărtările din nord-vest, uşoare pete întunecate pe cerul
lăptos. Puţin mai jos, mă întîmpină pădurea, cu tăcerea ei suspectă înainte de ploaie. În apropiere de
staţiune, se dezlănţuie vuietul ei, la început ca un mumur, apoi ca un strigăt şi picături reci îmi izbiră
faţa.
ÎN RARIŞTEA CU ZMEURIŞ
Tot rătăcind prin pădurile Ceahlăului, în tovărăşia unui proaspăt amic de drumeţie, pe care l-
am cunoscut în staţiunea Durău, ne-am pomenit că ne înfundăm într-o parte de codru sălbatic, ce părea
a nu fi fost călcat de picior omenesc.
— Ia uite ce poiană se deschide într-acolo, îmi zise prietenul, arătînd undeva, în dreapta
noastră, un luminiş. N-ai vrea să dăm o raită, mai cu seamă că pînă la orele mesei avem
încă destul ?
— Să mergem, desigur, cine ştie ce taină a pădurii descoperim.
Ne-am îndreptat fără grabă spre poiană, ferindu-ne feţele de crengile arboretului ce ne
închidea adesea drumul. În vreo zece minute, mai schimbînd cîte o vorbă, am şi ajuns în marginea
luminişului. Nu era însă un simplu luminiş, ci o adevărată rarişte inundată de soarele ce se ridica spre
amiază. În partea dimpotrivă noastră nu i se vedea marginea; mai mult i se ghicea, pentru că terenul
cobora domol într-o pantă pierdută în buza pădurii. O adevărată oază de linişte şi lumină.
— O fi poiana zînelor! zise amicul, entuziasmat în felul lui de orice descoperire în natură.
Ori poate a ielelor care joacă sub clar de lună... Pînă una-alta, nu ne-ar strica un ceas de
plajă.
Uitîndu-mă mai cu atenţie, am băgat de seamă că în rarişte se rînduiau cioate aproape
putrezite, cu tufişuri de zmeură în preajmă.
— În loc de zîne, să nu avem cumva o întîlnire neaşteptată cu Moş Martin, i-am răspuns,
privind cu suspiciune zmeurişul.
— Aoleu, bine zici...
— Stai, că doar nu dă acuma peste noi, l-am liniştit, văzînd că intră „la o idee". Şi, ca să-i
dovedesc că nu e cazul să ne fie teamă, mi-am scos cămaşa şi maioul, rămînînd doar în
pantalonii albi, scurţi, de drumeţie. Soarele dogorea atît de tare, la adăpostul pădurii, ca în
plină vară, deşi ne aflam în septembrie. Umblînd aşa, dezbrăcaţi, printre tufele de zmeură,
am şi dat peste un ciorchine rămas din vară, aproape uscat, dar încă plin de sucul dulce-
acrişor.
— Cine a zis că în codru te ameninţă tot felul de primejdii ascunse a greşit, spuse amicul,
lăsîndu-se moale pe un petic de iarbă crudă, răsărită după ploile din urmă cu vreo zece
zile. Aici poţi să stai fără să te deranjeze nimeni, că nu vad nici o mişcare în jur. Se lungi
într-o destindere totală, desfătîndu-se în soare.
L-am lăsat acolo, pe cînd el se mai extazia, vorbind singur, şi am dat un ocol zmeurişului. M-
am aşezat, la rîndul meu, pe iarbă, adulmecînd parfumul suav al unor brînduşe de toamnă. Toropit de
soare, cred că am aţipit puţin, aşa că nu mi-am mai dat seama de trecerea timpului, într-un tîrziu, am
prins foşnete suspecte şi, mi s-a părut, un uşor duduit de paşi. N-am avut vreme să sar în picioare, că
am auzit chiar la urechea mea un strigăt de uimire:
— Uite unde şi-au găsit dumnealor loc de odihnă !
Frecîndu-mă puţin la ochi şi ridicîndu-mă în cot, am văzut că lîngă mine stăteau doi oameni.
Erau amîndoi pădurari, în uniformele lor verzui, cu nelipsitul corn şi arme de vînătoare.
— Am făcut ceva ce nu se cuvine ? am întrebat eu, privind cu anume curiozitate armele lor.
Ori poate n-avem voie...
— Nu, nu, nu-i vorba de asta...
Între timp, amicul meu, care se tolănise ceva mai încolo, se înălţă încet, dar în aşa fel că unul
din vînători bănui altceva şi îşi îndreptă arma într-acolo. Amicul ridică mîinile, speriat:
— Nu-s vinovat cu nimic, ca să mă aleg cu pielea găurită, strigă el cu disperare... Lăsă apoi
mîinile în jos, convins că-i o eroare.
Pădurarii rîseră cu poftă.
— Ne-am apropiat de zmeurişul ăsta, dar nu ne aşteptam să vă întîlnim pe dumneavoastră.
Noi căutăm pe altcineva...
— Vreun răufăcător ?
— Chiar răufăcător ! Căutăm un urs înrăit ce s-a înnădit la oile oamenilor. De aceea am zis
că nu v-aţi găsit loc prea bun aici. Ştiţi doar că lui Moş Martin îi place al dracului zmeura
şi mai face vizite prin preajmă...
— Atacă şi oameni ? vru să afle amicul meu.
— Uneori, dacă se vede înghesuit... Am să vă spun păţania unuia, care se vitejea că el n-are
teamă. S-a dus tot aşa într-un zmeuriş ca ăsta, unde s-a întîlnit cu o ursoaică. Ursuleţii,
puii ei, s-au căţărat iute într-un fag, dar ursoaica — se vede treaba, tulburată pe locul ei —
s-a repezit la nepoftit şi într-o clipă i-a luat pielea de pe cap, cu tot cu păr. A scăpat el cu
viaţă, dar n-am vrea să păţiţi şi dumneavoastră la fel... Puteţi face plajă cît vreţi, însă într-
o poiană fără zmeuriş. Ştiţi doar că paza bună...
Lupta cu viespile
Le-am mulţumit pădurarilor pentru sfaturi, lăsîndu-i să plece în treburile lor, iar noi ne-am
retras într-un alt loc, mai puţin bîntuit de urşi. Neavînd ce face, ne-am întocmit fiecare cîte un băţ bun,
aşa, pentru orice eventualitate, aflînd că pe aproape există o stînă. Şi unde este stînă sînt şi cîini. Tot
mătăhăind cu băţul, amicul meu lovea din cînd în cînd cîte un tufiş sau arbore.
— Ce faci, dragă, dai în tufiş şi uite că o creangă m-a lovit peste ochi, i-am reproşat,
frecîndu-mă la ochiul cu pricina. Puteai să mă chiorăşti !
— Scuze, amice, dar de ce nu păstrezi... distanţa legală ? N-ai unde să te desfăşori în
pădure ?
Continuînd să izbească ici un copac, ici un aluniş, îmi făcea, desigur, în ciudă. Am rămas
puţin în urmă, zicîndu-mi că are o idee fixă. Ajungînd într-o vîlcea însorită, amicul se opri dintr-o dată
ca trăsnit, apoi începu să învîrtească băţul în jurul capului şi al propriului trup cu o iuţeală uluitoare.
— Ce, ai dat în mintea copiilor sau te-a apucat strechea ? i-am strigat de la mica distanţă la
care mă aflam.
— Mi-e teamă că ai să dai şi dumneata ! îmi răspunse el, luînd-o la fugă în toată legea şi
apărîndu-se cum putea de ceva invizibil pentru mine. Fugea, dar nu cu prea mult spor,
agăţîndu-se de tufele de ferigi şi de crengile arborilor.
— Vezi că nu-i prea mult loc în pădure ? îi strigai în batjocură, nelămurit încă asupra fugii
lui disperate.
— Viespile, viespile ! ţipa el, încercînd să se apere. Cred că una mi-a şi încercat pielea, bătu-
o-ar trăsnetul...
În aceeaşi clipă, am auzit în jurul urechilor bîzîitul iute, cunoscut, al viespilor. Apreciind
situaţia, mi-am zis că-i mai bine s-o iau înapoi, şi nu pe urmele amicului atacat din plin. Ferindu-mă
cum puteam şi mai învîrtind şi eu băţul, ca şi cum acesta ar fi avut vreo eficienţă, am zbughit-o la
goană în direcţie opusă, pînă n-am mai auzit bîzîitul acela ascuţit. Doar încă o dată am mai simţit
trecînd pe la ureche una, ca un glonte, probabil ultima. Fireşte, cea dintîi măsură a fost să-mi arunc
cămaşa pe mine, ceea ce n-a făcut amicul meu, luat prin surprindere.
Pierzîndu-ne unul de celălalt, am început să strig prin pădure, derutîndu-mă singur de ecourile
stîrnite.
— Unde eşti, amice ?... Hei, nu mă auzi ?...
Nici un răspuns. Doar ecourile strigătului meu. De la un timp, neprimind nici un semn că
prietenul de drumeţit prin coclauri se află în viaţă, m-am îndreptat cam în direcţia în care dispăruse
gonit de viespi, ocolind cu bună ştiinţă zona periculoasă a agresivelor insecte. Oare s-o fi speriat într-
atît încît să fi fugit în staţiune ? Am mai mers o bucată prin pădure, gîndind că n-aveam altceva de făcut
decît să ajung şi eu la Durău. După vreun sfert de oră de umblat am auzit glasul sfîrşit al celui pe care-l
căutam. L-am aflat stînd jos, cu spatele proptit într-un brad.
— Pînă aici te-au fugărit viespile, iubite amice ? Am observat de îndată că buza lui de jos se
şi umflase, dîndu-i o înfăţişare caraghioasă. Dar şi la umăr avea o înţepătură.
— În sfîrşit, ai reuşit să te faci mai frumos !
Amicul îmi aruncă o privire rea, cu scîntei duşmănoase.
— Zi-mi mai bine mersi că m-am sacrificat pentru dumneata, îmi răspunse cu o voce de
nerecunoscut, plescăind din buză, ce se mişca nefiresc, în sus şi în jos, ca o lopată.
— Ai avut prilejul să constaţi ce capcane ascunde pădurea, dacul nu iei seama, am început eu
să-i ţin o lecţie. Şi cine naiba te-a pus să tot loveşti cu băţul acela ? Se vede că ai nimerit
într-o scorbură, altfel nu-mi explic apariţia bătăioaselor viespi.
— Da, asta a fost... Ştiu acum destule datorită erudiţiei matale în probleme forestiere şi de
altă natură !
— Uite-l, e la pămînt şi tot colţos !... Hai s-o luăm mai bine spre staţiune, că văd nori pe cer
şi nu se ştie dacă ploaia n-o să ne răcorească, după goana de adineauri. N-am sfîrşit vorba,
cînd am auzit întîia bubuitură de tunet, care ni s-a părut foarte aproape.
— Că să fim mai siguri, hai să ne adăpostim la stînă, i-am propus. E pe aici, pe aproape,
după cît îmi amintesc... Pînă acolo facem un sfert de oră, iar ca să ajungem în staţiune
ner-ar trebui mai bine de un ceas. Nu-i bine aşa ?
— Ba dă... Dacă zici că nu-i departe, să mergem... Abia mă abţineam să nu rîd de felul cum
vorbea, împiedicat, cu buza lui umflată.
— Şi dacă au să te vadă ciobanii în halul în care eşti, am să le spun că ai un defect din
naştere...
Amicul meu se oţărî atît de râu, încît m-am ferit repede din calea lui, mai cu seamă că
începuse să agite iar băţul ameninţător. Ca să nu mai azvîrl gaz pe foc, am găsit de cuviinţă să-i vorbesc
pe un ton prietenos, fără vreun accent de batjocură, încurajîndu-l şi asigurîndu-i că în staţiune există
cabinet medical, astfel că va scăpa repede de belea.
— Ce cabinet medical, domle, ce cabinet medical ! N-am văzut încă medic să vindece
înţepăturile de albine sau de viespi şi guturaiul... Mai degrabă se descoperă antidotul
cancerului decît leacul unor asemenea belele, ce par aşa de banale...
De data asta nu m-am mai putut abţine să nu rîd, auzindu-l cum pronunţă cuvîntul „banale",
azvîrlind consoana „b" spre un „p" exploziv.
Intre timp, bubuiturile se înteţeau şi nu vedeam cum am fi putut scăpa de ploaie. Picături mari
şi rare începură să bată frunzele arborilor, într-un răpăit deocamdată inofensiv şi plăcut auzului. Un
fulger imens, trandafiriu, scapără chiar în faţa noastră, fugărind umbrele ce se înstăpîniseră de-o vreme.
Amicul meu îşi făcu cruce, întocmai ca o baba speriată.
— Hai să fugim, dar cît mai iute ! îmi strigă, alergînd cu nădejde.
— Mai încet, că faci curent şi canalizezi trăsnetele pe urmele noastre !
Atît i-a trebuit, să audă vorbele astea, că spaima lui crescu proporţional cu presupusul pericol.
Se opri epuizat, aşteptîndu-mă să-1 ajung. Cîteva fulgere scurte, urmate de îndată de tunete asurzitoare,
reluate de ecou, se prăvăliră peste pădure, luminînd cu intermitenţă şi cele mai ascunse cotloane.
— Dacă mai continuă aşa, simt c-o să asurzesc şi o să orbesc de-a binelea, se plînse el,
lipindu-se mai mult de trunchiul unui brad, în speranţa că se va putea feri de stropii grei
ce pîrîiau în coroanele copacilor. Mă trăsei şi eu, tot după un brad, în apropierea amicului,
adăpost efemer, căci ploaia se înteţi într-atît, încît ai fi zis că-i potop curat. Vîntul se
dezlănţui şi el deodată cu încrîncenarea ploii, legănînd coroanele şi scuturînd peste noi
şfichiurile de apă. Ai fi zis că în coroanele brazilor s-au adunat mii şi mii de diavoli care
n-au altceva de făcut decît să-i scuture şi să-i zburătăcească, azvîrlind asupra noastră
micile proiectile de apă într-un crescendo de infern.
Dintr-o văgăună alăturată, venind către noi, se desluşi vorbă omenească. Erau cei doi
pădurari-vînători, rătăciţi cine ştie cum chiar în locul în care ne aflam.
— Ha, ha, ha ! rîseră ei cînd ne văzură. V-a prins ploaia doar cu flaneluţele acelea pe
dumneavoastră... Noi credeam că sînteţi de mult la Durău, şi cînd colo...
— Oare o mai ţine mult ? întrebă cu oarecare nădejde amicul meu.
— E destul să ţină şi zece minute, ca să te mureze, explica unul din noii veniţi. Trece ea
repede ploaia, numai că dumneavoastră trebuie s-o luaţi la picior cît mai repede, altfel s-ar
putea să vă încerce o răceală zdravănă...
Pădurarilor nu le pasă, pentru că purtau un fel de pelerină cu glugă şi doar pe la picioare erau
uzi de şuvoaiele ce se scurgeau de pe poale.
— E o stînă prin apropiere, după cîte ştiu...
— Da, da, numai să fie cineva acolo... Şi aveţi grijă de cîini ! A, da ce-aţi păţit ? se interesă
cel care vorbise, uitîndu-se mai cu atenţie la buza umflată a amicului meu. V-aţi războit
cu viespile ?
— Nu ne-am războit, ne-au atacat ele, am zis eu, căutînd să-l apăr pe amic.
— De bună seamă că le-aţi stîrnit cumva, altfel, dacă nu te legi de ele, nu te atacă, zise unul
din pădurari, privind cu bănuială la buza umflată a victimei... Dacă aţi fi avut la
dumneavoastră un cuţit, aţi fi apăsat pana lui rece pe înţepătură şi alta ar fi fost treaba...
Printre dulăii de la stînă
În timpul acesta, ploaia se mai domolise, fulgerele scăpărau tot mai în depărtare, de unde
tunetele răzbăteau mai înăbuşit.
— Hai să ne îndreptăm spre stînă, i-am propus amicului, poate reuşim să ne uscam acolo,
dacă nu ne-o prinde alta...
— Să nu vă miraţi ! îmi replică unul din pădurari. Mi se pare că se şi închipează, de
adevăratele, altă pîrpără... Da poate scăpaţi pînă la stînă.
N-am făcut mai mult de 20 de paşi, cînd un fulger imens, cît cuprindea bucata de cer dinaintea
noastră, se furişă ca un şarpe prin claia de nori negri, dezlănţuind un trăsnet ce ne făcu să ne ţiuie
urechile. Instinctiv, ne lăsarăm jos, la pămînt, în rîsetele pădurarilor, care ne urmăreau cu privirea.
— Nu vă temeţi, că nu vă trăsneşte ! ne strigă unul.
— Cred că ne urmăreşte pe noi, se vaită amicul, ridicîndu-se în genunchi. Pe faţa lui, o
plească de noroi îi compunea o mască hazoasă. Pădurarii abia se mai puteau ţine de rîs.
— În halul în care vă găsiţi, o să băgaţi spaima în cîini !
— Lasă, că ne spală ploaia, i-am răspuns, luînd-o iute la picior spre presupusa stînă
salvatoare. Ploaia se slobozi cu furie, într-un răpăit înverşunat, iar vîntul, ce stătuse, se
iscă din nou cu atîta putere, încît părea că ne va lua pe sus, aruncîndu-ne undeva, în vîrful
unui brad şi azvîrlind peste noi toate apele cerului.
— O, norilor, fulgerelor, trăsnetelor, opriţi-vă odată ! se lamenta amicul, devenind patetic.
De copil m-am temut de trăsnete, şi uite unde mi-a fost dat să le înfrunt... Poate că aici şi
acum mi-a sunat ceasul cel din urmă ! Dar dacă viaţa noastră este doar o clipă smulsă
eternităţii — îşi încheie el tirada —, de ce trebuie să mai ţinem la această clipă ? Mai ales
cînd clipa e atît de mizerabilă...
— Să lăsăm vorbele mari, amice, că văd, nu departe, în faţa noastră stîna. Acolo vom avea,
poate, prilejul să prelungim clipa cît mai mult.
După cîteva minute de bubuială şi răpăit, ploaia încetă brusc, iar după alte cîteva minute,
printr-o spărtură de nori, îşi arătă faţa soarele, limpezit de turmele de nori. Tocmai ieşeam din pădure,
cînd ochii ni se opriră pe întinsul unei poiene învăpăiate de lumină. Văzduhul era de o puritate de
cristal. În iarba în care sticleau puzderia de steluţe ale picăturilor de ploaie se înălţa spre coada pădurii
din cealaltă latură un curcubeu superb.
— Minune, mare minune, slobozi amicul, privind la întruchiparea de o cromatică delicată a
curcubeului. N-am mai văzut aşa ceva de pe vremurile îndepărtate ale copilăriei. Frumos
mai e !
În dreapta noastră, la nu prea mare distanţă, se ivi acoperişul de frunzare al stînei.
— Curcubeul e cu noroc şi nu mă mai opresc decît în pragul stînci !
— Numai dacă nu vom da de vreo piedică neprevăzută, i-am răspuns eu, cu gîndul că ne-ar
putea întîmpina o droaie de cîini.
Într-adevăr, cînd am ajuns la două-trei sute de metri de sălaş, trei dulăi ciobăneşti se repeziră
ca din puşcă în calea noastră. Deocamdată nu lătrau şi asta îi făcea şi mai ameninţători, însemna că
răfuiala va fi cu atît mai cruntă.
— Blestem pe capul lor ! ţipă amicul, agitînd de pe acum băţul; se vedea însă că nu putea
face mare ispravă. Se aplecă chiar şi apucă nişte pietre, pregătindu-se să dea piept cu
dulăii.
— Să nu arunci cu pietre în ei, că-i înverşunezi mai rău ! l-am sfătuit, luînd şi eu poziţie de
apărare, gîndindu-mă la o stratagemă cunoscută din copilărie: să te laşi la pămînt şi să
aştepţi să treacă durdura.
— La pămînt, la pămînt ! i-am strigat amicului, cînd dulăii s-au apropiat la 5—6 metri de
noi. Fără vreo mişcare de prisos, m-am lungit repede pe iarbă, în vreme ce amicul
mătăhăia cu băţul prin aer, în speranţa că i-ar speria. Dulăii, înverşunaţi de opoziţia
omului, îl înconjurară, lătrînd cu furie şi ameninţîndu-l cu colţii lor fioroşi.
— Lasă-te jos ! i-am strigat din nou, speriat însumi că dulăii l-ar putea înşfăca.
— Unde să mă mai las în droaia asta ? ! ţipă amicul, schimbat la faţă. Cred că ăştia-s lupi, nu
cîini !
În disperare de cauză, am început să strig la ei, apoi să le vorbesc frumos, să le inventez nume
frumoase, dar ei, pace ! Ca să-i derutez, mi-a venit ideea să azvîrl băţul într-o parte, deşi rămîneam
complet descoperit în faţa lor. Unul dintre dulăi se aruncă şi apucă băţul, sfărcuindu-l cu colţii lui de
oţel, ca şi cum acela ar fi fost duşmanul lui. Mai aruncai şi o piatră, în altă direcţie, determinînd pe un
altul să se ia după ea.
— Aruncă-te la pămînt, amice, dacă vrei să smulgi o clipă în plus eternităţii ! Acuma-i
momentul, pînă nu se reîntorc ceilalţi doi !

Făcu probabil o mişcare greşită, astfel că dulăul rămas îl înşfacă de bocanc şi trăgea de el.
Fulgerător, m-am ridicat şi m-am repezit spre amic, trântindu-mă lîngă el. Dulăul lăsă bocancul şi se
îndepărta cîţiva metri, suficient timp pentru ca noi să fim la un adăpost precar, mai cu seamă că şi
ceilalţi doi reveniră iute la ,,locul încăierării”.
— Nu agita băţul ! Ai să vezi că se liniştesc...
— Cred că mi-au pătruns colţii prin bocanc, se plînse amicul,, dînd să se descalţe, în vreme
ce lătratul se mai potoli.
— Stai la locul dumitale ! Stână de piatră să stai !
— Cum naiba să stai nemişcat, cînd eşti ameninţat de creaturile astea turbate ? Nu ştiu ce fel
de om eşti dumneata, de poţi fi aşa de calm.
,,Creaturile turbate" mai lătrară ce mai lătrară, înverşunîndu-se din cînd în cînd, în reprize
scurte, apoi se liniştiră, dar nu părăsiră „cîmpul de luptă". Dimpotrivă, se proptiră în cozi,
supraveghindu-ne cu mare atenţie, abia aşteptînd vreo mişcare ori vreun semn de duşmănie din partea
noastră.
— Ăştia au de gînd să ne ţină aici prizonieri toată ziua ?
— Ştiu eu, s-ar putea... Deocamdată, linişte, mai tacă-ţi gura
— Cuţu, cuţu, cuţu, chemă uşor amicul, sperînd într-o pacificare, într-o încetare a
ostilităţilor.. Cîinii rînjiră, arătîndu-şi colţii, dar nu se mişcară din cozile lor. Dacă ne
lăsaţi în pace, am să vă ofer o bucată de salam, vă promit sincer...
— Crezi că sînt proşti să se lase seduşi de promisiuni deşarte ?
— Dar ce le-am făcut noi, oameni paşnici şi nevinovaţi, ca să ne ia în primire cu atîta
duşmănie ? Ce, e poiana lor, e pădurea lor ?
— Dacă-i stîna aproape, e cumva domeniul lor, pe care l-am încălcat cu voia sau fără voia
noastră...
Ca şi cum ar fi înţeles ce vorbim, dulăii se mai înverşunară într-o repriză de lătrat susţinut,
aşteptînd cu o răbdare demnă de o cauză mai bună. E drept că eram uzi leoarcă după ploaie şi statul pe
iarba udă numai bine nu ne făcea. N-aveam însă încotro...
După încă vreo cîteva minute de aşteptare, se auzi un şuier scurt dinspre stînă şi cîinii se
repeziră într-acolo, lăsîndu-ne, în sfîrşit, slobozi. Amicul îşi scoase bocancul şi, spre norocul lui, nu se
vedea pe laba piciorului nici urmă de sînge. Doar dîre uşoare de colţi ce punctau în două locuri pielea
cu urme de un roz pal.
— Ai avut noroc, amice. Dacă te muşca cu adevărat, erai un apropiat client al Institutului
antirabic, pentru injecţii, deşi personal nu cred că ar prezenta vreun pericol. Sînt cîini
izolaţi...
— Ba eu sînt convins că erau turbaţi de-a binelea. N-ai văzut cum ne-au atacat ?
— Îţi închipui cumva că ar fi cîini de oraş ori de apartament, blînzi şi cuminţi ? Ăştia se bat
şi cu lupii...
— Se vede că m-au luat drept lup !
— Hai să ne apropiem de stînă, poate ne uscam puţin hainele de pe noi, dacă ciobanii or vrea
să ne facă un foc.
Ne îndreptarăm spre stînă, dar dulăii, zărindu-ne, se repeziră în întîmpinarea noastră. Aproape
o dată cu ei, apăru şi o femeie, care-i potoli şi-i alungă înapoi la stînă. Venind apoi spre noi, ne petrecu
o bucată de drum.
— Aţi avut necazuri cu cîinii ? ne întrebă ea, bănunind cele întîmplate.
— De ce-i lăsaţi aşa, să atace oamenii ? sări prietenul meu. Ţineţi-i prin preajma stînii, să nu
bage spaima în drumeţi.
— Pe aici trec aşa de puţini oameni, că de obicei zile de-a rîndul nu vedem pe nimeni... Bine
că nu v-a muşcat vreunul, se întoarse ea veselă către amicul meu, puţin supărat, rîzînd pe
înfundate văzîndu-i faţa mînjită de noroi, ce se uscase la soare. Avem focul aprins şi o să
vă uscaţi hainele...
— Mulţumim dumneavoastră pentru grijă, i-am zis eu. În cîteva minute am ajuns la stînă.
Cîinii ne mai lătrară, dar nu cu aceeaşi înverşunare, ci mai mult ca să-şi facă datoria.
— Uite, bărbate, ne-au sosit mosafiri, se adresă femeia ciobanului care trebăluia prin stînă.
— Bine aţi venit la noi ! Bucuroşi de oaspeţi... Se apropie şi ne întinse simplu mîna.
Apropiaţi-vă de foc, că văd că sînteţi uzi...
Un foc de vreascuri uscate, păstrate cu grijă în stînă, înveseli atmosfera. Femeia îi dădu
amicului meu apă să-şi spele faţa de noroi, iar ciobanul, bărbatul ei, ne oferi cîte o felie de urdă.
— N-am mai mîncat de ani de zile o aşa bunătate, mărturisi amicul, continuîndu-şi vorbăria.
În locul dumneavoastră, eu aş face numai urdă, mărturisi, înfulecînd ultima bucăţică.
— Fără brînză, nu se poate face urdă, îi răspunse ciobanul rîzînd cu îngăduinţă, dîndu-şi
seama că amicul e picat din lună.
— E frumos aici, la stînă. Mi-ar plăcea să stau o bucată de vreme, să uit de treburile mele, să
mă reconfortez pe deplin, să mă îmbăt de parfumul florilor, să aud cîntec de fluier, turuia
amicul, văzînd doar latura poetică a vieţii la stînă.
— Să te tragi la umbră în toiul amiezii de vară, să nu faci absolut nimic, l-am ironizat eu.
— Chiar aşa, n-am dreptate ?
— Nu prea, l-am contrazis. La stînă e foarte multă treabă, aşa că trebuie să-ţi schimbi puţin
optica cu privire la viaţa ciobănească... Cred că dumnealor ar putea spune mai multe în
privinţa asta, am adăugat arătînd spre cioban şi nevasta lui.
— E-adevărat că avem destulă treabă mai tot timpul, răspunse cu modestie nevasta... Uite,
peste vreun ceas vine băiatul — că avem un băiat mărişor, de 16 am — cu oile şi trebuie
să le mulgem. Pe urmă punem laptele la închegat pentru brînză, mîine o să punem de
urdă...
— Dac-ar fi numai asta, n-ar fi nimic, completă ciobanul. Seara trebuie să dăm oile în
porneală, aşa se zice pe la noi, pînă ne prinde aproape miezul nopţii. Dimineaţa o luăm de
la capăt... Şi asta dacă-i vreme bună. Dacă plouă — şi nu o ploaie ca asta, ce v-a prins pe
dumneavoastră —, treaba merge de tot greu. Cu un sac în cap, ori cu o bucată din asta de
plastic pe cap (ne făcu semn spre un fel de pelerină din mase plastice), ducem oile la
păscut şi dacă ploaia nu se opreşte, n-avem ce face. Toată ziulica ne tot curge de sus, totul
îi mohorît, nu vezi pe nimeni zile întregi... Nu mai spun că s-ar putea să vie şi cîte o
repezeală de frig ori chiar ninsoare, mai ales acuma, toamna. Pe deasupra, uite, eu trebuie
să plec mîine să duc brînză la oraş. Drept că mă duc călare, da-i oboseală cu dusul şi
întorsul, şi nimeni nu-ţi face treaba cît lipseşti...
— Ei, oricum, zise amicul meu, încercînd cumva să-l contrazică, muntele îţi reface forţele,
singurătatea te recreează...
Auzindu-l, m-am tras mai la o parte, simţind că a dat-o cu măciuca în baltă. Eu mai cunoşteam
cîte ceva din viaţa ciobanilor, faţă de el, care părea pierdut în ceţuri depărtate privitoare la această
realitate. I-o întoarse însă ciobanul foarte bine:
— Dumneavoastră ziceţi că singurătatea ne-ar prii... Doar într-o privinţă. Sîntem mai retraşi
aici, în poiana asta depărtată de sate, nu prea vine lume... Numai că noaptea, uneori, ne
pomenim cu lupul şi rar se întîmplă să nu ne sfărcuie cîte o oaie...
— Dar cîinii ce fac ? i-o întoarse amicul, aducîndu-şi aminte pe loc de păţania de adineauri.
— Ne mai apără şi ei, săracii... Numai că nu vine numai un lup, că ar păţi-o, ci vreo 3—4 şi
uneori mai mulţi. Ce să facă bieţii dulăi ?... Mai acum vreo două săptămîni, unul dintre ei,
cel cu pată neagră pe cap (era cîinele care-l muşcase pe amicul meu), l-a schilodit pe-un
lup mai pirpiriu, care cred că n-are să mai deie tîrcoale pe-aici... Ne mai încearcă şi un
urs, care noapte de noapte dă să ne împuţineze turma. Şi adesea răuşeste, fire-ar el să fie !
Ia cîte o mioară subsuoară, aşa cum ar lua-o un om voinic, şi pe-aici îi e drumul. Uneori il
mai fugărim cu cîinii, cînd prindem din vreme de veste că ar vrea să deie buzna peste noi.
Dacă se întîmplă aşa, îl înconjurăm cu cîinii, răcnim la el cît ne ţin puterile, chiuim,
fluierăm, facem tărăboi şi el se retrage... ca să vină în altă noapte ! Odată, îmi amintesc, l-
au încolţit tare cîinii. Şi ce credeţi că a făcut ? S-a apucat să azvîrle cu pietre în dulăi !
Nu-mi venea să cred, când am auzit cîinii schelălăind, da cînd mi-a sfîrîit pe la ureche o
piatră, mi-am dat seama că nu-i glumă...
— Vă atacă şi pe dumneavoastră ? întrebă amicul, uimit de cele auzite.
— Nu prea se întîmplă. Doar dacă dai chiar peste el ori dacă-i zădărăşti... Noi, dacă-i zărim
pe undeva, ne căutăm de drum. Numai dacă vine la stînă avem treabă cu el... Umblă după
dînsul doi pădurari-vînători, da pînă în prezent nu l-au dibuit. Ştie al dracului să se
ascundă din calea lor, dînd dosurile...
Am plecat de la stînă cînd soarele trecuse puţin de amiază. Se apropia de strungă băiatul cu
oile, de care ne amintise ciobăniţa, pentru mulsul lor.
— Îţi mărturisesc sincer, spuse amicul după o bucată de vreme, că trebuie să fac un serios
corectiv în privinţa cunoştinţelor mele în domeniul vieţii pastorale... Am fost tentat,
dintotdeauna, să idealizez viaţa ciobanilor, ba chiar să cred că ar fi un loc de retragere în
caz de astenie, aşa cum mă paşte pe mine de la o vreme încoace... Tot mai bine în
staţiune, la hotel, unde nu vine lupul şi nici ursul...
— Am impresia, amice, că, pe înnoptate, te-ar putea băga în spaime şi o mîţă !
— Ptiu ! scuipă cu scîrbă. Mă crezi atît de fricos, de neştiutor, şi de neajutorat, încît te dai
drept un fel de protector al meu sau, în anume situaţii, un fel de arbitru atoateştiutor,
luîndu-mă peste picior pentru precaritatea cunoştinţelor mele în domeniul... zoologiei,
botanicii, meteorologiei, silviculturii, ecologiei... prostologiei etc. !
— Nu, iubite amice, nici prin gînd nu mi-a trecut să te jignesc şi nici nu mă ,,dau mare" în
privinţa cunoştinţelor în disciplinele amintite (minus cea din urmă citată, unde s-ar putea
să ai dreptate !), cît am dorit să-ţi fiu un cît mai util şi — aş îndrăzni să susţin — cît mai
plăcut interlocutor...
Mai tachinîndu-ne şi împăcîndu-ne, nu ne-am dat seama cînd am ajuns în larga poiană din
susul staţiunii Durău, potopită de lumina şi căldura soarelui. Era tocmai bine, pentru că, prin pădure, ne
mai udaseră stropii rămaşi pe frunzele arborilor, astfel că nu numai încălţările, ci şi cămăşile erau
aproape leoarcă de apă.
— Ne-ar prinde bine acum un coniac răzbit ! îmi propuse amicul.
— Şi două, iubite amice, după păţaniile noastre de astăzi.
DIN POVESTIRILE UNUI DRUMEŢ
Într-un miez de vară, urcam Ceahlăul pe la cabana Fîntînele. Eram în formaţie de cinci,
constituită cu o seară înainte la hotelul ,,Bradul" din Durău, toţi bărbaţi serioşi, sobri. Deşi abia ne
cunoscusem, nu eram îngrijoraţi din pricina aceasta, ştiind că în drumeţie prieteniile se leagă firesc şi
spontan.
Pornisem îndată după răsăritul soarelui, bucuroşi că ziua se arăta frumoasă, cu cerul fără pic
de nori. Numai muntele se scălda într-o uşoară ceaţă albăstrie, ademenindu-ne cu chemări nerostite.
Curînd ne-am afundat în pădure, urmărind din cînd în cînd marcajul, cu toate că mai toţi cunoşteam
destul de bine drumul.
Pînă la Poiana Viezuri nu s-a vorbit mai nimic. Doar cîte o întrebare şi un răspuns privitoare la
drumul străbătut. În scurta pauză din poiană, încet, încet au prins a se lega crîmpeie de discuţie, fiecare
spunînd de unde este, cîte zile are de gînd să rămînă în staţiune sau la cabană şi altele asemenea,
premergătoare unor convorbiri mai închegate. Numai unul dintre noi, ins puţin trecut de 40 de ani, se
arăta mai guraliv şi totodată prietenos, ca şi cum ne-ar fi cunoscut de cine ştie cînd. După ce descusu pe
fiecare, se apucă să povestească felurite întîmplări, captivîndu-ne cu rîsul lui slobod, neforţat, dar mai
cu seamă prin vorbirea lui curgătoare, cu pronunţarea accentuată a cuvintelor. Vocalele se revărsau
într-o sonoritate plină, uşor cîntătoare, ca rostogolirea apelor unui izvor pe prund. ,,Nevastă-mea, zicea,
este o femeie minunată. Cînd am plecat de-acasă, mi-a hotărît să nu beau, să nu mă ţin după femei, să
nu spun minciuni... De băut, ce-i drept, mă mai încurc uneori cu prieteni la un pahar, întîrziind pînă la o
bucată de noapte. Ceea ce nu-mi place la dînsa e că mă caută prin cîrciumi, pînă dă de mine. Văzînd că
mă găseşte oricum, mi-am stabilit reşedinţa la Bibi Păun (un ospătar dat dracului), unde mă descîntă cu
o tămîoasă de Rugineşti. ,,Iar te-ai înfundat la Bibi ?," mă întreabă cînd mă află. „Stai jos nevastă, o
îndemn, să cinsteşti un păhărel din licoarea asta de Rugineşti"... „Să-i sece sămînţă de vie şi de vin,"
blestemă ea. ,,Să sece, să sece, nevastă, numai viţa de Rugineşti, nu !". Vedeţi, dar, ce femeie minunată
e nevastă-mea...
Ne-am reluat drumul spre cabana Fîntînele şi, cum se făcuse de-acum cald, ne-am scos
cămăşile, rămînînd numai în maiouri. Îl urmăream cu interes pe tovarăşul nostru de drum, aşteptînd să-i
mai aud vorbind, într-adevăr, ca şi cum mi-ar fi ghicit dorinţa, începu să povestească un alt episod din
drumeţiile lui. Curios că omul, deşi vorbea aproape întruna, reuşea să-şi regleze bine respiraţia cu
ritmul paşilor. Acum, în maiou şi în pantaloni scurţi, se vedea limpede că trupul îi era deplin armonizat:
muşchii braţelor se evidenţiau sub o piele arsă de soare, de unde se continuau în cei ai umerilor şi
pieptului, iar picioarele, căm scurte, dar groase, inspirau forţă, siguranţă în mers.
— Eu urc de multe ori pe vară Ceahlăul, se lăuda el, dat nu mi s-a întîmplat vreodată măcar
să nu se ivească o chestie pe care să n-o fi păstrat în memorie.
Bunăoară, chiar anul trecut, prin august cred, urcam pe la Lutu Roşu, pe-o căldură ca asta, de
astăzi. Pe la jumătatea drumului, am constatat că uitasem la cabana Izvorul Muntelui scurta mea de
scai... N-ar fi fost nimic, dacă în haină, într-un buzunărel secret, n-aş fi ascuns vreo 3 000 de lei. ,,Ce te
faci acum, Eugene," mi-am zis, luînd-o înapoi, tăind scurtături şi aproape fugind. În buzunarul de la
pantalonii mei scurţi nu aveam decît mărunţiş, pînă într-o sută de lei. Cum dracu să nu alergi ca
nebunul, mai cu seamă că nici nu-mi era prea greu, doar coboram... La cabană, încurcătură: doi inşi
voinici mă înşfăcară, unul de-un braţ, altul de celălalt, Strigînd: „Dînsul e cel cu haina ! L-am văzut ieri
îmbrăcat cu ea !" ,,Ei, şi ce-i cu asta, am strigat la rîndu-mi, e haina mea !" Cei doi rîseră cînd mă
auziră: „Haina dumitale ? Asta-i bună... Ia hai la cabanier să ne lămurim". „Ăştia trebuie daţi pe mîna
miliţiei", am auzit dintr-un grup de excursionişti. M-am lăsat dus de bunăvoie la cabanier, deşi, la toată
urma, i-aş fi putut azvîrli cît colo pe cei doi ce se grozăveau că au prins un hoţ... Îl cunoşteam bine pe
cabanier, iar dreptatea era, evident, de partea mea. Văzîndu-mă între cei doi, cabanierul rămase uluit.
„Ce aveţi cu omul, domle ? îl cunosc de cîţiva am şi-l ştiu cinstit". „Păi, n-aţi spus că s-a furat o haină
de scai şi că dacă-i vedem pe cel suspectat să-l aducem aici ?" „Am spus eu aşa ceva ?" se miră
cabanierul. „Nu numai atît, dar că erau şi bani în haina aceea"... „Da, erau şi bani. Pot să vă spun şi
suma: 3 000 de lei", am zis eu, descheind buzunărelul secret. Am numărat hârtiile de-o sută, una cîte
una (le număram ca să constat în acelaşi timp dacă nu umblase cineva acolo), pînă la împlinirea sumei
de 3 000. Cei doi îmi urmăreau mişcările cu încordare, ca în final să se retragă contrariaţi. „Ce le-ai
spus, de s-au legat de mine" ? l-am întrebat pe cabanier după plecarea celor doi. „Ce să le spun ? Ca
omul cu haina, în care avea bani, a dispărut şi ei au înţeles, probabil, că s-au furat banii... Şi nu mai
umbla cu «buzunarele secrete», că nu ţine ! Dacă spuneai că ai avut mai mulţi bani, ce mă făceam ?...
Eu trebuie să ştiu tot ce se petrece la cabană".

I-am mulţumit cabanierului şi am plecat bucuros în drumul meu.
Ne apropiam de-acum de cabana Fîntînele. La o ridicătură, după ieşirea din pădure, s-a ivit
deodată în vale oglinda lacului Bicaz, pe luciul căruia se contura silueta vaporaşului alb ce se îndrepta
spre Poiana Teiului. Pentru cîteva clipe, soarele aprinse în geamurile vaporaşului o stea de foc ce-şi
trimise văpaia în ochii noştri, orbindu-ne. Am urmărit un timp vaporaşul alb, pînă ce dispăru după o
cotitură a Bistriţei, şi am urcat panta ce dă la cabană. Ne-am scos rucsacurile, căutînd fiecare ceva de
mîncare. Drumul fusese pînă aici greu şi ne ştergeam feţele de transpiraţie. Excepţie făcea povestitorul
nostru. Părea că nici nu urcase, atît de calm şi fără urmă de oboseală se arăta. ,,Ce, ăştia sînt munţi, zise
el cu dispreţ, nişte dealuri prizărite pe care pot merge la plimbare pînă şi babele !... Făgăraşii, de pildă,
da, mai aduc a munţi adevăraţi, pe cînd ăştia... Nu cumva v-aţi şi speriat ?" ne întrebă în batjocură. În
vreme ce mîncam, ne uitam la el şi zîmbeam, fără să-i aprobăm ori să-l contrazicem. Se apucă şi el să
mănînce, dar faptul nu-l împiedica să povestească păţanii de-ale lui.
Calul năzdrăvan
— În urmă cu cîţiva ani, într-o toamnă, urcam tot pe traseul ăsta spre Toaca. Ceva mai în vale,
cam din partea aceea din care am venit într-o poieniţă, dau peste un cal ce păştea acolo, slobod.
,,Murgule, l-am chemat, hai să-ţi dau ceva ce poate n-ai gustat niciodată". Scot la repezeală din rucsac
cîteva bucăţele de zahăr şi el vine direct la mîna mea întinsă. A mirosit ce a mirosit mîna, apoi zahărul
şi deodată îl văd că-şi rînjeşte botul ca să prindă bucăţelele... M-am prefăcut că plec, dar el după mine.
Ce-ar fi să-ţi întrerup eu „timpii morţi", Murgule, mi-am zis, şi să te iau cu mine. L-am încălecat iute,
că mă pricep la cai, iar el a luat cărarea fără vreun îndemn din parte-mi. Am călărit aşa cîteva sute de
metri, poate un kilometru, pînă la cabană, aici, unde ne aflăm. Tocmai atunci coborîse de pe munte un
grup de excursionişti, toţi tineri — băieţi şi fete. „Uite-l pe Don Quijote !" zise unul din grup, rîzînd de
mine în clipa în care urcam costişa asta prăvălatică la terasa cabanei. „Dumneata vorbeşti, care n-ai
pupat vreodată nici măcar sprijinitoarea de la şa ? l-am întrebat, la rîndu-mi, urcînd cu calul pînă la
mesele lor. Cîţiva se feriră iute din calea mea. Prrr, Murgule, prrr ! Calul s-a oprit la timp, întinzînd
botul spre paharele cu bere, răsturnînd chiar unul. A stîrnit senzaţie cînd a început să lingă berea
vărsată. „Ia-1 şi dumneata, care-l confunzi cu Rosinanta, să te vedem dacă ai atins în viaţa dumitale
şaua unui cal", l-am îndemnat pe cel ce mă luase în rîs la venire... Spuneţi dumneavoastră sincer, ni se
adresă direct povestitorul, semăn eu cu Don Quijote ?
— Nu, vedeţi-vă de treabă, i-am răspuns zîmbind, deşi fiecare îi recunoştea, cred, spiritul
înclinat spre aventură.
— L-am îndemnat, aşadar, pe individ, un mucos de vreo 20 şi ceva de ani, cred că student, să
încalece Murgul, pe care-l ţineam uşor de coamă, „îţi închipui dumneata că-i mare scofală să încaleci
un cal se grozăvi el, mai cu seamă că în grup erau şi cîteva tinere, frumuşele altfel, care se şi hlizeau în
aşteptarea încercării. Tînărul luă calul şi dintr-o săritură încăleca. Cuminte, Murgul nu reacţiona în nici
un fel. ,,Dii, căluţule !", îl îndemnă călăreţul, bătîndu-1 uşor în coaste cu călcîiele încălţărilor (nişte
bascheţi cu care se fălesc atîta unii dintre tinerii ăştia). Murgul porneşte, coborînd uşor panta, dar,
aproape de izvor, se opreşte brusc (s-a lămurit, probabil, cu ce ageamiu are de-a face), scormonind cu
copita. ,,Să vedem un galop, Gicule !", strigă careva din grup. La un nou îndemn al călăreţului, Murgul
se apucă să zburde, să sară dezordonat încoace şi încolo, în rîsetele „galeriei". „Vorbeşte-i frumos,
tinere, altfel o păţeşti !", l-am avertizat eu, în vreme ce mai mulţi din grup îi strigau: „Ţine-te bine,
Gicule !". Călăreţul reuşi să se mai menţină zece-cincisprezece secunde, dar, la o repezitură a calului
într-o parte, ateriza pe iarbă, în rîsetele tuturor. ,,Sper că nu ţi-ai scrîntit vreo coastă", i-am zis eu, însă
omul, ridicîndu-se, rămase într-o poziţie caraghioasă. Probabil că, în smuciturile calului, l-o fi apucat
un junghi. Cu greu, a revenit la poziţia verticală. Ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, Murgul începu să
pască în apropiere de izvor. L-am chemat încetişor, şi, spre surprinderea tuturor, chiar şi a mea, a
ridicat capul, a nechezat uşor, uitîndu-se ţintă, cu urechile ciulite, în direcţia noastră. A luat-o apoi la
trap şi s-a oprit la un pas de mine, în aplauzele cîtorva din grup. „Asta-i cal năzdrăvan", le-am zis,
scoţînd din buzunar cîteva bucăţele de zahăr şi răsplătindu-1. „O să vedeţi că-l încalec şi urc cu el spre
Dochia". L-am încălecat sprinten, în admiraţia, cred, a tuturor. „Hai, căluţule, într-o plimbare pe
munte". Murgul a luat-o, la îndemnul meu, în urcuş, pe cînd toţi cei care se uitau la mine ce falnic
călăream au rămas muţi.
Am urcat aşa cîteva zeci de metri şi, trebuie să recunosc, a fost o nesăbuinţă din parte-mi.
Dracul ştie ce s-a întîmplat. Poate derutat de muzica „rock" ce izbucnise din difuzorul unui casetofon
(nu-i de mirare să i se fi urcat şi berea la cap !), calul s-a oprit, în ciuda îndemnurilor mele. A rămas
cîteva clipe nemişcat, ascultînd. S-a întors brusc, mai-mai să mă arunce. Şi n-ar fi fost tocmai plăcut,
ţinînd seama de urcuşul în pripă. ,,Întoarce-te, Murgule !", am încercat eu să-l opresc, să-l stăpînesc. Ce
să stăpîneşti, cînd n-ai şa şi frîu ! Calul s-a slobozit într-un trap grăbit, deosebit de periculos, şi-a
scuturat capul cînd a ajuns în dreptul excursioniştilor şi a coborît, cu oarecare grijă, Vîlceaua de lîngă
cabană. „Opreşte porcăria aia de casetofon !" le-am strigat, însă ei îl dădură mai tare, aşa, ca să răsune
pădurea... Calul a luat-o la galop. „În direcţia aia e Dochia ?", strigă cineva în urma mea, dar eu aveam
grijă să nu cad şi să dau acelaşi spectacol ca tînărul adineauri. „O fi cal de furat !", mai strigă unul în
urma mea. Pe această ultimă strigare, am şi dispărut în pădure. „Iată-mă şi hoţ de cai !", îmi ziceam,
încercînd să potolesc galopul Murgului. Nu de alta, dar, prin pădure, s-ar fi putut ca, în goana, să mă
agăţ de-o creangă ori de trunchiul vreunui copac şi să mă calicesc dracului...
Calul s-a oprit taman în poieniţa în care-l găsisem, apucîndu-se să pască liniştit, cu mine
călare, făcînd abstracţie de episodul aventurii mele. M-am dat jos şi, cînd Murgul şi-a întins botul să-l
răsplătesc pentru tevatura aceea, l-am plesnit cu dosul palmei. „Să mai vezi de la mine zahăr,
năzdrăvanule", i-am zis cu răutate, pregătindu-mă să plec şi să-l las în plata domnului. Calul mă privi
însă cu atîta încordare, parcă mustrîndu-mă, ca un om. De altfel, sînt convins că asemenea cai sînt mai
deştepţi decît unii oameni !... M-am gîndit mult ce l-o fi apucat atunci, mai din sus de cabană, cînd
pornise pe drumul cel bun. Probabil muzica aceea rock (pe care nici eu nu pot s-o sufăr) l-a făcut s-o ia
razna... Ce, nu credeţi una ca asta ? ni se adresă povestitorul, făcînd o mică pauză. Sînt animale cărora
le place muzica, nu vă miraţi, dar muzica bună, nu ritmurile alea aiurite de rock. Am citit undeva că
pînă şi florilor le place muzica bună, şi chestia e dovedită ştiinţific.
— Da, am citit şi cu în revistă povestea asta cu florile şi muzica am zis, şi nu ne mirăm. De
mirare însă cum ai putut dumneata să încaleci un cal fără şa şi frîu...
— Pe dracu !... Parcă cei crescuţi la ţară — cum am crescut şi eu — încalecă cu şa şi frîu ! mi-
o întoarse, privindu-mă cu stăruinţă. M-am îndreptat, deci, spre platoul Ceahlăului, dar nu pe potecă, să
nu mă întîlnesc cu cei care coborau de la cabană, ci pe-o scurtătură, prin pădure.
Spre uimirea noastră, povestitorul alunecă pe o pantă lirică: — Cînd am ajuns sus, pe munte,
în mai puţin de două ceasuri, am avut senzaţia că sînt uşor ca un fulg, că zbor spre înalturi. Cerul, de un
albastru visat de îngeri, m-a îmbătat cu nemărginirea lui, cu adîncimile infinite în care se scaldă
veşnicia. Deşi răscruce de vînturi, Ceahlăul era în ziua aceea o gură de rai, dăruită de mirozna florilor,
iar boarea abia simţită nu ştiu dacă ar fi făcut să tremure pana unui porumbel... Iar liniştea — dar o
linişte tonifiantă, nu una ce te face să-ţi ţiuie urechile, generatoare de teamă —, liniştea aceea, zic, pe
care natura ne-a lăsat-o dintru începuturi, m-a făcut să mă simt ca un prunc, de curînd îmbăiat. M-am
lăsat pe pătura de muşchi, moale şi mai plăcută decît orice saltea de puf, dînd drumul gîndului să
colinde în lumi de poveste...
Şi, ca să revin la tevatura cu calul, a doua zi (era într-o duminică) l-am găsit păscînd în
poieniţa din care-l amăgisem către o călătorie romantică. A nechezat în chip de salut, însă un nechezat
aparte, ca rîsul unui copil gîdilat, şi s-a apropiat de mine. De data asta, bănuind de unde ar fi putut
ajunge aici, l-am încălecat şi nu ne-am oprit decît la Durău. Am descălecat chiar în spatele hotelului cel
nou, „Durău", unde de altfel eram cazat. Se înţelege că am păstrat cîteva bucăţi de zahăr, drept răsplată
pentru vrednicia lui. Şi cînd să-l las, aud deodată în spatele meu: „Ai călărit bine, voinice, pe murgul
meu ? Te-am văzut venind ţanţoş, nevoie mare, ca un oştean ori haiduc, pe sub poale de codru... Dar
nu-i nimic, tot trebuia să mă duc să-l aduc acasă. Uneori face pe prostul şi nu vine singur. De aceea ţin
să-ţi mulţumesc..." „Dumneata, tovarăşe, i-am zis, ai un cal năzdrăvan, bătu-l-ar norocul !" „Cum să nu
fie, cînd are un asemenea stăpîn !" încheie omul.
Regina balului
De pe terasa Fîntînele am privit îndelung contrafortul Piciorului Crestăturii, pe care ar părea

că se sprijină Toaca, în direcţia în care urma să reluăm drumul. Am început urcuşul adevărat, mai
dificil, la început prin pădurea Fîntînele, pe sub umbră de brazi, mai apoi printre steiuri de gresie şi
conglomerate, lăsînd privirea să alunece către valea adîncă, tăinuită de pădure întunecată, Smida
Fîntînele. Am tăiat cîteva serpentine, ajungînd într-o şa îngustă, talonată de Şerpăria, în dreapta, şi
creasta Stînei lui Buftea, în stînga.
După cîteva opinteli, în care forţele par să ne lase, am ieşit din pădure, dînd în Curmătura
Arşiţei, un gol de munte, de unde am zărit, pe partea stîngă, Căciula Dorobanţului, un turn de
conglomerat cu înfăţişare antropomorfă, ce împunge cerul. În timpul urcuşului nimeni nu mai vorbea,
lăsînd respiraţia în voie. Doar prietenul nostru mai vorbăreţ slobozea vreo apreciere, ne descria în
cîteva cuvinte locurile, ne făcea să aruncăm privirile spre vîrfuri mai depărtate, cu contur abia schiţat.
Un scurt popas părea binevenit şi toţi am fost de acord să ne oprim cîteva minute, mai cu seamă că de
aici aveam posibilitatea unui tur larg de orizont. Privind în vale, de unde am venit, ni se înfăţişară
privirii culmile domoale ale Subcarpaţilor şi mai jos.„ochiul de mare", cu oglinda albastră, furată din
tăriile cerului, al lacului Bicaz.
Pe cînd pierdeam din vedere luciul apelor lacului de acumulare, am zărit venind către noi o
femeie. Urca sprinten, ocolind cu băgare de seamă obstacolele, cu o mică sacoşă în mînă. Apropiindu-
se, am observat că era îmbrăcată ca de oraş, într-o bluză roşie şi o fustă gri, ce abia îi acoperea
genunchii, iar în picioare pantofi de stradă. Nu mai văzusem pînă atunci o excursionistă echipată astfel
pe drumuri de munte. Contrariaţi, o aşteptam să ajungă în dreptul nostru. „Femeia asta mă urmăreşte
oriunde m-aş duce !", exclamă încet povestitorul, ca pentru sine, făcîndu-se că n-o vede. Se întoarse
chiar spre noi, parcă puţin ostentativ. Noi am crezut că-i o glumă de-a lui, dar cînd femeia a ajuns lîngă
noi, ne-am dat seama că, într-adevăr, pe dînsul îl caută. Ne dădu bună ziua la toţi şi-l aborda direct:
„Ce, nu mă mai cunoşti, Eugene ?", fără să ţină seama de prezenţa noastră, a celorlalţi. „A, tu erai,
Minodora ? îţi jur că nu te-am recunoscut, deşi numai după mers şi tot mi-aş fi dat scamă..." Se vedea
de la o poştă că minte, însă noi nu băgăm în seamă mica încurcătură. ,,Sinceră să fiu, te-am zărit ieri în
staţiune, te-am şi strigat, dar ai dispărut în hotel. Nu-i nimic, mi-am zis, precis că mîine ia drumul
muntelui... Şi chiar aşa s-a întîmplat"...
Ascultînd această convorbire, ce părea să capete întorsături intime, am încercat să legăm între
noi vorbe, chipurile că nu auzim ce-şi spun cei doi, însă Eugen (ni se întipărise de-acum numele lui)
întrerupse vorbăria noastră simplu: „Dînsa este Minodora, o prietenă de-a mea din tinereţe... Are
patima muntelui, ca şi mine, dacă nu chiar mă depăşeşte". Ne-am întors cu toţii privirile spre dînsa, cu
o anume curiozitate, deoarece — după cum arăta, în îmbrăcămintea ei ce numai de munte nu era —
prezentarea prietenului nostru Eugen ni se părea suspectă. „Nu vă miraţi de ceea ce vă spun, dragii mei
tovarăşi de drumeţie, este întocmai aşa. Cît e vara de lungă, uneori şi iarna, Minodora bate munţii ăştia
de parcă ar fi numai ai ei... Se întîmplă să-i bată şi cu mine".
Minodora îl privea întruna, aşteptînd probabil să spună şi altceva decît să amintească doar
pasiunea ei pentru munte. Păstra încă destulă frumuseţe. Ochii negri, vioi, ce-i scăpărau în sclipiri
jucăuşe, sub o frunte uşor bombată, îi împrumutau un aer tineresc, dacă n-ar fi fost linia severă a gurii,
cu o aproape imperceptibilă grimasă de răutate ori neîncredere. Cuta aceea din colţul gurii se prelungea
în bărbie şi de acolo la gît, pierzîndu-se undeva în curbura muşchilor umerilor şi pieptului. Corpul însă,
frumos dezvoltat, cu pielea bronzată, bătînd într-un auriu închis, te ducea cu gîndul la o sănătate
perfectă.
Stingheriţi, ne-am ridicat să plecăm, ca să-i putem lăsa pe cei doi singuri, dar femeia sări în
picioare, scuzîndu-se: „N-am vrut să vă tulbur, vă rog să mă credeţi, ci doar să dau bună ziua unui
vechi prieten... Am să plec eu înaintea dumneavoastră ! De altfel, sper să ne vedem cu toţii la Dochia,
că n-aveţi unde dormi altundeva". „Dar putem merge foarte bine împreună", am zis. bucuroşi că s-a ivit
printre noi o femeie. „Nu, a hotărît ea, cum am venit, tot aşa o să plec singură".
Ne uitam cu toţii după dînsa, dar mi s-a părut mai aprig prietenul nostru Eugen. Pînă să
pornim, a şi dispărut după o cotitură a potecii.
— Nu vă mai grăbiţi, că n-o ajungem, ne-a asigurat Eugen. Şi eu cîte o dată, cînd mă mai
întîlnesc cu dînsa, fireşte întîmplător, abia dacă pot ţine pasul, aşa-i de sprintenă pe drumurile astea de
munte... Iar acum, ca să risipesc vreo nedumerire din partea voastră, dragii mei, am să vă spun ce-i cu
femeia asta şi de ce mă caută mereu... Cu mai bine de douăzeci de am în urmă, prin părţile mele natale,
mai dinspre nord, organizam nişte petreceri, un fel de „ceaiuri dansante", dar pe care noi le numeam
baluri. De cele mai multe ori erau, fireşte,,,baluri intime", după o denumire împrumutată de pe undeva.
La un asemenea „bal intim" am întîlnit-o pe Minodora. Era o fetişcană de vreo 17 ani, iar eu aveam 20,
fiind de-acum student. Dacă şi azi mai sînt în stare să impresionez o femeie, vă imaginaţi că la 20 de
am puteam să sucesc minţile (de unde atîta minte) unei copilandre ca Minodora. Singurul lucru ce mi-a
reţinut atenţia au fost ochii ei, în care de pe atunci jucau sclipirile unei nebunii în dragoste. Am invitat-
o simplu la dans, iar ea s-a lipit de mine pătimaş, poate prea pătimaş pentru ochii unor mame ce
însoţeau adesea fetele la aceste baluri. Nu uit nici acum dansul acela, era un tango, de la care mi s-au
tras multe după aceea. Am aflat că o cheamă Minodora, ea cunoscîndu-mă (şi n-avea cum să nu mă
cunoască, din moment ce pe o rază de 20 kilometri orice fată ar fi dorit să danseze cu mine)...
Unul dintre noi tuşi imprudent, dînd astfel de înţeles că prietenul Eugen „taie piroane". Atît i-a
trebuit.
— Ce tuşeşti, domle, nu crezi ce spun ?... Îţi închipui că eu sînt dintre acei ce n-au văzut mai
departe de fusta nevestii ?!...
— Te rog să mă crezi că n-am făcut-o intenţionat, se scuză cel în cauză.
După această descumpănire ce părea să pună capăt povestirii, Eugen continuă, dar cu o uşoară
cenzurare a spuselor, sesizată de altfel de noi toţi:
— În timpul dansului, i-am şoptit la ureche: ,,în seara asta vei fi regina mea !".
Chiar dacă vorbele melc ar fi fost neadevărate, şi tot ar fi avut darul s-o facă să freamăte. Eu
însă m-am ţinut de cuvînt. Spre miezul nopţii urma să fie aleasă regina balului. Cîţiva băieţi vindeau
cărţi poştale, la un preţ de altfel piperat, pe care le cumpăram, scriind pe ele numele fetei ce doream să
fie aleasă. Care fată avea adresate mai multe astfel de cărţi poştale, aceea era declarată,,regina balului".
Am aranjat cu unii dintre prietenii mei să cumpărăm cît mai multe cărţi poştale, pe care să le dedicăm
Minodorei. Vă închipuiţi ce momente emoţionante trăiau fetele din bal ! Fiecare visa să fie regină. Mai
cu seamă cele mai frumuşele. Se năşteau invidii, mai ales cînd erau mirosite comploturi, uneori
împotriva celei mai frumoase fete, ori cînd ambiţiile unora acreditau ideea după care cutare fată din bal,
este cea mai frumoasă, cînd în realitate fata respectivă era poate una mai urîţică.
La ora hotărîtă sosi,,poştaşul" să împartă „corespondenţa": „Viorica B., fata cu cei mai
frumoşi ochi din lume !", „Minodorei C., fata cea mai frumoasă din bal". Au urmat cîteva nume de fete,
apoi numai cel al Minodorei C. La numărătoare, s-a găsit că Minodora avea 23 cărţi poştale. „O
declarăm pe domnişoara Minodora C. regină a balului !", strigă poştaşul, făcînd o plecăciune în faţa
fetei.
De la acel bal s-a născut între noi o dragoste ca-n filme... (Dacă aţi fi mai tineri, zău că nu v-aş
recomanda să vă lăsaţi tîrîţi într-o asemenea dragoste. Ştiţi doar proverbul că focul ce arde în pălălăi nu
ţine mult). Au urmat scrisori nemaipomenite, cu jurăminte, asigurări de dragoste pe viaţă. Păstrez şi
acum acele scrisori de la dînsa, întreţinînd o permanentă suspiciune în jurul lor din partea nevesti-mi...
Pe scurt, fixasem chiar şi ziua logodnei (tot prin scrisori, că eu eram la facultate) şi la un moment dat
am aflat că scumpa mea Minodora s-a căsătorit cu un director de şantier, inginer din Bucureşti. Să mai
ai încredere în femei ! Abia dacă mai cred în nevastă-mca, că-i femeie cu minte şi mă iubeşte, dar faţă
de altele, oricîte declaraţii ar face, mă prefac...
Povestea însă nu se încheie aici. Căsnicia lor a durat cîteva luni, dacă nu mă înşel vreo patru,
într-o seară, Minodora l-a găsit pe bărbăţelul ei, marele director, cu una în pat... care era, ce-i drept, cu
mult mai frumoasă. Scandal, chestii şi pînă la urmă divorţ ! Nu mult după aceea, m-am pomenit cu
scrisori de la dînsa, în care-mi jura că nu a iubit pe nimeni altul, decît pe mine... Nici nu m-am gîndit
să-i răspund, între timp, dumneaei şi-a continuat studiile (că nu-i femeie proastă), a absolvit facultatea
de geografie şi a apucat-o pasiunea pentru drumeţie. Aşa au trecut anii, eu m-am însurat la rîndu-mi, şi
nu ca să-i fac în ciudă, ci pentru că pur şi simplu m-am îndrăgostit de nevastă-mea. Cum nici eu nu stau
prea mult pe-acasă, atît prin profesie (sînt inginer silvic), cît şi prin dragostea ce-o port munţilor,
inevitabil m-am reîntîlnit cu Minodora pe-o cărăruie ca asta... Încercări de reînnodare a unor fire, de
justificări din partea ei etcetera, etcetera.
Ne-am aburcat sacii în spate, iuţind pasul. De la Jgheabul Panaghiei, în mai puţin de un sfert
de ceas am atins rama platoului. Mai rămăsese o oră şi mai bine pînă la amiază. Aveam vreme să suim
pe vîrful Toaca, pe scările de vizavi de cabana meteorologică, să ne vînturăm pînă la Jgheabul lui
Vodă, poate chiar pînă la Ocolaşe şi apoi să ne întoarcem la cabana Dochia pentru masă.
La ceasul de cumpănă al amiezii, cerul Ceahlăului, uşor vălurit de urzeala norilor subţiri,
cernea o lumină scăzută, ferindu-ne ochii de văpaia mult prea darnică a soarelui. Depărtările se
deschideau pînă la orizontul ţărmurit de piele străvezii, mai ales cînd priveam spre sud şi vest, în risipa
de lumină a astrului zilei, ajuns acum la zenit. Se desluşeau vîrfurile din Tarcău şi Hăghimaş, în
tulbureala de sineală a sudului, iar înspre nord-vest cununa vulcanică a Călimanului ceva moi înălţată,
ca pe un fundal îndepărtat să licărească în soare Inăul Rodnei, cu ascuţişul lui,,tocit" de ceţuri şi nori.
Mergeam în pas domol, fără grăbire, ca să avem vreme de desfătare şi bucurie, în plină lumină
a zilei de vară, într-o lume de vrajă, unde şi libertatea binecuvîntată pare mai dulce, mai încărcată de
înţelesuri.
— Vă propun o clipă de odihnire pe covorul acesta iscodit de zei, se auzi glasul inimitabil,
sonor, ca un cîntec, al prietenului Eugen.
Muşchiul care ne mîngîie tălpile ne poate tot atît de bine legăna în tihnă şi visare. Iar către
seară, să ne înfăţişăm pentru a saluta spectacolul neasemuit al apusului...
Stînd pe salteaua aceea fără pereche şi privind cerul înalt al Ceahlăului, gîndul mi-a zburat
pentru o clipă la Minodora. Oare pe unde o fi umblînd, în goana ei spre o fericire mereu căutată ? Ca
prietenul Eugen părea sedus de alte chemări şi alte orizonturi, deşi eram convins că în inima lui
închidea o taină dezvăluită pe jumătate...
CABANA DOCHIA
În drumurile mele pe Ceahlău m-am adăpostit adesea la cabana Dochia, ascunsă într-un fel de
vîlcea, ferită întrucîtva de furtunile şi vînturile ce se iscă pe platoul înalt te miri cînd. Situată în partea
sudică a masivului, cabana răsare îndată în faţa drumeţului obosit, ajuns aici după opintelile urcuşului
de la Lutu Roşu.
Răsfoind „dosarul" atît de interesant al construcţiei cabanei, aflăm că a fost inaugurată la 6
august 1914, după îndelungi tergiversări, din pricina lipsei de fonduri, adunate în cîţiva am de-a rîndul
prin liste de subscripţii publice.
La 10 august 1907, sub auspiciile Societăţii Turiştilor din România, Filiala Iaşi, a fost lansat
un „apel" care chema la începerea lucrărilor de construcţie. În apel se scria: „Munţii Carpaţi, aceste
minunate podoabe naturale cu care este înzestrată frumoasa noastră ţară, rămîn în mare parte
necunoscuţi, nu numai străinilor, dar chiar românilor, nu atît prin lipsa de dorinţă de a face escursiuni,
cît mai ales din lipsa înlesnirilor necesare escursioniştilor. Cîţi n-au trecut prin grele încercări, din
cauza lipsei unui adăpost, dacă au fost surprinşi pe vîrfurile înalte în timpul vreunei furtuni violente, ce
nu sînt rare acolo ! Cîţi au trebuit să renunţe cu regret de a vedea un răsărit ori un apus de soare pe
vîrful Ceahlăului, neavînd unde se adăposti o noapte !"... „Noi, încurajaţi de tînăra, dar activa Societate
a Turiştilor din România... ne-am hotărît să încercăm a remedia în parte răul, ridicînd pe cel mai frumos
munte din Moldova, pe vîrful Ceahlăului, chiar în această vară, un adăpost permanent în zid, care să
poată adăposti comod 25 persoane, unde să se poată găsi un păzitor, o cameră de bucătărie, un pahar de
vin sau de coniac, o bucată de brînză ori de şuncă, ouă etc. în condiţiile cele mai avantajoase".
Apelul era semnat de profesorul I. V. Praja, preşedintele Societăţii de gimnastică şi sport din
Iaşi, de profesorul universitar Ion Simionescu, preşedintele Societăţii turiştilor din Iaşi şi de alţii.
După cum rezultă dintr-o dare de seamă pe anul 1907—1908, adăpostul de pe Ceahlău a fost
ridicat în anul 1908 şi s-a inaugurat la 30 iunie acelaşi an. Din ziarele şi publicaţiile vremii aflăm că la
construcţia adăpostului de pe Ceahlău şi-au adus o contribuţie hotărîtoare profesorii D. Cădere şi I.
Găvănescul, acesta din urmă adunînd bani din conferinţele publice.
Prima cabană din Carpaţii Orientali a fost construită cu mari sacrificii şi a costat cca 5 000 lei,
o sumă importantă pentru acea vreme. Avea două odăi, din care una pentru paznic, şi putea adăposti
pînă la 20 de persoane. Bucuria excursioniştilor pe Ceahlău a fost însă de scurtă durată. La numai 20 de
zile de la inaugurare, la 18 iulie 1908, adăpostul Dochia a fost distrus de o furtună. Se pare că dezastrul
s-a datorat neglijenţelor unui antreprenor hrăpăreţ, care n-a vrut să pună fundaţie de zid pe o lungime
de 6 metri, la o adîncime de 80 cm. Pe de altă parte, cum a reieşit din ancheta ce s-a întreprins la faţa
locului, în august 1908, mortarul pentru zidărie a fost „rău făcut", iar cimentul întrebuinţat n-a făcut
priză, fapt ce a dus la crăparea zidurilor şi „dărîmarea clădirii".
Prăbuşirea adăpostului de la Dochia a produs un larg ecou în opinia publică, astfel că, la scurtă
vreme, s-a constituit un nou comitet, din iniţiativa Societăţii de gimnastică şi sport din Iaşi, pentru
refacerea clădirii. Se lansează noi liste de subscripţii, în intenţia de a reconstrui adăpostul pînă în anul
următor, 1909. Constatîndu-se însă că refacerea adăpostului ar fi costat sume mari şi că nu ar fi existat
suficiente garanţii că zidăria va rezista, se hotărăşte ridicarea unei noi cabane din beton armat, între
membrii comitetului îi întîlnim pe aceeaşi inimoşi profesori ieşeni, în frunte cu D. Cădere, Ion şi C.
Praja, inginerii Bals şi Niculescu, dr. Costinescu ş.a.
Lucrările de construcţie vor începe cu adevărat abia peste cîţiva ani, din aceeaşi cauză:
insuficientele fonduri adunate. Se mergea pe ideea lărgirii listelor de subscripţie, incluzînd în ele
personalităţi din întreaga ţară.
Cercetînd listele de subscripţie lansate cu acest prilej, citim în ele nume ale unor mari
personalităţi politice, ştiinţifice şi culturale din Iaşi şi din întreaga ţară. La loc de frunte figura Spiru
Haret, pe atunci ministru al instrucţiunii publice, profesorii Ion Simionescu, Nicolae Iorga, Gh.
Munteanu-Murgoci, A. D. Xenopol, O. L Istrati, Artur Gorovei, Eugen Lovinescu, Alexandru Vlahuţă
ş.a.
Colectele se făceau însă destul de greu, astfel că la începutul anului 1909 abia se strînseseră 4
300 lei, din cei 7 000 lei, sumă ce ar fi fost necesară — după aprecierile inginerului Eugen Botez —
pentru ridicarea cabanei. În consecinţă, Comitetul pentru adăpostul Dochia hotărăşte organizarea unor
serbări la Copou, cu jocuri do artificii, muzică militară, dans şi alte distracţii. Pentru aceasta, Comitetul
a comandat de la Fabrica „Vulcan" din Bucureşti ,,materialul preparat pentru 100 rachete şi 18 figuri
mari", necesar lansării focurilor de artificii. De asemenea, s-a hotărît să se organizeze „proiecţiuni foto-
electrice" cu clişee colorate, precum şi diferite concursuri distractive. Din lista de cheltuieli rezultă că
la „concursul de tărăboanţe", premiul I a fost răsplătit cu 2 lei, iar premiul al II-lea cu l leu. În acelasi
timp, de la tombolă s-a cîştigat ca premiu,,o raţă"... În procesul verbal asupra serbărilor din Grădina
Copou s-au înregistrat şi pierderi: „s-au furat de la tirul de obiecte 10 sunători a 10 bani şi 20 păpuşele
albe a 15 bani".
Serbările de la Copou, amînate de patru ori din pricina „ploilor interminabile", n-au adus însă
fondurile scontate. Comitetul a fost nevoit să recurgă la diferite „reprezentaţii cinematografice" în sala
Casei Pathe din Iaşi, cu care ocazie s-au procurat sume mai substanţiale. S-a organizat în acelaşi scop şi
o serbare la Piatra Neamţ, dar rezultatul ei financiar a fost nesemnificativ, într-un proces-verbal din
septembrie 1909 se arată că iniţiativa Comitetului de a organiza o nouă serbare-matineu la Copou a
rămas fără rezultat, ,,din cauza febrei tifoide şi a închiderii şcoalelor".
La începutul anului 1910, Comitetul era convocat spre a lansa noi liste de subscripţii şi a
aproba, în sfîrşit, primul plan al construcţiei cabanei, dar se constată,,cu regret că membrii Comitetului
nu se interesează mai toţi de chestiune". Iar în aprilie acelaşi an, Comitetul hotărăşte să se menţină
decizia luată în luna martie,,ca să se zidească cabana tot din piatră, dar cu fundaţii sigure şi care să nu
se aşeze decît sub controlul unui delegat al Comitetului". Se mai hotărăşte ca la începutul lunii mai o
comisie să se deplaseze pe Ceahlău pentru a se alege locul construcţiei, unele materiale fiind de-acum
transportate pe munte.
Într-un alt apel din octombrie 1911 se arăta că,,din cauza inundaţiilor mari din acest an din
Moldova, a lipsei consecutive de muncitori şi a greutăţilor enorme de ridicare a materialului de
construcţie a adăpostului pe muntele Ceahlău, a rămas ca să se termine negreşit ridicarea acestui
adăpost la 6 august 1912". În iulie 1912, Comitetul pentru adăpostul Dochia expedia diferitelor
personalităţi o nouă misivă în care se spunea:,,Graţie subscrierilor deja primite şi a unui ajutor însemnat
pe care a binevoit a ni-l dă domnul Pangrati, ministrul lucrărilor publice, Comitetul nu a pregetat să
înceapă lucrările atît de grele ale acestui adăpost, carele ar fi gata între 25 august—5 septembrie, dacă
Comitetul nu ar fi descoperit cu o sumă de peste 4 000 lei. Pentru a nu se opri aceste lucrări,
compromiţînd astfel o clădire a cărei necesitate este atît de simţită şi care va fi o probă că şi ţara noastră
cultivă sporturile care-i fac cunoscute frumuseţele solului (sic !) şi contribuie la educaţia naţională a
tineretului, ne-am luat permisiunea de a vă ruga să contribuiţi..."
Documentele ne dezvăluie, mai departe, alte şi alte dificultăţi ce le-au avut de înfruntat
inimoşii iniţiatori ai construcţiei cabanei Dochia. Intervenţii la ministere, cu precădere la cel al
construcţiilor, pentru aprobări de materiale şi chiar fonduri, liste de subscripţii ce se întorceau adesea
pe mai mult de jumătaie goale... Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, se mai puneau în cale adversităţile
naturii: inundaţii, vreme rea pe munte, materiale distruse ori împrăştiate de furtunile dezlănţuite pe
Ceahlău etc. etc.
Într-o dare de seamă amănunţită a Comitetului, în şedinţa sa din ianuarie 1913, se anunţa
întocmirea unui nou deviz pentru ridicarea cabanei, deviz ce totaliza o sumă cu mult mai marc decît cea
apreciată iniţial: 11 800 lei. Devizul era întocmit de inginerul şef al Serviciului tehnic al judeţului
Neamţ şi s-a trecut, în fine, la executarea lucrărilor, astfel că în vara aceluiaşi an au fost puse fundaţiile
„în întregime din beton de ciment armat".
În acelaşi interesant proces-verbal din ianuarie 1913 se mai poate citi şi următorul frumos
îndemn: ,,Dacă vom pune umărul cu toţii, cu hotărîre, în această ultimă sforţare, nădăjduim să ajungem
la realizarea scopului nostru, chiar în decursul verii viitoare". Într-adevăr, în vara anului 1914, cabana
de pe Ceahlău era terminată. În iulie, se trimiteau adrese-invitaţii către toţi cei care au contribuit
băneşte sau cu materiale la împlinirea ţelului propus: ,,Stimate domn, ne facem o plăcută datorie a vă
înştiinţa că în ziua de 6 august a.c. se inaugurează adăpostul «Dochia» de pe muntele Ceahlău, la a
cărui înfăptuire aţi contribuit şi Dv. Sperăm că nu veţi lipsi, împreună cu familia, de la această serbare.
Un comitet special se va îngriji ca Onor escursioniştii să găsească la Bicaz, Buhalniţa, Răpciuni
(Hangu) şi Durău înlesnirile necesare cu preţuri potrivite. Comitetul nu-şi poate lua sarcina a procura
de-ale mîncârii, nici jos, nici pe munte; de asemeni, nu poate garanta adăpostul peste noapte sus pe
Ceahlău la mai mult de 30 de persoane. Însă ia obligaţia să se găsească la Răpciuni şi M-rea Durău un
număr îndestulător de cai pentru toţi escursioniştii, cu preţuri între 5 şi 6 lei pe zi de cal cu călăuz. De
asemenea, transportul între Răpciuni şi în apropiere de Durău (la l km depărtare) se va putea face cu
vagonetele puse gratuit la dispoziţie de către dl. inginer Bleniş"... „Comitetul se mai obligă a găsi
destule locuinţe de dormit l—2 nopţi la Răpciuni şi Buhalniţa, cu preţuri moderate. Atît în Bicaz,
Răpciuni, M-rea Durău şi pe Ceahlău se vor găsi membri din comitetul de serbare purtînd semnul
distinctiv la butonieră o floare a reginei (Edelweiss) care vor da escursioniştilor toate explicaţiunile
necesare"... „Concursuri, jocuri, muzică şi alte distracţiuni vor avea loc cu acest prilej".
Nu ştim cum s-au desfăşurat festivităţile anunţate cu atîta pompă, dar realizarea cabanei
„Dochia" rămîne o pagină importantă în istoria turismului românesc, aflat încă la începuturi. Este o
realizare excepţională, ţinînd seama de posibilităţile tehnice limitate ale vremii. Urcarea pe Ceahlău a
peste două vagoane de ciment, a fierăriei, lemnăriei, sticlei pentru ferestre, a utilajelor etc. doar pe
spinarea cailor şi cu rîvna neobosită a oamenilor este un efort demn de admiraţia noastră. Totodată, să
ne amintim că vremea pe Ceahlău este foarte capricioasă. Din te miri ce, se adună norii încărcaţi şi se
iscă furtuna. În odiseea construcţiei cabanei se ivesc destul de des asemenea momente, surprinse şi în
procesele-verbale ale Comitetului. O astfel de furtună s-a produs în vara anului 1913, cînd unul din cele
două corturi ce adăposteau oameni şi materiale a fost pur şi simplu smuls din legături şi pierdut în
cotloanele muntelui.
Dincolo de dificultăţile întîmpinate, rămîne, ca un punct luminos, străduinţa şi munca, cu
adînci semnificaţii patriotice, a unor oameni dornici să-şi aducă o contribuţie concretă la susţinerea şi
dezvoltarea turismului românesc, aflat la începuturi, generoasa lor tentativă de stimulare a tineretului în
cunoaşterea şi preţuirea frumuseţilor pămîntului ţării.
Grea a fost ridicarea cabanei Dochia de pe Ceahlău şi, cu atît mai mult noi, cei de astăzi,
trebuie să preţuim efortul şi devotamentul înaintaşilor, păstrînd cu sfinţenie bunurile de care ne folosim
acolo sus, pe vîrful muntelui, bunuri aduse cu atîta trudă.
În ultimii ani, O.J.T. Neamţ a luat iniţiativa lărgirii cabanei Dochia. În toamna anului 1986,
aflîndu-mă în staţiunea Durău, am putut constata cu ochii mei cum un elicopter căra peste munte
materialele necesare: cărămizi, var, ciment, lemnărie, obiecte sanitare. Cărăbuşul de oţel se înălţa de pe
dealul din preajma staţiunii, făcea un scurt ocol pe deasupra pădurilor din partea de vest, ca apoi să se
piardă, pe deasupra Curmăturii Piciorului Şchiop, după stîncile muntelui. Se întorcea după puţină
vreme pentru altă încărcătură şi iar se înălţa şi se topea după crestele Ceahlăului. Cu lăzile de materiale
agăţate părea o imensă insectă cu prada apucată de undeva, de pe pămînt...
Am vizitat cabana în noua ei înfăţişare, care în final îşi va dubla capacitatea, de la 80 la 160
locuri. În curînd, vechea şi acum atît de noua cabană îşi va primi drumeţii cu ospitalitatea ei cunoscută
şi apreciată.
METEOROLOGII DE PE TOACA
Întîlnire cu cei şapte
Înainte de a ajunge la cabana Dochia, pe poteca de la Fîntînele, ne apare în cale, într-o mică
adîncitură, căsuţa meteorologilor de pe vîrful Toaca, situată la o altitudine de cca l 800 m. E o cabană
cochetă, cu etaj, înconjurată de un gărduţ, cu o mică pajişte în faţă. Căsuţa e ancorată în patru cabluri
puternice de oţel, împotriva furtunilor, atît de dese pe Ceahlău.
Am deschis portiţa, am sunat la intrare, dar nu mi-a răspuns nimeni. Contrariat, am apăsat
clanţa uşii şi am intrat într-un mic vestibul. Am deschis o altă uşă ce dă într-un culoar îngust, cam
întunecos, de unde am auzit glasuri. În sfîrşit, a apărut cineva, care m-a întrebat ce caut, mirat că am
pătruns fără voia cuiva acolo. I-am dat bună ziua şi i-am spus cine sînt şi cu ce intenţie am venit.
— Poftiţi după mine, m-a îndemnat bărbatul tînăr, conducîndu-mă într-un salonaş inundat de
soare. O canapea şi două fotolii, o masă şi două scaune compuneau un interior sobru,
aproape auster. Dînsul este şeful staţiei noastre meteorologice, tovarăşul Pavel Creţu.
Un bărbat slăbuţ, nu prea înalt, s-a ridicat de la o măsuţă, unde tocmai desfăşura o partidă de
şah, s-a apropiat şi mi-a strîns mîna. Ospitalier, ca toţi moldovenii, m-a invitat să iau loc într-un fotoliu.
Aflînd de intenţiile mele, mi-a spus:
— Dacă vreţi să scrieţi ceva despre munca şi viaţa noastră, cred că trebuie să rămîneţi aici
măcar o noapte. De altfel, vă văd cu rucsacul şi presupun că n-aţi venit numai pentru noi,
ci şi pentru a cutreiera Ceahlăul...
— Da, e-adevărat, am venit şi pentru munte, dar nu vreau să scap prilejul de a vă cunoaşte, la
dumneavoastră acasă...
— Aţi spus bine „acasă", pentru că aici ne desfăşurăm activitatea şi tot aici trăim zi de zi, cu
satisfacţiile şi greutăţile meseriei.
— Astăzi e o zi frumoasă pe Ceahlău, cu mult soare, o zi de început de septembrie ca de
vară...
— Ce bine ar fi să avem tot astfel de zile, însorite, fără vînt ! Numai că zile din acestea sînt
puţine pe Ceahlău. Şi dumneavoastră aţi prins-o întâmplător... Acum, cînd vara e pe
sfârşite, să nu vă mire ca în cîteva zile să ne pomenim cu zăpadă !

Mai deunăzi, jucam tenis la masa din curte, pe care cred că aţi văzut-o cînd aţi intrat. „Ce
fericiţi oameni trebuie să fie aceştia de-aici, de la cabana meteorologică", am auzit vorbind nişte
drumeţi care treceau:pe potecă. Era tot aşa, o zi frumoasă, rara, ca astăzi, şi cei ce treceau îşi închipuiau
că o ducem tot în răsfăţuri... Cît de departe de adevăr erau ! în zilele înnourate, cu vînt puternic — şi
aici viteza lui depăşeşte adesea chiar 150 km pe oră — mica noastră cabană se zgîlţîie ca o barcă pe
valuri. Dacă n-ar fi ancorată în cabluri de oţel, ne-am pomeni luaţi pe sus... Nu mai spun că în vreme de
iarnă, chiar dacă stai lîngă soba încălzită, simţi că pe o parte te frigi, iar pe alta îngheţi, pentru că vîntul
se infiltrează perfid prin cele mai fine fisuri, furîndu-ne căldura, oricît ar fi ea de mare. Aproape de
fereastră, frigul este cumplit. În nopţile cu asemenea vînt, cu viscole neîmblînzite, ai impresia că patul
se bălăngăne ca la cutremur şi trăieşti cu senzaţia că poţi fi smuls şi dus cu totul, în vreo prăpastie a
muntelui... Eu sînt iubitor de flori şi, într-o toamnă tîrzie, am adus la căsuţa noastră de-aici o floare, un
ficus cu cîteva frunzuliţe verzi, ca să văd cît poate trăi sus, la înălţime. Am pus ghiveciul într-o cameră,
vremea era încă frumoasă. Am coborît la Piatra, dar la întoarcere timpul s-a schimbat brusc. A început
să bată un vînt tăios dinspre nord-est, s-a făcut frig de tot. Cînd am ajuns sus, la cabană, m-am grăbit să
văd ce face floarea mea. Era îngheţată şi de ger frunzuliţele verzi erau cafenii !... Am plîns ca un
copil... Dar să revenim, acum vremea e splendidă şi n-aveţi şansa să prindeţi vreun moment neplăcut, în
zilele următoare, aşa că fiţi fără grijă...
— Nu mă tem de schimbarea vremii, atîta timip cît mă aflu în cabana meteorologilor, mai
ales cînd ei mă asigură... Uneori însă, prognoza vremii ce ne-o oferiţi zilnic se dovedeşte
a fi pe dos, am atacat direct, fără menajamente. Cînd ascult buletinul meteorologic prin
care se anunţă vreme frumoasă, din prudenţă eu îmi iau umbrela şi mă îmbrac mai gros...
— Se întîmplă şi aşa, recunosc, rîse şeful staţiei, şi nu numai la noi, ci în toată lumea. Aveţi
însă în vedere că nu noi, cei de-aici întocmim buletinul meteorologic. Noi dăm doar
diferite date, care apoi sînt adunate, confruntate, interpretate.
— Fără îndoială, am rîs şi eu, am glumit. Mi-am închipuit că nu dumneavoastră purtaţi
vina...
— Haideţi sus cu bagajul, să vedeţi dormitoarele noastre, patul unde o să dormiţi la noapte.
Am urcat la etaj pe o scară interioară de lemn. De o parte şi de alta a unui culoar, cămăruţe cu
cîte două paturi, cu pături ce mi s-au părut cazone, ca nu cumva să contrasteze cu austeritatea
interiorului. Alături, baia, cu cadă şi lavabou, ca într-un apartament modern.
Revenind la parter, şeful staţiei îmi arată aparatele de înregistrare, de observaţii complexe,
filtre pentru determinarea radioactivităţii şi poluării mediului înconjurător etc.
— Cîţi sînteţi în total, tovarăşe Creţu ?
— Şapte. Şase meteorologi şi un mecanic. Toţi bărbaţi.. De altfel, precizez că nu sîntem
numai meteorologi, ci şi... bucătari, brutari, tăietori de lemne etc. Ne gospodărim singuri,
începînd cu dereticarea şi gătitul bucatelor şi sfîrşind cu spălatul rufelor, al veselei şi
altele. Sîntem o mică familie, cu profil pur bărbătesc, e-adevărat, dar asta nu ne împiedică
să trăim ca în familie. Cu excepţia mecanicului Stelea care are 56 de ani, şi a mea, care
am 44, ceilalţi sînt tineri... Dar să vă prezint lista completă: 1. Pavel Creţu, 44 ani; 2.
Panaite Constantin, 31 ani; 3. Dănilă Ciocănel, 36 ani; 4. Mihai Zamfir, 32 ani; 5. Vasile
Todosia, 24 ani; 6. Dan Teodorii, 30 ani; 7. Ion Stelea, 56 ani.
Cinci dintre noi sîntem căsătoriţi, avem şi copii. În ce mă priveşte, am absolvit Şcoala tehnică
de hidrometeorologie din Arad, pe vremea aceea poate unica în Europa cu acest profil. Soţia mea este
tot în meteorologie şi lucrează în cadrul „D. A. Siret—Bacău. De loc, eu sînt din judeţul Botoşani, iar
cinci sînt de prin împrejurimi: trei din comuna Ceahlău, doi din Poiana Largului; în sfîrşit, al şaselea
din Bacău...
— După cum constat, majoritatea dintre dumneavoastră s-au născut în apropiere şi cunosc
bine locurile...
— Da, şi e firesc să iubească nu numai meseria ce şi-au ales-o, dar şi plaiurile Ceahlăului, în
ciuda aparentei singurătăţi ce ne înconjoară, mai ales iarna...
— De ce spuneţi „aparenţei singurătăţi", izolarea nu e reală ?
— Nu-i chiar aşa...
În clipa aceea a sunat telefonul, parcă pentru a confirma spusele şefului staţiei. Ridică
receptorul şi vorbeşte cu centrul teritorial Bacău. Dă cîteva date ce i se cer. După încheierea convorbirii
telefonice, continuă:
— Avem şi un radio emisie-recepţie portativ, e drept de mică distanţă. Deci nu sîntem atît de
izolaţi pe cît ar părea. Din oră în oră trebuie să comunicăm datele observaţiilor şi
înregistrărilor noastre, astfel că legătura cu centrul se realizează de tot atîtea ori pe zi,
adică de 24 ori... Nu mai pun la socoteală şi pe drumeţii care se abat pe-aici şi iarna...
— Totuşi, îmi închipui ce greu trebuie să fie cu aprovizionarea în vreme rea, şi mai cu seamă
cînd se stîrnesc viscolele...
— Da, e-adevărat, nu-i uşor, dar ce lucru e uşor în viaţă ? încă din toamnă ne facem provizii
alimentare pe circa şase luni. Aducem de jos pîine pentru cîteva zile, o săptămînă şi chiar
mai mult, făină, mălai, conserve de carne şi de peşte, legume etc. În sufrageria-salon ne
adunăm nu numai pentru a lua masa, dar şi ca să discutăm ce avem de făcut cînd vremea
vremuieşte şi nu-i chip să coborîm. Ne împărţim în aşa fel sarcinile, încît să acoperim
toate nevoile, dar în primul rînd să asigurăm transmiterea datelor meteorologice de pe
Toaca, pentru care în fond muncim aici.
— Întîmplări mai neobişnuite ?
— Sînt destule, dar noi le considerăm, cu mici excepţii, de-acum “obişnuite"... Dacă aş sta să
vă povestesc astfel de întîmplări, ar trebui poate ceasuri întregi, dacă nu zile, să le
amintesc. Dintre cele mai neobişnuite, aş menţiona mai întîi problema apei. Noi avem o
conductă care ne aduce apa de la izvorul Dochia, din apropierea cabanei cu acelaşi nume.
În iarna trecută, pe la sfîrşitul lui decembrie şi începutul lui ianuarie, din cauza secetei,
izvorul şi-a curmat brusc firul. A trebuit să topim zăpadă, să fierbem apa rezultată, s-o
lăsăm din nou să îngheţe, ca apoi s-o putem consuma ca atare sau s-o folosim la bucătărie.
Cînd vremea ne permite, aducem apa de jos cu caii. Dar şi atunci cînd este apă la izvor,
conducta poate îngheţa sau se poate sparge şi trebuie să mergem pe traseul ei ca să
descoperim defecţiunea. Se mai produce vreo defecţiune la reţeaua de înaltă tensiune
electrică, obligîndu-ne să recurgem la resurse proprii: punem în funcţiune generatorul
nostru de curent. Nu ne putem lipsi de electricitate nici un moment pentru aparatele
noastre ce le avem în dotare. Pentru că, după cum v-am precizat, datele trebuie
comunicate din oră în oră...
— Ca să puneţi în funcţiune propriul generator, aveţi nevoie, desigur, de combustibil, pe care
să-l transportaţi aici, sus.
— E şi asta o problemă, pe care o rezolvăm totuşi. Mi-aduc aminte că mai acum cîţiva ani,
într-o toamnă, am coborît în comuna Ceahlău să caut cai pentru transportul motorinei la
Toaca. Sătenii erau însă prinşi cu căratul fînului şi era greu să găseşti oameni şi cai să te
ajute. Uneori, localnicii cară fînul de la distanţe de 20 şi chiar 30 de kilometri, aşa că, la
vremea respectivă, nu mai au timp şi pentru alţii. Am găsit totuşi un gospodar care să-mi
dea caii, însă el n-avea vreme să vină cu ei. N-aveam decît să-i conduc eu. N-aş zice că nu
mă pricep deloc la cai, dar de cînd nu mai umblasem cu ei trecuseră mulţi ani. Neavînd
încotro, mi-am zis că mă voi descurca şi singur...
Am pornit cu transportul de motorină de dimineaţă de tot.. tocmai cînd pică bruma. Am mers
bine pînă la şoseaua nouă, care va face legătura dintre staţiunea Durău şi cabana Izvorul Muntelui şi
Bicaz. După ce am traversat şoseaua, la urcuşul nu prea mare, pe potecă, un cal a alunecat pe pojghiţa
de brumă, trăgînd înapoi şi pe celălalt. În învălmăşeala produsă, transportul de motorină a revenit în
şosea, iar caii, încurcîndu-se în hamuri, erau cît pe ce să se sufoce în gîtarele lor ! Am avut mare noroc:
tocmai atunci treceau prin preajmă nişte oameni, săteni, care — dîndu-şi seama de situaţie — s-au
repezit şi au tăiat gîtarele la cai, eliberîndu-i... Vă închipuiţi ce se întîmpla dacă nu erau oamenii aceia
de ispravă: omoram caii ! A fost şi norocul meu şi astfel am ajuns cu bine pe Toaca cu transportul de
motorină... Dar mai sînt şi alte întîmplări dramatice, dacă termenul nu vi se pare prea dur. De pildă,
într-alt an, duceam cu boii un transport de piese pentru motor şi tot aşa, pe la Jgheabul Panaghiei, acolo
unde-i golul acela şi în dreapta se cască prăpastia, un bou a alunecat înspre hău şi era cît pe ce să se
întîmple nenorocirea, dacă nu puneam noi umărul, oprind transportul care aluneca încet spre
prăpastie... Cazuri din astea şi altele o să vă povestească tovarăşul Stelea, dacă veţi sta de vorbă cu el...
Capcanele muntelui
Pe tovarăşul Stelea l-am găsit meşterind ceva la pompa de apă. E un om voinic, adus puţin de
spate, cu ochi vioi, ascunzînd însă o blîndeţe şi o înţelepciune pe care i le-au dat anii, peste 25 la
număr, de confruntare cu muntele, cu adversităţile şi capcanele lui. Îl întreb ce face şi-mi răspunde,
după un moment de tăcere şi cumpăneală, că întreprinde un control de rutină la motor şi la pompa de
apă, care trebuie să funcţioneze ireproşabil. Mă uit la chipul lui, la obrajii brăzdaţi de trecerea anilor,
iar el îmi răspunde cu un zîmbet discret de prietenie, îl aştept să-şi termine treburile, pentru că am auzit
că vrea să meargă cu mine într-o plimbare pînă la Ocolaşul Mare.
E de-acum amiază şi soarele dogoreşte ca în plină vară, deşi sîntem la început de septembrie.
Platoul Ceahlăului se scaldă într-o lumină blîndă, ca dintr-un început de lume, iar privirile aleargă
slobode, pentru că aici nu-i alt hotar decît cerul.
Ne îndreptăm încet spre vîrful Ocolaşul Mare, trecînd printre rădăcini de jnepeni şi călcînd pe
răzoarele de muşchi ca pe o saltea de lînă. Piciorul se afundă puţin, îngreuindu-ne mersul, dar ajungem
după o bucată de vreme în poteca bătută.
Tovarăşul meu de drum, deşi cam tăcut, nu aşteaptă să-l descos. Îmi arată mai întîi diferite
puncte de reper, în parte cunoscute şi de mine: vîrful Ocolaşului Mare, al Ocolaşului Mic, mai în
depărtare Turnul lui Budu şi Claia lui Miron... Cînd ne apropiem de culmea Ocolaşului Mare, în
dreapta noastră, cu mult mai jos, ascun-zîndu-şi parcă nimicnicia în faţa făloşeniei Ocolaşului, se înşiră
Gardul Stănilelor, înveşmîntat pînă în vîrf de peria coniferelor. Pierdută în depărtări învăluite în uşoare
ceţuri, ni se arată crăpătura în care îşi au începuturile izvoarele Bistricioarei. Dinspre zimţii Munţilor
Bistriţei, pierduţi înspre nord, se ridică nori compacţi, albi, ce nu par totuşi să aducă ploaie.
Tovarăşul Stelea, cufundat la un moment dat în tăcere, mă conduce chiar pe vîrful Ocolaşului
Mare. Nu există nici un însemn care să indice altitudinea.
— Geografii, meticulos! în profesia lor, au găsit că vîrful cel mai înalt din Ceahlău nu este
Toaca, ci Ocolaşul Mare, pe care ne aflăm acum, îmi spune interlocutorul meu. Are l 907
m, iar Toaca doar l 904 !...
Mă apropii de marginea crestei, dincolo de care se deschide, ca o gură ciclopică, prăpastia de
sute de metri, constituită din peretele vertical al muntelui, atracţie doar pentru îndrăzneţii alpinişti.
Parcă mă cuprinde o ameţeală şi tovarăşul meu mă opreşte cu un gest scurt:
— Nu te apropia prea mult, prăpastia te atrage ! Sînt vicleniile şi capcanele muntelui şi unii
s-au lăsat seduşi de înălţime...
De acum înainte, fără să-l mai îmboldesc, tovarăşul Stelea povesteşte diverse întîmplări, unele
tragice:
… Cabana noastră, mai ridicată decît cea de la Dochia, constituie un far pentru cei rătăciţi pe
munte. Lumina ei îi călăuzeşte pe cei ce se avîntă pe căi periculoase, chemîndu-i către un liman sigur,
unde pot găsi oricînd ajutor şi adăpost. Dar se întîmplă şi altfel. Cînd e viscol puternic, lumina cabanei
noastre nu se mai vede, iar cei rătăciţi pot nimeri la noi doar din întîmplare. Cu cîţiva am în urmă, a
ajuns la Dochia un tînăr ce abia se mai ţinea pe picioare şi, epuizat, a căzut în uşa cabanei. A putut doar
să spună că nu e singur, ci cu un tovarăş căzut în apropiere. Cabanierul a venit la noi după ajutor. Am
plecat împreună în căutarea celui căzut. Era o noapte cu viscol, cum numai pe Ceahlău poţi să
întîlneşti. L-am aflat pe cel căzut acoperit de zăpadă, nu departe de Dochia. Dacă mai întîrziam puţin...
Am aflat de la ei că pe munte se mai află rătăciţi doi bărbaţi şi două femei. Am anunţat şi
„Salvamontul" şi i-am căutat toată noaptea, fără vreun rezultat. Abia cînd începuse să se zărească de
ziuă, am observat două mogîldeţe ce se tîrau anevoie spre Ocolaşul Mare. Mergeau în direcţie opusă
cabanei, fără să-şi dea seama unde ar putea ajunge. Le-am strigat, dar probabil nu ne-au auzit. Vedeţi,
pe vreme rea, cu viscol şi ninsoare, strigătele nu se aud prea bine. Ecoul lor este absorbit de zăpadă,
mai ales de cea proaspătă, pufoasă. Cel rătăcit, în suferinţă, poate să strige fără să fie auzit, în special
cînd vîntul puternic poartă strigătul spre văgăuni...
Ajungînd mai aproape de cele două mogîldeţe, am strigat din nou. De data asta ne-au auzit şi
s-au oprit. Erau două femei încotoşmănate ce abia se mai mişcau. Cred că mergeau aşa în disperare, în
virtutea instinctului de conservare. Una avea înfăşurat în jurul piciorului un prosop, în loc de
încălţăminte... Degetele de la mîini şi de la picioare le erau îngheţate, degerate. Le-am condus încet
spre cabană. Cea cu prosopul înfăşurat în jurul labei piciorului nu mai putea merge şi am fost nevoiţi s-
o cărăm în spate... Cînd şi-au mai revenit în fire, la cabană, ne-au povestit ce se întîmplase. Cei doi
bărbaţi cu care veniseră, în încercarea de a se salva, căutaseră să-şi dea drumul pe un jgheab, ca să
ajungă undeva jos, crezînd că le vor putea coborî şi pe ele. Au alunecat însă, prinşi de o avalanşă de
zăpadă. Unul din ei a încercat să prindă piciorul femeii, dar s-a prăvălit cu gheata ei în mînă... După
multe căutări în locul aproximativ unde spuneau ele că se întîmplase nenorocirea, i-am găsit învăluiţi în
zăpadă, îngheţaţi. Muriseră... Pe femei le-am transportat, cum am putut, pe una pe targa, la spital. Se
vorbea că medicii mergeau pe ideea de a le amputa degetele. Am auzit însă că au fost pînă la urmă
salvate, fără să li se taie degetele de la mîini şi de la picioare... Muntele îşi arc legile lui şi, dacă le
încâlci, poţi plăti cu viaţa. Cu deosebire iarna, numai drumeţii încercaţi, cu multă experienţă, se pot
confrunta cu muntele, ţinînd seama că la înălţime vremea se poate schimba brusc. Se iscă iute vîntul,
ninge, viscoleşte...
Soarele a trecut binişor de amiază, dogorind însă pereţii stîncoşi ai Ocolaşului Mare. O briză
răcoroasă se stîrneşte pe platoul întins, dar prăvălatic, cu pantă lină spre nord-est. Crestele par cuprinse
de flăcări, într-atît de intens reflectă lumina.
Tovarăşul Stelea continuă să povestească alte şi alte întîmplări, şi fericite şi nefericite, salvări
miraculoase ori neizbînzi, cu urmări tragice, îşi deapănă istoriile cu voce egală, aproape monotonă, fără
exclamaţii şi înflorituri, şi vorbele lui poartă în ele greutatea adevărurilor nevoalate. În cei peste 25 de
am de muncă şi viaţă pe Toaca, de experienţe şi întîmplări, a adunat şi a trăit multe, şi bune şi rele.
Cunoaşte în detaliu ascunzişurile Ceahlăului şi-mi arată mereu jgheaburile, crăpăturile, piscurile,
pădurile, plaiurile cu stînele, cu ciobanii pe care-i ştie pe toţi pe nume, cu aşezările înconjurătoare...
— Pe cînd trecusem de vîrsta copilăriei, prin anii dinaintea războiului şi în anii de după
război, am luat parte la marcarea traseelor din Ceahlău, la repararea cabanelor Dochia şi Fîntînele, la
replantarea pădurilor, la manifestările organizate de Comisia pentru protecţia monumentelor naturii, la
alte acţiuni de amenajare turistică în Ceahlău. Din rostogolirea monotonă a vorbelor, cu aceeaşi
sobrietate caracteristică oamenilor muntelui, îmi dau seama că ele nu sînt făcute spre laudă proprie, ci,
firesc, ca un lucru de la sine înţeles.
Se apropie seara şi trebuie să ne întoarcem la cabana meteorologică, drum de aproape o oră.
Mergem încet, fără grabă, rotindu-ne privirile spre imensele căciuli ce se desfăşoară înspre sud, nord şi
apus, vîrfuri pe care tovarăşul meu de drum, cunoscător, mi le înşiră pe nume. Gardul Stănilelor a căzut
de mult în umbră, în întunecimea din ce în ce mai accentuată a întinselor păduri de molizi, înspre
răsărit, acolo unde Subcarpaţii se împuţinează în înălţime, ca într-un amfiteatru, ni se arată ochilor un
sat îndepărtat, cu casele cîrduite pe o vale adîncă. Bătută încă de ultimele raze ale soarelui, aşezarea ni
se dezvăluie în culorile sfioase ale unei icoane străvechi.
— Cînd nu este ceaţă, în zile senine — dar acele zile sînt rare — se conturează bine crestele
Făgăraşului, vîrfurile din nord şi din sud şi unele oraşe mai îndepărtate. Unii spun că de-aici s-ar vedea,
în astfel de zile limpezi, Dunărea, dar nu-i adevărat... Cu un binoclu, s-ar putea vedea mai bine unele
vîrfuri îndepărtate, chiar şi astăzi, cînd aerul e totuşi puţin îmbîcsit de pîclă, îmi zice tovarăşul Stelea,
arătînd direcţiile aproximative în care ar fi posibil să ni se înfăţişeze privirii obiectivele enumerate.
Ne oprim puţin la cabana Dochia, unde ne răcorim cu o bere, deşi răcoarea serii începe să se
simtă din ce în ce mai mult. Noul meu prieten este salutat în dreapta şi în stînga de cunoscuţi de-ai lui.
„Noroc, dragă tovarăşe Stelea", îi spune un inginer din Piatra Neamţ, urcat în această frumoasă zi pe
Ceahlău, îl întreabă cum îi merge cu sănătatea, cu munca la staţia meteorologică, ce-i face nevasta,,
familia în general, cum merg lucrările de finisare la cabana Dochia, ca unul care le ştie pe toate. Omul
răspunde la întrebări cu acelaşi calm şi cu aceeaşi voce egală, strecurînd însă, în aceeaşi ţinută sobră a
vorbirii, unele accente critice la adresa constructorilor, care au întîrziat lucrările de lărgire a cabanei.
Uneori, are grijă să introducă o notă de umor discret, făcîndu-ne să rîdem, în vreme ce el rămîne mereu
sobru, fără măcar să zîmbească.
Îl las la cabana Dochia, cu prietenii care-l înconjură pretutindeni, îmi promite că mă va ajunge
din urmă, dar oricît de încet merg, observ că prietenul meu de drum zăboveşte, îmi continui drumul
singur şi sosesc aproape de înserare la cabana meteorologică.
Cele 460 de trepte spre cer
Ajuns la cabana meteorologică, nu mă opresc aici, ci merg pe potecă mai departe, la capătul
de jos al celor 460 de trepte care duc sus, la staţia de pe vîrful Toaca, unde veghează în permanenţă un
meteorolog de serviciu. Urcuşul nu-i atît de uşor, pe cît as fi crezut, pe această scară, prăvălită destul de
în pripă pe coasta muntelui. Număr vreo 50—60 de trepte şi mă opresc să-mi mai trag sufletul. Suişul
durează un sfert de oră, după ceas. „Noi urcăm aceste trepte în cinci-şase minute, îmi spuneau
meteorologii, dar cînd se abat vînturile rele, cele cu viteze ce ating uneori 150 de km pe oră, urcuşul
durează un ceas şi mai bine. Rafalele de vînt, încărcate de zăpadă, îţi iau vederea şi trebuie să te ţii bine
de balustradă, ca să nu te umfle şi să te azvîrle în prăpastie. Stai ţintuit şi aştepţi să prinzi un moment
favorabil, ca să mai sui cîteva trepte...". Acum e linişte, adie doar o briză, dar îmi imaginez, privind în
jos sutele de trepte care-ţi dau fiori, cît de greu trebuie să fie urcuşul în vremea viscolelor iernii...
Chiar în punctul cel mai înalt al vîrfului Toaca, se mai răsfaţă, în cele din urmă văpăi ale
soarelui, staţia meteorologică. Deschid o portiţă a gărduţului ce o înconjură parcă în glumă, bat la o
uşă, o deschid, pentru că nu-mi răspunde nimeni, bat la alta şi dinăuntru aud pe cineva care mă
îndeamnă să intru.
— Mă scuzaţi că am intrat aşa, pe nepregătite, am căutat să mă apăr în faţa unui tînăr în
pantaloni scurţi şi în bluză, care m-a întîmpinat, poftindu-mă să iau loc. I se comunicase „de jos" cine
sînt şi că se putea aştepta la o vizită.
— Panaite mă numesc, îmi spune el, poftindu-mă să iau loc, Panaite Constantin, meteorolog
de serviciu... Mă iertaţi că tocmai acum completam cîteva date ce trebuie să le comunic. Se aşază la
masa lui încărcată cu tot felul de aparate şi vorbeşte la telefon, probabil cu „centrul". Mă uit şi eu pe
fila de hîrtie, fără să pricep ceva. Meteorologul îmi explică cu răbdare semnificaţia cifrelor, a
simbolurilor înregistrate: numărul cutare simbolizează viteza vîntului, altul umiditatea, celălalt
temperatura... şi aşa mai departe. N-are timp prea mult, pentru că se declanşează deodată sunetul unei
mici sirene de avertizare. Mă sperii puţin, neştiind ce semnificaţie are alerta. Meteorologul Panaite îmi
spune că a trecut ora şi trebuie comunicate datele, îl privesc cu atenţie în ,,exerciţiul funcţiunii" şi,
neştiutor, mă minunez cu ce dexteritate manevrează aparatele de po masa lui. Vorbeşte la telefon şi, din
cînd în cînd, mustăcioara lui neagră pare să se ridice într-un semn al întrebării. Cînd sfîrşeşte de vorbit,
încep să-l „descos": de unde este, de cîţi am lucrează aici, ce vîrstă şi ce studii are, mă rog, o adevărată
autobiografie, îmi: răspunde cu nonşalanţă, fără nici o reţinere.
— Mai am de trecut un examen, spre a mă considera absolvent al Facultăţii de Matematică a
Universităţii din Iaşi, îmi comunică.. cu o satisfacţie neascunsă.
Îl felicit pentru apropiata absolvire a facultăţii şi ieşim puţin împreună, cît are timp, să-mi
arate aparatele de afară cu care este înzestrată staţia meteorologică: termometre, barometre etc., închise
fiecare în,,cuşti", protejate împotriva intemperiilor, îmi întinde apoi un binoclu pentru a cerceta
împrejurimile. De aici, de pe vîrful Toaca, culmile apropiate se văd ca în palmă. Soarele se ascunde
dincolo de Munţii Bistriţei, în vreme ce pe văi s-a şi întunecat. Satu! acela îndepărtat, cu chip de icoană
veche, pe care l-am văzut cînd veneam încoace cu tovarăşul Stelea, şi-a pierdut culorile. Se observă
chiar contururile caselor şi am impresia că văd şi oameni mişcîndu-se pe uliţi. Ocolaşul Mic şi Ocolaşul
Mare, cu coamele lor azvîrlite spre cer, parcă ar fi aici, lîngă noi, iar Panaghia, aflata la mică distanţă
cu vîrful ei ca un ceaun întors, poate fi atinsă cu mîna...
— Să nu credeţi că folosim binoclul ca să ne amuzăm, îmi spune tovarăşul Panaite, ci mai
mult ca să observăm împrejurimile. De aici, de pe înălţimea vîrfului Toaca, privirea noastră poate zbura
în toate părţile. Semnalăm adesea un foc în pădure ori alte lucruri,, transmitem,,Salvamontului, prin
radio, semnalele de ajutor ale turiştilor rătăciţi ori aflaţi în primejidie şi altele. Ne bucurăm că, pe lîngă
munca noastră de zi cu zi, putem fi de folos şi sub aspectul acesta. O facem cu multă plăcere, în toate
împrejurările...
îl las pe meteorologul Panaite cu aparatele lui şi încep iar să număr cele 460 de trepte,
constatînd că nici coborîrea nu este aşa. de uşoară. Povîrnişul de-alături, prăpăstiile apropiate îţi dau
fiori reci. Mă opresc din cînd în cînd şi la coborîre, spre a intui mai bine oboselile meteorologilor, la
vreme rea, în tentativa lor zilnică de a escalada aceste trepte.
În curticica înverzită a cabanei meteorologice îl reîntîlnesc pe şeful staţiei, în tovărăşia unei
căţeluşe care zburdă nebunatică, pe mica porţiune de iarbă, dîndu-se peste cap şi aducînd un obiect, o
minge, pe care o morfoleşte, făcînd şi alte ghiduşii. O cheamă Rexy şi e în întregime neagră, cu o blană
lucitoare, de toată frumuseţea. Numai colţii albi, pe care şi-i arată cu dărnicie în joc, aduc o pată de
lumină în ghemotacul noptatic ce nu mai conteneşte cu jocul, azvîrlindu-şi peste cap cîteva frunze
galbene, pe care apoi le stîrneşte ca pe nişte fluturaşi, în hazul nostru.
— Rexy, prinde hoţul ! arată spre mine şeful staţiei, în glumă, căţeluşa se repede, slobozind
cîteva lătrături ameninţătoare. Mă sperii puţin la început, dar îmi dau seama curînd că e inofensivă,
cuminte, îşi reia jocul şi dacă stăpînul strigă,,prinde hoţul, Rexy !", se repede şi mă latră...
— Căţeluşa asta, îmi spune şeful staţiei, ne este de mare ajutor iarna. O trimitem cu vreun
mesaj sus, la colegul nostru de serviciu, ea urcă treptele cu o iuţeală uluitoare, în 2—3 minute. Odată
am pariat cu cineva că Rexy va duce sus nişte plăcinte calde, scoase atunci din cuptor. I-am legat
plăcintele, într-o pungă, de gîtul ei şi Rexy a ajuns repede sus. E adevărat că i-am dat înainte cîteva
bucăţele de salam... Ne-a mulţumit colegul de acolo, prin telefon, pentru plăcinte. Aşa cum o vedeţi,
neagră ca pana corbului, cînd ne de sus e toată sură de zăpadă, să n-o mai recunoşti...
Intrăm în cabană, deoarece s-a făcut noapte. În salonul-sufragerie, o surpriză: fiind duminică,
au venit de jos două dintre soţiile meteorologilor, cu copii şi nişte rubedenii. La masa care se aşterne
numaidecît, număr vreo 12 persoane. Pînă să se servească masa, băieţii, meteorologii şi copiii se joacă
cu Rexy: îi pun pe cap o căciuliţă, o aşază în fotoliu, o înfăşoară într-o haină groasă, îmblănită şi rîd de
se prăpădesc de poznele căţeluşei. I se strigă iar ,,prinde hoţul !", şi ea latră de cîteva ori, de răsună
cabana, mărind veselia. Îi privesc cu o anume curiozitate pe aceşti bărbaţi în toată firea, oţeliţi de
toanele şi asprimile muntelui şi parcă nu-mi vine să cred că, de fapt, acolo, pe Toaca, ei săvîrşesc zi de
zi un act de eroism, pe care însă îl consideră,,fapt divers". Am prilejul să-l cunosc pe fiecare, în
atitudinile cele mai fireşti. Cu sufletul deschis, mai fiecare îmi relatează cîte ceva din viaţa şi munca pe
munte. Poate că multe din cele povestite de ei ar merita să figureze în cartea de faţă, dar puţinele pagini
dedicate lor nu ne permit s-o facem. S-ar putea scrie, fără îndoială, o carte extrem de interesantă despre
aceşti bărbaţi, în adevăratul înţeles al cuvîntului, urmărindu-le zi de zi activitatea, întîmplările, unele
mai încordate, altele cu haz, şi care, prin desfăşurarea lor, s-ar constitui în revelatoare capitole de
viaţă...
În noaptea aceea am dormit fără vise în cabana meteorologilor. Oboseala urcuşului pe
Ceahlău, drumul pînă la Ocolaşe şi înapoi, suişul şi coborîşul celor 460 de trepte m-au aruncat în
braţele lui Morfeu destul de devreme. M-am trezit în zori, cînd mor stelele, iar dinspre răsărit aurora îşi
ţese pînza trandafirie, anunţînd o nouă zi frumoasă, neobişnuit de frumoasă, pe Ceahlău.
La ora 7 dimineaţa l-am găsit pe şeful staţiei la datorie. Controla nişte date pe care trebuia să
le comunice mai departe. L-am salutat, dar dînsul mi-a făcut semn să aştept puţin pînă îşi trece pe o
foaie notările, pe care le consemnează apoi într-un registru special. După ce termină, se pune din nou la
dispoziţia mea, cu aceeaşi solicitudine, îl urmez prin încăperile unde se află aparatele de înregistrare.
Luminiţe albastre, violacee se aprind din cînd în cînd, anunţînd cine ştie ce fenomene meteorologice,
schimbări în atmosferă pe care sensibilele aparate le înscriu pe hîrtie specială.
Îndată după acest ,,tur de control", mă invită în salon, pe un fotoliu. În cabana meteorologică e
linişte. Unii încă mai dorm şi vorbim aproape în şoaptă. Amfitrionul meu devine acelaşi povestitor
cursiv şi, încercînd să-mi notez ce mi se pare interesant, îl ascult cu plăcere. De data asta deapănă o
întîmplare mai hazoasă:
— Mai acum vreo doi ani, s-au încuibat în magaziile noastre nişte şobolani, care ne vămuiau
serios proviziile. Numai conservele rămîneau intacte, în rest, dezastru. S-au furişat, probabil, de la
cabana tăietorilor de lemne pe care aţi văzut-o ceva mai jos de-a noastră. Am încercat în toate felurile
să-i combatem: otravă, capcane, dar rezultatele n-au fost mulţumitoare, într-o zi, am zărit o nevăstuica
intrînd în cabana noastră. M-am ferit de ea, ştiind că în anumite împrejurări poate deveni periculoasă.
De aceea nici nu aveam cum s-o dăm afară. După un timp, poate să fi trecut o săptămînă sau mai mult,
n-a mai rămas nici un şobolan în magaziile noastre. Nevăstuica i-a lichidat pe toţi, într-un timp
record !...
— Ce vi se pare mai important aici, în viaţa de zi cu zi de pe munte ? l-am întrebat oarecum
prin surprindere.
— Aproape totul, pentru că, în munca şi viata noastră chiar şi un amănunt poate deveni
esenţial, şi mai ales în vreme de iarnă... Şi o să vă daţi seama de aceasta din cele pe care am să vi le
relatez în continuare, înainte însă as dori să vă dezvălui sentimentul pe care îl încerc, toamna tîrziu,
cînd vremea este încă frumoasă. Urcînd spre cabana noastră meteorologică, trec, să spun aşa, prin trei
anotimpuri: în vale e cald încă, aproape vară; de la o anumită altitudine se înstăpîneşte toamna, în toată
splendoarea ei; cînd depăşesc Jgheabul Panaghiei, adică mă apropii de cabană, pot întîlni zăpadă. Intru
în cabana încălzită şi mă simt fericit... Şi acum, să reluăm chestiunea unor detalii ce pot deveni
importante în unele împrejurări. Acum vreun an şi ceva era cît pe ce să dau ortul popii. Hotărîsem să
cobor de pe munte pentru nevoi de aprovizionare. Pînă mai jos, m-a întovărăşit colegul meu de-atunci,
Iuliu Bodnar. Un alt coleg, Mihai Zamfir, a pornit-o cu schiurile şi a dispărut curînd în vale. Colegul
Bodnar s-a reîntors la cabană, lăsîndu-mă singur în coborîşul meu. La Jgheabul Panaghiei însă — acolo
parcă ar fi un loc al nenorocului ! — am alunecat şi m-am trezit înfundat în zăpadă pînă la gît... Am
încercat din toate puterile să mă smulg din neaşteptata captivitate, dar de ce încercam, mai rău mă
înfundam. Dacă rămîneam în zăpadă, riscam să îngheţ şi să nu mă mai găsească nimeni pînă-n
primăvară, cînd se topesc troienele... În disperarea mea, am început să strig cît am putut de tare după
ajutor. Spre marele meu noroc, colegul Iuliu, care nu depăşise încă creasta, m-a auzit. A venit şi cu
greu m-a tras afară cu ajutorul unor crengi... Deci ni se întîmplă şi nouă, nu numai drumeţilor
imprudenţi, să ne luptăm cu neprevăzutul...
Povestind, parcă, o păţanie a altcuiva, şeful staţiei zîmbeşte senin, trecînd şi întîmplarea
aceasta dramatică în rîndul,,faptelor diverse", îl admir pentru calmul, pentru stăpînirea de sine, calităţi
ce caracterizează, desigur, şi pe ceilalţi meteorologi în înfruntarea adversităţilor Ceahlăului.
— Dar întîmplarea cu ursul nu v-a povestit-o tovarăşul Stelea ?
— Ba da, mi-a povcstit-o şi am rîs, dar aceasta face parte din categoria celor fericite...
— Şi cele fericite, şi cele nefericite fac parte din viaţa noastră de aici şi nu ştiu dacă le-am mai
putea categorisi...
Mi-am luat rămas bun de la şeful staţiei, de la ceilalţi meteorologi care se aflau prin preajmă,
căci soarele se ridicase destul de sus şi mai aveam de mers şi în alte locuri. La revedere, căsuţă
primitoare, aruncată la «răscruce de vînturi», care adăposteşti oameni minunaţi ce veghează din
înălţimile Ceahlăului spre ajutorinţa şi folosul nostru, al tuturor, oameni vrednici şi de inimă ce
săvîrşesc un eroism cotidian, pe care ei însă îl consideră doar o datorie şi nimic mai mult !, mi-am spus
în gînd, în vreme ce coboram spre cabana Fîntînele.
ÎN AŞTEPTAREA RĂSĂRITULUI
După un somn de cîteva ceasuri la cabana Dochia, unde ajunsesem seara tîrziu, m-am trezit în
zori, la cumpăna dintre noapte şi zi, ca să mă bucur de spectacolul, mereu aşteptat, al răsăritului
soarelui. M-am grăbit spre vîrful Toaca, pentru a asista mai de saşia miracolul ce se anunţa, atît de
obişnuit şi totuşi de fiecare dată altul. Este, cred, clipa cea mai frumoasă a zilei, în care răsar în suflet
speranţe noi, îndrăzneli la care poate nici n-am visat vreodată şi care ne poartă fiinţa, măcinată de
bucurii şi dureri, mai departe, spre alte orizonturi ale vieţii.
M-am oprit ca să respir aerul tare al munţilor în capul scărilor ce duc din potecă în vîrful
Toaca. Dincolo de munceii care ţărmu-resc linia orizontului spre răsărit, cerul începea să pălească
treptat, spălîndu-se de, stele. Doar Luceafărul de dimineaţă îşi mai risipea zadarnic strălucirea înainte
de a muri în infinit, încetul cu încetul, trandafiriul cerului se mistuia într-o mare de aur topit şi, pe
măsură ce urcam treptele scării, mă întorceam să văd cum portocaliul deschis, din ce în ce mai deschis,
pregătea drumul de lumină al soarelui, încă puţin şi în curînd avea să se ivească astrul biruitor. În mare
grabă, am escaladat ultimele 20—30 de trepte, ca să ajung la timp pe vîrf, lîngă cabina de observaţii a
meteorologilor. Cu respiraţia tăiată, m-am aşezat pe ultima treaptă, nu înainte de a observa ca dintr-o
latură a căsuţei de beton se ivise un tînăr cu binoclu. M-a salutat printr-o uşoară înclinare a capului şi i-
am răspuns la fel, întorcîndu-mă spre punctul cardinal în care spectacolul naturii părea să atingă
punctul culminant.
— Bună dimineaţa, am auzit în spatele meu. Uitaţi-vă puţ i.a prin binoclu, pentru că se şi arată
marginea discului solar !...
Într-adevăr, de deasupra unei creste îndepărtate, atingînd buza unui nor subţire, se sălta
soarele. Oare cînd apăruse ? în clipa în caro tînărul îmi oferise binoclul ?... Privind prin lentilele
măritoare roata incandescentă, ce se ridicase pînă la jumătate, împurpurînd nevolnicul nor, mi se păru
imensă şi mult prea aproape...
M-am întors către tînărul care privea, rămas încă în contemplare, răsăritul, mulţumindu-i
pentru binoclu.
Văile şi hăurile înconjurătoare mai adăposteau păreri de întuneric, furişate în păduri ce mai
picoteau în dulcele somn al dimineţii, de unde aveau să se ascundă în curînd în jgheaburile şi
crăpăturile muntelui.
Împreună cu tînărul, în tăcere — spre a nu destrăma vraja ce ne cuprinsese —, am coborît
treptele scării, mereu cu faţa spre soare în sfioasele pîcle ale depărtărilor, discul solar furase de prin
rarişti de pădure culoarea zmeurei, zăbovind parcă anume ca să ne mai ofere un ultim spectacol înainte
de a se ridica în tării.
— V-aţi trezit devreme în dimineaţa asta, m-am adresat tî-nărului meu însoţitor, când am
reuşit să ajungem la ultimele trepte de coborîre. În cuvintele mele, mă străduisem să arunc un ton de
laudă, pe care tînărul îl sesiză.
— Am privit azi-noapte luna şi n-am vrut să scap prilejul să văd şi soarele răsărind. M-am
trezit pe la patru şi jumătate, în vreme ce în cabană drumeţii se întorceau pe cealaltă parte, ameţiţi de
vise...
— Nu era prea dimineaţă ?
— Nu, pentru că am dorit să ascult şoapta vîntului înspre zori. oftatul nedefinit al munţilor, pe
care urechea mea le prinde numai la aceste ore ale zorilor...
L-am privit cu interes crescînd pe tînărul meu interlocutor, ce nu cred să fi avut mai mult de
18—19 ani. Chipul de adolescent şi trupul subţire, de trestie, ochii uşor mijiţi, scăldaţi într-o continuă
visare, aduceau mai repede a fată decît a băiat.
— Un poet ca dumneata, i-am zis, nu-i prea fragil pentru duritatea muntelui ?
Băiatul rîse din toată inima, ca de o năzdrăvănie ce-o auzise întîia oară în viaţă. Am rîs şi eu
cu el, pregătindu-mă pentru vreo destăinuire interesantă, ghicind în el o fire deschisă, sensibilă.
— Dar eu urc pe munte de vreo zece am şi o fac de cel puţin zece ori pe vară... Şi nu-s chiar
atît de fragil, cum credeţi. Uneori car în spate cortul, proviziile, în total 15—20 kg, dacă nu mai mult.
de la Izvorul Muntelui pînă la Toaca...
În vreme ce vorbeam şi mai priveam norul acela străveziu pe care-l însîngerase soarele, s-au
oprit lîngă noi trei tineri, toţi bărboşi, blonzi şi înalţi.
— Buna dimineatza... Guten Morgen !
Erau din R.D.G., veniţi să viziteze Ceahlăul. Tînărul le oferi binoclul şi fiecare privi soarele
cîteva secunde.
— Sehr schon, sehr schon... Forte framos ! spuse unul dintre ei, rîzînd însuşi de româneasca
lui. Auf fiedersehen !
— La revedere, la revedere !...
— Şi spuneţi că în zori aţi ascultat „glasul munţilor" ? m-am întors către tînăr.
— Da, „glasul munţilor", cum bine aţi zis. Sînt convins că există un asemenea „glas", nerostit
limpede... Altfel cum credeţi că m-aş scula noaptea ca să-l ascult ?
— Scrieţi cumva poezii ?
— Da, cîteodată... Una mi-a apărut în revista „Ateneu", dedicată unei fete din Pîngăraţi. Sînt
muncitor-electrician la o întreprindere din Piatra Neamţ şi iau parte adesea la şedinţele unui cenaclu din
oraş... Aseară i-am spus unei fete din grupul nostru: „Anişoara, nu te duce la culcare, te rog, hai să
privim luna, să ne îmbătăm de farmecul nopţilor de pe Ceahlău". Ştiţi ce mi-a răspuns ? „Mi-e tare
somn, Viorel dragă, sînt prea obosită"... N-am înţeles-o. Sînt sigur că doarme şi acum...
— Poate că dacă accepta, înţelegea că nu numai de dragul lunii o inviţi la plimbare...
— Ei şi ? Doar sîntem logodiţi !... Ea e fata din Pîngăraţi, de care aminteam adineauri !
— Gusturile nu coincid în totalitate, dragă Viorel, dacă-mi dai voie să-ţi spun aşa, am căutat
eu s-o întorc.
— Dar iubeşte şi ea muntele, ca şi mine... Chiar pe munte ne-am cunoscut ! De aceea uneori
n-o înţeleg...
— V-aţi certat cumva ?
— Nu ne-am certat, dar nici mult n-a lipsit. Ieri, de exemplu, cînd urcam pe la Izvorul Alb,
mi-a atras atenţia o poieniţă lăturalnică, unde am observat cîteva brînduşe de toamnă. Erau aşa de
gingaşe, în vioriul lor pur, încît n-am putut să mă abţin să nu culeg cîteva. Unele mai păstrau în petale
mărgăritarele de rouă ale dimineţii. Voiam să i le ofer Anişoarei... Nu mi-am dat seama cît am întîrziat,
dar cînd m-am reîntors în potecă grupul dispăruse de mult. Am hăulit, am chiuit, însă nu am primit nici
un răspuns. Oare atît de mult zăbovisem acolo ? La un moment dat am avut senzaţia că m-am rătăcit,
deşi cunosc destul de bine drumurile Ceahlăului. Am tăiat-o pe nişte scurtături, încredinţat că astfel voi
ajunge din urmă grupul dispărut. Cînd să tai o potecă, am observat chiar în mijlocul oi un urs ! Se
scărpina cu spinarea de-un brad şi se uita la mine... Am rămas cîteva clipe stană de piatră, mai ales că
nu mai avusesem prilejul unei astfel de, întîlniri. În următoarele secunde, m-am făcut nevăzut într-un
aluniş, iar de acolo, după ce m-am asigurat că ursul nu mă urmăreşte, am luat-o pe o scurtătură pe care
n-o cunoşteam, la vale, în sens invers drumului. Atunci m-am pomenit într-adevăr într-un loc total
necunoscut şi nu mai încăpea îndoială că m-am rătăcit. De strigat, nu puteam, gîndeam, ca să nu-mi
trădez poziţia. M-am îndepărtat de locul acela suspect, urmărind o cărăruie în care se observau
imprimate copite de oi. Am mers aşa poate jumătate de ceas şi deodată s-a deschis în faţă o rarişte
luminoasă. În partea cealaltă a ei, am zărit cîteva oi. Însemna ca nici ciobanul nu putea fi prea departe.
Am strigat şi mi-a răspuns o voce de copilandru. ,,Ce-i, bădie, te-ai rătăcit ?", m-a întrebat băiatul,
ieşind dintr-o margine de pădure. „Măi băiete, ce mai la deal la vale, m-am rătăcit de grupul cu care
urcam... Nu mai spun că pe o potecă am avut o întîlnire de zile mari. Am fugit unde-am văzut cu
ochii !" „Nu cumva era Vasilică ?", a rîs băiatul. „Care Vasilică ?" „Vasilică, ursul". „Ia te uită, are şi
nume!" „Da, aşa? l-am botezat noi, ciobanii. E un urs blînd, nu face nimănui rău. Umblă toată ziulica
după zmeură şi fragi şi uneori trece şi pe-aici. Nu-i prea place că-l iau cîinii în primire şi-atunci să rîzi
de să te prăpădeşti: Vasilică înşfacă vreascuri sau pietre şi azvîrle în cîini ! Ei se feresc şi pînă la urmă
îl lasă în pace"...
De unde puteam să ştiu că-i un urs atît de paşnic ? Băiatul m-a îmbiat să rămîn în noaptea
aceea la stînă, dar n-am vrut. Mi-a arătat el pe unde s-o iau ca să ajung mai repede la Dochia. Abia
către seară am poposit la cabană, în mijlocul alor mei, îngrijoraţi de dispariţia mea. Am început să le
povestesc păţaniile, lăsînd mai la urmă cea cu ursul. Au rîs şi ei, dar Anişoara era bosumflată rău. „Nu-i
nimic, la noapte o să ne ducem să privim luna şi să ascultăm «simfonia munţilor», i-am spus, cînd am
prins un moment favorabil, „Să tot aştepţi că am să vin !", mi-a răspuns ea supărată. „Putea să ţi se
întîmple ceva rău, hoinărind de unul singur". Aseară, pe cînd ceilalţi se pregăteau de odihnă, i-am făcut
semn să ieşim, dar ea mi-a răspuns cu voce tare, ca să audă probabil şi ceilalţi: „Mi-e tare somn, sînt
obosită"...
— Trebuie să recunoşti, dragă Viorel, că ai fost cam imprudent rătăcindu-te de grup. Poate că
fata. care cred că te iubeşte, s-a îngrijorat într-adevăr... Nu i-ai oferit florile ce le-ai cules ?
— Mi-a fost ruşine să i-le ofer aşa zdrobite, după alergătura din pricina ursului. Am să dau
însă o raită pînă la Ocolaşe şi cred că prin jgheaburile de-acolo am să găsesc alte flori, poate chiar mai
frumoase...
— Mult succes, dragă Viorel, şi la bună întîlnire ! Tînărul mi-a strîns mîna cu căldură, s-a
uitat prin binoclu spre cabana Dochia, şi a pornit repejor într-acolo.
— S-au sculat cu toţii, îi văd că se duc la izvor să se spele... L-am urmărit cîteva clipe cum
merge în pas grăbit, pînă ce silueta lui subţiratică s-a stins după o coamă de culme.
LA O BERE, ÎNTR-O GRĂDINĂ DE VARA
Într-o sîmbătă seara, m-am oprit, împreună cu un vechi cunoscut, inginer constructor de prin
părţile mele natale, la o bere în grădina de vară din centrul oraşului Tîrgu Neamţ.
Fusese o zi călduroasă de septembrie şi abia acum, spre amurg, se mai răcorise. Inginerul s-a
dus la bufet să comande halbele, în timp ce eu ocheam o masă liberă. Căutările mele rămaseră
zadarnice, toate mesele fiind ocupate. Totuşi, m-am apropiat de.una la tare beau doi muşterii: unul mai
în vîrstă şi altul mai tînăr.
— Îmi daţi voie? i-am întrebat politicos, vrînd să mă aşez.
Cel mai tînăr, cam descumpănit, bine,,făcut", îmi arătă scaunul liber, dar bătrînul nici nu se
uită la mine. Am luat loc şi i-am privit mai atent pe comesenii mei, observînd că în faţa lor nu stăteau
obişnuitele halbe, ca la celelalte mese, ci pahare cu,,tărie".
Oamenii continuau o discuţie începută, cînd, fără veste, cel bătrîn se răsti la cel mai tînăr,
nesocotind prezenţa mea:
— Se poate, măi Pamfilc, să-mi faci una ca asta ? !
Cel tînăr mini ceva, dar nu dădu nici o atenţie spuselor celuilalt.
— N-auzi, măi, lua-te-ar dracu ?
— Ce vrei, nene Popîrdă, de la mine ? Nu ţi-am dat ce mi-ai cerut ?
— Pe dracu mi-ai dat !... N-ai oprit-o pe babă la intrare, că mi-a crăpat obrazul de ruşine ?...
Lasă că baba (cine naiba a pus-o !) s-a dus acasă, că numai de meci nu-i ardea. Da e chestie de obraz,
măi Pamfile... Îşi duse chiar degetul la obrazul căzut, nebărbierit.
— N-am putut, nene Popîrdă, n-am putut ! se apără Pamfilc. Clătinîndu-sc pe scaun şi dînd
din mîini exagerat de tare, încît răsturnă paharul de băutură. Na, că ai de plătit o ţuică, nene Popîrdă !...
Ai fi vrut să-mi aduci pe cap şi soacra (Dumnezeu s-o ierte !)... Pamfile îşi făcu cruce, mătăhăind cu
mîna aproximativ spre frunte, pe undeva pe la buric şi pe umăr.
— Ptiu ! scuipă Popîrdă cu scîrbă. Îi trezeşti şi pe morţi...
— Apoi ce pretenţie ai mata, curat că...
— Să te-nvîrtă cel cu coarne !
— Hai, hai, nu însemnează că dacă sîntem consăteni...
— Dacă sînteţi consăteni, nu e cazul să vă certaţi, am intervenit eu, dîndu-mi seama că cearta
lor era de mărunţiş.
Popîrdă mă privi intrigat şi totodată mînios, ca pe unul ce mă amestecam într-o treabă care nu
mă privea.
— Auzi, mneata, ce sfat bun ne dă dumnealui ! mă arătă cu degetul Pamfile, cu un rînjet de
om beat.
Nu puteam desluşi în glasul lui unde se termină îndemnul şi unde începe batjocura. Între timp,
inginerul ajunse la masă cu halbele. Tocmai la vreme, pentru că nu mă vedeam bine între comesenii
mei.
— Ia-n te uită la el, tov. inginer — şi-l arătă în chip acuzator pe Popîrdă — vrea bilete pe de-a
moaca pentru tot famelionul lui !
— Măi, am să-ţi dau una peste bot de n-ai să te vezi ! strigă Popîrdă, de întoarseră toţi capetele
de pe la mese. Se ridică apoi şi se strecură pe după o tufă de liliac ce se înălţa chiar în mijlocul grădinii.
O făcu în chip sprinten pentru vîrsta lui, dispărînd ca o umbră.
— Călătorie sprîncenată ! îi strigă, la rîndul lui, Pamfile.
— Dar despre ce bilete e vorba, Pamfile? (se vedea că inginerul îl cunoştea).
— Da staţi, don inginer, se ridică Pamfile clătinîndu-se uşor, observînd că acesta îşi sorbea
halba în picioare. Inginerul îi făcu semn să rămînă pe loc. Bilete de intrare la stadion, don inginer...
— Pentru atîta lucru ? se miră inginerul.
— Aa, să nu vă mire... Aista-i un pişicher şi-un hoţ ce nu s-a văzut... V-aţi uitat binc la
dînsul ?... Cîţi am îi daţi ?
— Ştiu cu, zise inginerul într-o doară. Vreo 65...
— Mai adăugaţi dumneavoastră zece ! Are 75 de ani, baragladina, da tot sprinten şi a
dracului !...
Inginerul n-avu timp să-i răspundă, cînd cineva din grădină îl strigă.
— Ce-i, mai, ce s-a întîmplat ? se adresă el unui tînăr care se apropia.
— Mi-am închipuit că v-aţi oprit la grădină, tovarăşe inginer. Vă aşteaptă oamenii aceia, ştiţi
dumneavoastră...
— A, dă... Te rog să mai rămîi — mi s-a adresat —, am să încerc să nu întîrzii mult. Mă
întîlnesc cu nişte oameni pentru luni, la lucru. Am plecat !
Am rămas doar cu Pamfile la masă. Se făcuse de-acum întuneric de-a binelea. În grădina de
vară se insinua dinspre munte o boare răcoroasă. Am căutat în rucsac un pulover mai subţire, pe care l-
am aruncat pe umeri.
— S-apropie toamna, zise Pamfile, măsurîndu-mi mişcările. Om tare cumsecade inginerul...
Da văd că-l cunoaşteţi...
— Da, îl cunosc de vreo... 30 ani.
— Atunci îi bine... Sînteţi cumva rude ?
— Nu, nici vorba. E de loc de prin părţile mele...
Un timp se înstăpîni între noi o linişte stingheritoare.
— Mare potlogar, Popîrdă aista ! reluă vorba Pamfile. Aşa, uitîndu-te la dînsul, ai zice că-i om
la locul lui, cu socoteală... Îi ţîr-covnic aici în tîrg, lua-l-ar samca ! Şi să mai ştiţi — Pamfile aruncă o
privire fugară în jur, scăzîndu-şi glasul — că Popîrdă s-a ţinut în viaţa lui de multe blestemăţii... În
tinereţile lui a fost şi hoţ de cai... Pamfile păru că se sperie de propriile cuvinte.
— Ce vorbeşti ?...
— Da, da, da, nu te mira... Dumneata eşti de prin părţile noastre ?
— Nu, din Bucureşti... Mai vin însă pc-aici din cînd în cînd. De cel puţin două ori pe an.
— Cu treburi, ori, aşa, în plimbare ? vru să afle Pamfile.
— În plimbare... Cutreier munţii, pădurile, aşezările...
— Atunci îi bine... Da nu mai bem şi noi ceva ? se ridică interlocutorul meu nesigur, dînd să
se îndrepte spre tejgheaua unde se părea că lumea se mai rărise, întrucît nu-şi ţinea prea
bine echilibrul, m-am ridicat şi l-am ajutat să se aşeze, ca să mă duc eu spre tejghea cu
gînd să comand încă o halbă şi una „mică" pentru Pamfile.
Cînd m-am întors, după vreo zece minute, am băgat de scamă că Pamfile nu era singur. „Te
pomeneşti că s-a întors Popîrdă", mi-am zis. Aş fi vrut să-l privesc mai cu atenţie, părîndu-mi-se, chiar
fără să mi-1 fi prezentat Pamfile, un personaj bizar. Dar nu era Popîrdă, ci altcineva: un bărbat cam de
vîrsta vremelnicului meu tovarăş de masă, care se ridică iute cînd mă văzu că mă apropii. Făcu un semn
în chip de salut şi se pierdu printre oamenii ce se mai înghesuiau la tejgheaua cu băuturi.
— Am crezut că l-au apucat mustrările de cuget pe Popîrdă şi s-a întors...
— Mustrări de cuget ? ! rîse Pamfile cu răutate. Cauţi şi dumneata hribi unde nu-s nici măcar
chitoarce ! Popîrdă îi în stare, chiar la bătrîncţile lui, să-i vîndă pe mă-sa şi pe tat-su
(noroc că nu mai sînt de mult pe lumea asta) pentru cîteva sute de lei... Ce, crezi că şi-a
plătit băutura aici, la masă ? Tot eu i-am plătit-o, nu aşa cum ai făcut dumneata acum...
(se aplecă în chip de mulţumire că i-am adus „tăria") Aici îi baza şi fundamentul, nu în,
scuză-mi vorba,...udeala aceea de apă ! Şi arătă semnificativ spre halba mea. La viaţa
mea, eu n-am băut bere decît de vreo trei ori... Odată m-am şi îmbătat... Eram tot cu
afurisitul de Popîrdă (na, că iar îi pomenesc numele !), după un botez... Dacă-mi amintesc
bine, am ajuns acasă în patru labe. Cînd m-a văzut ncvastă-mea, a ţipat: „Al cui o fi
cîinele ăsta care zgreapţănă la uşă ?". ,,Eu sînt, nevastă, Pamfile al tău .. Ce „Pamfile al
meu ? se mira ea. Marş afară, cotarlă !" Cu greu am convins-o că nu sînt cîine...
— Parcă voiai să-mi spui ceva de Popîrdă, am insinuat eu, văzînd că bate cîmpii.
— Aă, Popîrdă... Ti-am spus doar — şi iar se feri, apoi se apropie de mine cu voce micşorată
—, în tinereţile lui mulţi cai i-au mai trecut prin mînă... Poate că sute, ştiu eu...
— Pe vremea aceea era tot ţîrcovnic la biserică ?
— Ba bine că nu ! Numai că de cele bisericeşti nu s-a îngrijit Popîrdă !... S-a întorlocat cu un
popă hapsîn, cam tot aşa, de teapa lui. Şi de atunci s-a tot săltat Popîrdă, pînă a ajuns unul
dintre cei mai bogaţi de prin satele apropiate... Ca pe-atunci trăia într-un sat de peste deal
(Pamfile arătă undeva, înspre răsărit).
— Şi chiar fura cai ?...
— D-apoi !... Într-o noapte i-a furat căruţa cu cai unuia de la noi din sat... Asta se întîmpla cu
aproape 40 de am în urmă, cam prin anii de după foamete... Lumea îl luase la ochi, dă ce
dracu făcea, că scăpa basma curată. O fi fost înţeles cu jandarii, că pe-atunci mai erau
jandari...
— Pare de necrezut: să furi şi căruţa o dată cu caii !
— Ei. uite că el a făcut-o !... Era o noapte întunecoasă de noiembrie. O noapte neagră, de să-ţi
bagi degetele-n ochi... În nopţi din astea — Îmi amintesc — bunicul meu se ducea în grajd, la iesle,
unde erau boii legaţi, şi le vorbea încet, ca să-l audă numai ei: Nu vă temeţi, bouţii mei, că nu vine
lupul". Şi-i mîngîia, şi-i liniştea şi iar se mai scula la o bucată de noapte. ,,Da mai stai şi dumeta, unde
umbli în puterea nopţii !" îl mustra bunica. „Se tem boii, măi fimeie, că-i întuneric ca în corn... Să-i fi
auzit cum mugeau încet cînd le vorbeam, da tu ce ştii"... Ei, într-o noapte din astea, zic, Popirdă a sărit
gardul omului, a intrat în grajd ca la el acasă. Cîinele a brihnit doar, dar a tăcut, că nu ştiu ce i-o fi
vorbit Popîrdă, pe limba lui. Cînd s-a văzut în grajd, a dezlegat caii, i-a înhămat gospodăreşte la căruţă,
a deschis poarta mai mică dintr-o lăture a casei, a ieşit şi dus a fost. Adevărat că şi gospodarul era cam
surd. Chiar Surdu îl poreclea lumea. ,,Măi omule, scoală că a intrat cineva în ogradă ! a încercat
nevastă-sa să-l convingă (asta am aflat-o după aceea). Omul s-a ridicat din pat, s-a uitat pe fereastră,
numai că tocmai atunci Popîrdă reuşise să iasă cu căruţa din ogradă. Lasă că tot n-ar fi văzut mai nimic,
pentru că ceaţa şi întunericul îl ascundeau pe hoţ.
— Dumneata de unde ştii toate astea ?
— Cum să nu ştiu, cînd eu am fost un fel de argat la Popîrdă... Îmi pierdusem părinţii în anii
aceia de foamete (am să-ţi povestesc altă dată nenorocirea asta), m-am tras de la şcoală (mi-aduc
aminte că eram prin clasa a treia de liceu la Piatra) şi m-am apucat, cum m-am priceput şi eu, de
gospodărie, însă treaba n-a mers. Pămîntul mi l-a luat Popîrdă pe cîţiva saci de păpuşoi... Mă făcusem
de-acum flăcău de vreo 17—18 ani, voinic, şi Popîrdă mi-a zis că să vin să lucrez la el, dă nu ca argat,
ci că vrea să mă înfieze (uite ce tată mi-aş fi găsit !)... Pe dracu ! S-a mai văzut să zidească diavolul
biserici ! Munceam ca un bou la coasă, la arat, la semănat, la praşilă... Poate ai să mă întrebi de ce n-am
plecat de la el (Pamfile îmi vorbea de mult la persoana a doua). Aici îi tevatura !... Neştiutor mai eram
şi eu pe vremea aceea... N-am plecat pentru că... m-am îndrăgostit ca un dobitoc !
Pamfile dădu a lehamite din mînă şi sorbi cu nesaţ din pahar. O vreme nu mai spuse nimic, iar
eu n-am vrut să-l tulbur cu vreo întrebare, observînd că-i stăpînit de-o emoţie tîrzie.
— Şi de căruţa cu cai s-a mai aflat ceva ? am căutat cu să-l abat de la un gînd.
— Ce să se afle ? !... Şi chiar de s-a mai auzit cîte ceva, a avut grijă şeful de post de jandari ca
lucrurile să se încîlcească. Popîrdă a mers aproape toată noaptea (şi nopţile de noiembrie ştii ce lungi
sînt), iar înspre ziuă a ajuns într-un tîrg din Bucovina. Acolo, după cîte se auzeau, avea oamenii lui...
Umbla bietul Surdu ca un nebun prin satele megieşe, doar o afla ceva de caii şi căruţa lui. A rămas
omul muritor de foame pînă a fost să se înfiinţeze colectiva...
Pamfile îşi băuse paharul, halba mea era şi ea goală. M-am ridicat să mai comand un rînd şi
pentru comeseanul meu, dar, spre surprinderea mea, m-a refuzat categoric.
— Mi-ajunge ! făcu el a lehamite şi mi s-a părut treaz de-a binelea. Se ridică destul de sigur pe
el, îndemnîndu-mă şi pe mine să părăsim grădina de vară. Am căutat să-i explic că-l aştept pe inginer.
Şi-a exprimat limpede părerea că inginerul s-a încurcat pe undeva şi că e puţin probabil să se întoarcă
în scara aceea. Pamfile se întoarse brusc şi spuse ceva bufetierei.
— I-am lăsat vorbă inginerului cam pe unde te-ar putea găsi în noaptea asta.
— Dar nu-i nevoie, l-am asigurat, îl găsesc mîine dimineaţă. Am mers o bucată încet pe o
stradă mai ferită, fără să ne spunem nimic. Pamfile se retrăsese în mahmureala şi aducerile lui aminte.
În faţa noastră, de după un plop înalt, se ivi luna. Pamfile se opri cîteva clipe s-o privească. Undeva, în
dreapta noastră, mai mult se ghiceau, pădurile dealurilor subcarpatice.
— Uite, acolo stau cu, îmi arătă Pamfile un bloc ceva mai singuratic drept în calea noastră.
Vezi lumina aceea de la etajul 3 ? Acolo-i nevastă-mea. Se vede că mă aşteaptă, dă n-am de gînd să-i
fac pe plac... Şi nici de băut n-am chef... Îmi vine aşa să mă tot duc. Unde, nici eu nu ştiu... Dumneata
unde dormi în noaptea asta ? se întoarse tovarăşul meu de drum, poate cu gînd să mă invite la el. Am
refuzat ideea, grăbindu-mă să-i răspund:
— La un motel din apropiere... Mă aşteaptă cineva acolo.
— Şi te grăbeşti la culcare ?
— Nu, nici vorbă !... De altfel e o noapte frumoasă. Vremea de septembrie nu se dezminte...
— Deocamdată. Da să ştii dumneata că peste o zi-două se schimbă, îmi spune asta piciorul
ista al meu, care mă cam supără... Abia acum am băgat de scamă că Pamfile şchiopăta uşor.
— Dar ce-ai avut cu piciorul ?
— Îi şi asta o poveste a dracului de parşivă, tovarăşe... Şi tot la Popîrdă ajungem. De fapt,
oricum aş fi vrut să ajung la el. Ştii de ce ?
— Poate că viaţa dumitale, după cum ar rezulta, e prea legată de aceea a lui Popîrdă...
— Să ştii că aşa-i ! Mă întrebi ce-i cu piciorul meu. În chestia asta, după cum ziceam, tot
„tăticul" Popîrdă (face-s-ar măgar de-adevăratelea şi eu să-l mîn cu biciul !), tot el, zic, are un amestec,
şi încă unul mare... Mă vezi bontănind cu piciorul într-o parte. Asta n-ar fi nimic, da uite că la
schimbarea vremii, ca acum, mă doare de-mi vine să înnebunesc. Nevastă-mea rîde de mine:,,Lasă,
şchiotîrnogule, că Dumnezeu nu bate cu băţul !... După fapta, şi răsplată". ,,Da ce-am făcut, măi
fimeie ?" ,,Că doar nu din prea mult mers la biserică ţi se trage !" Şi uite aşa o ţine, că a aflat şi ea cîte
ceva din isprăvile mele din tinereţe... Însă de atunci multă apă a curs pe Bistriţa !
— La urma, urmei, cum s-au petrecut lucrurile ? am îndrăznit eu.
Pamfile îşi tîra uşor piciorul beteag, dar acum parcă mai tare decît înainte.
— Hai să intrăm în părculeţul ăsta, poate găsim o bancă liberă. Îţi mai odihneşti şi dumneata
piciorul...
Întrucît Pamfile nu m-a contrazis, am luat-o încet spre parc. Noaptea era nespus de străvezie,
cu un clar de lună ucigător, aşa cum pot fi nopţile înainte ca vremea să se tulbure. Adia dinspre păduri
un aer răcoros, înţepător în prospeţimea lui, în vreme ce luna plutea pe ape îndepărtate, nevăzute.
În parc erau locuri libere destule. Doar ici, colo, perechi întîrziate de îndrăgostiţi. Pamfile se
aşeza chiar pe prima bancă, privind iscoditor la o pereche nu prea îndepărtată. Pe vrcama cînd eram de
vîrsta lor (şi Pamfile arătă discret spre banca îndrăgostiţilor), m-am pomenit vîrît într-o dragoste pe
care nici azi nu pot s-o uit...
Mi-am amintit că Pamfile mărturisise că, pe cînd argăţea la Popîrdă, era îndrăgostit, îşi relua
deci de aici povestirea păţaniilor lui.
— Şi de cine crezi dumneata că m-am îndrăgostit pînă-n vîrful urechilor, cum se spune ?
— De unde să ştiu, omule ?
— Să nu-ţi vină să crezi: chiar de nevasta lui Popîrdă ! (Ai văzut că fac ce fac şi ajung tot la
Popîrdă, bătu-l-ar grindina să-l bată). Liza, nevasta lui, era pe vremea aceea o frumuseţe de femeie.
Cum zic poeţii, o icoană nu altceva. Ca să ţi-o descriu, nu cred că aş putea, că cu cînd îmi amintesc de
ea nu văd decît lumină... În două cuvinte: ochi negri, dar negri şi adînci ca să încapă în ei o lume, faţa
albă cum îi spuma, iar trupul mlădios făcut parcă anume să bage bărbaţii... În răcori. Era numai zîmbet,
de parcă faţa i-ar fi fost întruna luminată de soare. Ce să-ţi mai spun, un semn să-ţi fi făcut ca să fugi cu
ea în lumea largă.
Pe Liza o adusese Popîrdă de pe undeva de la Brăila, după ce se despărţise de întîia nevastă.
Se înţelege că de cum am intrat argat la Popîrdă, n-aveam ochi decît pentru dînsa. Încercam mereu cu
vorba sau cu vreo treabă, să mă apropii de ea, fără succes însă. ,,Măi băiete, tu n-ai treabă la vite ?", mă
întreba uneori, dar mi se părea că întîrzie cîteodată cu privirea asupra mea mai mult decît s-ar fi
cuvenit, îmi zicea ,,măi băiete", deşi n-avea decît cu vreo doi am mai mult decît mine.
Aşa au mers lucrurile cîteva luni de zile, pînă într-o scară — era spre primăvară — cînd,
apropiindu-mă de tindă, l-am auzit limpede pe Popîrdă povestind, la un pahar cu popa şi şeful de post,
tocmai isprava aceea cu furtul căruţei cu cai. „Cum ies din ogradă — zicea el — o tulesc în trap grăbit
spre Grumăzeşti, de acolo o iau spre munte şi o tot ţin aşa pînă la Posteucă... Urmăream mişcările şi în
urmă, ca nu cumva să-i vină în cap surdului să alerge după mine călare (deşi nu cred că ar fi putut găsi
la repezeală un cal bun) ori să mă întîlnesc cu... şeful de post !" Aici popa şi jandarmul rîseră cu
poftă. ,,Dacă te prindeam în sat, să zicem, să ştii c-o încurcai, Popîrdă !", spuse şeful de post. „Ei, te
făceai că nu-l vezi", adăugă popa. ,,În zori — a continuat Popîrdă — eram departe, la vreo 30 de
kilometri de-aici..."
„Vasăzică şeful de post ştie", mi-am zis cu, nerăbdător ca orice om ce află o taină. Cînd să ies
din tindă, am simţit că mă cuprinde cineva şi-mi astupă gura cu palma. După moliciunea braţelor, am
înţeles cine putea fi. ,,Ssst, să nu deschizi gura, c-o păţeşti, Pamfile !", mi-a şoptit Liza, trăgîndu-mă
afară şi împingîndu-mă uşor spre grajd... În seara aceea ne-am iubit în iesle, sub botul vitelor, pe o
sarcină de fîn. La despărţire, după ce m-a mîngîiat şi m-a sărutat în fugă, mi-a hotărît: „N-ai auzit nimic
în noaptea asta. Pamfile !". Înainte de a dispărea, mi-a mai şoptit:,,Să ştii că ţin mult la tine, Pamfile".
Auzind-o, mi s-a părut că nu sînt într-un staul de vite, ci undeva printre stele... A mai venit după aceea
de cîteva ori la mine, da nu în grajd, îmi găsisem un locşor în pod, unde Liza aşternuse o scoarţă de
lînă, şi acolo, în nopţile acelea de neuitat, ajunsesem un fel de prinţ răsfăţat... Mîncare bună, uneori şi
cîte un pahar de vin, da mai presus de toate erau mîngîierile Lizei. ,,Ce minune, Liza, ce minune să mă
iubeşti tu pe mine, un prăpădit de argat". Ea de cele mai multe ori nici nu-mi răspundea, dar se lipea de
mine şi fericirea mea creştea pînă la cer. Eram gelos pe Popîrdă, însă îl şi respectam întrucîtva... Îmi şi
făcusem planul cu Liza să-l lăsăm pe Popîrdă şi să fugim undeva în jos, spre Brăila (acolo ar fi vrut ea
să ajungă). Mă şi vedeam departe, nebănuind ce avea să se întîmple. Popîrdă părea că n-a simţit nimic.
Numai că într-o zi îmi aruncă în obraz o vorbă:,,Ce, măi neisprăvitule, ai dat de bine ? !" şi mă împietri
cu privirea aşa, cam o minută. Eu am simţit că-mi pierd cumpătul, se vede că m-am şi roşit. „Se citeşte
măi pe buca aceea a ta de obraz că... te dai la stăpînă-ta !". ,,Cum aş îndrăzni, bade Popîrdă ?", am
reuşit eu să spun, cuprins de emoţie. „Cum aş îndrăzni — mă imită el — cum aş îndrăzni... Aşa-i cînd îi
dai nas golanului, te înjură şi în biserică !"...

De atunci, Liza n-a mai venit la mine, deşi Popîrdă lipsea în multe rînduri. Mă frămîntam în
chinuitoare aşteptări şi nopţile nu mai erau nopţi pentru mine. Aţipeam doar în zori şi — poate prin
somn — Întindeam mîna s-o aflu pe Liza... Într-o dimineaţă (era duminică şi Popîrdă îşi făcea meseria
ele ţîrcovnic la biserică) m-am proptit în faţa ei, cu gînd să n-o las să treacă. Era gătită şi părea şi mai
frumoasă în rochia-i albastră ca cerul.
— Liza, te-am tot aşteptat nopţile... Îţi baţi joc de mine ?
— Nu înţeleg... Ce am eu cu tine ? Mai bine ţi-ai vedea de treburi, că dacă vine stăpîn-tu şi
găseşte vitele nehrănite şi neadăpate, e vai de spinarea ta !
După vorbele astea, s-a rotit uşor, ca într-un pas de joc, şi a plecat grăbită, mai mult plutind
decît mergînd. Dar pe mine, cuvintele ei m-au secat la inimă. Şi m-a durut mai puţin că mă aducea la ce
eram — adică o slugă —, cît răceala şi mîndria ei, mersul acela care arăta parcă la ce înălţime ar trebui
să urc.
Nu-ţi mai spun cum am trăit cu în zilele şi nopţile ce-au urmat, ce m-am frămîntat şi m-am
otrăvit în sinea mea. Popîrdă părea că a uitat cu totul de mine. Venea doar cîteodată prin grajd, vorbea
ceva cu vitele, mîngîia caii, uneori îi şi ţesăla şi rar îmi adresa cîte un cuvînt fără însemnătate. Prefăcuta
lui indiferenţă nu putea să-mi scape, dar îmi ziceam că poate i-a trecut şi asta mă făcea să mă gîndesc şi
mai mult la Liza. Se făcuse de-acum primăvară. Cred că era pe la un sfîrşit de aprilie, cînd dă liliacul în
floare, şi grădina şi începuse să se umple de miresme. Şi pe cînd se ridica luna, cu mă topeam de dor în
bîrlogul meu. Uneori mă furişam ca un hoţ prin spatele casei, ca s-o zăresc printre perdele pe Liza...
Prcsimţeam ceva, dar nu desluşeam dacă este spre rău ori spre bine. Într-una din nopţile acelea l-am
pîndit pe Popîrdă cînd se întorcea acasă, în ceas tîrziu. A intrat în ogradă pe două cărări. Eu mă
făcusem una cu stîlpul porţii şi ar fi fost greu să mă vadă (deşi, după cele ce aveau să se întîmple, cred
că m-a văzut !). Popîrdă a intrat în casă, l-am auzit cum schimbă cîteva vorbe cu Liza şi din spusele ci
înţelegeam că s-a culcat în pat îmbrăcat cum venise. ,,Acum ori niciodată, Pamfile !", mi-am zis. „Ori
fug cu Liza, ori rămîn slugă pe viaţă !”.
M-am întors după vreun ceas în tindă, ascultînd ce se întîmplă în casă. Se auzea un sforăit
amestecat cu mormăieli de om chinuit de vise rele. ,,Liza, Liza", am chemat-o eu în şoaptă, dar destul
ca să mă audă ea. ,,Ieşi puţin afară, sînt eu, Pamfile". Cred că am şi bătut uşor în uşă şi mi s-a părut că
pentru o clipă sforăitul a încetat, ca să-l reaud apoi destul de limpede. Asta trebuia să mă pună pe
gînduri. Eu însă — că eram pe-atunci un mucos — am continuat s-o strig pe Liza. Deodată am auzit o
foiala, apoi un fîşîit de haine femeieşti. Uşa s-a deschis şi în pragul ei a apărut Liza într-un capot şi cu
părul desfăcut:
— Ce-i cu tine, Pamfile ? Ce s-a întîmplat ?...
— Liza, dragostea mea, n-am mai putut răbda şi am venit să te văd.
— Ai căpiat, Pamfile ?... De cînd ţi-ai pierdut respectul faţă de stăpîni ? Vezi să nu se
trezească...
Vorbele ei (pentru a doua oară) au căzut pe capul meu ca o ploaie rece şi nici n-am avut vreme
să-mi revin, că Popîrdă se azvîrli direct în picioare, din sforăiala aceea înşelătoare.
— Măi neisprăvitulc, umbli să-mi necinsteşti casa ? Te-am bănuit eu mai demult, da n-am
crezut...
Şi cît ai clipi, se repezi şi înşfacă arma de vînătoare din cui. Liza încercă să-l domolească,
strecurîndu-se între noi:
— Lasă-l, măi omule, că ai să faci moarte de om pe degeaba !
— Da, pe degeaba ?! O să vă împuşc pe amîndoi ca pe nişte iepuri ! O îndepărtă hotărît pe
Liza, ca în aceeaşi clipă să îndrepte puşca spre pieptul meu. Fulgerător, i-am prins ţeava, îndreptînd-o
spre pămînt. O bubuitură asurzitoare a zdrenţuit tăcerea nopţii, stîrnind mare larmă de cîini. Pe piciorul
meu drept (cel cu care merg acuma şchiofîrnogindu-mă) parcă s-ar fi vărsat o oală cu apă în clocot. Cu
ultimele puteri, am smuls puşca din mîinile lui Popîrdă şi am azvîrlit-o în ogradă, dar m-am prăvălit
moale ca un sac pe piciorul ciuruit de alice, scăldat în sînge.
— Te omor, măi neisprăvitule, slugă vicleană ce eşti ! ţipa Popîrdă înnebunit, buşindu-mă cu
picioarele, din toate puterile. Se vede că m-a pocnit în cap ori poate în rărunchi, că m-a apucat un leşin
de moarte...
Cînd m-am trezit, eram de-acum în casă, aşezat în pat, bandajat la piciorul drept.
— Bună dimineaţa, Pamfile, îmi zise Popîrdă pe un ton glumeţ. Ai dormit bine, puiule, nu-ţi
fie de deochi !
Ceea ce m-a surprins din capul locului era vocea împăciuitoare cu modulaţii mîngîietoare, a
lui Popîrdă, chiar atunci cînd cuvintele îi erau destul de tari:
— Cine dracu te-a pus, măi băiete, să mă scoţi din sărite tocmai pe mine, care ţi-am făcut
numai bine în viaţă ?
Eu o căutam din ochi pe Liza, dar ea nu se vedea nicăieri. Piciorul, deşi amorţit, mă durea
îngrozitor şi numai la ce-mi îndruga Popîrdă nu-mi era gîndul.
— Se poate, fiule, să te aburci pînă la nevastă-mea ?... Ce, te doare ? Da pe mine nu m-a durut
şi nu mă doare ?... Să nu te sperii, băiete, peste un ceas punem caii la docar şi cît ai zice peşte sîntem la
spital, la Piatra. O să vorbim cu doctorii, o să ne opereze şi îndată o să ne facem binc...
Să fi fost ceasurile zece cînd am ajuns la spital. Doctorul ne-a luat la întrebări: cum s-a
întîmplat, aşa şi pe dincolo.
— Am fost să vînăm iepuri, zise Popîrdă, şi băietul ista, cam nepriceput, a slobozit cocoaşele
şi, cum puşca era îndreptată în jos, alicele i s-au oprit în laba piciorului... Dacă e cazul, aducem şi
dovadă, don doctor.
A reuşit el, se vede treaba, să-i facă pe doctori s-o lase mai moale. Peste cîteva ceasuri am fost
operat (o operaţie nenorocită), iar peste două săptămîni mi-au dat drumul acasă. Mi-au mai rămas însă
în picior vreo două alice şi de aceea mă doare şi astăzi atît de rău.
Cît am stat la spital, m-a pus Popîrdă să dau declaraţie cum că lucrurile s-au petrecut întocmai
cum a spus el. A tocmit chiar şi un martor (mincinos, desigur) şi — cu ajutorul şefului de post —, a
ticluit o dovadă că n-a mai zis nimeni nimic. Numai că eu am rămas şontorog şi mă tîrîi ca o rană, fire-
ar a dracului de treabă...
— Dar pe Liza ai mai văzut-o ?
— Nu. L-a lăsat chiar în ziua aceea baltă pe Popîrdă şi a fugit la Brăila. Pînă în ziua de azi, n-
am mai aflat nimic de ea. Popîrdă s-a însurat cu o vădană din tîrg de-aici, unde s-a şi mutat. Avea
vădana aceea (baba de care pomenea în seara asta) o bucată de casă şi s-a lipit şi el, că fusese trecut la
chiaburi şi nu-i convenea colectiva... Cît despre mine, ce să-ţi mai spun ? Popîrdă m-a ţinut la el pînă s-
a mutat aici, apoi m-a tras şi pe mine, găsindu-mi o slujbă, la stadion. Nu-i o slujbă grozavă, dă de bine,
de rău... Noroc că nevastă-mea, Melania, cîştigă de două ori cît mine. Lucrează la filatură, aici. N-ar fi
o femeie rea, dar cînd vin şi eu oleacă ,,afumat", nu mai scap de gura ei: ,,Te-ai adăpat bine,
şchiofîrnogule !" şi alte vorbe caraghioase, care mă jignesc şi-mi tulbură, ca să zic aşa, existenţa... În
schimb, băiatul ei (că-i al ei, făcut de fată mare) mă iubeşte şi-mi zice ţaţă. Uneori chiar rîde de mă-sa,
cînd o aude batjocorindu-mă:,,Şi ce dacă a băut ? Nu s-a dus să fure ca să bea". Mă ajută chiar să mă
dezbrac şi-mi pune hainele în ordine. Băiatul are de-acum 17 ani, e cuminte, învaţă bine la şcoală şi
cred c-o să iasă ceva din el. Nu ca mine, un fel de pierde-vară...
Pamfile s-a oprit, în sfîrşit, din povestit. I-am întins o ţigară şi el a luat-o, mulţumindu-mi.
— Cît o fi ceasul ?
— Douăsprezece fără un sfert, i-am răspuns, privind la lumina lunii cadranul ceasornicului.
— S-a făcut tîrziu, dom’le, se foi Pamfile, ridicîndu-se de pe bancă, îmi dai voie să mă
retrag ? Nu de alta, dar abia aştept ca ne-vastă-mea să-mi dea,,bună seara" şi să-mi ureze vise
plăcute !
S-a ridicat cam greoi, căutîndu-se prin buzunare:
— Mă temeam că mi-am pierdut cheia... Asta mai lipsea !... Ei, eu îţi zic noapte bună şi să ne
vedem mîine sănătoşi. Poate vă mai întîlniţi şi cu don inginer...
— Desigur. Poate din nou la o bere...
L-am privit o vreme cum se îndepărtează, cu piciorul lui bătînd într-o latură, tulburînd tăcerea
nopţii. Am mai rămas cîteva minute în parcul tăcut la acel ceas din noapte. Gîndeam la soarta acestui
om ciudat, aşa cum a rezultat ea din povestirea lui. După tonul lui sincer, eram tentat să cred tot ce mi-a
spus. Şi totuşi... unele ezitări ale lui în momente-cheie ale povestirii arătau că Pamfile n-a spus totul.
Prea îi era legată viaţa de cea a ţîrcovnicului. Să-i fi fost oare complice ? După atîţia şi atîţia ani, nu
mai avea nici o importantă.
Acum, la cumpăna nopţii, în parcul cufundat în tăcere se iscă un vînticel care zburătăci
coroanele arborilor, împrăştiind frunzele căzute prematur. Mi s-a făcut frig şi m-am strîns în hainele
mele, înfiorat de singurătate. Luna scăpata pe după plopii înalţi din fundul parcului, lumina ei rece
scădea, mărind misterele nopţii.
Ce-ar fi povestit Popîrdă despre Pamfile ? La asta mă gîndeam cînd m-am ridicat de pe bancă
spre a mă duce la culcare.
Noaptea era însă atît de liniştită şi de plăcută, încît m-am mai plimbat vreo jumătate de ceas pe
străzile în care răsunau doar paşii mei. De anul trecut, cînd mai fusesem aici, bulevardul central îşi
schimbase cu totul faţa: blocuri elegante, cu vitrine imense în care scînteiau lumini scăzute, se rînduiau
de o parte şi de alta, într-o superbă perspectivă arhitectonică. Poate că şi lumina lunii mărea impresia de
bulevard al unui mare oraş. Din capătul celălalt al străzii, la cîteva sute de metri, se ivi o umbră ce
dispăru undeva spre piaţă. Nu, la ora aceasta nu aveam şanse să mă mai întîlnesc cu cineva. Parcă as fi
vrut să mai schimb o vorbă cu un trecător oarecare, dar el nu se arăta. Dinspre gară, ţîşni un ţipăt parcă
speriat de locomotivă ce se revărsă peste oraşul adormit. Apoi liniştea se restabili din nou.
În momentul în care mă hotărîsem să plec spre motel, s-au înfăţişat, dintr-o străduţă, două
siluete. Doream să mă întîlnesc cu cineva şi uite că dorinţa se realiza ! Erau însă doi miliţieni ce mă
priviră cu oarecare suspiciune.
— Bună seara, spuse unul. Sînteţi din oraş ?... Nu ? Prezenta-ţi-ne, vă rugăm, legitimaţia
dumneavoastră.
Am scos buletinul de identitate, pe care miliţianul îl examina cîteva momente. Mă întrebă
unde dorm. Am arătat spre motel.
— Noapte bună, tovarăşe, îmi spuse, restituindu-mi actul.
— Noapte bună, i-am răspuns, dar am rîs în gînd de o asemenea întîlnire. Hotărît, m-am
îndreptat spre locul de odihnă.
UN DRUM PESTE STÎNIŞOARA
Dimineaţa, cînd m-am trezit, mi s-a părut că-i încă întuneric şi m-am corcolit în aşternut, cu
gînd să mai dorm puţin. În cămăruţa motelului se făcuse frig. Mi-am tras pătura de rezervă pe mine,
dar, aruncîndu-mi privirea pe ceas, am constatat că era ora 9. Cam tîrziu ! Am sărit iute din pat,
uitîndu-mă o clipă pe fereastră. Am înţeles de îndată de ce era vremea întunecată şi frig în odaie: afară
ploua mărunt şi îndesat, ploaie stăruitoare, de toamnă tîrzie. Avusese dreptate aseară Pamfile cînd îmi
spusese că se schimbă vremea; durerile din picior nu-l înşelaseră. Ce era de făcut ? Să mă culc, să mai
dorm şi să mă trezesc către orele prînzului ? Mi-am amintit însă că trebuia să mă întîlnesc cu inginerul
cu care fusesem o seară înainte la bere, în grădina de vară. Cu puţină şansă, ar fi fost posibil să mă
reîntîlnesc şi cu Pamfile, poate tot la bufetul acela cu grădină de vară... Ploaia îmi strica însă toate
rosturile.
Hotărît, am deschis larg fereastra, să aspir aerul purificat de ploaie. Cîteva minute de
gimnastică de înviorare (obicei bun, pe care l-am deprins cu peste douăzeci de am în urmă) mi-au redat
tonusul necesar pentru o nouă zi, iar apa rece, ca gheaţa (cînd s-o fi răcit atît de repede ?), m-a făcut să
ţopăi şi să-mi întregească buna dispoziţie. Priveam cu oarecare dispreţ la cei care se fîţîiau iute prin
ploaie, zgribuliţi şi înfofoliţi în treninguri ori în pulovere călduroase.
La bufetul motelului am găsit un ceai fierbinte, agrementat cu puţin rom. Am ieşit însă repede
de acolo, deoarece cîţiva clienţi se şi aşezaseră, comandînd o ladă de bere, ceea ce însemna că vor să
,,omoare" vremea de-afară cu taclale şi pahare...
Revenind în cameră, mi-am schimbat brusc planurile. Pe inginer puteam să-l întîlnesc seara,
aşa că aveam toată ziua în faţă. M-am hotărît s-o iau către staţia de autobuz. Ploaia nu mai contenea.
Am aşteptat mai bine de jumătate de oră pînă s-a ivit autobuzul, surprinzător de plin pentru o astfel de
vreme. Am reuşit să mă urc, înghesuindu-mă pe bancheta din spate, unde cîţiva tineri îmi făcură un pic
de loc. După puţin timp, autobuzul se înfundă în pădure, luînd cu spor curbele şoselei ce urca spre
culmea Stînişoarei, urmînd ca de acolo să ajungem în staţiunea Durău.
Priveam prin geamul aburit, stropit de picăturile de ploaie, pădurea ce doar ieri se răsfăţa în
soarele dulce al sfîrşitului de septembrie. Acum părea tristă, închisă în tainele şi miracolele ei. Numai
cînd se ivea cîte un pîlc de foioase, deşi lumina era puţină, peisajul se înveselea datorită stolurilor de
frunze galbene-roşiatice pişcate de colţii brumelor timpurii. Atunci, pîlcul acela părea un ochi de soare
bizar sub pînza persistentă a ploii. Motorul icnea în pantele mai abrupte, huruind ascuţit la schimbarea
treptei de viteză, dar aburcîndu-se cu uimitoare uşurinţă pe suişurile nedomolite ale serpentinelor.
Cineva arătă cu mîna drept în faţa autobuzului, atrăgîndu-ne tuturor atenţia în direcţia aceea. Două
căprioare tinere, se vede încă puiandri din primăvară, mergeau într-un trap mărunt chiar pe marginea
şoselei, jucîndu-şi codiţele scurte şi aruncînd cîte o ocheadă spre matahala ce avea să le ajungă din
urmă. Am avut vreme să le admirăm din apropiere, deoarece nu dădeau semne că s-ar fi speriat prea
tare de maşina noastră. Cu spinările lor de un maroniu închis, ce se pierdea în tonalităţi mai dulci spre
gît şi copite, aduceau a coajă de copac căptuşită de muşchi. Nu ne săturam privindu-le trapul elegant,
ţinuta de o armonie desăvîrşită a corpului, copitele ce se mişcau într-un ritm egal, păstrînd totuşi
distanţa de maşină. Poate că ar fi mers aşa cîteva sute de metri, dacă din faţă nu s-ar fi ivit un
autoturism, la un cot al şoselei, speriindu-le. Au făcut amîndouă deodată un salt spectaculos peste
şanţul puţin adînc al drumului, dispărînd în pădure.
Din culmea Munţilor Stînişoarei, în dreapta noastră se arată, îmbrăcat pînă sus de păduri,
vîrful Bivolu (l 531 m), iar în stînga, mai îndepărtat, clipocind în ceţuri, vîrful Sihla (l 151 m), ferindu-
şi parcă nimicnicia de privirile crestei zimţate a Ceahlăului, înălţate dincolo de albia lacului. Năucite de
faldurile alburii ale cetii, se zăresc din cînd în cînd Căciula Dorobanţului, Detunatele, iar mai sus,
îmbătate de nori, Toaca şi Panaghia. Din pricina alaiului nesfîrşit de nori şi a bulucurilor de pîclă
groasă, la un moment dat Ceahlăul pare retezat la vîrf, ceea ce nu-i scade cu nimic din măreţie. Culmile
şi munceii din jur ni se înfăţişează ca bicisnice arătări împuţinate de semeţia „Olimpului Moldovei".
Hoarde de nori alburii şi fuioare de ceaţă fură din cînd în cînd privirii cetăţile munţilor, iar ploaia se
cerne întruna peste păduri adormite şi sate cufundate în tăcere.
După un cot mai larg al şoselei, ni se deschide în faţă panorama Văii Bistriţei, cu oglinda
lacului bîntuită de neguri şi biciuită de ploaie. Trecem prin Pipirig, apoi prin Petru Vodă şi coborîm
spre Poiana Teiului, unde se bifurcă drumul spre Piatra Neamţ şi Vatra Dornei. Nu după mulţi
kilometri, traversînd Bistriţa peste podul ridicat pe piloni, intrăm în aşezarea Ceahlău, comună mare, cu
case făloase, de oameni gospodari, cu grădini în care stăruie, în aşteptarea soarelui, mere roşii ionatan
şi parmen aurii, alături de prune brumate, umezite de ploaie.

Motorul geme la urcuşul spre staţiunea Durău, dar trage cu nădejde maşina pe asfaltul ud,
lucios ca oglinda. După cîteva minute, autobuzul stopează în faţa noului hotel Durău, pe treptele căruia
întîlnim oameni grăbiţi, cu umbrele deschise.
Restul zilei l-am petrecut în tovărăşia unor prieteni din Bucureşti, sosiţi cu puţin timp înainte,
care îmi aduceau cîteva lucruri mai călduroase, potrivite unei vremi duşmănoase ca aceea ce se în-
stăpînise.
— Am nimerit-o rău, se plînseră ei, zgribulindu-se în flanelele şi canadienele lor.
— Nu vă faceţi griji mari, vremea, că de aceea-i vreme, se schimbă de pe o zi pe alta, le-am
răspuns, deşi nici cu nu eram convins de ce spuneam.
— Da, ai dreptate, se poate schimba în mai rău ! Nu-i mare lucru să ne pomenim şi cu ceva
zăpadă...
— Să nu ne grăbim, pînă n-om vedea. PP Ceahlău s-ar putea să şi ningă, aveţi dreptate; se
întîmplă uneori şi în plină vară, d-apoi acum, în toamnă...
— Noi însă am venit ca să urcăm la Dochia, la Toaca...
— Să ştiţi că-mi place ideea şi pe chestia asta vă ofer un coniac la restaurantul „Cascada" !
Tar mîine, ori poate mai bine poimîine, vom fi pe Toaca...
Am zăbovit cam mult la acel pahar, încît m-am pomenit că am pierdut autobuzul de Tîrgu
Neamţ ce trebuia să mă aducă la motelul „Arcaşul", unde mai aveam cîteva chestiuni de rezolvat. Se
apropia seara, ploaia se oprise, iar sus, pe Ceahlău, am avut prilejul să admir stratul subţire de zăpadă
depus între timp...
În faţa hotelului Durău staţiona un ARO nou-nouţ. Căutîndu-l pe şofer, am aflat că, spre
norocul meu, urma să plece la Tîrgu Neamţ peste vreo oră. Cît am mai discutat cu prietenii mei, timpul
s-a scurs pe nesimţite şi m-am pomenit în maşină, alături de doi pădurari şi un muncitor forestier, cu
nelipsitul lui ferăstrău mecanic. Am aflat că sînt de peste Stînişoara, din părţile Tîrgului Neamţ, oameni
deschişi, puşi pe taclale.
— Ce-ai zice, măi Gheorghe, i se adresă unul dintre ei şoferului, să ne oprim la crîşma din
Hangu, poate dă tovarăşul un kil-două de vin...
— Să vedem mai întîi dacă tovarăşul e de părerea noastră, zise altul, trăgînd cu coada
ochiului la mine.
Atunci m-am „prins" că „tovarăşul" despre care era vorba eram chiar eu.
— Păi, la ora asta nu văd să mai găsim vreun bufet deschis, am încercat eu să mă fofilez.
— N-avea mata grijă, cunosc eu un vechi crîşmar care ne dă vin şi la miezul nopţii ! Oameni
cumsecade să fie...
— Bine, m-am învoit eu, numai dacă tovarăşul şofer e de aceeaşi părere.
Speram ca el să se opună.
— N-am nimic împotrivă, numai că eu ştiţi că n-am voie, aşa că am să vă ascult
pălăvrăgeala... Vă rog să mă scuzaţi, mi se adresă, vorbeam despre dumnealor. Şi arătă cu
capul spre pădurari. Numai să nu zăbovim mult.
— Da de unde ! făcu unul din pădurari. Parcă-i mare lucru două kile de vin la atîţia...
Maşina alerga, iscodind cu luminile ei întunericul.
Cînd tocmai ieşeam din Hangu, la o cotitură bruscă a şoselei, se ivi în faţa farurilor maşinii o
căsuţă puţin gheboşată, cu acoperiş de şindrilă mîncată de umezeală.
— Măi Spiridoane, ieşi c-a venit controlul ! strigă nu prea tare unul din pădurari, după ce
maşina frînă chiar în faţa porţii.
Nu după multă vreme, apăru în prag gospodarul, doar în izmene şi cu un fel de dolman peste
cămaşă, cu părul vîlvoi.
— Uite unul care se culcă o dată cu găinile, zise mai încet, ca să nu-l audă gazdă, pădurarul
căruia părea să nu-i prea tacă gura. Vino mai încoace, Spiridoane, să te vedem la faţă...
— Măi, măi, ce mosafiri îmi calcă pragul aşa tîrziu, se minună omul, fără umbră de supărare
în glas, apropiindu-se de maşină şi uitîndu-se înăuntru, ca să vadă cu cîţi are de-a face.
— Îs de-abia ceasurile nouă şi tu, Spiridoane, te-ai şi oploşit lîngă nevastă. Dă-o naibii de
treabă, nu te-ai gîndit că mai sînt oameni ce bat drumul însetaţi...
— Apoi poftiţi dumneavoastră înăuntru, făcu omul un gest larg cu mîna, uitîndu-se mai cu
atenţie la mine, singurul necunoscut, după cît se vedea.
— N-avea grijă, îi de-al nostru, mă arătă unul din pădurari. De aproape un ceas se ceartă cu
noi să ne deie un kil-două de vin şi noi ne tot apărăm, da n-am mai putut...
— E-adevărat, am răspuns eu, mă tot frămîntă gîndul că oamenii ăştia n-au pus în viaţa lor
pic de băutură în gură şi voiam să-i bag în păcat...
— Să ştii c-ai nimerit-o, poate de vreun ceas-două au uitat gustul vinului, bată-i norocul, rîse
gazda cu bunăvoinţă, poftindu-ne într-o cămăruţă cam rece, dar curată, trăgînd o masă în
mijloc şi făcîndu-ne semn să ne aşezăm. Aduse încă vreo două scaune din camera de-
alături. Fără altă vorbă, puse pe masă două sticle de vin gălbui, alăturînd repede şi
paharele.
— Măi Spiridoane, să mă împungă cel cu coarne dacă tu n-ai mînă de cîrciumar.
— Văd că umbli cu mare băgare de seamă la oameni, se apără gazda, dar mai mult ai
cunoaştere la cei ce mînuiesc băuturile ! Pădurarul cel guraliv se simţi atins, dar nu se
lăsă:
— În loc să te bucuri cu un oaspete aşa rar, ca mine, văd că mă pişti, de parcă aş fi un
beţivan nărăvit de la Neamţ...
— Nu, ferească Sfîntul, n-am vrut să te supăr, măi Chirilă, numai că-ţi umblă gura cam
slobodă... Mă bucur cu adevărat că v-aţi gîndit la mine, fie şi chiar la ceas de noapte...
Spiridon părea sincer bucuros de venirea oaspeţilor şi se apucă să toarne vin în pahare.
Lichidul gălbui, consistent, juca în reflexe, amintind de culoarea mierii.
— Grasă de Odobeşti de anul trecut, făcu gazda către mine. văzîndu-mă că admir curgerea
vinului. Ei, fiţi bineveniţi la casa mea, şi gîndesc cu cuget bun, închină Spiridon,
îndemnîndu-ne.
Tocmai cînd ciocneam paharele, uşa s-a deschis, şi a apărut în prag o femeie încă tînără,
voinică şi frumoasă.
— Bună seara la dumneavoastră şi bine aţi venit pe la noi ! ne ură ea simplu, privindu-ne pe
fiecare cu băgare de seamă. Mata, bade Chirilă, parcă ai mai întinerit...
— Dacă ai căta mai des la mine, zău, să nu se supere Spiridon, mai că mi-ar veni în gînd să
te fur ! Uite aşa, pe o noapte întunecoasă ca asta, Ileana...
— De cînd te ştiu, măi Chirilă, umbli cu zvonuri din astea, da n-ai răuşit să tragi după tine,
hoţeşte, vreo fată frumoasă, zise muncitorul cu ferăstrăul. Numai vorba-i de tine...
— Cum aşa, măi Mihaile, păru că se supără Chirilă cu adevărat, nu-ţi aduci aminte cum am
furat-o pe Saveta ? Este ori nu este ?...
— A, vădana aceea, zise cu dispreţ Spiridon, păi eu cred că ea te-a furat pe tine, că era cam
bătrîioară !
— Hai, lăsaţi laudele de sine, se adresă Ileana lui Chirilă, mai bine mi-aţi spune dacă vi-i
pofta de pus ceva în gură, că v-o fi foame... Îndată vă aduc ceva, dacă-ţi mai zăbovi
oleacă.
— Ca bine zici, Ileana, du-te şi adă-ne ceva de mîncare, nu de alta, da Chirilă, tot uitîndu-se
lung la tine, să nu încerce să mi te ia, lăsîndu-mă văduv pe viaţă, o îndemnă Spiridon, în
vreme ce umplea a doua oară paharele. Ileana dispăru iute şi o auzeam trebăluind prin
camera de-alături.
Spre mirarea mea, şoferul, un băiat de cel mult 30 de ani, nu se arată neliniştit de zăbava
drumeţilor de ocazie. Dimpotrivă, aştepta calm, gîndindu-se poate la gustarea apropiată, dar trăgînd cu
coada ochiului la sticlele de vin de pe masă, de care însă nu se atinse. Vinul ne făcu repede bine
dispuşi, aducîndu-i şi pe cei mai puţin vorbăreţi pe făgaşul discuţiilor, îmi plăcea negraba lor, dar eram
puţin îngrijorat văzînd cum se golesc sticlele pe care, conform înţelegerii, trebuia să le plătesc.
După mai bine de un sfert de ceas, nevasta gazdei apăru cu o mămăliguţă aburindă, pe care o
repezi între sticle şi pahare cu o îndemînare de prestidigitator.
— Ei, asta mai zic şi eu gazdă, ironiza Chirilă, ne aduce mămăligă goală, de parcă am fi
culeşi de pe drumuri...
— Aşa cum te porţi, măi Chirilă, zău că ar trebui să nu-ţi dau altceva decît mămăligă goală,
rîse Spiridon, rînduind la pahare.
Ileana dispăru într-o clipă, ca să apară cu cîteva farfurii de brînză şi cu o tigaie în care mai
sfîrîiau ouăle aromitoare.
În vreme ce gustam din scrobul delicios, împănat cu bucăţele de cîrnaţi şi cu brînză de putină,
gîndeam că am sfeclit-o. Glumă se îngroşa şi dacă era vorba de plată...
Cred că am întîrziat la masa aceea ocazională aproape două ceasuri, ascultînd înţepăturile
dintre Spiridon şi Chirilă. Chiar şi pădurarul celălalt, pînă atunci tăcut, îşi dăduse drumul povestind
ceva hazos despre o întîmplare cu nişte hoţi de lemne prinşi asupra faptului.
— Gata, hotărî şoferul, cine vrea să mai rămînă, n-are decît. În cinci minute, îmbarcarea !
— Da mai staţi oleacă, doar nu-i foc, încercă Spiridon să ne reţină, aducînd încă o sticlă, deşi
paharele noastre erau pline.
— E tîrziu, bade Spiridoane, şi ne mai aşteaptă cîte cineva pe-acasă, zise şoferul, ridicîndu-
se hotărît. Ca dacă mă potrivesc dumnealor, am rămîne aici pînă spre ziuă...
— N-ar fi rău, rîse Chirilă, ridicîndu-se primul. Să mulţămim gazdei pentru primire şi să-l
rugăm pe tovarăşul nostru (arătă cu mîna spre mine) să... facă plata !
— Ce plată ? se miră Spiridon, neînţelegînd. Se dumiri apoi din zîmbetele celorlalţi că-i o
simplă glumă. Lăsaţi, cu altă ocazie...
— Poate prindem ocazia asta la Tîrgu Neamţ, se învîrtoşă Chirilă, continuînd gluma. Numai
că acolo nu mai găsim vinul ăsta.
— Cînd vrei să cauţi, mai găseşti, l-am încurajat eu, încredinţat că ocazia nu se va mai ivi.
— La maşină, dacă nu vreţi să vă las aici, ne grăbi şoferul. Spiridon îi înveli o sticlă de vin
într-un ziar şi i-o întinse:
— Mulţumesc, bade Spiridoane, o s-o beau în cinstea matale şi a liţei Ileana, care ne-a servit
aşa frumos...
— S-o bei sănătos şi mai poftiţi pe la noi, ni se adresă pe cînd ieşeam pe uşă. Dacă s-ar
putea, ceva mai devreme şi cu o vorbă-două înainte, ca să ne pregătim şi noi.,.
— Lasă, Spiridoane, că pe nepregătite-i mai cu folos, cum a fost şi în astă sară, zise Chirilă.
Ş-apoi o să mai trecem noi pe-aici...
— Poate treci să mă furi, cum ai zis, interveni Ileana, lipindu-se uşor de bărbat-su. Nu, fără
şagă...
— Să nu-l prind, că-l cotonogesc !... Eu însă nu cred că-i în stare de o aşa ispravă, se linişti
Spiridon.
— Am să fur una de 16—17 ani, cum am citit într-un ziar că a făcut un pensionar ! încheie
Chirilă, în rîsetele noastre.
Fîntîna hoţilor
Ne urcarăm în maşină, după ce privirăm cerul, limpezit pe alocuri după ploaia ce se oprise
doar cu cîteva ceasuri înainte. Ca să nu facem ocol, întorcîndu-ne spre Poiana Largului, maşina coti pe
un drum forestier bine întreţinut, pe care şoferul nostru îl atacă în pantă. Ne aflam în plină pădure şi, în
văpaia farurilor, fagii şi brazii se aliniau pe marginea şoselei într-o feerică defilare. Căutam să-l observ
pe Chirilă, dar el, cu trupul lui voinic, se lăsase în scaun, dînd impresia că nu-l interesează spectacolul
pădurii noaptea. La o serpentină mai scurtă, cînd maşina îşi schimba direcţia, mi s-a dezvăluit, deasupra
muntelui, cerul. Printre nori răriţi, clipoceau stele cu pîlpîiri strălucitoare. Către culmea Stînişoarei,
cerul se degajă de nori, noaptea devenind mai luminoasă. Era către miezul nopţii şi pădurarii moţăiau
pe scaunele lor, în zumzetul motorului. Dar la coborîrea spre Tîrgu Neamţ, unul se foi, privind mai cu
atenţie pădurea de molid ce se dezvăluia în lumina farurilor. Trunchiurile, drepte ca lumînarea, defilau
în nesfîrşite coloane în dreapta şi stînga drumului.
— N-am ajuns încă la „Fîntîna hoţilor", zise privind mai departe cu interes pădurea ce se
tăinuia dincolo de săgeata de lumină iscoditoare a farurilor. Da trebuie să fie pe-aici, pe-
aproape.
Într-adevăr, la o cotitură uşoară s-a ivit pentru o clipă, fantomatică, fîntîna, cu găleată zincată
lucind stins.
— La fîntîna aceea, continuă pădurarul, se adunau hoţii şi se sfătuiau încotro s-o ia ca să
prade şi pe cine să prade.
— Da, da, uite şi stejarii lui Băcîrţă, interveni Chirilă, care pînă atunci părea că doarme, îmi
povestea tatăl meu că demult, pe cînd era el flăcău, de-un stejar din aceia a fost spînzurat
într-o noapte boier Caţanopol, un parşiv de moşier care înjuga oamenii la plug şi-i
sfichiuia cu harapnicul...
Tot el îmi povestea că de la ,,Fîntîna hoţilor", de la care pînă-n marginea tîrgului nu-i decît o
azvîr-litură de băţ, dădea năvală, în puterea nopţii, un pîlc de bandiţi aciuiţi în codru, îl călcau într-o
vreme pe Iancu Zăbală, un îmbogăţit care-şi avea magaziile de cereale chiar în marginea tîrgului, dar
care, se spunea, avea cu ei socoteli ciudate şi că bogăţia lui n-ar fi fost fără ştiinţa lor... Încălecau pe
trăpaşi iuţi, o tăiau pe-o cărare de codru (şi cîte cărărui n-are pădurea !), goneau nebuneşte şi, cu caii în
spume, săreau gardul de ostreţe, pomenindu-se în grădina de zarzavat a lui Zăbală. Prin spatele
căsoaiei, ocoleau grajdurile şi se propteau în pragul casei negustorului. Sloboziţi din frîie, caii băteau
cu copitele în cerdac.
Odată, la o asemenea ispravă, s-a înfăţişat la casa negustorului însăşi căipetenia hoţilor,
Trăscău, împreună cu cîţiva ciraci.
De cum se văzu în capul cerdacului, Trăscău strigă, însă nu într-atît de tare să se audă în toată
mahalaua:
— Ieşi afară, diavol bătrîn, pînă nu te trezeşti cu şandramaua în flăcări !... Ieşi cu banii, că
altfel... Căpetenia hoţilor bătu cu codirişca biciuştei în sticla ferestrei, dar nu primi răspuns.
Bandiţii începură să scapere chibrituri, iar unul aprinse chiar un şornoiog de paie. În căsoaia
lui Iancu Zăbală, nici o mişcare. Vecinii, bicisnice slugi ale negustorului, tăceau chitic în odăile lor
lutoase, prefăcîndu-se că nu aud şi nu văd nimic.
Supărat de atîta aşteptare — că doar nu mai era aşa de mult pînă la ziuă — Trăscău izbi cu
codirişca biciuştii în geam, făcîndu-l ţăndări. Bufnitura geamului spart nu făcu cine ştie ce „scandal",
astfel că hoţii puteau să-şi vadă de treabă fără teamă.
— Ieşi, măi, afară, n-auzi ? lovi iarăşi Trăscău în zăbrele ferestrei, fără vreun folos anume.
— Iancu, trezit din somn, buimac, pesemne că se chitea pe după zăbrele, slobozind două
focuri de revolver: bum, bum !
— Poftiţi, vă rog ! Poftiţi să vă mai înfruptaţi din averea muncită a altora ! strigă Iancu
dinăuntru.
— Avere muncită ? ! rîse Trăscău, repezindu-şi calul mai la fereală. O să vedem noi ce fel de
avere muncită !
De unde pînă atunci ajutoarele lui Trăscău aşteptau încremeniţi, ca nişte statui pe caii lor
înfricoşători, se aruncară acum într-un galop în jurul căsoaiei lui Iancu, cu mănunchiuri de paie aprinse.
Bum, bum ! Degeaba îşi descărca Zăbală revolverul; hoţii se pitiră şi unul reuşi să arunce înăuntru, prin
fereastra spartă de Trăscău, un şomoiag aprins. Iancu, speriat, îl calcă iute în picioare, dar nu mai părea
aşa sigur pe el. Mai slobozi un foc de revolver, fără măcar a încerca să ochească pe cineva.
— Bagă-ţi jucăria aceea în... anafura ta de hoţ ! strigă Trăscău, vînturîndu-se de la o fereastră
la alta.
— Eu hoţ, măi ? ! Da pe cine am prădat eu ?...
— Pe noi, hodorog nesătul !... Ai uitat ce ţi-am încredinţat spre păstrare ? ! Ţi-aducem noi
aminte iute, dacă ai uitat aşa de repede !
Jupîn Iancu tăcu cîteva clipe, parcă vrînd să-şi amintească cu adevărat. Ar fi vrut să strecoare
pe cineva prin fundul grădinii la poliţie, dar îşi aminti, se vede, că în afaceri necurate nu-i bine să-şi
bage nasul poliţia.
— Vin, măi, uite că vin acuma cu banii ! îi asigură Iancu, după o scurtă chibzuială.
— Douăzeci de miare, jupîne ! îi zise Trăscău mai liniştit, rume-gînd o bucată de cîrnat
înşfăcat de sub o streaşină, unde fusese pus la uscat.
— Văi de mine ! se vaită Zăbală. Atîta bănet n-a avut neam de neamul meu...
— Iute, pînă nu mă răzgîndesc şi-ţi cer de două ori pe-atîta !
— Ce să mă fac, ce să mă fac ? continua să se vaite Zăbală. Am să mă împrumut, am să-mi
vînd şi izmenele de pe mine...
— Mişcă-te mai repede, c-a răsărit luceafărul de ziuă !
Iancu ieşi, trăgînd zăvorul uşii grele de stejar. Unele slugi, mai vorbăreţe, povesteau pe şoptite
că Iancu nici măcar nu tremura aflîndu-se printre duşmanii lui, călări pe caii lor înfricoşători.
Dimpotrivă, ar fi urmat o convorbire ciudată, aproape cavalerească:
— Bună sară, jupîne lancule, scuzaţi că te-am deranjat, vorbi Trăscău, aparent fără urmă de
batjocură în voce. Ca şi cum l-ar fi poftit la o nuntă ori la vreo cumetrie. N-am putut dormi în noaptea
asta fără să-ţi fi dat matale un „bună sară". Mă tot zvîrcoleam şi nu ştiam ce am. ,,A, mi-am zis,
pocnindu-mă peste bostan, asta-i: nu l-am complimentat în noaptea asta pe jupîn Iancu !"
— Da, vă mulţămesc că m-aţi călcat... vreau să spun că mi-aţi călcat pragul... Cu oaspeţi ca
voi, mai mare dragul să se găsească omul la vreme de noapte...
Numără apoi „cinstit" banii, ca şi cum ar fi restituit un împrumut, depunîndu-i, hîrtie cu hîrtie,
în căciula întinsă a lui Trăscău.
— Să nu mă tragi pe sfoară la numărătoare, jupîne, că ştii mătăluţă ce te aşteaptă !...
— Să mă trăsnească cel de sus dacă te-oi înşela măcar cu un leu !

— Bine, jupîne, tare binc cînd oamenii se înţeleg de bună voie...
Trăscău băgă banii în buzunar, aplecîndu-se într-o temenea deocheată în faţa lui Iancu.
Întorcînd-o iar pe delicatesuri:
— Vă rog să mă... pardonaţi, domnule lancule, că ne-am înfăţişat la un ceas aşa greu din
noapte la cinstita dumneavoastră casă... dă aveam mare nevoie de bani.
— N-ai pentru ce, n-ai pentru ce... Mai aveţi de gînd să poftiţi şi altă dată ?... Eu, unul, vă
aştept cu plăcere... Ori poate ne întîlnim la nuntă !
— La nuntă, nu, jupîne lancule... Nu de alta, dă mi-a zis doctorul să nu mai beau ! Ei, cu
sănătate, domnule lancule, şi... somn uşor !
Un fluierat ca de mierlă, suspect de frumos, puse capăt discuţiilor astea noptatice. Călăreţii se
împrăştiară ca potîrnichile prin grădina de zarzavat. Se auziră apoi dupăiturile grele ale cailor sărind
peste garduri de ostreţe şi copite luate la galop. Un foc de armă înteţea goana hoţilor.
— Poliţia, poliţia ! striga vreo slugă într-un tîrziu, cînd hoţii se făcuseră de mult nevăzuţi.
— Ce s-a întîmplat aici, domnule Zăbală ? se înfăţişă un sub-comisar.
— Aici ? ! se miră jupînul. N-a fost nimic, domnule subcomisar.
— Dar focurile de revolver ?
— A, mi s-a părut că umblă cineva prin grădină şi am tras aşa, ca să sperii vreun găinar ce-
mi încearcă de la o vreme coteţele păsărilor... Încolo, absolut nimic !
— Măi să fie, se minună subcomisarul, noi am crezut că-i vreun atac armat, Doamne
fereşte...
— Da de unde, domnule subcomisar, nici vorbă... Pace şi linişte.
— Noapte bună, domnule Zăbală, şi fiţi cu ochii în patru... Ca cine ştie...
Poliţiştii plecau, iar Iancu se ducea la culcare. Dracu ştie, da se spunea că jupînul ar fi fost în
înţelegere şi cu bandiţii, şi cu politia. Ca de unde averea lui, toată lumea ştiind că afacerile cu cereale
mergeau slăbuţ...
În vreme ce Chirilă îşi încheia povestirea, maşina intra în oraş. Era de mult trecut de miezul
nopţii. Am coborît pe rînd din maşină, strîngîndu-ne mîinile de despărţire şi promiţîndu-ne să ne
revedem cu vreun alt prilej.
— Ai scăpat ieftin în scara asta, îmi zise Chirilă, însoţindu-mă în drumul meu prin oraş.
— Dacă ţii neapărat să mai cinstim un păhărel, cred că am putea găsi, i-am sugerat eu, deşi la
ora aceea ar fi fost greu.
— Nu, mulţumesc, se feri Ohirilă, ce naiba, doar am glumit...
— Eşti de pe-aici ? am vrut să aflu, văzînd că merge în direcţia în care mă îndreptam eu.
— De unde ! Sînt de dincolo de Stînişoara, de pe Bistriţa, dă cunosc destulă lume şi prin
locurile astea. Barem, satele de sub pădure... nu cred să fie gospodar pe care să nu-l ştiu
pe nume. Le cunosc ca pe propriile mele buzunare, acuma cam goale, ce-i drept... Noi,
pădurarii, să nu ştim ce şi cum ?
— Dacă-ţi face plăcere, tovarăşe Chirilă, să ne întîlnim mîine, cît mai rămîn în oraş, n-ar fi
rău să...
— Plăcere mi-ar face, mă întrerupse pădurarul, însă nu-i vreme pentru aşa ceva. Mîine
dimineaţă, la şapte fix, trebuie să fiu la Ocolul silvic de-aici. După aceea, mă reped la
Pipirig şi cel tîrziu la amiază e musai să mă aflu la Poiana Teiului...
Pe cînd coteam pe o străduţă, înspre motelul „Arcaşul", Chirilă se opri în faţa unei portiţe ce
da într-o mică grădină, cu o căsuţă bătrînească ascunsă în parte de pomi rămuroşi.
— Eu rămîn aici, la o rudă, îmi spuse, întinzîndu-mi mîna. La o fereastră luminată, s-a iţit
chip de femeie.
— Ce rudă cumsecade, te aşteaptă cu lumina aprinsă pe la ceasurile unu din noapte ! am
insinuat.
— De unde ştii că aceea pe care cred că ai zărit-o nu-i mătuşa mea ? rîse pădurarul cu
înţeles, mistuindu-se în grădină.
Înspre răsărit se vedea tivul unui nor greu, dar către munţi şi păduri cerul îşi clătea stelele în
apele văzduhului curăţat de ploaie, semn că a doua zi va fi frumos.
CUIBUL DE VULTURI
Din centrul oraşului Tîrgu Neamţ, mergînd spre nord-est, ajungi pe strada Cetăţii ce se întinde
pe o mare lungime, în unele locuri pe sub streaşină de pădure, pînă sub călcîiul Dealului Pleşa. Strada
îşi are sfîrşitul la terasa restaurantului şi motelului,,Cetate”, ridicate în ultimii ani, protejate de un
crîmpei de codru.
Chiar din spatele motelului porneşte drumul, de curînd modernizat, spre Cetatea Neamţului,
monument medieval de mare rezonanţă în istoria Moldovei. Zidită pe un bot de deal stîncos, de fapt o
culme muntoasă, la o altitudine de 465 m, cetatea stă neclintită de veacuri, veghind la liniştea şi
prosperitatea plaiului străbun. Vînturile, ploile, furtunile şi scurgerea timpului i-au ruinat bastioanele şi
portalurile, fără a-i sminti însă temeliile, puse de voievodul Petru Muşat cu şase secole în urmă.
Prin poziţia ei pe Vîrful Pleşa, ce închide Depresiunea Neamţului, acest adevărat „cuib de
vulturi" a jucat un rol strategic de primă mînă în apărarea zonei şi nu întîmplător sileau oştiri străine
sub zidurile ei spre a o cuceri şi a avea astfel sub control o regiune întinsă.
Urcînd drumul cotit, cu abrupturi pieptişe, care-şi are capătul la poarta mare a cetăţii, nu se
poate să nu rămîi impresionat de măreţia monumentului, să nu gîndeşti la meşterii şi ţăranii din
împrejurimi care au muncit aici din greu, ridicînd pe culme pietrele din coasta muntelui şi bolovanii de
rîu, precum şi alte materiale trebuitoare la alcătuirea zidurilor, la amenajarea încăperilor şi la rostuirea
depozitelor pentru arme şi muniţii, pentru alimente etc. Apărătorii cetăţii supravegheau perfect acest
drum sinuos pe care înaintau, în coloane, oştiri duşmane. Ei aveau astfel posibilitatea de a le lovi încă
înainte de a ajunge sub ziduri.
În vremurile tulburi de odinioară, Cetatea Neamţului a constituit o pavăză sigură în apărarea
pămîntului străbun, înspăimîntînd şi uimind adesea pe cotropitori prin vitejia plăiesilor. După ce şi-a
încheiat rostul în veac feudal, cetatea a coborît în legendă. Multe povestiri şi întîmplări i-au aureolat
existenţa, repovestite apoi de generaţii, unele ajungînd pînă la noi. Dincolo de ele rămîne însă istoria ei
adevărată, neumbrită de închinări sau trădări ruşinoase. Aproape că nu există moment însemnat din
istoria medievală a Moldovei care să nu-i pomenească numele, să nu-i amintească dăinuirea.
Printre faptele de seamă, ce n-au rămas tăinuite între zidurile ei, ci au fost repovestite în
cronici, se înscrie şi momentul asedierii cetăţii de către otomani, în frunte cu Mahomed al II-lea,
cuceritorul Constantinopolului, în anul 1476. În fruntea unei oştiri „cîtă frunză şi iarbă", temutul sultan
s-a aruncat asupra Moldovei cu foc şi sabie. După bătălia de la Valea Albă, unde ostenii lui Ştefan cel
Mare s-au retras în faţa puhoiului otoman, Mahomed însuşi s-a îndreptat spre Cetatea Neamţului,
supărat că fortăreaţa continua să-i reziste. După relatările cronicii, sultanul a urcat tunuri pe o înălţime
din apropiere şi a început să-i bată zidurile. Dar apărătorii au îndreptat puşcile (tunurile) din cetate
asupra turcilor, unde sta acolo în munte. Şi-au lovit în gura unii puşcei turceşti, de-au sfărîmat-o. Şi au
început a bate în cortul turcilor, cît şi boldul de la cortul sultanului l-au sfărîmat. Deci n-au putut sta
turcii în acel vîrvu de munte... ce numai le-au căutat a să da în lături de la acel locu"..., scrie Grigore
Ureche.
Noaptea de vară învăluia încetul cu încetul munţii înconjurători şi tabăra otomană. Doar
cetatea, agăţată parcă de acel vîrf de munte, aducea în noapte o undă de lumină prin albeaţa sa
ispititoare. Vorbele şi zgomotele din tabără se mai auziră un timp, apoi totul se linişti, astfel că nici n-ai
fi bănuit că în împrejurimi se ascunde o oaste străină. Numai un nechezat sfîşie pînza nopţii, în vreme
ce oştenii, obosiţi, se trăgeau spre culcuşurile lor.
Într-un cort mare, împărătesc, aşezat undeva în inima taberei, se afla sultanul Mahomed.
Alături de el, la o masă improvizată de campanie, şedea secretarul şi trezorierul său Angiollelo.
— Ce-ai mai scris pe ziua de azi în însemnările tale, Angiollelo ?
— Am relatat în cronica mea cele petrecute zilele acestea, serenisime, răspunse secretarul cu
o plecăciune.
— Vreau să cred că n-ai să consemnezi şi întîmplarea aceea nenorocită, cu bombarda din
cetate care mi-a lovit cortul şi de care te-ai speriat atîta...
— Ferit-a cerul, luminăţia voastră !
— Ce fel de oameni sînt aceştia, din cetate şi de pe cuprinsul ţărişoarei acesteia, care
îndrăznesc să mi se împotrivească ? întrebă sultanul după o scurtă pauză, făcînd cîţiva
paşi prin cort.
— Din informaţiile ce le-am cules, ca şi din unele scrieri, aceştia ar fi urmaşii unui popor
mare, aprigi în bătălii pentru pămîntul lor.
Doar împăraţii romani au reuşit să le cucerească ţara, ce în vechime se numea Dacia. De altfel,
am constatat că şi limba lor se aseamănă cu cea a ţării mele de baştină, Italia.
Plimbîndu-se agitat prin cort, sultanul părea că nici nu-l aude. Era stăpînit de un singur gînd ce
nu-i dă pace:
— Şi n-au auzit de numele cuceritorului Constantinopolului ?
— Dar există oare suflet de om, cuvîntă Angiollelo, care să nu fi auzit şi să nu se fi
înspăimîntat de marile isprăvi ale luminăţiei voastre ?... Sînt... războinici (Angiollelo vru
să spună „viteji", dar se feri la timp), războinici şi încăpăţînaţi, serenisime...
— Se vede totuşi că n-au auzit de numele meu, făcu sultanul cu un anume umor, cu gînd să-l
veştejească pe secretarul său, dar şi să-l aţîţe.
— Pun capul, serenisime, se închină Angiollelo, că au auzit şi răsauzit de numele luminăţiei
voastre, dar socotesc că îndrăzneala lor vine tocmai de la acest fapt: nu-i lucru mare să te
împotriveşti cuceritorului Bizanţului, stăpînului lumii ? !
— Văd că o întorci cum îţi place, Angiollelo... Şi te sfătuiesc să nu-ţi mai pui capul la bătaie,
fie chiar cînd e vorba de un lucru mare. Mulţi şi l-au pus şi acum căpăţînile lor se
odihnesc în ţarina...
Secretarul se făcu palid. Chipul lui, alb ca varul, părea şi mai livid în lumina slabă a
luminărilor, îngenunche în faţa sultanului:
— Cer iertare luminăţiei voastre, dacă i-am greşit cu ceva !
— Lasă, Angiollelo, îl linişti împăratul, întinzîndu-i uşor mîna, pe care secretarul se repezi să
i-o sărute. Nu mi-ai greşit cu nimic, ci ţi-am dat doar un sfat...
Angiollelo se încredea şi nu se încredea în cuvintele sultanului, ştiind cît de mult îi plăcea
acestuia să se joace cu vieţile supuşilor, după toane. Dar mai ştia totuşi că împăratul îl preţuieşte pentru
cunoştinţele din aproape orice domeniu.
Sultanul îi făcu semn să se reaşeze la masa de scris. Era vădit că lucrurile mergeau spre
împăcare, mai cu seamă după acea sărutare de mînă, atît de plăcută împăratului. Şi stăpînul nu se dădea
în lături s-o facă, încîntat că acest tînăr instruit şi plin de farmec îi sărută mîna cu moliciuni de femeie...
— Ah, Angiollelo, îmi vine să sfărîm cu mîinile mele cuibul ăsta de vrăjmaşi, spuse sultanul
cu un ton mai intim. Ce-ar fi să adunăm toate bombardele şi mîine dimineaţă să aruncăm
asupra lor o ploaie de foc ? Oare s-ar mai împotrivi ?
— Fără îndoială, nu există putere pe lume care să stea în calea luminăţiei voastre, răspunse
secretarul cu precauţie — dar oare merită acest cuib de tîlhari (că altfel nu pot să-i spun !)
onoarea de a se înfrunta cu viteazul vitejilor Islamului ?
Împăratul rîse cu bunăvoinţă de cuvintele meşteşugite şi plăcute la auz ale secretarului său, dar
atît de bătătoare la ochi în întorsătura lor părelnică în favoarea sa.
— Ştiu, Angiollelo, că vrei, în chip delicat, să mă fereşti de-o ruşine — şi te previn să ai grijă
cum scrii despre tevatura asta — să mă fereşti, zic, de ruşinea de a nu fi putut cuceri
întăritura blestemată de aici. Dar e oare într-atît de tare cetatea, încît nu sînt în stare
vrednicii mei oşteni s-o sufle de pe faţa pămîntului ?
Angiollelo parcă de-abia aştepta întrebarea asta. Ştia că sultanul nu-i dispreţuieşte cunoştinţele
militare şi mai cu seamă cele privitoare la fortificaţii. De aceea se simţi mai sigur pe el.
— Înălţate şi prealuminate împărate, spuse el, îndrăznesc să vă atrag atenţia, deşi cred că şi
luminăţia voastră aţi observat, că cetatea aceasta este o fortificaţie ingenios construită, cu
ziduri mult prea groase pentru bombardele noastre. Pe de altă parte, afurisiţii ăştia, prin
poziţia lor dominantă, beneficiază de un excelent punct strategic, putînd controla cu
uşurinţă toate împrejurimile... Şi mai sînt şi pădurile astea întunecoase, cu cărările lor
viclene — în stare să-i ajute doar pe ei — ce se întind ca un brîu continuu la poalele
munţilor... Încă mai rău ar fi să ne mai prindă şi o ploaie, ne udă praful de puşcă şi nici
tunurile nu le putem manevra în voie... Ca aţi văzut, luminăţia voastră, ce fulgere şi
trăsnete s-au dezlănţuit azi-noapte. Noroc că ploaia a fost slabă... Apoi, din informaţiile ce
le avem, şi cetatea Sucevei se înverşunează să ne ţină piept. Ne mai paşte şi epidemia asta
de ciumă... Dar, sincer vorbind, serenisime, oare nemăsuratele victorii ale luminăţiei
voastre stau în pricăjitele astea de cetăţi sau în bătăliile ce-au spăimîntat Europa ?
Împăratul cîntări îndelung argumentele secretarului său, ce nu erau chiar de neluat în seamă,
dar binevoi să se oprească doar la vorbele din urmă ale lui:
— Văd că mă linguşeşti în chip făţarnic, Angiollelo, dar jur pe Allah cel atotputernic şi pe
Profet — slăvit fie-i numele ! — că dacă timpul mi-ar permite, ca şi împrejurările, în
cîteva zile n-ar rămîne praful şi pulberea din cuibul ăsta de ghiauri !
— Sînt încredinţat, prealuminate stăpîne, că aşa ar fi ! Nu vreau să vă linguşesc, dar am
îndrăznit să vă spun că înalta menire ce v-a încredinţat-o Profetul — cinstit fie-i numele !
— nu îndreptăţeşte atîta zăbavă prin locurile acestea nu numai primejdioase, dar lipsite
chiar de un interes anume pentru luminăţia voastră...
Împăratul zîmbi iarăşi, discret, gîndindu-se, probabil, la uşurinţa cu care secretarul său
(desigur, lup în blană de oaie !) invocă numele Profetului.
— Vorbe, Angiollelo, vorbe ! Vorbe frumoase şi atît... Mai bine te-ai duce la culcare...
— Mulţumesc luminăţiei voastre, se ridică iute Angiollelo.
Sultanul, într-un gest de bunăvoinţă, îl conduse pînă la uşa ortului şi chiar făcu cîţiva paşi.
Noaptea era nespus de frumoasă, ară lună, dar cu un cer bătut în pietre scumpe. Stelele, aşa cum apar în
nopţile de vară ce se apropie de toamnă, erau mai mari şi mai luminoase în văzduhul pur. Împăratul
aruncă o privire către cetatea de pe vîrf, cufundată în tăcere, apoi spre cerul împînzit de stele.
— Frumoasă noapte, Angiollelo, şi noi sîntem atît de departe de Cornul de Aur şi de
grădinile Stambulului !...
— Vom fi în curînd acolo, unde vă aşteaptă dezmierdări de cadîne şi parfumul suav al
trandafirilor, serenisime...
— Ei, am îmbătrînit mult, Angiollelo... Numai de cadîne nu-mi arde mai cu seamă după
oboselile din ultima vreme...
— Luminăţia voastră sînteţi încă atît de vînjos şi de tînăr, îl complimentă Angiollelo,
bucuros că sultanul a ajuns la asemenea destăinuiri omeneşti.
Se despărţiră zîmbind, aşa cum nu se mai întîmplase de la pornirea campaniei în Moldova.
A doua zi în zori, pe şesul de la poalele cetăţii se înşirau coloanele armiei turceşti, cu steagul
verde al Profetului în frunte. Otomanii se retrăgeau, ridicînd asediul cetăţii.
Nu după multă vreme, cînd ultimele rînduri ale oştirii cotropitoare dispăreau în zare, din cetate
se auziră sunete de goarnă şi apoi un glas puternic se prăvăli asupra văii:
— Măria sa, Ştefan, voievodul Moldovei !
Pe drumul cotit spre cetate urca un alai nu prea numeros. În fruntea lui, pe un cal alb, se putea
vedea un bărbat cu plete, cu însemnele domniei, ce grăbea spre culme. La porţile cetăţii îl întîmpină
însuşi hatmanul Arbore:
— Să ne trăieşti, măria ta, întru slava neamului nostru românesc !
— Să trăiţi şi voi, bravii mei oşteni, care aţi apărat cu străşnicie cetatea !
— Sultanul a spălat putina, măria ta, fără a reuşi să ne strice cu nimica zidurile şi meterezele,
raportă Arbore, strălucind de bucurie, alături de voievod.
— E bine că cetatea a rămas întreagă, cinstite Arbore, dar oştirea turcească, în bătăliile ei
prin Moldova, tare multe stricăciuni şi prădăciuni a făcut... Avem multe de îndreptat şi de
refăcut, dar ne vom învrednici să le săvîrşim pe toate bine.
Întorcîndu-se apoi spre oşteni, voievodul ridică glas mare, ca să fie bine auzit:
— Neînfricaţii şi iubiţii mei, sultanul Mahomed ne-a călcat pămîntul şi multe rele şi suferinţe
a adus ţării. Văzînd că nu ne poate birui, îşi trage oştile către Dunăre. Să se ducă mai iute
de unde a venit ! Vom repezi pe urmele lui corpuri de oaste şi-l vom lovi la vreme de
odihnă, la ceas de noapte şi de zi, cînd se va aşteptat mai puţin. Să simtă împăratul
turcesc, şi oricare alt duşman, că Ţara Moldovei nu-i fără stăpîn şi că cine ridică sabie
împotrivă-ne va muşca din ţarina ! Căpitane Trotuşan şi iubite Arbore, cu vitejii noştri, să
izbiţi ordiile duşmane în vadul Dunării, la Brăila !... vom face apoi o pomenire pentru cei
care şi-au risipit oasele în pămîntul scump al strămoşilor. L-am poftit aici, pentru aceasta,
şi pe mitropolitul Sucevei. Şi nu vom scăpa prilejul de a închina un pahar pentru izbînzile
noastre...
— Cu voia măriei tale, le vom împlini pe toate ! strigară oştenii. Vom vîntura pe duşmani
dincolo de Dunăre şi ne vom întoarce să închinăm paharul...
— Am poruncit ca mîine, pînă în seară, să ajungă aici cîteva butoaie de vin de la Cotnari.
Dar nu vom osteni prea mult la ospăţ. pentru că ne aşteaptă mari îndatoriri ce se cer
grabnic înfăptuite. Vom gusta din vin...
— Nădăjduim să ne fie mai uşor decît la Valea Albă, măria ta o întoarse în glumă un oştean
din suită.
Fiind vorba de vin, izbucniră ici, colo, rîsete înviorătoare.
Peste codrii Neamţului şi în vale se rostogoli un strigăt ca de tunet:

— Să trăiască măria sa Ştefan, viteazul domn al Moldovei !
Privesc zidurile cetăţii, coborîte în tăcere, bătute de soarele după-amiezii. Retras în umbra lor,
încerc să-mi imaginez cetatea în vremurile ei de glorie. Ascult şi mi se pare că desluşesc glasuri
îndepărtate, tunet de „puşti" slobozite asupra meterezelor. Din vale, răsună strigăte de neînţeles pentru
cei de pe ziduri. O bombardă explodează pe muchia unui crenel, însă nu-i strică nimic. Urechea îmi
ţiuie din pricina bubuiturii şi mă dumiresc că nu-i decît o părere...
Soarele, ce a mai scăpătat, aureşte terasele şi se reaprinde în firicelele de nisip ale redutei. Ici,
colo, vizitatori curioşi se adună în jurul fîntînii din interior. Fîntîna e pustie, dar fiecare îşi imaginează
undele limpezi clipocind în umbra ghizdurilor de piatră. Un copil mai năzdrăvan vede în fundul fîntînii
licărul apelor...
Mai cercetez încăperile, urc trepte şi mă aflu iarăşi pe ziduri, de unde valea mi se înfăţişează
în şerpuirea unui pîrîiaş umbrit de plopi şi frasini. Mai în stînga tabloului ce mi se arată, oraşul Tîrgu
Neamţ îşi primeneşte construcţiile noi în lumina generoasă a apusului. De la ultimul etaj al unei clădiri
înalte sticleşte o oglindă ce adună în apele ei razele soarelui. Cetatea veche şi cetatea nouă stau faţă-n
fată, într-un dialog mut pe care-l descifrează veacurile.
Cobor, în sfîrşit, pe drumul cotit pe care am venit. Cîţiva oameni mătură şoseaua de frunze şi
crengi căzute. Asfaltul redevine curat. Pe drum întîlnesc grupuri de vizitatori, probabil ultimele din ziua
aceea, urcînd spre „cuibul de vulturi" ce a înfruntat, secole de-a rîndul oştiri vrăjmaşe. Printre ei,
pionieri şi mame cu copii, mai mari sau mai mici, dornici să afle, la faţa locului, o glorioasă pagină de
istorie…
— Mai e mult pînă la cetate ? mă întreabă o femeie, însoţită de un copil, pe care-l ţine cu
greutate în frîu.
— Nu, nu mai e mult, se şi vede. E aproape, aici, în inima noastră Femeia se uită la mine,
dar, se pare, a înţeles.
— Mulţumesc, cred că am ce-i povesti zburdalnicului meu de copil.
POPAS NEAŞTEPTAT
În ziua aceea de octombrie tîrziu, coboram cu rucsacul în spinare spre albia Bistriţei, cu
intenţia de a prinde o ocazie pentru staţiunea Durău, unde îmi stabilisem reşedinţa. Era către seară şi
soarele scăpătase undeva după crestele Munţilor Bistriţei, scăldînd încă într-o lumină aurie versantul de
pe care coborîsem. În partea cealaltă, pădurea de conifere se cufunda încet în întuneric, ca să se piardă
apoi în marea nopţii.
Obosit de drumeţia prelungită prin cotloanele Tarcăului, mă îndreptam spre staţia de autobuz,
în cazul că nu s-ar ivi ocazia vreunei alte maşini. Priveam cu oarecare atenţie casele satului, înşiruite pe
şoseaua asfaltată ce se pierdea în şerpuiri line, ba apropiindu-se, ba depărtîndu-se de apa rîului, într-o
ogradă, un bătrîn trebăluia ceva chiar la gardul de lîngă drum. I-am dat bună seara, el mi-a răspuns,
rămînînd cu ochii pironiţi pentru cîteva clipe la mine. Rămase cu ciocanul şi cuiul în mîini şi mi se păru
că se miră de apariţie, începu apoi să bontănească cuiul într-o ostreaţă, tot necăjindu-se.
— Pliteasca celui ce te-a făcut de cui afurisit ! zise el după încercările zadarnice.
Apropiindu-mă de gard, am observat că bătrînul nu bate cuiul în cap, cum s-ar fi cuvenit, ci în
vîrf.
— Cum vrei să intre, moşule, dacă nu-l baţi în floare ? Bătrînul, părelnic înfuriat, lăsă
ciocanul şi cuiul, puse mîna pe o coadă de sapă şi se strădui să facă o bortă în pămînt.
— Ce faci dumneata acolo ? l-am întrebat surprins de treaba fără rost pe care o făcea.
— Fac bortă în pămînt să nu mai bată vîntul !...
Am rîs de năzdrăvănia omului, zicîndu-mi că m-am întîlnit cu vreun Tîndală oarecare.
— Şi chiar reuşeşti să-l opreşti ?
— Cum să nu ?! Ia-n ascultă, mai simţi că bate ?
— Păi nici înainte nu bătea...
— Eu l-am oprit, bată-l amarul să-l bată... Şi dacă vrei, cu coada asta de sapă dau şi
aeroplanele jos !
Am rîs iar de năzdrăvănia bătrînului, gîndind că omul ori nu-i în toate minţile, ori e din cale-
afară de hazos.
— Văd că nu crezi ce-ţi spun, zise foarte serios bătrînul, stîrnindu-mi şi mai mult rîsul. Ai să
crezi cînd am să-ţi spun alta.

Într-o zi i-am zis unei femei bătrîne ce trecea pe drum: „Babo, fă-te capră să te sar şi ai să
întinereşti cu 25 ele am !". „Nu şuguieşti, măi Gheorghe?" „Da nu şuguiesc deloc!" Şi ce crezi
dumneata, baba, mai în glumă, mai în serios, s-a aşezat „capră" şi am sărit-o ! „De-amu am să hiu mai
tînără cu 25 de am ? Văd că tot aşa mă mişc, ca înainte". „Uită-te în oglindă, mătuşă, ca să te convingi
că nu spun minciuni". „N-am aici oglindă, da oi alerga pînă acasă şi dacă n-a hi adevărat, na-i da de
belea ? !" „Du-te repede, cît mai repede", am îndemnat-o, iar baba a luat-o la picior repejor, că chiar
părea mai tînără, uitînd de treaba la care se ducea. Nu zici că s-a întors la mine să mă ia la rost, că de ce
am minţit-o, aşa şi pe dincolo. „Nu te-am minţit deloc, mătuşă, nu-ţi aminteşti cum alergai acasă să te
uiţi în oglindă, ca una tînără ? Şi asta-i puţin lucru ?" „Stuchite-ar miţele !", m-a bodogănit ea, dar şi
astăzi rîde cînd mă întîlneşte. „Să fii mata sănătos, că ştiu că m-ai făcut să rîd !".
Rîdeam şi eu de păţanie, dacă nu cumva spunea minciuni, reţinîndu-mi atenţia că îi zicea
bătrînei „mătuşă", cînd poate ea era mai tînără decît el ! Hotărît lucru, aveam de-a face cu un om cu
haz, astfel că îl mai zgîndării să mai spună o bongoasă. Mi-ar fi spus, dar în uşa casei se ivi o bătrînă,
cam aprigă mi s-a părut, care se uită o bucată de vreme spre noi, încercînd să desluşească cu cine stă de
vorbă omul ei la poartă. Se lăsase de-acum întunericul, astfel că nu se dumiri.
— Da cu cine stai mata, bădiţă, de vorbă ?... N-a hi băietul nostru Alixandru ?...
— Nu-i Alixandru, măi fimeie, da samănă cu el de parcă ar fi fraţi ! De asta şi stăm de vorbă
cu dînsul...
— Da poftiţi dumilorvoastre în casă, că-i noapte de-amu şi nu vezi, să-ţi bagi degetele-n
ochi... Eu am aprobat că-i Alixandru al nostru...
— Hai în casă, tovarăşe, să cinstim un păhărel de rachiu, mă îndemnă şi bătrînul.
— L-ai hi spăriet de cap cu poveştile şi minciunile matale, bădiţă... Intraţi, că-i casă de
oameni gospodari, zise şi bătrîna.
— Aş intra cu plăcere, dar s-a făcut de-acum noapte şi trebuie să ajung tocmai la Durău...
— Da mîine n-a hi zî ? nu mă lăsă bătrîna să sfîrşesc.
Am intrat în ogradă şi de-acolo în tindă, unde bătrînii mă conduseră în „casa cea mare",
anume pentru oaspeţi. De cum am păşit pragul, mă învălui în aromele lui un miros nemaipomenit de
mere.
La lumina becului, am observat depuse pe podea cîteva grămezi de diferite soiuri: ionatan,
creţesti, parmen aurii...
— Şezi mata aici, mă îmbie bătrîna pe un scaun, lîngă o masă simplă de brad, proaspăt
geluită, pe care aruncă în grabă un şervet frumos, în vreme ce bătrînul umbla într-un
dulap după pahare.
— Cred că şi diavolul, în drumul lui spre fapte rele, le-am zis, s-ar opri olecuţă în preajma
casei dumneavoastră să se îmbete cu mirozna asta de mere...
— N-ai hi dumneata acela ? rîse bătrînul, punînd pe masă o sticlă aproape plină de rachiu.
Cred că n-ai să te superi că ţi-am zis aşa, da cînd te-am văzut venind pe drum, mi-am zis
că-i băietul nostru cel mare. Tot aşa, săltînd în mers ca dumneata, tot aşa la chip... El vine
adesea cu maşina, da cîteodată te miri de unde apare, tot aşa cu sacul în spinare, coborînd
de prin munţi. Numai că dumneata ai hi olecuţă mai vrîsnic decît dînsul... Nu-i aşa, măi
fimeie, că samănă cu Alixandru ?
— Curat Alixandru, bată-te norocul să te bată, adăugă bătrîna, mai dereticând ceva pe masă,
unde bărbatul aşeza într-o farfurie păhărelele de rachiu, şi apropiindu-se de mine să mă
vadă mai bine.
— Rachiul ista de mere parcă tocmai pe dumneata te aştepta..,
— Mulţumesc dumneavoastră, dar n-ar fi trebuit să vă deranjaţi pentru mine, le-am spus cu
modestie.
— Mare şi mică-i lumea, tovarăşe, dacă stai să te gîndeşti... Mai ieri vorbeam cu baba mea
că tare bine-ar hi să ne vină băiatul cel mare acasă, şi uite, pică dumnealui... Cu cine-aş fi
cinstit eu un păhărel de rachiu, dacă nu venea dînsul, măi fimeie ?...
— Chiar că... rîse bătrîna. Ai hi răbdat, Doamne păzeşte, de sete de ţi s-ar hi uscat gîtul !
— Cu sănătate şi bucurie, ridică gazda păhărelul, îndemnîndu-mă şi pe mine, prefăcîndu-se
că nu bagă în seamă aluzia străvezie a nevesti-si. Că tot vorbind, ni s-a răci gura...
Rachiul era rece şi bun şi nu m-am dat îndărăt şi de la alte păhărele, cu care nu mă slăbea
bătrînul.
— Bun rachiu, şi cred că mai e ! am zis eu în glumă, cam toropit de tăria lui şi de oboseală.
— Da, este destul ! mă asigură gazdă. Vorbă mare-ai spus dumneata si-mi place că nu te dai
în lături... Băietul meu Alixandru pofteşte mai rar...
Şfichiul uşurel al bătrînului însă nu mă descumpăni.
— Bine că este, că tare-i bun !
Bătrînul mai cotrobăi prin dulap şi mai scoase o sticlă, cu toate că nici prima încă nu se
terminase.
— Destul, am zis, oprindu-1 să pună sticla pe masă.
— Doar nu mergi mîine dimineaţă la biserică, mă luă în rîs bătrînul, şi te-a dibaci popa că
eşti mahmur...
— V-aţi dat la pahare, da nu v-a hi foame ? întrebă bătrîna, repezindu-se alături, de unde
reveni cu pîine, brînză, ceapă, ardei graşi. Luaţi o gustare si-ţi mai vorbi după aceea. Ce
spui, bădiţă ?...
— Bine-ai zis tu, măi fimeie, răspunse bătrînul, tăind pîinea în felii groase. Ca foamea nu
ştie de ruşine.
În vreme ce mîncam, mă uitam la aceşti bătrîni sănătoşi, cu chef de viaţă, ospitalieri şi buni de
glumă. Il admiram mai ales pe el, care, la cei peste 70 de am ai lui, era în stare să bea o jumătate de
rachiu fără să-şi piardă cumpătul, la obrazul lui nescofîlcit, neted, acum uşor înroşit de băutură, la
ţinuta dreaptă şi mîndră. Dar nici bătrîna nu se lăsa mai prejos. Mai mărunţică, dar energică, după cît
mi-am dat seama, cu ochii mici şi sprinţari, acum era în odaie, cu noi, acum dispărea la bucătărie sau în
alte locuri. Amîndoi, cu părul alb, făceau o pereche ce-ţi dădea impresia de stabilitate, de statornicie,
poate tocmai datorită nenumăraţilor am petrecuţi împreună.
Mă intriga oarecum că femeia, cu puţin mai tînără decît el, îi zicea „bădiţă", dar mi-am amintit
că în Moldova, ca şi în alte părţi ale ţării, constituia o formulă de respect tradiţională a femeilor faţă de
bărbaţii lor. Asta se întîmpla însă mai cu seamă în primii am de căsnicie, cînd perechile erau tinere. La
vîrsta lor însă mi se părea ciudat apelativul.
— Cum de-i zici „bădiţă" şi la vîrsta asta ? am întrebat-o.
— Aşa am apucat noi din vechime şi ne-am obişnuit, şi nu pot spune altfel...
— Frumos din partea dumneavoastră ! Să trăiţi, să fiţi sănătoşi şi tot aşa să vă respectaţi cît
veţi trăi.
— Mulţumim dumneavoastră de urare... Să vă mai aduc ceva de mîncare ?
— Nu, mulţumesc. Am să iau un măr dintr-astea, care mă ameţesc cu mirosul lor...
Bătrîna s-a retras apoi discret, lăsîndu-ne singuri, prilej de a mai vorbi cu bătrînul
— Spuneai de băiatul dumitale cel mare, Alexandru. Unde este şi cu ce se ocupă ?
— Alixandru îi inginer agronom în judeţul Giurgiu. Cam departe de locurile noastre, da s-a
obişnuit acolo aşa de mult, că atunci cînd vine pe-aici, parcă n-are astîmpăr şi tot vrea să
se întoarcă acasă la el. Drept îi că are multe pe cap, la C.A.P.-ul lor. Am citit şi eu prin
ziare ce recolte mari strîng ei în fiece an. Parcă nu-mi vine să cred: 8 000 de chile la
hectar la grîu, un vagon de popuşoi... N-am mai pomenit asemenea recolte.
— De ce să nu crezi ? Sînt fapte, nu vorbe şi-mi închipui că şi băiatul matale nu se lasă mai
prejos...
— Da, aşa-i ! Se ambiţionează şi el să ajungă la atîta amar de grîu şi de porumb, ca să fie
fruntaş. Zice că dacă-i revoluţie agrară, să fie şi el printre primii...
— Mă bucur mult, dar mai ai şi alţi copii ?
— Mai am doi: o fată măritată aici, în apropiere, la Hangu, şi un băiet, cel mic, maistru la
Fabrica de ciment din Bicaz. Cînd vin uneori cu toţii acasă, cu copiii lor, nu mai au loc în
odăile iestea cam strîmte. Cel mare are fată şi băiet studenţi...
— Şi dumneavoastră, cum vă gospodăriţi singuri, la vîrsta asta ?
— Deocamdată bine, cît ne-or ţine puterile. Avem oleacă de pămînt, mai mult păşune, vite,
oi, facem contracte cu statul şi ne descurcăm binişor. Băieţii se ambiţionează să ne facă
casă nouă, da noi nu vrem. Ne ajunge şi asta, ce-am făcut-o în tinereţe şi în care au
crescut ei. Ca nici prea mult pînă apune soarele nu mai este...
— După cum am văzut, păreţi sănătoşi, în putere şi cred că este încă mult pînă ce a... apune
soarele !
— E-adevărat, da cine ştie zilele omului ?... Hai să mai luăm un păhărel, aşa de întîlnire...
Am mai băut un păhărel, dar acum, după ce-am mîncat, nu prea mai mergea rachiul. În
schimb, m-am delectat cu încă vreo două mere, din cele galbene, mari, care-ţi lasă în gură toate
aromele toamnei.
— N-ai să te superi, continuă bătrînul, că am vorbit uneori ce poate nu trebuie...
— Ce anume ? Nu-mi amintesc de aşa ceva...
— Ei, eu mai spun păţanii de-ale noastre ce le trăim aici, în satele noastre de pe Bistriţa. De
pildă, chestia cu baba aceea...
— A, am rîs eu, ce supărare poate fi într-asta ? Ca oamenii ar dori să se realizeze ce visează
noaptea ori se lasă furaţi de închipuiri, uneori aşa de trăsnite, e altă poveste. Pînă la urmă
i-ai spus babei un adevăr...
— Ei, da, tocmai adevărul supără adesea. Dacă oamenii ar da drumul adevărului să umble
slobod prin lume, ar mai fi minciună ? Numai că adevărul, şi minciuna parcă ar hi frate şi
soră...
— Mă tem că ai dreptate. Nu se poate una fără cealaltă.
— Sînt şi pe-aici, la noi, destui care zic una şi fac alta !
Am mai vorbit multe, se făcuse tîrziu, dar bătrînul tot mai avea chef de vorbă. Mă întrebă ce
mai este prin Bucureşti, unde nu mai fusese de vreo zece ani, şi în general ce-i prin lume, deşi am
constatat că era la curent cu multe evenimente, ceea ce însemna că citeşte ziarele, că ascultă la radio.
— Te-i culca dumneata aici, în odaia asta, că văd că pari obosit, spuse el la o vreme,
văzîndu-mă că sînt pe punctul să picotesc.
Am dormit, ca niciodată, în odaia cu mere, cu aleasa lor miroznă şi am visat livezi nesfîrşite
încărcate de rodul toamnei. Cînd m-am trezit, nu se luminase încă bine de ziuă. Era ora 6 şi ceva şi mă
grăbeam să ajung la staţia de autobuz pentru a prinde prima cursă. Alături de rucsacul meu, am văzut o
grămăjoară de mere, care de jcare mai frumoase. Mi-am închipuit că sînt alese pentru mine. Şi aşa |era.
Veniră şi bătrînul şi bătrîna ca să-şi ia rămas bun.
— Pune în sacul dumitale oleacă de mere, mă îndemnară ei, arătîndu-mi grămăjoara
pregătită. Cînd le aleseseră, nu-mi dau seama, că nu i-am simţit în somnul meu adînc.
Nu le-am putut lua pe toate şi mi-a părut rău. Le-am mulţumit călduros pentru dar, deşi eu as
fi vrut să le plătesc. Nici n-au vrut să audă.
I-am sărutat mîna bătrînei, cum as fi sărutat mîna mamei mele, şi l-am îmbrăţişat pe bătrîn, aşa
cum 1-aş fi îmbrăţişat pe tatăl meu.
— Doamne, curat Alixandru al nostru ! îngăimă ea, cu glasul ştirit.
— Rămîneţi sănătoşi şi să ne vedem cu bine !
— Mergi sănătos şi, dacă te-a mai îndemna inima, nu te feri să ne calci pragul, îmi spuse
bătrînul.
— Cu dragă inimă !
Din ochii mărunţei şi vioi ai bătrînei, mi s-a părut că izvorăşte o lacrimă, întocmai ca în ochii
mamei mele în clipele de despărţire.
NUNTA DE PE BISTRIŢA
Autobuzul cu care veneam de la Bicaz m-a lăsat la Poiana Teiului. Dimineaţa, cînd pornisem,
valea Bistriţei dormita în ceaţă, iar Ceahlăul „fuma", învălurindu-şi chipul în scame uriaşe care se
aninau de vîrf, urcînd şi coborînd. Şoferul mersese cu mare prudenţă, încetinind la curbe şi chiar oprind
din cînd în cînd, unde ceaţa se îndesea de nu vedeai la cîţiva metri. Pe şosea treceau oameni mînînd vite
şi atenţia încordată a conducătorului vehiculului nu era cu nimic exagerată. „Dacă pîcla asta nesuferită
se îngroaşă, o să trebuiască să oprim în mijlocul drumului", zicea şoferul, manevrînd cu băgare de
seamă maşina şi iscodind mereu şoseaua. Dar n-a fost cazul.
Aici însă, la Poiana Teiului, după ce soarele trecuse de crestele Tarcăului şi ale Stînişoarei,
ceaţa începu să se destrame. Mai zăbovea prin desişurile pădurii şi deasupra apei lacului, dar şi acolo
arăta că se subţiază. Dincolo de arcul podului aruncat peste albia Bistriţei, se iţi din vălătucii de vată
Piatra Teiului, cu temeliile smintite de undele neastîmpărate şi roasă de vînturi. Mi se păru. În clipele în
care se dezbrăcă de ceaţă, foarte apropiată. Dispăru însă iarăşi, ca o fantomatică arătare, înghiţită de
caierele albe. Sus. pe fruntea Ceahlăului, nori groşi, de un alb orbitor în bătaia soarelui dimineţii,
păreau să-i mîntuie vîrful.
Aşteptam o ocazie înspre Vatra Dornei, dar ea nu se ivi. Trecură cîteva autocamioane în mare
viteză, însă nu opri nici unul. Un autoturism cu toate locurile ocupate şi cu un bagaj enorm deasupra,
culmea, încetini, însă ar fi fost inutil să încerc a mă urca. Dezamăgit, am pornit în sus, pe marginea
şoselei, mergînd încet pe sub poala pădurii, pînă ce am ajuns într-un sat cu gospodării arătoase, din
ogrăzile cărora mai aruncau zîmbete soarelui tufe de trandafiri sălbatici şi gherghine enorme, cu focul
lor încă viu. Dinspre mijlocul satului, mi-au ajuns la urechi chiote şi ecourile unei muzici. Am grăbit
puţin pasul, împins de curiozitate. La o cotitură a drumului se ivi un alai de nuntă gălăgios. Să fi fost 50
—60 de inşi, bărbaţi, femei şi pe de lături o ciurdă de copii. Doi vătăjei cu batiste albe în băţ păreau să
conducă alaiul, ce se deplasa, după cîte am aflat, spre casa miresei. Spre uimirea mea, în mijlocul
nuntaşilor am descoperit o figură cunoscută. Era Chirilă, pădurarul, cu care cinstisem un pahar, în
tovărăşia încă a cîtorva, la un gospodar din Hangu.
— Să fie într-un ceas bun, tovarăşe, mă salută el, ca apoi să ia la joc o fată, într-o sîrbă
îndrăcită. Juca parcă mai grozav decît flăcăii ce-i dădeau roată, înălţînd poalele înflorate
ale rochiei fetei, spre deliciul băieţandrilor ce priveau de la mică distanţă. Chirilă avu
destul suflu să sloboade o strigătură:
Fata ce o joc, îmi place
Eu o strîng, ea nu-mi dă pace...
Fata se ruşina puţin, dar, cu obrajii în flăcări, ţinea pasul cu Chirilă, descumpănindu-1 chiar cu
piruetele ei ameţitoare. Noroc că jocul se sfîrşi, în, chiuiturile asurzitoare ale nuntaşilor. Chirilă îşi
şterse faţa cu o batistă şi se apropie de mine.
— Ce, eşti nun mare ? l-am întrebat. Văd că te-ai înfierbîntat de-a binelea printre nuntaşi...
— Nun mare ? ! Ferit-a cerul ! Se apropie şi-mi strînse mîna, biruindu-mi degetele în căuşul
palmei lui ce mi s-a părut uriaşă.
Îmi zise apoi cu glas scăzut, ca să nu mai audă şi alţii: M-au rugat mult să le fiu nun mare, ca
şi cum n-aş avea altă treabă... Pînă una alta, am pus ochii pe o femeie grozavă, chiar mama miresei. Ai
să vezi cum am să ţi-o joc, cînd o să ajungem la casa ei. Nu-i departe, uite casa aceea acoperită cu
tablă, îmi arată el cîteva gospodării mai încolo. Hai şi dumneata, doar n-ai să stai în drum să ne aştepţi.
Ca la nuntă, oricine e binevenit...
Am urmat şi eu alaiul de nuntă, urmărindu-i mereu pe Chirilă. Printre nuntaşi, se arătă şi
mama fetei, „soacra cea mică". Privind-o mai atent, i-am dat dreptate lui Chirilă. Era o femeie încă
tînără, ce cred că nu trecuse cu mult de 35 de ani. Sub fruntea uşor bombată, te priveau ştrengăreşte
ochii ei verzi, jucăuşi. Buzele pline, sub nasul uşor arcuit în sus, cătau să-i dea un aer de senzualitate.
Nici n-avu vreme să ureze bun venit nuntaşilor, deoarece Chirilă o invită la joc, azvîrlindu-se împreună
cu ea unde era dur-dura mai mare. Profitînd de o înghesuială a celorlalte perechi, Chirilă o sărută,
făcîndu-mi cu ochiul, semn că succesul îi era asigurat. Cu toate că ea îl îndepărtă un pic, mustrîndu-1
din privire, n-am avut nici o îndoială că pădurarul, care se cam lăuda, de data asta nu minţea, deoarece
îşi exercita farmecele bărbăteşti chiar sub ochii mei.
În sfîrşit, se ivi şi mireasa, o fată de 17—18 ani, cam pirpirie, cu o faţă drăgălaşă, cu părul
bătînd în blond, dar fără să semene cu mamă-sa la statură, la ochi ori la gură. Venea înconjurată de
“domnişoarele de onoare" şi muzica „zicea" un cîntec în cinstea ei, întrerupînd brusc jocul.
Chirilă reveni lîngă mine, cu faţa asudată şi roşie după joc, mîndru şi cu ifose de mare
cuceritor de inimi.
— Ce zici de mama-soacră ? Este ori nu o femeie pe cinste ?...
— O fi, nu spun că nu... Principalul e că-ţi place dumitale. Cred că la nunta asta sînt şi alte
femei, cel puţin tot aşa de atrăgătoare. Dumneata însă, care n-ai ochi decît pentru una, nu
le vezi...
— Ei drăcie ! Care o fi aceea să n-o fi văzut eu ? se îmbăţoşă Chirilă, uitîndu-se cu mai
multă grijă printre nuntaşi.
— Am impresia că împuşti un iepure la vînătoare şi susţii că-i cel mai fain pentru că l-ai
ochit dumneata...
— Nu, eşti hotărît, văd eu, să te încontrezi cu mine pe chestie de femei, unde de obicei nu mă
înşel. Eu am împuşcat destui iepuri şi pot deosebi calul de rasă de un roib oarecare, crede-
mă...
— Orice pasăre pe limba ei piere...
— Ce vrei să spui cu asta ? se supără pădurarul, privindu-mă cu suspiciune. Ţi-e ciudă că eu
am spor, pe cînd alţii... Alege-ţi mai repede una, după gustul dumitale, şi înfăţişează-te în
joc ! Atunci abia ai avea drept să judeci pe unul ca mine, pe care l-ai văzut ce poate...
— Hai s-o lăsăm baltă, m-am ferit eu auzind că-mi propune să joc.
Oricum n-aş fi făcut faţă, însă nici prin gSnd nu mi-ar fi trecut măcar să încerc.
— La o adică, no ferim ca dracul de tămîie ! Da gura ni-i al naibii de slobodă...
Un băietan alergă către noi cu o sticlă de rachiu şi cîteva păhărele pe-o farfurie, poftindu-ne să
cinstim în onoarea miresei, a mirelui şi a nuntaşilor şi întrerupîndu-ne convorbirea ce nu părea a se fi
aşezat pe o pantă bună.
— Taman la vreme, zise Chirilă, dînd peste cap păhărelul şi întinzîndu-1 apoi gol să i-l
umple din nou. Mă îndemnă şi pe mine dar m-am rezumat deocamdată la unul.
— Să poftiţi dumneavoastră şi la masă, ne invită băietanul, probabil din „suita" miresei şi a
mirelui.
— Mulţumesc, am zis, dar nu cred că... Vezi că sînt de pe drum.
— Lasă, domle, sclifoselile astea, mi-o tăie Chirilă. Cînd te pofteşte cineva la nuntă,
înseamnă că-ţi face o cinste...
— Aşa-i, întări flăcăul, trecînd apoi cu sticla şi paharele la alte grupuri de nuntaşi.
Cît mai zăbovi mireasa în ogradă, jocul se încinse iar. Chirilă o mai luă o dată la joc pe mama
miresei, hotărît, după cum îmi dădeam seama, s-o fărîme. Era o horă jucată ,,pe călcîie", care trecu pe
nesimţite într-un joc de doi îndrăcit.
Cine joacă soacra mare N-are haz, n-are parale. Cine joacă soacra mică Are haz şi totu-i pică...
Improvizaţia lui Chirilă era făcută anume ca s-o înnebunească pe partenera sa de joc, mai cu
seamă că nu contenea să-mi facă semne discrete, cu ochiul. Perechile din jurul lor nu se arătau mirate
de curtenia pădurarului. Ori poate n-o observau. Numai eu priveam de la oarecare distanţă dezlănţuirea
de energie şi voie bună, cu ochii mai mult pe Chirilă. Mă interesa omul acesta cu inima atît de tînără,
deşi cred că se apropia, ca vîrstă, de 50 de ani. Nu se lăsa mai prejos de cei tineri, iar soacra, ce se
învîrtea ca o rîndunea în jurul lui, nu se deosebea, ca joc, de fetele prinse în vîltoare. Şi n-am pomenit
nuntă în care o soacră să fi fost jucată astfel.
Muzicanţii atacară un vals şi partenerii rămaseră, în continuare, în aceeaşi formaţie.
Schimbarea era binevenită, ca să mai dea răgaz jucătorilor să răsufle în voie. Cu capul gol, în cămaşă,
Chirilă se arunca în piruete largi, îndepărtîndu-şi partenera de dans, ca apoi s-o atragă spre dînsul şi s-o
frămînte mărunţel. Rămîneam mereu uimit că nimeni nu se arăta „scandalizat" de purtarea pădurarului.
Poate păhăruţele de ţuică să-i fi făcut mai neatenţi ?...
Se încheie şi valsul, iar alaiul porni spre casa mirelui, unde urma să se servească masa. Chirilă
îşi îmbrăcă haina, pe care i-o dăduse unui copil să i-o ţină. Părul roşcat, fără nici un fir alb, răscolit în
timpul jocului, i se ridica întocmai ca o coamă.
— Felicitări pentru joc ! i-am spus cînd a ajuns lîngă mine. Ai ameţit-o cu totul pe soacra cea
frumuşică, am văzut...
— Ei, na ! făcu Chirilă, mare ispravă ! Am ameţit eu şi pe altele cu mult mai tinere decît
dînsa... Cît despre joc, nu mă dau pe nici un flăcău din lunga asta vale a Bistriţei !
L-am suspectat de lăudăroşenie, cum îi era şi firea, dar în acelaşi timp îl şi credeam pentru că
îl văzusem în joc şi cred că nu era departe de adevăr. De aceea n-am căutat să-l contrazic.
— Am de gînd să petrec în lege la nunta asta şi nici dumneata n-ai să te simţi rău, dacă ai să-
mi asculţi sfatul şi o s-o ceri pe nuna cea mare la joc !
— O să vedem, o să vedem...
Între timp, o fetiţă se apropie de pădurar şi-i şopti ceva la ureche. Chirilă se aplecă să audă
mai bine.
— Ne invită în mod special la masă, nu ţi-am spus eu ?...
La casa mirelui, mesele erau puse afară, sub coroanele unor meri bătrîni, lăsînd loc pentru
dans unei porţiuni alăturate, betonate. Am avut grijă să mă aşez lîngă Chirilă, deşi nuna cea mare îmi
propusese un alt scaun, mai aproape de masa de onoare. Locul de lîngă pădurar se dovedi bun, pentru
că în faţa noastră, în dreptul lui Chirilă apăru o sticlă de „tărie", trimisă anume, în care am descoperit o
ţuică de prună calitatea I.
— Vezi, te grăbeai nu ştiu unde, îmi reproşa Chirilă. Cu mine n-ai s-o duci niciodată rău...
Gustă din ţuica asta şi, dacă vrei, gustă şi din alte sticle, îmi spuse confidenţial, şi-ai să-ţi
dai seama de diferenţă. Te încredinţez că la nici o nuntă sau petrecere oarecare nu mi s-a
servit vreo porcărie, ci băutura cea mai faină. Şi-ţi propun să servim cîte un păhărel...
În faţa noastră apărură gustări: şuncă de casă, zacusca piperată, numai bună la ţuică, cîrnaţi
subţiri însoţiţi de castraveciori muraţi, alături de farfurii cu felii groase de pîine, tăiate parcă cu o
custură de coasă.
— Să mai gustăm un păhărel din ţuica asta a dracului de bună, mă îndemnă Chirilă,
turnîndu-mi fără să mă mai întrebe. Uită-te la nuna cea mare, femeia cu cerceii de aur din
capul mesei, la care am avut eu un clenci, acum vreo cîţiva ani, cînd era mai tînără...
M-am uitat cu atenţie, urmărind-o cum vorbeşte şi rîde, arătîndu-şi din cînd şiragul de dinţi de
aur. Plinuţă, poate chiar durdulie, cu ochii mici, prăvăliţi parcă în găvane din pricina obrajilor mult prea
bucălaţi, mînca cu o poftă de invidiat, bucăturile disproporţionîndu-i şi mai rău fălcile, ce păreau
enorme.
— Vezi să nu te aprinzi, tot uitîndu-te la dînsa, mă preveni Chirilă. E responsabilă de bufet
într-o comună vecină, şi dacă-ţi place, ne oprim într-o seară la ea, poate găsim şi un
vinişor mai bun...
— De unde ai mai scos-o ? ! m-am indignat eu. Chiar mă mir că dumneata, care după cum
am observat ai gusturi mai bune, te-ai oprit în aventurile dumitale amoroase la dînsa...
— Ţi-am spus că-i chestie de cîţiva am în urmă, se feri Chirilă. Dacă ai fi văzut-o atunci, alta
ar fi fost socoteala. În cîţiva ani, s-a făcut cum o vezi...
La un moment dat, nuna cea mare, parcă ar fi simţit c-o bîrfeşte cineva, şi-a aţintit pentru
câteva clipe privirea spre Chirilă şi, în sclipirile ochilor, ca şi în zîmbetul discret, am citit ceva din
spusele pădurarului, care, se vedea, nu vorbea degeaba. Femeia se întoarse apoi către vioristul, care
cînta, din gură, la urechea ei, un cîntec deşucheat, făcînd-o să izbucnească în hohote ce o cutremurau.
Înainte de sarmale, mirele îşi luă viitoarea soaţă în joc. Ieşiră şi alte perechi, în frunte cu nuna
cea mare.
— Nu, că trebuie s-o inviţi la dans, mi-a şoptit Chirilă, zgîndănîndu-mă. O tot ocheşti, de
parcă n-ai mai văzut femei ca ea...
— Decît să mă pîndeşti pe mine unde mă uit, mai bine ai pofti-o pe soacră la joc, i-am
reproşat. Văd că te soarbe din ochi şi dumneata parcă nici n-ai băga-o în seamă.
Într-adevăr, mama miresei, al cărei bărbat încă nu venise, dar i se păstra locul lîngă ea, părea
că nu-l mai slăbeşte pe pădurar din priviri. Poate de vină era şi băutura cam tare, de care mesenii
făcuseră risipă.
— Să nu-mi spui de două ori ! Dacă-i vorba să jucăm, las pe mine ! Se ridică, se apropie de
ea, făcu o mică plecăciune, şi ea sări de pe scaun şi se prinse de braţele lui. Era o
,,ciocîrlie", cîntată cam anapoda de muzicanţi, dar ritmul i se păstra, în ciuda
„înfloriturilor" cu totul aiurea. Chirilă o învîrtea de parcă n-ar fi băut nici un păhărel, atît
de iute o „înşuruba" în jurul mîinii ridicate, ca pe un fus de tors ţinut de vîrf.
Dinspre odăi, se stîrni oarecare agitaţie, şi mulţi meseni îşi întoarseră privirile spre omul care
atunci sosea printre ei. Era Timofte, socrul, bărbatul celei care juca cu Chirilă. Într-un moment de mai
puţină gălăgie, el spuse tare:
— Îţi mulţumesc, Chirilă, că-mi joci nevasta ! în cuvintele lui nu puteai desluşi dacă omul
vorbea într-adevăr de mulţumire ori de ameninţare. Pădurarul nici nu-i răspunse, ci
continuă cu aceeaşi înverşunare jocul. Cînd muzica se opri, Chirilă veni lîngă Timofte, îi
dădu mîna, trecînd cu vederea vorbele bărbatului.
— Cam tîrzior la nuntă, Timofte. Dacă mai zăboveai olecuţă, poate că se încheia şi nunta !...
— Parcă nu l-ai şti pe conductor ce om al dracului e ! Crezi că ne-a dat drumul pînă n-am
gătit treaba ?...
Discuţia lor era, cel puţin aparent, cu totul amicală şi nici nu i-am mai urmărit. Mă uitam la o
druşcă ce apăruse cu o găină friptă pe tavă, jucînd de una singură aşa-zisul „dans al găinii". O mai
învîrti în ritmul muzicii cîteva clipe şi o depuse drept în faţa mirelui, miresei şi nunilor mari.
„Bucătăreasa" îndruga ceva, în rîsetele celor din jur. Chirilă reveni lîngă mine, bine dispus, umplîndu-şi
un pahar de vin din sticla plină dinaintea noastră.
Îl priveam pe omul ce părea mai bătrîn decît era, adus puţin de spate, picat la nuntă tocmai
cînd nevasta lui era zburătăcită de Chirilă în învîrtiturile „ciocîrliei". Spre mirarea mea, gusta din ţuică
nepăsător şi îmbuca ceva mai grăbit, ca să-i ajungă din urmă pe ceilalţi.
Nunta se desfăşura frumos şi timpul trecea pe nesimţite, cu muzică, joc, pahare şi glume.
Mesele, încărcate de bucate, erau bîntuite de umbre şi lumini, după jocul capricios al soarelui în
crengile merilor. O boare ceva mai aspră scutură pomii şi un măr mare, roşu, pică taman în farfuria
unui nuntaş, mărind veselia şi stîrnind hohote de rîs. Chirilă vorbea încet cu un comesean din faţa
noastră, gesticulînd şi cîteodată apăsînd cuvintele: „Fugi de-aici, sînt lemne să ajungă pe doi am de-
acum încolo". Celălalt se declara în dezacord, căutînd să-l convingă că el are dreptate.
Muzica nu contenea, dar alături de mese juca mai cu seamă tineretul. Către seară, apăru în joc,
alături de cei tineri, un om voinic, cam de vreo 40 de ani, de mînă cu mama miresei. Ea era numai
zîmbet şi părea anume să-i intre în voie noului partener, de bună seamă, credeam, pentru a-i face în
necaz lui Chirilă. Pădurarul, deşi aruncase o privire oarecum mirată spre pereche, păru că nu dă atenţie
decît convorbirii cu vecinul său de masă, pesemne tot pădurar. La un timp, cînd voinicul acela repeta
un dans cu partenera sa, Chirilă se ridică, cu intenţia vădită de a le întrerupe jocul. ,,Ia să le stric eu
dulcele leagăn în care se dau huţa", spuse el ca să-l auzim doar noi, cei din jur. Cu o plecăciune mai
mult în batjocură, spuse tare:
— Îmi dai şi mie voie s-o joc pe cucoana soacră ? Fără să primească încuviinţarea celuilalt, o
şi luă din braţele jucătorului, învîrtindu-se cu ea printre perechile de tineri. Omul,
probabil străin de partea locului, se retrase la masă, nemulţumit de gestul lui Chirilă.
Pădurarul îşi mai arunca ochii uneori spre masa aceluia, dansînd mai „sentimental",
anume ca să-l aţîţe. Din mijlocul nuntaşilor, Timofte, nunul şi nuna cea mare, uitîndu-se
cum se maimuţărea Chirilă, se topeau de rîs. „Bine că nu ia lucrurile în serios", mi-am zis,
privindu-l pe Timofte cum se veseleşte.
Se înserase de-a binelea şi fură aprinse luminile. Un bec puternic, agăţat de o creangă de măr,
scotea din întuneric cu deosebire porţiunea betonată destinată dansului. Aerul rece, venit din albia
rîului, îi făcu pe unii, şi mai ales pe femei, să-şi arunce pe umeri haine şi flanele.
După un răstimp în care şi muzicanţii îşi împrospătară forţele cu mîncare şi cîte un pahar-două
de vin, nunta se învioră. Orchestra trecu la cîntece moderne. La un tango, ce mi s-a arătat dansat cam
suspect de Chirilă, reapăru voinicul, ceva mai scund decît pădurarul, cerînd voie să danseze şi el.
Chirilă refuză scurt, trecînd mai departe şi pierzîndu-se printre dansatori. Arţăgos, rănit în orgoliul lui,
omul nu se lăsa. Se duse din nou şi, cu o ploconeală exagerată, insistă.
— Ai căpiat, omule ? ! se răsti pădurarul. Ce, s-a prăpădit sămînţă de femeie la nunta asta de
n-ai băgare de seamă decît la una ? Mai azvîrle-ţi ochii şi în altă parte, că unele de-abia
aşteaptă să le vînturi fustele !
— Dumneata vorbeşti, care calci obiceiurile ? zise omul, răţoindu-se la Chirilă.
Pădurarul îl respinse cu mîna, împingîndu-1 uşor spre mese. Împotrivindu-se, îi dădu un pumn
în coaste şi Chirilă răspunse la fel. Lucrurile păreau să se îndrepte spre o păruială serioasă.
— Da ce-i aici, nuntă ori cîmp de bătaie ? sări nunul cel mare, un bărbat corpolent, ca şi
nevastă-sa, pe care pînă atunci nu-l auzisem să scoată vreo vorbă. Staţi cuminţi, că sînteţi
oameni gospodari şi în toată firea.
Reuşi să-i despartă, băgîndu-se între dînşii. Treceţi la masă, şi dumneata, Chirilă, şi dumneata,
Ţugui. Nunul abia se ţinea pe picioare, dar autoritatea lui părea să-şi fi făcut efectul. Pentru moment,
totul se linişti. Oamenii reveniră la mese, căutîndu-şi paharele.
— Şi tu, măi Chirilă, îl mustră nunul cel mare cu glas scăzut, ai jucat-o toată seara pe
Mărioara, că parcă, cum singur ai zis, s-ar fi mîntuit sămînţă de femeie. Dă-o dracului de
treabă...
— Ba mie, unul, mi-a plăcut cum a jucat-o, se amestecă Timofte. Cred că de la nunta ei,
Mărioara mea nu s-a mai învîrtit şi răsucit atîta. Bravo, Chirilă !...
— Joacă omul la nuntă o femeie, ea se bucură, şi se află un marţafoi să le tulbure cheful, zise
şi Chirilă, mai îmbunat.
— Omul se sprijină pe obiceiul vechi, ce să-i faci, are dreptate, căută nunul să fie cît mai
imparţial.
— Asta cam aşa-i, dragă Chirilă, aprobă şi Timofte.
— Petrecem la nuntă ori ne prăpădim în vorbe ? se ridică Chirilă. Bău paharul de vin pînă la
fund şi se duse direct la muzicanţi, strigîndu-le:
— Daţi-i bătăi, că nu s-a sfîrşit nunta. Cînd are să se încheie, o să aveţi destulă vreme să
căscaţi gura ca la bîlci...
Stropşiţi astfel, muzicanţii se avîntară într-o „învîrtită" şi numaidecît nuntaşii trecură la joc,
veseli, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, însuşi pădurarul o invită de astă dată pe mireasă la joc,
ameţind-o cu învîrtiturile şi săriturile lui. Mai aveam prilejul să-l văd încă o dată cu cîtă abilitate îşi
răsucea partenera, cînd la dreapta, cînd la stînga, pocnindu-şi tălpile şi apoi azvîrlindu-se în
scăpărătoare rotiri, fără să-şi piardă echilibrul. Se opriră şi celelalte perechi, ca să-l lase singur pe
pădurar cu mireasa în mijlocul postamentului. Priveau şi cei de la mese, furaţi de frumuseţea jocului.
Cînd muzica încetă, se stîrni un ropot de aplauze, prima oară la nunta aceea, la adresa mai ales a lui
Chirilă.
După jocul lui înfocat, pădurarul se retrase la masă, mai bău un pahar de vin şi se cufundă în
tăcere. Părea să nu mai aibă chef de nimic. Mărioara, mama miresei, veni lîngă dînsul, probabil cu
intenţia să-l cheme la joc, dar pădurarul nu se arăta în apele lui. Nu după mult se ridică, îşi luă
cuviincios rămas bun de la mireasă, mire, nuni şi socri. Sărută chiar mîna Mărioarei, pe care o jucase ca
pe-o fată mare, prefăcîndu-se că o vede întîia oară. L-am urmat, ca să nu rămîn singur între nuntaşi, pe
care de fapt nici nu-i cunoşteam.
— Păcat că plecaţi, îndrugă nunul cel mare, încercînd să ne mai reţină. Şi tu, măi Chirilă, mă
mâhneşti din cale-afară, lăsînd nunta baltă...
— Mîine nu-i tot duminică, îi replică pădurarul. Am treburi destule încă din zori, şi-apoi cu
aşa cîrcotaşi (arătă spre cel împricinat de la o masă alăturată) nu mai am chef de
petrecere... Bună seara la toţi !
În sosea, Chirilă apucă o frunză de frasin şi dădu drumul unui cîntec de joc. Trecu apoi la unul
vechi:
I-auzi cum răsună valea
Şi mîndruţa-mi ţine calea...
— Cred că n-ai petrecut totuşi rău la nunta asta, îmi spuse.
— Da, am petrecut bine. Recunosc însă că mai mult datorită dumitale... Ca altfel nici nu mă
duceam.
— Ca şi cum te-am dus eu de mînă, mă ironiza Chirilă. Să vedem acuma unde dracu o să
dormim în noaptea asta... Autobuz nu mai avem, vreo ocazie nu cred să se ivească... Aă,
ştiu unde şi sper că n-ai să mă refuzi...
— Te pomeneşti că la vreo vădană de-a dumitale, l-am luat în rîs, dar mi-am muşcat limba
pentru prostia ce-o spusesem.
— Acolo am să te trimit pe dumneata să dormi ! Eu, după cum ai văzut şi la nuntă, mă
înghesui în unele ceva mai tinerele... Auzi, vădane ! pufni Chirilă şi chiar m-am mirat că
nu a scăpat vreo înjurătură. Nu puteam să-i văd ochii pe întuneric, însă bănuiam că
scapără scîntei. Nu ştiu de ce dracu m-am luat cu dumneata, ar trebui să te las în drum şi
să-mi văd de treabă...
— Tovarăşe Chirilă, n-am vrut să te jignesc...
— N-am vrut să te jignesc, mă maimuţări el. Noroc că ,,tovarăşul Chirilă" ştie de glumă,
altfel... Dar s-o lăsăm naibii şi să vedem unde putem înnopta...
— Ai făcut-o praf pe soacra cea mică, am căutat să-l îmbunez. Cred că e îndrăgostită foc de
dumneata...
— Cine, Mărioara ? Vezi-ţi de treabă...
Treceam pe lîngă case adormite, însoţiţi de hămăitul cîinilor. Chirilă arunca cîte o privire prin
ogrăzi şi se opri apoi în faţa uneia. Alături de casă, de-a curmezişul, se întindea un grajd ce părea nou.
— Uite, aici o să intrăm... Omul e la nuntă şi habar n-are că în noaptea asta îl calcă musafirii.
O să dormim în podul grajdului. Timofte şi-a cărat fînul mai zilele trecute, aşa că o să
visezi la noapte numai flori...
— Cum, Timofte ? m-am mirat. Doar nevastă-sa şi dumneata v-aţi dat în stambă destul la
nuntă...
— Îmi pare bine că nu te-ai prins, rîse Chirilă. Păi, eu şi Timofte sîntem rude apropiate.
Mărioara mi-i verişoară primară...
— De aceea se veselea Timofte... Tot timpul am crezut că te străduieşti s-o scoţi din minţi...
Dar cu omul acela, cu care te-ai încontrat puţin, ce-a fost ?
— Ei, cu acela aveam eu o socoteală mai veche... Şi încă nu i-am plătit-o îndestul... Dacă
vrei, putem să dormim şi în casă, se întoarse pădurarul către mine. Ştiu unde-i cheia...
— Nu, am protestat eu. Să ne culcăm în podul grajdului, cum ai zis prima dată. Spui că-i fîn
proaspăt acolo...
— Da, de aceea ţi-am şi propus, da nu ştiam dacă ai să primeşti...
— Cum să nu, mai ales că n-am dormit pe fîn de ani de zile...
Intrarăm în ogradă. Cîinele ne latră ca turbat, dar se potoli de îndată ce Chirilă îi aruncă o
bucată de pîine adusă de la nuntă, însemna că pădurarul ştia unde o să doarmă, dar mă făcuse să mă
îngrijorez, Ca apoi să soarbă, în felul lui, plăcerea de a fi găsit o soluţie bună.
— Mare comedian eşti şi dumneata, tovarăşe Chirilă ! De cîte ori în seara asta, şi chiar de cu
zi, m-ai făcut să cred cine ştie ce lucruri...
— Vino după mine, că nu cunoşti ungherele de-aici, mă preveni, urcînd o scară cu trepte
rotunde. Ce comediant, se întoarse apoi, cînd am ajuns sus. Adică îţi închipui că n-aş fi
făcut destule inimi să ofteze după mine la nunta aceea ?... N-am vrut să mă arunc. Îi
promisesem Mărioarei s-o joc în draci toată seara, ca să-şi aducă aminte nu numai de
nunta fie-si, ci şi de-a ei. Dacă ai să mai rămîi prin locurile noastre şi-om avea prilejul să
ne mai întîlnim la vreun zaiafet, ai să te convingi ce-i în stare Chirilă...
L-am ascultat o vreme, pînă, fără să-şi dea şi el seama, am adormit în fînul încărcat de
mirozne. N-am visat nimic în noaptea aceea de septembrie, răcoroasă. În pod însă mai era cald şi
dimineaţa, la trezire, l-am găsit pe Chirilă în picioare. Era încă întuneric.
— Dacă vrei să mai dormi, nu te deranja...
— Ei, cum să mai dorm în podul omului ? Poate că nici ştie că noi am dormit aici...
— Cum să nu ştie ! Tîrziu, după miezul nopţii, să fi fost ceasurile doua sau trei, s-au întors şi
ei de la nuntă.
Timofte a intrat în grajd şi l-am simţit cum urcă scara. „Dormiţi bine ? m-a întrebat în şoaptă.
„Nu era mai cu rost în casă ? „Nu, ne odihnim mai bine în fân", i-am răspuns tot aşa, ca să nu te
trezeşti...
Cînd să ieşim pe poartă, s-a ivit de undeva însăşi Mărioara zîmbind, ca să ne poftească la o
gustare.
PĂDURE, DRAGA PĂDURE...
Am văzut pădurea de munte în toate anotimpurile. Am ascultat tăcerea ei răbdătoare în vreme

de iarnă, i-am văzut mugurii plesnind sub soarele darnic al primăverii, verdele intens, cu irizările de
smarald ale ierburilor din poiene în prag de vară şi m-am minunat de răsfăţul ei de culori în cumpăna
toamnei. I-am bătut iarăşi şi iarăşi cărările şi ascunzişurile, ameţit de cîntecul cu glas de viori al
coroanelor şi m-am încumetat uneori şi noaptea să-i aflu tainele, ascultînd doine şoptite de un stejar
bătrîn...
Nu departe de Durău, dincolo de pîrîul lui Martin, am intrat într-un cot de codru des, ce se
tălăzuieşte nu numai pe vale, ci şi pe versanţii dealurilor înconjurătoare. Pe cînd păşeam peste apa unui
izvoraş timid, cu unde scînteietoare, am auzit oameni vorbind undeva în apropiere, întrucît veneau spre
mine, am rămas pe loc, în aşteptare. De după fagi s-au arătat trei inşi, doi pădurari şi un „civil" ce-i
însoţea. Am fost surprins cînd am recunoscut, în persoana celui de-al treilea, pe inginerul silvic Eugen,
cu care avusesem prilejul să urc Ceahlăul pe la cabana Fîntînele, îmi reţinuse atunci atenţia prin
vorbirea lui clară, de o frumoasă sonoritate, şi prin darul de a povesti.
— Bună ziua, mi-a răspuns el la salut, recunoscîndu-mă, la rîndul său. Cînd mai urcăm pe
munte împreună ?...
— Oricînd vei dori dumneata, i-am răspuns înviorat de o reîntîlnire atît de plăcută.
Întinzîndu-mi mîna, mi-o strînse prieteneşte. Cum pădurarii rămaseră la doi paşi în urma lui,
inginerul se întoarse şi mă recomandă ca pe un amic de drumeţie.
— Dînşii, după cum vezi, sînt pădurari şi tocmai discutam la o „uscătură" de pădure ce avem
de făcut şi de unde să aducem puieţii pentru reîmpădurire. Dumneata ce faci pe-aici, în
plimbare ?...
— Da, m-a atras cotul acesta de codru şi nici prin gînd nu mi-ar fi trecut să mă întîlnesc cu
dumneata.
— Măi Chiricuţă şi măi Axinte, se adresă el pădurarilor, ne-am înţeles pentru ziua de azi,
nu ?... Treceţi pe la şeful ocolului şi-i transmiteţi rugămintea mea, apoi vă opriţi la
pepinieră, unde o să ne reîntîlnim...
Pădurarii ne-au salutat şi s-au grăbit să plece la treburile lor, dispărînd după trunchiurile
fagilor.
— Dacă tot eşti în plimbare, mă însoţeşti puţin pînă-n coada Ceahlăului ?... Nu-i departe,
cred că e mai puţin de un ceas de mers.
— Desigur, cu mare plăcere, i-am răspuns eu bucuros.
— Am traversat un drumeag de căruţă şi am urcat o costişă, de unde se deschidea un mic
luminiş bătut de soarele acelei după-amieze de vară tîrzie.
— Pînă la apus mai sînt cîteva ceasuri bune, aşa că vei avea destul timp să te întorci în
staţiune, mă asigură inginerul.
— Cunosc şi eu puţin împrejurimile, i-am răspuns privind undeva în dreapta noastră, spre o
poală de codru, cu marginea-i întunecată.
Deodată, din partea aceea, se auzi cîntec din frunză. Probabil vreun trecător singuratec îi
„zicea" o melodie veche, veche de cînd lumea. Din cînd în cînd, doinitorul slobozea cîntecul în cuvinte:
Pădure, dragă pădure,
Netăiată de secure...
Cîntecul se pierdea în depărtări şi doar ecoul îi răspundea din valea umbroasă şi tăcută,
renăscînd într-o răsfrîngere dureroasă:
Lasă-mă la umbra ta
Să-mi plîng soarta mea cea rea...
— De nu mă înşel, trebuie să fie Haralambie al Savastei, un muncitor forestier de la
Buhalniţa. Numai el ştie să cînte aşa din frunză. Mai sînt însă şi alţii, păru să se contrazică
inginerul. Şi mie îmi place să-i ascult...
— Cîntecul ăsta s-a născut, se înţelege, o dată cu pădurea, am zis eu, căutînd să-l atrag într-o
discuţie mai largă, să-l ascult cum vorbeşte, într-o sonoritate aproape desăvîrşită.
— Dragostea românului pentru pădure s-a născut, s-ar putea spune, o dată cu el, începu
inginerul, îndemnîndu-mă să-l urmez, în pas neforţat printre arborii seculari. Pădurea
reprezintă, pentru noi, nu un simplu areal geografic, ci un spaţiu de viaţă. La adăpostul ei
şi al munţilor, românii au putut răzbi prin furtunile vremurilor. Cu aceasta, nu spun o

noutate; sînt lucruri pe care le ştii şi dumneata.
— Poate că da, poate că nu, i-am răspuns în doi peri.
— Să ne reamintim că teritoriul strămoşilor noştri era acoperit.de păduri nesfîrşite, reluă
inginerul, în care duşmanii vedeau doar primejdii, înşişi romanii, atît de perfect organizaţi
pentru vremurile acelea, priveau şi iscodeau cu teamă codrii de nepătruns de la nordul
Dunării... Columna de la Roma ni-i arată — În înaintarea lor precaută spre inima Daciei
— defrişînd păduri şi secerînd grîul...
Dar şi mai tîrziu, în vremea migraţiilor, pădurile, nu numai cele ale munţilor, ci şi cele din
cîmpie, au constituit o stavilă în calea năvălitorilor. Aceştia se opreau, de regulă, la margini, ferindu-se
de tăcerea lor primejdioasă. De la ei au rămas denumiri ca „Teleorman", care nu-i altceva decît
„deliorman", adică „pădure nebună". Dar şi oamenii locului spuneau ei înşişi „pădure merie", „pădure
cumplită", „pădure surdă" ori „codru adînc"...
Pe cînd năvăleau tătarii, în „vremuri de bejenie", cum se spunea, pădurea era un adăpost mult
căutat. Mişcările hoardelor tătăreşti erau anunţate prin focuri aprinse pe gorgane, cu legătură între ele.
Atunci, cei ce nu puteau duce vreo armă, de obicei bătrînii, femeile şi copiii, îşi încărcau ce puteau din
avut şi fugeau în codri. Unii îşi făceau care cu două proţapuri, ca să poată fi mai uşor manevrate printre
trunchiurile arborilor pădurii...
— Am citit undeva, l-am întrerupt eu pe vorbitor, că tătarii, vrînd să prindă robi, căutau prin
păduri, ca să înşele oamenii, Strigînd, aşa cum povestesc bătrînii: „Mărie, Ioană, ieşiţi, că
au plecat tătarii !"...
— Da... Eu am auzit chiar o frumoasă legendă în legătură cu tătarii.
Se spune că odată, pe cînd au dat năvală în ţară, ar fi ajuns pînă spre pădurile munţilor. O
ceată de peste o sută de tătari, pe caii lor iuţi, ar fi răzbit în locurile unde se tăinuiau ai noştri. În
vicleşugurile cetei intra şi folosirea nagîţei, denumită de altfel şi „pasărea tătarilor", cu care erau într-o
stranie asociaţie: nagîţa căuta locurile de refugiu ale băjenarilor, se rotea deasupra lor, trădîndu-le
ascunzişurile. Drept răsplată, pasărea primea leşul celor ucişi de năvălitori... Desigur că vicleşugul nu
reuşea decît rareori. Se povesteşte că de data aceea, pasărea lor ar fi zburat la înălţime şi s-ar fi mistuit
apoi undeva în codri, fără să se mai arate. Din ceată se desprinse atunci un tătar voinic, încă tînăr, care-
şi puse mîinile pîlnie la gură şi strigă: „Mărie, Smarandă, ieşiţi din ascunzişuri c-au plecat tătarii !"
Blestemaţii ar fi dorit să prindă mai ales femei, dacă s-ar fi putut cît mai tinerele... Dar, din
ascunzişurile lor, băjenarii nu răspundeau. Nu se lăsau înşelaţi de glasul cu inflexiuni suspecte, străine,
al tătarului. Numai o fată tînără, pe care o chema Smaranda, de 15—16 ani, neştiutoare, se foi
neliniştită în ascunzişul ei, spunînd: „Ne strigă bădiţa Miron, mamă, hai să ieşim". „Taci tu, proasto, n-
auzi că acela-i glas de tătar?!", îi spuse aproape în şoaptă mamă-sa. ,,Ce, nu-i cunosc eu glasul ?" Şi
fata a ieşit iute în poieniţa în care aştepta tătarul. Cînd a dat cu ochii de el, a încercat să fugă înapoi, dar
tătarul, cu calul lui sprinten, îndată a ajuns-o. În clipa în care ridică biciul lung şi plumbuit ca s-o
prindă în şfichiul lui, i-ar fi sărit în faţă o babă. „Nu încerca s-o răpeşti, tătarule, las-o să fugă că altfel
ai să muşti pămîntul !",,La o parte, baba ghionoaie, piază rea, că te mătur ca pe-o frunză din calea
mea !" Repezindu-se pe urmele fetei, călăreţul învîrti biciul şi-l aruncă asupra copilei, dar acesta îşi
încolăci vîrful de tulpina unui stejar şi tătarul se prăvăli la rădăcină, stîlcindu-se. „Nu fugi, copila mea,
o linişti baba pe fată. Vino la mine şi am să te apăr de duşmani !" Fata, speriată de moarte de cele
întîmplate, cu lacrimi în ochi, se apropie de bătrînă, în loc să fugă la ai săi. „Vrei să fii copila mea ?"
„Da eu am mamă, mătuşă, cum ţi-a venit în gînd ?!" „Uiţi că eu te-am scăpat de robie la tătari !..."
Pe cînd vorbeau ele, în poiană se ivi ceata, în căutarea celui ce nu se întorcea, îl văzură la
rădăcina stejarului încă zvîrcolindu-se şi se repeziră mai întîi într-acolo. „Hai, fată, să ne facem
nevăzute", spuse baba, trăgînd-o de mînă. Copila se proţăpi însă, temătoare, timp în care tătarii şi
dădură năvală spre ele. Bătrîna se topi, iar în locul fetei răsări din iarbă o brînduşa firavă... Tătarii se
minunară, buimăciţi, dar ia fata de unde nu-i ! Nici nu băgară în seamă delicata brînduşa, pierdută în
apele ei viorii. Se mai spune că roua dimineţilor senine, ce. alunecă în bobiţe strălucitoare pe petalele
florii, sînt lacrimile Smarandei...
Soarele scăpată spre culmile Munţilor Bistriţei şi noi mai băteam pădurea către Obcina
Tîrşoasei, ajungînd într-o curătură provocată de doborîturi de vînt.
— Pădurea a oferit dintotdeauna oamenilor lemnul trebuincios, continuă inginerul privind la
grămezile de buşteni corhăniţi. Într-o vreme, cînd fierul era încă scump, din lemn se
făceau nu numai construcţii, ci şi diferite unelte din gospodărie: plug, grapă, război de
ţesut, blide, scaune, mese şi chiar cuie...
Pădurea mai constituia, în vremuri de foamete, de secetă mare, de război şi o sursă de hrană.
Mînaţi de nevoie, oamenii vînau în pădure animale sălbatice şi tot pădurea le oferea bureţi, mere
pădureţe, faguri de miere din scorburile unde-şi aveau sălaş albinele sălbatice. De altfel şi în zilele
noastre, dacă ne-am pricepe să valorificăm la maximum resursele alimentare ale pădurii, ea ne-ar aduce
numai cîştig. Eu găsesc că noi, cei care răspundem de buna îngrijire a pădurii, trebuie să avem în
vedere exploatarea ei eficientă.
Inginerul făcu o pauză, ascultînd cîteva clipe un şuierat ce se repetă de cîteva ori. Puse apoi
două degete în gură şi scoase şi el un şuierat ascuţit. Mai ascultă puţin şi se întoarse spre mine:
— Mi s-a părut că-i vreun pădurar de-ai noştri... O fi fost o pasăre sau dracu ştie...
Interesantă este şi terminologia legată de pădure, îşi reluă el consideraţiile. Uite, de exemplu,
porţiunea asta defrişată — adevărat, nu de om, ci de vînt — se cheamă curătură, de la verbul latin curo-
curare, de unde vine, la rîndul lui, cuvîntul curat. Tot aşa, termenul de secătură, însemnînd pădure
uscată, în vederea tăierii, vine de asemenea de la latinescul secare, ce înseamnă tăiere, precum şi runc
(poiană) de la runcare. Ne dăm seama de vechimea unor cuvinte — curătură, runc — căutîndu-le
originea în latina „vulgară" pe care o vorbea populaţia autohtonă. În acelaşi timp, ne putem imagina
cum arătau pădurile noastre pe vremurile acelea şi mai tîrziu, ce întindere mare aveau, din moment ce
oamenii făceau „Curături" spre a obţine terenuri pentru ogoare şi păşuni...
Ceea ce spunea inginerul mi se părea interesant. Cuvintele respective, ca şi terminologia
legată de pădure, în majoritate de origine latină, probează şi în acest fel continuitatea de existenţă pe
pămîntul, său a poporului nostru.
— În continuarea celor spuse de dumneata, mi-aş permite să arăt că în vechime oamenii se şi
luptau cu pădurea. „Ne îneacă", „stă să cadă pe noi", „ne înghite", spuneau ei. Uneori, pe
anumite porţiuni, i se dădea foc anume, ca să se obţină apoi acele largi poiene, bune
pentru păşunat, său, prin desţelenire, ca ogoare. De aici cuvintele arşiţă, jarişte,
desemnînd locul unde au fost păduri...
— Fără discuţie că aşa era pe-atunci. Faptele acestea, fără să afecteze serios fondul forestier,
se petreceau înainte de a se ivi societăţile capitaliste pe acţiuni, care, în lăcomia lor, au
trecut la tăierea pădurilor de-a valma, adică la jaf... ca în codru ! Bazine întregi ale unor
rîuri — În Vrancea, pe Arieş, pe Lotru, pe Trotuş s.a. — au fost despădurite, lăsate pradă
eroziunii...
— Aş adăuga o chestiune ce mi s-a părut deosebit de interesantă, dacă-mi dai voie...
— Te rog, îmi răspunse inginerul Eugen zîmbind şi apucînd a frunză dintr-un carpen. O lipi
de buze şi încercă să cînte.
— Istoricul C. C. Giurescu, în studiul său Pădurea în viaţa şi istoria poporului român, scria
că într-un interval de cca 35 de ani, dacă îmi amintesc bine între 1856 şi 1890, fondul
forestier al ţării a scăzut cu aproape trei milioane de hectare, tocmai datorită exploatării
neraţionale a pădurilor... Şi tot acolo am aflat un lucru ce m-a interesat mult, şi anume că
„tot lemnul folosit cu prilejul săpării Canalului de Suez — barăci, case, traverse etc. — a
provenit din ţara noastră şi tot de la noi s-a exportat şi o parte din lemnul folosit în
legătură cu săparea Canalului Panama..."
— Am parcurs şi eu materialul şi am aflat şi alte lucruri de rezonanţă istorică legate de
pădurea românească... Este evident însă. ca să revenim la ce spuneam ceva mai înainte, că
dacă ar mai fi trecut cîteva decenii de exploatare în acest mod, fondul forestier al ţării ar fi
suferit consecinţe dezastruoase...
Îndepărtîndu-ne de rariştea cu pricina, am adus în discuţie evenimentele de după 23 August
1944 şi în domeniul forestier: trecerea pădurilor în proprietatea statului în 1947, interzicerea
despăduririlor, a defrişărilor, reîmpădurirea suprafeţelor exploatate în trecut şi neregenerate,
împădurirea terenurilor degradate etc. În deceniile care au urmat — preciza inginerul, cu competenţă
— s-a realizat reîmpădurirea, zonarea funcţională, dotarea întreprinderilor forestiere cu instalaţii de
transport, apărarea şi dezvoltarea fondului forestier aflîndu-se tot timpul în atenţia partidului şi statului.
A pomenit despre legea din 1973 privind protecţia mediului înconjurător, menţinerea echilibrului
ecologic, ameliorarea factorilor naturali; despre legea din 1976 privind Programul naţional pentru
conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976—2010. Aşadar, fondul forestier se va
menţine, în perspectiva perioadei pînă în anul 2010, cel puţin la actuala întindere... Cît priveşte
suprafaţa pădurilor — Îşi încheie inginerul consideraţiile — România ocupă locul 11 în Europa, cota de
pădure pe locuitor fiind în ţara noastră cu puţin mai mare decît media continentului (0,30 ha/loc.)...
— Am aflat, răsfoind unele publicaţii, că o caracteristică importantă a fondului nostru
forestier ar consta în aceea că, faţă de cel european, de exemplu, pădurile noastre se
remarcă prin calitatea deosebită a unor specii...
— Da, e adevărat. Ar fi cazul să amintim de pădurile renumite din Carpaţii Orientali, care
produc vestitul lemn de rezonanţă, folosit în construcţii speciale şi la fabricarea
instrumentelor muzicale, lemn aproape unic pe continent... În privinţa fagului, România
este ţara cu cele mai bogate resurse în această specie din Europa...
— Mulţumesc pentru... expunere, l-am întrerupt pe Eugen, zîmbindu-i prieteneşte.
— A fost chiar o „expunere" ? se miră el. Dacă a fost aşa, te rog să mă ierţi, dar, vezi
dumneata, problemele astea prea îmi stau la inimă ca să nu le evoc cu vreun prilej... Poate
că „prilejul" s-a ivit în convorbirea noastră...
— Am aflat multe lucruri interesante, parţial întîlnite şi de mine în unele materiale, dar nu în
totul lămurite.
— Ei, ar fi ele multe de lămurit... Hai să luăm, de pildă, chestiunea poluării sau cea a
menţinerii echilibrului ecologic, a combaterii eroziunii solului, a purificării atmosferei, a
rolului estetic al pădurii — toate legate de conservarea fondului forestier...
Îl ascultam cu cîtă pasiune vorbea, ce multitudine de probleme ataca, într-un limbaj
ireproşabil, de specialist şi povestitor.
Tăierea nemiloasă a pădurilor în unele ţări, spunea el, a dus la o accentuată eroziune a solului
şi, în final, la spectacolul dezolant al deşertificării, mai ales în cele africane şi sud-americane...
Revenind la pădurea românească, putem afirma că avem de ce să ne mîndrim cu fondul nostru
forestier. România se numără printre puţinele ţări ale lumii în care se desfăşoară o politică înţeleaptă de
conservare a naturii, în contextul unei legislaţii chibzuite ce se încadrează în dezvoltarea armonioasă a
tuturor ramurilor economiei naţionale, în edificarea unei orînduiri ce are în vedere, între altele,
sănătatea generaţiilor de astăzi şi a celor viitoare...
Poate că am fi discutat mai mult dacă nu s-ar fi apropiat înserarea. A trebuit deci să ne
despărţim.
— Hai să te scot la marcajul cruce albastră, ce te duce în staţiune, mi-a propus inginerul. Nu
l-am refuzat din plăcerea de a mai fi cu dînsul. În vreo 20 de minute am ajuns la marcaj,
de unde cărarea coboară, printre arbori bătrîni, la Durău.
Rămas singur, pe cînd în pădure se lăsase noaptea, mi s-a strecurat în suflet o umbră de teamă.
În închipuire, pădurea ascundea, după orice copac sau tufiş al ei, o primejdie: un om sau un animal ce
mă priveşte cu ochi aprinşi. Mi-am amintit însă că demult în codri ca aceştia se ascundeau haiducii,
oameni neînfricaţi, că de aici se slobozeau în cete pentru a pedepsi, mai cu seamă la vreme de noapte,
pe arendaşi, boieri, oameni ai stăpînirii, în general pe cei hapsîni ce-şi făureau averea pe spinarea
poporului. După ce săvîrşeau actul de dreptate, se aruncau pe cai şi se mistuiau iarăşi în codru. Dacă
era încolţit de poteră, haiducul trebuia să trăiască din ceea ce-i dădea codrul, hrănindu-se, la nevoie, cu
coajă de copac. Astfel, despre haiducul Baba Novac se povesteşte, în tradiţia populară, că „mînca la
nevoie pămînt şi bea apă de pe frunzele copacilor din codru"... Iar eu, fără a fi urmărit de cineva, mă
uitam cu teamă în lături şi chiar întorceam din cînd în cînd capul, pălit de bănuiala că se strecura cineva
pe urmele mele ! Oare ce m-a apucat de nu-mi pot stăpîni bătăile neliniştite ale inimii ?...
Drumul pînă în staţiune nu avea să dureze nici o jumătate de oră, dar mi se părea că merg de
multă vreme şi că n-am să mai ajung. În pădure întunericul se lasă repede, greu de pătruns, ckiar cînd
dincolo de poala ei abia se înserează. Fără să vreau, imaginaţia iar mi-a luat-o înainte: mai aproape de
vremurile noastre, înainte de război, prin codri îşi găseau bun ascunziş căpetenii de hoţi, cum er;>
vestitul Coroi.
În pădure la Guranda
Stă Coroi cu toată banda...
Dacă m-aş întîlni acum, în margine de codru, cu o femeie suspect de gheboşată sau cu un
călugăr mai mărunt, aş bănui că în înfăţişarea lor se ascunde însuşi Coroi ! Pentru că, în povestiri
născocită pe seama banditului, Coroi se dovedea mare meşter în a se deghiza ba în popă, ba în ofiţer de
jandarmi, ba în femeie bătrînă neajutorată, spre a intra pînă la urmă în posesia banilor ce urmau, să fie
pregătiţi din vreme de cei cărora le adresa în acest sens scrisori. Se zice că odată, fiind prins, Coroi a
fost dat pe mîna justiţiei, dar achitat „din lipsă de probe". La proces, păgubaşii, întrebaţi, ar fi răspuns
cam aşa: „Noi să fim păgubiţi ? ! Cel mult i-am împrumutat acei bani, nu-i aşa domnule Coroi ?" „Da,
recunoştea Coroi, clipind într-un anume fel din ochi, şi o să vi-i restitui la termenul fixat de comun
acord...".
Dar ce-mi veni cu toate poveştile astea, mai cu seamă că din vale se şi văd luminile staţiunii.
În cîteva minute voi ajunge în spatele unei vile, lăsînd în urmă pădurea cu tainele şi fantasmele ei. În
faţa hotelului Cascada, unde urma să înnoptez, era cît pe ce să mă izbesc piept în piept cu un prieten.
— Unde ai umblat toată după-amiaza, de nu te-am putut găsi nicidecum ? Nu cumva iarăşi în
pădure ?...
— Chiar în pădure. Dar ce te-a neliniştit ?
— Nu, dar voiam să ne sfătuim puţin. Noi plecăm mîine dimineaţă la Vatra Dornei şi am fi
vrut să ştim unde te găsim la întoarcere, poimîine: aici ori în altă parte ? Pentru că vrem
să ajungem la cabana Ardeluţa din Munţii Tarcău. Ai mai fost pe-acolo şi n-ar fi rău să ne
întovărăşeşti.
— Poimîine voi fi la Bicaz şi, dacă veţi trece cu maşina prin oraş, sigur ne vom întîlni. De
acolo pînă la Ardeluţa sînt douăzeci şi ceva de kilometri. Cu „Dacia" ta îi „mîncăm" în
mai puţin de jumătate de oră...
Am văzut pădurea de munte în toate anotimpurile. M-am minunat de răsfăţul ei de culori în
vreme de toamnă tîrzie, cu coroanele fagilor aprinse de suflarea rece a brumelor, răzbind prin pîlcurile
de cetină de un verde întunecat. M-a mîhnit însă întotdeauna alaiul frunzelor ucise şi însăşi căderea lor,
atît de lină şi discretă, mi-a sugerat depanarea timpului. Melancolia tablourilor toamnei îmi reaminteşte
mereu că şi anii trec fără putinţă de întoarcere, lăsîndu-ne în suflet regrete nedefinite. Dar calmul
pădurii în prag de schimbare a anotimpurilor, fie el al iernii apropiate, ne redă încrederea în puterea
suverană a vieţii, eclipsată de vremelnice vrăjmăşii, dar totdeauna biruitoare.
Iarna, cînd vînturi reci, tăioase şi geruri aspre se năpustesc asupra ei, pădurea înfruntă cu
străşnicie plesnetele viscolului, oferindu-ne spectacolul feeric al cetinii copleşite de zăpezi în
răstimpurile de ninsori liniştite. Ea dormitează, retrăgîndu-şi sevele spre rădăcini, în lunga aşteptare a
sfîrşitului anotimpului alb, lăsînd să-i cînte crengile doine şi eresuri.
Spre primăvară, cînd străveziile brînduşe şi gingaşii ghiocei se ivesc de sub zăpadă, speriaţi de
întinsele cohorte ale troienelor prea puţin scăzute, pădurea încă rămîne închisă în tăcerile ei. Pare că se
mai leagănă în visul lung al nopţilor de iarnă. Şi chiar cînd din zăpezile troienite n-a mai rămas cine
ştie ce, ea nu se grăbeşte. O înţelepciune a mileniilor o face să aştepte ceasul hotărît, spre a se feri de
îngheţurile şi brumele tîrzii ori toanele vremii schimbătoare. Pădurea nu se înşeală în socotirea timpului
potrivit, în fond o adaptare la mediu, iar cînd acesta a venit, îşi trimite sevele în muguri viguroşi,
scăpînd în primăvara atotputernică.
Vara, pădurea e în toată puterea ei. Nimic n-o poate opri în exuberanţa-i vegetală. Fiecare
rotire a soarelui pe boltă e în folosul arborilor, al florilor şi al păsărilor ei ce se scaldă de dimineaţa pînă
seara în căldură şi lumină. Nu de puţine ori am dat peste vreun molid sau fag ce şi-au prins rădăcinile
de o crăpătură de stîncă ori de prundişul coastei unui pîrîu, contorsionîndu-se spre a-şi găsi loc printre
confraţi, totdeauna însă în sus, spre soare. Te miri uneori cîtă putere de viaţă rezidă într-un brad sau fag
privindu-le rădăcinile prinse într-un sol precar, adesea constituit din roci dure spălate de vînturi şi ploi.
Şi nu de puţine ori, prinzînd momentul în care un asemenea exemplar, ce-şi clăteşte coroana în azur,
cade bufnind la pămînt sub securea sau ferăstrăul forestierilor, am încercat un simţămînt de durere, ca
şi cum aş fi pierdut pe cineva drag, apropiat.
Am cutreierat păduri de toate felurile: şi de cîmpie, şi de deal, şi de luncă, dar nici una nu m-a
încîntat ca pădurea de munte. Nu atît prin nobleţea şi ţinuta ei „aristocratică", cît prin puterea şi
cutezanţa de a înfrunta natura uneori extrem de potrivnică, viforniţele şi furtunile de la schimbarea
anotimpurilor, torenţii năvalnici, stîncile vrăjmaşe în rostogolirea lor, ploile, grindina şi viscolele. Prins
de furtună în mijlocul pădurii de munte, i-am admirat semeţia, abilitatea cu care arborii se sprijină unii
de alţii în hora nebună dezlănţuită de vînturi scăpate din frîu. Iar horbota fulgerelor, tunetele şi
trăsnetele, întărite de ecou, în vreme de ploaie torenţială nu-i ştirbesc cu nimic din neclintita-i putere şi
măreţie.
Am citit adesea şi am întîlnit aprecierea că pădurea de conifere ar fi sumbră. Nu mi s-a părut
niciodată ! Poate privită de la distanţă ar îndreptăţi susţinerea, dar, aflat în cuprinsul ei, îţi dai de îndată
seama cîtă lumină blîndă se cerne printre ramuri, ce privelişte calmă, întremătoare îţi oferă trunchiurile
drepte, aparent monotone, ale exemplarelor de brazi şi molizi ! Nu m-am săturat vreodată să-i ascult
cîntecul, îngînat cu murmur de izvoare. E destul să-ţi apropii urechea de trupul unui molid, ca să auzi
suspine îndepărtate de vioară. Oare, tot ascultînd, n-am descoperit cumva acel arbore rar din care
mîinile meşterilor confecţionează vestitele viori româneşti ?...
Pădurea noastră este un inestimabil patrimoniu naţional, îngrijită, protejată, ea reprezintă nu
numai un izvor de nepreţuite daruri, ci şi unul de prospeţime şi frumuseţe. Odihnitoarele-i privelişti în
anotimpurile vegetale, care bucură ochiul şi inima, ne cheamă şi ne recheamă ca o mamă drăgăstoasă la
sînul ei. Pentru că, dincolo de belşugul de daruri, pădurea românească semnifică necontenita noastră
trăire pe un pămînt în care ne-am înfipt rădăcinile asemenea ei. Pădurea este frîntură din istoria
poporului nostru. S-o iubim, s-o păstrăm ca pe o nepreţuită comoară !
Pădure, dragă pădure...
EVADARE ÎN TARCĂU
La cabana Ardeluţa
Mă aflam, într-un început de septembrie, la Bicaz, unde m-am întîlnit cu nişte prieteni ce
voiau să ajungă la cabana Ardeluţa din Munţii Tarcău. Am profitat de ocazie şi m-am urcat şi eu în
,,Dacia" lor, bucuros că voi revedea cabana şi locurile unde nu mai fusesem de cîţiva ani. După
aprecierile noastre, urma să ajungem acolo în vreo jumătate de oră, dacă nu va interveni ceva
imprevizibil.
Era către orele 12 şi soarele dogorea ca în plină vară. Cam înghesuiţi în maşină, fiind cu toţii
5, încăpusem să transpirăm din cauza zăpuşelii, dar îndată ce viteza spori, aerul răcoros al munţilor,
strecurat prin geamul întredeschis, ne învioră ca prin farmec. Bine dispuşi, prietenii mei se antrenară în
glume şi înţepături reciproce, în care, vrînd nevrînd, am intrat şi eu. Nici n-am observat cînd ne^am
pomenit în Pîngăraţi, şi numai acolo nu trebuia să ajungem !
— Opreşte, prietene şi întoarce, i-am spus conducătorului auto, doar nu vrem să mergem la
Piatra Neamţ !...
— Ce, am ajuns la Ardeluţa ? se mira una din nevestele aflate pe bancheta din spate,
neatentă, desigur, tot uitîndu-se la o casă mai izolată aruncată pe o coastă a Stînişoarei.
— Cu glumele voastre, ştiu că am nimerit-o ! spuse supărat conducătorul auto, virînd la
stînga şi înscriindu-se pe sensul dimpotrivă. Doar ştiţi că n-am fost niciodată la Ardeluţa.
— Nu-i nimic, am depăşit intersecţia cu şoseaua spre cabană cu vreo 5 kilometri. N-am fost
nici eu atent...
Pe dreapta şoselei, în albia Bistriţei strălucea în soare monumentala clădire de sub Muntele
Botoşanu, unde se află canalul deversor al marii hidrocentrale de la Stejarul. În defileul de la Straja,
unde munţii se bat cap în cap, ca în basmele copilăriei, soarele dispăru pentru cîteva clipe, ca să reapară
mai arzător în apropiere de comuna Tarcău, unde am luat-o la stînga, trecînd podul peste rîul cu acelaşi
nume, cu ape limpezi şi repezi. În Tarcău, sat mare, rînduit de o parte şi de alta a şoselei, a fost nevoie
să încetinim, din pricina furnicarului de autocamioane încărcate ce ieşeau şi intrau în incinta
întreprinderii de prelucrare a lemnului.
Ne-am arătat încîntaţi de această şosea ce se strecoară şerpeşte pe sub poală de pădure şi prin
poiene îîn care te îmbată mirozna fînului proaspăt cosit. Versanţii, înveşmîntaţi m făgete şi conifere, se
depărtează şi se apropie, gîtuind apele Tarcăului, clătite de prundişuri şi nisipuri şi păstrînd în ele
răcoarea codrilor de la izvoare.
Am trecut prin Cazaci, spre Brateş, alt sat mare, cu case curate, aşa cum sînt cele de la munte,
cînd drumul, pînă aici ca în palmă, se arătă dintr-o dată mai dificil de parcurs, din pricina denivelărilor
şi a gropilor, ce-i drept rare, dar cu atît mai periculoase.
— Ăştia probabil întîrzie prea mult la bufet de nu repară drumul ! spuse cu năduf
conducătorul auto, făcînd manevre de cascador spre a evita imprevizibilele gropi din
asfalt.
— Acum doi-trei ani, şoseaua era ,,ca pielea", cum se zice, dar vad că s-a degradat, am
încercat să explic, ca şi cum as fi fost de vină. De altfel, cred că mai avem 6—7 kilometri
pînă la Ardeluţa.
Am mers cu viteză potolită, cu viraje scurte la dreapta şi la stînga, poate vreun kilometru, cînd
am observat în spatele nostru o altă „Dacie" ce se înverşuna să ne depăşească, aprinzînd mereu farurile,
ca şi cum nu ne-am fi aflat în plină zi. Ba încă auzirăm sunete stridente de claxon.
— Las-o pe nebună să se ducă ! zise una din femei, privind în urmă la maşina ce se tot trăgea
spre stînga drumului.
La volanul celeilalte maşini, o ,,amazoană" furioasă ne aruncă priviri mustrătoare în clipa în
care trecu pe lîngă.noi. N-aveam însă decît să ne amuzăm de zigzagurile pe care le descria maşina din
faţa noastră, în viteză, parcă ar fi alergat la stingerea unui incendiu. Cei trei bărbaţi aflaţi în maşină, pe
care i-am observat la trecerea pe lîngă noi, se bălăbăneau şi se zgîlţîiau după capriciile impuse de
teribila conducătoare auto, nevoită să evite vreo groapă.
La vreo trei kilometri de Ardeluţa, la o cotitură mai în pripă, de unde se deschidea o poiană
potopită de soare, am dat peste „Dacia" cu pricina, trasă pe dreapta. „Amazoana", în marginea şoselei,
ne făcea semne disperate să oprim. Cei trei bărbaţi se învîrteau inutil pe lîngă maşină, vădit jenaţi de
nepriceperea lor în chestiuni tehnice.
— Vă rugăm să ne ajutaţi, zise ea, nu ştim ce zdrăngăne dedesubt...

Uitîndu-ne sub maşină, în spre, nu ne-a fost greu să observăm că ţeava de eşapament juca în
draci, desprinsă din locaşul ei, şi însăşi toba prezenta cîteva turtituri, ca urmare a trecerii mult prea iuţi
prin gropile şoselei. Am căutat o sîrmă şi am legat cum am putut ţeava de eşapament,
— Acum o să meargă ?...
— Aţi vătămat tobă de eşapament, cred că aţi şi crăpat-o, iar ţeava se bălăngăne, gata să
cadă... Cine v-a pus să depăşiţi şi să mergeţi cu viteză pe drumul ăsta ? întrebă zîmbind
conducătorul nostru auto.
— Dar sîntem grăbiţi, se scuză „amazoana", o femeie înaltă, bine zidită, cu ochelari de soare
şi cu părul strîns într-o coadă aruncată pe spate. Purta o bluză roşie, subţire, iar pantalonii
albi, perfect călcaţi, îngustaţi către pantof, păreau s-o facă şi mai înaltă şi suplă. Cel trei
bărbaţi, toţi tineri ca şi ea, zîmbeau încurcaţi. Dînşii sînt verişorii mei, toţi trei profesori,
din păcate necunoscători în ale tehnicii automobilistice, adăugă ea zîmbind la rîndu-i.
Bărbaţii, altfel foarte politicoşi, se aplecară uşor, recunoscători pentru micul serviciu pe care
li-l făcusem.
— Cu tobă asta de eşapament s-ar putea să aveţi surprize, iar dacă se desprinde cumva, o să
aveţi impresia că mergeţi cu un tractor, i-am spus eu.
— Ei, şi ! se amuză ea, abia o să avem o distracţie pe drum, nu-i aşa, dragii unei ?, se adresă
ea însoţitorilor, care rîseră îndatoritor. Intră apoi în maşină, urmată de bărbaţi, ânvîrti
cheia în contact şi porni ca din puşcă.
— Aşa cum fug, pare o maşină de furat, îşi dădu cu părerea careva din grupul nostru.
— Da, prea o mînă cu furie. În cel mai bun caz, de împrumut...
— Iar chestia cu „verişorii" şi cu,,profesorii" pare tare gogonată, spuse nevasta şoferului
nostru amator.
— Ia să-i lăsăm pe,,verişori" şi „profesori" în pace şi să ne ducem la rîu ca să ne spălăm pe
mlîini, dragă Gabriela, ce zici ?
— Aoleu, aveţi mîinile pline de praf şi unsoare ca nişte mecanici sadea !... Desigur, să
mergem să vă spălaţi, dar eu cred că bărbaţii aceia, aşa cum erau îmbrăcaţi, cam fistichiu,
păreau mai repede a fi membrii unei orchestre decît profesori. Şi-mi pare rău că nu m-am
putut uita în ochii ei, purta ochelari, în clipa în care ne turna minciuna aceea...
În timp ce ne frecam mîinile cu nisip şi ni le clăteam în unda rece a Tarcăului, ne-am minunat
văzînd un păstrăv mare ţîşnind deasupra apei. Jucăuşul peşte parcă ar fi ştiut că ne face plăcere, mai
sări o dată în aer, arătîndu-şi burta gălbuie şi aripioarele scînteietoare şi risipind în văzduh ţăndări de
soare.
Era de-acum la amiază şi apele rîului, umbrite ici colo de coroanele fagilor, se pierdeau în
cîntec şi lumină la un cot, unde se adunau într-o mică bulboană. Ce ne-am fi scăldat acolo, dacă apa n-
ar fi fost atît de rece !... Cineva, probabil Gabriela, soţia şoferului, avu “inspiraţia" să arunce o mînă de
apă pe prietena ei. Un ţipăt scurt, ascuţit, de sperietură, izbucni şi ecoul se înfundă undeva în pădurea
de dincolo de rîu. M-am pomenit şi eu cu un şuvoi de apă pe faţă, dar, ca să nu mă las mai prejos, mi-
am umplut un pumn şi am aruncat apa peste Gabriela. S-a dezlănţuit astfel o bătaie cu apă în toată
puterea cuvîntului. În scurt timp, ne-am văzut uzi din cap pînă în picioare. A trebuit să ne uscam puţin
la soare ca să putem intra în maşină.
— Să ştiţi că o să stricăm vremea cu joaca noastră, le-am spus. În curînd o să vină ploaie...
— Păzeşte-ţi treaba, ploaie în plin soare ?
De deasupra culmilor nu prea înalte ale munţilor, dinspre nord-vest, apăru un nor cu marginea
zimţată, care în cîteva clipe se îngroşă, ameninţînd să acopere iute soarele. Cît ne-am mai învîrtit pe
lîngă maşină, din partea aceea izbucniră tunete, deocamdată depărtate. Ne grăbirăm să plecăm,
deoarece pînă la Ardeluţa mai erau vreo trei kilometri. Tunetele se înteţiră şi îngusta şi împădurită vale
a Tarcăului, pînă uncie se topeşte înspre culmile Grinduşului şi Balintului, se întunecă de parcă s-ar fi
înserat. Luminată de fulgere, pădurea se cufunda iarăşi în neguri, care se destrămau pentru cîteva clipe
tot aşa de brusc cum apăruseră. Fagii şi brazii, cu briza ploii în coroanele neliniştite, începură să se
legene, creîndu-ne senzaţia că plutim pe valuri de mare. Un trăsnet se descarcă chiar în preajma maşinii
noastre, pentru că detunătura ne făcu să tresărim, şi în aceeaşi clipă se dezlănţui ploaia, cu stropi deşi şi
grei, abia răzbiţi de stergătoarele de parbriz. Femeile se speriară, rugîndu-ne să oprim. Am tras pe
dreapta într-o poieniţă, ce lasă drumul să mai răsufle din închingarea munţilor. Capota maşinii pîrîia
infernal, iar din cînd în cînd pocnete rare, dar puternice, probabil grindină, ne făceau să ne ghemuim
mai mult în scaunele noastre.
Aşa cum se întîmplă la munte, ploaia nu ţinu mult, astfel că ne continuarăm drumul. Dincolo
de satul Brateş, pe stînga, se şi vedea coasta domoală, o imensă poiană, în care este aşezată cabana. Am
trecut podul peste Tarcău şi am urcat, în pantă lină, şoseaua asfaltată ce-şi are aici capătul, oprindu-ne
în faţa cabanei. Dintr-un ochi de cer, limpezit de nori, s-a arătat strălucitor soarele, potopind în lumină
poiana Ardeluţei. Norii, încă grei de ploaie, se îndepărtară spre culmile clin sud, tot pe valea Tarcăului,
pierzînd, în drumul lor, un dublu curcubeu pe fundalul întunecat al pădurilor.
— Mare meteorolog ori poate vraci eşti tu, dacă ai ştiut că vine ploaia, mă luă în rîs Gabriela
după ce ne aşezarăm, pentru o gustare, la o masă de pe frumoasa terasă a cabanei. Dacă
ştiam, te angajam pe postul ăsta încă înainte de a porni de acasă...
— Mulţumesc pentru apreciere, însă, drept să-ţi spun, nici eu n-am ştiut că va veni cu
adevărat ploaia... M-am luat după soarele arzător şi după zicala populară că, dacă te baţi
cu apă, plouă...
— Ai scăzut mult în ochii noştri, dacă umbli cu ghicitele, mă luă peste picior conducătorul
auto, înfulecând dintr-un copan de pui şi făcîndu-mi semn să mă servesc şi ou.
— Oricum, pînă diseară nu mai plouă. Poate nici mîine, şi n-ar li rău ca după ce mâncăm s-o
luăm spre vîrful Ţapu, dacă vreţi să vă desfătaţi cu frumuseţile Tarcăului, le-am propus.
— Mergem, cum să nu mergem ! Pînă la apusul soarelui mai avem aproape 6 ore...
După ce ne-am aranjat cazarea pentru noaptea ce urma să vină, ne-am urcat în maşină, am
luat-o prin satul Ardeluţa, pe un drum forestier. Am parcurs cîteva serpentine tot prin pădure, pînă am
ajuns la un canton silvic. Lăsînd maşina acolo, am urcat mai bine de o oră şi jumătate prin umbra
pădurii pînă în vîrful Ţapu (1640 m). Rar ne-a fost dat să ne bucure ochii o panoramă mai frumoasă !
Către sud, în văzduhul purificat de ploaie, se vedea limpede culmea Grinduşu-Ciudomir, tăiată de valea
Tărhăuşului, ce se distingea ca o despicătură isprăvită de uriaşi în soldul muntelui. Mai semeţ decît
toate, vîrful Grinduşu (l 610 m), cu căciula lui ciobănească închipuită de pădurile de conifere ce-l
îmbracă pînă-n pisc, domina întinsurile vălurite, de un verde sobru, îndulcit de soarele după-amiezii.
Spre nord şi nord-vest, de acolo de unde venise cu cîteva ceasuri în urmă ploaia, se opinteau către cer
vîrfurile Bolovanu Mare (l 569 m) şi Ardelea (l 589 m), iar spre est şi nord-est se desfăşura o culme
zimţată, din care se încumetau să împungă azurul vîrfurile Răchitiş, Pintenu şi Murgoci, întorcîndu-ne
din nou spre sud, acolo unde un picior al Ciudomirului se lasă spre albie de rîu, pe plaiul înverzit, se
vedea o stînă, iar mai la vale turma mioarelor — pete efemere de zăpadă pe pajiştea de smarald...
Am rămas mai bine de un sfert de oră pe vîrful Ţapu, pînă se trezi, de pe văile întunecate, o
briză răcoroasă, îmbrăcaţi subţire, ne înfiorarăm. Mai privirăm încă o dată peste întinderile Munţilor
Tarcău şi, cu părere de rău, pornirăm în coborîş spre ocolul silvic, unde lăsaserăm maşina, într-o oră şi
ceva am fost la cabana Ardeluţa, prinsă în văpaia ultimelor raze de soare. Pe micul teren sportiv de
lîngă cabană vreo zece-doisprezece vlăjgani omorau o minge, închipuindu-şi că joacă fotbal. Mai toţi
trecuţi binişor de 30 de ani, năduşiţi de efort, unii cu burţi prea timpuriu bombate, făceau o hărmălaie
de nedescris, întreruptă din cînd în cînd de un ţignal al unui tot atît de închipuit arbitru.
— Cred că am încurcat-o în noaptea asta cu odihna, spuse cineva din grupul nostru, privind
bănuitor spre hoarda de jucăton dezlănţuiţi pe micul teren cu zgură.
— S-ar putea ca, obosiţi de munca asta oarbă din teren, să cadă la noapte ca butucii...
Din păcate, mult prea zeloşii fotbalişti, de îndată ce se înnopta, se îngrămădiră pe terasa
cabanei, în apropierea grătarului fulmegînd, cu mititei şi cîrnaţi. Priveam din cerdacul cabanei la
viermuiala lor, înmulţită şi de alţi proaspăt veniţi, îmbucând şi noi ceva din proviziile noastre.
— Fiţi fără griji, ne asigură careva, după atîta zbenguială şi după masa destul de bogată,
după cum se vede, şi după provizia de sticle de vin ce şi-au asigurat-o, într-un ceas-două
se vor lăsa potopiţi în paturile lor, biruiţi de somn şi buimăceală !
Din păcate, prezicerea nu se adeveri. Ceva după orele nouă, tămbălăul de pe terasă se mută în
camerele cabanei. Se desfundau iute sticle, ameţindu-te numai şi prin clinchetul necontenit al
paharelor. A început apoi o cântare generală, ruptă de chiuituri spontane şi de ţipete de femei.
Pînă spre miezul nopţii, nimeni n-a zis nimic. Văzînd însă că gălăgia nu mai are capăt, cineva,
un bărbat, le strigă:
— Măi fraţilor, mai potoliţi-vă, că-i mijloc de noapte şi am vrea să ne odihnim !
— Vi-e ciudă că nu aveţi paharul plin ? i se răspunse din rîndurile celor dispuşi spre avînturi
bachice. Dacă vreţi, vă oferim o sticlă...
— Mai e zi şi mîine, nu vă risipiţi cu totul în noaptea asta, îi sfătui acelaşi bărbat, mai mult
rugîndu-i.
— Ştii că ai haz ! Nici în singurătatea asta n-avem voie ?...
Inutil să discuţi cu astfel de oameni, veniţi aici însetaţi încă înainte de a ajunge. Mult după ora
două, am adormit în „cîntece de leagăn", acompaniate de pahare aruncate şi zăngănit de sticle.
Spre Vîrful Murgoci şi Poiana Gitioana
Era trecut de ora 7 cînd ne-am trezit dimineaţa. Cu ochii însomnuraţi, după cîteva mişcări de
înviorare în faţa ferestrei deschise, ne-am grăbit să ne spălăm şi să ieşim pe terasa abia mîngîiată de
soarele ce se ridica de după culmea din spatele cabanei.
— Le facem un tărăboi „prietenilor" de azi-noapte ca să ne ţină minte ? întrebă cineva din
grup, privind cu înţeles spre ferestrele închise ale camerelor unde se rostogoleau în vise
neastîmpăraţii cheflii, munciţi de prea multe pahare. Un huruit de motor mai susţinut,
nişte strigături, de pildă, le-ar prinde bine...
— Nu, n-are nici un rost, m-am opus. Ne-ar considera, şi pe bună dreptate, prost crescuţi. Şi-
apoi, n-ar fi păcat să destrămăm liniştea acestei dimineţi fără pereche ?...
Prietenii îmi dădură dreptate: ar fi fost stupid să le răspundem cu aceeaşi monedă. În linişte,
gustarăm ceva pe aceeaşi terasă frumoasă, aurită acum de razele soarelui, întinsa poiană, cu iarbă grasă,
se răsfăţa în rouă. Curcubeie abia desluşite, ca o spumă-trandafirie, pluteau peste întinderea cu puzderia
strălucitoare a bobitelor de apă. Părea că spre zori zeii nopţii întinseseră peste poiană o pînză fină,
înstelată. Din pădurile de dincolo de apa Tarcăului se auzea gungurit de porumbei sălbatici şi păcănit
de ciocănitori.
— O să ţinem minute multă vreme dimineaţa asta ! spuse una din femei, visătoare, rotindu-şi
privirile peste neasemuita poiană.
— N-ar fi fost rău să fi rămas aici, la Ardeduţa, măcar cîteva zile, răspunse cealaltă. Numai
că noi trebuie să fim neapărat mîine în Bucureşti...
— Cine ne-a pus să venim aici, unde e atîta risipă de frumuseţe ? Hai să plecăm ca să nu ne
vrăjească definitiv ! o întoarse cel care conducea maşina, îmbiindu-ne să urcăm. Diseară
vom fi în Bucureşti, şi abia la anul vom revedea aceste locuri.
„Dacia" porni încet, în vreme ce noi ne mai uitam în urmă, la cabana din poiana fermecată, la
acel luminiş de pădure de pe apa Tarcăului înnobilat de mîna omului.
În satul Brateş, doar la vreo doi kilometri de Ardeluţa, am coborît, luîndu-mi rămas bun de la
prietenii mei. Voiam ca în ziua aceea luminoasă să mai zăbovesc prin cotloanele Tarcăului, în tovărăşia
unor drumeţi întîmplatori.
Din capul dinspre nord al satului am trecut podul peste Tarcău, de unde am cotit-o pe un drum
forestier în lungul rîului, cu urcuş dulce, pînă în albia pîrîului Pascu, iar de acolo, în suiş mai pronunţat,
însoţind mereu apele cîntătoare ce-şi au începutul sub stîncăriile, vîrfului Murgoci. După vreo 20 de
minute de mers, liniştea codrului, tulburată doar de jocul apelor pîrîului pe lespezi de gresie, fu ruptă de
huruitul unui tractor ce venea, după cît mi-am dat seama, pe urmele mele. L-am aşteptat să mă ajungă
şi tractoristul, care-mi răspunse la salut, îmi făcu semn să urc. Am păşit pe pragul cabinei din mers,
omul îmi deschise portiera şi în aceeaşi clipă m-am văzut lîngă dînsul.
— Spre Murgoci mergeţi ? mă întrebă bănuindu-mi intenţiile.
— Da, spre Murgoci şi la stînele Gitioanei, dacă voi găsi vreun drumeţ care să meargă într-
acolo.
— D-apoi umblă destulă lume pe-aici: ba muncitori de la pădure, ba ciobani, cîteodată din
cei ca dumneata, cărora li-i drag muntele. Să n-ai grijă c-ai să te afli singur !... Eu mai urc
vreo doi kilometri şi o iau la dreapta, către un parchet de-al nostru.
Spusele tractoristului se adeveriră în curînd: la o mică cotitură a drumului forestier, se zări în
faţa noastră un om cu un fel de rucsac enorm, pe care aveai împresia că abia-1 poate duce.
— Uite şi tovarăşul care se duce la stînele de la Gitioana ! strigă tractoristul la urechea mea,
din pricina uruitului mai puternic al motorului, cu icnete la o pantă mai în pripă. Cînd ne-
am apropiat de omul ce urca, m-am minunat de povara ce-o ducea în spate. Un trăistoi din
ţesătură de casă cu baiere late, burduşit cu lucruri, închipuia un rucsac încăpător, potrivit
mai curînd pentru un cal, prin mărimea şi greutatea lui.
— Bună dimineaţa, bade Haritoane ! răcni tractoristul încă înainte de a ajunge în dreptul lui,
ca să acopere zgomotul motorului. Urcă şi mata, zise, oprind tractorul lîngă el.
— Bună dimineaţa, Alixandre, răspunse omul, întorcîndu-si faţa năduşită spre noi. Era
voinic, cam de vreo 50 de ani, cu o pălăriuţă rotundă pe cap, ce nu reuşea să-i acopere
părul înspicat pe la tîmple şi la spate. În mînă ţinea, abia acum am băgat de seamă, un mic
aparat de radio cu tranzistori, pe care-l ferea ca nu cumva să se lovească de ceva la urcare.

Agăţă sacul de o ţepuşă a remorcii, iar el rămase pe scară, ţinînd într-o mînă aparatul, iar
cu cealaltă prinzîndu-se de marginea portierei deschise.
— Da cui îi duci cărăbuşul acela cîntător, bade Hariton ? întrebă tractoristul, tot uitîndu-se la
micul aparat de radio.
— Ei, băiatul acela al meu îmi tot bate capul să-i aduc un radio, că altfel mă lasă baltă cu oi
cu tot... L-am cumpărat de la cineva din Bicaz. Nu-i scump; am dat pe el vreo trei hîrtii şi
jumătate. Cîntă ca unul mare...
— Ai scăpat ieftin, bade Hariton. Copchila mea cea mare, care, de, îi de-acuma domnişoară,
mă tot bîzîie să-i iau casetofon, bătu-ar norocul. Şi-apoi acela costă, nu glumă... Într-o
bună zi, te pomeneşti că au să ne ceară automobile ! Nu cunosc eu un doctor din Piatra,
care i-o şi cumpărat maşină lui fii-su, ce abia a împlinit 14 am ? !
— I-oi da eu automobil de nu s-o vedea ! zise omul cu aparatul de radio, potrivindu-şi în
colţul gurii un zîmbet rău. Să-şi cumpere el, cînd a fi mare, din munca lui !
Cei doi vorbeau tare, de răsuna pădurea, ca să se audă unul pe altul, în huruitul infernal al
tractorului. La podul de la confluenţa Paşcului cu pîrîiaşul Păşculeţe, tractoristul ne lăsă, luînd-o spre
parchetul lui. Am rămas cu tovarăşul meu de drum întîmplător, cioban la o stînă din Gitioana, tocmai
unde voiam să ajung şi eu.
— Dacă ţi-a fi pofta, zise ciobanul, poţi să rămîi o noapte-două la noi, la stînă. Este destul
loc şi pentru zece...
— Aş vrea să ajung mai întîi pe Murgoci şi pe urmă vom vedea.
— Mai ascultăm un radio, mai vorbim, îmi zise ciobanul, îmbiindu-mă, deşi ne văzusem
prima oară în viaţă.
— Uite ce, tovarăşe Hariton, aşa am aflat că-ţi zice, hai să mai schimbăm rucsacurile, să ne
mai ajutăm unul pe altul. Al dumitale e mult prea greu, iar panta a devenit mai aspră...
— Nu-ţi face dumneata griji, pot să duc încă o dată pe atîta, mă asigură, nevrînd să audă de
ajutor. Mai bine să întindem pasul, că în curînd îi amiază.
Aparent obosit de greutatea sacului, ciobanul mergea susţinut, silindu-mă şi pe mine să ţin
pasul, într-un urcuş ce mi se părea că nu se mai sfîrşeşte. După mai bine de jumătate de ceas de suiş,
am părăsit apele gălăgioase ale pîrîiaşului, tăind-o pe o coastă pieptişă, prin pădure. Am mers aşa preţ
de altă jumătate de ceas, ca la capătul ei să ajungem în poiana largă a Gitioanei, la poalele vîrfului
Murgoci. Dincolo de frunzarele de stirigoaie, care cresc aici din belşug, nu prea departe, ni s-a înfăţişat
o stînă, iar şi mai departe, alta.
— Stîna mea e oleacă mai jos, ascunsă într-o vîlcea, îmi arată undeva, sub un colţ de pădure.
Dacă întrebi care-i stîna lui Hariton, orice cioban are să-ţi spuie. După ce dai suiş
Murgociului, treci pe la noi, neapărat, încheie ciobanul, lăsînd jos sacul lui greu, ca să
imai răsufle. Prin surprindere, doi cîini, unul alb ca zăpadă, altul tărcat, se iviră în preajma
noastră, gudurîndu-se pe lîngă Hariton şi arătîndu-şi colţii spre mine, mîrîindu-mă şi
lătrîndu-mă.
— Ursule, Potîrniche, liniştiţi-vă ! Ce-aţi alergat ca mânjii înaintea mea ? Hai, marş la oi !...
Cîinii se liniştiră ca prin farmec, rînjindu-şi doar din cînd în cînd colţii şi aruncînd ochi răi
spre mine.
Promiţîndu-i lui Hariton că voi trece pe la stîna lui, m-am îndreptat spre vîrful Murgoci,
printre, cele mai înalte din culmea Goşmanu (1293 m). Era spre amiază şi mă bucuram din plin de
căldura soarelui, după ce aproape tot drumul pînă aici îl făcusem prin umbra pădurii. Mi-cra cald, dar
mi-am potolit setea şi mi-am răcorit faţa în apele puţine, dar reci, ale pîrîului Iapa, al cărui loc de
naştere se află în înălţimile Murgociului. O şuviţă de apă ce se pierde printre pietrişuri, unindu-şi glasul
ca acela al cetinii, grăbind la vale, spre albia Tarcăului, acesta este pîrîiaşul Iapa. Nu poţi să nu te miri
cum şuviţa aceasta, îmbogăţită, desigur, la topirea zăpezilor şi la ploi, a putut să erodeze patul de gresii,
să-şi formeze o albie şi să ajungă cale de kilometri,.să sporească apele Tarcăului.
Luînd în piept suişul de pe versantul Murgociului, am ajuns fără prea mare efort sus, în vîrf.
M-am aşezat să mă odihnesc şi să răscolesc cu privirea depărtările. Spre satisfacţia mea, am desluşit
dincolo de culmea Măgurii Tarcăului, în ape sinilii, spre nord-vest, Ceahlăul, scăldat în soarele amiezii.
Sînt sigur că dacă aş fi avut un binoclu, mi-ar fi apărut în faţa ochilor contururile precise ale Ocolaşului
Mare, ale Panaghiei şi ale Vîrfului Toaca. Cu ochiul liber, nu puteam străpunge pînza subţire a ceţurilor
viorii ce nu se astîmpără aici decît în puţine zile din an. Înspre nord-est, am privit îndelung masivul
picior al Vadurilor, înţesat de pădure deasă de conifere.
Am rămas pe culmea Murgociului mai bine de o jumătate de ceas. Înconjurat de tăcere şi

singurătate, am avut senzaţia că timpul nu mai curge după legile firii, ci s-a oprit în soarele de pe cer, îţi
culmile munţilor, în întunecimea codrilor. Abia cînd m-am uitat la acele ceasornicului mi-am dat seama
cît a trecut de la sosirea pe vîrf. Un fîlfîit de aripi, ce mi s-a părut mult prea aproape de ureche, m-a
trezit de-a binelea din amorţire şi visare. N-am observat ce pasăre era, deşi presupun că numai o
ciocănitoare neastîmpă-rată, curioasă de prezenţa mea pe înălţime, s-a încumetat pînă acolo, scoţîndu-
mă din inerţie prin fîlfîitul aripilor ei.
La stîna lui Hariton am ajuns uşor, după lămuririle ce mi le dăduse. De data asta, nu m-au mai
întîmpinat pîinii, cu lătrăturile şi duşmănia lor. Erau plecaţi cu oile pe un plai apropiat şi am avut
impresia că stîna-i pustie.
Hariton, cu un halat alb, punea laptele la închegat după mul-soarea de amiază. În jur,
curăţenie, vase spălate, strecurători puse la uscat, cum am văzut la puţine stîne.
— Îmi pare rău că n-ai fost de faţă cînd i-am dat băietului meu aparatul de radio. S-a bucurat
mai mult decît i-aş fi dăruit toţi munţii din jur... Da ai gustat ceva pe ziua de azi ? Ia să
vedem noi.ce-i cu caşul pe care l-am pus la scurs de dimineaţă... Aşa, ca la stînă, să
serveşti şi dumneata o bucăţică...
Baciul tăie o felie destul de groasă, pe care am mîncat-o fără pîine, ca să-i simt mai bine
gustul. Nici n-ar mai fi fost nevoie de altceva, deşi Hariton îmi propuse încă o „bucăţică"... „Foamea dă
ca cîinele prin băţ, pe cînd goliciunea, pe-alături, tot zicea, îndemnîndu-mă.
— Măi, măi, ce ţi-e şi cu băietul ista al meu ! Cît am lipsit de la stînă, a dat gata, împreună
cu Bărbuţă, un pachet de ţigări... Măi, şi s-o jurat că nu mai pune ţigară în gură, de cînd l-
am prins într-o sară...
— De unde ştii că n-o fi fumat celălalt ? l-am întrebat. Bărbuţă ăsta e de pe-aici ?
— Îi şi el cioban la stîna noastră... Da eu văd după mucuri, pe care, proştii, nici nu le-au
ascuns dracului, să nu le găsesc ! Uite, astea mai lungi sînt ale băietului, şi astea, supte,
pînă ard buricele degetelor, ale lui Bărbuţă, trăsni-l-ar... El îi capul răutăţilor. Da o să le
fac eu diseară un bal de-or să mă ţină minte. Iar lui Mircea, băietul meu, am să-i bag
mucul de ţigară pe gît !
Hariton se uită bănuitor şi cu un anume dispreţ la ţigara mea aprinsă, făcînd un gest mustrător
ce nu-mi conveni.
— Tare aş fi vrut ca taică-miu să mă fi prins, la începuturile mele în ale fumatului, şi să-mi fi
băgat ţigara pe gît, am încercat să mă scuz în faţa unui combatant atît de înverşunat
împotriva fumatului.
— Boală curată, tovarăşe, continuă să mă mustre indirect Hariton, boală curată la vîrsta lui
de 16 ani. Şi tocmai aici, pe munte, unde aerul i-atît de curat...
Jenat de făgaşul ce-l luase discuţia, am încercat să schimb vorba, întrebîndu-1 despre viaţa pe
munte. Hariton, înviorat deodată, parcă înţelegîndu-mi situaţia, lăsă baltă cercetările, dar puse de-o
parte mucurile de ţigări pe o frunză de stirigoaie, probabil pentru a proba vinovăţii.
— Ce-aş putea spune eu despre viaţa noastră de pe munte ? Cum zicea unul:
Vremea se toarce
Şi noi în cojoace...
Chiar nu mai e mult pînă om pune pe noi cojoacele ! Azi îi cald de te cuprind sudorile şi mîine
tremuri în sumăieş...
— Mai e pînă să tremuri, i-am zis, mai mult ca să-l contrazic.
— Nu-i aşa de mult. Mai dăunăzi ploua şi prin ploaie se cernea, ca o puzderie, omătul, lua-l-
ar samca ! Ce să mai zicem acuma, în septembrie, cînd se iveşte cîte o zloată, de nu mai
ştii ce să pui pe tine să te încălzeşti... Altfel, nu mai avem mult şi om coborî oiţele spre
casele noastre. Cel mult două, hai să spunem trei săptămîni, dac-om zăbovi pe-aici...
Unde mai pui că s-au nărăvit nişte lupi ce ne rup cîte o oaie. Ce să-i faci, nopţile s-au
lungit, zilele au scăzut...
— Dar vînătorii ce fac, aleargă după iepuri ?
— Ei, na, rîse Bariton, vînătorii, cînd îi cauţi, nu-s... Pe care-i aud, zic că fac sport, că treaba
lor ar ia alta. Nu că vreau să-i judec, da bine-ar fi să mai deie şi pe-aici cu flintele lor !
Noi mai reuşim să ne ferim de lupi în alt fel: mutăm stîna pe un plai mai depărtat şi cînd
ne află ei, iar o mutăm... Aşa mai scăpăm de pacostea asta, da nu în totul...
Vorbindu-mi, Hariton tot lega unele de altele nişte curmeie de cînepă, întocmind un fel de
funie.
— Ce vrei să faci cu funia asta ?

— Vreau să-l leg şi să-l priponesc pe Busuioc... un berbec rămas printre oi şi care acuma
încearcă să mirlească cîte una mai tînără şi mai neştiutoare, îi mult prea devreme pentru
rnîrlit. Abia către l noiembrie s-a bucura de libertate în privinţa asta.
Am rămas la stînă vreun ceas, ascultîndu-l pe Hariton cum povesteste nişte păţanii hazoase cu
o ursoaică ce trece aproape zilnic prin faţa stînii, cu cei doi pui ai ca, năstruşnici şi jucăuşi, spre o
tăietură de pădure, după mure. ,,Nu-i stricătoare şi curios că trece pe-aici cînd nu sînt cîinii la stînă.
Numai o dată s-a nimerit s-o înconjoare zăvozii, da ursoaica şi-a luat puii lîngă dînsa şi a tot aşteptat
pînă ce s-au săturat cîinii de lătrat. Noi ne uităm şi rîdeam cum se ridica în două labe, rămînînd aşa
minute în şir. Se ridicau şi puii, mărişori, numai că lăsau labele în jos mai repede"...
Dinspre vîrful Mungoci, se iscă o pală de vînt răcoros ce rostogoli pînă în marginea stînii
frunze uscate.
— O să mai ţină mult zilele astea de toamnă frumoase ? l-am întrebat pe Hariton, ştiind că
ciobanii se orientează după semnele lor în prevederea vremii.
— Or ţine cît or ţine, îmi răspunse Hariton în doi peri, dezamăgindu-mă. Pe munte nu ştii
niciodată cum o să fie vremea. Sînt zile, ca asta de azi, călduroase, cu soare, şi numai
deodată te trezeşti că-ţi bate ploaia în acoperiş... Nu vorbesc de ploi ca aceea de ieri, care
a fost de vară, cu tunete şi trăsnete, ci de acelea de toamnă, urîcioase, ce parcă nu se mai
opresc...
Mai erau încă ceasuri bune pînă seara şi brusc m-am hotărît să nu mai rămîn la stînă pentru
noapte, spre părerea de rău a baciului Hariton. Palele de vînt ce se înteţiră, unduind pădurea, mă făcură
să fiu circumspect în privinţa stabilităţii vremii. Mi-am luat rămas bun de la Hariton, grăbind pe poteca
de pe culmea Goşmanului. Vreme de aproape două ceasuri, mai urcînd, mai coborînd prin păduri
bătrîne, am mers susţinut Pe un drum forestier ce duce în satul Tarcău, am avut norocul să mă ia un
autocamion cu buşteni ce m-a lăsat la Gura Tarcăului, cînd înserarea se furişa din codrii înconjurători.
ÎN NOAPTEA ACEEA, LA POTOCI...
La vreo 12 kilometri de Breaz, în sus, spre Vatra Dornei, o săgeată indicatoare te îmbie la
popasul Potoci. E un fel de cabană şi mai multe căsuţe cochete, vopsite în diferite culori, înşirate pe un
mic platou înienbat. În ambianţa lui plăcută am poposit în cîteva rînduri, iar într-o vacanţă am rămas
aici vreo săptămînă, în compania unui grup de cunoscuţi. M-a surprins întotdeauna plăcut ospitalitatea
gazdelor şi de aceea nu l-am ocolit niciodată.
Într-o seară de august, pe cînd coboram de pe Ceahlău, în tovărăşia a doi drumeţi, fiind mult
prea obosiţi, ne-am decis să rămînem la Potoci. Era şi târziu şi ar fi însemnat să ajungem la Bicaz
tocmai pe La miezul nopţi.
— Mergem la noroc, a spus unul din tovarăşii mei de drum. Zici că te-ai simţit întotdeauna
bine aici, dar eu, aflîndu-mă întim-plă-tor la popasul acesta, dimpotrivă, n-am găsit unde
să dorm.
— O să vedem la foiţa locului, prietene. Oricum, din şosea nu mai avem mult şi mi se pare
chiar că se văd luminile popasului.
La biroul de cazare al motelului am citit pe o bucată mare de carton un anunţ cunoscut: „Nu
mai sînt locuri". Tot ce putea fi mai neplăcut pentru nişte oameni cărora muntele le vămuise puterile în
ziua aceea.
— Ne scoatem ce mai avem prin rucsacuri şi dormim pe iarbă propuse unul, lăsîndu-se pe
bagaj, sleit de puteri. Eu mai departe nu merg nici să mă picaţi cu ceară !
Iarba era însă rece, de-acum uşor umezită de rouă, şi ar fi însemnat ca pînă dimineaţa să ne tot
zvîrcolim de frig.
— Poate cerem o pătură-două de la cabanier şi nu ne doare capul pînă-n zori...
— Dar unde-o fi cabanierul ? La bufet văd că e închis...
L-am aflat totuşi la una din căsuţe, unde se cinstea cu încă trei dintr-o sticlă de vin. Omul era
vesel şi dorea din toată inima să ne ajute.
— Uite la ce m-am gîndit: doi dintre dumneavoastră s-ar înghesui chiar în biroul de cazare,
iar unul, ştiu eu... Este aici, într-o căsuţă cu două paturi, un individ tare ciudat, care nu
suferă pe nimeni lîngă el. E un tip singuratic şi stă de-o săptămână la noi. A plătit ambele
paturi, ca să nu aibă bătaie de cap. Dacă vreunul dintre dumneavoastră are curaj să-l
solicite, n-ar fi exclus să-l primească...
Desigur că dintre noi trei, eu eram acela ce trebuia să încerce a intra în graţiile singuraticului
oaspe al Potociului. Eu îi trăsesem pe prietenii mei aici şi tot eu urma să suport consecinţele prea marii
mele încrederi în ospitalitatea popasului. Ca atare, m-am luat după cabanier, care-mi arătă căsuţa în
care urma să-mi încerc norocul. N-am ezitat prea mult, pentru că lumina era aprinsă şi şansele mele
creşteau. Am bătut hotărît la uşă, aşteptînd un răspuns. Nu veni însă nici unul. O fi dormind omul, mi-
am zis, e trecut de ora zece. Am bătut mai tare şi, într-un tîrziu, s-a auzit ceva de neînţeles. Luînd
cuvintele neînţelese ale aceluia drept un răspuns afirmativ, am apăsat clanţa şi am împins uşa. M-a
surprins că nu era încuiată la ora aceea.
— Dumneata eşti surd ? m-a întîmpinat omul, care era în pat, cu o căciuliţă de lînă în cap şi
citea o carte. N-ai auzit cînd am răspuns că nu e voie ? !...
— Mi s-a părut tocmai viceversa... De altfel, cutreierînd munţii pe-aici, nu mi s-a prea
întâmplat să aud:,,Nu e voie" !
— Ei, asta-i bună ! făcu omul, cu un anume umor. Dumneata, se vede, ai aceeaşi măsură
pentru toţi ! Uite că nu-i aşa !... Şi ce cauţi la ora asta în... case străine ?
Hotărît lucru: voia să mă descumpănească, să-mi taie cheful din capul locului. Şi drept este că
m-am fistîcit.
— Dacă interdicţia ar fi fost într-atît de drastică, n-aţi fi lăsat uşa deschisă, am încercat,
indirect, o scuză.
— Asta-i o altă chestiune, mă contrazise el. În principiu, dorm cu uşa deschisă, pentru că ştiu
că hoţii intră, de cele mai multe ori, prin uşi lăcătuite. Ori poate dumneata vei fi făcînd
parte din cealaltă categorie...
— Iertaţi-mă, sînt un drumeţ oarecare şi nici prin cap nu mi-a trecut să intru undeva în altă...
calitate, i-am replicat, jignit de aluziile lui grosolane.
— Nu mai sta acolo, apropie-te ! s-a răstit el, deşi nu vedeam unde să mă mai apropii din
pricina spaţiului extrem de restrîns. Am făcut totuşi un pas şi m-am aşezat pe patul de-
alături, pentru că altfel n-aş fi avut unde sta. Aşa, spune-mi acum, în sfîrşit, ce doreşti...
— Am presupus că aţi aflat din clipa în care am bătut la uşă pentru adăpost.
— Dar ce sînt eu, gazdă pentru oaspeţi ? mă fixă omul cu căciuliţă împletită. Am plătit
pentru cămăruţa asta şi nu pot fi stăpîn la mine în casă ! în ochi îi sclipeau scînteile unei
indignări neîndoielnice. Continua să mă privească fix, aşteptînd poate un răspuns care să-l
satisfacă. La vîrsta mea, de peste cincizeci de ani, n-am dreptul, domnule ?...
IMă uitam şi eu la el tot atît de fix, neînţelegându-i înclinaţia spre proprietate, într-un loc
specific ospeţiei. Faţa lunguiaţă, pe care căciuliţă o prelungea parcă, îi dădea o alură de tinereţe şi doar
severitatea privirii amintea că am de-a face cu un om mai vîrstnic, ciufut şi rău intenţionat.
— Nici afară nu puteam dormi, noaptea-i cam răcoroasă, am încercat să-l îmbunez.
— Şi ce mă priveşte ? ! Poate să ningă afară... În sfîrşit, dacă tot ai intrat cum ai intrat, fără
acordul meu, înainte de a te culca, am să te rog să-mi ţii tovărăşie la un păhărel de
coniac...
Uimirea mea crescu proporţional cu propunerea senzaţională ce mi-o făcea. Era un gest ce
contrasta total cu atitudinea ce şi-o arătase încă de la început, punîndu-mă pe gînduri. Mi-am zis însă
că-i doar o glumă şi am început să scot de pe mine puloverul, punîndu-i alături, pe pat.
— Nu-i nici o glumă, spuse mai împăciuitor noua mea cunoştinţă.
Ca să mă convingă, se ridică din pat, cotrobăi în bagajul lui, o enormă geantă de voiaj, şi dădu
la iveală o sticlă de jumătate de coniac. Tot de acolo scoase şi două ceşcuţe de plastic, în chip de
pahare. Puse sticla şi ceşcuţele pe un suport ce voia să fie o noptieră. Nu glumesc şi te rog să nu mă
refuzi, adăugă el după ce umplu păhărelele. Lichidul auriu tremura în recipientele transparente,
răspîndind în mica încăpere aroma cunoscută, îndemnîndu-te să guşti.
— Mă surprindeţi cu serviabilitatca dumneavoastră şi n-as fi bănuit că...
— Uite ce, politeţea e bună într-un salon, dar nu aici, pe munte, într-un moft de casă, unde
ne-am întîlnit întîmplător. Să ciocnim paharele şi să bem ! Sper că nu mă vei bănui de
fariseism...
— Cum mi-aş permite ?... Mulţumesc pentru coniac, Văd că e bun, i-am răspuns, plescăind
din limbă de plăcere.
— Să mai bem câte o ceşcuţă, poate că în felul acesta ni s-or dezlega limbile şi vom putea sta
de vorbă mai liber, mai direct... Aşăa, vezi să nu se verse, că altul nu mai am, mă preveni,
turnînd în ceşcuţele aşezate pe suprafaţa aceea puţin înclinată.
Cîteva picături se scurseră alături, adunînd în aceeaşi clipă sclipiri jucăuşe. Cu mici pauze,
băurăm şi al doilea rînd de ceşcuţe, desfătîndu-ne de miros şi gust.
— Ca să vezi, spusei eu, încălzit şi înviorat, era cît pe ce să vă judec greşit. Un om
morocănos, acru, mi-am spus cînd am intrat aici, şi cînd colo... păreţi un admirabil
interlocutor şi o gazdă ireproşabilă. De aceea nu-i bine să apreciezi oamenii în pripă...
Omul ciuli urechile, ascultîndu-mă cu atenţie, ca şi cum as fi spus altceva decît nişte cuvinte
banale, de circumstanţă. Se uită cu insistenţă în ochii mei, dar aveam şi eu prilejul să-i descifrez mai în
voie fizionomia. Nasul lui, uşor acvilin, apropiindu-şi vîrful de buza de sus, avea nările dilatate,
adulmecând parcă nu numai aroma amăruie, discretă a coniacului, ci şi ceva ascuns în vorbele mele.
Ochii, uşor măriţi, încremeniră pentru câteva momente în fixitatea lor, urmărindu-i pe-ai mei. În
luminiile lor verzui stăruia ceva hipnotic, provocîndu-mi oarecare nelinişte.
— Să vedem dacă mai avem ceva rezerve, se aplecă el, în sfîrşit, spre bagaj, eliberîndu-mă
de privirea aceea insistentă. A, păcat, păcat, se lamenta el, răscolind zadarnic lucrurile din
geantă sau prefăcîndu-se.
— Vă rog, nu e cazul... Cred că e suficient cît mai avem în sticlă, am căutat să-l liniştesc. Ca
să fiu sincer, nici nu sînt convins că aş mai putea bea vreun păhărel. Sînt cam obosit după
atîta umblet pe munte şi mult mai bine mi-ar şedea în pat...
— Ei, hai, că n-o să ne culcăm aşa de devreme. Nu-i nici unsprezece, spuse uitîndu-se la
ceas. Măcar o oră să mai schimbăm o idee, să-mi povestiţi cum aţi mers azi pe munte, cu
cine v-aţi întîlnit, ce minunăţii aţi văzut etcetera etcetera... Pînă una-alta, văd că ceşcuţele
astea ne fac cu ochiul şi noi nu le învrednicim măcar cu o privire...
Ca să fie mai convingător, ridică cescuţa, ciocnind-o de a mea şi îndemnîndu-mă să beau şi eu.
Vlăguit de drumurile din ziua aceea, în ciuda înviorării momentane, simţeam că nu mi-ar trebui decît
două-trei minute ca să adorm, dacă m-aş fi lungit pe pat. Rezistam însă cu eroism, povestind
întîmplările din ziuă aceea, drumurile la Ocolaşul Mare şi Toaca, la Claia lui Miron şi Turnul lui Budu,
la Dochia... Nu-mi scăpa însă din vedere că gazda mea de ocazie mai mult gusta din ceşcuţă decît bea,
că trecuse iar la o politeţe ce mi s-a părut suspectă, mă urmărea cu atenţie ce spun, iar când era vorba
cumva de oameni găsea de cuviinţă să-mi pună cîte o întrebare, surprinzătoare în felul ei, cum ar fi
„tînărul acela era localnic sau venit de aiurea ?".
Am mai băut un păhărel şi-mi dădeam seama că vorbesc cam mult, dar nu mă opream,
stimulat poate şi de întrebările celuilalt. Turuiam întruna, ceea ce părea să-i fie pe plac cunoştinţei
mele.
— Eu am sosit aici de mai bine de-o săptămînă, mărturisi, întrerupîndu-mi vorbăria. N-aş
zice că mă simt rău, însă unii cred că sînt afurisit şi rău, nesociabil cum s-ar spune,
singuratic... În realitate, sînt departe de ce-şi închipuie aceşti indivizi superficiali, ce se
străduiesc să vadă doar partea mai izbitoare din comportamentul cuiva. Pot fi şi prietenos,
cu cine socot să merită, îndatoritor cu cel care mă ajută în vreun fel etcetera etcetera...
Este adevărat că mă apropii mai greu de om, pînă nu-l cunosc bine de tot. Şi ca să cunosc
mai bine pe cineva, recurg la o metodă verificată încă de străbuni. Cîtă dreptate aveau
latinii când spuneau în vino veritas !...
— Romanii o spuneau, cred în sensul că, atunci cînd i se urcă vinul la cap, omul îşi pierde
capacitatea de autocontrol...
— Desigur, de altfel şi românii au un proverb al lor, şi anume că ,,la beţie, omul spune
adevărul". Adesea, mă întreb: oare omul adevărat este acela cu toate însuşirile şi defectele
din comportamentul lui de zi cu zi sau cel care, cu tăria alcoolului în cap, se dezlănţuie şi
îşi arată faţa ascunsă ? Nu cumva ni se dezvăluie el în toată „splendoarea" lui atunci cînd
acţionează sub influenţa băuturii ?...
— Nu cred că putem absolutiza. Ar însemna că oamenii, în general, încearcă mereu să se
dedubleze, că fiecare dintre noi purtăm de fapt o mască...
— Aşa şi este !... Am să-ţi povestesc un mic episod petrecut cu cîteva zile în urmă. A intrat
la mine, tot aşa cum ai făcut dumneata adineauri, un individ care m-a rugat pe toţi sfinţii
să-l primesc să doarmă aici. Mi se adresa cu o politeţe desăvîrşită, suspectă totuşi, pe buze
avea numai miere. Căuta chiar să-mi intre sub piele... Şi ce crezi dumneata, a rezistat
cumva la ,,proba coniacului" ? Nici vorbă ! După vreo trei-patru păhărele, din acestea din
care bem noi acum şi-a dat arama pe faţă. Nu numai că a devenit, în mai puţin de jumătate
de oră, obraznic — poate i-aş mai fi tretcut cu vederea —, ci de-a dreptul violent. Pînă la
urmă m-a şi înjurat. Ca cine sînt eu de-mi permit să ocup o căsuţă, în dauna celor ce stau,
chipurile, afară, că-i proastă creştore din parte-mi şi alte insulte şi mai şi...
Bineînţeles, l-am poftit hotărît afară şi era cît pe ce să-i aplic un picior undeva... Lup în piele
de oaie ce eşti ! Te-ai demascat singur, neisprăvitute !" Cu astfel de vorbe l-am dat pe uşă, scăpînd de
musafirul nepoftit...
— Dar nu socotiţi că ascundeau ceva adevăr cuvintele lui ? l-am întrebat cu curaj. Se vedea,
coniacul îşi făcuse efectul şi asupra mea. Nu exclud că individul putea fi şi făţarnic, dar
dumneavoastră, în lipsa de ceva mai bun, studiaţi oamenii în funcţie de coniacul băut...
Spusele mele avură efectul unei grindini în vreme de ploaie. Omul mă privi cu aceeaşi
insistenţă şi mă aşteptam din clipă în clipă să-mi arate cu un gest energic uşa. Dar, spre stupoarea mea,
se linişti şi afişă chiar un zîmbet dispreţuitor.
— Dumneata ai un mare noroc... Mai adineauri, când m-am uitam cu încordare la dumneata,
de credeai că vreau să te hipnotizez, mi-am amintit că te cunosc... Am făcut pentru asta o
mare sforţare şi în cîmpul luminos al memoriei mi-ai apărut aşa cum te ştiu, e drept nu
într-atît de bine...
— Mă cunoaşteţi ? Cum aşa ?
— Mi-aduc aminte şi numele dumitale, şi unde lucrezi. Nu te numeşti dumneata cutare şi nu
lucrezi la cutare instituţie ?...
Cele spuse de interlocutorul meu avură darul să mă uluiască (a cîtă oară în seara asta ? !). Într-
adevăr, aşa mă chema, cum îmi spusese şi lucram într-adevăr la instituţia de care amintise. Mi-am zis
că-i la mijloc vreo vrăjitorie şi nu conteneam să mă minunez de cele auzite. Nu mai încăpea nici o
îndoială că omul mă cunoştea, îmi şi arătă în ce împrejurări făcusem cunoştinţă, ce anume discutasem
cu acel prilej. Treptat, treptat, mi-am amintit şi eu, cu ajutorul lui, de o discuţie avută cu mulţi am în
urmă. Îşi declină chiar şi identitatea, pronunţîndu-şi cu claritate numele.
— Bine, stimate tovarăşe, am rîs în cete din urmă, dumneata ai venit aici, la Potoci, să faci
cercetări de psihologie sau să te bucuri de darurile muntelui ?...
— Nu te supăra, mi-a răspuns, eu tot cred că metoda mea nu dă greş. Drept dovadă, n-am
găsit încă nici un om cu oare să hoinăresc şi eu pe cele coclauri de munte. Cei testaţi n-au
fost corespunzători...
— Ha, ha, ha ! am izbucnit eu în rîs. Nu ţi se pare cam costisitoare metoda asta a dumitale ?
— Recunosc, e cam costisitoare, nu contest, dar oare nu merită să ştiu şi eu cu cine am de-a
face ?
— Atunci, i-am propus, să mai gustăm un păhărel de coniac din rezervele ascunse pentru...
viitoare „teste" !
Interlocutorul meu, jenat puţin, se uită cu o anume uimire la sticla şi ceşcuţele goale, aruncă o
privire fugară la ceas şi se ridică de la locul lui, cotrobăind din nou în bagajul în care nu de mult se
prefăcuse că nu mai găseşte nimic.
— E-aproape miezul nopţii, dar unde a mers mia, meargă şi suta !
— Am mai băut cîte un păhărel, am gustat ceva, am vorbit şi apoi, înspre ora unu ne-am
culcat.
Dimineaţa, la izvorul din vale, unde este amenajat un spălător, m-am întîlnit cu cei doi prieteni
ce dormiseră în oficiul de cazare.
Erau de mult îmbrăcaţi şi mă aşteptau. M-am scuzat şi i-am vestit că, cel puţin pentru ziua
aceea, aveam să facem drumeţia spre Cheile Bicazului în patru. Le-am promis că le voi explica mai
tîrziu, pentru că, din căsuţă, venea pe urmele mele noul cunoscut cu unprosop în mînă. Era cam
dimineaţă pentru el, dar se lăsase convins să plecăm împreuna în drumeţie.
— Bună dimineaţa, salută el, văzându-mă în tovărăşia celor doi. Se pare că dimineaţa asta
splendidă anunţă pentru azi o zi de excepţie. Nu-i aşa ?...
— Desigur, desigur...
Piciorul Ceahlăului, ce se coboară în dulci unduiri spre popasul Poteci, se scălda în aurul
soarelui dimineţii, ademenindu-ne spre înalturile lui.
PĂDURARUL DE LA POIANA LARGULUI
Autobuzul cu care călătoream de la Durău la Tîrgu Neamţ a oprit la Poiana Largului, o

răscruce de drumuri, de unde şoseaua asfaltată se îndreaptă fie spre Bicaz, pe malul lacului de
acumulare, fie urcînd în serpentine peste Munţii Stînişoarei, întrucît în ziua aceea călătoria mea nu avea
o ţintă precisă, am coborît din maşină, cu gînd să vizitez satul, frumos desfăşurat pe malurile Bistriţei.
La Poiana Largului era multă lume, parcă ar fi fost zi de tîrg. Într-o latură a întinsei deschideri, ce
închipuia o piaţă, am observat o îngrămădire de oameni în semicerc în faţa unei gherete, unde se vindea
bere şi răcoritoare. Din cînd în cînd, din marele grup adunat acolo izbucneau râsete şi îndemnuri. M-am
apropiat şi eu să văd de ce se veselesc oamenii. Ridicîndu-mă în vîrful picioarelor, am zărit în mijloc o
femeie dolofană, care bătea cu coada măturii un individ, pesemne beat, ce se cocoşea fără spor la dînsa.
— Nu m-ai rugat tu să vin azi noapte la tine, Anghelina ? se apăra omul, ridicînd braţul
împotriva cozii de mătură.
— Şi dacă ai venit, ce folos am avut ? îi răspunse femeia, repezindu-se din nou spre dînsul.
Cum era cu mult mai sprintenă decît el, îi arse chiar cîteva codirişti pe spate. Omul, îmbrăcat
cu o scurtă moale, de suman, nu dădea vreun semn că ar suferi din pricina asta.
— De ce nu m-ai chemat pe mine, Anghelina, dacă n-ai avut încredere în el ? întrebă un
mucalit din mulţime.
Femeia îl descoperi într-o clipită între cei adunaţi şi-l ameninţă şi pe el cu coada măturii, dar
omul se feri la vreme, în rîsetele bărbaţilor şi femeilor care priveau ca la circ.
— Ce, crezi că dumneata eşti mai breaz ? se tot răstea femeia la el, dar omul îi prinse coada
măturii şi nu-i mai dădea drumul.
— Mătura asta are două capete, Anghelina, şi tare mă tem că am să-ţi plesnesc vreo două
peste dosul tău cel gras, dacă nu te astîmperi !
— Încearcă, numai ! răspunse ca, smucind cu putere mătura şi eliberîndu-se, în rîsetele ce nu
mai conteneau. Roşie la faţă, mai ameninţă de cîteva ori cu mătura pe bărbatul ce-a
prinsese coada. Să-i dai la fund vădanei aceleia, la care zăboveşti din cînd în cînd !...
— Nu te prind eu o dată în pădure, Anghelina ! îi răspunse omul, un pădurar din partea
locului, ceva mai copt decît individul beat ce se încontrase dintru început cu femeia.
Totul nu era decât o glumă şi lumea începu să se împrăştie, cu oarecare părere de rău că
lucrurile se opriseră aici. Dar rîsetele mai continuau şi comentariile hazoase abia se stîrniseră.
M-am apropiat de pădurarul în uniformă, cu pălăria lui verde şi cu frunzuliţele de stejar aurii
pe reverele hainei. L-am salutat, ca pe un cunoscut, întinzîndu-i mîna prieteneşte. El se detaşă puţin de
ceilalţi, ca şi cum n-ar fi vrut să audă cineva ce vorbim.
— E o femeie cam drăcoasă Anghelina asta, păru el să se scuze că intrase într-o daraveră
nedorită, da-i harnică şi tare cumsecade. E plină de haz şi tot timpul născoceşte cîte
ceva... Da ce-aţi vrut să-mi spuneţi ?...
— Nu ceva în legătură cu Anghelina, fireşte, ci despre unele fapte legate de meseria
dumitale...
— Adică despre pădure şi... pădurari, bănuiesc.
— Întocmai, dar în primul rînd despre munca dumneavoastră...
— Eu, tovarăşe dragă, sînt de 27 de am pădurar. De copil mi-a plăcut pădurea şi, uite, am
ajuns să-mi leg viaţa de ea... Pe-aici lumea a cuminte, ştie ce înseamnă pădurea. Nu cu
oamenii locului avem noi probleme. Vin alţii, din alte părţi, şi ceea ce mă miră mai mult îi
că mai toţi sînt oameni cu carte — ingineri, doctori, profesori — care citesc,pe panourile
puse de noi: ,,Ocrotiţi pădurea, ea este viaţa"...
Într-o iarnă, către sărbători, mă îndreptam spre Calu, la un parchet, cînd am văzut două maşini
care staţionau pe marginea şoselei. Măi, ce-i cu maşinile astea aici ? m-am întrebat. Am pus cornul la
gură şi am slobozit peste pădure un sunet mai ascuţit. Am mai sunat o dată din corn şi... ce crezi
dumneata că se întîmplă ? Din codru ies doi inşi, cu brăduţi din cei tineri în mână. Cînd m-au văzut, au
încercat să dispară, lăsînd jos brăduţii Veniţi încoace cu ce-aţi luat ! le-am strigat. Cum nu voiau s-o
facă, m-am dus eu la ei. „Am vrut să luăm câte un brăduţ pentru pomul de iarnă", au recunoscut pînă la
urmă. „Şi la magazin nu se găsesc să cumpăraţi ?", i-am întrebat, cerîndu-le legitimaţiile. Erau doi
doctori din Bacău. Veneau de la Durău şi se îndreptau spre Piatra. Cred că au să-şi amintească cît i-au
costat brăduţii aceia ! Iar m-am mirat: oameni ca ei căutau să mă convingă că pădurea-i mare şi că nu
contează dacă or să ia şi ei cîţiva pui de brad, acolo... Da cîte lucruri nu se petrec în pădure, şi, pe
vreme de iarnă, şi pe vreme de vară. Mai iarna trecută, am prins un şofer şi doi inşi cu camionul plin de
lemne încărcate din pădure. Le luaseră dintr-o rarişte, unde s-au făcut tăieri din pricina doborîturilor...
Încet, încet, poate chiar fără să ne dăm seama, ne-am îndepărtat de sat şi am intrat în pădure.
Acum, în toamnă, codrii desfăşurau un spectacol de măreţie şi culoare. Pe kilometri întregi, pădurea
îmbrăcase veşmânt de foc potolit, sfîşiat din loc în loc de cârduri de molizi, rătăciţi de brîul întunecat
de mai sus, unde împărătesc singuri. Din coroanele stejarilor şi fagilor se cerneau necontenit bănuţii
ameţiţi de brume ai frunzelor. Priveam dureroasa desprindere din coroanele toropite şi ele ele somnul
prematur al anotimpului culorilor, visând la îndepărtate primăveri...
— E frumoasă pădurea toamna, îmi zise tovarăşul meu, privind şi el la alaiul nesfârşit al
frunzelor căzute. Mi-aduc aminte că ultima oară cînd am fost la Bucureşti am vizitat o
expoziţie de pictură. Cel mai mult mi-a plăcut un peisaj de toamnă dintr-un colţ de
pădure, tăiat de un drumeag bătătorit de căruţă. Nu ştiu ce-o fi vrut să spună pictorul cu
drumeagul acela, care urca într-o pantă uşoară, şi se pierdea tot în pădure, dar mi s-a părut
că pe-acolo trebuia să treacă cineva şi eu tot aşteptam să văd cine e...
M-am uitat mai atent la tovarăşul meu de drum, surprins că descopăr în el un om sensibil la
frumos. Mi s-a părut că desluşesc în ochii lui căprui luminile unei visări poetice.
Pădurarul se opri la tulpina unui stejar secular, pe care-o examina de sus în jos. După grosime
şi înălţime, părea să fi depăşit 200 de ani.
— E semeţ de n-are pereche, i-am spus, admirînd şi eu exemplarul ceva mai singuratic, poate
şi de aceea mai bine dezvoltat.
— Copacii sînt ca şi oamenii: unii mai falnici şi poate mai trufaşi, alţii mai potoliţi, unii mai
drepţi în înfăţişarea lor, alţii mai suciţi, mai chinuiţi parcă de propria lor nimicnicie. Ca şi
oamenii, arborii se nasc, cresc şi pînă la urmă mor şi ei, dacă privim desfăşurarea strictă a
procesului natural, fără intervenţia cuiva.
Numai că pădurea se schimbă, se primeneşte, într-un timp mult mai îndelungat, de-a lungul a
cîtorva vieţi de om... Aş merge chiar mai departe în asemuirea cu viaţa omenirii: stejarul acela
singuratic, izolat de confraţii săi, este mai expus la dezlănţuirile naturii. Cînd se iscă vînturile puternice
— am citit undeva că se numesc catabatice preciza el, ca un cunoscător — copacii se sprijină unii în
alţii, reuşind de cele mai multe ori să înfrunte urgia. Cad mai cu seamă cei izolaţi, chiar dacă-s mai
semeţi, mai puternici...
Deşi nu puteam fi întru totul de acord cu interlocutorul meu, omul spunea lucruri interesante
şi-l ascultam cu atenţie, dîndu-i adesea dreptate în îndrăzneţele-i comparaţii. Aveam de-a face cu un
pădurar cum n-am mai întîlnit, iscoditor şi meditativ, deşi intransigent în îndeletnicirea lui, om de
acţiune, adept convins al faptelor.
— Dacă pun urechea la trunchiul copacului acestuia ascult, aud nesfîrşite melodii, dar
numiai atunci cînd sînt coroanele răcorite de un vînticelele seară, nu cînd furtuna îi
îndoaie şi-i chinuie în frămîntări necontenite. Ascultă şi dumneata şi ai să-mi dai dreptate.
Mărturisesc că am ascultat şi eu de nenumărate ori cîntecul pădurii, desluşind în el acorduri de
simfonie. Preferam să-l aud pe el cum povesteşte, poetic, viaţa codrului, ca unul care-i cunoaşte cele
mai intime ascunzişuri.
— Într-o noapte, dînd secera lunii se ascundea după codrii Ceahlăului, să nu te miri că mi s-a
părut că aud cum vorbesc copacii...
Grăiau în şoaptă, ca să nu-i audă nimeni, dar eu tot i-am auzit. Unul mai bătrîn cu unul mai
tînăr: „Ne clătim vârfurile în apele văzduhului, printre crengile noastre plîng sau rîd vînturile, iar în
nopţi fără lună ne înfioară argintul picurat de stele", spunea cel tînăr. ,,Adevărat ce spui, dar rădăcinile
ne sînt adînc înfipte în pămînt. De acolo, nu din văzduh, ne tragem seva ce dă frumuseţea ramului".
,,Dar frunza noastră, şi nu rădăcina, ne dă frumuseţe. „O frumuseţe nestatornică, ofilită de brumele
toamnei, ucisă de cele dintîi nopţi friguroase... Pe cînd rădăcinile rămîn. Rămîn ca să nască alte frunze,
de fiecare dată"... „De fiecare, dată mai delicate, mai verzi şi mai pure"... „Ssst ! Să tăcem că ne aude
vîntul şi vorbele noastre ajung repede în cîmpie, la oamenii răi care ne taie fără milă !",,Da, răsare şi
Luna, deşi ea n-o să ne pîrască niciodată !",,Să tăcem, am pălăvrăgit destul, cum zic oamenii, şi poate
că raza lunii o să ne mîngîie în somnul nostru de noapte"...
Îl urmam prin pădure, dornic să mai ascult fanteziile lui, născute dintr-un suflet copleşit de
nostalgiile adolescenţei.
— Cred că ai citit mult şi ai făcut şi şcoală, altfel...
— Parcă astea se învaţă neapărat în şcoală, rîse el cu un anume înţeles. După cum încercam
eu să mă aburc în anii tinereţii, ar fi trebuit să fiu astăzi inginer silvic, dar uite că a ieşit
altfel. M-am apucat să mă însor de tînăr, m-au mai încurcat şi alte împrejurări şi n-am
ajuns decît... pădurar. N-aş zice că nu-mi place, însă putem fi vreodată mulţumiţi cu ce-
am realizat în viaţă ?...
Am intrat într-un luminiş toropit de soarele după-amiezii şi ne-am aşezat fiecare pe cîte o
cioată dintr-o veche curătură. Pădurarul meu poet scoase din taşca lui o carte, un volum de poezii.
Fără să se uite în carte, începu să-mi recite, cu o voce extrem de melodioasă, de sigură, şi dacă
nu 1-aş fi văzut, aş fi crezut că e un tînăr îndrăgostit:
A fost odată ca~n poveşti
A fost ca niciodată...
Recita cu cartea închisă, şi l-am tot ascultat pînă la sfîrşitul poemului, emoţionat de
inflexiunile vocii lui, cu sublinieri voite ale unor cuvinte, într-o manieră profund originală. Făcu o
pauză după încheierea versurilor, ca şi cum ar fi aşteptat ropotul de aplauze ce se descarcă atunci când
emoţia cuprinde ascultătorii. Tocmai în acea clipă o ciocănitoare se dezlănţui în tăcerea pădurii,
suplinind parcă lipsa ascultătorilor. Am rîs amândoi de această întîmplare.
— Ei, am stat destul, spuse pădurarul, ridicîndu-se de pe cioată şi punîndu-şi cartea în taşca
încăpătoare, unde probabil ducea şi alte minunăţii iscodite de mintea oamenilor. Până
către seară trebuie să fiu pe la Galu, să văd puieţii plantaţi în toamna trecută. Mai umblă
ciobanii cu oile pe-acolo...
Pe cărările pădurii se cerneau necontenit frunzele, scăpate din strînsura obosită a copacilor
resemnaţi sub povara toamnei tîrzii. Din înalturi picura o lumină împuţinată de umbrele codrului. În
drumul nostru, călcînd peste frunzele plînse, am urmărit cîteva gîzgănii ce foiau, într-o ultimă sforţare,
înfruntînd anotimpul.
— S-ar putea ca pe cărăruile de întoarcere să găseşti ceva bureţi... Să nu te miri că după
ploile din ultima vreme, cînd zilele au fost calde, mai dai peste vreo roată de hribi
întîrziaţi. Se întîmplă în toamnele lungi, cum este asta...
— Îţi mulţumeşte pentru cele două-trei ceasuri pe care le-ai pierdut cu mine şi nu te supăra
că am să te mai deranjez, dacă te întîlnesc, i-am spus, părîndu-mi rău că mă despart de
dînsul.
— Dar nu le-am pierdut, zic eu, ci le-am cîştigat, îmi răspunse el, generos, măgulindu-mă.
Mai rar întîlnesc oameni care să-mi asculte bongoasele... La revedere, dragă tovarăşe, şi
nu mi-ar părea rău să cinstim un pahar de vin, la vreme de seară, împreună, cu vreun
prilej.
— La revedere şi numai bine ! Să ne revedem sănătoşi... „La revedere, iubite poet-pădurar,
cum n-am întîlnit şi poate n-am să întîlnesc vreodată !, am adăugat în gînd.
LEGENDA OCOLAŞELOR
Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic, ce-şi arată stîncăriile şi pereţii verticali în partea de sud-vest a
Ceahlăului, au stîrnit din vechi timpuri prin masivitatea şi înălţimea tor — Ocolaşul Mare fiind cel mai
semeţ din cuprinsul muntelui — fantezia ciobanilor, pădurarilor şi muncitorilor forestieri din partea
locului. Născute în convulsiile geologice ale terţiarului, ca şi întreg masivul, Ocolaşele s-au ridicat în
decurs de zeci de milioane de am de pe fundul Mării Sarmatice care acoperea cea mai mare parte din
teritoriul ţării.
Dincolo de explicaţiile ştiinţifice privind evoluţia şi conturarea celor două vîrfuri, am surprins
un fir de legendă care spune că munţii aceştia s-ar fi născut în urma unui fapt miraculos petrecut cîndva
pe plaiurile Ceahlăului.
Aşa cum se povesteste, pe pămînturile de aici ar fi venit cu oile doi ciobani caire au luat în
stăpînire plaiuri întregi, unde iarba grasă, crescută în urma ploilor bogate şi înveselită în roua
dimineţilor seninei, atrăgea şi pe alţi ciobani cu turmele lor. Pentru cei doi ciobani — Petrişor şi
Gheorghiţă, cum li se zicea — locul era fără primejdii, iar pădurile întunecoase din jur, în loc să-i
înspăimînte, îi ocroteau pînă şi împotriva fiarelor sălbatice. Cît despre oameni ce-ar fi vrut să le facă
vreun rău, iarăşi n-aveau grijă ciobanii, pentru că — se vorbea — ar fi fost vrăjiţi de Muma Pădurii cea
bună să nu le. strice nimeni nimic, oricît vor trăi pe aceste plaiuri.
Cei doi ciobani erau fraţi, aproape de-o seamă, cel mare fiind doar cu un an mai vîrstnic, şi
semănau între ei ca şi cum ar fi fost gemeni: pletele bălaie, ochii albaştri, nasurile drepte, obrajii
luminoşi, ţinuta mîndră, înalţi şi chipeşi. Fiecare îşi avea stîna lui, cu ocol larg în faţă, ca să le încapă
turma în vremea nopţii. Dar stînele lor se deosebeau mult de ale altor ciobani nu nuimai prin mariane,
oi şi prin construcţie. Erau adevărate case de munte, acoperite cu scînduri în chip de şindrilă, sprijinite
pe căpriori trainici, iar înlăuntru aveau tot ce trebuie unei gospodării în lege.
Cei doi ciobani fraţi trăiau în cea mai bună înţelegere, fără să se uite chiorîş unul în ograda
celuilalt, pentru că amîndoi aveau turme mari, amindoi erau harnici şi pricepuţi în creşterea oilor.
Se mai spune că amindoi ştiau să cânte din fluier atît de frumos, încît şi păsările codrului,
auzindu-i, îşi încetau ciripitul şi cîntul ca să-i asculte. Răsunau pădurile şi munţii din jur de doinele lor
nemaiauzite şi, cînd se întîlneau, glasul îndoit al fluierelor tulbura inimile, celor ce-ar fi trecut prin
preajmă.
Ciobanii erau tineri şi spre iarnă, cînd coborau cu turmele în sat, multor fete li se aprindea
inima de dor şi dragoste. Ei însă, aşa mîndri şi cu soarele în priviri, nici nu se uitau la dînsele, ci treceau
nepăsători, ţintind drept înainte, ca şi cum în faţa lor cine ştie ce zîne le-ar fi luat ochii şi le-ar fi
înfierbântat inimile. Dar ei încă nu se îndrăgostiseră şi nici nu păreau că ar vrea să guste din dulcele
pahar al dorului. Cine ar fi crezut însă că ţinuta lor, firea senină, liniştită, netulburată vreodată de
chemări ale dragostei aveau să se frămînte în durerile ce nu-i iartă pei cei cu inimi prea simţitoare !
Într-o seară, cînd Petrişor şi Gheorghiţă au scos oile în porneală, au simţit că inimile le-au luat
foc. Era o noapte cu lună plină ce fermeca plaiurile şi codrii, năucind cu lumina ei rece pînă şi păsările
ce dormeau încă de cu seară. Ciobanii îşi scoaseră fluierele şi începură să cînte, dar mai cu alean decît
oricînd, pînă ce au observat o poiană mică, ce li s-a părut că n-o mai văzuseră, îşi puseră fluierele în
chimir şi se uitară îndelung la poieniţa aceea, în care luna arunca văpăi mai luminoase decât oriunde,
întunecînd şi mai mult brîul şi aşa întunecos şi tăinuit al pădurii. La un timp li se păru că însăşi luna se
apleacă peste poieniţa luminată, ca să prindă în razele ei bucata de iarbă ce se vedea ca în palmă,
anume parcă să le atragă privirile într-acolo. Aşa de minunat era petecul acela de lumină şi aşa pline de
dor le erau inimile, că amîndoi dădură să scoată iar fluierele de la chimir şi să-i zică o chitare pe măsura
a ceea ce vedeau, ca să-şi astîmpere olecuţă dorul ce îi cuprinsese te miri de unde. Ca şi cum cineva le-
ar fi oprit mîinile, nu reuşiră să tragă fluierele din cingătoare.
— Trageţi, trageţi mai tare, flăcăii mei ! auziră ciobanii un îndemn ca din fund de pădure.
De data asta, fluierele parcă se ridicară singure la gurile lor.
— Ziceţi-i un cîntec de joc, băietanilor ! se auzi în spatele lor acelasi îndemn, dar acum mult
mai aproape.
Ciobanii, încă uimiţi, sloboziră în acelaşi timp un cîntec îndrăcit de joc, prins de prin saltele
din împrejurimi. Degetele lor se mişcau singure pe găurile fluierelor, fără să le mai frămînte şi să le
mîngîie cîntăreţii.
În poiana în care se uita luna, se iviră deodată două fete, pesemne zâne, care se prinseră în joc,
după tactul cîntecului, învîrtindu-se ameţitor. În rochiile lor lungi, albe, cu părul de aur desfăcut pe
umeri, păreau două porumbiţe zburătăcindu-se şi rotindu-se abia atingînd pământul. Flăcăii cântau şi
nu-şi mai luau ochii de la ele. Acolo, în poiană, la o distanţă nu prea mare de ei, se săvîrşea, în lumina
risipită de lună, o minune, o vrajă ce nu le mai fuse dat s-o vadă. Nu se mai saturau privind la cele două
fete frumoase, nemaivăzut de frumoase, amîndouă cu trup subţire şi ochi ca stelele, amestecîndu-se şi
învîrtejindu-se în joc, mai mult plutind în răcoarea nopţii şi stârnind frunze căzute întîmplător în
poiană. Cîntînd, ciobanii simţiră că li s-au aprins inimile şi nu-şi dădeau seama de cînd cîntau şi de
când jucau fetele. Poate că de-acum era miezul nopţii. La o întorsătură de cîntec, cu un moment de
pauză, se auzi iarăşi vocea aceea care-i îndemnase să cînte:
— Ei, vă plac fetele mele, voinicilor ?...
Se opriră brusc din cîntat şi în aceeaşi clipă se opriră din joc şi fetele, cu un semn de
mulţumire către ciobani. Chiar lîngă ei răsări ca din pămînt o bătrînă adusă de spate, aspră, cu ochii
scăpărînd ca tăciunii aprinşi. Flăcăii se feriră, atraşi mai mult de chipul fetelor, ce stăteau drepte,
aşteptînd parcă un răspuns.
— Ei, tăceţi chitic, ca şi cum nu v-as fi adus două zîne, ci două cotoroanţe, ca mine... Ei, nu
v-aţi spălat destul ochii tot privindu-le ? Spuneţi-mi, vă plac ori ba ?...
— Ne plac, ne plac mult, se grăbiră să răspundă ciobanii cu glas stins, ca şi cum ar fi vorbit
cu gura altuia, atîta nehotărîre-răzbătea din vorbele lor.
— Dacă vă plac şi nu cumva mă minţiţi, ale voastre să fie, iubiţii mei gineri ! Vi le dăruiesc
ca fecioare şi doar priceperea voastră în ale dragostei le va deschide inimile. Sînt fete ce
nu ştiu de dor şi inimile lor stau ferecate, aşteptînd să fie deslăcătuite de dragostea
voastră...
Ciobanii se înfiorară uitându-se. În ochii babei, aprinşi de o raza de lună. Se temeau, dar parcă
acum nu mai puteau să se întoarcă, în inimile lor, la cei care fuseseră înainte.
— Nu vă temeţi, feţii mei, sînt Muma Pădurii cea bună, careva ocroteşte de multă vreme şi
care, de ce să n-o mărturisesc cinstit, a pus ochii pe voi ca să se împlinească ce mi-a trecut
prin gînd de cînd aţi venit pe plaiurile aceste.
— Ce gînd ? întrebară ciobanii cu glasul pierit, deşi baba îşi arătase limpede intenţiile şi nu
mai încăpea îndoială că în clipa în care ei spuseseră că le plac fetele îşi pecetluiseră
soarta.
— Fetele mele abia aşteaptă să fie iubite şi numai voi sînteţi, după gîndul meu, acei bărbaţi
în stare să stăpînească nişte comori ce altfel n-aţi fi întîlnit în viaţa voastră. Încă o dată vă
spun: sînt fete cuminţi, e drept cam jucăuşe, că doar le-aţi şi văzut cum s-au prins în dans
şi ce frumos v-au arătat ce pot. Haideţi, nu mai staţi pe gînduri, că noaptea-i scurtă şi n-
avem vreme...
— Sîntem hotărîţi, mătuşă, dar... acum nu ştim unde ne sînt turmele, dacă n-or fi dat iama
nişte lupi în ede, îngăimară ciobanii, cu acelaşi glas ce parcă nu era al lor.
— N-aveţi nici o grijă, drăguţilor ! Cînd vă veţi întoarce la stînele voastre, veţi găsi oile
închise în ocoalele lor, rumegînd de zor iarba păscută în porneala de seară. Uitaţi-vă că
scăpată luna după codrii de colo şi dimineaţa nu-i prea daparte. Mîine noapte, la acelaşi
ceas, o să ne vedem din nou în poieniţa noastră. Poate că, dacă n-o să no trădeze, luna se
va uita acolo ca şi în noaptea asta. Vom săvîrşi ce avem de săvîrsit şi veţi fi fericiţi alături
de fetele mele. Şi-acum duceţi-vă la stînele voastre...
Muma Pădurii se topi aşa cum se ivise, şi, de asemenea, zînele din poiană, ascunsă acum într-
o umbră uşoară a pădurii după care se pierdea luna, în drumul ei spre culcare.
Petrişor şi Gheorghiţă se clintiră într-un tîrziu din loc, luînd-o în pas domol spre stîne, unde
găsiră, într-adevăr, oile închise în ocolul lor, rumagînd încă ce păscuseră de cu seară. În jur, linişte
deplină şi chiar câinii, atît de credincioşi însoţitori ai lor în urma turmelor, picoteau fără grijă ipe nişte
grămezi de bălegar, alături de strungă. Se culcară şi abia adormiră din pricina dorului după fetele din
poiană.
Petrişor şi Gheorghiţă se treziră, ca în vis, însuraţi cu frumoasele fete, cu chip şi trup de zîne.
Oamenii din împrejurimi auziseră că ciobanii s-ar fi însurat, dar nimeni nu fusese poftit la nuntă şi
nimeni nu văzuse pe nemaipomenitele neveste, despre care spuseseră ciobanii că-s mîndre ca soarele şi
luna. Niciodată nu se arătau oamenilor, dispărînd ca fumul prin stîne ori prin codrii din apropiere, după
flori şi păsări.
— Ce fel de însurătoare a fi asta, fraţilor ? se întrebau unii care aveau fete şi sperau să-i aibă
gineri pe flăcăii de la stînele arătoase. Eu, unul, cred că-i o poveste ca toate poveştile şi că
băietanii iştia numai li se pare că sînt însuraţi...
— Mai ştii ? Cîteodată, tinerii iştia, în singurătatea lor, toată ziua cu fluierul şi cu oile, sînt
cuprinşi, te miri cînd, de o nebuneală domoală, adevărat nestricătoare, ca o aiurare ce-ţi
fură mintea, făcîndu-te doar o părere de om...
— Pînă n-om vedea, n-om crede, spuneau şi fetele, încă arse de dorul flăcăilor ce nu dădeau
semn că ar place pe vreuna. Oare n-ar fi tocmai nimerit să ne ducem odată la stînele lor,
cu fereală, ca să nu fim văzute ? Ne-om lămuri deplin acolo, la faţa locului.
În chip de iscoade, fetele se duseră pe cărările codrilor şi munţilor pînă în preajma stînelor lui
Petrişor şi Gheorghiţă. Ba încă unele mai îndrăzneţe, se avîntară pînă-n stînă, dar nu-i găsiră nici pe
ciobani şi nici pe nevestele lor. I-adevărat că bărbaţii puteau fi cu oile, dar femeile lor ?...
Şi iar încolţiră bănuielile, şi iar lumea a început să vorbească cum că nu-i lucru curat cu
ciobanii cei tineri. Cine putea şti că doar noaptea ea îşi duceau, după închipuirea lor, viaţa în toată
frumuseţea ei ?
Într-adevăr, zînele dădeau mai rar pe la stîne şi mai mult se făceau nevăzute prin pădurile
nesfîrşite. Dintru început, ei le cereau tinerelor neveste să închege caşul, să facă de mîncare şi alte
treburi prin stînă, ca adevărate gospodine. Dar ele, neînvăţate cu munca, nu făceau nimic. Adesea
fugeau, încă din zori, prin poiene, după flori şi fluturi, după cum singure spuneau. „Nu-i nimic, îşi
ziceau ciobanii, s-or da ele cu lucrul poate mai tîrziu şi tot noi le-om face pe toate pînă atunci. Ne
îndrăgesc aşa de mult, încît ne-om mulţumi şi cu atîta". Dar mare le fu mirarea cînd, într-o amiază,
întorcîndu-se cu oile la muls, găsiră caşul închegat, iar pe masă aburea, chiar atunci răsturnată din
ceaun, o mămăli-guţă aurie. Mirarea lor crescu în clipa în care descoperiră că cheagul rămăsese neatins,
şi la fel mălaiul din sac. Se aşezară să mănînce fără grijă, bucurîndu-se de borşul de bureţi din oală şi
de caşul proaspăt.
Oricum ar fi fost, ciobanii nu puteau să nu cadă pe gînduri.
— Aşa-i că ai găsit şi tu mîncarea gata, măi Gheorghiţă, cînd te-ai întors ieri la stînă ?
— Întocmai. Mămăliguţa taman atunci fusese răsturnată şi borşul de bureţi era tare bum...
Numai nevestele noastre, nu-i aşa, nicăieri...
— Aşa, aşa. Unde-or fi umblînd, drăguţele de dînsele ? Să facă treabă, să ne facă de mîncare
şi noi să nu le avem la masa noastră. Ia să ne repezim noi fiecare la stînă pe la prînzul cel
mic, să vedem ce fac, măcar să le privim cum le mîntuie pe toate.
Aşa şi făcură: veniră fără veste la stînă. Tocmai atunci caşul se scurgea în strecurătoare, pe foc
fierbea mîncarea, iar lui Petrişor i se păru că pe după un stîlp se făcuse nevăzut un chip de femeie
bătrînă, asemănătoare cu Muma Pădurii cea bună. ,,Aha, uite cine săvîrşeşte treaba şi cine ne găteşte
mâncarea".
În toată vremea, de dimineaţa pînă noaptea, ciobanilor le era inima în pălălăi, într-atît doreau
să le vadă mai repede pe zînele lor, cînd se va ivi luna şi-or da oile în porneală. Atunci începea
adevărata lor viaţă, atunci nu se mai sfîrşea jocul nebunesc al fetelor în poiana vrăjită şi atunci se
drăgosteau pînă la o bucată de noapte. Veneau apoi, fiecare la stîna lui, cu nevestele de mînă şi găseau,
ca şi în noaptea aceea de început, oile închise în ocol. Ceasurile de dragoste se prelungeau pînă spre
zori, dar cînd se trezeau, nevestele lor se făceau nevăzute...
— Măi, să fie ! Ce-ai zice să le luăm oleacă mai aspru şi, dacă-i nevoie, să le încercăm pielea
lor subţire cu biciul ?
— Să nu faci una ca asta, măi Gheorghiţă ! Sînt aşa de delicate, de gingaşe, ca florile ce răsar
toamna, înainte de brumă... Or fi ele nevestele noastre şi om avea noi un drept asupra lor,
da nu-s neveste obişnuite. Unde mai pui că mama lor doar atît aşteaptă, să le facem vreun
rău...
— Da, ai dreptate, spuse celălalt, şi amîndoi se înfiorară iar numai cînd amintiră de Muima
Pădurii, ştiind de-acum că bătrîna le face pe toate pentru ele.
Pe cînd vorbeau astfel, chibzuind cum e mai bine, auziră un foşnet într-un colţ mai întunecos
de pădure şi chiar paşi omeneşti. Se abătură într-acolo şi, deodată, colţul acela de pădure se făcu şi mai
întunecos.
— Apropiaţi-vă, dragii mei ! auziră de undeva din pădure. Veniţi mai încoace, nu vă temeţi...
Tocmai de mama voastră soacră să vă fie frică ?...
De după un stejar bătrîn se arătă însăşi Muma Pădurii cea bună. În pîlcul de întuneric,
singurele puncte luminoase erau ochii ei mărunţi, dar aprinşi. Trupul, cam firav, cum li se păru
ciobanilor, cu greu se contura în pata aceea de întuneric. Aplecată înainte, ca şi cum ar fi dus ceva în
spate, bătrîna se sprijinea într-un fel de prăjină de alun ori de sînger, aducând a furcă sau mai curînd a
răşchitor. Ciobanii, care o mai zăriseră în noaptea aceea cu lună cînd jucau zânele în poiană, rămaseră
stane de piatră.
— Ce-aţi împierit aşa, cu picioarele priponite ? Nu v-am zis să vă apropiaţi, iubiţii mei gineri
?...
Petrişor şi Gheorghiţă mai făcură cîţiva paşi, dar mai departe nu îndrăzniră să meargă.
Privirile de foc ale bătrînei mai repede i-ar fi îndepărtat decît să-i apropie.
— Cum vă merge însurătoarea, vulturilor ?... Nu-i aşa că aţi dat peste nişte fete de care nu vă
puteţi despărţi o clipă ? !... Da ce vă uitaţi la mine ca la o minune, nu spun adevărul
adevărat ? Nu vă iubesc îndestul fetele mele şi voi nu le iubiţi măcar tot atîta pe ele ?...
Hai vorbiţi, că vă ascult !
— Le iubim... mătuşă, şi ele ne iubesc, nu putem zice că nu. Am vrea numai să steie mai
mult cu noi, nu să se ascundă ziua prin cele păduri şi să se ivească doar noaptea... Ş-apoi,
cînd vine vorba de treabă, iar se ascund...
— Cum, se răsti bătrîna cu ochii în vîlvătăi, nu v-au strecurat brînza şi nu v-au făcut de
mîncare ? !...
— Ştim noi dacă ele, cu adevărat...
— Da cine, mă rog ? chicoti Muma Pădurii. Să ştiţi că ele nu-s fete din cele care aţi crezut
voi şi dacă v-au făcut treburile pe care le-au făcut, apoi numai de hatîrul şi din drag pentru
bărbaţii lor. Ori poate nu sînteţi voi bărbaţii lor ! rîse bătrîna, dar rîsul ei era batjocură şi
aducea parcă a vaiet de cucuvaie.
Ciobanii simţiră că le furnică şira spinării. Ascultaţi-mă bine, feţii mei, am sporovăit destul şi
nu doar pentru asta m-am arătat vouă ziua mare, ca să mă vadă cumva şi altcineva decît voi. N-am mai
avut răbdare să se înnopteze ca să vă întîlnesc... Am aflat, chiar în zori, cînd pică noua pe cetini, că de
pământurile acestea se apropie nişte duşmani înzăuaţi, gata să cuprindă ţara şi să-i robească pe oamenii
ei. Vin ca viforul cel mare, cu caii în galop, şi, după cum se spune, nimeni nu le poate sta în cale.
Căpetenia războinicilor s-ar fi jurat, înghiţind un pumn de pămînt din ţara asta, că o va supune şi că a
lui şi a ordilor sale va fi !... Din cîte vă cunosc eu, şi-i mai greu să mă înşel, o să alergaţi, alături de
ceilalţi, să apăraţi pămînturile străbune...
— Chiar aşa o să facem ! spuseră flăcăii într-un glas.
— N-am zis eu ! ?... Nu pot să vă opresc să vă duceţi să vă azvîrliţi în luptă, după cum vă
îndeamnă inima, da să aveţi grijă să nu vă lovească de moarte duşmanii. Nu de alta, da vă
vor rămâne leşurile să vi le sfîşie corbii şi vulturii, iar fetele mele, vădane, deşi, aşa de
tinere, se vor topi de dorul vostru. Eu am puterea doar prin pădurile astea, unde sînteţi sub
ocrotirea mea, pe cînd la cîmpie...
— Fie ce-o fi, mătuşă, noi la luptă tot ne-om duce, cu toate că s-ar putea să rămînem pe veci
acolo. Alte vădane n-or plînge oare după bărbaţii lor răpuşi ?...
Nici nu conteniră ciobanii vorba, că Muma Pădurii se topi ca fumul în desişurile codrului.
Petrişor şi Gheorghiţă alergară de îndată la stînă să-şi ia ce-or apuca şi să se repeadă în
întîmpinarea hoardelor înzăuate. Aruncară în traiste cîte o bucată de brînză şi cîte o hrincă de
mămăligă, puseră mîna pe nişte ghioage ţintuite, mai luară şi cîte o coasă, lăsînd stînele şi turmele de
izbelişte. Poate s-o îndura careva, în lipsa lor, să ducă oile la strungă, să le mulgă şi să le dea drumul la
păşune. Pe potecile cele mai scurte, cei doi ciobani ajunseră iute în satele de jos, unde nu mai vedeai
decît bătrîni şi copii, în fierbinţeala pregătirilor de a înjuga boii la car spre a se grăbi la adăpost, în
păduri.
— Încotro au luat-o voinicii noştri, moşule, întrebară ciobanii pe întîiul moşneag ce-l găsiră
în cale.
— Înspre Soare-apune, flăcăilor... De vă veţi uita mai bine, veţi desluşi colbul ce se urcă spre
cer. Acolo-i încrîncenaroa cea mare şi băgăm de seamă că pîcla parcă s-ar apropia
încoace... Repeziţi-vă, voinicilor, cît mai e vreme, pînă n-or năvăli bezmeticii înzăuaţi să
ne treacă prin foc şi sabie !...
Ciobanii ajunseră pe cîmpul de luptă tocmai cînd bătălia era în toi. Duşmanii, mai mult călări
decît pedeştri, încercau, prin iuţeala cailor lor împlătoşaţi, să-i prindă pe ai noştri într-un cerc de fier şi
să-i nimicească. Petrişor şi Gheorghiţă se aruncară acolo unde încleştarea părea să fie hotărîtoare.
Petrişor repezi ghioaga spre pieptul unui călăreţ înflăcărat ce înainta trufaş de parcă în cale nu i-ar fi
stat vreo stavilă. Pentru o clipă, zări, îndărătul măştii de fier a cavalerului, sclipirile nebune ale unor
ochi negri, îmbătaţi parcă de sînge, dar, fulgerător, călăreţul repezi între piept şi ghioagă un scut.
Bufnitura ghioagei se înfundă în apărătoarea luptătorului. Mai lovi o dată, dar fără spor, pentru că acela
repetă apărarea cu scutul.
— Loveşte-l într-o parte,, Gheorghiţă ! răcni frate-su, alergînd alături de îndrăzneţul călăreţ,
care se ducea mai departe, dispreţuind poate neaşteptatul obstacol. Daţi-mi o furcă lungă,
cu coada cît mai lungă, ţipă ciobanul, înşfăcînd din mîna cuiva unealta.
Spre norocul lui Petrişor, călăreţul fu nevoit să se oprească în faţa unei mici cete apărute ca
din pămînt, tăindu-i calea. Petrişor îşi făcu vînt şi înfipse furca în coasta călăreţului, aruncîndu-l de pe
cal. Înzăuatul cavaler se zvîrcoli pe jos, învîrtind sabia în toate părţile. Dădea şi din mîini, şi din
picioare, ca o gînganie enormă, încercînd să se ridice. O săgeată îl nimeri chiar în ochi, iar o ghioagă
bine ţintită îl năuci de tot, astfel că muri în clipele următoare. Era, se vede, o căpetenie, deoarece vreo
cinci de-ai lui se aruncară, îi apucară trupul neînsufleţit şi dispărură undeva, în spatele liniilor de luptă.
Dintr-o latură a cîmpului de bătaie, răsări deodată un grup de peste o sută de călăreţi de-ai
noştri, care, din fuga cailor, sloboziră o ploaie de săgeţi în duşmani, ca apoi să se învîrtoşeze împotriva
cotropitorilor cu săbiile şi cu ghioagele, lovind în dreapta şi în stînga şi împuţinîndu-le rîndurile.
Urmînd pildă fratelui său, Gheorghiţă izbuti să doboare de pe cal un călăreţ ce se depărtase puţin de ai
lui. Încleştarea fu crîncenă şi vreme, de aproape un ceas, cît se prelungi, nu se mai vedea am cu om. Un
praf gros, lăptos, vînturat de copitele cailor şi de picioarele luptătorilor aproape că nu-i mai lăsa să-şi
tragă sufletul.
De undeva, dinspre codri, spre răsărit, se auzi sunet de trompete ce anunţa o retragere spre
munţi şi păduri. Căpeteniile noastre văzură apropiindu-se de locul bătăliei o mare oaste călare ce
înainta în galop, stîrnind o mare de pulbere. Aceasta era pricina retragerii spre locuri mai sigure, ca de
acolo, la momentul potrivit, să fie atacaţi duşmanii tocmai când vor fi încredinţaţi că au biruit şi au
cucerit noi pămînturi. Numai unele cete rămaseră pe loc să ţină piept, cît vor putea, hoardei oţelite ce
venea să ajute oştile cotropitoare. Petrişor şi Gheorghiţă se numărau şi ei în rîndurile, nu prea dese, ale
celor rămaşi să înfrunte vijelia.
— Fraţilor, dădură glas puternic ciobanii, să ne apărăm fie şi cu pieptul gol pămîntul, avutul
muncii noastre, copiii şi femeile, chiar de-ar fi să murim pînă la unul !...
— Să nu dăm înapoi pînă nu ne-o secera moartea ! le răspunseră luptătorii, aşteptînd cu
îndîrjire iureşul sălbatic al cotropitorilor călări.
Ciocnirea fu atît de aspră, încît răsunară munţii, văile şi pădurile de vuietul luptei. Românii, cu
mult mai puţini la număr, se bătură pînă căzu înserarea, oprind pentru o vreme valurile nebune de
călăreţi ce păreau să fie fără număr. Pe locul bătăliei se adunară mormane de leşuri ale duşmanilor, dar
căzură şi foarte mulţi de-ai noştri. Printre cei ce sfinţiră pămîntul cu sîngele lor erau şi ciobanii Petrişor
şi Gheorghiţă. Priveau cu ochii stinşi spre stele, scăldaţi de sîngele ţîşnind din rănile pricinuite de săbii.
Copleşiţi de mulţimea vrăjmaşilor, puţinii apărători ce scăpaseră cu viaţă din încleştare se
retrăgeau spre păduri şi munţi. Cavalerii înzăuaţi erau pe urmele lor. Fură întîmpinaţi pe malurile unui
pîrîu de cei ce aşteptau întăriri, şi iarăşi se dezlănţui vuietul luptei. Apărătorii fură daţi peste cap şi
oştirea duşmană apucă să urce pe potecile şi drumurile plaiurilor. Nimic nu mai putea să le stea în
cale...
Cînd totul părea pierdut, se petrecu ceva de neînţeles. Se auzi un uruit prelung şi, din inima
pământului, se înălţă în faţa cotropitorilor un perete înalt de cîteva sute de metri. Parte din călăreţi, mai
setoşi de biruinţă, se izbiră de zidul de stîncă, murind pe loc. În oştirea duşmană se stînii panică, iar
căpeteniile ei, privind cum s-a înălţat muntele, se speriară şi nu mai îndrăzniră să înainteze nici un pas.
Făcură semn călăreţilor să înconjure prin dreapta muntele răsărit în faţa lor. Dar acolo se petrecu
aceeaşi minune: se ridica spre cer un alt munte, nu într-atît de înalt ca cel dintîi, dar greu de trecut,
înfricoşate, oştile duşmane făcură cale întoarsă, în acelasi galop în care veniseră, mînaţi din urmă de
români.
Localnicii păstrează însă povestea care spune, că minunea ar fi făptuit-o Muma Pădurii cea
bună. Ca să cinstească amintirea celor doi ciobani viteji, răpuşi în bătălie, ei au numit cei doi munţi
Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic, după stînele şi ocoalele ce le-au avut pe aceste plaiuri.
— Pămîntul acesta al nostru nu suferă picior de duşman ! glăsui un căpitan de ceată. Poate că
duhul lui a făcut să se ridice în calea străinilor războinici munţii ce-i vedeţi înălţaţi sub
ochii voştri...
DE LA FÎNTÎNELE LA DURĂU
Terasa de la cabana Fîntînele se răsfăţa în soarele blînd al dimineţii de toamnă şi era plină de
lume. Unii coborau de pe Ceahlău, alţii se pregăteau să urce, astfel că aici e un fel de popas obligatoriu,
o foiala şi o agitaţie permanente şi arareori nimereşti un moment de acalmie.
Ne-am oprit şi noi să ne odihnim puţin după un coborîş cam iute de la Dochia. În bucătăria
cabanei mirosea a ouă prăjite. Ne-am aruncat rucsacurile din spate şi am scos ceva de mîncare: slănină,
ouă fierte, napolitane, biscuiţi... La masa din dreapta noastră, o tînără şi un tînăr şi-au pus dinainte, din
rezervele de drum, nişte mere frumoase, galbene. Ne-am adus aminte că avem şi noi, într-o pungă,
cîţiva ciorchini de struguri. M-am repezit la izvorul din vale să-i spăl şi, cînd am apărut cu ei pe terasă,
am făcut senzaţie. Boabele chihlimibarii, în care mai zăboveau picături de apă, concentrau în ele toată
frumuseţea soarelui. O fată se apropie de masa noastră şi ne întrebă dacă am cumpărat strugurii de la
cabană. Aflînd că nu, se retrase sfioasă la masa ei, unde o aştepta mama, cu o fetiţa şi un băiat. Probabil
că ea era sora mai mare. Am citit pe chipurile lor dezamăgirea la aflarea veştii pe care o aducea fata:
nu, la cabană nu se găseau struguri... Cînd am ridicat ciorchinele şi am început să gust cîte o bobită din
cele dulci ca stafidele, fetiţa de la masa aceea a rămas cu ochii la strugure. N-am putut să rezist şi m-am
ridicat încet, îndreptîndu-mă spre ea, cu strugurele în mînă. I l-am oferit cavalereşte, iar fetiţa s-a
ridicat şi mi-a mulţumit cu un gest curtenitor.
Am mai aruncat din dînd în cînd cîte o privire la masa lor, i-am văzut cum gustau toţi patru
din bobitele ce adunaseră în ele parfumurile toamnei şi m-am întrebat — pentru a cîte oară — cine
trăieşte bucuria mai intens: cel care oferă sau cel care primeşte darul...
După gustare, nu ne înduram încă să părăsim terasa însorită a cabanei. Ascultam ce vorbesc
drumeţii: unii plănuiau urcuşuri la cabana meteorologică de pe Toaca, alţii la Ocolaşe, iar alţii voiau să
traverseze platoul Ceahlăului şi să coboare pe la Lutu Roşu, la cabana Izvorul Muntelui. Cei mai mulţi
însă voiau să se întoarcă în staţiunea Durău, de unde veniseră, temîndu-se să înfrunte suişul pînă la
Jgheabul Panaghiei.
După un timp, ne-am luat rucsacurile şi am pornit-o domol la vale, spre Durău. Coborîsul de
la Fîntînile, precum urcuşul, este priporos şi, dacă te grăbeşti cumva, panta repezită îţi imprimă repede
un trap periculos ce te poate da de-a dura într-o clipită. Se înţelege că o astfel de căzătură poate
provoca accidente, uneori grave.
Coboram în ritm obişnuit, uniform, întîlnind în drumul nostru grupuri-grupuri de turişti ce
urcau la Fîntînele. Două femei între două vîrste abia se mişcau în suişul lor, dar sporovăiau întruna, de
parcă aveau de lămurit cine ştie ce chestiuni urgente. În realitate flecărcau, povestind întîmplări banale,
domestice. Le-am zărit la vreo sută de metri mai jos, printre molizi, şi le auzeam tot mai tare cum
vorbesc de toate cele, abia trăgîndu-şi răsuflarea. Ajungând în dreptul lor, ne-au întrebat repede:
— Mai este mult pînă la Fîntînele, că nu mai putem ?...
— Nu, vreun sfert de oră de mers, însă, aşa cum procedaţi dumneavoastră, drumul o să
dureze o jumătate de ceas, dacă nu mai mult...
— De ce o jumătate de ceas ? se mirară ele.
— Pentru că... vorbiţi prea mult în urcuş !... Femeile izbucniră în rîs, deşi abia îşi mai puteau
trage sufletul, sleite şi de efortul de pînă atunci.
— Rîdeţi de vă prăpădiţi, dar ignoraţi un adevăr pe cît de simplu, pe atît de important, şi
anume că la urcarea pe pantele mai accentuate, de munte, se... tace, nu se vorbeşte.
Femeile iar rîseră, dar păreau că-şi dau totuşi seama că n-am spus un neadevăr.
— Gata, nu mai vorbim, promiseră ele, reluîndu-şi urcuşul.
Pădurea prin care coboram — vestiţii codri ai Durăului — îşi îmbrăca straie de aramă. Fagii şi
carpenii îşi pierduseră din podoabă, troienindu-şi la rădăcină frunzele omorîte de brume. Unele,
însîngerate spre vîrf şi îngălbenite pe laturi, păreau încă vii.
— S-a dus vara şi oricât ar fi de frumoasă toamna, spuse unul dintre însoţitori, dincolo de
melancolia ei, te înfioară parcă de pe acum asprimea anotimpului ce se apropie... Chiar
ziua asta frumoasă, limpede, arată nestatornicia zilelor toamnei, o aparenţă înşelătoare...
— Poate că ai dreptate, i-am spus, dar, pînă una-alta, uitaţi-vă la fagul acela mic, ascuns sub
coroanele brazilor tineri de colo. Protejat de brazii ceva mai mari, arborele şi-a păstrat
frunzele aproape intacte, de un verde contrastant cu galbenul şi roşul dominant.
Ne-am apropiat de puiul de fag şi am luat o frunză. De bună seamă că abia peste două-trei
săptămîni, cînd nu vor mai rămîne frunze în fagi şi stejari, podoaba acestui fag îţi va lua ochii cu
lumina lui de flacără potolită, înveselindu-te în pădurea pustiită.

Din cînd în când, în câte o rarişte, se iveau vilele şi hotelurile staţiunii Durău, cu acoperişurile
în olane cărămizii ce compuneau împreună cu cetinele verzi ale brazilor un tablou pictural. Din vale, se
apropiau alte, grupuri de drumeţi porniţi spre cascada Duruitoarea sau Fîntînele. Am văzut cînd s-au
desprins de lîngă părinţii lor doi copii, o fetiţă şi un băiat, care aleargă pe panta abruptă spre noi.
— Măi copii, le-am spus cînd au ajuns în apropierea noastră, nu mai fugiţi, că o să vă iasă
sufletul pînă la Fîntînele, dacă acolo vă duceţi. Mergeţi în pas domol, fără să vă obosiţi
alergînd. Acum aşteptaţi-i pe părinţii voştri, ca să urcaţi împreună...
Copiii se opriră, cam neîncrezători în ce le spuneam, însă, după respiraţia lor grăbită, păreau
să ne dea dreptate.
— Ai devenit o babă cicălitoare, mă luă peste picior unul din prietenii cu care coboram. De
vreo jumătate de ceas tot dai îndrumări în dreapta şi în stînga...
— Nu îndrumări, ci nişte simple sfaturi, de ţinută elementară în mersul pe munte.
— Poate ţi-i găsi naşul, rîse prietenul meu. Şi dacă ţi-l găseşti pînă-n Durău, dai cîte o
prăjitură la cofetăria din staţiune.
— Dau şi cîte două, iar dacă pierzi, dai tu doar cîte una.
Propunerea mea îi conveni, astfel că oricum urma să gustăm din prăjituri. Şi la Durău aveam
să ajungem în mai puţin de jumătate de oră. Coboram acum ceva mai repede, mînaţi parcă de un ţel,
răspunzînd la saluturile celor cu care ne întîlneam.
— Mai e mult pînă la cabana Fîntînele ? vru să afle un bătrînei ce urca greoi, sprijinindu-se
într-un băţ.
Se opri un moment lîngă noi, ştergîndu-şi sudoarea de pe faţă. În spate avea un rucsac nou, de
culoare verzuie, destul de încărcat pentru vîrsta lui.
— Vreo trei sferturi de ceas, răspunse unul dintre însoţitorii mei. Numai că, pentru
dumneata, o să fie cam greu urcuşul...
— Nu vă potriviţi spuselor tovarăşului meu, i-am zis, dacă aţi ajuns pînă aici, sigur ca veţi
ajunge şi la Fîntînele...
— D-apoi eu aş vrea să ajung astăzi sus, pe Ceahlău ! spuse el cu o anume mîndrie, uitîndu-
se pe rând la noi, ca şi cum ar fi aşteptat un cuvînt de aprobare sau de mirare. Am mai
urcat, chiar în toamna asta Ceahlăul, dar pe la Poiana Maicilor. Pe aici n-am trecut de
mulţi am şi nu-mi mai amintesc bine drumul...
— Cîţi am ai dumneata, de te ambiţionezi la asemenea cazne ? întrebă, cu impertinenţă,
acelaşi care spusese că urcuşul pînă la Fîntînele va fi greu pentru bătrîn.
— Am 77 de ani, însă sînt sănătos şi n-o fac dintr-o ambiţie, cum crezi dumneata, tinere, ci
din plăcere...
— Să fii sănătos şi să ajungi cu bine pe Ceahlău ! i-am urat la despărţire.
Bătrânelul ne-a salutat, ridicînd băţul, şi a luat-o pieptiş spre Fîntînele. L-am privit cîteva
secunde cum merge şi ne dădeam seama după călcătură că-i un drumeţ experimentat. Băţul îl purta
pentru orice eventualitate, pentru că, după cum am observat, rar se sprijinea în el.
— Bătrînul ăsta, dragă amice, urcă mai sigur decît tine muntele, dacă nu te superi...
— Da, recunoscu el, regretînd parcă cele îndrugate mai înainte, merge ca un căprior bătrîn,
dar încă sprinten...
— Pentru comparaţia asta reuşită, sincer să-ţi spun, îmi vine să te iert, amice. Prăjiturile însă
tot ai să le dai, că, uite, ne apropiem de staţiune şi prinsoarea ai pierdut-o.
— Să nu zici vorbe mari înainte de timp, spuse el mai mult ca să nu tacă, convins însă că,
într-adevăr, a pierdut prinsoarea. Văd printre femeile acelea care vin încoace pe una cu
pantofi cu toc cui şi dacă ai să-i atragi cumva atenţia, ai să te pomeneşti nu numai cu
prinsoarea pierdută, dar şi cu nişte vorbe...
Cele trei femei urcau agale spre noi, dar, probabil, nu aveau de gînd să suie pînă la cabana
Fîntînele sau Duruitoare, ci ieşiseră într-o plimbare prin pădure. Desigur, ar fi fost imprudent din partea
mea să le fac o observaţie. Ca atare, am trecut pe lîngă ele, schiţînd doar un salut.
— Doar n-oi fi prost să risc în ultima clipă cîştigarea pariului, iubite amice, i-am spus după
ce ne-am depărtat de grupul de femei. Uite că am ajuns la cantonul silvic din sus de
staţiune. S-ar zice că am şi ajuns...
De la frumoasa casă a pădurii, situată pe un mic tăpşan, pînă în spatele hotelului „Durău" mai
e o singură pantă, pe care am coborît de îndată. Prin dreptul „Casei apelor", acolo unde se filtrează
izvoarele pentru staţiune, ne-am întîlnit cu un mare grup de elevi, conduşi de un ghid, probabil
profesor. Omul ne opri să ne întrebe dacă n-am întîlnit la cabana Fîntînele un alt grup de elevi. Nu
întîlnisem. Pe cînd schimbam şi alte vorbe, conducătorul grupului se apropie de mine, se uită cu atenţie
la rucsacul meu. Îmi prinse apoi una din curele? şi, fară să-mi ceară voie, mi-o strînse cu vreo două
găuri.
157
— Am scurtat puţin cureaua din stînga, spuse el. Mă mir că ai putut să mergi pe munte cu o
curea mai lungă şi cu una mai scurtă. Ei, acum o să fie mai puţin obositor rucsacul...
I-am mulţumit ghidului, scuzîndu-mă însă că de la cabana Fîntînele pînă aici nu-i cine ştie ce
drum greu.
— Uite de unde sare iepurele, amice ! chicoti prietenul meu, cel cu care făcusem prinsoarea.
Ai tot dat,,îndrumări" venind încoace, dar vezi că s-a găsit unul care să observe că nu eşti
în regulă, rîse el. Sper că nu ne vei refuza plăcerea unor prăjituri bune...
A trebuit să recunosc că am pierdut prinsoarea. Însă nu mi-a părut rău pentru că prăjiturile au
fost foarte gustoase şi parcă niciodată nu le-am savurat cu atîta plăcere...
— Întrucît pînă la prînz nu prea avem ce face, ce ziceţi de o plimbare prin pădurile dinspre
Grinţieş, dincolo de pîrîul Bistricioarei ? zise unul dintre amicii rnei.
— Cu totul de părerea ta ! m-am entuziasmat, fiind vorba de pădure. Poate ne întîlnim cu
vreun pădurar...
— Dar dacă am avea o întîlnire cu un moş, pe nume Martin ?...
— Vă sfătuiesc să evitaţi zmeurişurile, se amestecă în vorbă un localnic, probabil muncitor
forestier, într-o dimineaţă m-am înfundat şi eu prin hăţişurile acelea şi, pe cînd umpleam
un coşuleţ cu zmeură, m-am pomenit cu cineva care mi-l înşfacă din mînă. Surprins, m-
am întors şi am dat ochii cu Moş Martin,,în persoană" ! Nici vorbă să mai recapăt
cosuleţul cu zmeură, pentru că ursuleţul— era, după cum am observat în clipa aceea, un
urs tînăr — dintr-o gură, îmi prăpădise munca de două ceasuri. Nu numai atît, dar am
luat-o la fugă, rupînd tufele şi alunişurile şi zgîriindu-mă pe. faţă, deoarece nu puteam şti
ce intenţii are, nebunul... Să nu păţiţi dumneavoastră mai rău !
I-am mulţumit omului pentru sfat şi am coborît pe la cabana-vilă Durău. Am numărat,
distrîndu-ne, căsuţele cochete ale campingului şi ne-am pierdut în pădure. Brazii şi fagii, care de care
mai semeţi, ne-au primit în împărăţia lor cu murmurate doine...
ÎN PĂDURE LA AGAPIA
De la Văratec la Agapia, pe şosea, sînt peste 20 de kilometri. Ca să scurtez din distanţă, am

tăiat-o prin pădure nu cu mult după răsăritul soarelui, cînd roua mai zăbovea prin locuri umbrite şi prin
rarişti, într-o poieniţă, unde iarba era numai bună de coasă, mi-am udat încălţările de parcă m-ar fi prins
o ploaie. În urma mea rămînea o dîră mai închisă ce voia să rupă pînza fină a unui curcubeu abia
întruchipat, îmi părea rău că strivisem cu picioarele mele ţesătura înstelată a micii poiene.
Mergeam încet, in tovărăşia gîndurilor, oprindu-mă din cînd în cînd lîngă un stejar sau fag,
cumpănind, după grosimea trunchiului, vîrsta arborelui. Pîlcuri de molizi, ce cred că depăşeau 150 de
ani, întrerupeau atotputernicia stejarilor şi fagilor, repezind către cer vîrfuri ascuţite, de unde parcă
vegheau pădurea pînă departe.
Era o zi calmă dinspre sfârşit de august şi nici brizele, ce nu se astîmpără aproape niciodată,
nu tulburau pădurea, trezită nu de mult de explozia solară. Doar cîte o frunză-două, desprinse prematur
din coroană, se învîrteau în aer, ca într-un joc de fluturi, ca să cadă lin lîngă tulpina ce le dăduse viaţă.
Toamna nu era prea departe, dar vegetaţia era încă în putere şi se bucura intens de lumina şi căldura
soarelui.
La rădăcina unui fag, am dat peste o grămăjoară de bureţi gălbiori, pe care i-am adunat în
grabă. Puţin mai încolo, se îndesau pe rămăşiţele unei cioate putrezite mulţime de hribi. Nu-i mai
văzusem de vreo doi-trei am şi cu atît mai mult m-am bucurat de norocul ce dăduse peste mine. I-am
adunat şi pe aceştia, punîndu-i în rucsacul încăpător. Cred că am strîns vreo două kile, mulţumit că nu
ajung la Agapia cu mîna goală. N-am zăbovit mult acolo, continuîndu-mi drumul atent la cioatele
putrezite, unde aş fi putut găsi şi alţi bureţi, dacă nu chiar hribi. De pe o asemenea cioată zbughi o
şopîrlă mare, verde, ce se încălzea lîntr-un ochi de soare. „Na, că m-ai speriat, am crezut că-i un şarpe !
m-am ferit, cu ochii în patru.
Pe cînd urcăm o costişă, am auzit trosnet de vreascuri călcate în picioare. Am încercat să
determin din care parte venea zgomotul, supraveghind o porţiune de pădure ceva mai întunecată, dar nu
am aflat nimic. Zgomotul se repeta într-un anume ritm, ceea ce m-a făcut să bănuiesc paşi omeneşti,
într-adevăr, la un timp, am observat că printre copaci se mişca o momîie. Venea împotriva mea, pe o
cărăruie abia ghicită, croită mai repede de apă de ploaie decît de picioarele oamenilor. Privind-o cum se
iţea, printre stejari şi fagi, ba apărînd, ba dispărînd pe după copaci, mi s-a părut că-i Muma Pădurii.
Impresia era întărită şi de cotlonul întunecos, cu mai multe tufişuri şi alunişuri decît în altă parte a
codrului. Apropiindu-se, de mine, mi-am dat seama că-i o bătrînă cu un coş, pe care-l ducea greoi, ca şi
cum ar fi fost plin. Am aşteptat-o să ajungă într-o coadă de luminiş, ca s-o pot vedea mai bine. La vreo
zece paşi de mine, bătrîna se arată în întreaga ei înfăţişare, care n-avea nimic fantastic.
— Bună ziua, măicuţă ! am salutat-o întîi eu, ca nu cumva să se sperie de prezenţa mea
neaşteptată.
— Bună dimineaţa, mă corectă ea, fără vreo intenţie de contrazicere şi fără a se arăta
surprinsă de întîlnire. Probabil că mă văzuse mai de mult. Se opri o clipă, privindu-mă cu
un anume interes, aşa cum o privisem şi eu în primul moment.
— Mi-am zis că soarele-i destul de sus ca să spun ,,bună ziua”.
— Da cine te opreşte ! făcu ca, cu un chicot abia desluşit. Noi, prin părţile istea zicem „bună
dimineaţa" pînă se apropie soarele de amiază... Nu se supără nimeni dacă zici aşa sau aşa,
numai omul să fie cu gînduri bune.
— Aşa-i, măicuţă, dar ce duci în coşul acela ?
Întrebarea mea i se păru nelalocul ei, de vreme ce, fiind mai înalt decît ea, avusesem timp să
observ că strînsese ciuperci. Cum nu-mi răspunse, m-am uitat cu o atenţie anume în coşul ei. Numai că
hribii ei nu prea semănau cu ai mei. Erau ceva mai închişi la culoare, mai puţin arătoşi.
— Se vede că te-ai sculat tare de dimineaţă, dacă ai reuşit să culegi atîţia bureţi, am lăudat-o
eu, deşi în coş nu erau mai mult de trei kile. Peste mine a dat un noroc neaşteptat: am
găsit o cioată de fag năpădită de hribi. Am cules la repezeală vreo două khile.
Bătrîna îşi ridică ochii ei mici, rotunzi şi iscoditori, către mine, bănuitor. Acum parcă avea
ceva din Muma Pădurii.
— Ia să văd şi eu ce fel de hribi ai strîns dumneata !...
Am dat jos din spate rucsacul, desfăcîndu-1 la gură. Bătrîna îi examina doar cu o privire, apoi
începu să-i arunce, unul cîte unul.
— Ce faci ? am întrebat-o îngrijorat, uitîndu-mă cît de repede i se mişcau mîinile.
— Ce fac? !... Dumneata ai cules bureţi din cei nebuni !

— Bureţi nebuni? m-am mirat eu, supărat că nu mai rămăsese nici un hrib. Doar vreo zece-
cincisprezece gălbenele se mai răsfăţau în fundul rucsacului.
— Vrei să te otrăveşti ? Pe-aici au păţit-o unii, deşi mai toţi cunosc care-s buni şi care-s
nebuni. Mai acum vreun an, trei fete, copchile aproape neştiutoare, s-au apucat de-au copt
cîţiva hribi din cei care ai strîns dumneata. Una dintre ele a murit pînă seara; celelalte
două au scăpat, clătindu-şi maţele cu ceaiuri. Eu zic să te uiţi mai cu băgare de seamă
cînd culegi bureţi şi să nu te mai repezi la cei mai ochioşi... Şi-acuma unde mergi, la
Văratic sau la Agapia ?
— La Agapia voiam să ajung, însă mă gîndesc să mă întorc la Văratec, să te ajut pe
dumneata să duci coşul...
— Păzeşte-ţi treaba ! Nu-i aşa o mare greutate ca să nu pot duce un coş cu câteva khile de
bureţi. Măcar de-aş fi găsit să-l umplu...
— La bună vedere, măicuţă şi sărut dreapta dumitale. Am să ţin seama de sfatul dumitale
cînd o să mai culeg bureţi.
— Aşa, aşa, cu hribii dracului nu te poţi juca...
M-am despărţit de bătrînă, privind în urma ei cum dispare şi apare ca o momîie printre
trunchiuri. Rămas singur, parcă m-a prins urîtul în tăcerea pădurii. Undeva, în depărtare, se auzea
huruit de tractor. Mi-am continuat drumul fără grabă, oprindu-mă lîngă un alun şi croindu-mi cu
briceagul o nuia mlădioasă, pe care am încercat-o, vîjiind prin aer. Am mai mers cîţiva paşi, dar am
auzit — mi s-a părut foarte aproape — un şuierat pătrunzător. Din vîlceaua din dreapta mea îi răspunse
un ecou, reluat de altele mai îndepărtate. N-am avut vreme să-mi revin, dînd am auzit un al doilea
şuierat, tot aşa de puternic. Intrigat, am început să cercetez cu privire tufele de aluniş, ca să observ după
cîteva secunde pălăria verde, ce nu se deosebea prea mult de culoarea frunzişului, a unui om întors cu
spatele, privind spre vîlceaua de unde se întorsese ecoul.
— Hai, măi Vasile, măi, odată !
În sfîrşit, dinspre vîlcea îi răspunse un şuierat asemănător. Pădurarul — căci un pădurar era —
se întoarse în sfîrşit spre mine.
— Bună ziua, tovarăşe, spre Agapia ?...
— Bună ziua, i-am răspuns, cumva mirat că mi se adresează, ca şi cum m-ar fi văzut de mult.
Probabil că era chiar aşa, la Agapia.
— Faină nuia ţi-ai ales, n-am ce zice...
În cuvintele lui am simţit o uşoară mustrare.
— Da nu era mai bine să fi tăiat una mai de jos ?...
— Da, am recunoscut, aceea mi-a fost mai la îndemînă.
— Aşa, dacă o luăm cum ne vine mai la îndemînă, unde am ajunge ? Ce-ar fi să mă apuc să
tai, de-o pildă, stejarul ista, care vezi şi dumneata ce vînjos şi frumos e, pentru că-mi vine
la îndemînă ? Dacă ai fi avut răbdare, îţi ajustam eu una, poate că şi mai bună decît ai
tăiat dumneata.
În ciuda vorbelor mustrătoare, pădurarul se arată deosebit de prietenos, mergînd alături de
mine şi întrebîndu-mă de unde sînt.
— Ai să te miri dumneata, da pe-aici, deşi pădurea pare pustie, umblă destulă lume... Mai
deunăzi, trecînd cam prin zona asta, am dat peste o fată şi doi băieţi ce se dădeau huţa în
aluni...
— Or fi fost copii...
— Ce copii ? ! Erau tineri de 18—20 de ani. Le-am cerut buletinele ca să le scriu amenda, da
ei au vrut s-o şteargă. Cînd am fluierat o dată şi mi-a răspuns Vasile — pe care ai să-l vezi
îndată — s-au pierdut cu firea. O să plătiţi o amendă de să vă usture şi o să afle şi
inginerul Gîrbu de la Ocolul silvic de isprava dumneavoastră. Aa, n-aţi auzit de inginerul
Gîrbu ? Nu-i nimic, o să auziţi acum !
Dinspre vâlceaua spre care fluierase pădurarul se ivi gîfîind un tînăr bondoc — pădurar şi el
— cu obrazul rotund, grăsuţ. Scoase o batistă şi se şterse de sudoare. Făcu un uşor semn de salut către
mine.
— Ce-i bade, Ifrime ? E cazul de amendă ?... şi se uită semnificativ spre mine, ca la un
infractor prins asupra faptului.
— Nu, măi Vasile, dumnealui e om cuminte, liniştit, în trecere către Agapia şi-şi vede de
treaba lui... Pentru altceva te-am chemat: dinspre deal se aud „mişcări". Ia vezi cine umblă pe-
acolo, dacă n-or fi cumva fetele acelea după fragi şi bureţi...
Vasile se îndreptă cu grabă spre locul unde-l trimisese pădurarul.
— Ce poţi să ştii, mai sînt unii care se-apucă de fac foc prin pădure ori alte drăcii. O să ne
spună el îndată Vasile care-i treaba... Şi dumneata, aşa, singurel, prin pădure...
— Mi s-a părut mai frumos drumul pe-aici decît pe şosea... Mergi şi dumneata spre Agapia ?
— Nu chiar la Agapia, da tot în direcţia aceea. Aş fi vrut să văd o pepinieră...
Între timp, Vasile se auzea venind, întovărăşit de glasuri femeieşti. Se ivi în marginea potecii
noastre cu un „cîrd" de vreo şase fete după dânsul, toate cu coşuri sau cofăele. Unele mai duceau ceva
şi în poalele şorţurilor. Fudul între ele, Vasile mergea cu capul gol, fiindcă dăduse pălăria lui verde
unei fete mai înăltuţe din grup, căreia îi şedea bine, scoţîndu-i în evidenţă ovalul delicat al feţei.
— Le-ai prins cu ceva, Vasile ? vru să afle Ifrim.
— Da cum să nu ! Cu fragi şi cu bureţi, de parcă pădurea ar fi a lor... Au ajuns pînă într-
acolo, încît mi-au furat pălăria şi şi-au rîs de mine.
— Ei, şi ţie nu ţi-o fi plăcut !... Ştim noi că unde afli picior de femeie, acolo şi alergi...
Fetele rîseră, arătîndu-şi dinţii albi, strălucitori, iar Vasile, profitînd de neatenţia ei, o cuprinse
în braţe pe fata cu pălăria. Fata se feri, în mijlocul chicotelilor celorlalte.
— Parcă ai fi un vultur printre porumbiţe, măi Vasile !
— Cum să nu-i fur pălăria, bade Ifrim, cînd Vasile al dumitale mi-a cerut o sărutare ! Stai că-
ţi dau eu sărutare, bursucule, se repezi ea la flăcău, care se feri în glumă, mărind
chirfoseala fetelor.
— Ştie el că de la o sărutare se trag multe.... Dacă te mai întîlneşti prin pădure, te rog eu,
Smarandă, să te prefaci că eşti mai îngăduitoare şi să-l laşi nu numai fără pălărie, dar şi
fără pantaloni ! Fetele iar izbucniră în rîs şi chiar Vasile nu se putu abţine. Ce-aţi cules
acolo ? se interesă Ifrim, cercetînd coşurile, cofăelelc şi şorţurile lor. Una dintre ele îi
întinse mîna strânsă, în care ţinea un hrib.
— Ce-mi dai, bureţi ? ! se oţărî Ifrim, ferindu-se.
— Îţi dau eu fragi, bădie, se oferi fata cu pălăria lui Vasile.
Pădurarul îi întinse mîna, pe care fata o umplu îndată cu fragi.
Îmi întinse şi mie o nuia bună. Înainte de a-i mînca, am privit o clipă fragii pe care mai
sclipeau bobiţe de rouă. Mi s-a părut că ţin în mînă o grămăjoară de rubine.
— Mulţumesc pentru dar, i-am spus fetei.
— Să fiţi sănătos şi mai poftiţi şi altă dată.
Tot mergînd în pas domol şi glumind, de după un pîlc de pădure s-au ivit acoperişurile
aşezămîntului de la Agapia.
La motelul „Agapia" am găsit bere. I-am invitat pe pădurar şi pe ajutorul său, dar Vasile
pretextă că are de mers undeva şi dispăru împreună cu fetele. Am băut cu Ifrim cîte o sticlă de bere,
răcorindu-ne după drumul prin pădure.
Popasul n-a fost prea lung. După ce am privit o bucată de vreme la drumeţii ce soseau şi
plecau de la Agapia, l-am însoţit pe Ifrim, care voia să ajungă la un parchet, undeva înspre Bălţăteşti.
Am coborît cam o jumătate de kilometru de-a lungul pîrîului Agapia, apoi am cotit în pădure pe un
drumeag de care. În marginea unei rarişti, ne privea bănuitor o căprioară. Pădurarul întinse mîna spre
ea, dar căpriţa se retrase încet şi se făcu nevăzută după arbori.
— Uneori, mai ales iarna, cînd vin să se hrănească la fînarele puse de noi, se strîng cîte 6—7,
spuse pădurarul. Şi nu o dată, cîte una mai blîndă vine să-i dau fîn din mînă... Sînt
animale gingaşe, prietenoase. Parte din ele au şi nume, puse de noi, pădurarii. Una,
Brînduşa, mi-a intrat într-o iarnă în ogradă, învîrtindu-se printre cîini. Cînd am ieşit afară
din casă să aflu de ce se înverşunează zăvozii, am văzut-o lîngă grajd, sprijinindu-se cu
dosul de uşă şi ridicînd copitele spre cîini. Era tare speriată, tremura toată şi s-a lăsat
prinsă. Am băgat-o în grajd, într-un colţ mai la o parte, i-am dat de mîncare, apă, întocmai
ca la celelalte animale de casă. Era în anul acela o iarnă grea, cu zăpezi bogate şi am aflat
pricina „vizitei" căprioarei în ograda mea. Luîndu-mă pe urmele ei înspre pădure, am dat
de labe de vulpi prin zăpadă. Se vede că o încolţiseră şi o abătuseră încoace. După vreo
săptămînă, cînd vremea s-a mai înmuiat şi a început să se topească omăturile, i-am dat
drumul şi ea s-a îndreptat spre pădure. „Du-te Brînduşe, la ai tăi şi bucură-te de
libertate !” am îndemnat-o, şi ea, parcă m-ar fi înţeles, a întors capul, a scos un fel de
behăit în semn de salut or: mulţumire şi dusă a fost. Spre bucuria mea, am reîntîlnit-o în
iama următoare, la fînare. Ea era una dintre acelea care se apropiau să le dau fîn din
mînă... O iubeau toţi pădurarii şi tare rău ne-a părut cînd ne-am mai văzut-o. S-o fi
mîncat-o lupii, nu prea cred. Aş fi dat de urme de ciolane, de copite. Mai sigur că a fost
gonită, ori de lupi, ori de braconieri, în locuri mai îndepărtate şi nu s-a mai întors prin
părţile noastre. Eu încă mai nădăjduiesc să se întoarcă, deşi a trecut un an şi mai bine de
cînd n-am mai zărit-o...
— Mai aveţi de-a face cu braconieri, tovarăşe Ifrim ?
— Nu ca acum nu ştiu cîţi am în urmă, da tot se mai dă în vileag cîte unul... Se înţelege că nu
dintre oamenii gospodari, aşezaţi, ci cîte un pierde-vară, învăţat să-i cadă totul de-a gata.
Pe unul, poreclit ,,Păhăruţ" — îi şi plăcea al naibii să zăbovească la bufet ! — îl bănuiam
de multă vreme că pune capcane la cerbi şi căprioare, într-o noapte cu viscol, în iarna
trecută către ziuă, m-am sculat pe la orele patru, m-am îmbrăcat, mi-am luat cornul şi
puşca de vînătoare şi am tăiat-o spre pădure. De obicei, în nopţi din astea se petrec multe:
furturi de lemne, braconaj şi altele. M-am abătut pe la fînare, prin locurile de unde s-ar fi
putut lua lemne, dar nu mi s-a părut nimic suspect. Hai să trec şi pe la o curătură, căreia
noi îi zicem,,La cioate". La un moment, mi s-a părut că vîntul îmi aduce la urche un fel de
geamăt îndepărtat, nedesluşit. Am grăbit pasul în direcţia aceea, deşi mergeam greu, prin
troiene de zăpadă. Uneori omătul îmi trecea de genunchi, intrînd şi în cizme. Am grăbit
aşa vreo cîteva minute, apoi m-am oprit să ascult. Da ce să auzi cînd vîntul vîjâie printre
crengi şi stejarii se hîţînă şi chiar scîrţîie ? în clipa în care un şfichi de vînt îmi aruncă în
faţă o pală de zăpadă, orbindu-mă, am auzit iarăşi geamătul acela, dar de data asta undeva
mai aproape. Măi, să fie, om ori animal ? m-am întrebat, îndreptîndu-mă spre locul acela,
cu puşca pregătită... Putea fi şi un animal sfîşiat de lupi, care cu ultimele lui puteri,
slobozea gemetele de pe urmă...
Mergeam cît puteam de iute, rupînd troiene şi ferindu-mi faţa de plesnetele zăpezii vânturate.
Căciula îmi zbură din cap, luată de o creangă de stejar zburătăcită de vînt. Norocul meu că se agăţă de
o altă creangă, joasă, aşa că m-am văzut din nou cu căciula în mînă. Am îndesat-o mai bine pe cap şi
mi-am continuat mersul prin troiene, pînă spre o lăsătură ceva mai ferită de vînt, dar unde zăpada se
troienise de-mi ajungea pînă l-a brâu. La marginea micii poiene, lîngă un paltin, se zbătea un animal.
Simţindu-mă aproape, nu mai gemea, dar se frămîntă din răsputeri să scape. „Asta trebuie să fie isprava
lui Păhăruţ !" mi-am spus, apropiindu-mă cu băgare de seamă, ca să nu sperii şi mai rău animalul. La
câţiva paşi abia mi-am dat seama că în troianul acela de zăpadă se zbate o ciută. Se prinsese cu copita
din faţă într-o capcană meşteşugită din frînghii şi cabluri şi de cîte ori încerca să se smucească, se
prăbuşea iarăşi în troiene. „Hai, ciută, linişteste-te, că nu-ţi vreau răul", am căutat s-o potolesc,
vorbindu-i mîngîitor. Ea a mai încercat o dată să se elibereze, dar smucitura a aruncat-o din nou în
zăpadă.
Nu-ţi spun cît timp mi-am pierdut ca să tai frînghiile cu cuţitul. Cu cablul a mers şi mai greu,
mai ales că bietul animal, speriat de moarte, mă izbea şi mă arunca în toate părţile. Cînd s-a văzut
liberată din capcană, ciuta s-a aruncat să fugă, dar, probabil schiopătînd, s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit
în troian. S-a ridicat, s-a scuturat de pulbere, albă, a fornăit ceva pe nări şi s-a îndepărtat pe duipă
copaci, în libertate, pe care animalele sălbatice o iubesc ca şi omul...
Înspre sat, mi s-a părut că aş ghici urme de paşi, însă ar fi fost o minune să le aflu vreun
înţeles de vreme ce viscolul le acoperea în puţine minute. Totuşi, grăbind prin zloată, în coasta satului
am observat două mogîideţe ce se apropiau de gardul unei case. „Măi Păhăruţ, măi, stai că trag, luate-ar
dracu !... Stai să dai socoteală de ce-ai făcut. Pentru treaba asta te paşte puşcăria, măi Păhăruţ" ! Ca să-i
ajung, nu mai puteam, pentru că braconierii aveau un avans faţă de mine de cel puţin 200 de metri.
La cîteva zile, l-am întîlnit pe Păhăruţ la bufet, îl căutam acolo pe unul Păsăroi, muncitor în
pădure. Cînd m-am uitat la el, Păhăruţ se prefăcea că nici nu m-a observat. „Măi, tu ai să dai de dracu
într-o bună zi, mă auzi ? ,,De ce, bădie Ifrim, m-am atins cumva de averile dumitale ?" „Nu-i vorba de
averea mea, măi omule, ci de cea obştească. Ori te faci că nu înţelegi... Bagă de seamă pe unde umbli
nopţile, mai ales cînd viscoleşte... Să nu nimereşti cumva dincolo de gratii !",,Eu, bădie Ifrime ?" se
mira Păhăruţ, făcînd-o pe nevinovatul. ,,Da, tu, şi-ţi jur că n-am să mă las pînă nu te prind asupra
faptului !"
Am trîntit uşa de la bufet şi am ieşit, în bolboroselile şi înjurăturile lui Păhăruţ. N-am pus nici
astăzi mîna pe braconier, şi socot că nici ziua aceea nu-i departe, îi drept că se fereşte al dracului,
neisprăvitul, da nici eu n-oi fi prost... Ei, uite, şi pepiniera. Tot vorbind, nici nu ştiu cînd am ajuns.
Într-un larg de pădure, pe o suprafaţă în pantă, bătută de soarele amiezii, se întindea plantaţia
tînără de conifere. Rîndurile, drepte, trase la linie, ale puietului de molid, de un verde mai deschis,
constituia o privelişte odihnitoare.

— Sînt puieţi de molid de trei ani şi-i păzim pentru împăduririle din anii viitori, îmi explică
pădurarul.
Dincolo de plantaţie, sub umbră de fagi şi de stejari, se vedea o căsuţă acoperită cu şindrilă,
cantonul silvic, ce aducea a cabană.
— Dacă vrei vreo dată să rămîi o noapte în pădure, dormi cu mine la canton, îmi propuse
Ifrim. Am să-ţi povestesc o întîmplare cu un rîs, care într-o seară, pe întunecate, a atacat o
căprioară...
I-am mulţumit pădurarului pentru invitaţie, promiţîndu-i, la rîndul meu, să-l caut. Apoi m-am
despărţit de el, lăsîndu-l la pepinieră. Trecuse de amiază şi începuse să-ml fie foame. Pînă într-un ceas
aveam să ajung la motelul „Agapia", unde mă ademenise, încă de cînd am trecut cu Ifrim pe acolo,
miros ameţitor de tocană de ciuperci, într-adevăr, tocana nu se terminase. Cu mămăliguţă fierbinte, mi
s-a părut că nu are pereche la gust şi am mîncat-o pe îndelete, desluşind în aburul şi mirosul ei iz de
pădure...
M-am întors la Văratec tot prin pădure, sub umbra căreia mi s-a părut că întineresc cu cîţiva
ani.
FRUMOSUL VALS AL LUI CHOPIN
Cascada Duruitoarea stă în calea tuturor celor ce urcă sau coboară de pe Ceahlău. Ori de cîte
ori am suit prin pădurea deasă spre vîrful Toaca sau la cabana Dochia, m-am oprit să privesc apele ce
se aruncă de la înălţime în scocul de pietre şlefuite, ţesînd în jocul lor nebun o pînză fină ca o bură de
ploaie în plin soare.
Într-o duminică de sfîrşit de vară, coborînd dinspre Piciorul Şchiop, am poposit ca de obicei
pe banca pusă anume acolo pentru odihna celor vlăguiţi de drumurile muntelui. Am privit încântat şi de
astă dată neastîmpărul apelor jucăuşe, am inspirat aerul umezit de burniţa scînteietoare, bucurîndu-mă
de tihna şi liniştea acelei după-amieze cînd totul picoteşte sub revărsarea de foc a soarelui.
Spre deosebire de alte dăţi, în preajma cascadei nu se vedea nimeni, ceea ce era de mirare într-
o zi atît de calmă şi cu atîta risipă de soare. Legănat de cîntecul apelor şi toropit de oboseală, am
început să moţăi, dacă nu cumva am şi aţipit. Totul n-a durat însă decît cîteva minute. Deschizînd ochii,
mi-a atras luarea aminte o mişcare pe trunchiul unui brad. Nu putea fi decît o veveriţă, pentru că numai
ea putea să se iţească cu atîta repeziciune, încît ochiul să nu-i poată fixa imaginea, într-adevăr, după
cîteva secunde, s-a arătat veveriţa, în toată frumuseţea ei, cu coada stufoasă, maroniu închisă, în formă
de seceră. S-a oprit şi şi-a fixat privirea, am avut eu impresia, asupra mea, dar m-am convins că
năzbîtiosul patruped urmăreşte altă ţintă, desigur în mişcare, şi nu un „punct fix", cum eram eu.
Întorcînd puţin capul în direcţia aceea, am văzut un copil ce se îndrepta spre mine. Nu-i auzisem paşii
din pricina zbuciumului apelor. De unde s-a ivit acest copil, şi mai cu seamă singur, la o depărtare
destul de mare de vreo cabană sau aşezare ? Am avut impresia că visez, dacă nu 1-aş fi văzut la trei-
patru paşi de banca mea.
Copilul, un băieţel de 5—6 am cum mi s-a părut, cu părul auriu, puţin buclat, coborît parcă
dintr-o cadră, cu ochii la veveriţa ce continua să-l fixeze, suspectîndu-1, s-a aşezat lîngă mine, pe
capătul de bancă liber şi abia într-un tîrziu şi-a întors privirea de la minunea din copac spre mine.
— Nu cumva e o veveriţă ? arătă el spre brad. A, bună ziua...
— Bună, dragă. Da, e o veveriţă. N-ai mai văzut pînă acum veveriţe ?
— Nu. Doar în poze şi în desene...
— Atunci uită-te bine la ea, pînă nu dispare !
Asigurată, probabil, de intenţiile noastre bune, veveriţa coborî cu iuţeală de pe trunchiul
bradului şi se opri drept în unda izvorului. Mai privind o dată spre noi, începu să lincăiască apa,
stîrnind puzderie de scîntei, pentru că soarele bătea din partea aceea.
— Bea apă ca o pisicuţă, se bucură copilul, cu ochii la ea.
— I-o fi fost şi ei sete...
Lincăitul acela rapid nu dură decît câteva secunde. Micul animal făcu o întoarcere bruscă, şi
sări pe trunchiul aceluiaşi brad. Rămase un strop de timp în nemişcare, ca îndată, cu mare agilitate, să
suie spre, cetină şi să dispară în desişul ei. Numai coada i se mai zări — pată ruginie pe verdele închis
al acelor de brad.
— Şi cum de-ai ajuns singur aici ?
Copilul mă privi cumva contrariat, cu ochii lui de un albastru intens. Trupul puţintel, ars de
soare, era îmbrăcat într-un maieu şi pantalonaşi albi, scurţi. La cingătoare avea prinsă o flaneluţă.
— Nu sînt singur. Mai încolo puţin se află mama şi tata, arătă el undeva spre vale. Eu am
ajuns înaintea lor...
— Cătăline, unde eşti ? se auzi strigăt de femeie din partea în care arătase copilul.
— Sînt aici, mamă, la cascadă, cu cineva...
— Uite că ajungem şi noi îndată. Printre fagi şi brazi, din vale, se arătară un bărbat şi o
femeie, desigur părinţii băiatului.
— Ce fel de pasăre este aceea ? îmi arătă copilul o zburătoare pestriţă, aproape de mărimea
unei ciori, cu penajul în alb şi negru, cu roşu după gît şi spre coadă.
— E o ciocănitoare şi n-ar fi mare lucru s-o auzim cum bate cu ciocul în coaja copacului...
— N-o fi ciocănitoarea Woody, pe care am văzut-o în fihn ?...
— Nu, dar e o surată de-a ei, am rîs, privindu-l cu cîtă curiozitate urmăreşte pasărea ce
dispăruse în pădure. Din păcate, n-a vrut să ne dea „recitalul" ei, ca să-l audă şi copilul.
Între timp, cei doi din vale se apropiau, dar, desigur, nu ne auzeau încă ce vorbim. Copilul, ce
mi s-a părut destul de isteţ, mă asalta cu întrebările şi comentariile lui.
— Cînd urcăm, îmi spuse el, am dat de un pîrîiaş, un izvor.. unde, într-o mică bulboană, ce
uitau brazii ca într-o oglindă... Pădure şi izvoare care murmură, ca într-o simfonie de
Debussy…
— Ai auzit de Debussy ? m-am mirat eu.
— Dacă am auzit?!... Dar eu încerc să-l desluşesc la pian....
— Ştii să cînţi la pian ? !...
— Da. Profesoara de muzică zice că ştiu bine...
— Ia te uită ! m-am mirat iarăşi.
Răsuflînd din greu, părinţii copilului ajunseră lîngă banca pe care şedeam. Femeia mă salută
zînbind, bănuind poate că am avut o convorbire cu băiatul, pe cînd bărbatul abia spuse un „bună ziuă",
auzit mai mult de el. Erau amîndoi încă tineri, în jur de 35 de ani.
— Tot cînd urcam, am zărit un cerb, îşi continuă copilul destăinuirile. Cred că avea în frunte
o stea strălucitoare...
— Ei, Cătăline, multe mai vezi şi tu ! Era un cerb ca toţi cerbii, se întoarse mama către mine
rîzînd. Lui i se năzare mereu cîte ceva..
— Nu-i nimic, copilul dumneavoastră e înzestrat cu imaginaţie...
— Mereu susţine că a văzut ce n-am văzut noi, adăugă mama şi nu ştiu dacă a priceput sau
nu ce-am vrut să spun.
— E un copil sensibil, am adăugat, în vreme ce băiatul se îndepărtase, ca să vadă mai de
aproape pînza de apă ce nu mai avea astîmpăr. Am avut atunci prilejul să observ că un
picior al băiatului era mai subţire decît celălalt. Bănuind de ce mă uit, mamă căută să-mi
explice cauza acelei uşoare infirmităţi:
— Băieţelul nostru, care a împlinit de-acum şapte ani, a suferit de mic de poliomielită. Ne-
am speriat că o să-l pierdem... Poate a fost şi o neglijenţă a noastră, că nu l-am căutat la
vreme. A petrecut în spital multe luni şi a rămas cu infirmitatea asta. L-am dus în fiece
vară la mare şi la munte, l-am antrenat în diferite sporturi. Ne-a ajutat şi copilul, care a
dovedit o voinţă cum rar se întîlneşte...
— N-ai spus ce era principal, nevastă, interveni şi bărbatul. Cînd era mic, acum vreo patru
ani, piciorul lui era mult mai subţire. Acum s-a mai îndreptat. Şi sperăm că pînă o creşte
mare se va vedea prea puţin defectul lui...
— Nu-i un defect aşa de mare, am căutat să-i liniştesc. Copilul mi s-a părut deosebit de
dotat. Mi-a spus că îndrăgeşte pianul şi cîntă destul de bine...
— Da, cîntă frumos la pian... La vîrsta de patru ani, pe cînd îl purtam la grădiniţă, a venit
acolo o profesoară de muzică şi a făcut un test. L-a găsit pe Cătălin al nostru înzestrat şi s-
a ţinut tot timpul de capul nostru şi al copilului să înveţe... I-am cumpărat, cu sacrificii, o
pianină. „Mulţumesc, mamă şi tată, pentru darul ce mi l-aţi făcut", s-a bucurat copilul...
Noi nu prea credeam în talentul lui, de care mereu amintea profesoara de muzică. În doi
ani, a început să descifreze partituri, iar în primăvară a cîştigat un concurs de pian al
micilor interpreţi... Eu, ca mamă, am trăit atunci una dintre cele mai frumoase zile ale
vieţii mele.
— Felicitări !... Mă bucur mult şi pentru copil şi pentru dumneavoastră, le-am spus cu
sinceritate. Vă supăraţi dacă vă întreb de unde sînteţi ?
— De ce să ne supărăm, spuse bărbatul. Sîntem din Iaşi. Soţia mea este tehniciană chimistă,
iar eu maistru instalator. Cîştigăm bine, aş zice, numai sănătate să fie...
Am vorbit de una, de alta, încă vreo jumătate de ceas, dar Cătălin revenea mereu în centrul
discuţiei. Căldura soarelui se domolise mult. Briza pădurii se făcu simţită, fluturîndu-ne pletele şi
silindu-ne să ne punem hainele. Vuietul surd al pădurii nu se auzea, acoperit de rostogolirea apelor.
— Cătăline, îmbracă-ţi flaneaua ! îi strigă mama copilului, ce mai întîrzia în apropierea
cascadei. Şi hai să coborîm în staţiune, că se apropie seara.
Cu paşi negrăbiţi, mai oprindu-ne la cîte un arbore scorburos, în care Cătălin descoperea noi
minuni, coboram pe o scurtătură ce tăia o curbă a potecii. Orizontul ni se închidea din toate părţile din
cauza desimii pădurii şi doar din cînd în cînd, întorcîndu-ne, ne clăteam privirile în peretele de stîncă
aprins de soare. Prin rărituri, unde asfinţitul arunca văpăi mai stinse, se teşeau pe uscături şi frunzişuri
covoare în lumini şi umbre. Acum, la apus, pădurea jşi arăta încă o faţă pe care o descopeream cu
încîntare în pragul înserării.
Într-un pîlc de fagi, Cătălin, care ne devansa mereu, se opri să ne arate ceva: trupul puţin
contorsionat al unui arbore, aducînd a chip de om.

— Nu seamănă cu unchiul Victor ? îi întrebă Cătălin pe părinţi.
— Ştiu eu ?... Dacă zici tu, o fi aşa, spuse tatăl, uitîndu-se cu atenţie la arborele chinuit, cu
înfăţişare ciudată.
Într-adevăr, cu puţină fantezie, puteai să „compui" o siluetă şi un chip omenesc între două
vîrste, dacă admiteai că nodurile de sus sînt ochii, că tăietura mai de jos închipuie gura... De la
găvanele şi de la gura,,omului" porneau şănţuleţe ce se roteau întocmai unor zbîrcituri ce tăiau scoarţa
copacului.
— O fi „omul pădurii", i-am spus eu lui Cătălin, care nu se mai sătura să privească arătarea.
— Cine-i „omul pădurii" ?, vru să afle copilul, aţîţat de curiozitate. E un om rău ?...
— Nu, dimpotrivă. Prin unele părţi de ţară, mai cu seamă în nord, se povesteşte că există un
om al pădurii, oare umblă de obicei noaptea prin codri, ca să ajute pe cei rătăciţi ori în
mare nevoie. Dacă unei căruţe încărcate cu lemne i se înfundă roata într-un făgaş şi nu
mai pot caii s-o scoată, omul pădurii, ivit nu se ştie de unde, pune umărul şi o ridică, de
cele mai multe ori fără ca stăpînul căruţei să-l vadă...
— Tată, hai să-l tăiem şi să-l luăm la noi acasă !...
Toţi trei am izbucnit în rîs, spre dezolarea lui Cătălin.
L-am lăsat pe „omul pădurii", către care copilul întorcea mereu capul, şi am grăbit pasul,
pentru că printre copaci se înstăpînea de acum întunericul.
— Dacă ştiu că este cineva care să mă ajute, de-acum n-am să mă mai tem noaptea în
pădure, îmi spuse confidenţial Cătălin, ca şi cum s-ar fi ivit vreodată o asemenea
eventualitate.
Ajunşi în poiana largă de lîngă Durău, am stat cîteva clipe să privim luminile staţiunii. În
spatele, nostru, se tăinuia brîul întunecat al codrului, ce, în liniştea înserării, ascundea poveştile vrăjite
ale copilăriei.
— Veniţi, interveni şi mama, dacă nu aveţi alte treburi. Noi locuim în vila aceea din cealaltă
parte a staţiunii, chiar sub pădure. Am făcut intervenţii şi cei de la cazare ne-au înţeles,
repartizîndu-ne în singura vilă care are o pianină. Ne-ar face plăcere, dar mai ales lui
Cătălin... Acum ne ducem la masă şi peste vreo oră ne-am putea revedea.
Nu le-am promis ferm că voi veni, dar, după mai bine de un ceas, paşii m-au dus în preajma
vilei, pe care am descoperit-o uşor, după acordurile de pian ce se revărsau prin fereastra deschisă.
Cătălin interpreta ,,valsul trist" al lui Chopin. Probabil cînta fără partitură, pentru că — În acordurile
încărcate de melancolie ale compoziţiei — mi s-a părut că se strecurau note străine, cu întorsături
vesele, ce păreau să împrumute melodiei o altă coloratură, mai tonică. Spre supărarea mea, de undeva,
dinspre terenurile de sport, se auzeau din cînd în cînd strigăte şi muzică de casetofon de la un foc de
tabără din marginea staţiunii. Din cînd în cînd, suiau spre cer vîlvătăi ce păreau să incendieze pădurea,
însoţite de strigăte de uimire. Eu voiam să-l ascult numai pe Cătălin şi, în răstimpuri, cînd glasurile din
partea aceea se stingeau, valsul lui Chopin îmi copleşea sufletul, cu acordurile şi reveria lui. Prins de
vraja melodiei, n-am observat că în vîrful unui brad se ridicase luna. De după şaua ce desparte munceii
de Ceahlău, zarea ei, roşiatică, se topea în văpăile reci, din ce în ce mai luminoase. Trăiam o noapte
romantică, cu adevărat „chopiniană". Frumosul vals, pe care Cătălin îl interpreta acum în tonalitatea lui
adevărată, se înălţa peste pădure şi se pierdea apoi în valea în care se ascundea funinginea nopţii,
alungată acolo de lună, stîrnind negrăite melancolii...
Cătălin mi se arăta, în închipuire, pe taburetul lui din faţa pianinei, acompaniindu-se discret cu
degetele mînii stîngi şi lăsînd dreapta să alerge pe clape, în acord cu notele partiturii. ,,Cîntă.. dragă
Cătălin, cîntă mai departe, ca să ne farmeci inimile, şi să ne aduci în suflet numai bucurie, seninătate şi
mîngîiere. Sînt sigur că ai reuşit să-ţi birui destinul, ce părea să te subjuge, croindu-ţi altul, pe măsura
inimii tale sensibile. Şi sînt destule braţe care să te ocrotească în îndrăzneala ta de a cuceri un ideal
după care sufletul tău e atît de însetat !"...
În noaptea aceea nu l-am întîlnit pe Cătălin. Anume am vrut să-l ascult, fără să-l stingheresc
cu prezenţa mea. M-am dus la culcare, dar am adormit tîrziu, vrăjit încă de reveria şi romantismul
frumosului vals al lui Chopin.
A doua zi, pe la orele prînzului, ne-am revăzut în micuţul parc din faţa hotelului „Bradul". Se
juca cu un băieţel de vîrsta lui şi nu-mi venea să cred că el a fost acela care în noaptea trecută mă
făcuse să visez, ascultîndu-1.
— N-ai venit aseară, cum ai promis, îmi reproşa el, tăindu-mi calea. Diseară vii ?...
— De bună seamă, dragă Cătălin. Negreşit că am să vin...
PE BISTRIŢA ÎN SUS
Din coada lacului de la Bicaz, trecînd prin Fărcaşa, drumul naţional urcă spre Broşteni, ţinînd
întruna tovărăşie apelor grăbite ale Bistriţei, împuţinate de secetele de la sfârşitul verii. „Dacia" în care
mă aflu bîzîie înfundat, dar biruie cu spor pantele ce parcă nu se mai sfîrşesc şi ţîşneşte spre 70 pe oră
după ce scapă în coborîri părelnice, în fapt tot urcuşuri, dar mai greu sesizabile.
În faţa noastră orizontul se îngustează, pentru că însăşi valea, gîtuită de munceii care se
îndeasă către albia Bistriţei, abia îşi strecoară undele străvezii pe sub praguri de sate răsfirate şi codri ce
n-au altă oprelişte decît buza malului. Dacă înaintea maşinii n-ar răsări mereu panglica de cenuşă a
asfaltului, prin coturi de pădure ţi s-ar părea că ai fi pe altă lume, într-atît de singuratice ţi se înfăţişează
locurile, prea puţin clintite de mîna omului. Pentru cîteva momente, deoarece, de îndată ce maşina
atinge marginea unui sat de munte, impresia se şterge tot aşa de repede. Din aşezarea de dincolo de
albia Bistriţei ochiul prinde conturul unei clădiri masive, cu etaj, desigur o scoală nouă, alături de case
acoperite cu ţiglă, în ferestrele cărora îşi joacă acum soarele razele sale. Din partea dimpotrivă aleargă
spre vale autocamioane grele încărcate cu buşteni pentru fabricile de la Piatra. Cînd trec pe lîngă noi, în
mare viteză, pala de aer ce-o stîrnesc izbeşte parbrizul maşinii noastre cu atîta putere, încât ai impresia
că s-a stîrnit furtuna...
Şoseaua coboară acum de adevăratelea în albia apei, aşternîndu-se peste podul ce taie rîul şi
apoi urcînd deocamdată lin printr-o pădure tînără de conifere; icnetele uşoare ale motorului,,Daciei"
trădează însă urcuşul, ce doar ni s-a părut lin. După cîţiva kilometri, iar coborâm în albie, urmînd
şoseaua ce se încolăceşte, în chip de şarpe, pe versantul de vizavi. Trecerea drumului de pe un mal pe
celălalt arată îngustimea văii. „În mai puţin de două ceasuri trebuie să fim la Vatra Dornei", îmi spune
conducătorul auto, bucureştean, cunoscut de-al meu. „Nici-o grabă, prietene, îi răspund, ajungem şi
dacă fugim ceva mai încet. Ori poate vrei să te iei la întrecere cu diavolii ăştia de şoferi de pe
autocamioane ce trec ca nălucii pe lîngă noi ?" „Nu fug cu mult mai repede, dar ei coboară, pe cînd noi
urcăm. Greutatea lor, mai mult decît înzecită ca a noastră, vântură aerul şi ne păleşte în faţă cu
flutureala lui, încît ţi se pare că s-a stîrnit din senin vîntul". „O fi simplă impresie, cum zici, dar nu-i
prima oară cînd îi întîlnesc pe şoferii ăştia ai iadului !". Prietenul meu de la volan nu mai are vreme să-
mi răspundă, pentru că, din curtea unei gospodării a satului Pîrîul Pintei, se saltă în plină şosea un bouţ
de aproape doi am ce are ambiţia să ne taie calea, mergând pe mijloc, astfel că nu-i chip să-l depăşeşti
nici prin stînga, nici prin dreapta. Ca un făcut, cînd ne deplasăm spre stîngu, la marginea extremă a
şoselei, tăuraşul o ia chiar într-acolo ! Frînele scrîşnesc, iar pe asfalt, în urma noastră, se văd urme
uşoare de cauciuc... „Măi, afurisit e tăuraşul ăsta, nu ne lasă să trecem !” se înverşunează amicul meu
de la volan, claxonând la nebunie. „O fi un drac în piele de bouţ", glumesc eu, dar mă feresc, trăgîndu-
mă către scaunul conducătorului, încurcîndu-l în schimbarea vitezelor, pentru că năstruşnicul tăuraş, în
clipa cînd reuşim să-l depăşim prin stînga, se repede cu coarnele spre maşină, speriindu-mă. Pînă la
urmă rîde şi prietenul meu de pozna bouţului, accelerînd şi demarând iute.
Valea se lărgeşte mereu, versanţii se retrag, lăsînd loc aşezărilor, cu case albe, cu acoperişuri
roşii răzbind prin livezile de meri şi pruni. Din depărtare, satele acestea curate par o îngrămădire de
jucării ce rîd în soare. În dreapta noastră, urcă pădurile de molid pînă în culmile Stînişoarei, iar în
stînga ne flanchează Munţii Bistriţei, ce par mai văduviţi de podoaba coniferelor în lumina clară a zilei.
Ne apropiem de o comună mare, cu construcţii noi, ce ne fură privirile. Undeva mai la margine se
ridică drept în sus fumul unei fabrici. Este renumita aşezare Broşteni, cu aere de urbanizare şi cu o
anume aglomerare pe străzi, punct fierbinte al industriei forestiere şi miniere. Privind casele şi
construcţiile arătoase, încerci să desluşeşti în care parte era şcoala, vestita şcoală din Broşteni, în cara s-
a săltat spre ştiinţă de carte neuitatul autor al Amintirilor din copilărie de mai tîrziu. Şi oare în care
parte se afla căsuţa Irinucăi, cu caprele ei, ţinute veşnic în tindă, de la care Nică a lui Ştefan a Petrei
pretindea că s-ar fi umplut de rîie ?... Broştenii de astăzi seamănă cu o mică staţiune montană (630 m
altitudine), dispune de cîteva izvoare de ape minerale carbogazoase. Aşezării i se întrevede un frumos
viitor.
Maşina continuă să urce pe firul Bistriţei, trecînd pe la confluenţa cu Neagra, apoi cu
Barnarul, ape ce coboară spre albia rîului din pădurile umbroase ale Munţilor Bistriţei. Undeva, urmînd
la stînga cursul apelor Barnarului către izvoare, la numai cîţiva kilometri, se află Cheile Barnarului şi
tare aş vrea să le văd. Îi şi propun amicului meu de la volan o scurtă deviere şi un scurt popas,
promiţîndu-i să-i arăt frumuseţi ce n-a văzut încă, dar el nici nu vrea să audă. Il aşteaptă la Vatra
Dornei la „orele 12 fix" nevastă-sa, Angela. „N-o să se supere Angela dacă vom întîrzia o jumătate de
oră", îi spun. „Fugi de-aici, vrei să nu te mai speli pentru vreun an cu toate apele Bistriţei ? ! Nu mai
zic ce-aş păţi eu..." Convingîndu-mă că nu pot să-l înduplec, îl rog să lase „Dacia" mai „la pas", pentru
că albia rîului iar se îngustează şi ne apropiem de cunoscutele Toance, acolo unde plutaşii de pe
vremuri erau nevoiţi să dea dovadă de mare pricepere spre a nu se izbi de viclenele stînci ce încercau în
zadar să stăvilească ape iuţi. De astă dată pare că mă ascultă, privind şi el curios la apele acum mai
liniştite. Stîncile aducătoare de nenoriciri nu se mai văd, pentru că au fost aruncate în aer, dar undele
închingate de îngustimea văii mai bolborosesc şi se frămîntă în uşoare spumegări. Prin geamurile
întredeschise ale maşinii se insinuează aerul răcorit de apă şi de păduri, grăbindu-ne respiraţia şi...
bătăile inimii.
Şoseaua şerpuieşte iarăşi prin codri şi aşezări de la care nu-ţi mai iei ochii. Sate frumoase, cu
gospodării bine întemeiate, cum sînt Cojoci şi Chiril, şi-au aflat vetrele la îmbucătura celor trei masive
muntoase — Rarău, Giumalău şi Căliman — cu încărcătura lor de minunăţii. „Dragă Virgile, cu riscul
de a nu mă spăla toate apele Bistriţei în faţa mîniei tovarăşei Angela, rogu-te opreşte pentru un moment
în locurile astea binecuvîntate şi-ţi voi fi veşnic recunoscător", îi zic iarăşi prietenului meu. Dar el
priveşte imperturbabil înainte, urmărind asfaltul şoselei, de parcă acolo ar vedea toate frumuseţile
lumii, îmi răspunde după cîteva clipe de gîndire: „Ei, uite că eu mă tem de toanele «tovarăşei Angela»
şi nu ţi-aş dori totuşi să-ţi asumi un risc aşa de mare !" Zîmbeşte, probabil intuind de pe acum clipa
revederii cu nevastă-sa, pe care nu ştiu dacă am văzut-o de două-trei ori de cînd o cunosc. În dreapta
drumului, la două ceasuri de mers pe jos, se scaldă în soarele amiezii Pietrele Doamnei, iar în faţă, la
un cot al şoselei, de după o coamă de pădure, împunge cerul vîrful Giumalăului. Parcă îmi vine să
cobor şi s-o iau de unul singur prin codrii seculari ai Giumalăului ori pe cărările sălbatice ale
Călimanului...
Ne apropiem de Dorna Arini, de unde pînă la Vatra Dornei nu mai sînt decît cîţiva kilometri.
În crucea satului, un bătrîn în bundiţă înflorată şi cu o pălăriuţă rotundă pe cap ne face semn să
oprim. ,,Hai, moşule, urcă", îl îndeamnă amicul meu, încetinind în dreptul lui. „La Vatra Dornei,
nu ?",,Da, fecioraşule, la Vatra, dacă om ajunge sănătoşi". Se ducea la fata lui s-o convingă să-l lase pe
soţul ei, ginerele, să-l ajute la strînsul şi căratul finului. „Dar de cosit, cine a cosit fînul ?" îl întreb. „D-
apoi cine, dacă nu eu ?
Într-adevăr, unchiaşul, cu părul alb, de un alb strălucitor ce se arăta pe sub zagaraua pălăriuţei,
are faţa rumenă şi trădează sănătate şi vigoare. „Nu numai fînul meu l-am cosit, ci şi pe-al Covăsoaiei,
o vădană de la noi, de la Arini, că nu prea are cine o ajuta", adaugă cu o anume mîndrie. Bătrînul stă
drept pe bancheta din spate, fără să se lase cu spatele pe tapiţeria moale a automobilului.
Îl lăsăm pe unchias în marginea oraşului şi ne îndreptăm spre parcul staţiunii, unde, la un
chioşc etajat, prietenul meu are convenţie să se întâlnească cu soţia. „Vezi că ai depăşit ora cu vreo
şapte minute şi nu garantez că ziua de azi o să-ţi pice bine", îl zgîndăr pe amicul meu. „Am să dau vina
pe tine şi o să ne lămurim cine o să aibă o zi rea", a venit prompt replica lui.
Trecem podul peste apa Bistriţei, o luăm prin apropierea pavilionului balnear şi ne oprim în
umbra unor brazi ce străjuiesc parcul. A lăsat anume maşina într-un loc mai ferit ca să-i facă o surpriză
Angelei. Ce farmec ar avea să fii văzut de la distanţă cum cobori din „Dacie", cum te apropii, cum vii
cu pas grăbit ca la o întîlnire de tinereţe ? Şi mai cu seamă în plină lumină a zilei ?...
La ceasurile amiezii, parcul se răsfaţă în soare, toropit de darnică lumină. Vilegiaturişti sînt
puţini pentru că e ora mesei. Ne furişăm, aşa după cum vrea amicul meu, pe după boschete şi pîlcuri de
brazi, aproape în vîrful picioarelor, după ce m-a mustrat, muteşte, că tropăi pe alee. Îi urmez consemnul
şi în cîteva minute sîntem, fără a fi văzuţi, în apropierea chioşcului, continuînd să ne strecurăm ca nişte
hoţi. Din cîteva salturi pe trepte, amicul Virgil îşi îmbrăţişează soţia în chioşc. „Vai ce surpriză !... Mi-a
fost tare dor de tine". „Dar tu, iubită Angela, lipseşti de-acasă de-o veşnicie !"...
Vorbele, deşi banale, curg sfioase, ca apele unui izvoraş în umbră de pădure. Le aud cuvintele
ce însoţesc îmbrăţişări duioase. Parcă ar fi tineri îndrăgostiţi ce se revăd după am de aşteptare şi dor.
Mă prefac că nu-i văd şi nu-i aud, plimbîndu-mi privirea peste întinderea parcului. După ce găsesc că s-
a mai stins focul îmbrăţişărilor, mă înfăţişez şi-i sărut mîna Angelei. Ea roşeşte puţin, ca surprinsă în
flagrant delict. Abia în acest moment am priceput de ce se grăbea bărbatul ăsta tot drumul Da, nici eu
n-aş fi întîrziat. Rîdem, ne amuzăm împreună şi ne simţim bine. N-aş fi bănuit că se iubesc cu atîta
ardoare, ca în anii de început ai căsniciei. Băiatul lor e în prag de studenţie, iar ei ca doi îndrăgostiţi...
Mi se umple sufletul de lumină, lumea mi se pare mai frumoasă şi ziua limpede mai pură. Urmăresc
chipul Angelei, ceva mai subţiat după tratamentul urmat în staţiune, şi-i citesc în ochi stropul de
fericire pe care i l-a dăruit Virgil cu mărinimie. Mă minunez de zîmbetul ei şi aşa, cum o văd acum, o
asemăn unei flori ce-a înflorit a doua oară, în prag de toamnă...
PERLA CEHLĂULUI
Şoseaua asfaltată ce vine de la Piatra Neamţ şi Bicaz urcă pe malul stîng al Bistriţei, prin sate
de munte pitoreşti, urmărind cu fidelitate conturul marelui lac de acumulare Izvorul Muntelui. Pînă la
Poiana Teiului, drumul taie pîlcuri de pădure, suie în pante repezi sau mai domoale şi mai rar coboara,
dezvăluind sau ascunzînd privirii oglinda lacului. Aproape tot drumul însă, oricîte cotituri ar face
cureaua cenuşie a şoselei, în partea stîngă ne însoţesc zidăriile de stîncă ale Ceahlăului, cu turnurile lui
întinate în bolta cerului. Detunatele, Căciula Dorobanţului, Toaca şi Panaghia îşi spală coamele în
înălţimile sinilii, în vreme senină, ori şi le ascund, cu mîhnire, în nori şi ceţuri, la vreme rea. Drumul dă
de fapt ocol muntelui, după capriciile albiei lacului, ce urmează la rîndul ei capriciile reliefului, aici
slobozind apele în golfuri largi, dincolo gîtuindu-le intre picioare de stîncă, ca într-un frumos joc de-a
v-aţi ascunselea.
La Poiana Largului, o răscruce de drumuri, şoseaua pe care am venit răzbate în sus, spre Vatra
Dornei, însoţind cursul Bistriţei, dar maşina noastră virează la stînga, pe drumul, de asemenea asfaltat,
înălţat pe piloni ce traversează coada lacului de acumulare, in-r.rînd în comuna Ceahlău. După ce taie
aşezarea, cu casele rînduite de o parte şi de alta a pîrîului Schitului, şoseaua începe iar să urce cu
nădejde cîţiva kilometri prin pădure, oprindu-se în staţiunea climatică Durău.
Nu cu mulţi am în urmă, aici existau doar o cabana şi cîteva chilii şi căsuţe grupate în jurul
vechiului schit al Durăului. Acum, ne întîmpină o staţiune în toată puterea cuvîntului, cu hoteluri şi vile
cochete, ascunse între pîlcuri de brazi ori lăsate libere vederii, întregind conturul unei aşezări
ultramoderne. Cu aproape 10 am în urmă, am fost martor ocular la ridicarea celor două elegante
hoteluri — „Bradul" şi „Durău" — concretizări în beton şi sticlă ale unor concepţii arhitectonice
inspirate, demne de admiraţia şi recunoştinţa noastră. Pădurile din jur, lăsînd doar cîteva „ferestre" spre
orizontul plaiului dinspre răsărit, „asediază" din celelalte părţi staţiunea, protejînd-o de vînturile aspre
ale iernii şi asigurîndu-i aerul tonifiant al înălţimilor.
În partea dinspre miazăzi, o grupare de vile, ridicate în „scară", după panta destul de
accentuată a terenului, constituie o veritabilă bijuterie arhitecturală, ce formează un tot unitar, întrerupt
de siluetele distincte ale fiecărei vile, toate cu nume de flori: „Floare de colţ", „Crinul", „Toporaşul",
„Ghiocelul", „Bujorul" şi „Viorica", între hotelurile „Durău" li „Bradul", se ripisesc case de odihnă tip
vilă, purtînd de asemenea nume frumoase de flori — „Orhideea" „Trandafirul", „Gladiola", „Liliacul"
etc. — date în folosinţă cu vreo cinci am în urmă. Cu pereţii lor albi şi acoperişul de ţiglă roşie,
compun, împreună ou cetina brazilor şi molizilor, un tablou de mare efect cromatic. Dincolo de apa
Durăului, sub o coastă de deal, se înşiruie căsuţele tip camping, ce se întrec în cochetărie prin culoarea
lor diferită, părînd de departe fragile colivii pentru păsărele...
Ultimul hotel, „Cascada", construit în anul 1983, încheie şirul edificiilor staţiunii. Ca linie
arhitectonică, hotelul mi s-a păru4 cea mai reuşită construcţie, iar restaurantul de la parter, conceput în
stil „amfiteatru", cu o mare rotondă în mijloc, talonată de trepte ce duc la mese dispuse concentric, este
realizat cu multă fantezie. Lumina vie a zilei, ce pătrunde prin geamurile imense, se stinge în tonuri
dulci în lambriurile de lemn de fag şi de stejar ale plafonului şi pereţilor, de deosebită distincţie şi
eleganţă.
Cele patru mari restaurante, respectiv „Durău", „Bradul", „Bistriţa" şi „Cascada", pot face faţă
la sute de vizitatori concomitent, remarcîndu-se prin preparatele lor, rod al artei culinare specific
moldoveneşti.
Staţiunea climaterică Durău, perlă a Ceahlăului, creaţie a ultimilor zece ani, este profilată pe
tratamentul asteniilor, al afecţiunilor nervoase în general, recomandată pentru odihnă deplină şi
reconfortare. Situată la altitudinea de 750—800 m, cu aerul pur, înviorător al pădurilor din jur, cu
posibilităţi multiple de drumeţie în împrejurimi, dar mai cu seamă în Ceahlău, Durăul s-a impus de pe
acum ca o staţiune de mare atracţie turistică internă şi chiar internaţională. Renumele, îi creşte şi prin
dotările sale. În spatele hotelului „Bradul", se află „stîna turistică", unde se organizează focuri de
tabără, serbări de seară, cu muzică şi jocuri populare. Subsolul hotelului,,Durău" adăposteşte baza de
tratament — sauna şi băile de plante medicinale, precum şi sala de bowling, cu jocuri mecanice,
discotecă, popicărie, birou de închiriat obiecte sportive etc. Mai sus de hotelul „Durău", sub brîul
pădurii, sînt amenajate terenuri sportive pentru tenis, volei, baschet şi handbal, iar dincolo de „stîna
turistică" un miniteren de fotbal. Pentru anul acesta, 1988, este prevăzută darea în folosinţă a unei
instalaţii de teleschi; pîrtia de schi va fi modernizată, astfel că sporturile de iarnă îşi vor găsi aici un
cîmp larg de manifestare.
Despre perspectivele de dezvoltare în continuare a staţiunii discut cu economista de la

administraţie, o fată tînără, entuziastă. Din proiectele ambiţioase ale constructorilor, am reţinut:
ridicarea a încă două hoteluri în anii viitori, amenajarea unei piscine, a unei minisăli polivalente cu 500
—600 locuri, un teatru de vară, o pîrtie pentru schiuri,,de vară" s.a. Cele peste 800 de locuri de cazare
ale staţiunii sînt ocupate sută la sută vara, îmi spune ea, pe cînd iarna cca 700, deci mai bine de 80%.
Vizitatorii străini, continuă ea, preferă, adesea, astfel de staţiuni, cum este Durăul, ceva mai izolate,
mai,,sălbatice", în care natura apare mai puţin „deranjată" de om. Pentru confirmarea celor spuse, la
intrarea în hotelul Durău văd scrise cu litere mari, vizibile de la distanţă, urări de bun venit în limbile
engleză, rusă şi franceză, ceea ce înseamnă că staţiunea începe să-şi facă un renume şi peste hotare.
Din staţiune, Ceahlăul se vede în partea lui nordică atît de aproape, încît ai senzaţia că pînă în
vîrful lui nu-i decît o azvîrlitură de băţ. La munte însă distanţele sînt înşelătoare. Drumurile pînă sus, pe
platou, nu sînt într-atît de uşoare pe cît ar părea. Ele necesită cîteva ceasuri bune de mers, pe cărărui ce
urcă aproape exclusiv prin pădure.
Din spatele hotelului „Durău" încep codrii renumiţi ai Durăului, pe trunchiurile cărora pot fi
citite marcajele spre cele mai îndrăgite locuri din Ceahlău: cascada Duruitoarea, cabana Fîntînele,
Piciorul Şchiop, Poiana Viezuri, cabana Dochia. Plimbările prin pădure ale celor ce nu se încumetă să
escaladeze muntele an devenit, în folosirea timpului lor liber, pentru miile de vilegiaturişti, un prilej de
relaxare, de odihnă activă în împărăţia unei vegetaţii ce te ademeneşte cu ascunzişurile şi surprizele ei.
Pădurea reprezintă şi un univers tentant pentru drumeţie. În ce mă priveşte, aşa-zisa montonie
a mersului prin pădure nu m-a oprit să zăbovesc îndelung pentru a admira trunchiurile arborilor
seculari, să le ascult foşnetul coroanelor în toropeala dulce a zorilor, cîntecul mereu nou, proaspăt al
cetinii, într-o rarişte, aproape de staţiune, am privit cu nesaţ alinierea aproape perfectă a trunchiurilor
brazilor, închipuind o orgă fantastică, din care ţi se pare că oricînd ar putea ţîşni acordurile unei.
simfonii...
Drumeţiile mele prin codrii Durăului, ai Agapiei, Tarcăului, Stînişoarei mi-au prilejuit şi alte
bucurii. Nu o dată, privind spre vîrful unui brad, am descoperit cu surprindere veveriţe jucăuşe, într-o
necontenită hîrjoană, pe care le-am urmărit cîte un ceas întreg cum sar dintr-un brad în altul sau cum
apucă cu lăbuţele o ghindă. De asemenea, am avut norocul să-mi dau întîlniri, fireşte întîmplătoare, cu
cîte un cerb sau o căprioară.
Iar pădurile din jurul Durăului oferă asemenea satisfacţii şi momente de visare drumeţului ce
nu trece nepăsător pe cărăruile lor. Numai celor grăbiţi să ajungă cât mai repede sus, pe culmile
muntelui, drumul prin pădure li se pare obositor, cu orizontul tăinuit de înălţimea copacilor, ca şi cum
codrul s-ar desfăşura compact pe kilometri întregi. Dar sînt atîtea poiene şi rarişti, ochiuri de soare, de
unde descoperim şi redescoperim privelişti cu atît mai încântătoare cu cît ni se dezvăluie cu mai multă
zgîrcenie...
Multe sînt drumurile şi cărările Durăului, şi nu ştiu dacă au rămas unele necălcată de paşii
mei. Şi aproape de fiecare dată, de oriunde şi pe oriunde as fi sosit, Durăul mi s-a înfăţişat în alt chip:
scăldat în vîlvătăile soarelui de amiază, aurit de focul potolit al apusului, clătit şi luminat de roua
zorilor, înveşmîntat în straie de argint sub vraja lunii, în nopţi senine... De neuitat rămîn însă drumurile
pe apă, cu vaporaşul, de la Bicaz, la Ceahlău, pe o distanţă de peste 40 de kilometri, prilej cu care am
văzut privindu-se, în oglinda limpede a lacului nu numai Ceahlăul, ci şi aşezările de pe maluri,
răspîndite sub poală de codri. Venind dinspre debarcader pe jos, spre Durău, am vizitat ruinele tăcute
ale fostului palat al Cnejilor, bîntuite de fantomele zbuciumate ale familiei Cantacuzinilor. Turnuri şi
ziduri pustiite, la vremea respectivă de oameni, dar şi de trecerea timpului, parcă ne vorbesc, în tăcerea
lor, de fastul şi luxul în care se desfăşura viaţa de toate zilele în acest castel vegheat de munţi şi de
păduri, amintind de o interesantă pagină de istorie...
La vreme de iarnă, cînd pădurile coboară în somnul lor părelnic, staţiunea Durău nu se
pustieşte. Sute şi mii de turişti, mai cu seamă tineri, vin aici să se bucure de minunile pe care anotimpul
alb le izvodeşte, de la încărcătura cetinii cu puzderia de stele ale omăturilor în bătaia soarelui la
potecile troienite, devenite în parte ispititoare pîrtii de schi. „Serbările zăpezii" ori alte manifestări
specifice de iarnă aduc staţiunii freamătul ce-i conferă o necontenită tinereţe.
Staţiunea Durău este fructul conlucrării ingenioase a omului cu natura. Pe o mică placardă din
pădurea ce tălăzuieşte mai sus de hotelul Durău, prinsă de trunchiul unui brad, am citit o povaţă
înţeleaptă: „înainte de a tăia un arbore, ai grijă să sădeşti zece". Conservarea pădurii, a frumuseţilor
naturii ce înconjoară Durăul vine să confirme acea conlucrare fericită de care aminteam. Nestematele
adăugate de om au dus la naşterea acelei „perle a Ceahlăului", tot mai mult căutată şi apreciată. Iar cei
care încă n-au vizitat această staţiune, dacă o vor face, se vor convinge că nu am exagerat cu nimic.
ÎN TRENUL DE ÎNTOARCERE
De vreo două zile, în munţi ploua. O ploaie rece de toamnă tîrzie, însoţită de ceţuri lăptoase.
Se cernea cu insistenţă în stropi mici, fără vreo speranţă de contenire. Valea Bistriţei, unde cobo-rîsem
fugărit de vremea rea, îşi închidea porţile în piele spînzură te între apă şi cer, pe un fundal de imensă
cortină fumurie. Piscurile munţilor, ascunse de zdrenţele de nori şi de aceeaşi ceaţă densă, mohorîtă,
arareori îşi primeneau chipurile în apele tulburi ale văzduhului.
Pe peronul gării din Piatra Neamţ, aşteptînd trenul accelerat ce urma să se formeze şi să plece
spre Bucureşti, puţinii călători se adăposteau sub umbrele sau sub streaşina clădirii, ferindu-se de
ploaia rece. Cei mai mulţi se înghesuiau în sălile de aşteptare, nerăbdători să se afle în vagoane. Din
curiozitate, m-am uitat la termometrul de Ia uşa biroului de mişcare, silindu-mă să desluşesc gradaţiile
şi linia coloanei de alcool, coborîtă în vecinătatea lui zero grade. Şi chiar în momentul cînd trenul
trăgea la peron, printre picăturile mărunte de ploaie se iviră fulgi mari, la început rari, apoi din ce în ce
mai deşi. Cădeau pe piatra peronului topindu-se de îndată, dar impresia că ne prinde iarna ne urmărea
obsedant.
— Poftiţi în vagoane ! se auzi vocea conductorului de tren. Trenul stă doar două minute şi vă
rugăm să grăbiţi urcarea...
În compartimentul în care luasem loc mai sosiră trei călători: un bărbat mai în vîrstă, probabil
pensionar, cu soţia lui, înfofoliţi în paltoane, cu căciuli şi fulare la gît, ca în plină iarnă. Al treilea era un
tînăr pirpiriu, între 25 şi 30 de ani, cu o pălărie enormă pe cap, îmbrăcat într-o scurtă de stofă neagră.
Se aşeză pe bancheta de lîngă uşă şi, apărat de borurile pălăriei trase pe ochi, se ghemui în colţ,
încercînd să picotească. Din cînd în cînd, îşi arăta faţa şi atunci, pe sub borurile pălăriei, se uita iute pe
geam, cu ochii pîlpîind ca de sperietură. Parcă ar fi vrut să vadă ceva sau pe cineva care ar fi trebuit să
se arate în lapoviţa de afară. Îşi ridica apoi gulerul scurtei şi iar încerca să picotească.
Trenul cobora printre dealurile subcarpatice cu viteză redusă. Pe un plai nu prea depărtat, sub
ploaia şi lapoviţa timpurie a începutului de octombrie, se zărea un cioban cu cojocul întors pe dos şi cu
o glugă în cap, probabil un sac, ce-şi mîna oile pe pajiştea verde, înspicată însă de fulgii jucăuşi.
Pădurile, ce acopereau boturile de deal şi costişele prăpăstioase, cu frunzarele vămuite, păreau că
picotesc şi ele în neguri alburii, întristate de vremuială. Cîteva ciori, speriate probabil de neaşteptata
ninsoare, zburau în direcţia de mers a trenului, depăşindu-l în viteză şi dispărînd în orizontul tulbure.
Mi-era inima grea şi mă simţeam însingurat în acest compartiment, departe de prietenii cu care
cutreieram munţii, departe de zilele însorite ce se ştergeau din amintire ca iluziile unei iubiri trecute,
îmi mai rămăseseră cîteva zile de vacanţă şi mult aş fi dorit să le petrec la cabanele şi pe cărările
munţilor. Dar nu se mai putea ! Plecam gonit de toanele vremii ca să ajung la acest tren, spre
Bucureşti....
Împreună cu tovarăşii mei de compartiment, călătoream în tăcere, legănaţi de vagon la curbele
dulci, în coborîre uşoară spre Buhuşi. La pantele mai accentuate, simţeai cum locomotiva ţine
vagoanele în tampoane, strunindu-le în avîntul lor, potolindu-le alunecarea la vale. La ieşirea dintr-o
localitate, trenul încetini mult, mergînd ceva mai iute decît la pas. Privind pe geam, am văzut un om
voinic, înalt, cu o căciulă ciobănească în cap şi cu un dolman gros alergînd după tren. Profitînd de
încetineala cu care mergeam, omul se aruncă pe scara unui vagon şi intră. Ca şi cum i s-ar fi transmis
un mesaj telepatic, tînărul pirpiriu din colţ se foi la locul lui, parcă înfricoşat de un iminent pericol. Se
ridică, dar nu mai avut timp să-l vadă pe pasagerul ce se agăţase de scara vagonului şi dispăruse în
interior. Se retrase la locul lui, ca şi cum s-ar fi împăcat cu ceva ce trebuia neapărat să se întîmple.
N-au trecut decît vreo zece minute şi uşa compartimentului a fost dată cu violenţă în lături.
Individul acela voinic ce se urcase din mers aruncă o privire şi dădu numaidecît cu ochii de tînărul din
colţ.
— Aici te-ai ascuns, neisprăvitule ? !... Oare trebuie să te caut în tot trenul, cînd ştii că ar fi
trebuit să fii în cu totul altă parte ?... Alerg eu, alerg după tren de-mi rup inima-n mine,
nădăjduind ca omul meu n-o fi aici. Şi cînd colo, iată-1 pitit într-un colţ.
Cel,,pitit într-un colţ" se ghemui în scaunul lui, aruncînd priviri temătoare spre mîna uriaşă,
gata să-l înşface. Părea un iepuraş fricos surprins de un vultur într-un cîmp deschis, fără vreo nădejde
de scăpare.
— Ascultă, tovarăşe, m-am adresat eu, revoltat de modul în care se manifesta, ca şi cum ar fi
fost singur, unde te trezeşti ?...
— Ce vrei, dom’le ? se răsti el la mine. De ce vorbeşti neîntrebat ?...
— Ar fi cazul să te porţi cu un pic de respect faţă de oamenii de-aici, am încercat să-l aduc la
gînduri mai bune.
— Ceee ? ! răcni el. Faţă de cine să am respect: faţă de dumneata ori faţă de dumnealor ?
Sau, te pomeneşti, faţă de papă-lapte ăsta care se uită la mine ca un viţel ? rîse el cu
răutate.
Bătrînii, ghemuiţi unul în altul, se arătau speriaţi de-a binelea de înfăţişarea deloc liniştitoare a
celui intrat atît de neaşteptat, în vreme ce tînărul clipea întruna, înspăimîntat.
Gîndind că nu-i de glumit şi că mi-aş putea găsi beleaua, am tăcut, privind la namila din faţa
noastră, cu înfăţişare de călugăr fugit din mănăstire. De sub tivul căciulii ciobăneşti, ce-i venea pînă-n
sprîncene, mă săgetau tăişurile ochilor lui. Se mai uită cîteva secunde la mine, nădăjduind o sămînţă de
harţag. Se întoarse apoi spre tînărul căutat, îl înşfacă de guler şi-l proţăpi în picioare, scuturîndu-l şi
înfundîndu-i pălăria pe cap.
— N-am vrut să fug, bădie Cristache, da am crezut că...
— Ce-ai crezut, mocofane, că bădi-tu Cristache doarme, nu ? Că n-are el ochi să te
descopere şi-n fundul iadului... Măi, cînd tată-tu mi te-a dat pe mînă, am tot nădăjduit că-i
să te faci om... De la şcoală ai fugit încă de mic, la meserie n-ai învăţat nimic, ba te-ai şi
făcut de rîs, la stînă cu mine, iar nu-ţi place ! Fugi de la treabă, cînd am mai mare nevoie
de om pe vremea asta cîinească... Cine să-mi mîie oile la păscut, cine să le mulgă dacă tu,
ca un ticălos şi laş, speli putina tocmai când mă doare mai tare şi nu-mi văd capul de
treabă... Ia vino cu mine să dai socoteală de purtarea ta, şi nu numai în faţa mea, care-s
milos din fire, ci şi a lui tat-tu !...
— Lasă-mă, bădie Cristache, că vin ! se răţoi tînărul. Vin şi am să dau socoteală de tot, ţipă
el subţiratec, ca o găinuşă neştiutoare ce vede pentru întîia oară uliul.
— Ce vorbeşti, bre ? ! Uite-l ce se înfoaie şi se răsteşte la bădi-su, ca şi cum n-ar şti cu cine
are de-aface. Ieşi, ieşi cît mai am bunătate în mine...
— Dacă ai să te porţi tot aşa, zău că iar am să fug !
— Şi crezi că eu n-am să te prind şi n-am să te duc plocon lui taică-tu, legat fedeleş !...
Încearcă numai...
Namila îl apucă, deschise uşa şi-l scoase în ghionturi. Îl împingea pe culoar, spre capătul
vagonului. La prima oprire a trenului, i-am văzut pe amîndoi pe peron. Cel voinic continua să-l
probozească pe tînăr, ce se tot ferea, spăsit. Nu-l mai auzeam ce răspunde, dar pe chipul lui speriat se
citea o vremelnică supunere.
Scăpat din chingile munţilor şi dealurilor, trenul alerga acum cu toată viteza spre Bacău.
Locomotiva părea că zburdă prin mica depresiune, cu aspect de şes, jucîndu-se cu vagoanele ce se
zguduiau la unele denivelări ale liniei, smuncindu-mă dintr-o parte în alta a culoarului. Fulguială se
potolite şi părea că şi ploaia va înceta în curînd, pentru că dinspre sud se arătă, prin norii subţiaţi, o
spuză de soare. În depărtare, la vreo 5—6 kilometri, începuseră să se deseneze la orizont fantasmele
albe ale oraşului.
M-am întors în compartiment, unde cei doi soţi în vîrstă se pregăteau pentru coborîre, cu
bagajele în mînă.
— Cît pe ce să vă ia în coarne şi pe dumneavoastră, zise bătrînul... Probabil că băiatul acela
n-a fugit el degeaba...
— Da, mai ştii ?... Nu-i mare lucru să fi fost şi unul şi celălalt de vină. Oricum însă, cred că
nu în felul ăsta o să-l facă om, cum pretindea voinicosul...
În curînd, acceleratul intră în gara Bacău. Am coborît, pentru a mă opri o zi în oraş, la nişte
rude. De pe peronul pustiit după plecarea trenului, am privit înspre apus, acolo unde munţii se topesc în
ceţuri şi iar m-a- prins dorul de ei. Dacă a doua zi vremea se va îmbunătăţi, poate mă voi mai întoarce.
Măcar cîteva zile... Pentru anul acela însă vacanţa mea luase sfîrşit.
CUPRINS
O dragoste statornică
În trenul de Bicaz
Singur pe cărările Ceahlăului
În rariştea cu zmeuriş
Lupta cu viespile
Printre dulăii de la stînă
Din povestirile unui drumeţ
Calul năzdrăvan
Regina balului
Cabana Dochia
Meteorologii de pe Toaca
Întîlnire cu cei şapte
Capcanele muntelui
Cele 460 de trepte spre cer
În aşteptarea răsăritului
La o bere, într-o grădină de vară
Un drum peste Stînişoara
Fîntîna hoţilor
Cuibul de vulturi
Popas neaşteptat
Nunta de pe Bistriţa
Pădure, dragă pădure
Evadare în Tarcău
La cabana Ardeluţa
Spre Vîrful Murgoci şi Poiana Gitioana
În noaptea aceea, la Potoci
Pădurarul de la Poiana Largului
Legenda Ocolaşelor
De la Fîntînele la Durău
În pădure la Agapia
Frumosul vals al lui Chopin
Pe Bistriţa în sus
Perla Ceahlăului.
În trenul de întoarcere
Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/

Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Sergiu Babei.

Drumet Pe Bistrita

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drumet Pe Bistrita

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice de la A la Z.

— Cu vreo săptămînă înainte, am primit o telegramă: „Dragă mamă, vino la noi să te

— Şi povestea cu doctorul Mihăilă a rămas baltă ? am întrebat.

SINGUR PE CĂRĂRILE CEAHLĂULUI

Printre dulăii de la stînă

momentul, pînă nu se reîntorc ceilalţi doi !

DIN POVESTIRILE UNUI DRUMEŢ

Eu trebuie să ştiu tot ce se petrece la cabană".

De pe terasa Fîntînele am privit îndelung contrafortul Piciorului Crestăturii, pe care ar părea

Întîlnire cu cei şapte

sfârşite, să nu vă mire ca în cîteva zile să ne pomenim cu zăpadă !

Cele 460 de trepte spre cer

LA O BERE, ÎNTR-O GRĂDINĂ DE VARA

dai nas golanului, te înjură şi în biserică !"...

UN DRUM PESTE STÎNIŞOARA

şi parmen aurii, alături de prune brumate, umezite de ploaie.

— Să mă trăsnească cel de sus dacă te-oi înşela măcar cu un leu !

Peste codrii Neamţului şi în vale se rostogoli un strigăt ca de tunet:

crezi cînd am să-ţi spun alta.

PĂDURE, DRAGA PĂDURE...

Am văzut pădurea de munte în toate anotimpurile. Am ascultat tăcerea ei răbdătoare în vreme

şi al munţilor, românii au putut răzbi prin furtunile vremurilor. Cu aceasta, nu spun o

— Vă rugăm să ne ajutaţi, zise ea, nu ştim ce zdrăngăne dedesubt...

Spre Vîrful Murgoci şi Poiana Gitioana

aparat de radio cu tranzistori, pe care-l ferea ca nu cumva să se lovească de ceva la urcare.

Am rămas pe culmea Murgociului mai bine de o jumătate de ceas. Înconjurat de tăcere şi

— Ce vrei să faci cu funia asta ?

ÎN NOAPTEA ACEEA, LA POTOCI...

PĂDURARUL DE LA POIANA LARGULUI

Autobuzul cu care călătoream de la Durău la Tîrgu Neamţ a oprit la Poiana Largului, o

lumina lui de flacără potolită, înveselindu-te în pădurea pustiită.

De la Văratec la Agapia, pe şosea, sînt peste 20 de kilometri. Ca să scurtez din distanţă, am

— Ce fac? !... Dumneata ai cules bureţi din cei nebuni !

constituia o privelişte odihnitoare.

FRUMOSUL VALS AL LUI CHOPIN

contorsionat al unui arbore, aducînd a chip de om.

Despre perspectivele de dezvoltare în continuare a staţiunii discut cu economista de la

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/

S-ar putea să vă placă și