ION GRECEA

COLECTIE

BOGĂȚIA UNUI SĂRAC

SCRISOAREA
LA PORȚILE SEVERINULUI
MOARTEA LEBEDEI
NECUNOSCUTA
TALIDA
ÎNTR-O SINGURĂ ORĂ
 ION GRECEA

BOGĂȚIA UNUI SĂRAC

– roman –

Versiunea digitală 1.0 – aprilie 2022

Realizată după volumul apărut la EDITURA PENTRU

LITERATURĂ, București, 1961
 PROLOG
Autobuzul ticsit de călători se îndepărtă urcând încet, greoi,
drumul bolovănos mâncat de ape și pieri într-un nor de praf ca într-
o ceață. Motorul se mai auzi o vreme duduind înfundat, apoi glasul
lui se stinse peste dealuri.
Rămas în mijlocul drumului, cu servieta în mână și balonseidul
aruncat pe umăr, priveam nedumerit în jur, neștiind încotro s-o
apuc. Un călător din mașină îmi spusese că din locul acesta se face
o cărăruie către sat. Dar nu zăream prin apropiere nici cărăruia și
nici vreo așezare. Cât cuprindeai cu ochii, în vale și spre deal, se
întindeau numai lanuri de grâu unduind în amiaza caldă de vară
ca o apă galbenă, imensă, parcă fără sfârșit. Ici, colo câte un pom
răzleț, cu coroana mare, rămuroasă, răsărea singuratic peste
marea aceea de spice ce desfăta ochiul cu necuprinsul ei.
Unde să fie cărăruia aceea? mă întrebam înciudat și neliniștit,
neaflând-o nicăieri în jur. Și cu atât îmi era necazul mai mare cu
cât încet, pe nesimțite, se lăsa tot mai mult căldura amiezii. De sus,
soarele ardea nemilos de puternic și în fierberea aceea a zilei zarea
tremura la orizont, învăluită într-un abur ușor și străveziu.
Dar tocmai când eram mai revoltat din pricina acestui neașteptat
ghinion, certându-mă în gând pentru nefericita idee de a coborî din
autobuz după sfatul unui oarecare necunoscut, s-a ivit de după un
cot al drumului o fetișcană. Mergea desculță prin colbul încins cu
o seceră pe braț, ducând pe cap o legătură albă, cu mâncare. În
cealaltă mână ținea un ulcior verde, pântecos, înfundat cu un
tulean. Cum am văzut-o, i-am ieșit în întâmpinare.
— Nu știi dumneata pe unde pot să apuc ca să ajung în Sălceni?
am întrebat-o în timp ce o cercetam fugar cu privirea.
Împlinită la trup, cu păr negru, bogat, revărsat peste umeri și un
cârlionț întors ștrengărește pe frunte, cu fața arămie, arsă de soare
și ochi căprui, mari, limpezi, adumbriți de gene lungi, ușor întoarse
la vârf, într-o fustă de stambă largă, înflorată, ce-i ascundea
pulpele pudrate de colb, și o bluză albă, simplă, sub care se
răzvrăteau sânii obraznici, fata avea o frumusețe naturală,
tulburătoare, fragedă, una din acele frumuseți atât de căutată de
pictorii noștri portretiști.
Auzindu-mi întrebarea mi-a aruncat o privire mirată, după care
s-a răsucit în loc încet, cu grijă, să nu răstoarne legătura cu
mâncare de pe cap, a căutat ceva din ochi și a întins mâna în care
avea ulciorul către holda ce se legăna în soare.
— Căutați cărăruia? Apoi iaca, săriți șanțul drumului, pe la
grămada aia de pietriș și luați-o prin grâu, la vale.
— Cum prin grâu?
— Iaca bine, prin grâu, a zâmbit ea de nedumerirea mea. E o
potecă. Mergeți pe poteca aia și ajungeți în sat.
— Oare nu glumești?
— Da de ce să glumesc cu mata?
— Bine. Mulțumesc… domnișoară.
— N-aveți pentru ce. Numai că eu nu-s domnișoară… a adăugat
ea plecând ochii. Domnișoare-s alea de pe la oraș…
— Daaa?
— Chiar așa…
Nițel fâstâcită, a rămas cu privirea tot plecată. Nu se încumeta
să mi se uite în ochi. Obrajii căpătaseră purpură de piersică dată
în pârg. Buzele-i fragede ca de căpșune tremurau ușor, un tremur
al emoției și al lipsei de stăpânire. Cu talpa piciorului începuse să
tragă dâre în colbul încins al drumului. Așa ca să-și treacă vremea.
Poate că aștepta un răspuns. Sau poate o lămurire a acelor vorbe
spuse de ea. Dar văzând că tac, mi-a aruncat fugar o privire pe sub
sprâncene, după care, potrivindu-și secera pe braț, a zis:
— Apoi… rămâneți cu bine! Și sănătate…
S-a întors după aceea și, cu pas hotărât, a pornit să urce drumul
la deal, legănându-și șoldurile în mers sub greutatea legăturii cu
mâncare ce-o purta pe cap.

*
Mergeam pe poteca bătătorită, din mijlocul lanului de grâu,
ocolind cu grijă mușuroaiele de furnici din cale. Când și când
priveam cerul. Nici urmă de nor. Era curat, albastru, cu unele dâre
subțiri, alburii, întinse departe către orizont. Iar în jur, peste
întreaga fire stăpânea liniștea. O liniște adâncă pe care o întâlnești
în mijlocul pădurii sau pe întinsul unei ape. Numai în văzduhul
limpede, plin de lumină, țiuiau cosașii și zumzuiau bondarii în
alergarea lor nevăzută.
Deodată, după o bucată bună de drum, în mijlocul lanului, am
dat peste un luminiș. Era un loc nu prea larg, cam cât ai întoarce
o căruță, acoperit cu iarbă galbenă, răsucită, arsă de soare. În
mijlocul acelui loc se înălța o piatră cenușie din granit, cioplită în
chip de mic monument și înconjurată de un gard scund de șipci.
Curios, m-am abătut din drum și m-am apropiat să văd ce este.
Sus, către capul pietrei, sub un geam înrămat în fier, se vedea o
fotografie veche, ștearsă de vreme, cu urme de ștampile și capse la
colțuri, cum fusese pesemne desprinsă de pe un carnet sau livret
militar. Înfățișa un om cam la patruzeci de ani, nebărbierit, cu ochi
negri și fața aspră, săpată de cute adânci, slăbit ca după o boală
lungă și grea. Omul avea capul descoperit, cu fruntea înaltă, ușor
încrețită și păr negru, rărit la tâmple. Purta un veston militar vechi,
ponosit, fără grade pe epoleți, descheiat la copca de sub bărbie, cu
un lanț prins la una din clapele mototolite ale buzunarelor.
Dedesubtul acestei fotografii, săpat în piatră, cu negreala
vopselei ștearsă de ploi în unele locuri, se afla scris:

La 2 martie 1945, în acest loc

a căzut în lupta de clasă, ucis de
gloanțe criminale, țăranul sărac
VASILE BURCUȘ
de ani 41, din comuna Sălceni.
În amintirea lui am ridicat acest
monument, noi, colectiviștii gospodăriei
„Drumul belșugului”.

Cutremurat, m-am dat un pas înapoi și am privit încă o dată

chipul din fotografie. De sub geamul prăfuit omul mă privea liniștit,
blând, cu chipul trist și înnegurat, învăluit în umbra aceea a
suferinței. Parcă trăia. Și tot stăruind cu ochii asupra lui, pentru o
clipă l-am văzut viu înaintea mea. Aștepta acolo, în liniștea holdelor,
să-i spun ceva. Să-l întreb ceva. O așteptare de om tăcut și
răbdător.
„A căzut în lupta de clasă, ucis de gloanțe criminale…” glăsuia
scrierea aceea neagră, săpată adânc în piatră, să dăinuie peste
vreme. Cum o fi căzut răpus de acele gloanțe? m-am întrebat
cuprins de înfrigurare, cu ochii tot către fotografie. În ce fel s-o fi
întâmplat toată această nenorocire?
Omul mă privea în tăcerea lui, urmărindu-mi parcă gândul cu
ochii săi negri, adânci și pătrunzători, duși în fundul capului. Îl
priveam și eu la rându-mi. Și cu cât îl priveam mai stăruitor,
deodată mi-a trecut prin minte că parcă îl mai întâlnisem undeva.
Da, da, îl întâlnisem. Sau ochii… Poate că numai ochii îmi erau
cunoscuți. Dar de unde și până unde? Vasile Burcuș… Vasile
Burcuș… murmuram eu în gând, căutând să aflu dezlegarea
enigmei care mă urmărea. Nu, n-aveam de unde să-l cunosc pe
acest om. Ba, parcă…
Un fulger sclipitor mi-a luminat deodată mintea. Un văl mi s-a
tras de pe ochi și totul a căpătat pe dată lumină. Prietenul și colegul
de facultate la care mă duceam în sat, doctorul, se chema tot
Burcuș… Ștefan Burcuș…
Bine, numele, dar…
Am stat locului cu mâna la frunte, gânditor, apoi deodată am
tresărit surprins de propria-mi descoperire. Ochii din fotografie
erau aidoma cu ai lui. Aceeași privire de cărbune, blândă, luminată
de bunătate și înțelegere. Da, ochii semănau cu cei ai lui Ștefan
Burcuș. Ne despărțisem cu doi ani în urmă, la terminarea facultății,
însă chipul colegului meu îl aveam limpede în față.
De bună seamă că omul din fotografie era o rudă a lui Ștefan.
Sau poate chiar tatăl său. Știam că era orfan, dar niciodată nu ne
vorbise în anii studenției de viața părinților săi. Și nici de-a sa. Era
mereu tăcut, rezervat. Poate că aveam să aflu câte ceva acum când
îl întâlneam.

*
Am pornit pe potecă la vale, strecurându-mă prin lanul de grâu
și după o bucată bună de drum m-am pomenit în largul unui izlaz
pe care pășteau câteva turme de oi.
Curând am intrat pe ulița mare, prăfuită, umbrită de salcâmi,
având pe o parte și alta podețe de lemn spoite cu var. De-a dreapta
și de-a stânga ei se înșirau case mari, arătoase, abia construite, cu
acoperiș de țiglă și streșini late sub care sclipeau în soare ferestre
luminoase. Unora, neterminate încă, li se vedeau numai zidurile
roșii de cărămidă, înălțate pe jumătate. În rând cu ele erau și case
mici, acoperite cu stuf și îngrădite cu mărăcini sau nuiele împletite.
Prin ogrăzi guițau purceii, măcăiau rațele, câini stăteau tolăniți în
umbra gardurilor, iar copii desculți, în cămăși largi de pânză,
alergau, se jucau, săreau pârleazuri, făcând o larmă de nedescris.
N-am mers mult și am ajuns în fața clădirii sfatului popular
comunal. Era o casă veche, nu prea înaltă, dar trainică, proaspăt
renovată, cu patru ferestre mari spre uliță și o ușă lată dată de
perete. În dreapta și stânga intrării, pe zid, erau lipite o mulțime de
ordonanțe, anunțuri și afișe cu reclame de la ADAS, CEC, LOTO și
câte și mai câte. Pe treptele de piatră tocite tocmai cobora un bătrân
îmbrăcat într-o cămașă albă, cu mâneci largi, cu o pereche de
pantaloni de doc, albiți de atâta spălat, iar pe cap purta o pălărie
de pai, cu marginile făcute ferfeniță.
— Nu știi dumneata unde stă doctorul Ștefan Burcuș? l-am
întrebat din mijlocul uliței.
— Ce-ntrebi dumneata? a zis el, punând palma pâlnie la ureche,
în timp ce venea tot mai aproape de mine.
— Îl caut pe doctorul Ștefan Burcuș.
— Apăi nu stă în sat, a zis bătrânul înălțând pălăria de pai și
dându-mi ziua bună. Îl găsiți în deal, la spital, acolo are și locuința.
— E departe până acolo?
— Nu-i așa departe. Iote, merg eu să v-arăt, că am trebuință într-
acolo. Apucăm pe ulița asta.
Drept înainte, ulița se arăta pustie. Câte un câine adormit se
trezea de sub umbra podețului sau a gardului, hămăia un timp în
urma noastră și apoi se potolea, lăsându-și botul pe labele dinainte.
— Nu se prea văd oameni prin satul dumneavoastră, am zis eu
după o vreme. Ce-i cu ei?
— Ce să fie? Nimica. Îs afară, la secerat. Au început muncile și
acuma-i zorul ăl mare.
— Am văzut că s-a făcut grâu mult…
— S-a făcut, slavă domnului. Anul ăsta cred că colectiva noastră
le întrece pe toate din raion.
Bătrânul vorbea, dar când și când, pe furiș, trăgea cu coada
ochiului către mine, stăruind în a mă cerceta fugar, bănuitor,
măsurându-mă de sus până jos cu privirea. Nu știa cine sunt. Și
nici ce rost avea să mă duc la spital. Mintea lui măcina fel și fel de
gânduri, frământa presupuneri, îl vedeam că pe buze îi stăteau
întrebări. Într-un târziu se hotărî, rupse tăcerea și zise:
— Da cu ce treburi mergeți pe la spital?
— Să-l văd pe doctor, am răspuns eu cu bună-voință.
— Sunteți inșpectăr, ceva de pe la oraș?
— A, nu, am zâmbit. Sunt un prieten de-al lui. Prieten bun.
— Va-s’că nu sunteți inșpectăr? m-a cercetat el iară pieziș,
îndoielnic.
— Nu, moșule. Îs și eu tot doctor ca și el.
— Doctor… Doctor… a mormăit el în barbă. De bună seamă că-
ți fi doctor, că toți inșpectării de spital îs doctori. Nu și-a plimbat
unul odată pe aicea picioarele să ni-l ia undeva, la oraș sau la
București, pe al nostru?
— De ce să-l ia?
— Da știe-l sfântu ce era în capul inșpectărului ăluia! a înălțat
bătrânul din umeri. Cică doctorul nostru îi ăl mai prima dintre toți
și lecuiește omu ca nimeni altu. Apăi dacă-i așa, lasă-l în satu unde
a crescut și unde a venit anume să fie de ajutor oamenilor. Ce-ai cu
el să-l iei?
A zărit în țărână o potcoavă ruptă, s-a aplecat, a luat-o și a
zvârlit-o în șanțul drumului zicând că uite, se întâmplă din pricina
ei să se dezumfle cauciucul vreunui „otomobil” ce trece pe uliță.
După aceea a urmat:
— Am și eu, la oraș, pe fii-mea, Săndica, măritată cu un băiat de
nădejde, Victor Mladin se cheamă. Ai auzit ’mneata de el?
— Nu, n-am auzit, eu îs de la București.
— Așa? s-a mirat bătrânul. Atunci alta-i socoteala. Totuși trebuie
să știi ’mneata că atunci când a venit inșpectărul ăla aicea, m-am
dus îndată la gineri-miu la oraș și l-am vestit precum că vrea să ni-
l ia pe doctor…
— Și nu l-a mai luat?
— Nu.
— Dar ia spune-mi, moșule, am zis eu după o vreme, am văzut
acolo pe deal, în lanul de grâu, un monument. Omul ce-a fost răpus
de criminalul acela îi rudă cu doctorul dumneavoastră de aici din
sat?
— Ala de-a murit îi tătâne-su. S-a prăpădit într-o primăvară, acu
vreo…
Dar deodată bătrânul, luându-și seama, nu și-a mai urmat
vorba. S-a oprit locului, a pus brațele cruciș pe piept și m-a privit
pe sub sprâncene, aspru, întunecat, cu aceeași bănuială de mai
înainte.
— Ce-i, ce s-a întâmplat? am întrebat nedumerit.
— Apăi ’mneata, tovarășule, află că mă mințăști pe mine, om
bătrân ce mă aflu! a zis el supărat, tăind aerul cu palma. Da, mă
mințăști!
— De ce, moșule?
— Ăi fi ’mneata doctor, nu zic ba, dar tot inșpectăr se cheamă că
ești! a hotărât el și supărat a pornit cu pas apăsat înainte. Că dacă
ai fi pretin cu Ștefan al nostru, a început a-mi vorbi peste umăr,
apăi ai ști toate câte a pătimit el aicea în sat și la oraș, cu ce greutate
a învățat carte, cum a murit tătâne-su răpus acolo în deal, cum a
rămas apoi singur pe lume, și câte toate… Dar ce fel de pretin poți
fi când nu știi nimica despre el? m-a fulgerat bătrânul cu privirea.
Apăi vezi? Așa că tot inșpectăr trebui să fii!
Și-a urmat drumul înainte mânios, cu bărbia în piept, pufnind
pe nări și bolborosind cuvinte neînțelese. Eu căutam să mă țin
alăturea de el, ca să-i dau unele explicații, ca lămurindu-l într-un
fel să-l îmbunez și să-i schimb impresia ce și-o făcuse despre mine.
Dar pas de vorbește cu el!
— Ei, lasă numa să umbli ’mneata cu mișmașuri să ne iai
doctoru, că să știi că nici noi ăștia din sat nu suntem proști! a
amenințat el cu hotărâre, ținând drumul înainte. Îndată am să mă
duc la sfat să tilifonez la gineri-miu. Să vedem care pe care! Ia uite,
neică! Nu știam ce fel de musafir ne cinstește cu ospeția lui acu-n
amiaza mare…
A grăbit pasul. Mergea tot supărat, fără să mă mai privească. Nu
lua în seamă nici oamenii pe care-i întâlnea în răstimpuri pe uliță
și înălțau pălăriile dându-i binețe.
Deodată, după o bucată bună de drum, ne-am pomenit ieșind în
largul câmpului. Bătrânul s-a oprit, ștergându-și cu palma
sudoarea de pe frunte. Apoi a întins mâna și mi-a arătat către zare:
— Uite, na, acolo-i spitalu. Apucă pe drumul ăsta la dreapta și
ajungi la el…
Departe, pe un deal, se deslușea în aburul amiezii o clădire mare,
albă, rât un hotel turistic, cu acoperișul roșu și geamurile lucii
sclipind în soare. În jurul ei, alte case mai mici, acareturile, făceau
parte tot din așezările spitalicești. Un gard masiv, de scândură
afumată, înconjura întreaga gospodărie. Drumul mărginit de plopi
urca coasta dealului își se oprea într-o poartă mare, cu acoperiș de
țiglă în două ape.
— Dumneata nu mergi într-acolo? l-am întrebat eu pe bătrân.
— Eu? Ce să caut? s-a mirat el. Am trebuință cu un om, uite ia,
acolo, la casa aia. Dar am să trec mai târziu dac-oi avea vreme, iară
dacă nu, mâine în zori, am să vin negreșit. Da, da, am să vin numai
să-l întreb pe tovarășu doctor al nostru ce fel de pretin ăi fi cu
’mnealui. Că se vede că nu-l cunoști. Ei, mergi sănătos și s-auzim
de bine!
A sărit șanțul drumului cu o sprinteneală nefirească pentru
vârsta lui, a deschis o poartă și a intrat într-o ogradă înconjurată
de salcâmi tineri și umbroși.
 *
Înfruntând zăpușeala amiezii, urcam anevoie drumul către spital
și mă gândeam la Ștefan Burcuș.
Pentru ce care mă chemase cu telegramă să vin urgent aici în
comuna asta? Ce se întâmplase? Corespondasem cu el o vreme,
însă nu aflasem nimic deosebit care să mă facă acuma să deduc
vreun eveniment important în legătură cu viața și preocupările lui.
Dar cine știe? Fusesem colegi la facultate doar în ultimii doi ani de
studii, eu venind de la Cluj, însă chiar în acești ani nu aflasem mai
nimic despre viața lui. Doar în scurte și sporadice discuții îmi
spusese că-i de la țară, că nu are părinți și că a învățat cu mare
greutate la liceu. Încolo… evita discuții care vizau propria-i
biografie.
Mergând acum către el, căutam să mi-l reamintesc în anii
studenției. Parcă îl vedeam la cursuri, pe sălile facultății, în
laboratoare, prin spital. Nu prea înalt, slăbuț, cu fruntea lată, cu
ochii negri și părul ușor ondulat. Purta o haină neagră, închisă la
gât – un fost veston militar, pe care îl primise de la un colonel căruia
îi meditase copilul – și pantaloni tot negri. Îmbrăcat în această
ținută avea un aer sobru, impunător, diferit de al celorlalți studenți.
Una dintre fete, colegă de an, Aurelia, chiar îl poreclise în glumă
„seminaristul”.
— Seminaristul Ștefan Burcuș, student la medicină! îl striga ea,
ori de câte ori îl întâlnea pe săli sau în laboratoare.
El, oarecum timid, zâmbea stingher, roșind până în vârful
urechilor, dar fără să se supere. Dimpotrivă, se amuza, pentru că-
i plăcea fata. Și o iubea într-ascuns.
Învățând cu multă râvnă, ajunsese un chirurg renumit între noi
studenții, fiind apreciat pentru priceperea, rapiditatea și ușurința
cu care opera. Apoi avea o siguranță a mâinii care ne uimea. În anul
cinci, îmi amintesc, operase o gastrectomie totală cu atâta
siguranță și stăpânire de sine, încât reușita acestei operații a făcut
vâlvă în rândul nostru și chiar al profesorilor. Aceasta cu atât mai
mult, cu cât printre noi – ce-i drept, puțini la număr – se mai găseau
unii care nu dobândeau rezultate pozitive nici în operații mici de
flegmoane, panarițiu, abcese sau plăgi superficiale.
La terminarea facultății, după trecerea examenului de stat, am
făcut o petrecere. Ca niciodată, atunci, el, omul de obicei liniștit și
tăcut, a băut, s-a distrat, a dansat mult cu Aurelia și, drept
amintire a prieteniei lor, i-a dat un fel de mărțișor modest,
închipuind două rândunele ce stau una lângă alta pe sârmele unui
stâlp de telegraf. Imediat ea a arătat acest cadou fetelor, lucru ce
lui nu i-a convenit de fel.
— Zău, Aurelia, acum toată lumea o să știe, în mod oficial, că-ți
fac curte și te plac… argumentase el timid.
— Ei, și? se sumețise ea, ridicându-se în vârful picioarelor cu
mâinile la spate. Las’ să știe și ei, c-am să port podoaba asta la gât,
pentru că te plac. Tot oficial. Res judicata pro veritate habetur1! E
clar?
Unde-o fi Aurelia acum? mă întrebam în timp ce mă apropiam
tot mai mult de poarta spitalului. Unde-o fi fost repartizată? Tot
undeva într-un sat ca și Ștefan? Mă străduiam să-mi amintesc, dar
oricât îmi frământam mintea, nu rețineam locul către care plecase.

*
Am ajuns la poarta spitalului, prăfuit și ostenit, cu sudoarea
șiroind pe frunte, pe obraji. Am stat o clipă locului să-mi trag
răsuflarea. Cămașa udă mi se lipise de spate. Pantofii erau cenușii,
ca de plumb. Pe pantaloni se prinseseră mulțime de scaieți, galbeni,
țepoși. Sus, în înalt, soarele ardea tot mai puternic și zăpușeala
aceea te sufoca, te amețea și-ți tăia răsuflarea.
Am scos batista și mi-am șters fruntea, gâtul, obrajii plini de apă.
Apoi, așa udă cum era, am băgat-o în buzunar și am pornit prin
curtea spitalului, către treptele înalte de piatră ce duceau sus la un
cerdac larg și umbros. În dreapta clădirii, în fața unei intrări
laterale, era tras un car în care erau îngrămădite paturi și noptiere
albe, de spital, saltele, scaune, un dulap de instrumente. Un om,
numai în cămașă și izmene, cu capul gol, împreună cu două femei,
una în halat alb, legată la cap cu o basma albastră, iar cealaltă într-
o rochie înflorată de stambă, erau cocoțați cu toții în vârful carului
și aruncau jos saltelele pe care le lua un băiețandru și le stivuia
lângă zid.
Când să urc treptele de piatră ale cerdacului, femeia aceea în
halat alb și cu basma albastră pe cap m-a zărit. Îndreptându-se de
șale, a pus palma pâlnie la gură și a strigat:
— Hei, tovarășe, unde te duci dumneata?
Am tresărit și m-am oprit locului, plin de nedumerire.
— Te-am întrebat unde te duci.

1 Lucrul judecat este adevărat.

 — Îl caut pe doctorul Burcuș, am răspuns eu și dând colțul
clădirii m-am îndreptat către carul încărcat cu paturi, noptiere și
saltele.
Cum am venit mai aproape, infirmiera în halat alb a pus mâna
streașină la ochi și a început să mă privească cu stăruință. Iar când
am ajuns la doi pași de car, m-a întrebat cu o prefăcută seriozitate:
— Dar pe alt doctor nu-l mai cauți dumneata, tovarășe?
A sărit apoi peste loitra carului, sprintenă ca un copil, și-a
scuturat halatul cu palma, după care și-a dezlegat basmaua
albastră ce-i umbrise până atunci obrazul. Părul blond, lung și
bogat, i s-a revărsat îndată pe umeri.
— Tii, Aurelia! am exclamat eu deodată tare, într-atât de tare
încât oamenii care descărcau saltelele și paturile s-au speriat și s-
au oprit din lucru. Ce faci, măi fată, măi?
Repede, cu mâinile întinse, nerăbdător și dornic de a o îmbrățișa,
m-am dus în întâmpinarea ei. Colega mea de facultate! Prietena lui
Ștefan Burcuș! Mai mult decât prietena lui…
Am prins-o în brațe, am ridicat-o în sus și am învârtit-o de câteva
ori până ce îmbufnată, în glumă, mi-a dat o palmă peste obraz.
— Stai, mă nebunule, că amețesc! mi-a zis ea, îndreptându-și
halatul și aruncându-și cu un gest scurt părul pe spate. Și-apoi, se
poate să faci tu trăsnăi din astea aici?… În cadrul serviciului? Uite,
ne văd oamenii, mi-a șoptit la ureche. Și unde mai pui că-s și
măritată.
A plecat privirea, nițel bosumflată, ca o fetiță răsfățată. Cu vârful
pantofului începuse a strivi o frunză în nisipul încins de arșiță.
— Ești măritată? am întrebat eu mirat. Felicitările mele! Cu cine?
Cu…
— Cu Ștefan.
— Cu Ștefan vasăzică! Cu Ștefan Burcuș!
— Ei, da, ce te miri, m-a privit fugar pe sub sprâncene. Măi, măi,
cine-mi erați voi ăștia din facultate!
Am râs amândoi, amintindu-ne toate anecdotele câte se făceau
pe seama lor în vremea studenției. Apoi, într-un târziu, m-a prins
de braț și m-a întrebat:
— Ascultă, tu, când ai primit telegrama?
— Acum vreo șase zile.
— Și ce-ai zis?
— Ce să zic? am înălțat din umeri. Un asemenea text laconic
„Vino urgent pentru sâmbătă, cinci curent, trebuie rezolvăm
chestiuni importante”, crede-mă, e departe de a-mi lămuri ceva
concret. În fond de ce m-a chemat Ștefan?
— Pentru nuntă, mă! m-a lovit Aurelia cu palma în piept și
ascunzându-și fața după reverul halatului a izbucnit în râs. Dar
pentru ce credeai? De aceea n-am semnat amândoi telegrama, ca
să nu știți voi că eu sunt pe un loc cu Ștefan. Altfel bănuiați…
— Care voi? Mai vine cineva?
— Păi sperăm că da, a zis ea veselă. Dintre toți colegii de an, i-
am chemat numai pe cei cărora le-am știut adresele. Vreo zece cu
toții. Să vedem acum care or putea să vină…
— Măi… măi… m-am mirat eu, plăcut surprins de neașteptata
veste. Dar „seminaristul” tău unde este?
— A plecat ieri la oraș, la comitetul orășenesc de partid, apoi pe
la sfat, la secția sanitară, să vadă ce s-a făcut cu grupul electrogen.
Ne trebuie lumină electrică aici. Grijă gospodărească, dragă, ce
crezi! Săracul de el e și director, și chirurg, și internist, și
administrator! Știi ce? Haide sus în birou și-om vorbi acolo.
Am făcut câțiva pași, dar Aurelia s-a oprit, privind înapoi către
carul cu mobilierul de spital.
— Știi, mi-a zis ea, prinzându-mă de braț. Ia-o singur înainte pe
scările alea ale cerdacului, că vin și eu acuma. Te rog, scuză-mă.
Mă duc numai puțin să văd unde au băgat paturile. Mutăm casa
de nașteri din sat, aici. Am făcut maternitate în toată regula!
Zicând acestea, a zbughit-o de lângă mine către carul care acuma
era aproape gol. Oamenii descărcaseră saltelele și paturile. Mai
aveau câteva noptiere și scaune.
Am privit în urma ei cum aleargă cu părul în vânt și poalele
halatului fluturând și constatam cu sinceră plăcere că era aceeași
pe care o știam din anii studenției: veselă, expansivă, cu gesturi
vioaie, ștrengărești, păstrând totuși o anume feminitate a
adolescenței. Vă să zică se măritase cu Ștefan. Într-un fel, era de
așteptat acest lucru. Se iubiseră în facultate și nu se putea să nu
ajungă aici…

*
Clădirea spitalului era nou construită. Pereții proaspăt zugrăviți,
podelele abia trase la rindea, tocurile ușilor și giurgiuvelele
ferestrelor cu vopseaua încă umedă, unde geamuri fără perdele,
totul arăta că meșterii sfârșiseră lucrul aci numai de câteva zile.
Totuși, cele două saloane cu câte treizeci de paturi fiecare
începuseră a primi bolnavii veniți la tratament. Un al treilea salon
era pentru maternitate. Spitalul mai avea o sală pentru
pansamente, una pentru intervenții chirurgicale, o cameră de
gardă, birouri pentru medici, farmacie, laborator…
Stăteam pe scaun într-unul din birouri de vorbă cu Aurelia și ea
îmi povestea toate câte li se întâmplaseră atât ei cât și lui Ștefan de
la părăsirea facultății. Îndată după absolvire a fost repartizată la o
maternitate în Iași, iar Ștefan la spitalul raional din orașul apropiat.
Despărțirea nu i-a neliniștit. Au continuat să-și scrie mult și des,
încât știau în amănunțime fiecare cum o duce celălalt cu munca,
ce necazuri întâmpină, ce proiecte își face zilnic și cum își petrece
vremea. În sfârșit, în primăvară ea a obținut mutarea și a venit la
spitalul lui. Iar când s-a terminat construcția localului din Sălceni,
au cerut și au venit aci împreună, să ia totul de la capăt.
— Și cum vă simțiți aici?
— Dragă, foarte bine! a zis Aurelia, potrivindu-și pe frunte o
buclă a părului auriu. A fost nițel greu la început, dar știi cât țin
oamenii din sat la Ștefan? Zilnic se învârteau pe aici câte zece,
cincisprezece, să ne dea ajutor. Și cei de la sfatul popular, și
colectiviștii, până și cei de prin satele vecine au venit în adevărate
delegații de muncă. Ce crezi, oamenii au văzut în spitalul ăsta o
adevărată împlinire a unui vis de-al lor…
— Aveți tot ce vă trebuie?
— Avem. Instrumentarul e complet, aparatajul medical la fel,
medicamente suficiente, mă rog, spital în toată regula. Acuma, de
când intenționăm să aducem grupul electrogen și vom avea lumină
electrică, Ștefan spune că vrea să instalăm și un aparat de raze
Röntgen. Să vedem, e cam greu, însă el se zbate, că e nevoie, dragă,
pentru radiografii, radioscopii, nu putem trimite oamenii treizeci de
kilometri până la oraș, ca să ni se confirme un diagnostic.
— Și personalul? Cum stați cu el?
— De, ca la început, a zis Aurelia înălțând din umeri și
potrivindu-și halatul pe genunchi. Deocamdată, ca medici suntem
numai eu cu Ștefan. El chirurg, eu internistă. Mai avem patru
surori, o moașă și atât. Încolo, un mecanic, doi oameni de serviciu…
E greu, dragă, tare greu, a clătinat ea din cap. Trebuie să ne mai
vină un internist care la nevoie să intre și „mâna a doua” cu Ștefan
la unele operații ce se pot face aici, eventual un anestezist, o
farmacistă, că deocamdată, eu gestionez medicamentele. Ehei, sunt
multe. Uite, săptămâna viitoare ne trimite raionul o ambulanță
sanitară cu șofer cu tot. Ăsta-i un lucru grozav! Stai, iartă-mă o
clipă, mi se pare c-a mai venit un nou transport…
Zicând acestea s-a ridicat sprintenă și s-a dus la geam. S-a
aplecat peste pervaz și, grijulie, a privit în curte. Se auzea scârțâitul
unui car și strigătul unui om ce îndemna boii. Un câine lătra jos în
sat. Iar undeva nu prea departe, pesemne în via alăturată
spitalului, câteva fete cântau printre buștenii încărcați cu struguri.
— Trage mai în fața ușii, nea Marine! a strigat ea de la fereastră.
Dă boii la umbră și începeți descărcatul.
O priveam cum se agită, cum se frământă și cum dă dispoziții și
mă gândeam cât de repede se acomodase cu viața de la țară. Cu
greutățile începutului activității spitalului. Cu grijile, cu toată
răspunderea ce o avea pentru viața bolnavilor, cu gospodăria…
Știam, era o fire răzbătătoare, veselă, energică. Se încăpățâna și
făcea totul cu surâsul pe buze, hotărâtă și neînduplecată în tot ceea
ce plănuia.
Afară s-a așternut iară liniștea. Nu mai scârțâia carul. Nu mai
cântau nici fetele acelea în vie. O muscă mare, albastră, cu
aripioare străvezii, luneca pe geam, bâzâind enervant în răcoarea
odăii.
— Ascultă, Aurelia, am rupt eu tăcerea, dând glas unui gând care
mă frământase încă în fața acelui monument din holda de grâu.
Spune, cum a fost omorât tatăl lui Ștefan?
— De unde știi? a tresărit și a revenit în fața mea pe scaun.
— Mi-a spus un om din sat…
— Dragă, multe a pătimit și băiatul ăsta până să ajungă ceea ce
este! a zis ea clătinând capul cu compătimire. Zău, mă uit
câteodată la el și-l admir. Când ai ști viața lui… Apropo, nu crezi că
a început să-și scrie amintirile? a zâmbit ea lovindu-mă cu palma
peste genunchi.
— Serios?
— Da, dragă. Când era încă la oraș, l-au chemat într-o zi, la
comitetul de partid – e pe cale de a deveni candidat, gata, s-a dus
cu vârsta de utemist! – și cum spun l-au chemat acolo și i-au cerut
o autobiografie mai amănunțită a vieții lui. Și citind-o, un tovarăș
nu știu care de pe-acolo i-a spus că viața lui e un adevărat roman,
că ar fi bine să scrie toate câte i s-au întâmplat până a ajunge
medic. Și vine, dragă, acasă – locuiam la o bătrână profesoară de
muzică – ia un caiet gros și nici una, nici două, în seara aceea s-a
și apucat de scris. De atunci după-amiaza, noaptea, dimineața, mă
rog, când avea nițel timp liber, îl vedeai cu caietul acela în față,
scriind de zor, preocupat numai de treaba asta, încât la un moment
dat, pe cuvântul meu, mă și exasperase! Abia trăgeam de el să mai
ieșim și noi la plimbare, să mai vedem un film sau o piesă de
teatru… Ei, și cum îți spun, acolo povestește el tot: cum a fost
omorât tatăl său, cum a rămas singur pe lume, orfan, cum…
Pe sală s-au auzit pași și după o clipă cineva a ciocănit scurt, de
două ori, în ușă.
— Intră! a zis Aurelia privind într-acolo.
În prag s-a ivit o infirmieră, tânără, drăguță, în halat alb și cu
bonetă pe cap. În mână ținea o seringă cu acul ridicat în sus.
— Ce este, Sabino?
— Tovarășă doctor, ăluia de la salonul doi, bătrânul, îi facem
streptomicină sau pneumosept? Că pe foaie e tăiată una și pusă
ailaltă, or dumneavoastră azi-dimineață ați spus…
— Bine, uite vin eu acuma în salon.
Infirmiera a ieșit. Aurelia s-a ridicat și prinzându-mă de braț mi-
a zis:
— Dragă, iartă-mă, dar mă întorc numaidecât. Să mergi să te
speli, să mănânci, ăi fi obosit de pe drum…
— Ei, lasă, nu te deranja…
— Ce vorbești, domnule? s-a împotrivit ea. Niciun deranj. Să vezi
numai ce bine ne-am aranjat noi aicea. Până ce vine Ștefan deseară
sau la noapte tragi un pui de somn, sau te iau cu mine la
consultații. În orice caz, nu te plictisești!
Râzând, a ieșit repede pe ușă și pantofii ei s-au auzit dupăind un
timp în rezonanța odăilor goale.

*
N-a venit Ștefan. Mi-am petrecut după-amiaza vizitând
împrejurimile, spitalul, stând de vorbă cu bolnavii…
Seara m-am culcat într-o odaie frumos mobilată, cu lucruri noi,
de curând cumpărate: un divan-studio tapisat în verde, o măsuță
cu aparat de radio, două fotolii în aceeași culoare cu divanul, un
dulap mare de haine, frumos lustruit, o oglindă rotundă, pe etajera
căreia se vedeau câteva sticluțe de parfum, fotografii și un album
în piele.
La cap, pe divan, aveam o lampă de gaz cu picior metalic, cu
abajurul de sticlă albastră, mată, pe care erau pictate niște flori
galbene de câmp.
 Prin perdelele de mătase, zăream în curte clădirea spitalului cu
ferestrele luminate. Bolnavii, pesemne, nu se culcaseră încă. Se
mai făceau unele tratamente, injecții, pansamente. După ce am stat
nițel la fereastră, ascultând în noapte șoaptele satului, m-am
dezbrăcat și m-am vârât în pat. M-am răsucit pe o parte, pe alta,
dar parcă n-aveam somn. Mă obosise călătoria de la București până
aici, însă cu toate astea nu puteam închide ochii. Mă gândeam la
viața celor doi prieteni ai mei. Departe, în acest colț liniștit de țară,
întemeiaseră o familie. Munceau aci, unul lângă altul, aducând
alinare în rândul bolnavilor. Și începuseră să se gospodărească
destul de bine…
Deodată, nu știu cum mi-am aruncat privirea într-un colț al odăii
și am zărit în rând cu șifonierul o mică bibliotecă. Volume legate în
pânză maro, frumos rânduite, umpleau toate cele patru rafturi de
lemn negru, lustruit.
— Îmi trec vremea cu o carte, până să mă prindă somnul! mi-am
zis și, grăbit, m-am dat jos din pat.
Dar înainte de a cerceta titlurile de pe volumele din mica
bibliotecă, am dat peste caietul în care Ștefan își scrisese amintirile
și despre care îmi vorbise Aurelia la amiază. Un caiet gros, cu
coperți cenușii, cartonat, bine îngrijit. Era pus între cărți.
L-am răsfoit. Înăuntru, pe filele albe, am recunoscut scrisul
prietenului meu, un scris mărunt, ordonat, cu litere frumos
întoarse din condei, așa cum îl știam din anii studenției.
Privind caietul, într-o clipă mi-am amintit vorbele bătrânului
care mă însoțise de dimineață drept călăuză pe ulițele satului și-mi
spusese câte ceva despre Ștefan:
— Dac-ai fi pretin cu el, ai ști toate câte-a pătimit aici în sat și la
oraș, ai ști cu ce greutate a învățat carte, cum a murit tătâne-su
răpus acolo-n deal.
Cum a murit tătâne-su…
Ca o icoană mi-a răsărit în minte monumentul din luminișul
holdei, cu fotografia soldatului aceluia trist și abătut, cu fața
cenușie, trasă, slăbită ca după o suferință. Ochii săi negri, adânci,
mă urmăreau și acum la început de noapte, în singurătatea odăii.
Parcă mă ispiteau, îmi scormoneau gândurile.
— Când ai ști viața lui… îmi spusese Aurelia.
Nu, n-o știam. N-aveam de unde s-o știu. Totdeauna el evitase să
ne vorbească despre ea. În modestia lui, socotise, pesemne, că nu
interesează pe nimeni drumul pe care mersese până să ajungă
student la medicină. Aveam să-l aflu acuma…
Am potrivit lumina lămpii de pe divan și am deschis caietul.
Prima filă. Primele lui însemnări. Scrisul mărunt, frumos, ordonat,
mi s-a așternut în față ca o destăinuire…
Așadar am început să citesc:
„Multe s-au întâmplat în satul nostru în vremea copilăriei mele!
Întors de la spital după o zi de muncă în sala de operații…”
Afară, dincolo de perdeaua de mătase ce vălurea ușor, noaptea
de vară era liniștită și calmă. O boare umedă, înmiresmată, venea
de pe câmpurile abia cosite, umplând odaia cu parfumul fânului și
al lucernei fragede. Iară jos, în vale, satul dormea cufundat în
întuneric.
Eu nu dormeam însă: pornisem alături de Ștefan să călătoresc în
anii copilăriei și adolescenței lui…
 PARTEA ÎNTÂI
Multe s-au întâmplat în satul nostru în vremea copilăriei mele!
Întors de la spital, după o zi de muncă în sala de operații, stau
câteodată seara în odaie, singur cu gândurile mele și, întins pe pat,
cu ochii țintă-n tavan, privesc ca într-un tablou, amintindu-mi
despre toate câte au fost și nu mai sunt.
Văd ulița noastră umbrită de salcâmi, plină de copii veseli,
zgomotoși, alergând desculți prin colbul drumului, numai în
cămășuțele lor de cânepă, încinși peste burtă cu-o curea sau sfoară
de tei.
Văd casa noastră scundă, dărăpănată, numai cu-o odaie, cum
stă pitulată în marginea zăvoiului, ghemuită parcă sub acoperișul
înalt din stuf și coceni.
Văd barza ce-și avea culcușul sus lângă coș, cum în soarele cald
al primăverii stă țanțoșă într-un picior, își dă capul pe spate și
începe să bată pliscul lung și ascuțit, clămpănindu-l cu repeziciune,
mai dihai decât toaca de la biserica popii Sofronie.
Văd trăsura de la conac, galbenă și hodorogită, cu coviltir alb,
cum trece în larma câinilor pe ulița mare și în urmă-i droaia de copii
țipând și întrecându-se care să se urce mai întâi pe arcurile lăsate.
O văd pe domnișoara Aneta, proprietara moșiei, mică și gheboșată,
cu fața ei mare de cal, tolănită în pernele moi, alături de domnul
Savu, administratorul, om voinic, cu mustăcioară neagră și pălărie
de pai albă, stând drept ca un conte și privind în dreapta și-n
stânga, cu ochii micșorați, țăranii ieșiți pe la porți într-o smerită
plecăciune pentru stăpânii vieții lor.
Văd oamenii care au trăit în sărăcia vremurilor, vecinii noștri și
ai altora, de prin alte ulițe, de prin alte locuri, făpturi cu chipuri
supte, vineții, cu obrajii tăbăciți de arșița soarelui sau asprimea
gerului, cu mâinile lor mari, negre, crăpate, pline de pământul pe
care l-au frământat atâta și nu le-a adus îndestulare. Unii din
oamenii aceia trăiesc și azi. Alții poate s-au săvârșit din viață și
odihnesc somnul cel de veci în cimitirul de peste apă, la umbra
tufelor de liliac și a salcâmilor. Pe unii de care mă leagă anume
amintiri îi văd și acuma în fața ochilor. Pe alții îi zăresc numai
aievea prin ceața vremii și chipurile lor palide, șterse, reînvie pentru
o clipă și dispar, așa cum s-au pecetluit în mintea mea de copil.
În singurătatea și tăcerea odăii îl văd pe tata. Stau de vorbă cu
el și-l întreb:
— Ce mai faci, tătuță?
— Bine, Ștefane.
Zâmbește. Întinde mâna și mă mângâie pe creștetul capului. Pe
frunte. Pe obraji. Palma lui e aspră, cu pielea crăpată, tăbăcită de
muncă.
— Ai îmbătrânit, tată. Vremea a nins fire albe în părul matale.
— Vremea? Nu vremea, Ștefane, ci necazurile. Ele au adus
ninsoarea asta, cum o numești tu.
— Toți oamenii de vârsta matale au părul alb.
— Toți oamenii au necazuri, băiatul tatii…
Așa îmi vorbea întotdeauna tata. Avea o vorbă rară și cumpătată,
de om așezat la sfat pentru multă vreme. Eu îl ascultam și nu-l
înțelegeam. Mintea mea de copil nu putea desluși atunci adevărul
spuselor lui. Nu putea desluși răul de bine, lumina de întuneric,
viclenia de omenie.
Închid ochii și o văd pe mama. Subțirică și înăltuță ca o trestie,
cu fața pământie, aspră, brăzdată de cute adânci, cu cearcăne
vineții în jurul ochilor mari, albaștri și limpezi ca cerul de vară.
Purta basma albă, înnodată sub bărbie, fustă largă de pânză
fumurie și în picioare târligi de lână, cu talpă de cauciuc roșu.
— Te duci cu capra la păscut, Ștefane?
— Mă duc, mamă.
— Atunci pornește, băiatul mamii. Du-te degrabă, până nu se
aridică soarele. Și ia și cartea cu tine, mă povățuia ea. Mai umblă
cu ochii pe foile alea, să înveți, s-ajungi și tu om…
— Bine, mamă, am să învăț.
Îmi punea într-un ștergar o bucată de mămăligă, un ou fiert și-o
ceapă. Îmi dădea în mână bățul, ieșea în poartă după mine și mă
petrecea cu ochii până luam colțul uliței.

*
Tata era un om scund, cu fața tot pământie ca a mamei, slab și
adus de șale de parcă ar fi purtat mereu poveri în spinare. Așa erau
mai toți oamenii din Sărăcime, partea din vale a satului nostru. Așa
era și tata.
Tata avea ochi negri, frumoși, dar privirea lor blândă, senină, o
arăta rar, numai în ceasuri de bucurie și de bună petrecere. Când
se lua în gură cu domnul Savu, administratorul moșiei, ochii lui
aruncau fulgere și te cutremurai căutând în lumina lor aprinsă ca
jarul. Așa erau ochii tuturor oamenilor din Sărăcime. Așa erau și ai
tatei.
Tata umbla vara numai în cămașă și izmene, țoale negre de praf
peticite, numai zdrențe. Iarna îmbrăca un suman rupt, rămas de la
bunicul și opinci mari, grele, din cauciuc de automobil. Toți oamenii
din Sărăcime aveau numai un rând de îmbrăcăminte. Unii n-aveau
deloc. Stăteau în odăile scundace, înveliți în pături rupte și așteptau
cu nădejde în suflet topirea omăturilor.
Uneori, din pricina necazurilor și a sărăciei, tata cheltuia ultimul
ban și se îmbăta la cârciuma lui Ludovic, un negustor pripășit prin
părțile noastre. Pe la scăpătatul soarelui ieșea din dugheană
clătinându-se și pornea desculț pe mijlocul uliței, cu ciomagul sub
braț, fără să ia în seamă câinii și copiii care se țineau droaie după
el. La un pas în urmă-i venea Lică, lăutarul satului, mic și pirpiriu
cu vioara sub bărbie, cântând din mers cântece de jale, melodii
triste, legănate, care pe tata îl răscoleau până în adâncul sufletului.
Câteodată, tata se oprea rezemându-se de-o ulucă, stătea cu
capul plecat ca-ntr-o uitare, îl asculta pe țigan și plângea. Lică
simțea ce-i în inima tatei și schimba atuncea cântecul. Se întorcea
către muierea lui, o femeie slăbuță și oacheșă, cu țambalul
spânzurat de gât, și-o îndemna cu capul să zică altceva.
— Dă-i drumul, fă, la unul cu mândre…
— Nu! poruncea tata înălțând privirea tulbure și tăind aerul cu
palma. Zi-l pe ăla în care-i vorba de ăi care ne fură munca.
— Auzi, Sofico? intervenea Lică. Hai că țin eu tactul…
Sofica își dădea capul pe spate, pleca ușor pleoapele, bătea cu
ciocănelele de lemn în sârmele țambalului și cânta cu glasu-i
răgușit, spart, ca de tinichea:

Frunză verde și-o lalea, măi…

Ce folos de munca mea,
Intră-n punga altuia,
Și eu n-am nici ce mânca, măi!
Frunză verde matostat, măi…
Că bogatu de-i bogat…

— Hopa! poruncea iară tata înălțând mâna. Oprește! Nu așa,

vrăbioară sprâncenată.
— Da cum, mânca-ți-aș sufletul?
— Zii așa:
 Frunză verde matostat, măi…
Domnu Savu, de-i bogat, măi,
Ne jupoaie ca pe-un miel,
Alege-s-ar prafu de el, măi!

Râdea tare, zgomotos, punea mâna pe umărul țigăncii și întreba:

— Ai înțeles, vrăbioară sprâncenată?
— Am înțăles.
— Ei, zii așa, Sofico neică. Nu-i bine, măi Lică?
— Cum poruncești matali, nea Vasile! se pleca supus țiganul din
șale, fără să-și ia vioara de sub bărbie. Dă-i drumul, Sofico!
Țiganca își dregea glasul, lăsa iară capul pe spate cu ochii pe
jumătate închiși și relua cântecul după voia tatei.
— Uiuiuuu! chiuia tata înălțând ciomagul deasupra capului. Zii,
mă Lică, să se ducă dracului dibla aia a ta!
Țiganul zâmbea de pornirea tatei, își pleca mai mult obrazul pe
vioară și trăgea cu arcușul într-atât de tare, încât ai fi zis că dintr-
o clipă într-alta îl rupe pe din două. Și auzind veselia asta în
amurgul zilei, oamenii lăsau lucrul prin ogrăzi și ieșeau degrabă la
porți. Femeile se urcau și priveau și ele peste ulucă. Pe după garduri
câinii lătrau pe-ntrecute. Copii în cămășuțe de in și desculți țopăiau
într-un picior în jurul tatei, băteau din palme, se îmbrânceau și
chiuiau, sporind larma.
Câte un om mai în vârstă se dezlipea de lângă uluci, trecea cu
pas rar podețul și-l prindea pe tata de mână:
— Mă, Vasile, îi vorbea el cu bunăvoință, nu mai pune, mă,
rumânii ăștia să cânte așa, că de te-aude domnu Savu, iar îți trage
amendă și te dă afară de pe moșie! Și-i păcat de tine, ești om sărac
și muncitor…
— Amendă ai spus ’mneatale? se învinețea tata. Amendă pe
cântecul meu? Ei, să fie al dracului domnu Savu!
Se întorcea către țigani și poruncea cu glas răgușit:
— Zii, Sofico neică, zii cu glasul ăla al tău de crăiasă! Trage bine
din arcuș, Lică! Știi tu, ca la Turnu, la 95 pifă! Ei, a dracului de
cătănie pe care-am făcut-o noi amândoi!
Tata se avea îndebine cu lăutarul. Făcuseră armata la același
regiment și tot timpul bătuseră drumurile Ardealului și Moldovei
într-o concentrare de un an de zile. Mai târziu, prin primăvara lui
42, tata îl luase în sat, că satul nostru n-avea lăutar.
 Tata era singurul om din sat căruia Lică îi cânta pe degeaba fără
să-i ceară nici măcar o strachină de mălai. Îi plăcea lăutarului când
la petrecere tata bea cu el din același pahar, îi spunea „măi, frate
Lică” și-l mai și pupa, fără să zică cum ziceau alții că-și spurcă gura
de obrazul tuciuriu al țiganului.
— Zii, frate Lică, zii neică! îl îndemna tata pe mijlocul uliței.
— Îi zic, nea Vasili! se pleca țiganul sperios din șale, dar vezi
matali să nu mă trimeață și pă mine-n Transnistria aia, că acolo-
mi rămân oasili, mânca-ți-aș sufletu.
— Cin’ să te trimită, mă?
— Păi, domnișoara Aneta, boieroaica, sau domnu Savu,
administratoru ’mneaei…
— Dă-i în mă-sa, mă, că n-au ei numai grija ta. Grija lor e cum
să ne jupoaie mai mult.
— Ca pă miel dă Paște, vorba cântecului, zâmbea subțire țiganul.
— Așa mă, ca pe miel, întărea tata bătându-l cu palma pe umăr.
Ei, viața noastră, viața noastră! clătina el capul cu întristare. Ia mai
zii, Sofico, partea aia cu domnu Savu și cu jupuiala. Că cine i-a
scos cântecul ăsta, parcă a avut lumina lui dumnezău în minte.
— Zâce lumea că matali ai ticluit cântecu, nea Vasile.
— Eu? înălța tata sprâncenele a mirare. Așa umblă vorba?
— Așa.
— Păi, măi, frate Lică, dacă așa zice lumea se cheamă că știe ea
ce știe. Hai, trage arcușu ăla, că uite parcă-mi văd casa!

*
Tata intra în ogradă și când intra parcă deodată îi lua cineva de
pe față toată veselia băuturii. Se oprea lângă poartă clătinându-se,
proptindu-se în ciomag, căutând să se țină cât mai bine pe picioare.
Tăcea. Cu ochi tulburi vedea casa noastră numai cu-o odaie, lăsată
într-o parte, gata să se prăbușească. Vedea grajdul prăpădit și
căzut, fără o vită înăuntru. Vedea bătătura goală, pustie, fără urmă
de vietate în largul ei. O vedea pe mama plânsă, stând pe prispa
casei și legănându-l în poală pe frate-miu Haralambie, care scâncea
de foame, cu mânuțele întinse. Și-atunci, parcă un fel de ceață
neagră i se așeza pe dinaintea ochilor. Se cutremura ca prins de
friguri. Zvârlea cât colo ciomagul. Zvârlea și pălăria din cap. Își
trecea apoi palma peste fruntea-i îmbrobonită de sudoare, peste
ochii acoperiți de ceața aceea neagră. Nu-l mai privea pe Lică, nu-i
mai trebuia cântecul lui. Scârbit, îi făcea semn să plece, și el pleca
tăcut și umil, cu țiganca după el, strecurându-se pe sub umbra
gardurilor. Tata mai stătea câteva clipe rezemat de uluci, cu capul
plecat, apoi pornea ca un înfrânt, cu pași nesiguri, clătinat, către
casă. Se așeza tăcut pe prispă, alături de mama, sprijinea fruntea
în palme și rămânea așa multă vreme, într-o încremenire de piatră.
Mă apropiam ușurel, cu un fel de teamă.
— De ce bei, tată?
El stătea cu capul tot plecat. Parcă nu-mi auzise vorba. Nu mă
știa lângă el. Tăcea îngândurat și abătut, scormonind pământul cu
unghia piciorului. Îi priveam cămașa ruptă, în unele locuri peticită,
brațele arse de soare, obrazul negru, neras de multă vreme, părul
încărunțit la tâmple.
După o vreme înălța privirea. Priveam în ochii lui negri ca
noaptea. Jucau în lacrimi. Îl muncea oare vreun gând? Îl sugruma
vreo durere? Mă apropiam mai mult de el. Blând, cu anume duioșie
părintească, mă mângâia ușor cu palma-i aspră pe cap, pe frunte,
dar tot tăcut și îngândurat stăruind în încremenirea de mai înainte,
cu ochii pierduți peste lărgimea ogrăzii.
— Tată…
— Lasă-l, băiete! intervenea mama, legănându-l ușurel pe
Haralambie în poală. Are și el năcazurile lui. Ce știi tu? Ești copil…
Tata întorcea capul și o privea pe mama blând, moale, cu
înțelegere pentru bunătatea ei. Apoi își lăsa capul pe umăru-i slăbit
și îi mângâia brațul cu pielea aspră. Îl mângâia și pe frate-miu
Haralambie pe obrăjori și el nu mai scâncea; înălța mânuțele și
cerca să prindă degetele tatei.
Mă uitam în ochii mamei. Mama se uita în ochii mei. Parcă ne
citeam gândurile. Și amândoi ne uitam la tata.
— N-am să mai beau, Lisăvetă. Auzi tu? N-am să mai beau!
— Bine, Vasile, vorbea mama moale. Faci cum știi tu. Cum îi stă
mai bine unui om de treabă…
— Om? tresărea tata ca dintr-un vis. Eu nu-s om, Lisăvetă. Sunt
argat la boieroaică. Sunt băgat la ea la jug. Și tu ești la ea la jug…
— Asta ni-i viața, Vasile, cerca mama să-l liniștească. Dacă nu
suntem băgați la jug, n-avem cu ce trăi.
— Și-așa trăim?
— Cu voia lui dumnezău trăim…
— Nu trăim, Lisăvetă, vorbea tata cu asprime în glas. Nu trăim.
Suntem morți. Niște morți care umblă pe picioare. Ne sună oasele
ca niște tinichele. Încolo nu-i pic de carne pe ciolanele noastre.
Uită-te la mine. Iacătă-l și pe Ștefan, feciorul nostru ăl mare. Ian
vezi-te și pe tine. Numai Haralambie e mai împlinit. Pân-o crește și-
o intra și el la jug…
Așa vorbea tata acolo pe prispa casei. Vorbea de una, de alta,
până se lăsa noaptea. Încet, încet, mintea i se limpezea, amețeala
băuturii se topea ca un fum luat de vânt. În timpul ăsta, mama
umbla după treburi, venea, îl asculta câteva clipe și iară pleca.
Numai eu stăteam tot timpul alături de el. Mă jucam cu Haralambie
și căutam să-i intru în voie.
Se împuțina lumina zilei. Amurgea. Umbre albastre se lăsau cu
încetul peste sat. Începeau a se aprinde lumini la ferestrele caselor.
După puțin, pe uliță se auzeau tălăngi. Se întorceau vitele de la
păscut. În urma lor, praful se înălța în nor cenușiu și plutea multă
vreme peste ogrăzi ca o năframă străvezie.
Odată cu întunericul, satul se liniștea. Sclipeau stelele în înaltul
cerului. Ca niște bumbi de aur sclipeau. Nu mai lătrau de-acuma
câinii. Nu mai mugeau vacile. Nu mai scârțâiau cumpenele la
fântâni. Numai dincolo de baltă, în marginea zăvoiului, orăcăiau
broaștele în noapte, țopăind sprintene în stufărișuri.
În fața prispei, la un foc de vreascuri, mama mesteca de zor
mămăliga în ceaunul spânzurat de-o crăcană afumată. Și în timp
ce fiertura clăbucea sub aburii calzi, ea pregătea ca de obicei, într-
o strachină mare, mujdei de usturoi pentru cină. Răsturna apoi
mămăliga pe-un cărpător și alerga după ață s-o taie.
— Ștefane, cheamă-l pe tat-tu să luăm ceva-n gură…
În tindă, tata adormise întins pe pământul rece, cu palma sub
cap în loc de căpătâi. Gemea ușor prin somn, tresărea, iar fața îi
era aspră și chinuită în durerea visului ce-l zbuciuma.

Domnișoara Aneta, stăpâna moșiei, era o femeie mică și slabă,

ajunsă în pragul bătrânețelor fără să-și fi legat viața de vreun
bărbat. Avea o față prelungă, ca de cal, cu gura lată și buze groase,
mereu umede de salivă. Sprâncenele stufoase, nasul drept,
puternic, ca și mustăcioara de sub el îi dădeau înfățișare
bărbătească. Când râdea, gura i se lățea până la urechi, încât
văzând-o ai fi zis că-i o maimuță. De fapt chiar așa o și porecliseră
fetele în vremea pensionului, care, în joaca lor, îi strigau în gura
mare:

Maimuța de la Sălceni
 Umblă vara prin coceni…

Chinuită de necaz, Aneta plângea și înverșunată arunca după ele

cu pietre. Însă totul era zadarnic. Porecla rămăsese poreclă și n-o
mai putea uita nimeni.
Părinții i-au murit în ziua când ea împlinise nouăsprezece ani. A
rămas singură pe lume, stăpână a sute de pogoane de pământ și
păduri, pe care nu le-a cutreierat niciodată în întregime, să vadă pe
unde sunt și ce rod dau. Prin anul 1936 și-a tocmit un
administrator nou – ceilalți de până atunci o jefuiseră fără rușine –
și acesta, pe nume domnul Savu, fost multă vreme sergent de
stradă în București, s-a arătat din capul locului muncitor și cu
tragere de inimă. Baremi de supus, nu-l întrecea nici cea mai
credincioasă slugă de la conac. Cu un cuvânt, nu ieșea din vorba
boieroaicei. Umbla, alerga, se zbătea își dădea tot interesul pentru
venitul moșiei.
Domnișoara Aneta stătea toată ziua tolănită în jilț pe terasa largă
a conacului, se privea într-o oglinjoară și cu forfecuța își pigulea
mustața. Sau își potrivea unghiile. Sau pur și simplu stătea cu ochii
închiși și lăsa soarele să-i ardă fața smochinită. Când și când se
ridica sprijinindu-se într-un bastonaș de bambus și lua seama cum
îndeplineau anumite treburi slugile care umblau de colo până colo
tot într-o fugă.
— Hei, Marine, așa vânturi tu sămânța? striga ea cu glasul
îngroșat din pricina tutunului. Îți bați joc, neghiobule? Ia seama, că
uite găinile au năvălit peste saci! Și tu, Paraschivo! Hei, Paraschivo,
n-auzi? Mon dieu! Cette femme est vraiment foile!2 Paraschivooo!
— Porunciți cucoană!
— Păi bine, nenorocito, așa speli tu cățelușul ăla? Cu peria de
frecat scândura?
— Da cum, cucoană? Îi dau bine să i se ia râpu, că dacă-l las
așa, face râie. Și râia nu le place la boieri!
Râdea pe înfundate servitoarea, aruncând pe sub sprâncene
priviri drăcoase lui Marin.
Domnișoara Aneta n-o lua în seamă. Pornea sprijinindu-se în
bastonaș pe lângă balustrada terasei, scormonind cu privirea
întreaga curte, să-i ia pe alții la rost.
Intra pe porțile largi Savu, călare pe calul lui sur, cu funda roșie

2 Dumnezeule! Femeia asta e cu adevărat nebună.

în frunte. Nu-l slăbea nici pe el boieroaica:
— Au venit fiarele plugurilor de la ascuțit. Știi, Savule, de treaba
asta?
Administratorul sărea din șa, prindea calul de dârlogi și venea în
fața terasei.
— Ce-ați spus? întindea el urechea într-ascultare.
— Au venit fiarele plugurilor de la ascuțit.
— Știu, domnișoară.
— Nu-mi place cum le-au lucrat țiganii. Niște pungași!
— De ce, domnișoară?
— Nu-mi place! strâmba ea din mustață. Dacă nu-mi place, ce
vrei? Le-au bătut pe muchie de câteva ori cu ciocanul și gata ne-au
luat banii! Dar tăișul? Unde-i tăișul? Nu se vede. Eu nu arunc banii,
Savule, ia aminte! Banii se fac cu sudoare.
— Nu vă supărați, domnișoară, că aranjez eu lucrurile! căuta s-
o liniștească administratorul. Le duc înapoi țiganilor să le ascută,
încât să-și radă bărbile cu ele!
Era prea mult pentru ziua aceea. Prea multă osteneală își dăduse
întru grija gospodăriei ei. Așa că moșiereasa se așeza la loc în jilțul
tras la umbră, ștergea oglinjoara, lua forfecuța și începea să-și
pigulească mai departe mustața, bombănind supărată și afurisind
pe toți cei care leneveau și căutau s-o tragă pe sfoară, sărăcind-o.
De peste treizeci de ani, în fiecare duminică dimineața, ea se
ducea la biserica satului să ia parte la slujba religioasă. De fapt,
popa Sofronie nu începea a doua cântare până când nu venea
dascălul să-l vestească precum că afară, în curtea bisericii, s-au
auzit clopoțeii de la trăpașii boieroaicei. Atunci, însuși slujitorul
altarului venea până-n pronaos cu patrafirul pe pântecu-i
voluminos și cu cădelnița în mână. Aștepta nițel până ce
domnișoară Aneta cobora cu greutate din trăsura galbenă cu
coviltir alb și o privea cum înainta încetișor către ușă, sprijinită de
o parte de domnu Savu, iar de cealaltă de Elvira, fiica acestuia,
mică, vioaie, cu fundă albastră în părul bălai.
Și la un semn, clopotele începeau să bată toate trei deodată, iar
preotul, urmat de dascăl, cânta:
— Slăvită să fie stăpâna noastră…
Emoționată, domnișoara Aneta cumpăra două lumânărele mici –
„E zgârcită a dracului!” observa cu răutate popa Sofronie – le
aprindea în fața altarului, se închina de câteva ori cu multă
smerenie, după care se așeza în jilțul anume rezervat în partea
femeilor. Iar când, la începutul slujbei, popa Sofronie înălța
cădelnița tămâind și zicând „Domnului să ne rugăm pentru mai
marii orașelor și satelor, pentru credincioasa noastră stăpână
Aneta, pentru sufletul ei bun și pentru binefacerile sale”, moșierița
nu-și mai încăpea în pene, zâmbea pe sub mustața abia pigulită în
dimineața aceea, și cu ochii ei mici și vicleni privea în dreapta și-n
stânga să-i vadă pe țărani dacă se închină sau nu la
binecuvântarea preotului.
La sfârșitul slujbei trecând printre șirurile de țărani, ieșea prima
din biserică, urmată de domnul Savu, înalt și voinic, în cizmele lui
roșii strânse în catarame lucitoare. Într-o clipă, câțiva săraci o
înconjurau cu mâinile întinse, milogind pomană.
— Dumnezeu să vă milostivească, stăpâna noastră!
— Să vă dea domnul multe bucate, belșug și bucurie!
Domnișoara Aneta se oprea, deschidea cu mâna tremurândă
încuietorile unei genți vechi, scorojite, scotocea supărată prin ea,
lua câțiva bănuți, îi cântărea o clipă în palmă și apoi îi arunca peste
capetele plecate.
— Na, și să mai veniți și pe la curte să faceți ceva treabă. Nici eu
nu primesc banii de pomană.
— Venim, cocoană.
— Să ai grijă, Savule, să pui mâna pe ei la tăiat de coceni, se
întorcea ea către administrator Ăștia muncesc mult și mănâncă
puțin.
— Am înțeles, domnișoară.
Pleca apoi către trăsură, mică, gheboșată, cu curelele genții
petrecute pe braț. O întâlneau oamenii și înălțau căciulile. Femeile
se plecau din șale dându-i binețe. Copiii se trăgeau cu teamă într-
o parte, făcându-i loc, urmărind-o cu priviri speriate.
Ea nu lua pe nimeni în seamă. Mergea gheboșată, cu capul
plecat, privind țărâna drumului, de parcă ar fi căutat un bănuț pe
care-l pierduse de multă vreme.

*
Ion Furcuță era cel mai sărac dintre săracii satului. Avea de
îndestulat șase copii și nevasta. Trăiau cu toții înghesuiți într-o
colibă la marginea luncii. Iarna îi acoperea omătul și diminețile își
făceau loc prin nămeți să iasă afară la lumina zilei. Vara veneau
apele mari, înconjurau coliba și ei stăteau zi și noapte pe-un dâmb,
așteptând retragerea lor.
 Omul avea fața neagră și aspră. Umbla numai în zdrențe, desculț,
cu pieptul gol, scobit și slăbit ca după o boală lungă și grea. Ca să-
și ducă zilele de azi pe mâine și să capete mâncare pentru cele șapte
guri de acasă, muncea pe unde putea. Duminica trăgea clopotele la
biserică. În alte zile mai trebăluia pe la curtea boierească. Curăța
cocinile porcilor sau grajdurile.
Într-o duminică, ieșind de la slujbă, domnișoara Aneta l-a văzut
în poarta bisericii. Stătea bietul de el între milogi trist și abătut, c-
o strachină mare albastră, smălțuită, în brațe, în care aduna colivă
de la cei milostivi. Lângă el, cei doi copii ai lui mai mărișori, în
cămășuțe scurte, desculți, îl țineau de mână și ronțăiau bomboane,
adunate de pe colivă.
Zărind strachina în brațele lui Ion Furcuță, boieroaica a tresărit
ca înaintea unei vedenii. Încruntată s-a întors și a înălțat privirea
spre Savu, care rămăsese ceva mai în urmă.
— S-a întâmplat ceva, domnișoară? a grăbit el pasul.
— Strachina aceea albastră îi din vasele mele, a vorbit ea cu
glasul sugrumat de supărare. Da, da, îi din vasele mele. O cunosc.
Omul ăsta vine pe la conac?
— Vine, a zis Savu privind ascuțit, cu dușmănie, către Ion
Furcuță. Când și când muncește pe la grajduri.
— Atunci a furat-o de la bucătăria servitorilor. Să facă bine să ne
dea vasul. Hai, spune-i să-mi îndeplinească porunca!
Administratorul s-a dus către Ion Furcuță și l-a prins puternic
de braț. Copiii, speriați, s-au tras într-o parte.
— Mă, hoțule, strachina asta ai furat-o de la curte!
— N-am furat-o, a glăsuit moale și înfricoșat Ion Furcuță, ferind
strachina într-o parte. Mi-a dat-o Paraschiva cu împrumut. Numai
pentru duminica asta. Încape mai multă colivă în ea ca-n alea…
— Ia-i vasul, Savule, nu mai sta la tocmeală! a dat poruncă
domnișoara Aneta. Dacă fiecare mă fură ca-n codru, ce se alege de
averea mea? Strachina aceea mă costă bani! Hai, nu mai pierde
vremea!
Savu s-a repezit, l-a îmbrâncit pe Ion Furcuță, i-a luat strachina
din brațe și a răsturnat coliva în țărâna drumului. Copiii au început
să plângă. Lacrimi s-au ivit și-n ochii tatălui lor.
— N-ai milă, dom’le administrator! a grăit el tot moale, privind în
urma lui Savu care plecase grăbit cu strachina sub braț. Ai prăpădit
mâncarea de azi a copiilor ăstora.
— Ai să vezi tu milă la postul de jandarmi! a amenințat
administratorul întorcându-se din drum. O să dai socoteală pentru
tot ce-ai furat de la curte! Că poate ai mai furat ceva de pe acolo.
Să nu te mai prind pe la conac, hoțomane!

*
Când se întuneca, domnișoara Aneta se retrăgea în odaia ei.
Încerca trăinicia drugilor de fier de la ferestre. Închidea după aceea
obloanele, trăgea zăvorul de la ușă și asculta câteva clipe să vadă
dacă mai umblă sau nu slugile pe sală. Nu umbla nimeni. Liniștită,
scotea atunci rochia și îmbrăca o cămașă de noapte, lungă și largă,
toată numai danteluțe. Pe cap își punea o bonetă albă, pe care și-o
prindea sub bărbie înnodând două panglici. După aceea lua banii
din casa de fier, se urca în pat și începea să-i numere. Însemna
într-un registru și iar îi număra. Apoi socotea din nou, făcea calcule
peste calcule și când ostenea, se culca. De cele mai multe ori
adormea târziu, după al doilea cântat al cocoșilor.
Într-o noapte, s-a trezit deodată din somn, s-a ridicat în capul
oaselor și, speriată, a privit în jur. Auzise pași dupăind pe podea
sau i se păruse? Parcă umbla cineva tiptil înapoia mesei de stejar.
Cu mâna tremurândă, încet, cât mai pe nesimțite, a făcut lumina
lămpii mare și a privit iară. Cu teamă și-a rotit o dată, de două ori
capul în toate părțile, scormonind cu ochii ei de viezure ungherele.
Dar în odaie nu era nimeni. Și nici pe sală nu se deslușea vreun
zgomot. Totul era cufundat într-o liniște grea și adâncă, de
pustietate. Doar afară se auzea cum plouă cu găleata. Apa răpăia
pe acoperișul de tablă al casei, bătea în rafale obloanele, șiroia
năvalnic și zgomotos în burlane. Când și când, undeva în înălțimi,
se spărgea parcă cerul în trăsnete năprasnice, înfricoșătoare,
cutremurând pământul, după care bubuituri înfundate se
rostogoleau în depărtări peste dealuri.
Domnișoară Aneta a tras fitilul lămpii și lumina s-a împuținat în
odaie. Apoi, tot cu teamă, a coborât din pat și, mergând ușurel, în
vârful picioarelor, s-a dus la fereastră și a privit, printr-o crăpătură
a oblonului, afară în noapte. Și cum a privit, deodată a înțepenit
locului de spaimă, cu mâinile înălțate deasupra capului ca-ntr-o
apărare. În strălucirea fulgerelor zărise un om. Stătea pe lespedea
spălată de ploaie a terasei, nemișcat, ca de piatră, cu un topor în
mână și aștepta. Apa-i șiroia pe marginile pălăriei pleoștite. Îi izbea
fața. Îi juca pe umeri. Dar el stătea mai departe, neclintit, sub
năvala apelor, de parcă ar fi fost cioplit în stâncă.
 — Doamne, ăsta-i omul acela cu strachina! a grăit singură
boieroaica, cu palma pe piept, abia ținându-și răsuflarea de frică.
Pândește să mă omoare. Să-mi ia banii… Oare unde-s banii?
S-a întors, a mers tot în vârful picioarelor către colțul odăii și cu
mâinile tremurânde a pipăit ușița casei de bani. Era închisă. A
pipăit după aceea drugul de fier de la ușă. Era pus de-a curmezișul.
Și atunci, nițel liniștită, s-a dus iară la crăpătura oblonului,
umblând ușor prin odaie, cu teamă de parcă n-ar fi vrut să tulbure
somnul cuiva. Omul acela nu plecase. Stătea tot acolo înțepenit
locului și privea cu stăruință spre geam. Îi sclipeau ochii în fundul
capului. Îi sclipea și tăișul toporului în mână. Iară apa cădea
năvalnic peste el, și el nici nu se clintea.
Deodată, moșieriței i s-a părut că omul acela a făcut un pas
înainte. Și-o dată cu pasul a înălțat toporul. În clipa aceea ea a dat
un țipăt sfâșietor, de moarte, și s-a prăbușit pe blana de urs de la
marginea patului, zbătându-se și tremurând, ca prinsă de friguri.
După o vreme a rămas nemișcată, parcă lipsită de viață. Leșinase.
Slugile au auzit țipătul, au alergat pe săli cu lămpile în mână, au
bătut cu putere în ușă, dar n-au putut pătrunde în odaie. Nici nu
le răspundea careva dinăuntru. Abia în zori au trecut pragul, când
însăși stăpâna le-a deschis trăgându-se pe brânci până la drugul
de fier pe care l-a dat la o parte. Era palidă, cu fața de ceară și ochii
măriți, fiind încă sub puterea spaimei.
A venit de grabă și domnul Savu, arătându-se tare îngrijorat și
neliniștit.
— Ce-i, domnișoară? Ce s-a întâmplat? s-a aplecat el asupra
stăpână-si.
— Omul acela cu strachina a vrut să mă jefuiască azi-noapte.
— Cum asta?
— L-am văzut în lumina fulgerelor. Mă pândea cu toporul.
Aproape un ceas s-au învârtit slugile în jurul boieroaicei și după
multă osteneală abia au înviat-o cu oțet și apă. Apoi au scos-o și-
au tolănit-o afară în jilțul de pe terasă, sub lumina soarelui ce
strălucea parcă mai cu putere după furtuna care în noaptea aceea
spălase cerul.

*
Trei zile și trei nopți a bătut șeful de post la Ion Furcuță. Omul
zăcea lat, în strânsoarea frânghiilor, fără să poată scoate un
cuvânt. Veniseră martori și declaraseră că în noaptea cu pricina el
nici nu fusese în sat. Era plecat de-o săptămână tocmai la malul
Dunării unde se băgase hamal, să care saci cu spinarea la șlepuri.
Zadarnic. Jandarmii o țineau una și bună că, fiind sărac, el nu
putea trăi decât din furtișaguri.
L-au trimis legat, la oraș, la judecată. Cu un jandarm după el l-
au trimis. Și în urma lor mergea Aristița, nevasta lui, plânsă,
desculță și cu copiii alăturea ținând-o de fustă.
— Ai vrut s-o omori pe stăpâna ta, omule? l-au întrebat
judecătorii.
— Nu, n-am vrut asta niciodată! a răspuns cu glas stins Ion
Furcuță. Nu mă duce gândul nici să calc o furnică.
— Te-a văzut dumneaei cum stăteai noaptea, în ploaie, cu
toporul în mână. Minte stăpână-ta?
— Eu nu zic că minte, dar o fi văzut pe altcineva. Eu, în noaptea
aia eram departe pe malul Dunării, căram saci cu spinarea la
șlepuri. Poate să spună oamenii.
— Dar strachina în care adunai colivă la poarta bisericii era de
la conac?
— De la conac. Mi-a dat-o…
— Nu i-a dat-o nimeni, domnilor judecători! a sărit de la locu-i
administratorul Savu. A furat-o! Femeia aceea, Paraschiva, nici nu-
l cunoaște pe hoțul ăsta.
— Are declarație la dosar.
— Știm că are. Condamnați-l, să nu-l mai vadă domnișoara Aneta
în sat, că n-are liniște. Noapte de noapte sare din somn speriată și
i se pare că-l vede pe ăsta cu toporul în mână la pândă!
L-au condamnat să facă temniță trei ani de zile pentru încercare
de omor. S-a ridicat lumea în sală și a glăsuit împotriva sentinței.
S-a jelit nevasta omului cu fruntea lipită de podeaua roasă a sălii
de judecată. S-au jelit copiii. În zadar. Ion Furcuță a plecat între
păzitorii de la pușcărie, zuruindu-și lanțurile de la picioare. În
pragul ușii, când să iasă, s-a întors și a zâmbit nevestii și copiilor.
Le dădea o nădejde că are să se întoarcă lângă ei, dacă s-o mai afla
dreptate pe pământ.

De doi ani începuse războiul. La două săptămâni sau trei plecau

oameni din sat, mânați de jandarmi să-și caute regimentele prin
stepele rusești. Și tot la două săptămâni sau trei se întorceau alții,
schilodiți, fără mâini sau picioare, cu fețele arse de focul obuzelor.
Se târau prin țărâna drumului, se opreau în umbra salcâmilor sau
sub uluca ogrăzilor să-și tragă răsuflarea și blestemau cu ochii
către turla bisericii:
— Dă, doamne, așa cum îmi trag eu picioarele oloage să-și tragă
mareșalul sufletul! Că el ne-a trimis în țară străină.
— Și pe Hicler să-l arză focul iadului, spunea un altul. Că pentru
el ne-a trimis Antonescu pe unde ne-a trimis…
Mai în fiece zi, de la răsăritul soarelui și până la scăpătat, se
auzea clopotul cel mare de la biserică, bătând rar, o singură
lovitură, în dungă. Glasul de bronz plutea trist peste sat și se
pierdea cu încetul în depărtări, parcă luat de vânt. Oamenii care se
aflau prin ogrăzi lăsau lucrul, scoteau pălăriile și se închinau în
tăcere, cu chipurile întunecate, pline de amar.
— Cine-o mai fi murit iară, mă Dumitre? întreba tata peste
ulucă.
— Se zice c-a venit hârtie pentru Nică al lui Cireș…
— Ăl de făcea la vânătorii de munte?
— Ăla. S-a prăpădit prin Crimeea…
Treceai pe uliță și vedeai numai cârpe negre prinse la porți. Prin
tinzi jeleau femeile. Umblau după una, după alta și-o țineau tot
într-un plâns.
Plângeau când scoteau apă la fântână.
Plângeau în urma plugului pe ogor.
Plângeau la slujbă, duminica în biserică.
Plângeau noaptea, stând afară pe prispă, așteptând cu nădejde-
n suflet ivirea zorilor. Tresăreau la orice umblet pe uliță, la orice
vorbă, zgomot de roți sau tropot de cal.
Poate trecea bătrânul poștaș și aducea o scrisoare.
Poate trecea vreun om, care aflase o veste de la un altul, precum
că dragul de el e în viață și hârtia aceea de moarte pe care a adus-
o jandarmul a fost numai o greșeală.
Poate se ivea chiar el, intra în ogradă, zdrobit, târându-se ca o
râmă, fără mâini și fără picioare, numai – of, doamne! – cu licărul
vieții în ochi.
Așa treceau zilele anilor acelora în satul nostru. Zile cenușii,
triste, mohorâte și ploioase ca cele de toamnă, lipsite de lumina
blândă a soarelui. Apăsau inimile oamenilor, le zdrobeau, dar ei tot
nădăjduiau către împlinirea unor zile mai bune. Când or veni
acelea? Când? Și parcă nepăsător la durerea lor, clopotul își urma
bătăile sale în turla bisericii. Bătăi rare, înfiorătoare, de moarte.
Ceas de ceas bocăneau pașii unuia din jandarmi pe uliță. Îl
priveau cu spaimă oamenii din dosul ulucilor. Iară el umbla agale,
nepăsător, cu pușca agățată de umăr și capela dată pe ceafă. Umbla
liniștit prin umbra salcâmilor sau pe mijlocul uliței, târșâind alene
bocănii grei și prăfuiți. Împărțea hârtii de mobilizare. Împărțea
certificate de moarte. Când și când se oprea, cerceta cu luare-
aminte casele, ogrăzile, privea în hârtiile din mână și iar își rotea
ochii în jur. Căuta, iscodea, ca un lup gata să înhațe prada.
— Doamne, că n-o veni la noi! se închina câte o femeie după
ulucă. A, uite-l că pleacă! răsufla ea ușurată. Unde s-o opri oare?
Pe cine-l pândește moartea?
Jandarmul făcea câțiva pași, trecea podețul. Bătea cu pumnul în
a treia poartă.
— Mă, ăsta a lui Dudău, acasă ești?
— Acasă, dom’le jandar.
— Ieși, mă, și primește hârtia asta!
Venea omul către poartă, cu pas șovăitor, temător și inima
strânsă, zdrobită. Cu mâna tremurândă apuca hârtia. O privea pe
toate părțile, o cerceta, o împăturea și iar o desfăcea. Și cum o citea,
parcă îl lăsau picioarele. Și umbre îi jucau în fața ochilor. Umbre
negre, adânci, umbrele morții și ale amarului. Până în seară trebuia
să plece, să se ducă să-și caute regimentul. Că dacă nu se ducea,
îl judeca tribunalul militar sau curtea marțială și-l aștepta glonțul
la zid.
Se întorcea omul de la poartă abătut, întunecat, cu pas clătinat,
ca un înfrânt. Cu glas pierit își striga femeia. Și ea, cum auzea că-i
pleacă bărbatul, începea să plângă, să se zbuciume și să-și smulgă
părul din cap.
În timpul ăsta jandarmul bătea la alte porți. Peste ogrăzi se
auzeau alte plânsete, alte blesteme. Alte inimi se sfâșiau de
durere…

*
A venit primăvara. Au înverzit câmpul, dealurile, zăvoiul din vale.
Au înverzit pomii în livadă. Peste noapte a nins cu flori albe și
deodată s-au înveselit grădinile. O lumină blândă a învăluit
așezările. Vrăbiile au început să se zbenguie sub streașina casei,
ciripind zglobii și jucăușe, cu glasurile lor subțiri, ca picurii de
cristal.
Sus, în înalt, pe cer se roteau berzele. Pluteau lin, în cercuri largi,
ca niște pete negre sub bolta de azur.
 A venit și barza noastră din depărtările calde și ostenită în lunga-
i călătorie a poposit acolo sus, lângă coș, pe muchia acoperișului de
stuf. Și numai ce-a poposit, că și-a dat capul pe spate în lumina
soarelui cald de primăvară și a început să clămpăne repede și
sacadat din ciocu-i lung ca de lemn.
L-am prins pe frati-miu Haralambie de mână și i-am arătat barza.
— Puiu! Puiu! a gungurit el și a înălțat mânuțele către cer.
În iarna ce abia se sfârșise, începuse și el să lege vorbele. Pocea
unele cuvinte și tata râdea auzindu-l. Îl purta numai în brațe, îl
arunca în sus și-l prindea ca pe o minge, în veselia aceea a lui.
Barza a început din nou să bată din plisc și Haralambie a înălțat
iară mâinile către ea. Atunci a intrat în ogradă mama. Desculță, cu
un ulcior în mână, venea de la câmp cu sapa pe umăr. În urma ei,
tata. Cum i-a văzut, Haralambie a și pornit s-alerge înaintea lor,
dupa-dupa, încât ziceai că acu se dă de-a rostogolul. Zâmbind și
bucurându-se, tata a deschis larg brațele, l-a prins din fugă și l-a
ridicat deasupra capului.
— Puiu! Puiu! arăta frati-miu cu mânuța către coama
acoperișului.
Tata a privit într-acolo. A privit și mama. Amândoi s-au închinat
și-au rostit către înălțimi:
— Ajută-ne, doamne, să trăim și anul ăsta!
Deodată, clopotul cel mare din turla bisericii a prins iară a jeli cu
glasu-i de bronz. Bătea numai câteodată, rar, în dungă, așa cum
bătea mai în toate zilele.
Dincolo în ograda lui, se vedea vecinul nostru, Dumitru al lui
Pantelici. Aprinsese niște frunze uscate și gunoiul fumega alburiu
către cer. El stătea lângă foc și-l ațâța mereu cu un băț.
— Cine s-o mai fi prăpădit pe front, măi Dumitre? l-a întrebat
tata, ducându-se către ulucă.
— Acu bate pentru nevasta învățătorului, a răspuns întristat
vecinul. Muri spre ziuă, săraca de ea!
În clipa aceea, am simțit că mi se duce pământul de sub picioare.
Pe dată m-a cuprins un frig care tăia ascuțit în carne, iară chipul
mi s-a umbrit da durere. Doamna Gabriela fusese o femeie bună,
blândă și cu mare dragoste pentru noi, copiii. Mă învățase citirea în
abecedar și să număr până la o sută. Mă învățase cum să rostesc
rar și cu glas tare o poezie. Atâta numai. Pentru că din iarna aceea
n-a mai venit la școală. A stat numai prin spitale. Vorbea lumea că
prinsese răceală la plămâni și s-a îmbolnăvit de oftică.
 Clopotul își urma rar bătaia aceea de jale. Eu m-am lăsat pe-o
buturugă lângă prispă și-am început să plâng. Tata a venit lângă
mine și m-a prins de umăr.
— Ce-ai mă, cin’ te-a bătut?
— Nima.
— Atuncea de ce plângi?
— Plâng că a murit doamna Gabriela.
Tăcut și trist, tata a rămas o clipă pe gânduri, cu fruntea plecată,
frecându-și barba nerasă cu palma. Stătea așa ca-n fața unei
nehotărâri. Înțelegea durerea mea. Era și durerea lui, a tuturor
celor care o cunoscuseră și-o prețuiseră pe învățătoare pentru
bunătatea și înțelepciunea ei.
Abătut, fără să scoată o vorbă, a intrat în casă. A ieșit după aceea
cu o oală cu apă, s-a așezat pe prispă și a început să se spele pe
picioare. Freca glodul de pe glezne cu palma, stând tot tăcut și
îngândurat, în întristarea aceea de mai înainte. După ce-a sfârșit
treaba asta, a scos pachetul cu tutun din sân, a răsucit o țigară și-
a prins a pufăi din ea privind departe, în zare, peste casa vecinului
Pantelici. Către fundul ogrăzii, mama făcuse un foc de vreascuri și
de trei pari, înălțați cruciș, spânzurase deasupra ceaunul pentru
mămăligă.
— Dacă mai am doi pumni de mălai, a zis ea trecând pe lângă
tata cu o strachină în mână. Pe urmă nu mai avem nici să chiorâm
un șoarece.
— Nu-i nimic! a grăit tata moale, privind tot către zări. Mâine o
să mâncăm la pomană, să ne săturăm.
— Și poimâine?
— Să trăim până atuncea și-om vedea.
Așa era obiceiul în satul nostru. La nunti erau chemați numai ăi
cu stare, chiaburii, ca să poată da un dar miresii, să-și scoată omul
cheltuielile petrecerii. La pomeni însă, gospodarul chema
sărăcimea. Veneau oamenii cu toți cei din casă, desculți, rupți și
flămânzi, se îmbulzeau la mese sau pe prispa casei, prin colțurile
ogrăzii, în umbra ulucii sau a salcâmilor, cu străchinile pe
genunchi. Dând repede din lingurile de lemn și mușcând lacom din
colacii rumeni și calzi, mâncau hulpavi, zgomotos, pe îndestulate,
aproape fără să răsufle.
— Mâncați, bunilor creștini, mâncați! te îndemna gazda cu
lacrimi în ochi. Să fie pentru sufletul răposatului.
— Să fie! răspundeau oamenii cu gura plină.
 — Mulțumirea săracului ajunge în ceruri și-i ușurează sufletul
celui odihnit întru domnul! adăuga și popa Sofronie din capul
mesei, ridicând păhărelul cu țuică.
Oamenii, fără să înalte frunțile de deasupra străchinilor, înclinau
numai din capete, în semn de încuviințare și mâncau până se
înecau. Nu aveau timp să răspundă. Foamea și lăcomia le oprea
cuvintele în gât.

*
A doua zi, Cristea Dumitrache, cântărețul de la biserică, uscat și
cocoșat, a venit la noi în Sărăcime și, umblând din ogradă în ogradă,
a chemat oamenii să vină la înmormântarea învățătoarei.
— Rămânem și la pomană, măi, nea Cristeo?
— De bună seamă. De-aia m-a trimis domnu învățător încoa.
Auzind vestea, tata s-a bucurat. Așa se bucura totdeauna când
ne chema cineva la pomană. Așa se bucurau toți oamenii din partea
aceea a satului. Aveam prilej să mâncăm mult și mai ales bucate
bune.
La vreo două ceasuri după prânz, tata s-a primenit cu o cămașă
numai petice, dar curată, l-a luat pe Haralambie în brațe și
împreună cu mine și mama am pornit către școală. Acolo, într-o
odaie scundacă, numai cu-n ochi de geam, locuia învățătorul.
Când să dăm în ulița mare, ne-am oprit. Din depărtare zvonea
peste dealuri huruit de motoare. Parcă duduia pământul a
cutremur. Și parcă un glas de fier se înălța dinspre zare. Curând,
prin norul de praf, am zărit o coloană de mașini germane. Veneau
una după alta, târându-se încet, greoi, ca un șarpe lung și cenușiu
unduind prin vâlcele. S-au apropiat. Mașini înalte, grele, pline cu
soldați în uniforme verzui, dar într-atât de prăfuiți, încât numai
ochii spălăciți le luceau pe cenușiul feței. De mașini erau legate
tunuri, cu țevi lungi, învăluite în prelate de pânză.
— Se duc către front! a zis tata moale, privind coloana care se
scurgea în huruitul acela al motoarelor. Se duc să semene moartea.
Dar tot moarte or să culeagă…
— Ai scăpat până acuma, Vasile, a grăit mama, după un timp.
Nu ne-a bătut jandaru-n poartă. Te-o feri dumnezeu de prăpăd.
— M-o feri. Dar nu-i timpul trecut. Ăi de-un leat cu mine n-au
primit încă ordine. Și poate nici n-or să primească așa curând că
suntem contingente vechi. Dar hai să mergem, să ne facem loc. La
pomana aia…
 Am pornit iară pe mijlocul uliței. Când să intrăm pe poarta școlii,
l-am prins pe tata de mână. Și i-am șoptit:
— Tată, eu mă duc până-n luncă să culeg câteva flori.
— Du-te, Ștefane, a încuviințat el. Așa se cade să te porți.
Doamna Gabriela ți-a pus pentru prima dată condeiul în mână.
Am alergat într-un suflet în luncă. Am adunat flori de câmp,
proaspete, abia răsărite: albe, galbene, albăstrele. Am întocmit un
buchețel și tot într-un suflet m-am întors cu el în ograda școlii.
Lumea se adunase în fața odăii din fund. Afară, într-un sicriu, pe-
o masă, la umbra unui liliac, am văzut-o atunci pentru ultima oară
pe doamna Gabriela. Stătea întinsă, parcă dormea, sub giulgiul alb
ca spuma. Mi-am făcut loc printre oameni, m-am apropiat încetișor
și am pus buchețelul de floricele lângă fruntea ei galbenă ca ceara.
Apoi i-am sărutat mâna în care ținea lumânarea. Mâna aceea m-a
mângâiat de multe ori pe creștet. Mâna aceea mi-a luat condeiul și
mi-a arătat pentru întâia oară cum se face litera a și cifra unu.

*
La asfințitul soarelui, după ce ne-am întors de la cimitir, ne-am
așezat la masa întinsă în ograda școlii. Pe masă erau străchini
smălțuite, pline cu ciorbă de carne și alăturea câte o lingură de
lemn nou-nouță. Erau și bucăți mari de pâine. Și ulcele cu vin. Și
colaci…
Tata și-a făcut loc cu coatele și din câteva înghițituri a dat gata
ciorba din strachină. S-a uitat după aceea în dreapta și-n stânga.
Sfârșiseră și ăilalți de mâncat, tot atât de repede. A zis mamei,
șoptindu-i la ureche:
— Dă repede din lingură, Lisăvetă, să mai cerem o dată. Ciorbă
de carne n-am mâncat de la nunta noastră.
Mama a înclinat din cap a înțelegere și zâmbea. Nu putea sfârși
atât de repede. Îl avea în grijă și pe Haralambie. Căruia îi dădea în
gură când și când câte o bucățică de pâine, muiată în ciorbă.
În fața noastră ospăta Lică, lăutarul și cu Sofica, nevastă-sa.
Țiganul își umpluse sânul de colaci, și cum era negru, slab și
amărât, părea un șoarece mic și umflat care caută mereu cu
botișorul lui ascuțit prin străchini. Mai încolo, Aristița, muierea lui
Ion Furcuță, cu droaia de copii în juru-i, îi îndemna să zorească
mâncatul și să nu se mai țină de înghionteli și râsete.
Tocmai când masa era în toi și oamenii nu mai pridideau să
înghită de prin străchini, a intrat în ogradă șeful de post, domnul
plutonier Gândac, scund dar voinic, cu umerii obrajilor roșii și
mustăți mari, negre, răsucite până sub ochi. Ținea pușca agățată
de-un umăr ca pe-o jucărie. De carâmbul cizmelor prăfuite lovea
mereu cravașa împletită din curele, de care nu se despărțea
niciodată. În urma lui, doi jandarmi vlăjgani, caporalul Dionisie și
fruntașul Mitache, pe care-i cunoștea tot satul pentru răutatea lor,
s-au oprit la vreo doi pași mai încolo, așteptând.
Văzând jandarmii, oamenii au rămas cu lingurile în mână și au
privit cu mirare către ei. Pentru ce anume veniseră în ogradă? Pe
cine căutau?
Șeful de post l-a luat deoparte pe învățător, i-a vorbit ceva între
patru ochi și lumea l-a văzut pe acesta cum înclină capul în semn
de încuviințare, desfăcând larg brațele a supunere. În uliță se
vedeau cei doisprezece prizonieri ruși pe care-i ținea de câteva luni
domnișoara Aneta, sus la conac, pentru muncile câmpului. Îi
primise de la generalul Mavrodin, vărul ei, împreună cu doi soldați
paznici. Oamenii, în haine subțiri, cenușii, cu un cerc roșu desenat
pe spate și tunși în cap, se trăseseră la umbra unui salcâm mare și
vorbeau între ei. Câțiva fumau.
Sfârșind vorba cu învățătorul, șeful de post a venit în capul
mesei, a împins străchinile la o parte să-și facă loc a-și rezema
mâinile, după care a strigat să se facă liniște. Când larma s-a
potolit, și-a dres nițel glasul și i-a vestit pe meseni că două mașini
încărcate cu muniție s-au împotmolit în mâlul din Vadul Orbului,
rămânând de coloana germană. Un subofițer a venit repede în sat
și a cerut ajutoare. Domnișoara Aneta i-a dat prizonierii ce-i ținea
ca slugi sus la conac, însă numărul brațelor fiind mic, aceștia nu
vor putea urni din loc cele două mașini încărcate cu câteva tone
greutate. Așa că oamenii să facă bine să sfârșească mai repede
mâncatul și să pornească toți într-un suflet spre Vadul Orbului.
— Ei, ce ziceți, frățioare, puneți umărul sau ba? a întrebat în
încheiere plutonierul Gândac, dându-și cu un gest repezit capela
pe ceafă. Trebuie să dăm ajutor aliaților, nu se poate altfel.
Dar nimeni n-a scos o vorbă. Cu capetele plecate, oamenii
priveau în străchini tăcuți, în timp ce frământau în mâini cocoloașe
de pâine proaspătă. Unii sfârșiseră de mâncat. Altora însă nici nu
le venise rândul. Stăruiau într-ascuns cu ochii tot către oalele mari,
negre, pântecoase, îngrămădite în jurul focului și din care se
înălțau aburi calzi și îmbietori.
— Hai, mă, nu se urnește nimenea? a pus plutonierul Gândac
mâinile-i groase în șold, privind peste masă. Stați acilea la mâncare,
vă ghiftuiți, și mașinile alea zac acolo în nămol. Păi bine, mă,
mucoșilor, cum sprijiniți voi, mă, războiul sfânt? Hai? Că așa ne
îndeamnă domnu marișal al nostru, prin gazete și ordine, să
sprijinim și ăi de la țară războiul sfânt. Păi cum îl sprijiniți,
puicușorilor? Cum?
Oamenii tăceau mai departe, stăruind în muțenia lor, fără să se
ridice din fața străchinilor. Cum să lase bunătate de mâncare și să
plece tocmai la Vadul Orbului? Și pentru ce? Dacă au rămas
mașinile alea acolo în nămol, apoi să rămână, alege-s-ar prafu de
motoarele lor și de ăi care umblă cu ele, că lor, sărăcenilor, nici că
le pasă de asemenea stricăciune! Și la urma urmei, n-au decât să
pună nemții umărul să le scoată. Sau să aștepte, că mai vin mașini,
nu s-au sfârșit coloanele, zi și noapte trec, huruind de parcă vor să
scufunde pământul.
— Nu vreți, hai? a mai zis șeful de post vârându-și palmele în
centiron. Bineee! O să mai vorbim noi. Poate că sunt printre voi
câțiva volintiri. Ia să-i văd cum se-nșiruie aicea, acușica. Uite aicea,
lângă fruntașul Mitache…
Șeful de post s-a dat un pas înapoi, a pus mâinile la spate și,
tăcut, pufnind pe nări a supărare, a așteptat câteva minute. Nimeni
însă nu s-a clintit din locul lui. Întorcând ușurel capul, oamenii se
priveau unii pe alții, pe sub sprâncene, parcă spionându-se. Unul
singur dacă se ridica, poate că-l mai urmau câțiva. Dar acela nu s-
a ridicat și toți au rămas în încremenirea de mai înainte.
— Vasăzică voi ăștia din Sărăcime nu vreți să sprijiniți războiul
sfânt, așa-i mă? a strigat plutonierul Gândac, înălțându-se pe
vârful cizmelor și lovindu-și nervos pantalonii cu cravașa de piele.
Ei, nu-i nimic, puicușorilor, o să mai stăm noi de vorbă, a amenințat
el roșu de mânie. Va-s-că, cu un plan subțire, voi nu izecutați
ordinul domnului marișal. Bineee!
Pe tata parcă l-a mâncat undeva sub limbă, că nu s-a putut
stăpâni. S-a ridicat în picioare și a grăit tare, să fie auzit nu numai
de plutonier, dar și de prizonierii din uliță:
— Domnu șef, îmi dai ’mneata voie să spun și eu ceva?
— Ei, spune, măi Vasile, că parcă așa te cheamă, nu?… Vasile
Burcuș…
Plutonierul și-a pus mâinile cruciș pe piept și a rămas în
așteptare. Cu capul ușor dat pe spate, și ochii micșorați, gata fiind
parcă să-l ia în batjocură, pe tata.
 — ’Mneata îi tot dai zor cu războiul sfânt în sus, războiul sfânt
în jos, a urmat tata cu curaj. Dar ce dracu de război sfânt poate fi
ăsta care ne-aduce numai moarte? Că numai moarte aduce. Uite,
s-a umplut satul de jale. Un’ te uiți, numai cârpe negre la porți.
— Păi mă, puicușorule, i-a tăiat vorba plutonierul, tu ai văzut,
mă, război fără morți?
— N-am văzut.
— Apăi? s-a sumețit șeful de post, privind triumfător peste
oameni. Vezi că vorbești prostii? Ei, mai ai ceva de spus?
— Am, cum să n-am! nu s-a lăsat tata, cu toate că mama îl tot
trăgea mereu de fundul pantalonilor să se așeze și să-și țină gura,
că tot satul îl știa pe șeful de post cum purta pică oamenilor. Sigur
că am de spus.
— Ei, să te-aud.
— ’Mneata spui că domnu marișal ne cere să sprijinim războiul
ăsta care s-a pornit. Păi, spune ’mneata, care-i minte seacă ăla să
sprijine moartea, ca să-l ia mai degrabă? Că zău, cam așa vine:
sprijini războiul, înseamnă că sprijini moartea…
Un râs gâlgâit, zgomotos și năvalnic a izbucnit de la un capăt la
altul al mesei.
— Noi, domnu șef, nicicare ăștia de-aici n-am pornit războiul, a
vorbit tata mai departe, privind oamenii drept în ochi și cerându-le
parcă încuviințare de adevăr. Și poate nici de prin alte părți nu s-a
gândit nima să-l pornească. Că la nima nu-i place, zău așa, să lase
copiii în ogradă fără o bucată de mămăligă și să plece să moară pe
pământ străin. Așa că dacă nu l-am pornit, n-avem niciun interes
să-l sprijinim. Eu asta am avut de spus…
Șeful de post, neliniștit și supărat, a clătinat amenințător capul
și a vorbit cu dojană:
— Mă, ăsta a lui Burcuș, tu faci propagandă bolșevică, mă? Uite,
dac-aș fi un om al dracului, acu te-aș lua la post…
— De ce, domnu șef? s-a mirat tata, înălțând sprâncenele. Doară
’mneata m-ai îndemnat să vorbesc. Dacă nu mă lăsai, nu vorbeam
și gata.
— Așa-i, domnu șef, așa-i au sărit ceilalți oameni cu gura,
luându-i apărarea tatei.
Într-un târziu, dacă a văzut că n-o scoate la capăt cu niciunul
din Sărăcime, plutonierul Gândac a făcut semn celor doi jandarmi
să-l urmeze, și-au ieșit în uliță. Cum au trecut poarta, lingurile au
început iară a zori în străchini. Lică, lăutarul, nu s-a lăsat și i-a
spus tatei:
— L-ai înfundat, nea Vasile, pe găinar! Să fiu al dracului dacă nu
l-ai înfundat.
Tata n-a răspuns. Mânca mai departe cu capul plecat asupra
străchinii, mestecând cu fălcile-i late și puternice.

Veneau neguri de peste deal. Se vânzoleau negurile acelea,

departe în înălțimi, se destrămau și se împlineau ca niște suluri de
fum ușoare și repezi, urmate de bubuituri înfundate, venite din
depărtarea cerului. Curând zarea s-a întunecat, devenind neagră
ca o fâșie de păcură. Sclipiri de foc prinseră a șerpui la orizont în
tremurări scurte, fulgerătoare, luminând pentru o clipă bolta
neagră și adâncă. Iar un vânticel rece, într-atât de rece de te
înfrigura, ca-n zilele de toamnă, începu a sufla peste câmpurile
înnegurate de umbre.
— O să-i dea cu piatră! spunea lumea.
— Ba, ne-o feri dumnezeu de pedeapsa asta. Nu s-ar mai face pic
de bucate…
Tata era în luncă, cosea lucernă pe moșia boieroaicei. Trăgea
coasa cu nădejde. Fiu! Fiu! făcea tăișul ei prin lucerna înaltă până
la genunchi. Eu veneam din urmă și strângeam grămezi. Alți
oameni coseau în dreapta și-n stânga. Vântul le umfla cămășile în
spate. Le flutura părul pe frunțile asudate. Mai încolo, pe altă
postată, coseau prizonierii ruși. Lucrau tăcuți, în liniște, cu capetele
plecate, urmăriți de privirile celor doi soldați ce stăteau tolăniți pe
răzor și-și curățau puștile.
După o vreme a venit și domnul Savu. S-a ivit călare dinspre
drum pe calul lui sur cu fundă roșie în frunte. Pe cer sclipeau tot
mai des fulgerele ca niște săgeți frânte, de foc. Vântul se întețise.
Vârtejuri de praf se înălțau pe drumul către sat.
— Zoriți, mă, că vine furtuna! a dat el strigăt, apăsându-și pălăria
pe cap cu mâna, cu grijă să nu i-o ia vântul.
S-a oprit lângă tata. A descălecat și, legând frâul de șa, a lăsat
calul să pască în voie. Tata s-a făcut a nu-l fi băgat în seamă.
Trăgea mai departe cu coasa, dar când și când îl privea într-ascuns,
pe sub sprâncene, să vadă ce se întâmplă.
— Ce faci, măi Vasile?
— Bine, a răspuns tata fără să se oprească din cosit.
Vântul flutura pulpana hainei domnului Savu. Șuiera ascuțit
prin lucernă și-o apleca, unduind-o ca valurile unei ape verzi și
nesfârșite.
— Stai nițel să vorbim o vorbă, a zis după un timp
administratorul, venind în urma tatei.
Tata s-a oprit, s-a îndreptat din șale și s-a rezemat în coada
coasei. Cu mâneca ruptă și-a șters fruntea de sudoare și a rămas în
așteptare.
Domnul Savu s-a dat mai aproape și a grăit, moale, prietenos, cu
un fel de blândețe în glas:
— Când te cumințești tu, măi Vasile? Hai? Ia spune, când te
cumințești tu?
— Ce vorbă e asta? s-a arătat tata plin de mirare.
— Uite așa, o vorbă. Vreau să știu și eu când te cumințești.
— Păi, ce să-ți spun, eu dumitale? a înălțat tata din umeri a
nedumerire. Muma m-a făcut cuminte, păcatele mele. Să-mi fi dat
bogăție precum mi-a dat minte, o scoteam cumva la un capăt și nu-
ți cerșeam dumitale să-mi dai de lucru pe pământul moșiei. Dar,
vezi ’mneata, ăl de sus le potrivește toate pe dos.
— Cum așa?
— Unora le dă minte puțină și avere multă…
Domnul Savu a dus pumnul la gură și a tușit scurt în el, de parcă
se înecase, pierindu-i glasul. Fierbea. Obrajii buhăiți i se
îmbujoraseră. Mustața tunsă scurt deasupra buzelor groase se
zbârlise ca o coadă de vrăbete, iar ochii îi sticleau ca la uliu. Nu
voia însă să-și arate mânia. Socotise în gând că nu era acum nici
timpul și nici locul potrivit să-și verse focul, să pedepsească și să
lovească. Așa că, stăpânindu-se, a urmat tot liniștit:
— Am auzit că m-ai pus în cântec, așa-i?
— A, dumneata numai ai auzit de la alții, dar nu l-ai ascultat.
— Nu, nu l-am ascultat.
— Păi foarte rău, dom’le Savu. Atuncea ascultă.
Tata și-a dres nițel glasul, și-a trecut mâna prin păr, a dat nițel
capul pe spate și a început să cânte:

Frunză verde matostat, măi…

Domnu Savu de-i bogat, măi,
Ne jupoaie ca pe-un miel,
Alege-s-ar prafu de el, măi…

— E bine, dom’le administrator? Nu prea am eu glas. Apoi îs și

nițel cam răgușit. Ei, dac-aș avea o diblă ca a lui Lică ți-aș fi făcut
un cântec prima-ntâi, dar așa…
Oamenii se opriseră din cosit și priveau cu ochii mari, plini de
mirare spre tata. Ce-l apucase? Îndrăznise să spună blestematul
acela așa deodată, verde, în fața lui Savu? Nu cumva băuse ceva?
Niciunul din ei nu-l putea suferi pe administrator, nu-l avea la
inimă și așteptau numai clipa potrivită să-i dea la cap, să se
răzbune pentru toată batjocura ce-o sufereau din partea lui pe
moșie. Dar nici ca Vasile… Prea îi spusese totul în față, fără un pic
de ocol! „Ne jupoaie ca pe-un miel, alege-s-ar praful de el!”… Mare
îndrăzneală din partea lui! Foarte mare…
Dar domnul Savu tăcea. Fierbea. Mâna în care ținea cravașa îi
tremura. Îi tremurau și obrajii buhăiți, și bărbia, și umerii, întregul
trup parcă era cuprins de friguri.
— Dacă te mai aud batjocorindu-mă în cântecele tale, te trimit
în judecată, înțelegi, măi, nepricopsitule? a început el să strige
înfierbântat, roșu de mânie, cu spume la gură. Stai la ocnă, ca ăla
a lui Furcuță. Născătoarea mă-tii de golan! Mănânci din averea mea
și mă faci ca pe-o albie de porci? Unde-i respectul, mă? Unde-i?
Oamenii se așteptau ca domnul Savu să înalțe ca de obicei
cravașa și să lovească. Dar n-a făcut lucrul acesta. S-a mulțumit
numai să privească în ochii tatei aspru, dușmănos, neînduplecat.
Era pentru prima dată când administratorul nu lovea un om. Și
acest om era tata. Îi știa oare de frică? Sau ochii tatei îl înfruntaseră
cu asprime, negri, aprinși, fără să clipească, o asprime care cerea
răzbunare, cerea luptă fără cruțare împotriva veneticului slujbaș al
boieroaicei? Sau poate că nepăsarea tatei îl derutase întrucâtva.
Tata stătea rezemat în coasă, drept, neîncovoiat, cu pieptul dezgolit
și-l privea tăcut pe administrator, așteptând să sfârșească vorba.
— Gata, dom’le Savu? Mai ai ceva să-mi spui?
— Asta-i! Să-ți bagi mințile-n cap, că ocna te mănâncă!
A dat să plece, lovindu-și nervos cravașa de carâmbul cizmei. Dar
tata l-a prins de mâneca hainei, oprindu-l.
— Stai nițel că am și eu să-ți spun ceva.
— Ce?
— Și eu îți zic născătoarea mă-tii de venetic și hapsân ce ești! Ai
înțeles?
Domnul Savu s-a smucit o dată-n loc și a înălțat cravașa.
Tata a înălțat coasa.
Stăteau față în față, cu chipurile aspre, întunecate, fierbând de
mânie și răzbunare, și se priveau drept în ochi, rece, tăios,
amenințător.
Ca la o comandă, oamenii s-au bulucit în jurul lor. Atunci
domnul Savu a rotit ușor capul și văzându-se în mijlocul unei
păduri de coase, chipul a început a i se înverzi ca frunzișul luncii.
Numai ochii lui aruncau încă fulgere de ură. Dar cu cât îl priveau
oamenii mai cu stăruință, cu atât răutatea luminii lor se topea cu
fiecare clipă. Se stingea de parcă n-ar fi fost. Obrajii se făcuseră
galbeni ca coaja de pepene. Bărbia îi tremura ușor. Și deodată, în
colțul buzelor, i-a înflorit chiar un zâmbet. Un zâmbet forțat,
nefiresc, care arăta blândețe și supunere.
— Hai, măi, vedeți-vă de treabă, ce v-ați adunat acilea? a grăit el
moale, rugător, rotindu-și ochii în jur. Uite, avusei și eu o discuție
cu Vasile ăsta, de, ca oamenii. Ce vă băgați voi nasul?
Dar nimeni nu se clintea. Oamenii stăteau strânși unul într-
altul, tăcuți, aspri, și-l țintuiau mai departe pe administrator cu
privirile lor negre, pline de ură. Prizonierii ruși se opriseră și ei din
cosit și țineau ochii tot încoace.
Un bubuit năprasnic a spart atunci tăriile cerului și zgomotul
acela de fier s-a rostogolit duduind peste dealuri.
— Uite, măi, vine ploaia, strângeți lucerna! a grăit mai departe
domnul Savu și și-a făcut loc să iasă din cercul acela de coase. Mă
duc și eu, că mă prinde furtuna pe-acilea.
Tata a sărit și i-a tăiat calea.
— Nu-ți convine cântecul, dom’le Savu? a întrebat el ridicând
glasul. Ei, află dumneata că nici nouă nu ne convine traiul pe care-
l ducem pe moșia cucoanei. Ne iei și sufletul din noi…
— Eu, oameni buni? s-a arătat plin de mirare administratorul,
căutând să-l privească pe fiecare drept în ochi. Ce n-aveți? Ce vă
trebuie?
— Știi dumneata ce ne trebuie.
— Să fii și om de omenie! a sărit cu gura Dumitru al lui Pantelici,
vecinul nostru.
— Ne tragi pe sfoară la socoteli! a zis un altul, Nicu al lui Gaie.
— Și ai și gură cam slobodă. Odată are să ți-o înfunde careva,
dom’le administrator.
— Stârnești boieroaica să ne mărească dijma, a adăugat tata. Și
așa de-abia ne tragem sufletu…
Domnul Savu asculta, dar părea că n-aude. Privea cerul negru
ca păcura și-și bătea carâmbul cizmei cu cravașa de piele. Gândea.
A stat așa câteva clipe, socotind ceva în minte, apoi tot tăcut, parcă
zdrobit de osânda vorbelor, s-a întors, și-a făcut loc printre oameni
și, liniștit, s-a urcat pe cal, greoi, cu stângăcie, ca unul neînvățat să
facă treaba asta. Văzându-se călare, s-a așezat bine în șa și a zis
către tata:
— Mă, ăsta, Vasile al lui Burcuș, ai pornit oamenii împotriva
mea. Să știi că ai să dai socoteală pentru treaba asta!
Zicând aceasta, a dat pinteni calului, a tăiat drum prin lucernă,
și s-a făcut nevăzut în desișul luncii, ca și când ar fi pierit într-o
apă.
— Cum s-a văzut călare, a și prins glas, ’mnezeii mamei lui de
venetic! a zis tata privind după el. Ei, nu mi-o cădea ăsta odată în
mână!…
— Lasă-l, Vasile, c-are să dea el odată socoteală! a zis careva
liniștindu-l.
În înalt, bubuiturile erau tot mai înverșunate. Tuna înfricoșător
de tare, zguduind pământul, parcă gata să-l scufunde.
Cerul era într-atât de negru, încât se întunecase, de gândeai că
vine noaptea. Se simțea pe obraji aburul rece al ploii. Iară vântul
bătea năprasnic, șuierând mânios în frunzișul luncii. Apleca pomii,
culca lucerna la pământ.
— Haideți, măi, la adăpost, că vine prăpădul! Oamenii au fugit
către luncă. Peste câteva clipe, ploaia a pornit repede, cu stropi
mari și grei, încețoșând zarea. În ropotul ei, de departe, dinspre sat,
venea glas jalnic de clopot.
Mai murise careva.

*
Popa Sofronie, înalt și greoi, mergea pe mijlocul uliței cu
patrafirul făcut sul sub braț. Venea de la un maslu. Purta anteriu
cenușiu și pălărie albă, din pai de orez. L-a întâlnit pe tata la colțul
primăriei și i-a făcut semn să se apropie.
— Măi Vasile, am auzit despre tine lucruri care nu-ți fac cinste!
A privit spre înălțimi. Nu-i convenea soarele. L-a prins pe tata de
braț și s-a tras cu el la umbra unui dud.
— Ce-ai auzit, părinte?
Popa Sofronie a scos pălăria din cap și i-a cercetat fața cu
îngrijorare. Nu-i convenea nici umbra dudului. De sus cădeau în
răstimpuri dude negre, care i-ar fi pătat mândrețea de pălărie. Și
numai ce i-o adusese de la oraș domnul Savu.
— Hai, mă, acolo sub salcâmul ăla și-om vorbi acolo!
 Și-a prins poala anteriului cu mâna să nu măture praful uliței și
a trecut peste drum. Tata, după el.
— Ce spui c-ai auzit, părinte?
— Așa mă, cum îți spuneam, a urmat popa ștergându-și fața
asudată c-o batistă, te-ai apucat să-l batjocorești în cântece pe
domnul administrator al moșiei. Ce zici tu, frumoasă e treaba asta?
Și apoi la câmp ai ridicat și coasa, să-i iei viața. Nu-i bine, fiule. Nu-
i bine.
Tata asculta tăcut, privindu-l pe popă cum își face vânt cu
batista. A stat apoi nițel pe gânduri și-a zis:
— Părinte, dumneata ne-nveți acolo la biserică să fim oameni
drepți și să spunem adevărul, așa e?
— De bună seamă.
— Păi eu, păcatele mele, n-am făcut altceva decât așa, după
mintea mea, am scornit un cântec în care am spus adevărul.
— Ce fel de adevăr ai spus în cântec?
— Că domnu Savu e un bogătan și ne jupoaie ca pe miei. Asta
am spus.
Popa Sofronie a plecat capul, și-a trecut degetele prin barbă și a
rămas o clipă pe gânduri. Apoi l-a prins pe tata de umăr și a zis:
— Măi Vasile, sfânta scriptură ne învață că nu-i bine să cârtești
împotriva stăpânirii. Așa să știi tu.
— O spune așa, părinte, că sfânta scriptură asta îi făcută poate
de stăpâni. Eu, dac-aș face una, aș scri în ea că nu-i bine ca bogatul
să fure pânea de la gura săracului și a copiilor lui…
— Ești un rătăcit, Vasile! a glăsuit popa stăpânit de mânie. De
multă vreme nu prea te-am văzut prin casa domnului. Să vii,
băiete, să mai capeți lumină.
— Dac-aș căpăta niște mălai, zău, părinte, aș veni bucuros. Dar
de lumina învățăturii dumitale sunt sătul!
— Te-ai vândut diavolului, Vasile! a grăit aspru popa și cu batista
și-a șters iară față de sudoare. Să nu mai calci pragul bisericii!
— Atâta pagubă!
N-a mai stat popa la vorbă. Și-a prins poala anteriului cu mâna
și-a pornit mânios la vale, pe mijlocul uliței.

Peste două zile, caporalul Dionisie, înalt și negricios, s-a ivit la

poarta noastră.
— Mă, ăsta al lui Burcuș, acasă ești?
— Acasă, dom’ căprar, s-a arătat tata în tindă.
 — Vino degrabă până la post, că te cheamă dom’ șef.
— Ce-are cu mine?
— Nu știu. A zis să vii, vino, nu mai trăncăni!
— Spune-i că vin acu. Să curăț numai niște știuleți de porumb.
După un sfert de ceas, tata a fost la postul de jandarmi. A intrat
în cancelarie, a dat bună ziua înălțând pălăria și pe dată și-a dat
seama despre ce-i vorba. Plutonierul Gândac stătea la masa lui, cu
spatele rezemat de speteaza scaunului și cu ochii în tavan,
nepăsător, trăgând leneș dintr-o țigară. Pesemne se gândea la ceva.
Iar în fața mesei, pe un alt scaun, se odihnea domnul Savu,
administratorul, cu cravașa lui de piele pe genunchi. Fuma și el
privind niznai pe fereastră la un jandarm care ungea roțile
gabrioletei șefului de post.
Cum l-a văzut pe tata, plutonierul s-a ridicat greoi dinapoia
mesei, a venit în față-i, l-a prins cu degetele lui unsuroase de bărbie
și a cuvântat, aspru, neînduplecat:
— Mă, dacă te mai prind că aduci injurii domnului administrator
al moșiei, te bag în pușcărie, să știi! Auzi tu? De ce-ai ridicat coasa
la dumnealui? Hai? Spune, de ce? De-asta te-am chemat.
— N-am ridicat nicio coasă, a grăit tata moale, fără să se piardă
cu firea.
— Cum, minte domnul Savu?
— Minte!
Plutonierul a întors ușurel capul și s-a uitat plin de mirare la
administrator, iar administratorul i-a răspuns printr-un zâmbet
subțire, ironic, disprețuitor. Adică ce, șeful de post se îndoiește
cumva de cuvântul său? Presupune oare că a venit aci să facă o
reclamație mincinoasă?
— Mă, tu îți dai seama ce vorbești? s-a întors plutonierul iară
către tata.
— Îmi dau.
Șeful de post a clătinat capul a mirare. Apoi s-a răsucit pe călcâie,
s-a dus, a deschis fereastra și a strigat la jandarmul din ogradă care
trebăluia în jurul gabrioletei:
— Ia vino-ncoace, măi Costică!
După aceea, potrivindu-și centironul lat pe burtă, a venit lângă
administrator și l-a întrebat care sunt oamenii care au mai fost
atunci acolo în luncă la cosit lucerna. Domnul Savu a încruntat pe
dată sprâncenele, privind nițel în tavan să-și amintească, a mai tras
câteva fumuri de țigară și a spus numele acelor oameni.
 În ușă s-a ivit jandarmul. A pocnit călcâiele bocancilor și a rămas
ca de piatră fără să scoată o vorbă. Plutonierul a scris pe un petic
de hârtie numele oamenilor spuși de domnul Savu și i s-a adresat
aspru:
— Adu-mi-i pe ăștia aici. Repede! În doi timpi și trei mișcări să-i
văd în fața mea!
— Să treacă pe la conac și să aducă încoace și-un prizonier din
ăia, a adăugat domnul Savu. Că au fost și prizonierii acolo în
luncă… Ori poate că dintre ei n-or spune niciunul adevărul? și-a
luat seama administratorul căzând pe gânduri. Țin parte sărăciilor
ăstora din sat…
— A, las’ pe mine, dom’le Savu! i-a tăiat vorba plutonierul. Cu
mine nu le merge. Bat la ei de scot untul și adevărul tot îl spun.
Auzi, mă? s-a întors mânios către jandarm. Adu-mi trap încoace și-
un bolșevic din ăla. Te duci sus la conac…
— Este între ei unul Semion, om în vârstă care o rupe și nițel pe
românește, a urmat administratorul. Cheamă-l pe ăsta, camarade.
N-a trecut mult și s-au înfățișat oamenii. Tata a tras cu coada
ochiului spre ei. Venise Dumitru al lui Pantelici, vecinul nostru,
Nicu al lui Gaie, Mielu Pană și încă vreo câțiva. Stăteau în picioare
lângă ușă cu pălăriile în mână, înmărmuriți și neliniștiți că nu știau
pentru ce-i chemase jandarmul. Tata îi privea cu înfrigurare și
parcă îi pierise semeția de pe față. Ce aveau să spună? Dacă știa ce
întorsătură or să ia lucrurile se înțelegea de atunci cu ei, să tacă,
să nu scoată un cuvânt. Dar acum?
La urmă a intrat și rusul. Era un om bătrân dar voinic, tuns în
cap și cu o tăietură adâncă săpată de-a lungul obrazului. Purta o
barbă sură, potrivită din foarfeci și mustăți mari, cânepii. Ochii lui
albaștri, blânzi, priveau cu nedumerire când către șeful de post,
când către oamenii care așteptau lângă el, vorbind în șoaptă. Voia
să înțeleagă cu un minut mai devreme pentru ce fusese chemat.
— Mă, ăsta al lui Pantelici, a început șeful de post, ia spune tu
cum s-a întâmplat cearta între domnu Savu, administratorul, și
pârlitul ăsta al lui Burcuș?
— Ce ceartă? s-a arătat plin de mirare vecinul nostru.
— Cum „ce ceartă”? Tu n-ai fost acum câteva zile… Când s-a
întâmplat tărășenia, domnule Savu?
— Marți…
— Auzi, marți. Zic, n-ai fost marți în luncă la cosit lucernă pentru
moșie?
 — Am fost!
— Ei, și?
— Ce anume?
— Cum „ce anume”? N-a ridicat ăsta al lui Burcuș coasa să-l taie
pe domnul Savu?
— Pe domnul Savu? s-a arătat iară plin de mirare vecinul nostru
scărpinându-se la ceafă. Dar nici nu l-am văzut pe domnul Savu
pe-acolo. Zău dacă l-am văzut!
Tata a răsuflat ușurat. Parcă i se luase o piatră de pe inimă. Chiar
zâmbea. Gândea bucuros în sinea lui: „Măi, să fie al dracului
Dumitru ăsta, are un cap de nici el nu știe ce are în el!”
— Cum, n-a fost domnul Savu marți în luncă? a mai întrebat o
dată șeful de post, holbând ochii ca de broască.
— Nu, n-a fost!
— Auzi, domnule Savu, s-a întors plutonierul către
administrator. Cum îi treaba?
Domnul Savu a prins a zâmbi acru, forțat, apoi s-a ridicat de pe
scaun, a strivit liniștit, fără grabă, țigara în tinicheaua de pe masă
și i-a întrebat pe ceilalți:
— Măi, oameni buni, voi ați cosit marți în luncă?
— Noi, au răspuns oamenii toți într-un glas.
— Și eu n-am fost acolo înainte de a da ploaia? Ia amintiți-vă. Am
venit călare. Am stat de vorbă cu Vasile ăsta…
— Nu, nu te-am văzut, domnule Savu! au răspuns iară toți într-
un glas.
Administratorul era de-a dreptul uluit. Nu știa ce să mai
înțeleagă. A deschis larg brațele și s-a așezat zdrobit pe scaun. Să-l
prostească oamenii în așa hal în față, nu i se întâmplase de când
se știa pe lume!
— Poate a fost în altă zi, domnule Savu, a încercat plutonierul
să-i amintească. Ia gândește-te bine dumneata…
— Nu, n-a fost în altă zi. Marți a fost. Marți, înainte de ploaie.
Atunci plutonierul l-a zărit în rândul oamenilor și pe prizonierul
rus. Cum de uitase de el? S-a apropiat cu mâinile vârâte la centiron
și i s-a oprit în față.
— Mă, bolșevicule, tu poți îndruga vreo două vorbe pe
românește? l-a întrebat el și l-a împuns cu degetul în burtă. Hai? Ia
găvărește!
— Da! a înclinat din cap bătrânul Semion și a făcut o plecăciune
cu palma pe piept.
 — Ei, atunci e harașo! a aprobat șeful de post și a aruncat o
privire fugară spre administrator, plin de importanță că știe a vorbi
chiar o limbă străină. Ia spune, tu, voi ați fost marți la cosit în
luncă? Voi rușii…
— Fost!
— Așa, foarte bine. Dar pe domnul administrator l-ați văzut pe
acolo? Zice c-a venit călare. A fost, sau n-a fost?
Bătrânul Semion a stat o clipă pe gânduri, și-a mângâiat barba
sură și a privit pe rând fețele oamenilor. Apoi l-a privit pe tata care
învârtea cu mâinile tremurânde pălăria, întorcând-o pe toate
părțile. Tata l-a privit la rându-i și a citit în ochii aceia albaștri
înțelegere, omenie.
— Mă rusule, tu ponimaiu ce vorbesc eu sau nu ponimaiu? l-a
luat la rost plutonierul, tot împungându-l cu degetul în piept. Unde
dracului te uiți?
— Pănimaiu!
— Atuncea găvăreste, mă, ce ți-a legat dracu limba? s-a oțărât
plutonierul, roșu de mânie. A fost dumnealui, domnul
administrator, marți, în luncă, sau n-a fost?
— Niet!
— Niet, mă?
— Niet, niet! a clătinat capul bătrânul Semion. Năucit,
plutonierul s-a prins cu mâinile de cap. Nu știa ce să mai creadă.
A stat o clipă pe gânduri, apoi a înălțat din umeri și a trecut cu pas
apăsat înapoia mesei. Făcuse tot ce se putea face: o anchetă chiar
în fața domnului administrator. Și lucrurile se arătau nu tocmai așa
după cum le reclamase el.
— Bine, măi oamenilor, duceți-vă la casele voastre, a zis
plutonierul într-un târziu, cu glasul unui învins. Duceți-vă, că am
să descopăr eu până la urmă adevărul. Nu mă las. Du-te și tu,
rusule. Numai tu, ăsta al lui Burcuș, mai stai nițel.
Când s-a golit odaia, șeful de post a venit iară în fața tatei.
— Ascultă, mă jerpelitule, a grăit aspru și l-a prins pe tata de
piepții cămășii, să nu mai faci cântece împotriva ălor mari, că de
nesocotința asta nu scapi, înțelegi tu?
Tata tăcea. Îl privea pe plutonier drept în ochi fără să clipească.
— Că ai ridicat coasa la domnul administrator nu știu, am să
cercetez mai târziu, dar de cântec am auzit și eu. Cânți prin
cârciuma lui Ludovic, pe uliță, pe la câmp. Ar trebui să te bag la
secret și să te țin acilea nemâncat vreo câteva zile, ca să-ți piară
pofta să mai faci cântece împotriva mai marilor tăi. Însă pedeapsa
e mult mai semplă. Ia arde-i, domnule Savu, câteva cravașe din alea
pe spinare, așa, ca să-ți uite numele.
Domnul Savu nu se aștepta ca șeful de post să-i facă o astfel de
propunere. Zâmbind, a stat nițel în cumpănă, și-a privit cravașa din
mână, l-a privit pe tata, apoi iar cravașa…
— Ce, n-ai îndrăzneală? a întrebat plutonierul cu mâinile în șold.
Dă-i, dom’le, fără teamă. În postul de jandarmi eu pedepsesc cum
mi-i voia neobrăzarea puturoșilor ăstora. Atinge-l că mă scutești pe
mine de osteneală.
Domnul Savu a pus cravașa pe masă.
— Îi dau mai bine două palme! a hotărât el. Două palme să mă
țină minte toată viața.
Și fără să mai stea pe gânduri, s-a repezit la tata. Dar în clipa
aceea tata i-a prins mâna de la încheietură și i-a zvârlit-o într-o
parte.
— Să nu te-atingi de mine, că-ți dau una de amiroși a colivă! a
zis el aspru și s-a tras către ușă. Sunt pus pe-un cap, să știi!
Șeful de post a holbat ochii de broască. De unde atâta
îndrăzneală la un țăran? Să se împotrivească mai marelui moșiei
boierești? Plin de mânie l-a îmbrâncit pe administrator, că-i stătea
în cale, și s-a năpustit asupra tatei cu pumnii, înghesuindu-l în
colțul odăii. A început să-l lovească peste fălci, peste ochi și tata
stătea cu capul între mâini, ferindu-se cât putea de ploaia
pumnilor.
— Paștele și grijania mă-tii de bagabond! vorbea, abia răsuflând,
plutonierul. Te încontrezi aici în cancelaria mea, mă?
— De ce dai, dom’ șef? Ha? Spune, de ce dai? întreba tata cu gura
plină de sânge. Ce ți-am făcut eu dumitale de dai?
— Ce mi-ai făcut? Las-că te pasc eu pe tine de multă vreme,
dumnezeirea și arhanghelii cui te-a botezat! gâfâia plutonierul. La
toate te pui împotrivă, bolșevicule! Până și ordinele marișalului le
dai la dos… Știi tu, la pomana aia cum ai sucit vorba… Știi tu, știi…
Șeful de post a cărat la pumni, până a ostenit. Apoi l-a îmbrâncit
pe tata în săliță, izbindu-l tare de zid și i-a poruncit să plece. Tata
a stat nițel răzimat de pălimarul tinzii, să-și tragă răsuflarea, apoi
a ieșit în uliță clătinându-se, de parcă ar fi băut ceva. Împleticindu-
se, a pornit către casă. Mergea și scuipa sânge în țărâna drumului.
Și parcă se învârtea pământul sub el, iară pomii și casele îi jucau
pe dinaintea ochilor, într-o horă drăcească, nebună.
 *
Soarele era în crucea cerului. Vărsa pulbere de foc peste miriștea
câmpului. Oamenii stăteau la umbra unui nuc mare înfipt în
coama dealului și se odihneau. Pe răzoare se vedeau plugurile
răsturnate. Departe, în vale, ascuns sub frunzișul salcâmilor, se
zărea prin aerul încins satul.
Semion, rusul cu barba sură și retezată din foarfecă, trăgea
dintr-o țigară groasă cât degetul și vorbea. Glăsuia moale,
căznindu-se să nu pocească cuvintele și lămurea oamenii cum îi
rânduită lumea în țara lui. Au fost și-acolo, ca peste tot pământul,
boieri și vătafi, fabricanți și negustori. Trăiau ca niște lipitori pe
spinarea celor ce dădeau cu ciocanul sau scormoneau pământul cu
pluguri de lemn ca să arunce sămânța. Și oamenii au răbdat
batjocura, au răbdat, dar în sufletele lor se aduna ura, așa cum se
adună norii negri pe cer înainte de furtună. Și într-o bună zi s-au
ridicat cu toții, au pus mâna pe arme și i-au alungat pentru
totdeauna pe trântori. Și-au croit după aceea un fel nou de viață.
Muncitorii conduc acuma fabricile, băncile, ei sunt stăpânii țării.
Țăranii și-au pus pământul de-a valma, s-au unit în colhozuri,
muncesc și împart venitul după cum îi vrednicia fiecăruia…
Oamenii ascultau și se priveau între ei cu mirare. Ceilalți
prizonieri îi vorbeau lui Semion în limba lor și-l îndemnau să mai
spună câte ceva, ei înșiși fiind mulțumiți parcă de faptul că
aduseseră o lumină nouă în ochii țăranilor care munceau alături
de ei pe moșia boieroaicei.
Cum stăteau ei așa la vorbă, deodată unul dintre prizonieri a
arătat cu mâna spre drumul care ieșea din sat. Un călăreț alerga
prin norul de praf ca o nălucă.
— Haideți, mă, să-ncepem aratul, că ăla-i domnu Savu! a zis
Nicu al lui Gaie. Ne-am odihnit destul.
Oamenii s-au ridicat și au pornit agale către pluguri. Umblau
desculți prin țepii miriștii, cu cămășile scoase peste izmene,
purtând pe cap pălării mari din pai ruginiu. Au plecat și prizonierii
odată cu el. Numai cei doi soldați, păzitorii lor, au rămas mai
departe tolăniți la umbra nucului, stând răzimați cu spinarea de
tulpina groasă, cojită.
Când călărețul s-a mai apropiat, oamenii au văzut cu mirare că
nu era administratorul, ci un jandarm. I-au deslușit capela
albastră, centironul cu pafta lucitoare și pușca ce-o ținea agățată la
spate.
— Măi, fraților, ăsta-i fruntașul Mitache! a grăit tata privind către
jandarmul care descălecase și trăgea calul după el către deal. Ce-o
mai vrea de la noi?
Jandarmul a trecut pe lângă nuc și a dat dârlogii calului să-i țină
unul din cei doi soldați. A scos apoi o batistă, și-a luat capela din
cap și a început să-și șteargă fruntea și fața, lac de sudoare. Mergea
și-și tot trecea batista peste cap, de parcă i-ar fi dat lustru. Când a
fost la câțiva pași de oameni, a zis rotindu-și ochii în toate părțile:
— Unde-i, mă. Dumitru al lui Pantelici? Am o treabă cu el…
— I-a venit ordin de chemare, dom’ fruntaș? a întrebat tata.
— Nu i-a venit niciun ordin. E o altă chestiune la mijloc.
Oamenii au întors capetele să-l caute din ochi pe Dumitru al lui
Pantelici. Omul nu era între ei. Se vedea jos, în vale, urcând dealul
cu un ulcior în mână. Venea de la cișmea.
— Hai, mă, degrabă, că te-adastă dom’ fruntaș! a strigat către el
Mielu al lui Pană.
După câteva clipe, Dumitru al lui Pantelici, slab și înalt, era în
fața jandarmului.
— Ce-i dom’ fruntaș? a întrebat el privind cu mirare oamenii din
jur.
Jandarmul însă n-a zis nimic. I-a luat din mână ulciorul cu apă,
l-a dus la gură și a băut mult, pe săturate, până ce apa a năvălit pe
de lături. S-a șters apoi la gură și a dat ulciorul tatei. După aceea a
desfăcut centironul și a zis:
— Măi Dumitre, ia întoarce-te tu cu spatele și dă-mi mâinile să
ți le prind o țârică…
— Da de ce, dom’ fruntaș? a întrebat vecinul nostru și s-a dat un
pas înapoi. Ce-am făcut să mă legi?
— Hai mă, vino-ncoace și dă mâinile, lasă vorba. Am orden să te
aduc la post, apăi te duc la post, ce dracu, ne jucăm aicea?
— Păi de ce să mă duci la post?
— Dacă am orden!…
— Poți să ai dumneata orden, dacă nu vreau eu să merg, nu merg
și gata! s-a oțărât vecinul nostru și s-a dat un pas înapoi. Ce-am
făcut să mă merg…
Jandarmul a stat câteva clipe pe gânduri cu centironul în mână,
a scos batista, și-a șters iară capul și la urmă a zis:
— Mă, tu ai un frate la oraș, așa-i?
— Am.
 — Îl cheamă Gheorghe Pantelici?
— Așa îl cheamă.
— Și muncește la fabrica „Solvex”?
— Acolo muncește.
— Păi pentru asta te cheamă, mă, dom’ șef, a încheiat jandarmul.
Iote să te-ntrebe ce te-am întrebat și eu acuma.
— Dacă m-ai întrebat dumneata, de ce să mă mai întrebe și el?
a cerut lămurire vecinul nostru. N-ai decât să-i spui ce-ai auzit de
la mine și gata.
— Mă, omule, dom’ șef poate mai vrea să afle și altceva de la tine,
așa că hai acolo și nu mă face să-mi pierd vremea…
Dumitru al lui Pantelici a privit oamenii pe rând în ochi, cerându-
le parcă o părere. Nimeni însă nu i-a dat un răspuns de încurajare.
Oamenii tăceau, înălțau din umeri. Ce puteau zice? Dumnezeu știe
ce-i trecea prin cap plutonierului Gândac! Vecinul nostru a rămas
nițel pe gânduri, mângâindu-și bărbia și-apoi a grăit:
— Bine dom’ fruntaș, iaca merg, dar fără să mă legi, că n-am
furat și n-am omorât pe nima.
— Fie și-așa! a consimțit jandarmul și a scos cureaua puștii peste
cap. Dar dacă încerci să fugi, te curăț, să știi. Eu am orden să te
duc la post și trebuie să te duc!
— N-ai dumneata grijă, că nu fug eu.
Jandarmul s-a dus lângă nuc, a încălecat pe cal și apoi a pus
pușca subsuoară, cu țeava înainte. După ce s-a așezat bine în șa, a
făcut semn vecinului nostru s-o pornească la drum, și Dumitru al
lui Pantelici a pornit tăcut, cu capul plecat, călcând desculț prin
miriștea cu țepii cât un lat de palmă.

*
Când a scăpătat bine soarele după dealul Ciurezului, oamenii au
început să se ivească în grupuri pe ulița mare a satului. Veneau de
la muncă. La porți sau pe la răscruci, auzeau vorbă:
— Șeful de post l-a snopit în bătaie pe Dumitru al lui Pantelici. A
venit omu-n brânci acasă.
— De ce, neică?
— Frate-su Gheorghe, ăl de-i la oraș, cică s-a dat cu bolșevicii.
Umblă jandarii după el să-l caute. L-au întrebat pe Dumitru de el
și bietul n-a știut spune o vorbă…
Sus, în înalt, se auzea huruit de avioane. Păsările morții cu cruci
negre pe aripi treceau în stoluri nenumărate, pierzându-se în zarea
de purpură. Oamenii stăteau ciopor în mijlocul uliței, le priveau
cum se tot duc, își făceau cruce și blestemau:
— Se duc să ouă cu bombe, frati-miu, oua-s-ar în capul lui
Hicler!

Unii oameni de la noi aveau pământ puțin. Geaba-l lucrau până

cădeau în brânci, că nu scoteau bucate să astâmpere foamea nici
până la jumătatea iernii. Se duceau și mai munceau pe la chiaburi.
Alții, care n-aveau pământ deloc, se duceau la conac și cereau
domnului Savu să le dea câte o litră, sau o jumătate de pogon, sau
chiar un pogon ca să-l muncească în parte. Cei care aveau mai
multe suflete în casă și puteau munci cereau și două pogoane.
Se învoiau cu domnul Savu în privința dijmei. Strângeau
bucatele și dădeau dijma. Care n-aveau ce da, rămâneau datori și
o scoteau cum puteau la capăt.
Trei sferturi din timpul anului oamenii munceau pe moșie. Dacă
nu veneau la muncă, nu primeau pământ în dijmă. Și cine n-avea
măcar un petic de pământ își simțea lațul de gât.
Locurile pe care le dădea domnul Savu în dijmă erau pe Valea
Cucului. Locuri cu pământ tare, numai piatră, sterpe. Apăsau
oamenii cu putere pe coarnele plugului, se știrbea tăișul fiarelor,
boii trăgeau până cădeau pe brazdă. Aruncau sămânța cu nădejde,
dar oricât o înveleau sub arătură, o lua vântul și-o purta într-
aiurea, spre cele patru zări.
— Dom’le Savu, murim cu zile, spuneau cei din Sărăcime.
Pământul ăla nu dă rod…
— Și ce vreți voi?
— Fă bine și dă-ne în altă parte. La Ciurezu, la Trișcaru…
— Ce vreți, mă? înălța el sprâncenele a mirare. Acolo vreți voi?
Păi ăla-i pământul cel mai bun al moșiei. Nu-l dăm. Ce-avem de dat
îi în Valea Cucului. Cine-l ia, bine, cine nu, să umble sănătos!
În afară de litra noastră de pământ, tata avea și el un pogon luat
în dijmă în Valea Cucului. Jumătate cu grâu, jumătate cu porumb.
Scoteam bucate cât să ne ținem zilele până în mijlocul iernii. După
aceea se ducea tata cu sacul la curte și lua cu împrumut sau
arvună din ce aveam să muncim tot anul pe moșie. De multe ori
porumbul primit de la curte era încins, mirosea a mucigai.
— Nu-i bun, dom’le Savu, mâncăm și ne mâncăm zilele! arăta
tata pumnul cu boabe. Asta-i moarte curată!
— Dacă nu-ți place, nu-l lua. Altul n-avem.
 Venea tata cu sacul în spinare. Duceam la moară câte o baniță,
două, să ne țină cât mai mult. Mămăliga nu se închega, oricât ar fi
fiert-o mama. Se fărâmița de parcă era uroaie. Dar o mâncam așa
și mama se ruga lui dumnezeu să ne țină cu zile, că numai la el îi
era nădejdea…

*
În anul acela, patruzeci și trei, au venit ploile mari și apele au
sălășluit multă vreme pe locurile oamenilor din Valea Cucului. S-a
înecat grâul. S-a înecat și porumbul.
Când au secat bălțile pe vale, au crescut buruieni. Răsăriseră
drepte cu frunze mari, țepoase, printre pietrele albe, spălate de ape.
Încolo nimic. Nisip gălbui și mărunt ca făina de mei.
Femeile de la noi din Sărăcime au început a jeli. Copiii se țineau
de fustele lor și jeleau și ei. Iară bărbații umblau cu fețe întunecate,
negre, pline de venin.
Pe deal la Ciurezu, la Trișcaru sau în alte părți ale moșiei,
porumbul se ridicase falnic cât un stat de om. După un timp au dat
știuleții mari, grei și dolofani ca niște pepeni.
Se duceau oamenii noaptea și furau știuleți. Făceau focuri
înapoia caselor, după grajduri, să nu-i vadă cei de la curte sau
jandarmii, coceau porumbul și-l mâncau cu lăcomie până ce se
săturau. Beau apă cât de multă, își umflau burțile și se culcau
târziu, după miezul nopții.
— Mulțumim ție, doamne, c-a mai trecut o zi!
De la grădini, furau pepeni. Din livezi, noi, copiii, veneam cu
sânul plin de cireșe, de mere sau corcodușe. Ne țineam toată vara
cu poame. Sau spărgeam între dinți semințe de dovleac. Sau de
floarea-soarelui.
Până mai lua tata un sac de porumb de la curte…

*
În toamnă, domnul Savu a așteptat oamenii din Sărăcime să vină
la conac cu dijma. N-au venit. A trimis argații să-i cheme. Tot n-au
venit.
— Du-te, mă, Marine, și spune-i domnului Savu că-i ducem câte
un sac cu pietre din Valea Cucului. Pietre am găsit acolo, pietre îi
ducem și noi!
S-au întors argații la curte cu răspunsul.
Domnul Savu a ascultat vorba lor și a început să fiarbă sângele
în el de necaz. Clocotea. Și-a luat cravașa și a pornit singur în
Sărăcime să lămurească lucrurile.
— De ce nu dați, măi, oameni buni, datoria către curte? întreba
el peste ulucă.
— Du-te dumneata și ia-ți singur datoria. Culege tot ce s-a făcut
și nu mai dijmui…
Domnul Savu s-a scărpinat după ceafa groasă ca de taur. Stătea
locului și-și ciupea mereu urechea dreaptă în care avea o țintă de
aur. Apoi a început să-și lovească nemilos cizma cu cravașa de
piele. Nu, nu putea lăsa lucrurile așa. Oamenii au primit sămânță.
Să dea măcar sămânța înapoi. Sau să se învoiască să le-o scadă
din drepturile lor de pe moșie.
— Dați măcar cât ați luat pentru sămânță, măi fraților!
— Ai să găsești dumneata și dreptu de sămânță tot acolo pe vale.
Du-te numai și-ai să umpli zece care mari, boierești…
Domnul Savu n-a mai putut răbda. S-a înfuriat și a urlat ca scos
din minți:
— N-o să mai primiți nimic de la curte! Pe ce-ați muncit până
acuma n-o să primiți niciun pumn de mălai!
— Numai îndrăznește dumneata să faci treaba asta. Îți punem
foc la casă!
Domnul Savu n-a mai stăruit. A înțeles că n-o poate scoate la un
capăt cu cei din Sărăcime și a plecat la conac. Oamenii au ieșit la
porți și-au privit în urma lui ca după un câine turbat, alungat cu
pietre. Au crezut că s-a potolit și n-o să le mai ceară dijma. S-au
înșelat însă.

*
A doua zi, domnul Savu împreună cu un jandarm au intrat în
ograda noastră. Eu mă jucam cu Haralambie. Legasem mâța cu o
tinichea și o goneam pe lângă uluci cu nuiaua.
— Mă, acasă-i tat’tu?
— Nu-i acasă.
— Da unde-i?
— E dus în Valea Turmelor. Ajută unui om să pună căpriorii la
o casă.
A ieșit în tindă mama. Avea mâinile pline de lut. Dregea un țest.
— Femeie, am venit după dijmă! a glăsuit domnul Savu și a făcut
semn jandarmului să-l urmeze. Dacă n-aveți ce da, vă iau lucrurile
din casă.
 — Geaba vorbești ’mneata, că n-avem ce da, a început mama a
se tângui. Nu s-a făcut nimica în Valea Cucului. Au venit apele
mari. A fost prăpăd…
— O fi fost, dar moșia nu poate rămâne în pagubă.
— Ba poate rămâne, că are de unde. Ori crezi ’mneata că n-are
boieroaica ce mânca?
— Asta nu te privește. Datoria-i datorie.
— O fi, dar n-avem de unde! a înălțat mama din umeri. N-are
nima de la noi din Sărăcime, că la nima nu s-a făcut bucate.
— Atunci îți luăm bulendrele.
— Păi de ce să le luați? a întrebat mama înfricoșată și s-a dat un
pas înapoi. N-o să intrați în casă. Veniți când o fi bărbatu-meu
acasă.
Dar domnul Savu n-a mai ascultat vorba mamei. A dat-o la o
parte din cale-i și a făcut un semn jandarmului. A împins ușa cu
piciorul și s-au oprit în pragul odăii. Au cercetat tavanul crăpat,
lipit în multe locuri cu lut galben. Au cercetat pereții goi, coșcoviți
și afumați. Au privit podeaua de pământ, proaspăt măturată de
mama. Lângă peretele din fund se afla patul de scânduri. Pe el o
saltea spartă cu paiele răvășite. Deasupra o pătură. Singura pătură
din casă. Lângă fereastră era masa. Pe masă două străchini și patru
linguri de lemn. Iar alăturea un troc de sare. Altceva nu mai era
nimic în odaia noastră.
Domnul Savu a rotit de câteva ori ochii peste puținele lucruri din
odaie, apoi s-a îndreptat spre masă, a adunat străchinile, a tras
pătura de pe pat. În perete a zărit o icoană. S-a înălțat în vârful
picioarelor și a desprins-o ușurel scuturând busuiocul uscat legat
de rama-i de lemn.
— Nu vă e milă, că-i păcat de dumnezeu să ne lăsați fără
străchini în casă? se ruga mama cu lacrimi în ochi. Din ce-or să
mănânce copiii ăștia?
Dar domnul Savu nu auzea. Parcă era surd. Liniștit, și fără grabă,
făcea sul pătura scuturând firele de paie ce i se prinseseră de haine.
Mama a stat nițel în cumpănă privind cu durere cum domnul
Savu cerca să-și aranjeze pătura sub braț. Apoi mi-a dat un brânci
că-i stăteam în cale și a ieșit repede în tindă, afară. Unde s-o fi
ducând? m-am întrebat eu cu mirare și neliniște privind în urmă-i.
S-a întors după o clipă cu câinele nostru cel mare și puternic ca un
taur. Îl primise tata în dar cu trei ani în urmă de la niște ciobani.
Era blând cu ai casei, dar cu străinii nu prindea prietenie. De aceea,
ziua îl țineam legat în lanț după casă.
Mama a deschis ușa și a slobozit câinele înăuntru.
— Ia-l, Sultan! a grăit ea aspru. Șo pe el! Șo!
Cu un urlet de fiară sălbatică s-a repezit câinele în odaie. S-au
auzit țipete de moarte. Văicăreli în chinurile unor dureri cumplite.
Apoi un foc de armă a răsunat ca un tunet, zăngănind geamurile.
Câinele a scheunat lung, jalnic și după o clipă glasul i s-a stins,
pierind în horcăieli. Din odaie a dat buzna afară mai întâi domnul
Savu speriat, înnebunit, cu părul vâlvoi, lac de apă. Avea pantalonii
sfâșiați. Într-atât de sfâșiați încât i se vedeau pulpele groase care
sângerau de colții câinelui. După el a ieșit și jandarmul. Șchiopăta,
cu moletiera desfăcută în urmă-i. Pulpana vestonului îi atârna ca
un steag venit din război. Își ștergea fața cu capela și suduia
înjurând de toți sfinții din calendar.
— Mântuirea mă-tii de femeie! răcnea el cu durere în glas. Hai la
post! Hai la post, n-auzi?
Domnul Savu n-avea vlagă nici măcar să înjure. Se lăsase pe
prispă cu fața cenușie, schimonosită a plâns și, tăcut, își pipăia
rănile încercând să-și acopere într-un fel goliciunile.
— Hai, fă, la post, că descarc pușca-n tine! striga jandarmul
dând ocol casei cu moletiera după el. Mă ăsta, unde-i mă-ta?
N-am scos un cuvânt. Îl țineam pe Haralambie de după gât și
plângeam încetișor, înfricoșat că nu știam ce-avea să se întâmple.
Mama sărise gardul și pierise în luncă.
Domnul Savu și cu jandarmul au mai stat nițel să-și oblojească
rănile. Apoi tot suduind și amenințând au plecat pe din dos, ca să
nu-i vadă lumea în halul în care-i adusese sărmanul nostru Sultan.
Bietul câine! Sfârșise împușcat sub masa răsturnată, într-un colț al
odăii.
L-am privit din ușă și-am început să plâng. Plângea și Haralambie
cu mânuțele la ochi, în suspine ușoare, înăbușite.
Așa ne-a găsit tata în amurg, când s-a întors de la omul acela din
Valea Turmelor.

*
După două zile au prins-o pe mama și au dus-o la postul de
jandarmi. Au dus-o legată cu funia peste piept, încât i se tăiase
răsuflarea.
A bătut-o plutonierul Gândac până a ostenit. Cu pumnii, cu
cravașa, cu o coadă de sapă ce-o găsise răzimată de-un perete al
săliței.
Mama urla de zăngăneau geamurile.
Eu cu Haralambie stăteam în uliță în fața jandarmeriei și
plângeam. Ne rugam de oamenii care treceau pe lângă noi:
— Nene, moare mama noastră. Bateți jandarmii și sloboziți-o din
mâinile lor…
Oamenii ne mângâiau pe obraji privind în ochii noștri înlăcrimați.
Aveau și ei lacrimi în ochi. Nu puteau face nimic. Înălțau din umeri
și-și urmau calea grăbind pasul.
Nu știu cum am întors capul și-n clipa aceea am tresărit. Din
susul uliței celei mari venea alergând tata. Era desculț, cu capul
gol și-n mână cu o secure. Se afla la câmp când a auzit că au prins-
o pe mama. Și, cum a auzit, a lăsat grapa pe ogor, a dat pe acasă,
a luat securea, a mai adunat câteva pietre mari de pe uliță și a
pornit năvală să se ia de piept cu jandarmii.
— Tată! am grăit eu și i-am ieșit în întâmpinare.
După mine, dupa-dup, și Haralambie.
Dar el parcă nu ne-a văzut. A trecut ca o vijelie pe lângă noi și s-
a oprit pe podețul văruit în alb, deasupra căruia se înălța un par
subțire cu un steag tricolor de tablă în vârf.
Zvârrr! au făcut pietroaiele prin aer.
Zdrang! Zing! s-au prăbușit în țăndări geamurile postului de
jandarmi.
Între giurgiuvele s-a ivit deodată capul buhăit al plutonierului cu
mustața lui neagră, răsucită în sus.
— Care dai, mă? Mitache! Dionisie! Ia puneți mâna pe el!
Tata n-a fugit. Dimpotrivă. S-a năpustit pe poarta postului, a
urcat în grabă treptele de piatră și a început să lovească cu securea
în ușa de la cancelaria plutonierului unde o chinuiau pe mama.
Într-o clipă l-au înconjurat jandarmii. L-au legat fedeleș.
Și a intrat și el în pumnii și cravașa lui Gândac.

*
După trei zile, tata și mama au venit acasă.
Pe noi ne ținuseră vecinii. Trăisem din mila lor.
Tata avea vânătăi pe față, pe brațe, pe spinare. Mama de-abia
călca pe picioare. O bătuseră numai la tălpi. Tălpile ei erau umflate,
negre, pline de sânge.
Ținându-se de șale, tata s-a așezat pe prispă. S-a așezat și mama.
Plângea și-l mângâia pe Haralambie pe creștetul capului.
 — Copiii mei, copii…
Soarele asfințise și de undeva, de peste dealuri, veneau pe
nesimțite umbrele amurgului. Se lăsau peste sat ca niște năframe
cenușii. Pluteau năframele amurgului vestind noaptea.

La marginea satului nostru, dincolo de zăvoi era un lac mare cu

ape albastre, liniștite. Pluteau pe el flori de nufăr, albe ca niște cupe
de cristal.
Lacul era înconjurat de stufăriș, înalt și des ca peria. Se
strecurau prin el rațele sălbatice care se bălăceau apoi în larg până
ce, speriate de apropierea altor vietăți, își luau zborul spre înaltul
cerului.
Într-un anume loc, pe marginea lacului, ferit de ochii țăranilor,
boieroaica poruncise să se îngrădească câțiva metri cu pereți înalți
de rogojină. Oamenii curții așternuseră apoi între pereții aceștia
nisip mărunt și sclipitor adus de pe vadul pârâului. Vreo zece pași
către adânc, un meșter dulgher întocmise o podișcă la un metru
sub apă, înconjurată cu balustrade de lemn geluit.
Aci venea domnișoara Aneta în zilele călduroase ale verii și-și
petrecea vremea ca să-i treacă plictisul: câteva ceasuri se bălăcea
în apă ca o rață. O aducea trăsura până unde începea poteca din
drumul de țară. Vizitiul, un ungur bătrân pe nume Șandor, bețivan
fără pereche, o ajuta pe boieroaică să coboare din trăsură, îi lua
bagajele și pornea în urma ei către îngrădirea de rogojini. Șandor
călca legănat și duhnea a rachiu de-o trăsnea în ceafă pe cucoană.
Ea îi știa patima băuturii, dar îl ținea la curte că bătrânul avea mare
dragoste pentru cai și-i îngrijea ca nimeni altul.
Ajungând la locul de scaldă, domnișoara Aneta se oprea, lua
bagajul din mâna vizitiului și, înainte de a trece după peretele de
rogojină, nu uita să-i amintească ceea ce îi amintea în fiecare zi:
— Te duci, deshami caii, îi dai la umbră și apoi vii încoace să stai
de pază.
— Înțeles, domnișora.
— Să nu care cumva să te prindă somnul și să dea țăranii peste
mine, că-s ai dracului, îi știu eu, fac haz și umplu satul cu vorbe.
— Înțeles, domnișora.
— Hai, mișcă!
Șandor era scund, cu picioarele strâmbe, vârâte în niște cizme
soldățești, largi și grele că abia le târa după el de parcă erau de
plumb. Purta un veston albastru, uzat, dăruit de șeful postului de
jandarmi cu ani în urmă, pentru că-i pusese la punct gabrioleta.
Vizitiul avea niște ochi blânzi, albaștri din care clipea deseori de
parcă l-ar fi stingherit într-un fel lumina soarelui. Era om bun,
muncitor și ascultător. Dar ceea ce îl făcea pe domnul Savu să-și
iasă câteodată din fire și să-l mai atingă pe spinare cu cravașa era
faptul că bătrânul vizitiu nu se grăbea niciodată când trebuia să
făptuiască vreo treabă. Să fi venit pârjolul în urma lui, el umbla tot
încet, nepăsător de ce-i în juru-i târșindu-și alene cizmele grele,
veșnic prăfuite.
— Hai, grăbește-te, Șandor, te-așteaptă cucoana! îi striga câte-o
slugă, îndemnându-l prin ogradă.
— Înțeles, grăbește! răspundea el supus, dar tot încet mergea
scărpinându-se în capul cu păr mare, vâlvoi, albit de ani.

*
Într-o zi, mă aflam pe malul lacului, mult departe de
împrejmuirea cu rogojini unde se scălda boieroaica. Mă băgasem
pe jumătate în apă și încercam să prind peștii cu mâna. Mă lăsam
afund, plimbam repede mâna prin apă și ieșeam într-o clipă la
lumină cu câte o albitură sau pui de crap. Îl zvârleam dincolo de
cămașa întinsă la soare, pe iarbă, odihneam nițel și iar mă dam
afund.
Atunci am văzut venind spre locul acela o fată. Era înăltuță,
subțirică și purta o rochie roșie cu punctișoare albe. Pe cap avea o
pălărie de pai, cu panglică albastră, lungă, ce-i flutura pe spate ca
la marinari. Când s-a apropiat, mi-am dat repede seama că era
Elvira, fata domnului administrator Savu. Venea la pescuit cu o
nuia lungă în mână. De nuia spânzura o ață, la capăt cu o undiță.
În mâna cealaltă purta o ulcică de pământ plină cu râme.
Pentru o clipă am stat în cumpănă, neștiind ce să fac. Când am
văzut însă că se îndreaptă către mine, am țâșnit repede afară din
apă, mi-am prins din zbor cămașa și pantalonii de pânză de pe iarbă
și m-am băgat în zăvoi să mă îmbrac. Fata m-a zărit și rușinată s-a
oprit la oarecare distanță, neîndrăznind să se apropie.
După puțin, am ieșit din ascunzișul meu și am început să sar
într-un picior, scobindu-mă cu degetul în urechi ca să le desfund.
Fata s-a apropiat.
— Cine ești? m-a întrebat ea măsurându-mă de sus până jos.
— Un băiat din sat.
— Cum te cheamă?
 — Ștefan.
— Pe mine mă cheamă Elvira.
— Știu.
— Da? s-a mirat ea. De unde știi? Eu n-am făcut școala în sat, ci
la oraș.
— Mata ești fata domnului Savu, administratorul de la moșie și
te cunosc toți copiii.
Ne-am împrietenit repede. I-am arătat cum se prind peștii cu
mâna. Apoi am învățat-o cum se pune râma în undiță. La urmă,
mi-a povestit despre școala lor de la oraș, despre profesorii de acolo
și despre câte minunății poți vedea pe străzile cu multe prăvălii și
case înalte de câte două, trei etaje. Luase vacanță și venise în sat.
Se plictisea și din când în când venea la lac încercând să prindă
pești. Sau cânta la pian…
— Cum arată pianul ăsta? am întrebat eu plin de curiozitate.
— N-ai văzut niciodată?
— Nu.
— Vino joi după-masă la mine și-ai să vezi.
— Nu, nu vin, că mă bate tatăl tău. E om rău, domnul Savu.
— Tata? s-a mirat fata înălțând sprâncenele. Nu-i adevărat. E
rău numai cu ăi de pe moșie, că umblă să-l fure la socoteli. Dar cu
țăranii ceilalți, ăia mai înstăriți din partea de deal a satului, nu-i
așa. Mai ales cu copiii.
— Nu, nu vin.
— Vino, că nu-i acasă. E plecat la oraș cu treburi.
— Bine, am să vin.
Atunci s-a auzit spre împrejmuirea de rogojini un țipăt ascuțit,
sfâșietor, de moarte. Am tresărit și-am privit într-acolo. Ce să se fi
întâmplat? Nedumerit, am prins-o pe Elvira de mână și am început
să alergăm spre locul primejdiei. Tăiasem de-a dreptul prin stufăriș
și fugeam cât puteam de repede. Cu cât ne apropiam, cu atât țipătul
era mai deznădăjduit.
— Ajutooor! Șandor! Ajutoor!
Am zărit-o pe boieroaică în apă, ținându-se strâns cu mâinile ei
uscate de balustrada putredă care se prăbușise. Părul ud îi
acoperea fața. Apa se bulbuca în dreptul gurii și mi-am dat seama
că dintr-o clipă într-alta are să se dea la fund.
— Șandor! Ajutoor! Șandor!
Vizitiul, care abia se sculase din iarbă, somnoros, se freca la ochi
și venea agale către apă, târșindu-și anevoie cizmele grele și
prăfuite.
— Șandor! Șandor! se repeta strigătul acela desperat.
— Înțeles, domnișora. Înțeles. Vine ajutor. Vine…
Văzând încetineala cu care se mișca vizitiul, n-am mai stat pe
gânduri. Clipele de viață ale boieroaicei erau numărate. M-am
aruncat deodată în apă și am început să înot către ea cât puteam
mai repede. Am ajuns. Cu puteri neînchipuite, am prins-o de sub
braț și cu mare greutate am pornit cu ea către mal. Șandor intrase
în apă îmbrăcat, ba încă și cu biciul în mână. Mi-a ieșit în
întâmpinare și amândoi am scos-o pe boieroaică la mal.
— Mergi la domnu Savu repede! mi-a poruncit vizitiul. Spune
pentru doctor. Bolnav domnișora…
Am pornit glonț peste câmp, alergând tot într-un suflet către
conacul boieresc.

*
Acasă i-am povestit tatei toată întâmplarea.
— Nu trebuia, mă, s-o scoți la mal. Să-i fi dat un picior să se
ducă dracului la fund!
Am rămas tăcut fără să știu ce să răspund.
— Asta ne mănâncă nouă viața, a urmat el cu fața înnegurată.
Ea și cu veneticul ăla de administrator. Ei, nu l-oi prinde eu o dată
la strâmtoare!

*
A doua zi, dimineața, stăteam la poartă și priveam cum treceau
tancuri grele, nemțești, către front. Huruiau înspăimântător,
zăngănindu-și șenilele. Câinii lătrau cu înverșunare în urma lor,
aruncându-se cu ghearele pe uluci. Îi țineau oamenii tot prin
ogrăzi, ca să nu-i împuște nemții. Pe după porți, femeile priveau și
ele cu sufletul la gură, strângând copiii în juru-le, să nu iasă în
uliță.
Am văzut atunci un argat de la curte strecurându-se prin
coloana de tancuri ca să răzbească în partea cealaltă a uliței. A
intrat în ograda noastră și a vorbit ceva cu tata. După plecarea lui,
tata m-a chemat la el, m-a prins de mână și mi-a zis:
— Du-te, mă, degrabă la conac, că te cheamă boieroaica. Poate
te cinstește cu ceva bani că i-ai salvat viața.
M-am spălat repede și mi-am potrivit părul pe frunte. Mama mi-
a cusut cămașa în spate, m-a învățat cum să mă port la curtea
boierească și împreună cu tata m-a petrecut până la poartă. Cum
m-am văzut în uliță, am început să alerg cât puteam de repede,
ținând-o tot pe lângă uluci, ca să nu mă calce tancurile care
treceau, grele și pântecoase, parcă fără sfârșit. Am ieșit din sat și,
cu cât mă apropiam de clădirea mare și albă cocoțată pe coasta
dealului, cu atât inima îmi bătea mai tare.
Cum am trecut porțile mari, de stejar, îndată un servitor m-a și
luat la rost.
— Ce-i cu tine, mă? Un’te duci?
I-am spus unde mă duc și pentru ce anume.
— Tu nu ești cumva de-ai lui Ion Furcuță? m-a iscodit el
bănuitor. Umbli după furtișaguri…
— Nu. Nene, eu îs al lui Vasile Burcuș. Ți-am spus, a trimis
cucoana după mine.
Argatul care fusese la noi în ogradă țesăla un cal înaintea
grajdului. M-a zărit și i-a strigat servitorului:
— Lasă-l, mă Iancule, că-l cunosc eu. Am fost după el și l-am
chemat. Mă voinicule, mi s-a adresat el, urcă scările ăle mari. Așa,
într-acolo.
Am pornit către casa înaltă și în fața ei m-am oprit fără să știu
pe unde să intru. Am stat nițel în cumpănă, apoi am urcat treptele
de piatră și m-am pomenit pe-o terasă largă înconjurată de lăzi cu
flori. Pe terasă era un jilț de pânză în care o văzusem eu de atâtea
ori pe boieroaică tolănită cu fața către soare. De-acolo am încercat
o ușă grea, am deschis-o și m-am pomenit într-o sală lungă, cu
geamuri într-o parte, felurit colorate. O femeie bătrână mi-a ieșit în
cale.
— Tu ai scos-o pe cucoana din apă?
— Eu, mătușă.
— Să trăiești, maică, m-a prins ea de mână. Ai făcut o faptă de
omenie. Să-ți ajute dumnezeu în toate celea. Hai că te-așteaptă
dumneaei…
În fața unei uși mari, pe lângă care spânzura un drug de fier, m-
am oprit. Mi-am șters tălpile desculțe pe un covoraș, mi-am mai
trecut o dată mâna prin păr și, mai mult înghețat de teamă, am
ciocănit de două ori în tăblia ușii. O fată tânără s-a grăbit să-mi
deschidă. Am intrat. M-am pomenit într-o odaie mare, înaltă, cu
pereți albi acoperiți de tablouri. Prin două ferestre mărginite de
draperii grele de pluș albastru pătrundea puțină lumină de afară.
Într-un pat lat, cu tăblii înalte, sculptate, am zărit-o pe boieroaică.
Stătea întinsă, sub o plapumă roșie, cu capul afundat într-o pernă
moale, albă, frumos brodată pe la colțuri. Pe frunte avea un șervet,
deasupra căruia își ținea palma mică uscată, cu multe vinișoare
albastre. Se vede că o durea capul.
Auzindu-mi pașii, a întors ochii către mine. Niște ochi mici,
albaștri și vicleni pe care-i știa tot satul. M-a prins în privirea lor și
eu am înghețat. Înfricoșat m-am oprit lângă ușă și abia am șoptit
un „sărut-mâna”, înclinându-mă din șale.
— Tu ai fost la lac și m-ai scos la mal? a întrebat ea cu glasul
stins.
— Eu, cucoană.
— Te-am chemat să-ți mulțumesc.
S-a răsucit cu greutate pe-o parte, a tras sertarul unei noptiere
și cu mâna ei uscată a luat de acolo câteva monezi pe care mi le-a
întins.
— Ține aici să-ți cumperi și tu ceva. Cum te cheamă?
— Ștefan, am răspuns cu ochii plecați.
Cântăream în palmă monezile acelea galbene, le simțeam zimții,
iară luciul lor parcă mă fermecase. Oare sunt bani adevărați? mă
întrebam cuprins de-o nespusă bucurie. Niciodată nu ținusem în
mână monezi galbene. Se va bucura tata când am să i le arăt. Și
mama se va bucura. Am să-l rog pe tata să-i cumpere lui
Haralambie o șăpcuță de pânză de la prăvălia lui Ludovic. Și mie un
penar lustruit…
— Ștefan și mai cum te cheamă? m-a trezit din gânduri vorba
dogită a boieroaicei.
— Ștefan Burcuș.
— Burcuș?
La auzul numelui boieroaica a tresărit, încrețind sprâncenele-i
groase. Gura de cal i s-a strâmbat într-un rânjet. Apoi a rămas o
clipă pe gânduri, cu ochii pe jumătate închiși, privind undeva pe
fereastră către cerul vânăt acoperit de nori. Căuta să-și amintească
ceva, și nu putea. După puțin a întors capul spre mine, pironindu-
mă cu ochii ei mici, albaștri și vicleni:
— Burcuș zici, băiatule?
— Da, cucoană.
— Ești de-acolo, din vale, din Sărăcime.
— De acolo.
— Adă banii încoace! a cerut ea aspru și a întins palma ușor
tremurândă. Adă banii. Voi îmi sunteți datori dijma. Tat’tu mă
batjocorește cu fel de fel de vorbe, iar mă-ta a pus câinii pe domnul
Savu. Adă banii, n-auzi?
Am dat banii. Și odată cu ei mi-a pierit din fața ochilor șăpcuța
pentru Haralambie. Și penarul lustruit și colorat…
— Paraschivo, dă-l afară!
— Hai, băiatule…
M-am pomenit în ulița largă. Din poarta conacului se vedea jos,
în vale, întregul sat, cu casele lui mici ascunse sub verdeața
pomilor. Îl zăream printre lacrimi.
Undeva, departe, se mai auzea huruitul tancurilor nemțești care
urcau dealul către pădurea Turcului.

*
În poarta casei mă aștepta tata. Stătea răzimat de ulucă și fuma.
M-a văzut plângând.
— Ce-i, mă?
— Nimica.
— De ce plângi?
I-am povestit cum a fost la curte.
— Dă-o-n mă-sa de calică! m-a mângâiat el pe cap. Aia toată
noaptea cred că s-a gândit la banii care avea să ți-i dea. Și zici c-a
zis de dijmă?
— A zis.
— O să vadă dijmă de la mine și de la ăilalți, când ne-om vedea
noi cefile!
Am intrat în ogradă. Frate-miu Haralambie se juca lângă peretele
casei cu niște pietricele. Le strângea grămadă în pumn, le zvârlea
în sus și-apoi iar le strângea. Am stat alăturea și l-am privit.
Vedeam parcă șăpcuța din prăvălia lui Ludovic. Vedeam și banii
aceia care mi-au sclipit numai câteva clipe în palmă. Și cum mă
gândeam așa la ei, mi-a venit iară să plâng.
— Are dreptate tata! mi-am zis într-un târziu. Să-i fi dat mai bine
un picior, să se fi dus cucoana la fundul apei!

Noaptea, eu dormeam cu frati-miu Haralambie în odaie, pe patul

cu saltea de paie. Îi spuneam povești, până ce el închidea ochii și
nu mă mai îndemna cu mânuța să vorbesc.
Tata și mama dormeau afară pe prispă. Eu ațipeam târziu.
Stăteam cu ochii deschiși în întuneric și ascultam cum șoptesc ei.
După o vreme mă prindea somnul și adormeam și eu.
 Într-o noapte, tata a spus:
— Lisăvetă, am găsit o capră. O cumpărăm?
— Cum zici tu, Vasile.
— Eu zic s-o cumpărăm. Avem lapte la copii. Ne mai ducem și
noi zilele. Vorba ceea: capra-i vaca săracului!
— De la cine o iei?
— De la un om din Valea Turmelor. Unul al lui Blidaru.
— Bine, Vasile. Avem banii toți?
— Nu tocmai toți. Mai iau ceva și de la vecinul Pantelici.
— Să ne-ajute dumnezeu s-o vedem în ogradă.
M-am bucurat în așternut și n-am putut închide ochii toată
noaptea. Avea să mâncăm lapte. Mult și pe săturate. Mă gândeam
că eu am să-i port de grijă caprei. Mă și vedeam cu ea pe câmp la
păscut. Sau la pârâu să-i dau apă.
Dimineața l-am trezit pe Haralambie și i-am spus:
— Mă Bică, o s-avem o capră, măi.
— Capră care dă lapte?
— Da, mă!
— Vreau lapte! a început el să smiorcăie. Lapte…
— Hooo! mâncăciosule, că nici n-a adus-o tătuța! l-am liniștit eu.
Așteaptă nițel și-ai să bei și lapte.
A doua zi pe la amiază tata a adus capra în curte. Era o capră
mare, grasă, cu picioare subțiri, puternice. Văzând-o, mama a
început să lăcrimeze. S-a întors și s-a închinat către răsărit:
— Ajută-ne doamne, să trăim!
M-am apropiat și-am mângâiat capra pe botul umed, pe pântece,
pe grumaz. A mângâiat-o și Haralambie. Apoi tata s-a dus și a
priponit-o în grajd, acolo unde cu ani în urmă avusesem un bou.
— O ai în grijă, Ștefane! mi-a poruncit el. Ai să te duci cu ea în
luncă la iarbă. Îi dai apă. Îi faci așternut colea lângă iesle.
— Bine, tată!

*
În amurg, rând soarele cobora după dealul Ciurezului, eu mă
întorceam cu capra de pe câmp. De cum intram în ogradă, mama
lăsa treaba și-mi ieșea înainte.
— S-a îndestulat, Ștefane?
— Da, mamă.
Lua în mână ugerul caprei și dădea mulțumită din cap.
— Să ne-o țină dumnezeu sănătoasă!
 Seara, mama făcea mămăligă. Puneam lapte în străchini și peste
lapte bucăți mari de mămăligă. Mestecam și mâncam până ne
înecam. Tata ne privea cu un fel de mândrie și era mulțumit că ne
citea bucuria în ochi.
— Vă place, măi?
— Ne place, tătuță!
Ne culcam cu burțile pline, rotunde ca niște pepeni. Adormeam
pe dată, fără să mai auzim orăcăitul broaștelor în balta din luncă
sau țârâitul greierilor în talpa casei.

*
Într-o zi, pe la amiază, a venit în ograda noastră perceptorul,
domnul Ghiță, un om scund și gros ca un butoi, îmbrăcat în niște
haine negre, ponosite și prăfuite. Era cu șeful de post după el,
plutonierul Gândac și cu încă un jandarm. A bătut tare în ulucă cu
bastonul de corn.
— Mă, Vasile, acasă ești?
— Acasă! a răspuns tata dinapoia grajdului. Tăiase un salcâm și-
l curăța de crengi. Vin îndată.
Perceptorul a intrat în ogradă și din ochi a căutat un loc unde să
stea să-și mai odihnească picioarele. Nu-l afla. Până la urmă s-a
așezat pe niște lemne lângă uluci, a dat pălăria pe ceafă și cu o
batistă albă, mare cât un șervet, și-a șters de câteva ori fruntea de
sudoare.
— Cald, dom’le major Gândac, foarte cald!
Oftând, a pus geanta de piele pe genunchi, a deschis-o și cu
mișcări încete, calculate, a scos la iveală un dosar cu coperți
albastre. Plutonierul și jandarmul s-au tras la umbra salcâmului
vecinului nostru. Vorbeau între ei de parcă nu veniseră cu
perceptorul.
— Care-i năcazu, dom’ pirceptor? a întrebat tata cu sufletul la
gură zorind către poartă. Pentru fonciere ai venit ’mneata?
— Ei, pentru fonciere, a glăsuit moale domnul Ghiță. Cu
foncierea îi altă poveste. Eu am venit pentru altceva. Te faci că nu
știi?
— Să mă bată dumnezeu dacă știu!
— Pentru dijmă am venit, mă. N-ai dat dijma pentru curte. Ei,
acum ai aflat?
Descumpănit, tata a rămas de piatră, cu ochii mari, nevenindu-
i să creadă cele auzite.
 — Așa, Vasile, a urmat perceptorul umblând cu degetul prin foile
registrului. Iote, n-ai dat dijma și cucoana te-a dat în judecată, a
câștigat procesul și acuma am venit să punem sechestru pe ce-om
găsi pe aici…
— Da’ când a fost procestu ăsta, dom’le Ghiță?
— Mai demult.
— Dar cum așa, fără știința noastră? s-a înnegurat tata și a privit
către plutonier să spună și el dacă se poate așa ceva.
Dar plutonierul nici nu-l lua în seamă. Se scobea în măsele cu
un băț de chibrit și privea peste uluci în uliță după o fetișcană care
umbla repejor c-o târnă în cap.
— Cum vine asta, dom’le Ghiță?
— Cum, necum, iote că asta-i situația. Te-o fi înștiințat, dar poate
n-ai primit hârtia și gata. Judecata s-a ținut în lipsă.
Tata s-a scărpinat după ceafă și a rămas tăcut. Fierbea. Simțea
și-o durere în capul pieptului. Parcă cineva dăduse acolo cu cuțitul.
A pus mâinile cruciș pe piept și a întrebat:
— Dar cu Dumitru al lui Pantelici, vecinul ăsta al meu, ce-i? Că
nici el n-a dat dijma.
— Îl călcăm și pe el acuma.
— Și pe nea Grigore Buzatu? Și pe Ilinca lui Dovlete? Și pe Mielu
al lui Pană? Și pe…
— La toți ne ducem, măi Vasile! i-a tăiat vorba perceptorul. La
toți ăștia din Sărăcime, care ați luat locuri în Valea Cucului. Pe toți
v-a dat cucoana în judecată și v-a câștigat la proces.
— Păi, dom’le Ghiță, nu s-a făcut nimica acolo, bată-mă
dumnezeu să mă bată! De unde să dăm, când toți de-abia ne ducem
zilele de azi pe mâine?
— Așa-i judecata, măi Vasile! a vorbit moale perceptorul, muind
vârful creionului în gură. Ne putem noi pune în fața judecății? Nu
ne putem. Ei, ia spune, ce ai pe aici prin ogradă?
Cu o anume liniște în mișcări, domnul Ghiță și-a rotit o dată ochii
prin bătătura goală. Pustiu și sărăcie. Nemulțumit, a clătinat capul.
A întrebat iară:
— Hai, mă, spune, ce-ai prin ogradă?
— Păi dumneata nu vezi? N-am nimica. Sufletu din mine, ăla-l
am. Dacă vrei, ia-l pe ăla.
Perceptorul n-a descumpănit. A zâmbit subțire și l-a privit pe tata
pe sub sprâncene cu o anume înțelegere. Era obișnuit el cu vorbe
din astea. Omul se jeluie că n-are după ce bea apă și până la urmă
tot se găsește în lada lui o țoală, două, care să fie scoase în vânzare
pentru a împlini măcar jumătate suma datoriei. Așa că n-a pus preț
pe spusele tatei. A început să scrie cu creionul în registrul lui cu
foiță subțire. Când și când scotea batista și-și ștergea fruntea
îmbrobonită de sudoare.
Tata a stat nițel lângă el, apoi s-a dus la ulucă, s-a înălțat în
vârful picioarelor și a strigat la vecin:
— Măi Dumitre, măi!
S-a ivit în tindă Dumitru al lui Pantelici. Avea obrazul dat cu
spumă. Se bărbierea.
— Ce-i, Vasile?
— Uite, mă, ne-a dat boieroaica în judecată pentru dijmă și a
venit domnu Ghiță, pirceptoru, să ne ia sufletu. Tu ai primit cumva
citație?
— N-am primit nicio citație.
— Apăi să știi că uite ’mnealor vin și la tine. Se duc și la nea
Grigore Buzatu, la Mielu al lui Pană, la toți ai noștri din Sărăcime,
mă!
— Să poftească, că le dau asta! a zis Dumitru al lui Pantelici și a
arătat degetul mare printre cel arătător și mijlociu.
Tocmai când tata sfârșise vorba peste ulucă, a intrat în ogradă
mama cu capra legată cu o funie. A văzut oamenii legii și a înghețat.
A rămas locului pentru o clipă, fără să știe ce să facă. Îi tremurau
picioarele și simțea că-i gata să se prăbușească. S-a stăpânit însă.
A dat din cap ziua bună și cu privirea în pământ a trecut înainte
repejor către fundul ogrăzii.
— A cui e capra asta, măi Vasile? a întrebat perceptorul și s-a
ridicat deodată de pe lemne cu geanta și cu registrul sub braț.
— A mea.
— Ei, atunci treaba e limpede! s-a arătat el mulțumit. Ți-o luăm
zălog la primărie, până dai dijma. Asta ar fi una. Acu să vedem ce
mai ai pe aici.
A făcut câțiva pași, dar tata s-a repezit, a luat furca de lângă
peretele casei și i s-a așezat în cale. Ochii îi scăpărau de mânie.
Buzele îi tremurau ușor. Și mâna de pe coada furcii îi tremura.
— Să nu pui mâna pe capră, dom’le Ghiță, că aia-i viața copiilor
mei, să știi! Și pentru viața lor eu fac moarte de om!
Perceptorul s-a oprit locului, contrariat și nemulțumit. Cum se
putea să-l amenințe un datornic? Când se mai întâmplase lucrul
ăsta? Mirat, a întors capul și a privit stăruitor către șeful de post,
cerându-i din ochi ajutor. Plutonierul a scuipat bățul de chibrit
dintre dinți, și-a luat cureaua armei de pe umăr și cu pușca în mână
a pornit către tata.
— Ce faci, mă, nepricopsitule, cu furca aia? a întrebat el liniștit,
cu un glas potolit, care mai mult arăta a dojană decât a amenințare.
Iar te ții de prostii? Ei, drăcia dracului! Ce, crezi că eu am venit
acilea să iau o furcă-n cap de la tine? Mă prepui oare cu domnul
Savu care a plecat ologit din ograda ta?
— Dom’ șef, eu nu te prepun cu nimeni. Îți spun numai că nu
dau capra din ogradă.
— Ba ai s-o dai. Că dacă n-o dai, te iau și pe tine și pe ea. O
încaleci și intri călare în curtea postului, mai dihai ca Alixandru
Machidon! Ei, păi cu mine nu-ți merge, puicușorule! Nu-ți merge!
Dacă am plecat din cancelarie să umblu prin sat după datoriile
domnișoarei, află că am plecat să fac treabă, nu să stau cu tine la
tocmeală, ca la cârciuma lui Ludovic. Înțelegi, mă? Hai, domnu
Ghiță, să luăm capra.
— Numai capra? s-a mirat perceptorul. Să mai scriem măcar și
altceva…
— Ce să mai scrii? Nu mai are nimic, dă-l dracului că-l cunosc
eu. Poate să-i iei izmenele de pe el și fusta de pe muiere.
— Îs lucruri personale, nu dă voie legea.
— Știu treaba asta. Hai încoace. Așa să știi, Vasile băiatule! s-a
întors plutonierul către tata. Poartă-te frumos, nu te împotrivi, că
dacă mai faci cele ce ai făcut, să știi că pușcăria te mănâncă.
— De ce, dom’ șef?
— De ce, de ne-ce, asta e! Eu, Vasile, îs om cu judecată la cap! a
urmat plutonierul tot blând stând locului și răsucindu-și o țigară.
Te puteam trimite legat la parchet încă de-atuncea, pentru că din
ograda ta mi-a venit jandarmul cu piciorul zob, de stă și acum în
spital și nu mai are vindecare. Dar ce mi-am zis? Lasă că-i ajunge
lui și muierii ce-au luat la post. Le-a venit mintea la cap și gata. N-
o să mai facă. Și-acuma tu vii cu furcoiul înaintea mea? A șefului
de post? Vii înaintea domnului perceptor? Înaintea oamenilor legii?
Ei, păi, ia vezi că…
Plutonierul a pus țigara între buze, a scăpărat un chibrit, a
aprins-o și, după ce a tras vreo două fumuri, s-a întors și a făcut
semn jandarmului să vină la ordine.
— Ia, mă, capra și du-o la primărie.
Jandarmul a încercat să apuce funia caprei, dar mama s-a
repezit cu dinții în brațul lui să-l muște. În acea, clipă însă,
plutonierul s-a năpustit, a prins-o pe mama de-un umăr și a
îmbrâncit-o atât de tare, încât biata de ea s-a dus de-a rostogolul
și s-a lovit cu capul de treptele tinzii.
— Lumeeee! Săriți lume, că mă omoară tâlharu-n bătătura mea!
a dat mama țipăt. Aoleu, sufletu meu! Ce stai, Vasile? Vasile, tu n-
auzi?
Tata s-a dus, a ridicat-o pe mama de jos, i-a îndreptat basmaua
pe cap și cu vorbă bună a încercat s-o liniștească. S-a întors apoi
către plutonier și a zis:
— Dom’le șef o veni ea vremea să tragem socoteala asta! De
datoria asta să știi că nu mă las păgubaș.
— Mă, tu să nu m-ameninți, auzi tu? a bulbucat plutonierul ochii
la tata. Să nu m-ameninți, că-n doi timpi și trei mișcări te ia mama
dracului! Ei comedie! Eu ți-am vorbit cu frumosu, ca un om cu
carte ce mă aflu și tu? Tu cum te comportezi? Ia vezi! Umblă-ți pe
cale, că acu te trimit la judecată, ca pe ăla al lui Furcuță! Uite-acu!
— Lăsați, dom’le șef, a intervenit perceptorul, strângând registrul
sub braț. Am luat capra și gata. E bine c-am luat ceva. Pornește
către poartă cu ea, măi camarade. Așa-i dom’ șef. De ce să facem
scandal aici? Uite cum se uită lumea peste uluci…
În uliță câțiva oameni stăteau și priveau în ograda noastră.
— Hai, semnează, măi Vasile, procesu-ăsta verbal, ca să ne
ducem pe unde am venit, a urmat perceptorul liniștit, întinzând
creionul tatei. Mai avem de umblat și…
— Nu însămnez niciun proces-verbal! i-a dat tata peste mână.
— Bine, treaba ta. Uite, îți las aici un ixemplar nesemnat.
Tata a luat foița, a făcut-o ghemotoc în pumn și-apoi a zvârlit-o
cât colo.
— Așa faci? a clătinat capul perceptorul. Te privește, mă Vasile.
Hai, dom’ șef.
Au pornit către poartă. Tata în urma lor. În ogradă mama jelea
cu durere în suflet.
— Of, doamne, vezi-i de blestemați ce sunt! se tânguia ea pe
prispă cu capul prins în mâini. Praful să se aleagă de cășile voastre,
nesătuilor! Să dea dumnezeu să vă trageți în brânci ca milogii la
ușa bisericii! Să nu mai aveți parte de hodină și nici de-o bucătură
să v-astâmpărați foamea! Nici de apă, să vă potoliți setea! Nici de-
un căpătâi, un’ să puneți capu! Of, doamne, viața noastră! Cum o
batjocurește unul și altul! Cum o batjocurește!
 Dincolo, la el în ogradă, nea Dumitru al lui Pantelici își ascuțea
toporul pe-o piatră în fața prispei. Îl ascuțea și privea tot către
poartă.

*
După două zile am trecut prin dreptul casei domnului Savu. O
casă înaltă, cu ferestre mari, luminoase. În fața casei, către uliță,
erau plantați trandafiri. Curtea era cimentuită. Gardul de cărămidă
roșie avea coama acoperită cu țiglă, iar porțile de tablă erau vopsite
în verde. În fața porților administratorul făcuse un podeț de piatră,
iar lângă gard o bancă cu spetează, să stea el cu familia seara la
sărbători și să privească pe uliță.
Ferestrele care dădeau spre drum erau deschise. Fluturau
perdele de mătase peste glastre cu flori. Iară dinapoia perdelelor
răzbătea afară o melodie frumoasă, cântată de un glas tot atât de
frumos. Cineva însoțea melodia lovind ușor cu ciocănelele într-un
țambal ca al țigăncii lui Lică, lăutarul.
Am stat o clipă locului și am ascultat. Glasul acela parcă mă
fermecase. Mă făcuse să uit de foame. Și ciocănelele care băteau
atât de ușor picurau în suflet frumusețea cântecului.
Deodată, perdeaua s-a dat la o parte și în rama ferestrei s-a ivit
capul Elvirei, cu părul ei lung auriu și ochi albaștri. Parcă era mai
frumoasă decât atunci când o întâlnisem pe malul lacului, la prins
pește.
Fata a zâmbit și mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii.
— Unde te duci? m-a întrebat ea printre mușcatele de pe pervazul
ferestrei.
— Acasă.
— Vino-năuntru să vezi pianul. Ți-am promis că am să ți-l arăt.
Hai, îndrăznește! Deschide poarta și intră. N-avem câini…
Cu un fel de teamă, am pus mâna pe clanța de fier a porții. Am
intrat ușurel și m-am oprit lângă cealaltă fereastră, deschisă și ea,
care dădea spre ogradă. Din odaie am auzit atunci venind până la
mine vorbă. Am tras cu urechea.
— Pe cine ai chemat înăuntru, Elviro?
— Pe un băiat din sat. N-a văzut niciodată cum arată un pian.
Perdeaua s-a dat la o parte și un cap rotund înfășurat într-o
basma roșie m-a privit fulgerător cu doi ochi mici, dușmănoși. După
o clipă, perdeaua s-a lăsat iară și vorba a urmat:
— De ce chemi toți nespălații ăștia în curte, Elviro? Tu ești de
nasul lor? Știi cine-i zdrențărosul ăsta? Tat’su, Vasile, îi poartă pică
lui tat’tu, îl amenință în fel și chip. Iar mumă-sa a pus câinii pe el…
— Mamă…
— Taci! a țipat nevasta domnului Savu. De-aia te-am dat la
școală la oraș, ca să prinzi prietenie cu toți derbedeii? Vai de mine,
fată dragă, dar te-ai stricat de tot la cap! Am să te spun lui tat’tu,
să vezi numai ce-ți face!
Am plecat ușurel către poartă, așa precum venisem, cu gândul
să mă văd mai degrabă în uliță. Când să apăs clanța, am auzit iară
glasul nevestei domnului Savu. Am întors capul și am înălțat
privirea. Am zărit-o aplecată peste pervazul ferestrei, cu chipul
învinețit, amenințându-mă cu pumnul:
— Mă, tu ăsta al lui Burcuș, ieși afară, golanule, că acuma îți dau
vreo două pe spinare! Uite-al dracului! Curge zdrențele pe el și-i
arde de pian. Uf, că mulți dobitoci e-n satul ăsta!
Am început să plâng de necaz. Plângeam și mă gândeam de unde-
i toată nedreptatea asta pe pământ? Eu îmbrăcat în zdrențe, iar
fata domnului Savu în rochie de mătase. Pentru ce oamenii nu se
bucură deopotrivă de toate câte se află în jurul lor? Cum de s-a
născut tata sărac, iar domnul Savu bogat? Cine a hărăzit oare
împărțirea asta pe pământ? Auzeam că lumea-i ca o roată care se
învârtește. Spune câte unul: „Las’ că se întoarce roata!” Oare dacă
se va întoarce roata asta a lumii, va deveni și tata mai înstărit decât
e? Și când se va întâmpla minunea asta? Când?
Înghițeam lacrimile și mergeam pe lângă uluci către casa noastră.
Eram amețit și parcă totul se învârtea cu mine într-un dans
nebunesc, fără oprire, întrebările acelea îmi băteau în cap ca niște
ciocănele și eu nu le aflam răspuns. Nu găseam o dezlegare a
faptelor.

Duba-dub! Duba-dub! Duba-dub!

Mama culegea niște ștevie în poală, tocmai în fundul ogrăzii. S-a
ridicat și-a zis către mine:
— Ce s-aude, Ștefane?
— Bate toba, mamă.
— Aleargă și tu și vezi ce ne mai spune de la primărie…
Ca din pușcă am zbughit-o pe poartă. La colțul uliței, moș Ilie
Vrăbete, scund și slab, numai în cămașă și izmene, stătea țanțoș în
mijlocul unei droaie de copii și cu un băț bătea de zor toba agățată
cu o sfoară de gât.
 Duba-dub! Duba-dub! Duba-dub!
Într-o clipă au început a se aduna oamenii. Veneau tăcuți, în
liniște, se opreau în jurul toboșarului, răsuceau țigări și prindeau a
tăifăsui pe șoptite. Femeile stăteau pe lângă uluci, multe din ele cu
basmale negre pe cap. Tăcute erau și ele. Numai câte una cerca să
astâmpere copiii care-o țineau de poala fustei, ogoindu-le plânsul
cu vorbe șoptite, mângâindu-i. Răzimat de latura unui podeț, l-am
zărit pe vecinul nostru, Dumitru al lui Pantelici, înalt și slab ca o
nuia, cu pălăria de pai mâncată pe la margini. Parcă nepăsător,
cioplea cu briceagul o țandără de brad. L-am zărit și pe Mielu al lui
Pană. Nu știu de unde s-a ivit și tata, desculț, cu o sapă pe umăr.
Duba-dub! Duba-dub! Dupa-dub!
— Ce-i, mă, nea Ilie, care-i porunca? a întrebat vecinul nostru
zvârlind țandăra și venind mai aproape.
Toboșarul însă nu l-a, auzit. Sau n-a vrut să-l bage în seamă.
Lovea mai departe cu bățul în pielea întinsă pe obodul de sită și cu
ochii urmărea în înaltul cerului stolurile de avioane, care treceau
sclipind în soare de parcă erau de argint.
— Se duc… se duc! a grăit el într-un târziu către o femeie care
stătea alături și privea și ea către cer cu mâna streașină la ochi.
— Ăstea-s americane cu două cozi, a zis Mielu al lui Pană,
stăruind și el cu ochii tot către cer. Auziți-le cum cântă. Le auziți?
Ia stai nițel, mă, nea Ilie, să auzim zbârnâiala americanilor…
Toboșarul a încetat a mai bate. A pus bețișoarele sub braț și cu
mâneca izânită a cămășii și-a șters fruntea de sudoare. Apoi s-a tras
la umbră, amestecându-se în lume, dar cu ochii tot după avioanele
care abia se auzeau în înalt, bâzâind ca un bondar în căldura
amiezii de vară.
— Au făcut zob orașele, fraților! a grăit mai departe Mielu al lui
Pană. Alaltăieri, când am fost în vale, la Dunăre, am întâlnit un om
la șlepuri, și mi-a spus că nu se mai ține piatră de piatră nici în
Severin, nici în Ploiești și nici în altă parte.
— Se zice c-au tras cu mitralierele și după oamenii care erau pe
câmp la secerat.
— Și asta-i adevărat! a întărit Mielu al lui Pană.
— Vai de sufletele noastre, măiculiță! Te duci la câmp teafăr,
sănătos și te-ntorci schilod!
Oamenii se grămădiseră în mijlocul uliței să privească peste
salcâmi cum se tot duc avioanele acelea ca de argint, pierind într-
un nor alburiu, ca de vată. Zumzetul lor se auzea tot mai stins, de
parcă era luat de vânt.
— Ascultați, oameni buni!
Ca la o comandă, s-au întors cu toții către moș Ilie Vrăbete, care
își potrivea toba la șold.
— Ia cântă, nea Ilie, să vedem ce veste-poveste? a zis vecinul
nostru, cu țigara lipită de buze, pufăind de zor din ea.
Toboșarul a tușit de câteva ori în pumn, a dat capul pe spate și
cu glas pițigăiat, ca guițatul unui purcel, a început a cuvânta plin
de o anumită importanță:
— Măi oamenilor, măi! Uite a poruncit primarele și dom’ plotonier
Gândac că a venit orden de la domnu marișal precum că nima nu
mai e slobod să taie vite și să vândă carnea decât dacă vita e
bolnavă și pentru treaba asta numai cu otorizație. Vitele trebuiesc
armatei și aliaților pentru front. Cine face alminterea, îl bagă dom’
șef de la post la pușcărie. Și a mai poruncit ’mnealui, domnu
marișal, că toată lumea să dea țoale pentru melitarii de pe front,
așa după cum ați mai dat și că cine pleacă răcrute să ia cu el de-
acasă două cămăși, două izmene, ștergare și batiste din pânză
națională…
— Cum e aia „pânză națională”, mă, nea Ilie? a întrebat tata.
— Dracu știe! a înălțat toboșarul din umeri. Așa-i porunca, așa
zic și eu.
— Păi dacă nu știi dumneata care stai toată ziua la primărie, cine
să știe?
— Iote că nu știu.
— Ei lasă, mă, Vasile, nu știe nea Ilie și gata! a zis Mielu al lui
Pană și l-a prins pe tata de braț. Ce ne privește pe noi treaba asta?
N-avem vite de tăiat și nici de răcruți nu ne mai ducem. Hai să bem
câte o țuică la Ludovic.
Oamenii au început a se răspândi. Săreau șanțul, o țineau tot pe
lângă uluci, pe la umbra salcâmilor. Alții, grămadă prin mijlocul
uliței.
— Stați așa, măi rumânilor, un’ vă duceți? a strigat toboșarul
după ei. Mai am încă a vă spune ceva.
S-au adunat iară oamenii în jurul lui.
— Spune, nea Ilie, spune…
— E poruncă tot de la domnu marișal, a glăsuit toboșarul, că ăi
de umblă cu vorba mincinoasă despre răzbel sau despre mai-marii
țării să fie trași în judecată și băgați la pușcărie. Asta-i! Ei, acuma
care aveți nițăl tutun, că mi s-a uscat gâtul de atâta vorbă?
 Mielu al lui Pană a scos din buzunar o basma roșie, i-a desfăcut
nodurile și a întins-o pe palme toboșarului.
— Ia de-acolea, mă, nea Ilie.
Bătrânul a apucat între degete nițel tutun, l-a presărat într-o
bucată de ziar făcută jgheab, a răsucit o țigară și a trecut-o de vreo
două ori pe buzele-i crăpate.
— Ai zis să nu mai taie lumea vite, măi, nea Ilie, a grăit Mielu al
lui Pană, înnodând la loc basmaua cu tutun, dar cine drac’,
doamne iartă-mă, are vite de tăiat în ogrăzile noastre?
— Mă, așa-i porunca, așa v-am spus-o și eu.
Toboșarul a aprins țigara de la un amnar, a tras câteva fumuri și
a privit către albastrul cerului.
— Nu se mai văd blestematele alea! a zis el punând mâna
streașină la ochi. Cine știe pe unde samană moartea acum! Ei, n-o
să mai samene multă vreme!
— S-aude ceva că se sfârșește răzbelul, nea Ilie? a întrebat tata
cu bănuială, interesat și și-a făcut loc să vină mai în față.
Nu fusese mobilizat până acum. Era contingent vechi și oamenii
de-un leat cu el nu intraseră încă în foc. Dar poate…
— Ia spune dumneata, a urmat el, că trebuie să știi. Stai toată
ziua nas în nas cu primarul…
— Păi, se cam aude. Iote, de pildă se zice că l-ar fi omorât unii
pe Hicler…
— Pe Hicler? I-auziți, mă, ce veste ne dă nea Ilie!
Oamenii s-au strâns buluc în jurul toboșarului. Se înghesuiau,
se călcau pe picioare, întindeau gâtul de parcă ar fi vrut să vadă
cine știe ce comedie.
— Ce spune mă, ce spune?
— Zice că l-ar fi omorât unii pe Hicler!
— Ei, drăcie!
— Cine i-a făcut de petrecanie, nea Ilie? a întrebat tata.
— Cică niște generali de-ai lui.
— Spui, drept, sau băznești?
— Cum să băznesc, mă? Iote, citi primarele în jurnalul popii, că
popa primește jurnalul Universul și trăsei și eu cu urechea, că eram
pe-aproape.
— Ce vorbești, dom’le! s-a mirat tata privind oamenii în jur. Păi
asta-i mare bucurie pe capul nostru, frățioare. Și cum scrie în jurnal
că s-a întâmplat?
— Nu știu, că n-am luat sama tocmai bine cum citea primarele.
Dar cică generalii ăia ai lui i-au pus o bombă cu o drăcovenie de
ceas în cancelaria lui.
— Cu ceas? De ce cu ceas?
— D-apoi cine poate ști? Iote așa auzii și eu.
— Bine ar fi să fi mierlit-o, fraților! a zis Mielu al lui Pană. Mare
prăpăd a adus ăsta pe lume! Zău, mare prăpăd! Iote, unde te uiți
în jur, vezi numa pânze negre la porți. Că doar el a pornit răzbelul,
dă-l în mă-sa!
— Mă, leagă-ți gura, că te-aude găinaru! l-a prins vecinul nostru
pe al lui Pană de mână. N-auziși ce cuvântă nea Ilie adineauri? Cine
umblă cu vorba despre răzbel și despre… oricum ai grăit, nea Ilie?
— Ei, cam așa, dar iote că vorbirăm și nu ne-auzi nima să ne facă
pocinogu! a zis toboșarul, privind roată în jur. Așa e porunca de la
marișal. Da ce, parcă primarele nu vorbește? Vorbește și el. Și l-am
auzit și pe popa Sofronie vorbind. Și pe învățător…
Când oamenii au plecat către case, se lăsase o zăpușeală de-ți
muia oasele, nu alta.

*
Într-o noapte, am auzit șoapte în odaie. Numai ce ațipisem, că
venisem pe întuneric de la seceră și eram ostenit de nu mai simțeam
șalele. Toată ziulica umblasem după tata și vecinul nostru pe
miriște. Cu picioarele desculțe am umblat. Mă aplecam, legam
snopii, îi ridicam în picioare să stea cu boabele la soare să se coacă
mai bine, o zi, două.
Cum am auzit șoapte, am deschis ochii, m-am răsucit pe-o parte
și am rămas în nemișcare, de parcă m-ar fi împietrit Moise cu
toiagul lui, cel sfânt. La lumina lămpii am zărit un om. Stătea la
masă și se bărbierea. Trăgea liniștit cu briciul pe obrazul înspumat,
apoi ștergea lama pe-o hârtie, se privea în oglindă și iar rădea
spuma săpunului de pe obraz. Tata să fie oare? m-am întrebat eu
privind cu stăruință către el. M-am frecat repede la ochi să înlătur
păienjenișul ce-mi stânjenea vederea. Nu, nu era tata. Omul avea
ochi albaștri, era tuns în cap și purta pe el o bluză cenușie. Privea
cu stăruință în oglindă și trăgea liniștit cu briciul, luând spuma de
pe obraz. Dar unde era tata? Că nu era în odaie. Și nici mama nu
era. Un fior de gheață mi-a trecut deodată pe șira spinării. Visam
oare? Nu, nu visam. Atunci dacă nu visam, cine era străinul acela?
M-am sculat ușurel în capul oaselor. Patul a scârțâit din
încheieturi. Omul a tresărit și neliniștit a întors capul către mine.
Dar văzându-mă, a zâmbit prietenos, cu ochii lui albaștri ce luceau
viu în lumina lămpii. L-am recunoscut și cum l-am recunoscut un
fel de ușurare mi-a cuprins sufletul. Era Semion, prizonierul rus,
din deal de la conac.
Voiam să-l întreb de ce a venit la noi, dar în clipa aceea ușa s-a
deschis și tata a intrat în odaie, cu o pereche de pantaloni rupți,
peticiți, în mână.
— Ține, mă Semioane, atâta am, a zis el desfăcând larg brațele.
Eu am să umblu în izmene până o da bruma și pe urmă am să văd
ce-am să fac…
Semion a înclinat mulțumit din cap. S-a ridicat apoi de la masă,
și-a șters obrazul cu poalele cămășii și dându-se după ușă și-a scos
pantalonii lui din pânză cenușie și i-a îmbrăcat pe cei aduși de tata.
— Îți vin bine?
— Bine.
— Ei, să umbli sănătos și să-ți ajute dumnezeu să te vezi la casa
ta!
Semion și-a tras bluza peste cap și a pus-o în brațele tatei.
— Asta o ascunzi! a zis el în șoaptă. Sau tai semnul ăsta de pe
spinare, pui un petic și-o porți. Și pantalonii poți să-i porți, numai
îi vopsești…
— Nu, mai bine îi ascund…
Rusul s-a mai privit o dată în oglindă. Îl priveam și eu pe sub
ascuns. Fără barbă și în cămașă albă părea mai tânăr.
— No, gatova! a zis el vesel și, cuprinzând capul tatei, l-a pupat
pe amândoi obrajii.
A venit apoi lângă pat, m-a sărutat și pe mine, după aceea pe
frati-miu Haralambie. A mai vorbit ceva în șoaptă cu tata, după care
a deschis ușa și a zis:
— S-auzim de bine, Vasili.
I-am deslușit câteva clipe pașii lipăind pământul ogrăzii și pe
urmă s-a lăsat liniștea în odaie. Sfârâia ușor lampa și arunca umbre
pe pereți.
După o vreme, mama vorbea cu tata:
— N-o să-l prindă nima, mă omule?
— Cine poate ști? O rupe nițel pe românește și asta-i ajută să
ajungă până la Iași. Că zice că frontul a ajuns la Iași și acolo se
strecoară la al lui… Ei, bun om rusul ăsta, a urmat el după o vreme.
Mi-a luat apărarea atunci la postul de jandarmi. Și-ai văzut ce
frumos vorbește despre viața oamenilor din țara lui?
 — Ei, Vasile, dac-am apuca și noi viața aia! Tot am ieși la un
capăt…
— O s-o apucăm, Lisăvetă, a grăit tata moale în liniștea odăii.
Dacă ne unim și le dăm la cap ălor sătui ca de-alde boieroaica, Savu
și alți chiaburi de prin sat, o s-o apucăm. Că ăștia ne sug sângele și
vlaga. Ei, multe lucruri am aflat noi de la Semion ăsta!

*
A doua zi dimineața, plutonierul Gândac, cu jandarmii după el,
umbla pe ulițele satului, intra prin ogrăzi, băga vârful unei baionete
prin stogurile de fân și înjura de toți sfinții din calendar.
— Pun eu mâna pe voi, puicușorilor, nu-mi scăpați voi mie!
bodogănea el asudat tot, de-i curgea apa gârlă pe obraji și pe ceafă.
V-au ascuns oamenii, apăi au să dea și ei socoteală, că nimeni n-a
scăpat până acuma din mâna mea!
În noaptea aceea toți prizonierii de la conac fugiseră de li se
pierduse urma. În zori, cei doi soldați, păzitorii lor, au fost aduși de
către jandarmi la post. I-a luat plutonierul, i-a cercetat, i-a sucit, i-
a învârtit, le-a cărat pumni cu nemiluita, dar n-a putut scoate
nimic de la ei.
— Cum s-a întâmplat, mă, puicușorilor, cum s-a întâmplat? urla
șeful de post ca scos din minți. Spuneți cum s-a întâmplat, că ocna
vă mănâncă?
— Dom’ șef, noi nu suntem vinovați! se apăra unul dintre soldați.
— Dar cine-i vinovat, mă? Cine? striga Gândac roșu de mânie,
cu ochii bulbucați. Spuneți, cine? Sfântul domnul dumnezeu din
cer? Ia spuneți voi cum s-a întâmplat? Spuneți, că vă omor!
— Când s-au întors de la seceră aseară, pe înnoptat, a urmat
soldatul cu teamă, ne-am băgat cu toții în grajd la culcare. Noi ne-
am încărcat armele, am pus drugul de fier la ușă, și, ca să fim mai
siguri, așa ca întotdeauna, ne-am culcat tot pe prag, cu spinările
lipite de tăblia ușii. Rușii s-au trântit și ei pe fân și-au început a
sforăi rupți de osteneală. De dimineață, când ne-am sculat, grajdul
era gol și nici urmă de prizonier. Au spart peretele grajdului.
Prepunem că mai demult l-au spart și noi n-am luat sama…
— N-ați luat seama? Ei, lasă c-o să luați voi seama, la curtea
marțială! Am să-i caut prin sat, pe la oameni. De nu-i găsesc, stăm
noi după aia iară de vorbă!
Umbla plutonierul din ogradă în ogradă. Umbla degeaba. În
vremea aceea, prizonierii erau departe, o țineau tot prin păduri și
prin locuri ascunse, cu gândul să ajungă cât mai de grabă în calea
frontului care se apropia.

*
Într-o dimineață, a venit vecinul nostru, Dumitru al lui Pantelici,
la noi în ogradă. A cerut lui tata amnarul să aprindă o țigară și apoi
a întrebat:
— N-ai, mă, Vasile, cumva pe aci vreun petecuț de cârpă cenușie?
Îmi trebuie să cârpesc un sac.
— N-am, a răspuns tata înălțând din umeri. Dac-aș avea, sac din
ăla aș cârpi și eu.
Vecinul a holbat ochii mari și a rămas cu țigara în dreptul gurii,
fără să mai tragă din ea. Tata l-a privit o clipă și-apoi a prins a râde.
— Ce-i, mă?
— Nimica, ce să fie? Iote râd și eu așa.
— Râzi și tu așa…
Vecinul a plecat privirea, și-a mângâiat bărbia, apoi s-a uitat la
tata pe sub sprâncene, cu un anume înțeles.
— Mă, Vasile, tu știi ceva… cumva…
— Poate că da! a râs iară tata și prinzându-l pe vecin de braț a
pornit alăturea cu el către poartă. Vezi tu, în noaptea aia, la tine în
odaia dinspre uliță era lumină. Și-am auzit și vorbă rusească…
— Și la tine am auzit vorbă rusească…
— Păi atuncea se cheamă că am făptuit același lucru. Numai să
ne ținem gura, că pentru treaba asta ne sfârșim zilele-n pușcărie…
— Nicio grijă!

Treceau zilele.
Treceau nopțile.
La postul de jandarmi veneau mereu ordine de mobilizare, roșii,
albastre, verzi, cu două, trei sau patru stele. Se adunau teanc pe
masa plutonierului Gândac și plutonierul le lua, le cerceta
răsfoindu-le, după care îl chema pe caporalul Dionisie.
— Du-te, mă, și împarte astea. Să se grăbească leatul s-ajungă
mai repede la regimente. Să nu mai prind pe unul în sat!
— Tot mai ține războiul, dom’ plutonier? întreba jandarmul
luând hârtiile la subsuoară. S-aude de pace…
— Ce pace, mă? Ce pace? se burzuluia șeful de post. Cu bolșevicii
să facem pace? Batem la ei ca la cânepă…
— Păi cum batem, dom’ plutonier, că frontul a ajuns la Iași?!
 — Hai și nu mai trăncăni! i-o reteza plutonierul făcându-i semn
cu mâna să plece. Umbli și tu cu zvonuri? Ei, drăcia dracului! Ai
văzut afișili? Belește ochii și vezi afișili, că d-aia ni le-a trimis
legiunea de la oraș…
Pe perete erau prinse două afișe. Mari, colorate. Unul înfățișa un
soldat cu cască, ținând degetul arătător în dreptul gurii. Dedesubt
scria: „Sst! Dușmanul ascultă!” Celălalt arăta o foarfecă mare care
taie o ață albă. Sub foarfecă scria: „Tăiați firul minciunilor!”
Caporalul Dionisie le privea de fiecare dată când intra în
cancelarie, că doar el le prinsese în cuie, dar oricât le-ar fi privit,
tot nu înțelegea rostul lor. Zgârcite cuvinte!
— Măi. Dionisie!
— Ordonați, dom’ plutonier! se întorcea caporalul luând poziția
de drepți.
— Umblă repejor, băiatule, și-n doi timpi și trei mișcări să
pornească oamenii la datorie. Lasă afișili, că ai să belești ochii la ele
la amiază. Să se ducă mârlanii acolo să țină piept rușilor, că dacă
apucă de rup frontul la Iași, ne-am dus dracului!
— Oare se poate întâmpla treaba asta, dom’ plutonier? întreba
caporalul cu sufletul la gură. Poate să rupă frontul?
— Ce tot trăncănești, mă? bulbuca ochii plutonierul. Cum să
rupă frontul?
— Păi, iote am întrebat și eu așa… Doar dumneavoastră ați zis…
— Nu-l rup, băiete, că se duce tot rumânu acolo, toată suflarea
românească! răspundea plutonierul cu importanță. Nu vezi că-i
cheamă și pe ăia din contingentele vechi? Dacă-i cheamă, înseamnă
că acuma or să dea ai noștri lovitura a mare! Acum ori niciodată,
vorba cântecului, că-l știu de recrute…
Pleca jandarmul cu pușca agățată de umăr și cu hârtiile în mână.
Lua satul de la un cap la altul. Se oprea pe la porți, vorbea aspru
sau mieros.
— Mă, ăsta al lui Ghindoc, ieși, mă, la vedere, să primești o
chemare la nuntă.
Stătea câteva minute, aștepta, se înfuria.
— Mă, n-auzi, mă? Mă, tu ești surd? Ei, cristoșii cui te-a botezat,
mă faci să stau de santinelă la poarta ta?
— Nu-i nima acasă, dom’ căprar! se arăta o femeie din vecini
peste ulucă. Îs duși cu toții pe arie, la Trișcaru, la treieriș.
— Îs duși, duce-li-s-ar numele să se ducă! bombănea el supărat
că trebuia să facă un drum până pe moșia de la Trișcaru.
 Se oprea la un altul.
— Mă, nea Constandine, mă, ieși până la poartă să-ți spun o
chestie.
Ieșea muierea omului în ogradă, vedea capela albastră a
jandarmului peste ulucă și îngheța de spaimă.
— Unde ți-i omul, femeie?
— Păi un’ să fie, dom’ jândar, ia… îi dus și el pe deal la moșie, ca
toată lumea. Unii treieră, alții îs la culesul viei…
— Dă fuga după el să vină la post.
— A făcut ceva?
— N-a făcut nimic. Trebuie să plece la regiment.
— Să plece? se cutremura femeia și izbucnea în plâns. Aoleu, vai
de sufletul lui! Vai de măiculița lui! Că răzbelul o să-i mănânce
viața. Și unde-o fi regimentul ăla al lui, dom’ jândar? întreba ea
printre lacrimi.
— Las’ că nu-i departe, o liniștea caporalul. Frontul a venit acum
aproape, la Iași.
— Aproape, departe tot una-i, dom’ jândar, tot una-i! Să
prăpădesc oamenii, iote-i cum vin…
Pe uliță trecea anevoie un flăcăiandru în cârje, cu bonetă
albastră pe cap la care era cusut un galon galben în diagonală. Un
obuz îi retezase piciorul de la genunche.
— Îi vezi cum vin, dom’ jândar? Uite, așa are să vină și omul
meu… dac-o veni. Of, doamne, trăsni-i-ar pe ăi care au pornit
prăpădul! Să nu se aleagă nici pulberea de oscioarele lor!
Femeia se punea pe bocit. Plângea ca ploaia, în hohote și
sughițuri, de nu-și afla în niciun fel alinare și în timpul ăsta se
învârtea năucă prin casă, fără să știe pe ce pune mâna. Apoi, într-
un târziu, trăgea ușa, punea lacătul, lua un retevei în mână să se
apere de câini pe uliță și alerga tot într-un suflet către dealul
Trișcarului să-și vestească bărbatul că i-a venit hârtie de moarte.
Caporalul Dionisie pornea mai departe. Se oprea la alte porți.
Bătea tare cu patul puștii sau cu vârful bocancului. Vorbea ce
vorbea, împărțea din hârtiile colorate pe care le purta sub braț și în
ogrăzile alea începeau pe dată plânsete. Se auzeau blesteme. Ocări
și sudalme…

*
Într-o zi, pe la amiază, a bătut jandarmul și la poarta noastră.
Tata numai ce venise de la arie. Era negru de praf, iar în păr avea
fire de paie. Își scosese cămașa și se spăla într-o albie în fața casei.
Pielea tatei era neagră de soare. I se vedeau coastele sub piele. I le
puteai număra.
— Măi, Vasile al lui Burcuș! a grăit tare caporalul Dionisie, și a
împins poarta cu piciorul. Vino, mă, să-ți spun o vorbă!
— Cam ghicesc eu vorba aia a dumitale, dom’ căprar! a zis tata
ștergându-și palmele de fundul izmenelor. Mi-a venit și mie rândul
la moarte.
A luat tata hârtia și cu fața înnegurată a privit-o multă vreme,
întorcând-o când pe o parte, când pe alta.
— E groasă, dom’ căprar, dacă plecăm și noi ăștia din
contingentele vechi! a zis el împăturind hârtia cu mare grijă.
Înseamnă că nu ne-a mai putut ocoli nici generalul Mavrodin, vărul
boieroaicei, să ne țină aci pentru moșie, cum spunea odată domnul
Savu.
— Te-ar mai fi ocolit ei, mă Vasile, că, slavă domnului, de la
începutul prăpădului și până acuma, iaca, nu te-ai clintit din sat.
Dar acuma, iote, cu toate că-i crapă buza domnișoarei că n-are
cine-i munci, tot te trimite. N-a mai pus vorbă la dom’ șef să-ți
întoarcă hârtia…
— Da de ce, dom’ căprar? a înălțat tata sprâncenele.
— Pentru toate câte le-ai făcut, mă! a zis jandarmul dându-și
capela pe ceafă și ștergându-și fruntea de sudoare cu latul palmei.
Că tu nu vrei să te astâmperi… Și-apoi ai și gura cam slobodă…
Vorbești prostii, stârnești oamenii împotriva conacului… Ei, se-
adună când e să se adune…
— Apăi dacă-i așa socoteala, m-oi duce, dom’ căprar, de bună
seamă că m-oi duce… Iară socotelile le-oi încheia eu pe urmă cu
cine trebuie…
Mama n-a dormit toată noaptea aceea. A stat afară pe prispă și a
plâns. Am stat și eu lângă ea. Numai Haralambie dormea în odaie
pe așternut cu o bucată de mămăligă în mânuță. Iară tata umbla
de colo până colo, ba după una, ba după alta. Se grăbea să pună
rânduială într-ale gospodăriei. Pe la miezul nopții s-a apucat să
cioplească trunchiul unui salcâm doborât în primăvară, ca să
proptească cu el peretele din spate al casei.
— Lasă, Vasile, și hodină și tu, c-o fi drumul lung, îl tot îndemna
mama.
Dar el n-auzea. Stătea cu un picior pe bârna culcată lângă ulucă
și tăcut lovea cu securea despicând așchii lungi și albe. Când a
sfârșit treaba, a luat bârna în spinare, a înconjurat casa și a proptit-
o în peretele de paiantă care începuse să crape.
— Numai iarna asta să țină, că-n primăvară oi veni eu acasă! a
zis el așezându-se pe prispă să se odihnească. Mi-e teamă c-or da
zăpezile mari și casa-i șubredă, n-are vreo vlagă în ea. Casă de
oameni săraci…
Când s-a luminat bine de ziuă, mama a plecat în sat și s-a întors
după puțină vreme cu trei ouă într-o legăturică. Le-a fiert, apoi a
tăiat o bucată mare de mămăligă, a luat câteva cepe dintr-o
paporniță ruptă ce-o țineam agățată la grinda tinzii și a înșiruit
toate merindele astea pe-un ștergar în fața tatei.
— Uite, Vasile, ți-ajunge mâncarea asta la drum? a întrebat ea
privind în ochii lui.
— Ajunge. Numai că ouăle nu le iau. Lasă-le aici să le mănânce
copiii…
Când s-a ridicat nițel soarele pe cer, tata și-a luat traista cu
merinde pe umăr, semn că-i gata de plecare. Oftând și cu neguri în,
ochi, s-a apropiat de mama, a mângâiat-o pe păr, i-a potrivit
basmaua pe cap. Mama plângea și jelea cu fața ascunsă în palme.
— Vasile… Vasile… Un’ te duci tu, omule? Un’ te duci? Of, arză-
o-ar focu de boieroaică, numai ea ți-a făcut pocinogu! Să se-aleagă
prafu de averea ei!
— Nu te-ngrijora, Lisăvetă, cerca s-o liniștească tata. Nu mă
nimerește glonțul…
— Ba te nimerește, că-i răzbel! Nu vezi cum vin oamenii schilozi
în sat? Nu vezi cum își trag sufletu pe uliță?
— Nu mă nimerește glonțu, n-ai grijă. Nu mă duc acolo cu gândul
omorului. Îs și ăia tot oameni ca și noi. L-ai văzut pe Semion,
rusul… Au și ei neveste, copii… Dacă nu omori, nici celălalt nu te
omoară…
După o vreme mama s-a mai liniștit. Și-a șters lacrimile cu colțul
basmalei și a întrebat:
— Ce mă fac singură cu casa? Cu copiii? Cum o să trăim?
— Trăiți și voi cum puteți. Tu ai să muncești mai departe pe
moșie. Iară Ștefan a terminat ăle patru clase. Acum ar fi bine să se
ducă la oraș și să învețe o meserie…
— Aș fi vrut să merg și eu la liceu, tătuță, ca Elvira lui domnu
Savu…
— Cu ce bani, mă? m-a mângâiat tata pe frunte. Învățătura la
oraș cere bani. Lasă, mai bine învață o meserie. Câștigi și trimiți și-
acasă. Dacă eu n-oi mai fi, tu să ai grijă de mumă-ta, de Haralambie
al nostru…
Mama a început iară să plângă. Se lăsase pe prispă, cu capul în
poală și-și zguduia umerii ca-n apăsarea frigurilor.
— Vasile… Vasile, ce vorbești așa, omul meu? jelea ea. Ți s-a
făcut vreun sămn? Spune dacă ți s-a făcut vreun sămn…
— Nu mi s-a făcut niciun sămn, Lisăvetă. Vorbesc și eu așa. Lasă,
n-avea grijă, că dumnezeu îi mare. Ei, acuma mă duc.
A intrat în odaie, l-a pupat mult pe Haralambie pe amândoi
obrajii. Apoi a venit în tindă și m-a pupat și pe mine.
— Auzi, Ștefane? m-a luat el de mână. Să înveți o meserie, băiete,
m-a povățuit el iară. Meseria-i brățară de aur. Și ai grijă, că orașu-i
mare, să fii cuminte, ascultător. Dacă m-oi întoarce, oi munci în
brânci și am să te dau la învățătură. Știu că-ți place…
— Îmi place, tătuță.
— Dar și meseria-i o învățătură.
A pupat-o apoi pe mama.
— Lasă, nu mai plânge, Lisăvetă. Nici tu, Ștefane…
Tata și-a șters ochii, că nici el nu se putea stăpâni, și a ieșit în
uliță. Mama s-a repezit în odaie, l-a luat pe Haralambie în brațe, l-
a învelit c-o țoală și a venit la poartă. M-a tras de mânecă.
— Hai, Ștefane, să-l petrecem până-n marginea satului.
Am plecat cu toții ciopor pe mijlocul uliței. Ogrăzile erau liniștite.
Oamenii erau pe arie, sau în via moșiei la prășit. Numai câinii
rămăseseră să păzească casele, tolăniți în umbra ulucilor.
Când drumul a ieșit în largul câmpului, ne-am oprit. Tata ne-a
mai pupat o dată pe toți trei, apoi și-a aruncat traista pe umăr și a
pornit. Mergea legănat, desculț, numai în cămașă și izmene,
stârnind praful în urmă-i. Când și când se uita înapoi. Făcea zece
pași și iar se uita. Într-un timp a înălțat mâna ca pentru o chemare.
Mama se lăsase pe buza șanțului cu Haralambie în poală și
plângea privindu-l printre lacrimi cum se ducea și se tot ducea pe
potecuța ce mărginea drumul.
— Doamne, aibi-l în pază! se ruga ea cu ochii către cer. A fost om
bun și n-a făcut rău la nimenea.
O veni oare înapoi? mă întrebam eu privind tot după tata. L-oi
mai vedea umblând prin ogradă, ori cu mine în luncă la cosit, ori
pe uliță cu Lică lăutarul după el? Voi mai auzi oare glasul lui atât
de blând? Și ce se va alege de noi de-acuma înainte? Cine ne va
ocroti? Cine ne va purta de grijă?
 Tata se ducea, se ducea mereu, zorind către moarte. Se vedea tot
mai mic în depărtarea drumului. Sus, în coasta dealului, s-a oprit
pentru ultima oară, a înălțat pălăria, a fluturat-o o clipă deasupra
capului și a pierit la vale coborând către pădurea moșiei.
În ziua aceea, în casa noastră n-a vorbit nimeni. N-a mâncat
nimeni. Și nici nu ne-am privit în ochi, de parcă noi eram vinovați
de plecarea tatei. Lăsase în mijlocul nostru un gol, iar sufletele
noastre erau cuprinse de tristețea acelui gol.

— Ștefane, ai să mergi cu mine la sapă…

— Merg, mamă.
— Să ne tocmim cu domnu Savu, să vedem cât îți face și ție parte
la plată.
Ne sculam în zori, când încă nu se ridica bine negura nopții de
peste sat. Pe frunzele pomilor sclipeau bobițele de rouă. Și prin
iarbă era rouă. Umblam desculț prin iarba udă, cu sapa pe umăr,
după mama. Mama mergea înainte cu Haralambie în brațe, cu
legăturica de mâncare petrecută pe mână.
Urcam în tăcere către dealul Ciurezului, acolo unde erau viile
moșiei. Urcau și alți oameni dealul. Când și când priveam înapoi și
vedeam departe în vale satul nostru pitit sub frunzișul pomilor.
Peste case se înălța turla bisericii din tinichea lucie, cu crucea aurie
sclipind în vârf. Câteodată se auzea clopotul cum cântă în
tânguirea-i de bronz. Atunci mama se oprea în coasta dealului, se
întorcea cu fața către sat și se închina mult și cu evlavie.
— Ajută-ne doamne, să trăim! grăia ea mai mult în șoaptă. Și dă-
i zile lui Vasile, pe-acolo pe unde-o fi…
Chipul mamei se ofilise. Ochii ei albaștri aveau o privire molatică,
bolnăvicioasă. Necazurile săpau mereu cute adânci în obrazul ei.
Obrazul ei era cenușiu, aspru, cu luciu de piatră.
Ajungeam în capul viei. Mama îl lăsa jos pe Haralambie și-l
îndemna să stea lângă tulpina unui nuc mare, umbros. Îi punea în
mână un mosorel legat cu ață și el îl trăgea de colo până colo, sau
îl dădea de-a dura printre buștenii de vie.
Eu cu mama luam sapele și începeam munca. Toți oamenii
începeau munca. Era grea sapa, cu coadă noduroasă și lucie de
palmele tatei. O ridicam și tăiam pământul cu ea la rădăcina
butucilor de vie. Făceam mușuroaie în jurul tulpinilor.

*
 Într-o zi, pe la amiază, am văzut jos în vale, pe drumul ce ieșea
din sat, o trăsură galbenă, cu coviltirul alb, ridicat. În urma ei se
înălțau nori de praf. Era trăsura de la conac. Domnișoara Aneta și
cu domnu Savu veneau să vadă cum merge treaba prășitului.
Trăsura a oprit la marginea viei. Boieroaica, într-o rochie vișinie
de mătase, cu pălărie de pai pe cap și în mână cu un bastonaș de
bambus, a pornit gheboșată să urce potecuța printre buștenii de
vie. Savu, înalt, în haină albă de cânepă, cu cizmele lui roșii strânse
în curele, mergea la un pas în urma ei. Când și când o prindea de
braț, o ajuta să urce povârnișuri, sprijinind-o să nu cadă.
După o vreme au ajuns în capul dealului și s-au oprit nițel la
umbra nucului din capul viei, să-și tragă răsuflarea. Domnișoara
Aneta se rezemase în bastonașul de bambus și cu batista își făcea
vânt prin fața ochilor. O răzbise căldura. Îi șiroiau dâre de sudoare
pe gât, pe obraji. Și stând așa a dat cu ochii de frate-miu
Haralambie. Micuțul stătea lângă un butuc de vie și cu mânuțele
ciugulea boabe pe care le punea în gură, le molfăia între gingii și
apoi le scuipa strâmbându-se de acreala lor.
Boieroaica s-a uitat nițel la el plină de mirare, apoi a întors
privirea către Savu.
— Uite-i, Savule, cum își bat ăștia joc de via mea! a zis ea cu
glasu-i aspru, dogit. Și asta-i vița aceea de Hamburg mi se pare,
care ne-a scos peri albi până am adus-o…
— Nu, asta-i Aligote, domnișoară. Cea de Hamburg am pus-o în
partea ailaltă a dealului, dincolo de cișmele…
— Mă rog, îi viță de soi!
Haralambie nici nu se sinchisea de ce-i în jur. Nu știa că în clipele
acelea boieroaica fierbe, se zbuciumă, o arde la ficați că anumiți
„răufăcători” îi prăpădesc averea. Liniștit, molfăia mai departe între
gingii boabele de struguri, le scuipa și numai când și când se uita
la boieroaică nepăsător, cu ochii lui negri, rotunzi, ce semănau atât
de mult cu ai tatei.
— Câți oameni prășesc în vie? a întrebat ea îndreptându-și părul
alb sub pălăria de pai.
— În dimineața asta cred c-au ieșit vreo cincizeci, dacă nu mai
bine…
— Ei, poftim! Dacă fiecare a adus câte un copil după el și i-a dat
drumul prin vie, fă socoteala să vezi paguba! Fă socoteala, Savule!
Boieroaica nu s-a mai putut stăpâni. Risipa era prea mare. Și mai
ales o enerva peste măsură nepăsarea lui frate-miu Haralambie
care își vedea mai departe de stricăciunea viei. Așa că a înălțat
bastonașul de bambus și l-a lovit o dată tare peste mânuță. Degetele
mici s-au desfăcut și boabele de struguri s-au risipit în țărână. Și în
clipa aceea Haralambie a început să țipe. Tipa atât de tare și ascuțit,
încât nimeni n-a mai dat cu sapa. Oamenii s-au îndreptat din șale
privind către capul viei.
— Doamne, l-o fi mușcat vreun șarpe! a zis mama și azvârlind
sapa, a alergat către nuc.
Eu după ea.
Cum am ajuns, am dat cu ochii de boieroaică. Vorbea aprins cu
domnul Savu. L-am văzut și pe Haralambie murdar de struguri pe
la gură. Își sugea degetele înroșite și plângea.
— Al tău e copilul, femeie? a întrebat domnișoara Aneta,
aprinzându-și o țigară.
— Al meu, a zis mama, luându-l în brațe pe Haralambie.
— Să-i treci, Savule, la socoteală paguba asta, auzi tu? s-a întors
ea către administrator. Că dacă toți își bat joc de munca mea după
cum îi taie capul, unde am s-ajung? Să ipotechez moșia la bănci ca
Dinuleasca?
A plecat mama cu frati-miu în brațe. Eu în urma ei. În mijlocul
viei au întrebat-o oamenii:
— Ce s-a întâmplat, Lisăvetă?
— Ce să se întâmple? a răspuns mama îndreptându-și basmaua
pe cap. Iote, ăsta micu era cât pe-aci s-o sărăcească pe boieroaică.
L-a găsit în capul viei mâncând boabe de struguri…
— Și l-a bătut?
— D-apoi cum! Ia dat cu joarda aia a ei peste mână, da-i-ar orbu
găinilor în ochi să-i dea! Că nu se mai satură de averi. Strânge și
tot strânge, de parcă le-ar lua cu ea în cer!
— Sst, că uite-i vin încoace! a șoptit o femeie.
— Să vină, veni-le-ar numele să le vină! a zis mama ștergând cu
podul palmei lacrimile de pe obrajii lui frate-miu.
Pe deasupra lăstarilor se zărea pălăria de pai a domnișoarei și în
urmă capul cu nas de uliu al domnului Savu.

*
Umblam pe lângă gardul cimitirului și culegeam în poala cămășii
urzici. Găseam ștevie, culegeam și ștevie. O spăla mama, o punea
în oala cu apă, o fierbea și făcea ciorbă. Mâncam ciorbă de urzici
sau de ștevie cu mămăligă. Era bună ciorba. Umpleam burta și
mințeam foamea până-n seară.
Într-o zi, l-am zărit printre ulucile cimitirului pe cântărețul de la
biserică, Cristea Dumitrache. Umbla cocoșat de colo până colo,
trăgând o sapă după el. Parcă se clătina. A dat peste un om, nea
Grigore Buzatu, care dregea o cruce la mormântul nevesti-sii.
— Ce faci, mă Grigore? l-a întrebat el oprindu-se în loc.
— Iote, bat vreo două cuie în crucea asta, că a căzut stinghia din
pricina ploilor. Dar tu? Parcă te-ai afumat nițeluș, hai? Sau poate
că te-a muiat căldura…
— M-am afumat, mă! a zis cântărețul și s-a lăsat ușurel pe iarbă.
M-am afumat că am auzit că-i gata cu răzbelul. S-a dus în mă-sa!
S-a sfârșit. Acuma îmi vine și Alixandru al meu acasă. Uite, de-aia
am tras vreo două căni de țuică la sfinția-sa…
Nea Grigore Buzatu a rămas cu ciocanul în mână, mut de mirare,
fără să scoată o vorbă. Iară eu n-am mai cules urzici și m-am tras
mai lângă ulucă să ascult. Nu-mi venea a crede urechilor. Cum, s-
a sfârșit războiul? Așa deodată? Dacă-i adevărat, înseamnă că vine
și tătuța acasă, gândeam plin de bucurie. Dar să nu fie numai o
amăgire. Vorbea cântărețul sau țuica din capul lui?
— Măi Cristeo, tu băznești sau… s-a arătat neîncrezător și nea
Grigore Buzatu.
— Nu băznesc, mă, ce dracu! a zis Cristea Dumitrache,
trecându-și mâna peste față de parcă ar fi vrut să-și ia un păienjeniș
de pe ochi. Dacă am spus că s-a sfârșit răzbelul, înseamnă că s-a
sfârșit? Asta-i.
— Păi de unde știi tu treaba asta?
— De unde știu? a clătinat capul cântărețul și l-a privit pe nea
Grigore cu ochii mici de băutură. Păi uite, mă vericule, eram aseară
la sfinția-sa, în bătătură, spălam niște butoaie cu ’mnealui, că el
culege via săptămâna ce vine. Și cum spălam așa, numa ce vine
coana preoteasă și-l vestește să vină degrabă în odaie că vorbește
nu știu cine la radiu și spune că s-a sfârșit răzbelul. Atunci am lăsat
dracului butoaiele și am data fuga și eu după sfinția-sa. M-am tras
mai lângă ușă și-am ascultat cu ochii beliți tot la cutia aia.
N-am mai stat să ascult sporovăiala cântărețului. Am prins poala
cămășii plină cu urzici și am început să alerg către casă, s-o vestesc
și pe mama de cele auzite. Să se bucure și ea. Călcam prin urzici,
dar nu simțeam tălpile. Mă loveam de pietre, dar nu simțeam
durerile. O țineam tot într-o fugă către sat, de parcă m-ar fi gonit
cineva din urmă.
 În fața primăriei se adunase un pâlc de oameni. Erau veseli,
gălăgioși, plini de neastâmpăr. Vestea sosită pe neașteptate în sat
le luminase chipurile. Afară, sub umbrar, la cârciuma lui Ludovic,
alt pâlc. În mijlocul lor, la o masă, cu o ulcică de vin înainte, stătea
plutonierul Gândac, tot numai o apă, cu capela pe ceafă și pușca
rezemată de speteaza scaunului.
— Și zi, s-a sfârșit prăpădul, dom’ șef? întrebau oamenii cu
bucurie, dar în același timp cu neîncredere.
— S-a sfârșit, puicușorilor! grăia el nițel cherchelit. Ochii îi erau
mici, glasul răgușit. S-a sfârșit. A venit acuma democrația. Ei,
demult am așteptat eu democrația asta…
— Dar cum e cu democrația, dom’ șef? Că mintea noastră nu
prea pricepe. N-am umblat prin școli ca dumneata.
— Cum e cu ea? s-a scărpinat la ceafă plutonierul Gândac. Se
vedea că-i în mare încurcătură. De, mă, nici eu nu prea știu, că n-
am primit încă niciun ordin de la legiunea de jandarmi să-mi spună
cum e. Dar cum vine hârtia, vă dau eu de știre, că eu, mă
puicușorilor, sunt de-al vostru. Tot țăran m-am născut și eu. Am
umblat și cu plugul. Daaa, am umblat. Și am purtat și opinci…
— Dar pe spinare nu le-ai luat, dom’ șef, așa-i? N-a venit un fel
de domnu Savu să-ți clintească nițel creierii în cap cu pumnul…
Plutonierul tăcea. Se făcea a nu mai auzi vorba din juru-i. Ducea
mereu ulcica la gură, dădea vinul pe gât și cum înghițea, clătina
capul gata să scuture capela de pe el. Era cam acru vinul, dar îi
plăcea, că era pe gratis. Pentru că niciodată Ludovic nu-i cerea
șefului de post bani și nici nu-l trecea la catastif că ia pe datorie.

*
Mama tăifăsuia la ulucă cu nevasta vecinului nostru.
— Mamă, s-a sfârșit războiul! am strigat eu năvălind pe poartă
ca o vijelie. De-acuma vine tătuța acasă!
— Nu vine, băiatul mamei. Spunea domnul învățător că ai noștri
pornesc alături de ruși să-i dea pe hicleriști afară din țara noastră.
Așa că tătuța…
Fără să știu am lăsat mâna slobodă și din poala cămășii s-au
scuturat toate urzicile… S-a aplecat mama să le adune. Eu m-am
așezat lângă ulucă și am început să rătăcesc cu ochii într-aiurea pe
cerul limpede, gândindu-mă la tata. L-o feri încă glonțul în
încleștarea aceea de foc? Când oare am să-l văd în ograda noastră.
Când?
 *
Într-o dimineață, ne-am pomenit că intră pe poartă un om slab
ca o umbră, cu fața neagră și ochii duși în fundul capului. Barba îi
crescuse de un lat de palmă, iar părul lățos îi cădea peste frunte
Purta niște pantaloni soldățești făcuți ferfeniță și o cămașă numai
zdrențe. Tălpile îi erau pline de glod, crăpate, însângerate.
— Măi, Vasile! a strigat el cu glas stins oprindu-se în fața tinzii.
A ieșit mama afară.
— Doamne, dumneata ești, nea Ioane? a tresărit ea nițel speriată,
și a dus palmele la ochi. De unde vii?
— Eu sunt, Lisăvetă. Vin de la închisoare…
Era nea Ion Furcuță. Vorbea gâfâit, ca după alergătură, și
broboane de sudoare îi năpădiseră fruntea și obrazul tăiat în cute
adânci.
— Ți-au dat drumul?
— Mi-au dat. S-a încheiat pace cu rușii și a ieșit o lege, că ne-a
iertat pe toți. Am venit acasă…
— Și cum ai găsit acasă?
— Tot cum am lăsat: sărăcie.
Nea Ion Furcuță și-a trecut palma peste barbă, peste față. A rotit
ochii în jur și a oftat din adâncul pieptului.
— Unde-i Vasile? a întrebat el într-un târziu.
— Îi pe front, a zis mama. L-au trimis și pe el acum vreo lună.
— Să-i dea dumnezeu sănătate pe-acolo pe-unde-o fi!
— Să te-audă ăl de sus, nea Ioane…
Nea Ion Furcuță a rămas nițel pe gânduri, privind podeaua
prispei. Se scărpina în barbă și parcă ceva îl oprea să vorbească.
Căuta în minte anume cuvinte potrivite sau poate că nu se gândea
la nimic. Ochii îi erau tulburi, împăienjeniți. Clipeau molatic,
obosiți.
— Apăi mă duc! a zis el după o vreme și întorcându-se a pornit
încet către poartă. Credeam că-i Vasile acasă…
— Stai, mă nea Ioane! l-a oprit mama prinzându-l de mână. Ai
vreo treabă anume cu el?
— Nu, n-am nici treabă, Lisăvetă, a înălțat el din umeri. Am venit
numai așa, să văd ce mai faceți…
— Bine, nea Ioane, ce să facem? Uite și noi tot cu sărăcia, ca și
mata. Ai să lucri iar pe moșie?
— Nu, că nu mă primește domnu Savu. O să mă duc în vale, la
Dunăre, hamal la șlepuri. Asta e. Apăi plec și s-auzim de bine!
A pornit către poartă gârbov și prăpădit, a trecut șanțul și a
apucat-o pe mijlocul uliței către casa lui din marginea luncii.
Mama l-a privit câteva clipe cum se îndepărtează, apoi, parcă
amintindu-și ceva, a intrat repede în odaie, a luat câțiva pumni de
mălai dintr-un ștergar, l-a pus într-o strachină și mi-a zis, zorindu-
mă către poartă:
— Du-te, aleargă, Ștefane, și dă-i lui nea Ion mălaiul ăsta.
Doamne, n-or avea nici cu ce-și ține sufletele, bieții copii! De-aia o
fi venit el, c-a mai venit și altă dată, dar acuma, dacă n-a fost tat-
tu acasă…

După o săptămână a venit învățătorul la noi în ogradă. Slab și

înalt, cum îl știam. De totdeauna, cu cearcăne vineții în jurul
ochilor negri, mari și blânzi. La braț purta încă pânza neagră de la
moartea nevesti-si. Vorbea liniștit și cerca s-o înduplece pe mama.
— Îi păcat de băiat, ascultă-mă pe mine! spunea el privind în
ochii ei. E bun de învățătură, îl știu, că a crescut sub ochii mei.
Totdeauna a fost primul din clasă. Și datoria mea e să nu las
vlăstarele astea pline de dorința învățăturii să nu urmeze calea
către care au chemare. Lasă-l dumneata în grija mea și o să intre
la liceu. E și fala mea…
— Trebuie să muncească dom’le învățător! se împotrivea mama.
Să muncească ca să ne ținem viața. N-avem de nici unele, cum o
să stea el la învățătură?
— El se va ține singur acolo, stăruia învățătorul. Va fi bursier, că
el îi bun la carte. Dumneata aici ai numai grija dumitale și a ălui
mic. Apoi un ajutor vei mai găsi și la mine când ești la strâmtoare.
Zile de-a rândul mă ținusem de învățător să vină la mama și s-o
înduplece să mă lase la oraș, la carte. Îmi plăcea cartea. Voiam să
sorb lumina ei dătătoare de viață, lumina care mă ducea către
anume împliniri și nădejdi ale viitorului. Dar mama nici nu voia să
audă de treaba asta. Era ca un catâr pe care-l împingi de la spate
și el tot dă înapoi.
— Ei, ce spui?
— Bărbatu-meu a spus de meserie, dom’le învățător. Uite, vine
toamna…
— Știu, dar am vorbit eu odată cu el și de învățătura la liceu.
— Lasă-mă, mamă! Zău, lasă-mă! am prins-o eu de mână. Am
să fiu cuminte, am să te ascult, am să învăț foarte bine…
 A stat mama mult pe gânduri. Își frământa mintea, căuta să
potrivească lucrurile cât mai bine. Nu-i era la îndemână să mă lase
să plec. Mă duceam cu ea la muncă, mai scoteam și eu un ban. Dar
și dacă plecam era o gură mai puțin la masă. Eu tot o cicăleam și o
sâcâiam mai rău ca Haralambie:
— Zău, mamă, lasă-mă!
S-a întors deodată și mi-a dat una cu palma peste gură. Mi s-au
clătinat dinții, dar n-am zis nimica. Iară obrazul mă ustura de
parcă l-ar fi plesnit un bici.
Învățătorul mi-a făcut semn să mă potolesc și m-a tras lângă el
prinzându-mă de după umeri.
— Las-o în pace, nu stărui atâta! m-a povățuit el în șoaptă,
mângâindu-mă pe cap. Nu-i ușor să rămână fără tine în ogradă…
Într-un târziu mama a înălțat ochii către învățător și a întrebat:
— Și spuneți dumneavoastră că n-am nicio cheltuială pe acolo cu
el?
În privirea ei stinsă se citea neîncrederea. Neliniștea. Se citea
grija pentru soarta mea, a viitorului meu.
— Nu, nicio cheltuială..
— Bine, atunci faceți cum credeți dumneavoastră că-i bine.

*
La liceu am reușit al patrulea la examen. Cum s-au pus listele,
domnul învățător s-a desprins din vălmășagul de oameni ce priveau
îmbrâncindu-se foile de sub geamul galantarului acela și m-a luat
în brațe sărutându-mă pe amândoi obrajii.
— Să trăiești, Burcuș Ștefan! Să trăiești! spunea el cu ochii plini
de bucurie.
Cu el de mână, am umblat apoi pe străzile orașului. Străzi largi,
cu trotuare late și prăvălii care se țineau tot una lângă alta. În fața
prăvăliilor erau înșiruite lăzi cu cuie, butoaie cu pește sărat, lopeți,
saci de ciment. De brațe metalice erau agățate basmale, opinci,
pălării, haine, curele, ghete, iar în vitrine fel și fel de mărunțișuri,
de la piepteni de sticlă colorată până la nasturi mici și lucitori prinși
pe cartonașe cu chenar albastru.
Nu mai văzusem până atunci orașul. M-au uimit casele înalte din
mijlocul lui, cu ogrăzi strâmte, pietruite, cu tufe de trandafiri în fața
lor. Mai către margini erau case mici, acoperite cu tablă, cu uluci
spoite cu var și câini tolăniți în fața porților, ca în satul nostru. Am
văzut umblând pe străzi cârduri de gâște, purcei și copii desculți
alergând după ei să-i prindă.
Domnul învățător m-a aranjat la o gazdă în mahalaua
Cărămidari. Gazda era un croitor bătrân, cu ochelari cu rama de
sârmă, gheboșat și ofticos, care de dimineață și până noaptea târziu
stătea într-o săliță întunecoasă înconjurată cu geamlâc și cosea
haine și pantaloni de duzină pentru un negustor. Pe bătrân îl ajuta
nevastă-sa, o femeie în vârstă, uscățivă, cu părul alb, strâns într-
un coc mare la spate, și căreia toți din mahala îi spuneau „sfânta
Ana”, pentru că în casa ei veneau o dată pe săptămână baptiștii de
ziua a șaptea, citeau rugăciuni și cântau mai mult pe șoptite psalmi
și ode, cu mâinile încrucișate pe piept.
Casa croitorului avea numai o odăiță și sălița cu geamlâc. Ziua,
eu stăteam în odăiță la masa de lângă geam și-mi făceam lecțiile, în
timp ce dincolo, în săliță, bătrânul tușea până se îneca și cosea de
zor la mașina care zumzuia de-ți surzea urechile. Seara, după ce
mâncam, eu mă culcam în săliță pe maldărul de haine abia cusute,
iar croitorul și nevastă-sa în odaie, în singurul pat, vechi, cu tăblii
de fier înalte, a căror vopsea se scorojise și căzuse.
Pentru găzduire și hrană eu trebuia să sparg lemne, să car apă
de la un bătrân factor de peste drum, să spăl câteodată geamurile,
să mă duc după cumpărături, să mătur și să dau mâncare la găini,
iar la două, trei zile, după ce veneam de la școală și până se înnopta,
căram cu spinarea haine și pantaloni până în mijlocul orașului, la
prăvălia domnului Pavel Iordache, un negustor scund și gras, cu
fața buhăită și chelie.
Negustorul mă privea cu bunăvoință, zâmbindu-mi dinapoia
tejghelei.
— Ai venit, măgărușule? glumea el văzând cum mă osteneam cu
maldărul de haine în spinare.
— Am venit.
— Ei, ia să numărăm să văd câtă marfă ai adus…
Eu stăteam de-o parte, lângă vigurile de stofă și el începea și
număra de câte două, trei ori hainele și pantalonii, le cerceta pe
toate părțile să ia seama cum sunt cusute, mai rupea cu dinții o ață
ici, colo. Apoi trăgea sertarul de la tejghea, scotea un bonier, lua
creionul de la ureche și însemna, să țină socoteala mărfii primite.
Câteodată, când prăvălia era plină de clienți și afacerile mergeau
din plin, domnul Iordache băga mâna în buzunarul pantalonilor
largi, vărgați, scotea câțiva bani și mi-i punea în palmă, mângâindu-
mă pe obraz.
 — Ține, mă băiețașule, să ai și tu de cheltuială la un film!
Îi mulțumeam și până acasă țineam banii tot în pumn, strânși să
nu care cumva să-i pierd. Cum ajungeam, îi înnodam într-o batistă
cu grijă, să adun cât mai mulți ca să-i duc mamei.

*
Ceea ce mă fermeca ori de câte ori mă apropiam de prăvălia
domnului Iordache era firma înălțată deasupra ușii. O tablă mare,
galbenă, pe care era desenat un om îmbrăcat în haine elegante și
cu frizură lucie trasă într-o parte. În mână ținea o panglică
tricoloră. Alături de el scria cu litere mari, albastre:

LA ROMÂNUL ELEGANT
Haine de gata, toate măsurile,
precum și articole de galanterie,
parfumerie și alte diverse
Pavel Iordache

Pe toată fațada prăvăliei de la firmă și până la gura burlanelor,

jos lângă trotuar, de jur-împrejurul vitrinei și chiar al ușii, până și
de crengile castanului din față erau agățate haine, pălării, umbrele,
cămăși, beteală pentru mirese, ciorapi, basmale, curele de
pantaloni, șepci de pânză, opinci, cravate, chiloți de baie și câte și
mai câte mărfuri, încât îți era greu să le deosebești pe unele de altele
în amestecul lor. Stăteam câteodată multă vreme, priveam toată
această marfă și mă gândeam cu câtă grabă trebuie s-o bage
negustorul înăuntru când începe să bată un vânt năprasnic, care
vestește furtuna.
Într-o zi, domnul Iordache m-a tras înapoia tejghelei și m-a
întrebat dacă nu cumva vreau să viu la el ca băiat de prăvălie.
— Nu pot! am zis eu, mirat de cele auzite. Dimineața merg la
școală.
— Am zis eu să stai dimineața la prăvălie? a înălțat el
sprâncenele a mirare. N-am zis asta. Numai după-masă. Ce-ai de
făcut aicea? Mai nimica. Dai de câteva ori cu mătura, stropești
trotuarul și după aceea iai seama la marfa agățată ca reclamă, să
n-o fure careva. Când trec clienții, îi chemi înăuntru…
Am stat câteva clipe pe gânduri.
— Unde dorm? Unde mănânc? am întrebat eu cu neliniște.
— La mine. Am o odaie în fundul prăvăliei. Mai stau doi băieți în
ea. Hai, primești? m-a prins el de umăr. Așa un noroc, să mă bată
dumnezeu dac-ai avut!
— Să mă mai gândesc, domnule Iordache, am zis plecând către
ușă. Și-apoi, dacă mă hotărăsc, am să vin singur.
— Gândește-te. Asta nu-i rău să te gândești. Numai gândește-te
cu folos.
Am chibzuit mult la cele spuse de negustor. Înclinam să mă
angajez la el: scăpăm de corvoada din curtea croitorului, de
drumurile cu maldărul de haine în spinare, locuiam mai în
apropierea liceului, dormeam omenește. Pe de altă parte mi-era
teamă să nu nimeresc, vorba aceea, din lac în puț: dacă
promisiunile domnului Iordache erau niște simple baloane de
săpun? Ce-aveam să mă fac dacă ajungeam rău? Și până la urmă
m-am hotărât. Fie ce-o fi, mi-am zis. Mai rău ca în găzduirea
croitorului n-are să fie…
Așa că într-o după-amiază mi-am luat cărțile subsuoară și am
plecat.
— Nu-ți mai place la noi, drăguțule? m-a întrebat cu vorba
mieroasă „sfânta Ana”, oprindu-mă în sălița cu geamlâc. De ce nu-
ți mai place?
— M-am angajat la domnul Pavel Iordache, am zis eu nițel
încurcat. E mai aproape de liceu. Apoi am unde să dorm mai ca
lumea…
— Păcat, drăguțule, a vorbit „sfânta Ana” cu părere de rău. Păcat.
Dacă mai stăteai, te primeam între frații noștri. Te botezam…
— Apăi eu m-am botezat când am fost mic, la noi în sat. M-a
botezat popa Sofronie al nostru…
— Botezul, drăguțule, trebuie primit la o vârstă mai mare, când
omul are înțelegere, poate desluși adevărul sfintei scripturi… Păcat.
Mare păcat.
Am lăsat-o pe bătrână să sporovăiască acolo în săliță și am
plecat. Cum m-a văzut domnul Iordache, s-a bucurat tare mult.
Binevoitor, cu fața numai zâmbet, m-a luat de mână și m-a dus în
odăița din fundul prăvăliei. O încăpere nu prea mare, cu o fereastră
care dădea într-o curte întunecoasă, plină de tinichele, butoaie și
lăzi. Pereții odăii erau cenușii, umezi și răspândeau un miros de
mucegai.
— Miroase urât aicea, domnu Iordache, am zis eu strâmbând din
nas. De ce miroase așa?
— Uite, afurisitele alea de lăzi ale lui Melas, băcanul! a arătat el
plin de enervare către fereastră. Au fost pline cu marmeladă, cu
prune afumate și le-a lăsat aci în curtea asta, ca să roiască muștele
pe ele. Așa un negustor n-am văzut! Am să-i spun să le ia.
În odaie erau trei paturi, acoperite cu pături cenușii, militare, un
dulap cu ușile lăsate și o masă pe care, rezemată de-o cană, era și
un ciob de oglindă. De tavan spânzura un bec, în jurul căruia
cineva înfășurase o bucată de foiță verde.
Mi-am pus cărțile pe masă. Domnul Iordache m-a așteptat până
ce le-am așezat cu grijă, apoi am plecat în urma lui în prăvălie. Cei
doi băieți mai mari ca mine, Costică și Adam, socotiți vânzători, n-
aveau ce face și jucau țintar pe tejghea cu boabe de fasole.
— Costică! a poruncit domnul Iordache. Ia arată-i băiețașului ce
trebuie să facă.
Costică, un flăcău negricios, cu sprâncene groase și buzat ca un
arap, a lăsat țintarul și, bombănind nemulțumit că fusese deranjat,
s-a dus după un raft și a luat o cutie goală de conserve găurită în
fund. Privindu-mă cu răutate, mi-a pus-o în mână.
— Iote, mă, pune apă în ea și stropește trotuarul! După aia iei
mătura și vii încoace…

*
Într-o zi, Costică, vesel peste măsură pentru pricini numai de el
știute, m-a luat de mână și în ușa prăvăliei mi-a vorbit ca unul mai
mare și mai priceput ce se afla:
— Măi, liceanule, ia vino-ncoace să te-nvăț eu cum se agață
clientul. Că asta-i place jupânului, să-i aduci cât mai mulți clienți
în prăvălie. Câștigă și el bine și ne are și pe noi în ochi de bine…
Trecea soarele către asfințit. Pe trotuar se lungeau umbrele
pomilor. Pe la vitrine căsca gura felurită lume, dar mai mult țărani,
în opinci sparte, cu papornițe în mână și muierile după ei, stăruind
cu ochii după basmalele agățate prin pomi.
— Măi, neică, mă, vino, mă, să-ți iei o pălărie! se lua Costică după
ei trăgându-i de mânecă. Hai mă, c-avem pălării bune, marfă
străină, garantată.
Omul trecea înainte nepăsător, târșâindu-și opincile sparte, cu
ochii zgâiți după firme. Costică însă nu se da bătut. Prindea de
mână femeia.
— Mătușă, vino dumneata să-ți iei o broboadă, că uite vine
toamna, începe frigul. Sau ceva bumbac dacă-ți trebuie. Avem
bumbac fain, calitatea întâi. Dar fetița care-i cu dumneata nu vrea
un pieptene? Său o pereche de cercei? Avem cercei frumoși, de aur
sau de sticlă colorată, ieftini cum nu găsiți în alta parte.
Câte unii se lăsau înduplecați și intrau în prăvălie. Tot cu vorbă
bună, mergându-i gura ca o meliță, Costică îi petrecea până ce
treceau pragul, și aruncându-mi o privire peste umăr, îmi făcea
șmecherește cu ochiul. Venea apoi iară pe trotuar și-i întâmpina pe
alții cu aceeași vorbă mieroasă:
— Neică, ți s-a rupt haina în coate. Dacă ai dat grâul, vino
încoace să te îmbraci ca un ginere. Te îmbraci de nu te mai cunoaște
muierea acasă.
Râdea omul. Râdea și Costică, lățindu-și buzele groase ca de
arap. Își freca palmele negustorește și punea ochii pe un alt trecător.
Domnul Iordache, mulțumit de un dever bun, primea clienții
chiar în ușa prăvăliei. Zâmbind, curtenilor și politicos, se trăgea
într-o parte și le făcea loc să intre.
— Poftiți, poftiți, domnilor! vorbea el plecându-se din șale. Nu-i
neapărată nevoie să cumpărați. Vedeți numai marfa, încercați-o și
dacă vă place, hotărâți singuri. Magazinul e cel mai mare și mai
bine aprovizionat din oraș.
— Aveți haine? întreba timid omul.
— Am, cum să nu am. Găsiți cele mai elegante haine. Ați văzut
firma? „La românul elegant!” Trebuie să știți că domnul primar și
domnul prefect de la mine se îmbracă. Am lucrat haine chiar pentru
domnul polițai-șef. Și pentru domnul director al băncii „Albina”,
dacă-l cunoașteți. Să vă servim cu un costum de haine?
— Nu, m-am răzgândit, vorbea omul moale tot cu ochii pe rafturi.
Am un băiat care iese la horă. I-ar trebui o pălărie…
— Foarte bine. Adame! se întorcea greoi, cu pântecul rotund,
domnul Iordache. Ia dă o pălărie la dânsul! Vezi, dă din alea din
care a luat și domnul prefect alaltăieri. Am marfă bună, să știi,
bade. Pălării aduse direct din Italia de la fabrica „Borsalino și fiii”…
Și dacă luați pălărie băiatului – sfătuia el deopotrivă bărbatul și
femeia – de ce nu-i luați și haine? Am costume lucrate în Anglia, la
cele mai mari fabrici. Poftim. Încearcă o haină. Nu-ți place, n-o iei…
— Or fi scumpe, dom’le negustor, ce să le mai încerc…
— Scumpe? Cum scumpe? Opt mii de lei îs scumpe? N-ai să
găsești în altă parte fără zece mii de lei.
— Nu, nu le iau, că n-am bani…
— Mă rog, cum ți-i voia și cum te ține punga. Banii la dumneata
și marfa la mine…
 Până la urmă, țăranul ieșea în ușa prăvăliei cu pălăria în mână
s-o vadă mai bine la lumina zilei, o cerceta multă vreme când pe-o
parte, când pe alta și într-un târziu se sfătuia cu muierea.
— Ce zici, Floare, face?
— Face, că-i calitatea prima, șoptea ea legându-și basmaua sub
bărbie. N-ai auzit că de-aici cumpără și prifectu? Las’ s-o luăm, să
poarte și Ilie la horă, că și el muncește, dă cu sapa, săracu de el,
până se spetește…
— Atunci o luăm.
Seara, după ce domnul Iordache își număra banii din tejghea și
închidea prăvălia, cei doi băieți, Costică și Adam, plecau haihui prin
oraș, iar eu mă așezam la masă în odăița cu miros de mucegai și-
mi făceam lecțiile până târziu după miezul nopții.

*
Câteodată, duminica, mă duceam în sat la noi. Pe jos mă
duceam. Mama abia mă vedea. Cum auzea poarta, îmi ieșea înainte
plângând de bucurie, îmi dădea de mâncare, dezbrăcăm cămașa, i-
o dam la spălat și când se lăsa amurgul ne așezam la vorbă pe
prispa casei, ascultând în noapte larma satului dinaintea
somnului.
— Cum merge învățătura, Ștefane? mă întreba ea mângâindu-mă
pe cap.
— Bine merge.
— I-ai prins rostul?
— I-am prins.
— Dar treaba la prăvălie cum merge?
— Ca la prăvălie…
— Fii ascultător și supus, că dacă ai minte și ești nițel dezghețat,
ai să ajungi poate un negustor, ceva…
— Nu-mi place negustoria, mamă.
— De ce nu-ți place? mă privea ea cu ochii mari.
— Negustoria e înșelătorie curată. Eu nu văd cum domnul
Iordache, stăpânul meu, jupoaie banii de pe bieții țărani? Îi duce
cu vorba, le baga marfa în papornițe și, după ce ies oamenii în
stradă, își freacă palmele bucuros și-i înjură că-s proști. Mie treaba
asta nu-mi place.
Mama tăcea și nu mă mai iscodea. Poate că-mi dădea dreptate.
Poate că nu.
Câteodată mă întreba:
 — Dar ce ți-e în gând să te faci, Ștefane?
— Nu știu, mamă, înălțam din umeri, nehotărât. M-aș face ceva
să fiu de folos oamenilor. Bunăoară, învățător. Domnul învățător
învață copiii carte. E bună cartea. Ai carte, ai parte. Doctorul din
Dorșa dă vindecare bolnavilor. E bine să fii și doctor…
— Fă-te învățător, copilul meu.
— Mă fac și învățător. Dar nici meseria asta nu-i vreo
pricopseală. Aicea în sat, domnul învățător n-o duce mai bine ca
noi. Se zbate și el în necazuri și sărăcie…

Treceau oștirile sovietice către apus. Zi și noapte, tancuri grele,

ca niște cetăți de oțel, uruiau asurzitor, zăngănindu-și șenilele pe
caldarâmul străzilor. Lăsau în urma lor miros de benzină arsă și
ulei încins. Treceau mașini înalte cu câte șase roți, ținându-se una
după alta în coloane nesfârșite, cu motoarele duduind și mitraliere
așezate pe cabine, în mașini stăteau soldați prăfuiți, cu fețele
înnegrite de soare și sprâncenele alburii de colbul drumului. Țineau
pistoalele automate agățate pe piept. Pe rubăștile cenușii sclipeau
medaliile ca niște bănuți de aur. Iară lângă medalii sau la bonete își
prinseseră flori. Le primiseră la locuri de popas, în sate sau orașe
și erau acuma ofilite și prăfuite, dar ei le purtau cu semeție, cu drag,
pentru că tot cu drag fuseseră dăruite de cei care i-au întâmpinat
ca pe eliberatori.
— Zdrastvuite! Zdrastvuite barijnia! strigau ei făcând cu mâna
câte unei fete care se oprea în loc și privea, din mulțimea orășenilor,
trecerea coloanelor. Dasfidania, na Berlin! Na Berlin!
Fata se arăta nedumerită, înălța din umeri, râdea.
— Berlin! Berlin! repeta ostașul și arăta cu mâna tot către soare-
apune.
Pe trotuare oamenii se îngrămădeau curioși să privească
tancurile și, cuprinși de bucuria noilor zori ce se iviseră deasupra
țării, înălțau mâinile, le fluturau în semn de salut, iară sovieticii de
pe mașini le răspundeau în același fel, râzând și chiuind, aruncând
copiilor pachete cu ciocolată și bomboane, mamelor glume și
strigături în limba numai de ei știută.
Din câte o mașină se înălța cântecul unei armonici. Îndată i se
alăturau zeci de glasuri. Și acoperind duduitul motoarelor, cântecul
prindea parcă aripi și plutea în nemărginiri peste casele, peste
pomii și străzile orașului.
 *
Stăteam în fața prăvăliei pe un scăunaș, cu cartea pe genunchi
și priveam trecerea mașinilor grele sovietice. Când se sfârșea o
coloană și până să se arate alta în josul străzii, încercam să învăț
la istorie. Dar nu se prindea nimic în minte. Fugeau rândurile din
carte ca niște râuri negre pe sub ochii mei osteniți. Fugeau și cu cât
fugeau mai tare, cu atât mi se întuneca privirea de parcă mi se
așeza peste față o pânză neagră.
Treceau oameni în sus și în jos pe stradă, umblând grăbiți după
treburi, sau mergând alene cu ochii pe la vitrine. Treceau și nu-i
vedeam. Pe unii îi prindea de mână Melas, băcanul de alături și le
punea în brațe pachete cu pește sărat sau pungi cu fidea. Pe alții îi
trăgeau în prăvălie băieții lui Toma Ghidei, negustorul din stânga
și-i încălța cu opinci, le dădea codiriște de bici lucioase și încrustate
cu flori sau căpestre pentru cai. Eu uitasem că sunt sluga
domnului Iordache. Uitasem că îmi dă găzduire și-o farfurie cu
ciorbă la prânz ca să-i mătur prăvălia, trotuarul, să agăț de pulpana
hainei țăranii care treceau pe stradă și să-i bag mai cu voie, mai
fără voie în prăvălia dumisale. Tot citind și stând cu ochii pe carte,
în mintea mea prinseseră viață luptele lui Traian cu Decebal. Și în
timpul ăsta oamenii treceau pe lângă mine, îmi ocoleau scăunașul
să nu mă lovească, priveau nepăsători hainele agățate în castanul
din fața prăvăliei, cercetau din ochi pălăriile spânzurate de firmă și
becul de la intrare și se duceau înainte, fără măcar să întoarcă
capul, să-și arate dorința de a cumpăra ceva.
Și cum stăteam așa cu ochii pe carte, m-am pomenit că cineva
mă ia de urechi și mă trage puternic în sus. Am înălțat privirea. Era
domnul Iordache.
— Vino încoace, băiețașule! mi-a zis el cu glas blând, dar ghiceam
în el clocotul mâniei, al revoltei. Vino încoace!
M-a băgat în prăvălie, m-a împins după niște viguri cu stofă și
m-a lăsat acolo să aștept nițel. Tremuram ca varga și-l urmăream
cu privirea cum se mișca greoi prin prăvălie, cu burta lui rotundă
înainte și chelia lucie, ca de lemn lustruit. Ce vrea oare cu mine?
mă întrebam cu teamă. Ce-am făcut? Domnul Iordache s-a aplecat
cu greutate, a luat de sub tejghea metrul de stejar, s-a înapoiat tot
așa de încet cum îi era umbletul, mergând legănat ca o rață și mi-a
făcut semn să mă apropii.
— Hai, băiețașule, hai, dă-te mai încoace!
Am făcut doi pași spre el. Picioarele îmi erau grele ca de plumb,
dar mi se muiaseră de parcă ar fi fost de ceară.
— Hai, băiețașule, hai!
Am mai făcut un pas. Ochii rotunzi și verzi ai domnului Iordache
erau mari, sticloși, bulbucați și, stăruind cu privirea tot către mine,
simțeam că mă pătrunde un fior de gheață pe șira spinării.
Tremuram din ce în ce mai tare. Și parcă mi se tăiase răsuflarea.
M-am oprit în fața lui.
— Ia întoarce-te tu și privește rafturile alea pe sus! mi-a poruncit
el. Și să-mi spui ce vezi pe-acolo?
M-am întors. Și cum m-am întors în acea clipă stăpânul mi-a
croit una pe spinare cu metrul de stejar atât de tare, încât mi-a
scăpat cartea din mână. În durerea aceea, mi-am acoperit fața cu
palmele și am început să plâng.
— Ei, ce-ai văzut acolo, băiețașule? m-a întrebat el cu glasul tot
blând, prinzându-mă, cu degetele lui groase ca niște cârnăciori, de
urechi. Spune, ce-ai văzut?
— Am văzut haine, domnule… am răspuns eu printre sughițuri.
Haine și cutii cu pălării, și pantaloni, și cravate, și…
— Ai văzut marfă care trebuie vândută, băiețașule! a vorbit el, de
astă dată aspru, mânios. ȘI cum s-o vând, dacă tu nu-ți faci
datoria? Stai ca o statuie pe scăunașul acela și clienții trec în sus
și-n jos fără să-i bagi în seamă? Asta-i negustorie? Așa un băiat ca
tine n-are s-ajungă niciodată negustor! Ascultă-mă pe mine: n-are
să ajungă negustor…
Simțeam o sfârșeală în tot trupul și-o durere ascuțită lângă
umărul drept unde mă lovise cu muchia metrului de stejar.
— Vă rog să mă iertați, domnule Iordache, am zis eu într-un
târziu cu glasul sugrumat de plâns. Nu are să se mai întâmple. Dar
știți, mâine am teză la istorie. Și azi-noapte am ajutat să măsurăm
stofa aceea. N-am avut când învăța.
— Pe mine nu mă interesează istoria ta, a zis negustorul tot
aspru și, înfuriat peste măsură, a lovit cartea cu piciorul, băgând-
o sub tejghea. Nu te țin pe mâncare ca să te faci filosof. Eu îți dau
mâncare ca să faci treabă în prăvălie. Gata, am terminat! Du-te
afară și fă-ți datoria!
Mi-am șters lacrimile de pe obraz, am cules cartea de sub tejghea
și am ieșit în stradă. Simțeam amarul umilinței în suflet. Simțeam
săgeata batjocurii în inimă. Simțeam cum mă cuprinde
deznădejdea, învăluindu-mă într-o pânză rece, de gheață, care se
întărește cu fiecare clipă, zdrobindu-mi visurile copilăriei, bucuria
anilor aceia care nu aveau să se mai întoarcă. Și totuși tăceam.
Eram hotărât să rabd. Altfel ce-aș fi făcut?
Am ajuns lângă tulpina castanului încărcat cu haine. Mi-era de-
acuma foame și foamea îmi dădea amețeli. Părea că se învârtește
totul cu mine în jur, casele, pomii, mașinile cu ostași sovietici care
treceau și parcă nu se mai sfârșeau. Și lumea stătea îngrămădită pe
marginea trotuarului și le privea, le privea…
— Care vrea să-și ia o pălărie? am început eu să-i întreb pe
oameni, vorbind printre lacrimi, mai mult în suspine. Avem pălării
bune, din Italia. De la noi cumpără și domnul prefect…
Nimeni însă nu mă băga în seamă. Nimeni nu-mi dădea crezare.
Strădaniile mele erau zadarnice. Oamenii priveau tancurile,
mașinile sau își vedeau de drum. Și domnul Iordache stătea în ușa
prăvăliei, cu burta lui rotundă împinsă înainte și mă privea
încruntat pe sub sprâncenele lui groase, stufoase. Părea un porc
mistreț care stă la pândă, gata să se repeadă, să sfâșie. Nu se ivea
însă prada. Și asta îl necăjea, îl tulbura, pentru că zilele viitoare nu
se arătau prea strălucite pentru negustoria lui. Nu vindea marfă,
n-avea cu ce plăti impozitele, n-avea cu ce plăti furnizorii. Și dacă
n-avea, falimentul plutea undeva deasupra firmei, amenințător ca
o pasăre neagră care se pregătește cu ciocul ei ascuțit să-i scoată
ochii aceia verzi și bulbucați, să-i sfâșie obrazul roșu și buhăit, să-i
zdrențuie beregățile și pântecul rotund…

*
Venea câte un client mai răsărit, cerea un costum de haine, se
îmbrăca, se privea multă vreme în fața oglinzii, în timp ce domnul
Iordache se învârtea în jurul lui umblând legănat, cu burta înainte,
în pantalonii vărgați prinși în bretele.
— Minunat vă prinde! exclama el frecându-și palmele groase.
Minunat! Pe comandă să fi făcut costumul și nu vă venea așa bine.
Îl luați?
— Îl iau…
— Să-l purtați sănătos!
Dădea omul banii, numărând hârtiile de-o mie pe tijghea și nu
uita să-mi arunce și mie câțiva zeci de lei. Îi mulțumeam clientului
și puneam banii în buzunar, bucuros că pot câștiga ceva peste ceea
ce îmi dădea din când în când domnul Iordache.
După vreo două luni i-am spus negustorului:
— Domnule Iordache, aș vrea să cumpăr de aici, de la
dumneavoastră, o hăinuță de catifea și o șăpcuță de pânză…
— Pentru ce-ți trebuie? s-a mirat el.
— Am un frățior acasă. Vreau să i le duc când iau vacanță.
— Ai bani?
— Am. Am strâns din bacșișuri și dacă îmi mai dați ceva din ceea
ce mi-ați promis…
— Bine. Pune tot ce ai aici pe tejghea.
Am dezlegat nodurile batistei ce-o țineam în sân și am răsturnat
pe tejghea tot ce adunasem eu de când am venit în prăvălie.
— Și o broboadă pentru mama aș vrea…
— Bine, ai să iei și-o broboadă.
Domnul Iordache a făcut banii grămezi, i-a numărat cu atenție.
Și-a luat apoi creionul de la ureche și a făcut socoteala
cumpărăturii. A mai numărat o dată banii…
— Uite, îmi mai rămâi dator două sute de lei, a zis el întinzindu-
mi hârtia, să verific și eu calculul. Iei marfa?
— O iau.
— Ți-am făcut și-un rabat, să știi, m-a asigurat negustorul. Doi
la sută. Asta pentru că lucrezi la mine-n prăvălie. Dacă ai fi mai
sprinten și mai cu tragere de inimă pentru negustorie, ridicam
procentul. Dar așa…
— Bine domnule Iordache. Vă mulțumesc și pentru atât.
Am luat broboada, șăpcuța și hăinuța de catifea, le-am
împachetat și le-am pus în dulapul din odaie cu gândul să le duc
acasă de Crăciun. În fiecare seară desfăceam hârtia și le priveam.
Stăruind cu ochii la ele, mă gândeam la mama și la frati-miu
Haralambie, că au să se bucure primindu-le.

*
Vedeam prin fața prăvăliei trecând fel și fel de oameni. Muncitori
cu hainele murdare de unsoare, cu fețele pline de negreală, purtând
în mână sufertașe sau subsoară pâini pe jumătate mâncate.
Veneau de la muncă. Poate lucrau la atelierele căilor ferate, sau la
fabrica „Solvex” a domnului Dimitrie Papina, sau la fabrica de
mobile „Stejarul” a fraților Dumitrescu.
Treceau prin fața prăvăliei țărani cu fețe galbene și căciuli sparte,
cu opincile ferfeniță și papornițe în mână, treceau și priveau cu ochi
mari de uimire firmele și mărfurile înșiruite îmbietor pe lângă ziduri.
Treceau domni în haine bune, cu pardesie elegante, ducând de
braț cucoane cu părul numai inele, boite și sulemenite ca artistele.
 Treceau soldați în cârje sau cu mâinile legate în bandaje de gât,
purtând vestoane ciuruite de gloanțe și negre de fumul obuzelor.
Treceau copii de scoală vorbind, gălăgioși, lovind cu picioarele
castanele căzute pe trotuar și râzând când acestea se rostogoleau
oprindu-se în vitrina vreunei prăvălii.
Cum vedeam soldați, tresăream, le ieșeam înainte, îi apucam de
mână, le vorbeam rugător:
— Veniți de pe front?
— De pe front.
— N-ați auzit cumva de soldatul Burcuș Vasile? Face la
infanterie. Poate l-ați întâlnit și trăiește sau poate e-n vreun spital.
E tatăl meu…
— Nu, n-am auzit.
Trist și abătut, cu sufletul îndurerat, învăluit de-o teamă
nelămurită, mă trăgeam iară lângă ușa prăvăliei să păzesc marfa
domnului Iordache. Cu nădejde și înfrigurare așteptam trecerea
altor soldați. Îi zăream în susul străzii. Mă apropiam iară cu pas
șovăielnic.
— N-ați auzit de soldatul Burcuș Vasile?
— N-am auzit.
N-au auzit! Dar cine să fi auzit oare? Cine-mi putea da o veste
despre el?
Stăteam la școală în bancă, priveam în ochii profesorilor care
vorbeau, explicau lecțiile, înșiruiau pe tablă formule, teoreme,
desenau hărți sau examinau cu multă severitate elevii, dar gândul
îmi era tot la tata. La el mă gândeam și seara, și dimineața, și la
amiază, tot timpul. Căutam să mi-l închipui umblând prin tranșee
cu capul aplecat, ferindu-se de gloanțe, mărșăluind prin noroaie și
zloată, cu ranița în spinare și bidonul la șold, sau pornind la atac,
cu fruntea ascunsă sub casca grea de metal strigând, trăgând cu
pușca, prăvălindu-se în șanțuri, așa cum văzusem numeroase poze
în abecedar sau în cărțile de citire și istorie. Doamne, mă întrebam
stăpânit de teamă, nu cumva s-o fi prăpădit pe acolo? De ce nu
scrie măcar un rând? Sau de ce nu trimite vorbă prin cineva că
trăiește! Oare să fi primit mama scrisoare? Și dacă a primit, ce vești
i-o da tata? Bune sau rele?

*
Într-o zi l-am văzut trecând prin fața prăvăliei pe vecinul nostru,
Dumitru al lui Pantelici. Cădea de sus o ploaie rece, măruntă și
deasă, ce da ca prin sită. Omul mergea zgribulit, învelit într-un
suman rupt, cu un băț de corn sub braț, târșind după el opincile
mari și grele din cauciuc de automobil.
— Nea Dumitre! am strigat eu și i-am ieșit înainte.
El a tresărit, s-a dat un pas înapoi și m-a privit de sus până jos.
— Măi Ștefane, ce faci, măi? m-a prins de mână bucuros. Hai
colea sub streașina asta, că uite dă al dracului de sus. A venit
toamna, băiete!
Ne-am tras lângă un zid.
— Ce mai e prin sat, nea Dumitre? Ce face mama? Frati-miu?
— Ce să facă? Toți sunt bine, sănătoși. Mumă-ta lucră tot pe
moșie. Ieri îngropa via de la Ciurezu.
— De la tata a venit vreo veste?
— N-a venit nimic. S-aude că ai noștri luptă acuma în Ungaria.
Nu știu, o fi așa, n-o fi, am auzit și eu de la oameni. Îmi spune
acuma frati-miu cum stă treaba cu frontul, că mă duc pe la el. El
trebuie să știe.
— Cine, nea Gheorghe? Ăl de-l căutau jandarmii?
— Ăla. Era scris în partidul comunist, de-aia pe vremea domnilor
umblau după el.
— Și el unde lucrează?
— La „Solvex”. E turnător.
— Am să mă duc o dată pe la el. Nu mă știe, că doară a plecat
demult din sat. Dar îi spun că sunt al lui Vasile Burcuș. Vezi
matale, e altceva când mai ai pe cineva cunoscut în orașul ăsta…
— Du-te, mă, pe la el, că are să se bucure, a zis vecinul nostru
strângând umerii de frig. Când era ca tine, se juca cu mine și cu
tat-tu pe câmp. De, umblam cu vitele. Ei, câte drăcii n-au făcut ei
amândoi! Dar tu cum mergi cu învățătura?
— Merg bine, nea Dumitre. Am note bune, dar îmi fac cu greutate
lecțiile. Stau până seara târziu în prăvălie. Noaptea mi se închid
ochii deasupra cărților…
— Unde-i prăvălia asta a ta?
— Uite-o colea. Unde-s toate lucrurile alea atârnate pe lângă ușă.
Vecinul a înălțat privirea, și-a rotit ochii pe pereții acoperiți cu
haine. Ca din pământ s-a ivit atuncea lângă mine Costică,
negriciosul, cu buzele lui de arap. Era cu capul gol și gulerul de la
haină ridicat.
— Hai mă, că întreabă jupânul de tine! mi-a zis zgribulindu-se
de frig. Poate te-așteaptă iară metrul ăla de stejar…
 — Îndată.
Am dat mâna cu vecinul nostru și am plecat, îmi părea rău că
mă despart de el. Vorba lui îmi adusese în suflet dorul de sat, de
casa noastră, de mama. M-am întors și i-am strigat:
— Nea Dumitre, spune acasă că am să vin de Crăciun în sat. Să
m-aștepte!
— Bine Ștefane, bine…

*
Dăduse ninsoare multă în iarna aceea. Întinderile erau albe ca
de vată. Căsuțele alor noștri din Sărăcime stăteau pitite sub
cușmele înalte de zăpadă. Priveau de sub ele ochiuri mici de geam,
încrustate cu flori de gheață. Din coșuri se înălțau fuioare alburii
de fum, iară pe uliță era liniște de parcă satul ar fi fost pustiu.
Rareori se auzea clinchetul unor clopoței la săniile care lunecau
ușor pe pârtiile abia croite.
În ograda noastră zăpada era până la genunchi. Am împins
poarta cu greutate. Se vedeau urme către casă, dar ninsoarea le
acoperise. Am pornit către tindă, am ajuns și, în timp ce mă
scuturam de zăpadă, am deslușit în odaie un plânset. Plângea frati-
miu Haralambie.
Am deschis repede ușa și de lângă pat el a înălțat ochii
înlăcrămați spre mine. M-a privit nițel speriat, apoi s-a înveselit.
— Nenea! Nenea!
În odaie era frig. Prin geamul înghețat intra putină lumină,
ungherele erau întunecate. Frati-miu, înfășurat în niște țoale rupte,
se târa pe pământul rece, cu minutele întinse. Se juca cu o tinichea.
O dădea dura și tinicheaua intra sub pat. Umbla repede după ea,
dar deodată se oprea, smucit de sfoara cu care-i era legat piciorul.
Îl priponise mama să nu iasă din odaie, să nu deschidă geamul, să
nu umble și să spargă străchinile. Nu ajungea tinicheaua cu
mânuțele și începea să plângă. Îi șiroiau lacrimi pe obraz până
vedea mâța. Atunci o chema la el și, înveselindu-se pe dată, o
scărmăna și-o burdușea până ce-l zgâria. Mâța scăpa, sărea într-o
parte și se ascundea sub masă, privindu-l înfricoșată cu ochii ei
rotunzi și sclipitori ca de sticlă. Dupa-dupa, alerga Haralambie
după ea. Iară îl oprea sfoara aceea. Blestemată sfoară!
— Nenea, mă doare! mi-a arătat el piciorul. Am desprins sfoara
din jurul gleznei. De-abia i-am desprins-o. O strânsese mama cu
patru noduri, să n-o dezlege frati-miu. Și cum s-a văzut slobod, el
a întins mânuțele înroșite de frig și m-a cuprins de gât, apropiindu-
și obrazul înghețat de al meu.
— Bică, unde-i mama? l-am întrebat, mângâindu-l pe cap.
— Nu știu! a înălțat el din umeri. A plecat.
Am pus bocceluța pe pat. Am găsit sub masă niște lujeri uscați
de floarea-soarelui. I-am băgat pe gura sobei și am aprins focul.
Soba a început să duduie și ușița de tablă s-a înroșit pe dată. Frati-
miu stătea cu mânuțele întinse să se încălzească.
Am desfăcut bocceluța și am scos hăinuța.
— Uite, Bică, ce ți-am adus.
S-a bucurat Haralambie. A început să bată din palme, să sară
într-un picior, după aceea a îmbrăcat hăinuța. Era cam largă și nițel
lungă. Șapca însă îi venea bine. Avea cozoroc lucios și fireturi aurii
de jur-împrejur.
— Îți place, mă?
— Îmi place.
Pe înserat a venit și mama. Fusese în livada moșiei, să
mușuroiască zăpada în jurul pomilor. Era înghețată, cu fața roșie
de ger. Cum m-a văzut, s-a repezit, m-a luat de gât și m-a pupat
mult pe obraji.
— Ești în vacanță, Ștefane? m-a întrebat ea.
— În vacanță, mamă. Plec după Bobotează.
A dat cu ochii de hăinuța și șapca lui Haralambie. S-a bucurat și
o lumină blândă i-a învăluit pe dată chipul trudit. S-a bucurat și
de broboada ei neagră, cu ciucuri și flori galbene și verzi pe la
colțuri. M-a cuprins iară în brațe.
— Copilul meu! Copilul meu! a grăit ea printre lacrimi. De unde
ai avut bani să cumperi astea?
— Am primit bacșișuri. Vin oameni în prăvălie după cumpărături
și câte unii îmi strecoară și mie în palmă câțiva lei…
Când s-a înnoptat de-a binelea, mama a aprins lampa. Se făcuse
cald în odaie. Geamul era însă tot înghețat. Se topeau florile cu
încetul și pe sticlă curgeau dâre subțiri de apă. Haralambie le oprea
cu degetul, le împrăștia, trăgea cu palma peste ele. Și pe pereți se
îmbrobonea apa. Sclipeau mărgăritarele albe până sub tavanul
coșcovit. Se dezghețau și pereții. Într-un târziu a pus mama ceaunul
pe foc, a făcut mămăligă. Într-o tigaie a spart două ouă.
— Haideți, măi copii, la masă.
Mâncam și-mi tot stătea pe limbă să întreb de tata. Poate că
mama știa ceva și se ferea de mine să-mi spună. Sau nu avea nicio
veste și nu voia să aducă vorba ca să nu ne îndurereze inimile. Nu
știu. Grăiam despre una, despre alta, numai despre el nu. După o
vreme ea a spus:
— Ce se mai aude pe la oraș cu răzbelul, Ștefane?
— Nu se-aude nimic, mamă. Alaltăieri citea domnul Iordache
ziarul și spunea că ai noștri luptă acuma prin Ungaria. Îi alungă pe
hitleriști.
— Se prăpădesc oamenii, vai de zilele lor pe gerul ăsta!
Așteptam să zică ceva de tata. N-a zis nimic. Tingea cu cocoloșul
de mămăligă în ou, ofta și mesteca în gură, clătinând ușor capul a
durere. Privirea îi era stinsă, bolnavă, chipul îi era tras, palid, ca o
coajă de pepene.
Se auzeau pe uliță glasuri de copii. Glasuri de clopoței. În
noaptea albă și liniștită, glasurile păreau clinchet de cristal.
— Nene, mergem cu colindu? A venit aseară la noi Săndica lui
Furcuță și-a zis că pleacă cu colindul…
Frati-miu, mozolit de ou pe la gură, mesteca rar și mă privea
rugător, așteptând un răspuns.
— Mergem, Bică.

*
A doua zi am luat două nuiele, le-am cojit, le-am afumat în vatra
focului și gata colindele. Pe înserat, l-am luat pe Haralambie de
mână și am pornit. Era mic, opincile mamei erau grele, obielele îl
împiedicau la mers și de-abia răzbătea prin zăpadă. Vârâse până
peste ochi căciula tatei, înaltă, brumărie și spartă.
Ne-am dus în partea din deal a satului, la ăi mai cu stare, că la
oamenii noștri din Sărăcime degeaba le băteam la ulucă, n-aveau
nici ce să pună de mămăligă. Cu grijă să nu se dea câinii la noi,
intram în ogrăzi, ne apropiam de ferestre, dregeam nițel glasul și
porneam a spune colindul.
— Mă, Bică, haidem și la conac!
— Haide, nene. O fi zăpada mare!
— Răzbim noi.
Am ieșit din sat și înotând prin nămeți, am pornit să străbatem
întinderile albe, troienite. O suflare rece trăgea peste câmpul
înghețat, șfichiuindu-ne obrajii, umezindu-ne pleoapele cu
pulberea fină a zăpezii.
— Ține-te bine, Bică!
— Mă țin, nene.
 Am mers noi ce-am mers și cam pe când făcusem calea jumătate,
ne-am întâlnit cu toți cinci copiii lui nea Ion Furcuță. Îmbrăcați
numai în zdrențe, zgribuliți și prăpădiți, păreau niște umbre răsărite
din nămeți. Între ei, mai mare, Săndica, abia i se vedeau ochii de
sub o țoală ruptă cu care-și înfășurase capul. Mitu, cel mai mititel,
de vârsta lui Haralambie, o ținea pe soră-sa de fustă și plângea
sugându-și degetele înghețate. Ăilalți jucau zăpada cu picioarele să
se încălzească.
— De unde veniți, mă? am întrebat eu făcându-le loc să se
înșiruie pe pârtie.
— De la conac, a răspuns Săndica suflând în palme. Uite, numai
ce-am coborât dealu. Acolo vă duceți și voi?
— Acolo.
— Nu vă mai osteniți degeaba, a dat ea a lehamite din mână.
Porțile sunt încuiate. Casa îi toată în întuneric. Numai jos, la odăile
slugilor e lumină. Șandor, vizitiul, umbla beat prin ogradă, vorbea
ungurește și răcnea la lună. Așa că…
Am pornit cu toții grămadă către sat. Înghețasem și picioarele îmi
erau bocnă. La colțul primăriei, am dat de plutonierul Gândac, nițel
cherchelit. Umbla cu mantaua descheiată, cu centironul în mână
și capela dată pe ceafă. Abia își târâia cizmele prin zăpadă. Cânta,
mai mult lălăind.

Frunză verde și-o sipică,

Am o mândră mititică,
Aș iubi-o dar mi-e frică
C-o bate ta-su de-o strică! măi, măi…

L-am ocolit și am intrat pe ulița mare a satului.

Noaptea era albă și liniștită. Începuse să fulguie și fulgii cădeau
lin din văzduhul întunecat. Ne mângâiau obrajii cu suflarea lor de
gheață. Se așezau cuminți pe mâinile întinse. Se topeau pe dată.
Cercam să-i prindem în gură. Se topeau pe buze.
— Nene, uite ninge! a tresărit deodată Haralambie de sub căciula
lui de uriaș. Troienește ulița. Hai acasă!
— Hai, Bică. Om merge la Anul Nou și cu sorcova…
Am pornit către marginea satului, în vale la noi în Sărăcime.
Casele erau de-acum întunecate. Nu mai licăreau lumini în
ferestre. Nu se mai auzeau șoapte după perdele. Oamenii se
culcaseră. Numai din deal, răsuna peste ulițele adormite cântecul
plutonierului Gândac, ce se auzea tot mai slab în noaptea
înghețată:
Aș iubi-o dar mi-e fricăăă,
C-o bate ta-su de-o strică, măi, măi…

Era o zi de februarie, cu cerul închis, cenușiu și întins ca o

imensă cupolă de plumb acoperind așezările. Ninsese toată
dimineața, o ninsoare deasă, abundentă și orașul era acuma în
întregime alb sub veșmântul pufos al zăpezii. Dar pe la ora trei
după-amiază fulguiala se oprise și se lăsase un ger uscat și aspru,
într-atât de aspru încât înțepa obrajii și-ți tăia răsuflarea. Zăpada
de pe trotuare prinsese o pojghiță lucie de gheață ca un smalț, iar
crengile negre ale pomilor se acoperiseră pe dată cu dantela albă a
chiciurei.
Sfârșisem de spălat oglinda mare din prăvălie și, având o clipă de
răgaz, stăteam înapoia ușii și priveam prin geam în stradă…
Oamenii umblau de colo până colo, zgribuliți, cu căciulile sau
pălăriile trase pe ochi și capetele vârâte adânc în gulerele
paltoanelor. Sănii ușoare, trase de cai costelivi, treceau în susul și-
n josul străzii și clinchetul clopoțeilor îmi amintea de serile când cu
două luni în urmă umblam cu colindul pe ulițele troienite ale
satului. Ce-o face mama în clipele astea? mă întrebam privind cum
lumina albastră a amurgului învăluia tot mai mult casele. Dar frati-
meu Haralambie?
În prăvălie era cald și mirosea a naftalină. Se auzea cum duduie
focul în sobița de tuci, lemnele trosnind ușor în cuprinsul flăcărilor.
Becul mare ce spânzura sus, între haine, lumina încăperea,
aruncând umbre alungite pe pereți, pe rafturi și podea. O liniște
adâncă stăpânea totul. Doar când și când un șoarece ronțăia
undeva sub podele și atunci domnul Iordache, care stătea pe un
scaun la gura sobei, în șoșoni și cu căciula de lutru pe cap, lăsa
ziarul pe genunchi și privea neliniștit pe sub ochelari cercetând din
ochi ungherele, doar, doar l-o afla pe nedoritul musafir care de
multe ori rosese pălăriile sau găurise hainele din rafturi.
— Ei, ei, afurisit ce ești! murmura el supărat și, potrivindu-și
ochelarii pe nasul acoperit de pistrui, se așeza mai bine pe scaun și
continua lectura ziarului, clătinând ușor capul a supărare.
Eu trăgeam cu coada ochiului către el, cu grijă că poate-mi
poruncește ceva, să fiu atent și să mă înfățișez de îndată înainte-i.
Dar el își vedea liniștit de citirea ziarului, sorbind frazele pe
nerăsuflate, mișcând ușor buzele de parcă memora știrile acelea, cu
gândul să le învețe pe dinafară.
Cum stăm așa la geamul ușii, deodată am tresărit. De undeva,
din josul străzii, s-au auzit urale prelungi și puternice ca niște
chemări înflăcărate aruncate văzduhului. Un murmur ca un vuiet
creștea cu fiecare clipă, se înălța și se rostogolea peste așezările albe
ca un imens tăvălug de fier. În ușile prăvăliilor de peste drum, s-au
ivit pe dată negustorii, numai în flanele, cu capetele descoperite, cu
creioanele după ureche și viguri de pânză în mână, așa cum îi
surprinseseră uralele acelea tocmindu-se cu cumpărătorii. Lumea
ce se afla pe trotuare s-a adunat grămadă la marginea rigolei,
doritoare să afle ce se întâmplă. Domnul Iordache s-a ridicat greoi
de pe scaun, a lăsat ziarul pe tejghea și, târșâindu-și șoșonii
descheiați pe dușumea, a venit și el încet, cu mersu-i legănat, să
privească prin geamul ușii afară, în stradă. Îndată, din odaia din
fund a răsărit și Costică negriciosul. Mânca semințe de dovleac și
scuipa cojile în palma făcută căuș.
— Ce-i, ce se aude? a întrebat el mirat venind alăturea de patron.
— Mi se pare că muncitorii au pornit iară la manifestație! a
lămurit moale domnul Iordache potrivindu-și fularul de lână în
jurul gâtului. Ei, trăim vremuri grele… Foarte grele… În cinci luni,
al treilea guvern. Acuma vor să-l dea jos și pe-ăsta!…
— Păi de ce să-l dea jos? s-a arătat plin de nedumerire Costică.
Ce, miniștrii ăștia nu-s de meserie miniștri?
Domnul Iordache însă n-a dat răspuns. Tăcut, a dat a lehamite
din mână și s-a îndepărtat de la geam bombănind ceva neînțeles.
Cu mersul lui legănat, greoi, a pornit către fundul prăvăliei
târșâindu-și pe podea șoșonii descheiați. Dar după câțiva pași s-a
întors, ca și cum și-ar fi amintit ceva și a poruncit cu glas moale:
— Mă, Costică, ia trage tu obloanele alea! Cine știe, ne mai sparg
ăștia geamurile. Și tu, ăla micu, stai afară și ia seama la marfa de
reclamă, să nu ne fure careva vreun costum de haine sau vreo
pălărie…
Mi-am înfășurat bine haina în jurul trupului și zgribulit am ieșit
în stradă. Pe dată frigul m-a pătruns până la oase, dar am început
să joc pe loc, bătând zăpada cu picioarele ca să mă încălzesc. Am
vârât mâinile adânc în buzunare. Când și când îmi frecam urechile
înroșite de ger cu grijă să nu-mi degere.
Din josul străzii, se vedea venind o coloană de muncitori cu
steaguri desfășurate. Pe pânze roșii, înălțate deasupra capetelor,
prinse pe niște bețe lustruite, purtate mai ales de tineri, se vedeau
scrise cu litere albe diferite lozinci care cereau imediata plecare de
la cârma țării a guvernului Rădescu: „Jos cu trădătorii de patrie!”,
„Vrem guvern de largă concentrare democratică”. „Afară din guvern
cu sabotorii frontului!”, „Totul pentru front, totul pentru victorie!”…
Cu cât se apropia coloana manifestanților, citeam mai limpede
aceste scrieri pe pânzele roșii desfășurate și un simțământ de
nelămurire mă stăpânea în acele clipe. Nu puteam înțelege, așa
cum nu înțelesese nici Costică negriciosul, acolo-n prăvălie, ce se
întâmpla în acele zile în țară, pentru care motiv muncitorii cereau
schimbarea guvernului, ce însemnau cuvintele acelea „largă
concentrare democratică” și câte altele. Eram neștiutor și pluteam
parcă pe valurile unei ape ce mă arunca de colo până colo, fără să
zăresc undeva malul, fără nădejde de a găsi liniștea aceea a
înțelegerii tuturor lucrurilor, a tuturor celor ce se întâmplau în
juru-mi.
Coloana venise aproape, foarte aproape. Într-o ordine ostășească
mergeau umăr lângă umăr muncitori tineri și vârstnici, în haine
mânjite de uleiuri și unsoare așa cum ieșiseră din ateliere, în mână
cu sufertașe sau crăticioare îmbăierate. Călcau apăsat, frământând
sub ghete zăpada murdară a străzii. Pe chipurile înnegrite de fum
se citea o neasemuit de mare hotărâre, o neînduplecare a voinței de
a birui cu orice chip în ceea ce plănuiseră a birui. Când și când
înălțau pumnul deasupra capului și strigau sacadat acoperind cu
glasurile lor larma străzii:
— Vrem guvern F.N.D.! Vrem guvern F.N.D.!
Cu cât coloana înainta mai mult către piața primăriei, cu atât
rândurile ei se îngroșau. Cei de pe trotuare se amestecau și ei în
suflarea aceea de oameni și mergeau cu toții, vălmășindu-se ca-ntr-
o vântoasă sub flamurile acelor lozinci scrise pe pânză roșie
desfășurată. Unii voiau să vadă ce se întâmplă. Din simplă
curiozitate. Dar cei mai mulți se alăturau coloanei, fiind gând la
gând cu muncitorii fabricilor care cereau acele schimbări de care
pomeneau lozincile. Și nu știu cum se face, că luat de valul
rândurilor, cuprins de entuziasmul strigătelor care umpleau strada
cu chemarea lor înflăcărată, m-am pomenit deodată amestecat
între oamenii aceia, pornind alături de ei către o țintă pe care n-o
cunoșteam. Și odată cu primii pași în rândurile coloanei, simțind în
juru-mi puterea celor care mă înconjurau, ceva parcă mi s-a
strecurat pe dată în suflet, ceva din tăria și entuziasmul lor, din
elanul și înflăcărarea ce-i stăpânea. Nu cunoșteam pe nimeni, toți
îmi erau străini, dar faptul că mergeam alături de oameni sărmani
și necăjiți ca și tatăl meu, ca toți ai noștri din Sărăcime – îi arătau
doar chipurile și îmbrăcămintea – îmi dădea un sentiment măreț,
înălțător, sentiment care-mi unea gândul meu cu al lor.
— Jos cu exploatatorii de pe spinarea poporului! a dat cineva
strigăt înapoia mea. Jos cu clica lui Rădescu!
S-au pornit pe dată urale. Curios, am întors capul să-l văd pe cel
care dăduse acel strigăt. Dar m-am împiedicat de-o bucată mare de
gheață, și era cât pe-aci să mă rostogolesc printre picioarele
oamenilor. Cineva însă m-a prins zdravăn de braț și m-a oprit din
cădere. Era un băiat de vreo cincisprezece ani, destul de voinic,
într-un palton vechi, peticit și cu o bască unsuroasă pe cap.
— Mulțumesc! am zis eu și i-am zâmbit prietenos.
El a clătinat ușor capul a înțelegere și apoi m-a măsurat cu
privirea de sus până jos, mirat că nu știa de unde răsărisem acolo
între rândurile coloanei. Avea un obraz moale, fraged, cu o ușoară
umbră de mustață deasupra buzelor groase. Ochii albaștri, cu
reflexe metalice, exprimau o sinceră bunătate, acea bunătate care-
i apropie pe oameni chiar după o simplă întâlnire a privirii.
— Era să plonjezi ca Pavlovici, portarul României! a început el a
râde, în timp ce-mi scutura zăpada de pe mâneca hainei. Cum te
cheamă?
— Ștefan Burcuș.
— Mie-mi spune Victor Mladin, a urmat el zâmbindu-mi cu
bunăvoință. Pari a fi de la țară. Așa e?
— Da.
— Și ce faci pe-aicea?
I-am spus ce fac și ce rost aveam în oraș. Am dus-o greu la țară,
în mizerie și sărăcie. Tata, pe front. M-am înscris la liceu și
găzduiesc la domnul Pavel Iordache, unde după-amiezile servesc în
prăvălie…
— Măi frate și n-ai găsit tu unde să-ți duci zilele, decât la
negustorul ăla? m-a mustrat el privindu-mă nițel întunecat. Mai
bine intrai la noi la fabrică, învățai și o meserie. Dar așa?
Apoi, după o vreme, gândindu-se nițel a urmat:
— Bine, că și-n fabrică tot la patron slugărești, a dat el a lehamite
din mână. Cum s-ar spune tot un drac e. Dar de, alta-i socoteala.
Vezi tu, între muncitori ești ca-ntr-o familie, o mare familie. Nu ne
convine ceva, ne ducem și-i dăm peste bot fabricantului. Suntem
mulți și puterea va fi curând în mâinile noastre. Dar tu ce faci? Poți
singur să-l iei de gât pe negustorul tău? Nu poți!
A înălțat din umeri vrând să sublinieze acea neputință de care-
mi vorbise, după care și-a potrivit mai bine basca pe cap, vârând
sub ea câteva șuvițe din părul blond ce-i căzuse pe după urechi.
— Frig, măi frate… frig! a zis el zgribulindu-se. Și tu ai pornit-o
numai în hăinuța asta…
Într-adevăr, unde mă duceam? Cum de mă amestecasem în
vălmășagul acela de oameni care porniseră cu un scop anume în
după-amiaza aceea friguroasă de februarie?
Valul cenușiu, uniform, înainta cu încetul, împrăștiat pe toată
lărgimea străzii, sub flamurile roșii, desfășurate ale lozincilor.
Oamenii mergeau cu pas egal, liniștit, cu ochii tot înainte către
clădirea înaltă și albă a primăriei ce se vedea tot mai aproape.
Deodată, după vreo două sute de metri, coloana s-a oprit. Capul
ei ajunsese în piață. Și odată cu acea oprire, murmurele ce
sălășluiseră până atunci peste mulțime s-au stins ca luate de vânt.
Oamenii au rupt rândurile și au început a se îmbulzi, împingându-
se și înghesuindu-se fiecare cu gândul să fie cât mai în față, să-l
asculte pe cel care avea să vorbească. Se înălțau pe vârfurile
picioarelor să vadă mai bine, acolo înainte, se îndemnau unul pe
altul să facă liniște, să se curme o dată larma aceea care stăruia ca
un murmur continuu deasupra mulțimii. Îndată, pe treptele de
piatră ale primăriei s-a urcat cu pas măsurat un om, nu prea înalt,
îmbrăcat într-un palton negru, ros la guler și coate, pe cap cu o
căciulă soldățească, fumurie, cu clapele înălțate și întoarse asemeni
unor urechi clăpăuge. Avea o față aspră, parcă dăltuită în piatră,
cu sprâncene negre, stufoase, îmbinate la rădăcina nasului și ochi
tot negri, vii, pătrunzători. Deasupra buzei superioare, o mustață
mare, neagră, îi încadra fața sculpturală.
— Trăiască Partidul Comunist din România! a strigat deodată
cineva din mulțime, cu glas tare, puternic, ca un tunet.
— Trăiască partidul celor ce muncesc, partidul muncitorilor și al
țăranilor! a strigat un altul la fel de puternic.
— Trăiască lupta noastră dreaptă împotriva capitaliștilor și a
dușmanilor poporului!
Strigările au început a izbucni din diferite părți ale pieții și
deodată, ca la o comandă, glasurile se contopiră într-o furtună vie,
asurzitoare, ce se zbătea clocotitor și năvalnic între pereții clădirilor
din jur. Lozincile erau de acum scandate de sute de oameni, care
în înflăcărarea aceea a lor înălțau când și când pumnul deasupra
capetelor, subliniind prin acest salut muncitoresc voința lor de
luptă și biruință.
— Afară din guvern cu moșierii și capitaliștii!
— Jos guvernul Rădescu!
— Vrem guvern F.N.D.! Vrem guvern F.N.D.! Vrem guvern F.N.D!
Glasurile, însoțite de ropote de aplauze și amestecate cu strigarea
acelor lozinci, creșteau ca un vuiet, continuu, statornic și ele
chemau întregul popor, sub conducerea comuniștilor, la luptă
pentru instaurarea unui guvern al Frontului Național Democrat,
pentru democratizarea țării, împotriva celor ce sabotau frontul,
pentru victoria finală în războiul antihitlerist… Și vuietul căpăta cu
fiecare clipă ceva răsunător, metalic, ca și cum o apă ar fi erupt
peste zăgazuri, prăvălindu-se vertiginos în cascade la vale, în
adâncuri.
Dar după câteva clipe omul acela nu prea voinic, cu palton negru
și căciulă soldățească, înalță mâna fluturând-o deasupra capului și
dintr-odată totul amuți. Glasurile se stinseră și pieiră în șoapte abia
auzite. De acolo, de pe treptele primăriei, el așteptă până ce totul
se liniști, apoi își roti ochii peste mulțime cuprinzând cu privirea
întreaga piață. Părea un comandant gata pregătit să cuvinte oștilor
înainte de pornirea la luptă.
— Cine-i omul ăla? l-am întrebat pe Victor Mladin ce stătea
alăturea de mine, zgribulit și cu mâinile vârâte adânc în buzunarele
paltonului.
— Cine este, întrebi? Nea Gheorghe Pantelici, de la noi din
fabrică. Maistru turnător… E în comitetul județean al partidului…
— Cum ai spus? Pantelici? m-am mirat eu și ca să-l văd mai bine
m-am înălțat pe vârfurile picioarelor și l-am privit cu atenție peste
capetele oamenilor. Vasăzică, Pantelici…
— Da, Pantelici…
— Știi, e de la noi din sat, l-am lămurit eu înveselindu-mă pe
dată. E fratele vecinului nostru… Ne spunea despre el că-i muncitor
la oraș… Iote-l că și aduce la chip cu…
— Ssst! că a început să vorbească, m-a oprit a mai continua
Victor Mladin, printr-un gest al mâinii.
Gheorghe Pantelici grăia cumpătat, dar cu glas puternic,
răsunător, încât cuvintele zburau înaripate în aerul înghețat al
amurgului. Spunea despre bezna unei nopți negre care apăsase
până atunci țara și despre o cărăruie care taie bezna aceasta și duce
undeva către lumină. Și cărăruia asta o arată oamenilor partidul
comuniștilor, el e ca un far ale cărui raze luminează drumul
departe, înainte, un far care călăuzește pașii tuturor celor asupriți
de jugul capitaliștilor și moșierilor. Partidul acesta luptă acum
pentru izgonirea de la cârma țării a guvernului reacționar condus
de generalul Rădescu, guvern format numai din miniștri bancheri
și moșieri; spunea apoi despre refacerea tării sărăcită în urma
ocupației hitleriste, despre sprijinirea frontului, despre viața grea a
muncitorilor din fabrici… A început apoi a vorbi și despre țărani,
oameni necăjiți, flămânzi și goi ce trăiesc în mizerie sub jugul
moșierilor și arendașilor. Partidul comuniștilor – spunea mai
departe Gheorghe Pantelici – luptă pentru ca pământul să fie al
celor ce-l muncesc, ei seamănă, ei să culeagă roadele, nu să se
înfrupte din ele acei care nu știu nici apăsa coarnele plugului…
Cu toate că era frig, stăteam înțepenit locului și ascultam cu gura
căscată, ca la aflarea unor minuni, de parcă atunci aș fi văzut
pentru întâia dată cine știe ce făptuire miraculoasă. Și cu cât
ascultam mai mult, cu atât mi se limpezea mintea, anumite lucruri
căpătau pentru mine înțelesuri noi, deslușite, părea că un fum se
risipea cu încetul din fața ochilor mei și eu puteam vedea de-acum
ceea ce nu văzusem atâta vreme, ceea ce nu înțelesesem acolo la
noi în sat. Cu fiecare nou cuvânt auzit despre țărani, truditori ai
ogoarelor, mă gândeam mai stăruitor la viața de chin a oamenilor
noștri din Sărăcime care-și duceau zilele pe moșia boieroaicei. Ei
munceau, ei duceau greul și tot ei erau cei care umblau dezbrăcați
și n-aveau nici după ce bea apă… De pildă tata, nea Ion Furcuță,
bietul de el, Mielu al lui Pană… Da, da, mare dreptate avea
vorbitorul, cugetam în clipele acelea. Dar, oare – mă întrebam în
sinea mea – dacă partidul comuniștilor va izbândi să pună mâna
pe putere, se va lumina întrucâtva viața noastră, a celor care
munceam la ăi bogați? Și când se vor înfăptui toate acestea? Când?
Eram amețit, neliniștit, dar căutam să aflu un răspuns în
chinuirea minții mele, să întrevăd cărăruia aceea despre care
vorbise Gheorghe Pantelici și care ducea către soarele ce avea să
mângâie zilele viitorului. Și deodată gândul m-a dus la tata și parcă
aș fi vrut să fie și el acolo alăturea de mine, să stea între oamenii
aceia mulți și puternici, să audă cu urechile lui toate câte se
spuneau despre dreptatea celor năpăstuiți de jugul moșieresc. Să fi
fost acolo și vecinul nostru, și nea Ion Furcuță și Mielu al lui Pană,
toți oamenii din Sărăcime să fi fost, toți cei care o duceau greu pe
alte moșii, pe alte pământuri și aveau dreptul la o viață omenească.
Să fi auzit că se află alăturea de ei o forță, forța partidului
comuniștilor, care lupta să-i îngenunche pe cei avuți, să-i doboare
pe ăi de-alde domnu Savu, domnișoara Aneta și toți moșierii și
bogătanii de pe unde-or fi ei și stau cocoțați pe spinarea țăranului
flămând și trudit…
— Ascultă, mă Ștefane! m-a prins ușor de braț Victor Mladin. Tu
ai acolo-n sat moșieri sau chiaburi?
— Avem și chiaburi, dar avem o boieroaică, una Aneta…
— S-o ia dracu! a zis Victor Mladin și a început să joace pe loc să
se încălzească. Ai auzit ce a spus nea Pantelici? Ăștia vă sug
sângele, de nu mai aveți vlagă… Acuma știi cine-i partidul care
luptă împotriva tuturor boieroaicelor din țara asta, care luptă
pentru ca noi ăștia mulți și flămânzi, muncitori și țărani, să apucăm
un trai mai bun…
— Știu. Partidul Comunist…
— Așa, Ștefane, a aprobat Mladin, se cheamă că n-ai venit
degeaba cu noi aici în piața primăriei. Și ai aflat și tu ceva foarte
important…
— M-am trezit ca dintr-un somn…
— Așa mă, bine zici, te-ai trezit, că umblai cu ochii lipiți ca pisoii
ăia mici pe lângă gard, a adăugat el zâmbind. Și-acum ține aici,
băiatule.
Zicând acestea, a dezbrăcat repede paltonul lui ros și ponosit și
mi l-a aruncat pe umeri înfășurându-mă cu el.
— Stai… Ce faci? am protestat eu ferindu-mă într-o parte.
— Mă, ia vezi că le iei! m-a amenințat Victor Mladin și în joacă
mi-a dat un ghiont în spate. Și de, n-aș vrea să-mi cunoști pumnul!
Deodată, în clipa aceea, de undeva de după clădirea primăriei, s-
a auzit un duduit de motoare și sunetul strident al unor claxoane.
Oamenii au întors privirile într-acolo. Îndată s-au ivit trei
camioane, mari, grele, încărcate,cu bătăuși ce agitau în aer
bastoane noduroase și răcneau ca niște descreierați.
— Regele și patria! Regele și patria!
Camioanele au intrat cu boturile în mulțime, înaintând încet dar
insistent, cu motoarele ambalate în plin, continuând a claxona lung
și enervant, susținând parcă strigătele acelea demente. Într-o clipă
câțiva muncitori au sărit pe scările camioanelor, urcându-se pe
radiatoare și cabine, cu gândul să-i lovească pe cei ce strigau și
căutau să tulbure manifestația. Dar imediat ciomegele bătăușilor
au prins a trosni. Au început a se auzi icneli, vaiete, strigăte…
— Frați muncitori! a tunat de pe treptele primăriei Gheorghe
Pantelici. Penețiștii și legionarii vor să ne împiedice a ne spune
cuvântul. Nu răspundeți la provocările lor. Lăsați-i să treacă, să se
ducă dracului cu camioanele lor, unde vor!
Dar parcă nimeni nu-l asculta pe vorbitor. Încăierarea se
încinsese mai aprig decât înainte. Câțiva bătăuși au fost smulși și
trași în stradă peste obloanele camioanelor, striviți între pumnii
muncitorilor care loveau cu sete și înverșunare.
— Încetați! Încetați! se auzeau îndemnuri din toate părțile.
Tovarăși, cuvântul partidului ne cheamă la ordine.
— Măi Becherule, dă-te măi jos de pe camion, ce dracului, ești
surd? N-auzi că nu-i bine să ne apucăm cu derbedeii ăștia?
— Nea Florică, păzea că te-atinge!
— Ferește mă! Uite-l vrea să zvârle cu bucata de gheață!
— Tovarăși, nu răspundeți la provocări!
În jurul unui camion era o învălmășeală, de nedescris. Câțiva
muncitori se băgaseră sub caroserie și împingeau cu umerii s-o
răstoarne. Iară Victor Mladin, în mână cu un briceag deschis,
încerca să vâre lama într-unul din cauciucuri, să-l taie.
— La ventil, mă! Umblă la ventil! Dezumflați cauciucurile!
— Hei rup! Hei rup! se auzeau strigăte îndemnând la răsturnarea
mașinii care începuse să se clatine.
— Tovarăși! tună iară glasul lui Gheorghe Pantelici de pe scările
primăriei. V-am spus: nu răspundeți la provocări! Faceți loc să
treacă mașinile!
— Astâmpărați-vă, măi, oameni buni, ce dracu!
Încet, încet încăierarea se potoli, muncitorii se traseră într-o
parte și mașinile însoțite de amenințări și urmărite de privirile aspre
ale muncitorilor trecură printre zidurile de trupuri, apucând pe
strada Mare, la vale. Oamenii, liniștiți dar înfierbântați din pricina
acelei încăierări, se adunară iară în fața primăriei, doritori să
asculte cuvântarea maistrului turnător Gheorghe Pantelici.
Speriat de toate cele întâmplate, înghesuit și îmbrâncit în
vălmășagul încăierării mă trăsesem într-o parte, privind cu spaimă
acea încleștare care zguduise piața. M-a trezit din starea de uluire
ce mă cuprinsese glasul lui Victor Mladin ce venise lângă mine.
Hainele îi erau pline de zăpadă. Basca trasă spre ceafă, iară părul
căzut după urechi.
— Ei, ce zici Ștefane? m-a întrebat el jucând în palmă briceagul.
 — Ce să zic? Nu știu ce-a fost asta.
— Luptă, mă, luptă cu reacționarii, cu dușmanii poporului, a
vorbit tăios Victor Mladin vârând briceagul în buzunar. Crezi tu că
drumul către lumina aceea, de care vorbea mai adineaori nea
Gheorghe Pantelici, e un drum așa neted ca-n palmă? Ehei, câte
hârtoape și poticnișuri are drumul ăsta! Dai tot ajungem noi la un
capăt. Așa ne învață partidul comuniștilor…
Amurgul cobora peste case. Lumina serii era tot mai albastră,
iară deasupra străzii se aprinseseră becurile. Masele acelea de
oameni începură a aclama un alt vorbitor care urcase scările
primăriei alături de Gheorghe Pantelici.

Se topeau omăturile. Pe case, pe câmp, prin livezi pătura zăpezii

murdară, cenușie, se subția tot mai mult. Curgeau streșinile ziua
întreagă, iar seara îngheța nițel pământul și trăgea un pui de vânt
de zvânta totul.
Diminețile răsărea soarele de după dealul Turcului. Încălzea
ogoarele. Se înălțau de pe ogoare aburi ușori și străvezii ca o ceață.
Începuse să înverzească lunca. În zăvoi se zbenguiau gălăgioase
păsărelele. Gălăgioase erau și sub streașina casei noastre. Ciripeau
vesele și deodată o zbugheau în stol săgetând aerul pe deasupra
grădinilor.
Mă aflam de câteva zile acasă în vacanță. Se închisese școala din
pricina unei epidemii. Venisem s-o ajut pe mama la arat, să
aruncăm sămânța pe locul nostru din Valea Cucului. Și cum stam
într-o dimineață pe prispă alături de Haralambie, încălzindu-ne la
soare, am văzut departe, în văzduhul de lumină, plutind lin un șir
de berze. Vâsleau ușor pe apele albastre ale cerului. Și cum vâsleau,
din stol s-a desprins una, s-a lăsat în rotiri largi tot mai jos și
fâlfâind din aripi s-a așezat pe coama de stuf a casei noastre. A
rămas într-un picior privind ostenită peste zări.
— Uite, nene, a venit barza!
— A venit, Bică!
— Și tata nu vine?
— Nu vine.
— De ce nu vine? Spunea mama că atunci când vine barza, o să
vină și tata…
N-am știut ce să răspund. Am plecat capul sub povara
gândurilor. Am stat așa, privind pământul ce se zvânta în căldura
soarelui. Deodată, sus, deasupra casei, barza a prins să clămpăne
repede din ciocul ca de lemn. N-o vedeam. Mi-o închipuiam numai
stând acolo în piciorul subțire și lung, cu capul dat spre spate, în
lumina blândă a primăverii. Mă gândeam că în drumul ei, biata
pasăre călătorise peste mări și țări. Trecuse pe deasupra satelor și
orașelor mistuite în pârjolul războiului. Se strecurase poate prin
șuierul ascuțit al schijelor, plutise ca o nălucă prin fumul obuzelor,
zburase peste văi adânci și umbroase, peste munți înzăpeziți cu
piscurile de argint sclipind în soarele înnoirii. Văzuse în lunga-i
călătorie locuri liniștite, neatinse de moarte. Văzuse pământul
negru, răscolit, pustiit, însângerat și trist. O zăriseră oamenii în
plutire-ai lină sub cerul de peruzea. Oare, într-adevăr, o zăriseră?
De bună seamă că da. Poate au privit lung după ea marinarii de pe
vapoarele aflate în larg; au privit țăranii aflați pe câmpuri; au privit
soldații din tranșee. Dar tata? Tata o fi zărit-o în răstimpul dintre
două lupte? Și dacă a zărit-o și-o fi închipuind oare că din cârdul
acela lung și subțire ca o ață neagră ce plutește sub soare, a patra
barză din urmă e barza noastră?
— Nene, ce faci? Dormi?
— Nu, Bică. Mă gândesc.
— Uite un jandar la poarta noastră.
Am tresărit ca dintr-o visare și am înălțat capul. Un fior de gheață
mi-a săgetat pe dată trupul. A venit cumva hârtie de moarte pentru
tafta? m-am întrebat înfrigurat, cu sufletul la gură și răsuflarea
tăiată. Amețit de gânduri negre m-am ridicat ușurel și am privit
către poartă. Peste ulucă se zărea capela unui soldat. Dar nu o
capelă albastră cu bumb lucios în față și colțuri frumos călcate.
Aceea era o capelă de culoarea frunzei de tutun, pleoștită, ponosită,
arsă de fum.
Cu teamă am făcut un pas, apoi pe al doilea, al treilea… călcând
ușor ca pe gheață și cu aceeași înfrigurare și neliniște în suflet, am
ieșit în largul ogrăzii. M-am înălțat pe vârfuri să văd mai bine.
Soldatul acela stătea de vorbă cu un om cu pălărie de pai, neagră,
cu marginile făcute ferfeniță.
— Doamne, ăla-i tata! am izbucnit eu deodată, tare, năvalnic,
fără să-mi stăpânesc bucuria. Bică, uite-l pe tata!
— M-am repezit spre poartă țipând. Dupa-dup și Haralambie
după mine. Venea de-a rostogolul ca o minge, țipând și el, chiuind,
cu mânuțele întinse.
Am deschis poarta.
Am deschis brațele.
 Am deschis inima.
— Tată!
I-am sărit de gât soldatului prăfuit, cu straie ponosite, mirosind
a sudoare și praf de pușcă, cu barba nerasă, cu ochii negri, obosiți,
încercănați, dar în a căror lumină vie, aprinsă, citeam bucuria.
— Copiii mei, copii!
M-a pupat înfrigurat pe obraji, pe frunte, în creștetul capului, pe
gât, pe mâini. Mi-a vârât degetele în păr, s-a jucat în el cum se joacă
vrăbiile în țărâna drumului. După aceea s-a aplecat și l-a prins în
brațe pe Haralambie, a încercat să-i mângâie obrăjorii…
— Mamă, jandaru! a început el să țipe, speriat, înfricoșat, lovind
cu picioarele. Nu vreau la jandar!
Tata a prins a râde și l-a slobozit din brațe. A intrat apoi în
ogradă, și-a dezbrăcat vestonul prăfuit și l-a aruncat pe pălimarul
tinzii. A aruncat și capela. Și-a aruncat și tristețea din suflet și pe
dată chipul lui a căpătat iarăși lumina aceea vie, blândă,
încrezătoare, atât de cunoscută nouă. A pus mâinile cruciș pe piept
și, însetat de priveliștea natală pe care atât o dorise în tranșeele
frontului, și-a rotit mult ochii în jur privind peste ograda pustie. A
privit apoi peste casă. Peste dealurile ce începuseră a înverzi. Peste
umbra zăvoiului în care păsărelele prinseseră glas.
— Unde-i mumă-ta, Ștefane? s-a întors către mine.
— În vale la râu. Spală. Mă duc s-o vestesc.
— Măi…
N-am mai auzit vorba tatei. N-am mai auzit strigătul lui
Haralambie. Zburam peste iarba proaspăt răsărită. Zburam parcă
peste vremea care s-a scurs ca un chin.
— Mamă! am dat eu țipăt de s-a cutremurat lunca. Hai degrabă,
c-a venit tata!
Mama s-a îndreptat din șale și m-a privit o clipă năucă, speriată,
cu ochii ei albaștri, mari, obosiți.
— A venit tata, n-auzi? am repetat eu și-am prins-o de mână.
Haide acasă!
Curgea sudoarea pe fruntea mamei.
Curgeau lacrimi din ochii ei.
Erau poate ultimele lacrimi ale mamei.
S-a aplecat, a prins repede albia cu rufe în brațe și a început a
alerga către casă. Eu în urma ei mă țineam s-o ajung. A intrat
mama în ogradă, a pus albia jos și s-a repezit la tata.
— Omul meu… Omul meu… suspina ea cu brațele de gâtul lui.
Ai venit?
— Iote-mă, am venit, a grăit tata moale, zâmbind, cu ochii numai
lumină. Ia spune ce faci tu, Lisăvetă?
Mama nu putea răspunde. Stătea mai departe cu capul pe
pieptul tatei și plângea. Parcă îi luase careva glasul.
— Uite s-a întors barza, Lisăvetă. M-am întors și eu… Știi cum
spuneam atuncea când am plecat… Când o veni barza, oi veni și
eu… Așa e?
Mama și-a șters ochii cu colțul basmalei. A privit printre lacrimi
spre coama casei și un zâmbet i-a înflorit în colțul buzelor. Într-
adevăr venise barza. Venise primăvara. Primăvară era și-n sufletul
ei.
Și-a lăsat iară capul pe pieptul tatei și a stat așa multă vreme fără
să scoată un cuvânt. Suspina numai ușor, din adâncul pieptului,
iară cu latul palmei își ștergea când și când lacrimile de pe obraji.
Într-un târziu tata s-a desprins din acea îmbrățișare, a dat un
ocol ogrăzii și și-a făcut fel de fel de planuri în privința gospodăriei.
Apoi a pus mâna pe-o sapă și s-a apucat să taie un lăstăriș de lângă
uluca vecinului Pantelici. Mama umbla și ea după treburi și-l privea
tot într-ascuns, cercetându-l din cap până-n picioare, cu teamă și
înfrigurare, căutând să afle nu cumva o fi lovit pe undeva de glonț,
nu cumva vreo durere îl chinuie și-l mistuie, iară el nu se arată că
e ambițios și om dintr-o bucată, de nu vrea să știe și alții beteșugul
lui…
Seara, când tata și-a tras cămașa peste cap și s-a aplecat în fața
albiei cu apă să se spele, mama s-a apropiat încet, cu un fel de
reținere în gesturi, i-a pipăit brațele, pieptul, picioarele…
— Ești întreg, Vasile?
— Întreg, Lisăvetă. Așa cum am fost totdeauna.
— Bine c-a dat dumnezeu și nu s-a atins glonțul de tine! a zis ea
și a răsuflat ușurată de parcă și-ar fi luat o piatră de pe inimă.
— Iote că nu s-a atins.
După o vreme, mama a întrebat:
— Dar ție cum de ți-au dat drumul? S-a sfârșit oare răzbelul?
— Nu, nu s-a sfârșit. Dar îi pe sfârșite. Ai noștri se bat prin Cehia
cu neamțul. Gâfâie neamțul, e gata să-și dea sufletul!
— Să și-l dea, arde-l-ar focu, că el a început răzbelul! a zis mama
luând din cui ceaunul să pună de mămăligă. Răzbelul ăsta care a
adus numai suferință oamenilor. Că unde te uiți vezi numai oameni
schilozi și femei plânse, și copii orfani…
 — Adevărat, Lisăvetă. Războiul ăsta a prăpădit multă omenire.
Bine ar fi dacă ar veni o vreme să fie înțelegere între toți cei ce
trăiesc pe pământul ăsta!…
Mama a clătinat capul, apoi a dat să plece, dar n-a făcut decât
un pas, că s-a întors și-a întrebat iară:
— Da tu te mai duci înapoi, Vasile?
— Mă duc, a oftat tata. Mă duc. Am două săptămâni concediu și
după asta mă întorc la regiment.
Pe dată, chipul mamei s-a înnegurat de parcă ar fi primit veste
de moartea cuiva. Tristă, abătută, a plecat privirea. Apoi cu pas
moale s-a apropiat și l-a prins pe tata de mână.
— Da nu se poate să nu te mai duci, Vasile? a grăit ea rugător
uitându-i-se în ochi. Ai stat atâta sub gloanțe, ajunge, să mai stea
și alții…
— Nu, trebuie să mă duc. Datoria-i datorie. Mai ales că acuma
știm pentru ce luptăm, ni s-au deschis ochii. Și-apoi vrei să cad
dezertor?
— Dar poate că până pleci tu se sfârșește prăpădul, a zis mama
cu o nădejde în suflet. Hai, o fi drept?
— Asta, nu știu.
În seara aceea am cinat împreună. În odaie era cald și mirosea a
fiertură de mămăligă. Se dusese mama la vecini și luase cu
împrumut trei ouă. Tata a scos din sacul lui de soldat o bucată de
brânză. Am spart apoi două cepe mari și am mâncat împărătește.
Așa se mănâncă atunci când îți vine cineva drag din război!

*
După două zile a trecut învățătorul pe ulița noastră. Înalt și slab,
cu părul ușor încărunțit la tâmple și ochii blânzi, mergea pe lângă
uluci, cu grijă să nu-și murdărească ghetele de noroi. Sub braț
purta o servietă doldora de cărți. Venea de la școală.
Eu mă jucam în ogradă cu Haralambie. Cum l-am zărit, am
alergat spre poartă.
— Domnule învățător! am dat eu să strig. Domnule învățător!
S-a oprit nedumerit în mijlocul uliței. Rătăcea cu privirea în jur
fără să știe anume cine-l chema. Apoi când m-a văzut țâșnind pe
poartă, ochii lui cenușii s-au luminat într-un zâmbet al bunătății,
cald, părintesc. A întins mâna, m-a mângâiat pe creștetul capului,
pe obraji:
— Ce faci, Burcuș Ștefan? m-a întrebat el blând, privindu-mă în
ochi. Cum merge cu învățătura la oraș?
— Merge bine, domnule învățător…
— Tot la gazda aceea locuiești?
— Nu, m-am mutat la un negustor. Dimineața mă duc la liceu,
după-amiază fac treabă în prăvălie.
— E greu, dar ai să răzbești în viață, a zis el moale, prinzându-
mă de după umeri. Ai să răzbești. Cei de felul tău totdeauna își
croiesc drum înainte. Numai să ai răbdare, voință, să nu te dai
bătut greutăților…
A tras adânc aer în piept, a privit către zări și a urmat:
— Acuma în țară a răsărit o dimineață luminoasă, Burcuș Ștefan.
Se arată a se statornici alte vremuri. Cei mulți și năpăstuiți au
ajuns la limanul binelui. Demult au visat ei limanul ăsta…
Atunci s-a ivit în ogradă și tata. Desculț, în flaneaua lui cenușie
și pantalonii soldățești, luase o sapă și pornise spre fundul grădinii
să taie un șanț pentru scurgerea apei. Dar cum l-a zărit pe
învățător, a rezemat sapa de pălimarul tinzii și a zorit și el către
poartă. A ieșit în uliță.
— Ei, te-ai întors, nene Vasile? s-a mirat învățătorul și i-a întins
mâna, scuturându-i-o tare, bărbătește.
— M-am întors, dom’le învățător.
— Definitiv?
— Nu, numai într-un conced.
— Ei, cum îi pe-acolo?
— Cum să fie? a înălțat tata din umeri. Ca pe front. Lupte și iar
lupte. Însă oamenii îs alții. Au prins parcă aripi ca zmeii din poveste
gonindu-i pe hitleriști din urmă…
— Știu acuma pentru ce luptă, nene Vasile…
— Adevărat, dom’le învățător…
Tata a tăcut o clipă, apoi nițel încurcat a prins mâna
învățătorului și a zis emoționat:
— Cum să-ți mulțumesc dumitale, dom’le învățător? Cum să-ți
mulțumesc? Dumneata te-ai îngrijit de feciorul ăsta al meu, l-ai
pornit pe un drum altul decât al meu, s-apuce altfel de viață decât
asta a noastră. Uite, cum te-am zărit, am alergat să-ți spun să-ți
dea dumnezeu sănătate, multă sănătate. Că stăteam acolo pe front
în tranșee, în noroaie și nămeți și mă tot gândeam încoace, în sat și
cercam să-mi închipui ce fac copiii mei, ce face nevasta…
Învățătorul mă ținea tot de după umeri, asculta și tăcea. Îi
simțeam uneori palma moale mângâindu-mi obrajii. Îi simțeam
răsuflarea caldă în creștetul capului. A grăit după o vreme fără să
mă slăbească din strânsoarea umerilor:
— Nene Vasile, dacă Ștefan învață tot așa bine cum îl știu eu din
sat, are să ajungă departe în viață. Are minte dezghețată, are și
ambiție. Apoi să știi dumneata că eu când oi avea nevoie să mă duc
pe la oraș, am să mă interesez îndeaproape la liceu să văd cum
merge cu învățătură.
— Îți mulțumesc, dom’le învățător! a zis tata plecându-se
respectuos din șale. Îți mulțumesc…
Săgetau în înalt rândunici, țâșnind către văzduhul limpede și
luminos al zilei de primăvară. În ogradă, Haralambie le urmărea cu
privirea și bătea din palme, bucurându-se, iar pisica ce i se
încolăcea printre picioare sărea când și când în două labe cercând
să le prindă.
— Mă, Bică, măi, a strigat tata vesel peste ulucă. Vrei să le pui
sare pe coadă?
Râdea învățătorul. Râdeam și eu dimpreună cu tata. Apoi, sărind
șanțul, am intrat în ogradă, l-am prins pe Haralambie în brațe și l-
am sărutat mult pe amândoi obrajii.

*
Umblau prin sat fel și fel de zvonuri. Ca niște umbre umblau.
Veștile astea ascunse dădeau târcoale mai ales oamenilor noștri din
Sărăcime.
— Ai auzit, vericule? Se dă pământ țăranilor. Din moșiile boierești
se dă.
— Cine-l dă?
— Se zice că regele.
— Fugi, mă, de-aici cu regele! Cum o să dea regele? Ce, el n-are
moșii? Să dea dintr-ale lui? Haida-de! Păi așa prost îl crezi?
Stăteau oamenii pe gânduri, își frământau mintea, judecau,
chibzuiau, cântăreau lucrurile pe toate părțile, cercau să dea la o
parte adevărul de minciună. Pământ… Sigur că le-ar fi trebuit
pământ. Dar de unde să-l ia? Și cum? În ce fel?
Venea câte unul c-o vorbă:
— Măi fraților. Auzirăți, mă, că ăia din Garcea au primit pământ?
— Ei, ba pe naiba!
— Să fiu al dracului dacă vă mint. Au primit până la complectare
câte două, trei pogoane de om. Veneam cu căruța de la oraș, c-am
avut un procest la trebunal și i-am văzut pe gărceni că și ieșiseră la
arat.
— Dar cum de-au primit, trăi-te-ar dumnezeu? Cum?
— Păi, se zice c-au intrat cu plugurile în moșia boierească. Asta
e. Și-au luat singuri loturi și a rămas așa cum au hotărât. Nu s-a
împotrivit nimeni.
— Oare să intrăm și noi cu plugurile?
— Vezi să nu te-audă domnu Savu, că drept la postu de jandarmi
te oprești! Mai bine să ne ținem gura…
— Ei, o să ne-o ținem până s-o rupe ținutu ăsta și pe urmă…

*
Într-o seară, mama l-a întrebat pe tata:
— Ai auzit, Vasile, ce vorbesc oamenii?
— Am auzit.
— Și așa o fi? Ni se dă pământ?
— Eu știu? a înălțat tata din umeri.
A tăcut o clipă răsucindu-și o țigară, apoi s-a așezat pe pat și în
timp ce trăgea moale fumul în piept, a început a povesti:
— Pe front așa ni se spunea. Veneau educatorii prin tranșee, ne
adunau în răgazul luptelor pe după vreo casă sau șiră de paie și ne
vorbeau despre viața nouă ce are să se înfăptuiască în țară. La noi,
în companie îl aveam pe unul Dumitriță, sergent major, mic și iute
ca un titirez. Înainte fusese soldat, căzuse prizonier și venise cu
Divizia de panduri. Ne spunea Dumitriță ăsta înainte de atac: „Măi,
fraților, dați-i lui Friț la cap, dar dați cu nădejde, să sfârșim cu el,
ca să ne întoarcem acasă să ne răfuim cu boierii. Să le luăm
pământul, mă, că și mie-mi seacă inima după pământ!” „Facem
rivoluție ca-n Rusia, dom’ educator?” întrebau oamenii. „Facem, de
ce să nu facem, spunea el. Dacă puterea e-n mâna noastră, a
muncitorilor și a țăranilor, apăi să ne croim viața după cum am
râvnit-o atâta amar de vreme!” Bun om era Dumitriță ăsta! S-a
prăpădit într-o dimineață la un atac. Un glonte i-a intrat drept în
gură, iar altul i-a găurit fruntea…
A oftat tata, clătinând capul, privind cu tristețe podeaua odăii.
Țigara i se trecea cu încetul în mână. Fumul se înălța în fir subțire,
alburiu, către tavan. A oftat și mama.
— Bine, că te-a scăpat dumnezeu, Vasile! a grăit ea după o
vreme. Că răzbelu-i răzbel. N-alege omul.

*
 Numai ce se ridicase soarele de după dealul Turcului și începuse
să încălzească zvântând pământul. Înfloriseră pomii prin ogrăzi, le
dăduse frunza. Pe lângă uluci răsărise iarba. Începea să se lase
căldura. Umblau copiii pe uliță, desculți, se adunau în marginea
drumului și băteau cu palma lutul proaspăt, făcând turte sau
cozonăcei. Le înșiruiau apoi pe bârnele unui podeț să se usuce la
soare.
— Ia turtă dulce! Turtă dulce! striga câte unul, așa cum văzuse
că fac negustorii la târg.
Eu nu mă băgăm în joacă cu copiii. Stăteam cu Haralambie la
poarta casei noastre și priveam puișorii pe care numai ce-i scosese
cloța. Se rostogoleau puișorii ca niște gheme de aur prin șanțul
drumului, cu ciocurile întinse după rime și musculițe.
Cum stăteam așa și mă uitam după puișori, am auzit deodată
duduitul unui motor și îndată pe ulița noastră am văzut intrând o
mașină. Sălta în hopuri zdrăngănindu-și fierăria și era noroită până
sus la capota de pânză fumurie. În urma ei, alergau câinii hămăind
pe întrecute și o droaie de copii, numai în cămășuțe, chiuind și
făcând larmă ca după cine știe ce dihanie nemaivăzută.
Mașina s-a oprit la poarta vecinului nostru, Dumitru al lui
Pantelici. A coborât din ea întâi un om nu prea înalt, voinic, cu ochi
negri și mustață tot neagră, îmbrăcat cu palton lung și pe cap cu o
căciulă fumurie, soldățească, cu clapele ridicate; apoi a coborât un
altul, slăbuț, cu fața bălană, în manta de cauciuc, cu șapcă de piele
pe cap. S-au tras nițel lângă ulucă și au început a-și întinde brațele
ca să se dezmorțească. Și cum l-am văzut pe omul acela cu căciulă
soldățească, deodată am tresărit. Am făcut ochii mari și m-am dat
mai aproape să-l privesc cu atenție. Da, el era. De bună seamă că
el, Gheorghe Pantelici, fratele vecinului nostru, muncitorul, cel care
vorbise atunci în amurgul acela de iarnă pe scările primăriei. Purta
tot paltonul acela, pe cap căciula soldățească, fumurie, iară ochii
negri îi luminau fața mare, osoasă, tăiată parcă în stâncă.
Șoferul, un flăcău cu fața arămie și o bască albastră pe cap, s-a
dat și el jos din mașină, i-a dat ocol lovind cauciucurile cu vârfurile
bocancului și a venit spre cei doi.
În timpul ăsta, tata, care ascuțea o sapă în ogradă, a alergat
repede către poartă să vadă cine a venit și pentru ce anume. Dar
abia a ieșit în uliță, că Gheorghe Pantelici s-a repezit la el, l-a luat
în brațe și a început a se învârti cu el ca într-o joacă.
— Măi Vasile, mă, ce faci, băiete?
 — Ce să fac, mă Gheorghe? Uite, numai ce venii acum vreo două
zile de pe front.
— De tot ai venit?
— Nu, într-un conced.
— Ai tăi sunt copiii ăștia?
— Ai mei.
S-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe cap, l-a mângâiat și pe
Haralambie.
— Să-ți trăiască, măi Vasile! a zis el, întorcându-se către tata. Ai
flăcăi mari…
— Ei, mai au până a ajunge mari. Dar ia spune, ce faci? Pe unde
mai trăiești?
— Păi tot la oraș, la „Solvex”. Sunt turnător. Nu ne-am văzut de
multă vreme. N-ai mai venit prin târg.
— Ce să fac acolo? a înălțat tata din umeri. În târg vin ăi care au
bani. Dar nici tu n-ai mai dat prin sat.
— N-am mai dat. Ei, am avut și eu necazuri. O vreme am fost și
închis. Am organizat o grevă la fabrică, apoi m-au prins adunând
arme pentru viitoarea răfuire cu hitleriștii și oamenii lui
Antonescu… Muncă ilegală, măi Vasile.
— Știu, mi-a spus Dumitru. Te-au căutat jandarmii și prin sat.
Iar bietu frati-tu le-a luat zdravăn de la șefu de post. Ziceau că și el
e comunist. Ori el abia acum s-a înscris în partid.
— Ce să-i faci! a zis Gheorghe Pantelici, deschizând larg brațele.
Așa a fost politica domnilor. Dar tu nu te înscrii alături de frati-miu
în partidul nostru comunist?
— Ba mă înscriu. Am și vorbit cu Dumitru…
Stăteam alături, îl priveam stăruitor pe Gheorghe Pantelici și-mi
sta pe limbă să-i zic că-l mai văzusem o dată, că nu-mi era străin
și că vorbele spuse atunci în după-amiaza aceea de iarnă și
aclamate de sute de muncitori mă treziseră ca dintr-o amorțire.
Avea dreptate Victor Mladin, deschisesem ochii ca pisoii ăia mici…
Unde-o fi ucenicul acela cu sufletul atât de bun și inimă caldă de
prieten?
— Ce-i mă, Ștefane, de ce-l privești așa pe ’mnealui? m-a prins
tata de după cap și m-a tras lângă el.
I-am spus că-l cunosc mai demult și de unde anume și atunci
Gheorghe Pantelici, mirat, m-a mângâiat pe obraji și s-a adresat
tatei zâmbind:
— Vezi, Vasile, că ți-o ia înainte fecioru-tău! A și început a veni
la adunările noastre…
— Lasă-l să fie el mai luminat la minte ca mine, că mă bucur, o
nădejde am și eu…
S-au apropiat atuncea omul acela înalt, slăbuț, îmbrăcat cu
manta de cauciuc, împreună cu șoferul.
— Uite mă, Nicolae, i s-a adresat Gheorghe Pantelici, arătându-l
pe tata. Ăsta-i prietenul meu de joacă, de pe vremea când eram în
sat. Cu el am trudit din greu pe moșia boieroaicei și tot cu el furam
porumbeii din deal de la Ghelase, chiaburul. Ne furișam noaptea
prin spatele columbarului și-i amețeam cu pucioasă până cădeau
în sac.
Râzând au dat mâna. Tata a dat mâna și cu șoferul. Apoi au intrat
cu toții în ograda vecinului, mergând și vorbind între ei, ba despre
una, ba despre alta. Cum au închis poarta în urma lor, eu cu
Haralambie și cu alți copii de pe uliță ne-am și strâns roată în jurul
mașinii. Îi dădeam ocol, și-o priveam, stăruind cu ochii asupra
roatelor de cauciuc, a volanului, a becurilor din față.
După o vreme, poarta s-a deschis și l-am văzut pe tata ieșind
împreună cu Dumitru al lui Pantelici. Erau veseli. O lumină vie,
albă, le învăluia chipurile. Au stat nițel de vorbă în mijlocul
drumului, apoi vecinul nostru a pornit mai mult alergând către
inima satului. Tata a sărit șanțul și a bătut la poarta lui nea Grigore
Buzatu. L-am auzit strigând:
— Măi, nea Grigore, acasă ești?
— Acas’ acas’! a zis omul venind din fundul ogrăzii.
— Ai nițel timp?
— Da de ce?
— Uite, vino până colea la al lui Pantelici să vorbim ceva între
noi, ca oamenii.
— Ce să vorbim?
— Vino dumneata acolo și ai să vezi.
— Da ăl care a venit cu mașina nu-i frate-său Gheorghe, ăla de
lucră la „Solvex”?
— El e, măi nea Grigore. Vino că are să ne dea o veste. O veste
mare.
— Cine ne dă vestea asta? Gheorghe?
— El, el!
— Da ce veste ne-o da? Tu nu știi?
— Ei, vino dumneata acolo și ai să afli.
— Bine, mă, iote că vin.
 Tata a trecut apoi la poarta lui Nicu al lui Gaie. După aceea la
Mielu al lui Pană și s-a tot dus până ce a ajuns la capătul uliței,
acolo unde iese în drumul mare către oraș.
După vreun ceas s-au adunat cam la vreo treizeci de oameni în
casa vecinului nostru. Care nu încăpuseră în odaie, stăteau afară
în tindă, dar ușa era deschisă și auzeau vorba celor dinăuntru. Noi,
copiii, pe la poartă.
— Duceți-vă, măi, la joacă, ce v-ați strâns aicea? ne-a luat la rost
nevasta lui Nicu Gaie, care venise după bărbatu-său. Oare credeți
că-i pomană?
Ceilalți copii s-au împrăștiat și s-au prins la joacă. Eu cu
Haralambie am pornit după cloță și puișori. Ajunseseră tocmai la
vale, pe șanțul drumului, acolo unde iese ulița în câmp.

*
Cam pe la scăpătatul soarelui a plecat mașina de la poarta
vecinului nostru. Oamenii au plecat și ei pe la casele lor. Tata a
intrat în ogradă, a venit și s-a așezat pe prispă alături de mama care
toca urzici pe-un cărpător, pentru puișori.
— Ce-i, Vasile? a întrebat ea oprindu-se din lucru. Pentru ce a
venit Gheorghe de la oraș?
— Ai auzit că ăia din Garcea, din Ruda, din Perișoru au intrat cu
plugurile în moșia boierească și-au împărțit pământul?
— Am auzit. Vorbesc oamenii…
— O să intrăm și noi, a zis tata și și-a șters cu dosul palmei
sudoarea de pe frunte. Mâine, poimâine o să intrăm. De-aia a și
venit Gheorghe. E din partea comuniștilor, că ei ne sfătuiesc să
facem treaba asta. Că nu se mai poate, Lisăvetă. Nu se mai poate.
Mama s-a tras nițel înapoi și l-a privit pe tata cu ochii mari,
speriată, de parcă se uita la un străin.
— Mă, voi nu sunteți în toate mințile? a zis ea supărată,
potrivindu-și basmaua pe cap. Cum porniți așa de capul vostru? Ce
v-a găsit? Credeți oare că jandarmii stau cu mâinile-n sân? Că
turbatul ăla de Savu doarme? Aida-de, măiculiță doamne! Ba,
Vasile, omule, tu să nu te bagi. Lasă, că, dacă se dă, îți fac ei și ție
parte, n-avea grijă că nici noi nu suntem mai cu steaua-n frunte
decât alții. Săraci am fost de totdeauna.
Tata asculta și trăgea cu un bețișor linii peste linii pe pământul
din fața prispei. Stătea cu capul plecat și părea că-l interesează mai
mult liniile alea decât vorba mamei. Chipul îi era aspru, întunecat.
Cute adânci îi săpaseră obrajii.
— Aia, Vasile omule! a încheiat mama tăind repede c-o tinichea
urzicile. Ascultă vorba mea, că nu zic rău ce zic…
— Ba, că nu-i bună vorba asta a ta! a înălțat tata privirea și a
zvârlit bățul din mână tocmai în mijlocul ogrăzii. Nu putem noi să
fim mai prejos decât alții, din alte sate. Știu comuniștii ce ne învață,
că doar și ei sunt tot truditori ca noi. Așa că…
Tata s-a ridicat de pe prispa și a intrat în odaie. A luat căldarea
și a plecat după apă, la fântâna din capul uliței. Călca apăsat, cu
nădejde, pe poteca de pe marginea drumului. Se oprea pe la porți
și prindea vorbă cu oamenii.
— Așa dară o să pornim și noi, Vasile? îl întreba câte unul.
— O să pornim. Mâine facem listele să vedem cine are nevoie și
cât i se cuvine.
— Să ne ajute dumnezeu să izbândim. Că destul am dus greul și
sărăcia…

Tata era bun grădinar. Știa să pregătească răsadurile. Să pună

legume, știa să altoiască trandafiri, pomi. Venea în fiecare
primăvară domnu Savu și-i poruncea din poartă:
— Mă, ăsta al lui Burcuș, să vii sus la conac să aranjezi grădina.
S-a încălzit și e timpul.
— Bine, domnu administrator, vin.
Se ducea tata, muncea acolo până îi slăbeau puterile și i se
împăienjenea vederea și se întorcea seara acasă cu câteva străchini
de mălai.
— Mama lui de venetic! îl înjura după aceea tata pe
administrator. Îi zgârcit și ăsta ca și stăpână-sa.
Altă dată tata nu se ducea la conac. De trei, patru ori trimitea
domnu Savu argații după el și de fiecare dată tata le spunea:
— Nu pot, măi, nu pot! Mă dor șalele, mă ține un junghi.
Mințea tata și domnu Savu simțea lucrul ăsta. Mânios, trecea
călare pe uliță, se oprea la poarta noastră și-i striga tatei peste
ulucă:
— Ești un puturos, măi Vasile. Zici că te dor șalele și văd că te
țin puterile să cioplești căpriorii ăia. Să vii să-mi mai ceri pământ
în dijmă! Am să pun câinii de la conac să te ia de fundul izmenelor!
— Mare pagubă! zicea tata și-i întorcea spatele. Alea câteva
străchini de mălai le iau și din cerșit la poarta bisericii.
În primăvara aceea a lui patruzeci și cinci, când tata a venit de
pe front în concediu, domnul Savu s-a ivit iară în ograda noastră.
Dar nu să-l cheme pe tata la grădina conacului, ci pentru cu totul
altceva. Administratorul și-a legat calul de stâlpul porții și-apoi
intrând a pornit către tinda casei, vesel și surâzător. De parcă se
bucura din toată inima că-l întâlnea pe tata.
— Ei, ei, ce lume văd! a zis el călcând apăsat în cizmele strânse
în curele cu catarămi lucitoare. Bine te-ai întors, măi Vasile!
A strâns mâna tatei. Niciodată până atuncea domnul Savu n-a
întins mâna vreunui om de la noi din Sărăcime. Plin de mirare, tata
și-a șters palma de poalele cămășii și i-a strâns palma
administratorului, mare și groasă, cu degetele numai inele. Apoi,
tăcut, l-a măsurat de sus până jos privindu-l întunecat, pe sub
sprâncene. Era tot așa voinic, cu ceafa groasă și fața roșie, buhăită,
cum îl lăsase în toamnă. Purta haină de piele, scurtă, strânsă într-
un cordon și pantaloni de călărie bazonați cu pânză din foaie de
cort. În mână, obișnuita cravașă de care poate nu se despărțea nici
în somn.
— Ei, Vasile, cum a fost pe-acolo?
— Cum să fie? a răspuns tata fără chef, înălțând din umeri. Ca
la război. Gloanțe, noroaie, mergi pe jos până-ți iese sufletul. Iară
moartea te pândește la tot pasul…
— Mda, așa este.
Domnul Savu s-a așezat pe prispă fără să-i pese că era numai
praf pe pământul ei. Tata a mai stat nițel în picioare apoi, la
îndemnul administratorului, s-a așezat și el alăturea.
— Ia bătaie neamțul, ia mereu! a urmat domnul Savu scoțând
din buzunarul scurtei de piele un pachet de țigări. Ține mă, o țigară.
— Mulțumesc.
Au aprins de la bricheta administratorului și fiecare a început să
tragă cu nădejde fumul în piept, stând alăturea liniștiți și tăcuți de
parcă ar fi fost prieteni de când lumea. Tata îl privea când și când
peste umăr aspru, cu un fel de dispreț în ochi și aștepta să înceapă
vorba. Dar într-un târziu tot el zise:
— Or ce m-ai întrebat dumneata?
— Zic, ia bătaie neamțul? Am citit de câteva ori jurnalul și de, a
dat de dracu cu rușii!
— Asta așa este, a întărit tata. Păi ce, se pun ei cu armata
sovietică? Să fi văzut dumneata numai câte tunuri trăgeau când se
pornea un atac! Ai, ai, măiculiță doamne, ploua cu obuze de se
întuneca cerul nu alta. Și-apoi tancurile… Când porneau tancurile
sovietice, ziceai că se scufundă pământul dintr-o clipă într-alta. Și
cum luptau rușii!… Ei, ca la război, dumneata n-ai de unde ști, n-
ai fost…
Au tăcut un timp amândoi rămânând slobod fiecare cu gândurile
lui. Mama stătea în odaie și privea prin fereastră afară, închinându-
se de cele ce vedea. Când mai tăifăsuise tata cu domnul Savu în
asemenea pace ca acuma? De bună seamă că administratorul avea
el un plan, altfel nu s-ar fi ostenit să-și piardă vremea fără rost
stând la taclale și mai ales cu unul care n-a fost zi să nu-l înjure și
să-l blesteme pentru suferința lui.
După o vreme, domnul Savu a zis:
— Măi Vasile, știi tu de ce-am venit eu?
Tata a înălțat din umeri fără să răspundă și cu un bobârnac a
zvârlit restul de țigară tocmai în mijlocul ogrăzii.
— Hai mă, spune, știi?
— Poate să merg să fac grădina în deal la conac, nu? Acuma a
venit primăvara și e timpul…
— Nu, nu pentru asta. Vezi că nu știi?
— Păi de unde să știu eu ce gândești dumneata? s-a mirat tata
privindu-l pieziș pe administrator. Numai popa zice că știe ce-i în
capul oamenilor și-ntr-al lui fluieră vântul!
— Bată-te norocul să te bată, că glumeț te-ai mai întors de pe
front! a râs moale domnul Savu și l-a lovit pe tata cu palma peste
genunche. Ei, așa-i când mai umbli prin lume. Mai iei seama la
una, la alta…
Era vesel administratorul. Chiar prea vesel pentru firea lui
închisă, aspră, gata oricând să lovească și să se ia la harță cu cine
nu-i intra în voie. Dar tata părea că nici nu-l ia în seamă. Nu se
arăta prietenos, nu-i răspundea prefăcutei lui bunăvoințe nici
măcar c-o privire. Stătea alături de el, rece, nepăsător și cu un
briceag dezghioca un bețișor de salcie să facă un fluier.
— Uite, mă, de ce-am venit, a grăit după o vreme omul moșiei.
— Ia s-aud, domnu Savu.
— Am auzit că ai nevoie de pământ bun pentru muncă, pământ
gras ca untul, roditor…
Tata a întors capul și l-a privit pe administrator cu ochii mari,
plini de mirare, fără să știe unde vrea să ajungă cu vorba asta a lui
ocolită, meșteșugit aleasă…
— Ei, ce zici? a stăruit domnul Savu.
— Păi, ce să zic? De pământ bun am avut nevoie întotdeauna,
nu numai în primăvara asta.
— Știu c-ai avut nevoie, dar acuma am, acuma-ți dau! a urmat
domnul Savu cu bunăvoință. Uite cum stau lucrurile. Am vorbit
aseară cu domnișoara proprietăreasă și dintr-una într-alta a venit
discuția și despre tine, că tu, de, ai gura cam slobodă, dar încolo,
ce să zic, ești harnic, muncești cât șapte și totdeauna ai fost săritor
când a fost vreo treabă pe la curte. Și ce-am zis? „Domnișoară
Aneta, uite la Vasile al lui Burcuș, a fost omul pe front, a pătimit,
în lipsa lui muierea a dus-o ca vai de ea…” Ce mai la deal, la vale,
dânsa s-a înduplecat și a hotărât să-ți dea în anul ăsta trei, patru
pogoane în partea ailaltă a moșiei, la Ciurezu sau la Trișcaru, unde
vrei tu… Acolo pământul de, îl știi cum e. Unt de-l pui pe pâine…
— Și să nu mai îmi dați în Valea Cucului? s-a mirat tata.
— Nu.
— Și… numai la mine v-ați gândit să-mi dați pământ în părțile
alea?
— Numai la tine.
— Păi cred că nu v-ați gândit de-ajuns, dom’le administrator, a
zis tata scărpinându-se în cap. Zău că da. Uite, vezi dumneata, de
pământ bun au nevoie și Dumitru ăsta al lui Pantelici, vecinul meu,
și nea Grigore Buzatu de peste drum, și Mielu al lui Pană, și al lui
Gaie, dar cine nu are nevoie de aici din Sărăcime?
— Le dau și lor, dar tot acolo-n Valea Cucului.
— În Valea Cucului? a tresărit tata. Ce să facă acolo? Să pună
grâu și să răsară bolovani? Și pe urmă să vii dumneata cu jandarmu
să iei țoalele de pe oameni că n-au dat dijma? Știi, cum au venit la
mine și mi-au luat capra…
— Lasă, mă, ce-a fost, a fost, nu mai dezgropa morții! a vorbit
domnul Savu împăciuitor, bătându-l pe tata cu palma pe umăr. Să
vii la mine, am să-ți dau două capre nu una…
— Zici dumneata să nu dezgrop morții. Ba-i dezgrop, dacă
trebuie! nu s-a lăsat tata. Că dumneata știi vorba aia, cum îți
așterni, așa dormi…
— O știu…
— Păi vezi? Așa că dacă ați luat hotărârea să dați în dijmă și
pământul de la Ciurezu și Trișcaru, apoi dați la toată lumea.
— În dijmă?
— În dijmă.
— Nu, în dijmă nu-l dăm, a zis domnul Savu cu hotărâre, tăind
aerul cu mâna. Îl vindem dacă vreți. Am vorbit treaba asta și cu
domnișoara proprietăreasă. Așa că vestește oamenii, cine vrea să
cumpere, să vină mâine la curte, semnează o poliță, dă ceva arvună
dacă are, dacă nu încheiem târgul și fără ea, și gata socoteala. Devin
proprietari.
— Devin proprietari și fără să semneze polițe, domnule Savu! i-a
tăiat tata vorba și s-a ridicat de pe prispă, tot dezghiocând cu
briceagul bețișorul acela de salcie. Așa că…
— Cum devin proprietari? s-a făcut a nu înțelege administratorul
și, prinzându-l pe tata de mână, l-a tras înapoi privindu-l drept în
ochi.
— Cum devin? Iote bine, cum au devenit și ăia din Garcea, din
Perișoru, din Ruda…
— Să împărțiți pe de gratis pământul moșiei? a tresărit nervos
domnul Savu și pe dată chipul i s-a întunecat. Asta-i socoteala? De
unde până unde nerușinarea asta? Spune, de unde?
Glasul administratorului era spart, dogit. Răgușise. Ochii îi
lăcrimau. Se înecase. A slăbit mâna tatei, după care s-a ridicat în
picioare și cu cravașa a început să-și bată nemilos carâmbul cizmei.
A scos apoi batista, și-a șters gura, ochii, fruntea.
— Mă prepuneți oare pe mine cu Damian, administratorul de la
Perișoru? a urmat el vârându-și la loc, cu gesturi pripite, batista în
buzunarul hainei de piele. Sau cu domnul Săndoiu, proprietarul
Rudei? Haida de! Păi numai să îndrăznească careva să ridice glasul
că vrea pământ așa pe de-a pomana, că-i dau eu lui pământ! Ce
credeți că…
Domnul Savu a vrut să mai spună ceva, dar s-a stăpânit. Și-a
mușcat dureros buza și a tăcut. Simțea că se sufocă și nu mai poate
să răsufle de parcă cineva îl strângea de beregăți vrând cu tot
dinadinsul să-l sugrume. A început să se plimbe încoace și-ncolo
prin fața prispei, bătându-și iară carâmbul cizmei cu cravașa. După
o vreme, parcă amintindu-și ceva, s-a oprit, a pus cravașa sub braț,
a scos pachetul de țigări, s-a apropiat de tata și l-a îmbiat:
— Na mă, ia de aici!
— Nu, mulțumesc, nu mai fumez, a zis tata vârându-și adânc
mâinile în buzunarele pantalonilor soldățești.
— Mă rog…
Domnul Savu a pus țigara între buze, a scos bricheta, a aprins-
o și a început să tragă adânc în piept, slobozind fum gros pe gură
și nări. Fuma și privea tăcut cerul siniliu, fără pată de nor. Se
gândea. Auzise că oamenii la îndemnul comuniștilor făcuseră un
comitet de reformă agrară, că pe Vasile Burcuș l-au pus capul
acestui comitet, că de două zile umblă comitetul ăsta să
întocmească lista cu loturile ce trebuie să le primească fiecare, că
oamenii din Sărăcime îs puși pe-un cap să împartă moșia și atunci,
la veștile astea, el nu stătuse nepăsător, ci chibzuise, își frământase
mintea, vorbise cu boieroaica, cu șeful de post, plutonierul Gândac,
și ajunsese la un plan: să-i dea lui Vasile Burcuș pământ la Ciurezu
sau la Trișcaru, că dacă el îi mulțumit de pământ nu se mai bagă
cu ăilalți și dacă nu se mai bagă el, președintele, „se duce dracului
comitetul”, că așa îi făcut omul, mai ales omul sărac, dacă lui îi e
bine, își vede de treabă, nu se mai încurcă, nu se mai amestecă în
daraveri, ca să nu piardă nici binele care l-a apucat „ca pe-o
mântuire”. Dar uite că planul nu s-a prea prins! Nu credea că Vasile
Burcuș este așa de încăpățânat și-i strâns legat de ăilalți din
Sărăcime și nu vrea să primească târgul.
Domnul Savu tăcea, trăgea din țigară și privea mai departe cerul,
în timp ce-și frământa mintea, gândind la toate astea. Voia să pară
nepăsător și liniștit. Însă simțea tot mai mult că e zdrobit, că nervii
îi slăbesc și nu-l mai țin puterile. Într-un târziu, cu mintea luminată
de un alt plan, a aruncat țigara, s-a întors și l-a prins pe tata de
braț.
— Ascultă, măi Vasile, a glăsuit el moale, mieros, îmbietor, cu
glas blând dar care se cunoștea fără mare osteneală că e fals, ca și
cum ai fi turnat zahăr peste oțet să-l îndulcești și dulce nu se prea
arăta. Hai să stăm nițel jos și să vorbim o vorbă, ca oamenii…
— Ce vorbă?
— O vorbă. Stai jos și ascultă. Ai să vezi că-i spre binele tău.
S-au așezat din nou pe prispă. Tata avea fața tot întunecată,
tăiată de cute adânci. A luat bețișorul de salcie și a început să-l
rupă în bucățele, așa ca să-și treacă vremea și să facă ceva
ascultându-l pe administrator. Nu se așteptase ca veneticul să vină
la el în ogradă cu astfel de socoteli. Cerca el să-l ia pe ocolite, ca
lupul care dă târcol mielului, dar nu-i mergea. De cum l-a văzut
intrând vesel pe poartă, a bănuit că veselia aceea a lui e numai
prefăcătorie, că se bucura de întoarcerea lui de pe front, cum se
bucură săracul când îi dai foc la casă! Acuma a stat, și-a fumat
țigara și și-a făcut poate alte planuri, mai îmbietoare ca cele cu care
venise de-acasă. Însă cu planuri umblă, cu ele să rămână.
— Măi Vasile, a început domnul Savu cu glasul tot blând de
parcă nu el turbase până adineauri. Uite, vreau să știi că ce mi-i în
gușă și-n căpușă, vorba aceea. Mă asculți?
— Te ascult, da.
— Așa. Uite eu am auzit că voi aici în sat ați făcut un comitet de
reformă agrară. E drept?
— Drept.
— Și că tu ești capul comitetului ăsta…
— Și asta e drept.
— Și-am auzit că comitetul ăsta nu l-ați făcut așa de capul
vostru, ci că au venit doi comuniști de la oraș, dintre care unul era
chiar fratele lui Dumitru Pantelici, vecinul ăsta al tău…
— Ei, multe mai știi dumneata, dom’le Savu! s-a mirat tata
clătinând capul.
— Știu, că mi-au ajuns la urechi.
— Înseamnă că dumneata ai urechi mari, auzi cu ele din deal de
la conac până aici în vale la noi, în Sărăcime.
— Fie cum zici tu, a râs domnul Savu de gluma tatei, însă râsul
era forțat, nefiresc, dușmănos și pe chipu-i se putea citi cât îl
usturase la ficați. Eu nu mă supăr. De ce să mă supăr? Te știu și
mă știi de atâția ani. Uite ce vreau să spun. Am stat acuma și m-
am gândit: vrei să primești trei pogoane pe gratis din pământul cel
mai bun de la Ciurezu, de pildă? În afară de asta…
— Ca să nu mai împărțim pământul moșiei? a înălțat tata
sprâncenele și l-a privit pe administrator pieziș, cu un fel de dispreț
în ochi. De-asta umbli dumneata cu momelile ăștea? Apăi, dacă-i
așa, dom’ le Savu, iote, eu te povățuiesc să nu-ți mai răcești gura
degeaba, că de pe drumul pe care am pornit eu nu mă întorc. Și nici
de oamenii ăștia, alăturea de care am înghițit amarul, eu nu mă
lepăd. Așa să știi, dom’le Savu. Cât despre pământ, nu-mi purta
dumneata de grijă, că nu mi-ai purtat niciodată, până acuma. O să
primim fiecare, fără poliță și fără acturi…
— Așa stă socoteala, măi Vasile? a întrebat administratorul
ridicându-se de pe prispă.
— Așa, dom’le Savu, așa precum ai auzit.
— Bine.
Domnul Savu și-a scuturat fundul pantalonilor cu palma și
supărat a plecat cu pas greoi către poartă. Cu mâinile tremurânde
a desprins dârlogii calului, a potrivit șaua, scările. Înainte de a
încăleca, s-a întors și a strigat tatei:
— Să vă prind numai pe moșie că luați pământ! Auzi, Vasile? Am
să vă dau gloanțe, să cădeți în brânci cu gura-n pământ, să
mâncați, să vă saturați! Așa să știți!
A încălecat, a dat pinteni calului și a ieșit pe poartă, pornind în
galop pe ulița prăfuită.

Într-o noapte, cam pe la al doilea cântat al cocoșilor, am auzit

vorbă în ograda noastră. Șopteau glasuri în întuneric. Și parcă
dupăiau pași în tindă. Iară careva cerca ușa.
Am tresărit, m-am ridicat din așternut și-am înălțat ușurel capul
să văd ce-i afară. Să fi intrat iară oștiri rusești în gazdă pe la
oameni? m-am întrebat în neștiința mea. Toată seara trecuseră pe
ulița mare tancuri grele și pântecoase, cu motoarele în plin,
duduind zgomotos și asurzitor, zăngănindu-și șenilele, zguduind
pământul ca într-un cutremur. Trecuseră mașini mari, înalte, cu
ostași prăfuiți, ambulanțe, motociclete, cai și căruțe, tunuri și
chesoane, coloane nesfârșite ținând-o tot într-o goană către soare-
apune. Trecuseră și nu se opriseră ca-n alte dăți să poposească. Să
se fi oprit oare acum la miezul nopții?
Am stăruit cu privirea către ochiul fumuriu al geamului. Afară
era întuneric și în negura aceea am zărit niște umbre care se mișcau
încoace și-n colo prin dreptul ferestrei. Parcă pluteau în apa neagră
a nopții. Se zăreau și mucuri de țigări, ce clipeau viu și se mistuiau
în noapte ca niște licurici. Deslușeam șoapte, râsete. Ba am auzit
cum cineva ciupea cu neastâmpăr coardele unei viori. Măi, să fie al
naibii, ce e asta?
Am rotit ochii prin odaie. Pe masă ardea lampa cu fitilul tras.
Pâlpâia ușor flăcăruia în sticla pe jumătate afumată și arunca în jur
o lumină slabă, bolnăvicioasă, încât ungherele erau, tot întunecate.
Lângă lampă, așa cum le știam de cu seară, stăteau îngrămădite
străchinile, o bucată de mămăligă învelită în ștergar, lingurile de
lemn, un troc de sare. Am întors capul și l-am privit pe Haralambie.
Frati-miu dormea cu mânuța sub cap, cu gura ușor întredeschisă,
acoperit cu broboada mamei care pe o cumpărasem de la oraș.
Gemea ușor prin somn, își mișca pleoapele și apoi se liniștea
rămânând în legănarea visului. Lângă picioarele lui prăfuite,
strânsă ghem, torcea mâța noastră. Nu-l vedeam însă pe tata. Unde
era tata? Dar mama? Că nici ea nu se afla în odaie.
Înfricoșat, m-am dat repede jos din pat și numai în cămașă cum
mă aflam, m-am apropiat de geam. Am șters sticla cu palma și am
privit afară. În întuneric l-am zărit pe tata rezemat de pălimarul
tinzii. Lângă el, mama, zgribulită, c-o țoală veche în spate. Și cum
i-am zărit, o undă de liniște mi-a învăluit sufletul ca o ușurare. Nu
plecaseră nici unde. Iară în ogradă, prin întuneric, am deslușit
oameni de-ai noștri, din sat, stând grămadă în jurul câte unuia,
vorbind pe șoptite, cu glasuri scăzute, amestecate într-un murmur
înfundat ca vuietul ascuns al unei ape.
Tata sfătuia cu vecinul nostru, Dumitru al lui Pantelici. Le-am
deslușit glasul:
— Ai listele la tine, Vasile?
— La mine, a zis tata și s-a bătut cu palma peste piept. Iote-le
aicea în sân. Dară tu ai vorbit cu toți oamenii?
— Am vorbit. O parte au venit aicea la tine în ogradă, însă cei
mai mulți să știi că așteaptă acolo, pe deal, la Ciurezu și Trișcaru.
— E bine și-așa. Dară de lanț a făcut careva rost?
— Am făcut eu. Iote-l colea! a zis vecinul nostru și aplecându-se
a luat un lanț de lângă pălimarul prispei și l-a zuruit în aer ca un
negustor de la târg care vrea să-l vândă. Și l-am potrivit pe măsură,
mă! Ce crezi?!
Stăteam cu fruntea lipită de geam, cu tălpile desculțe pe
pământul rece al odăii și simțeam că mă cuprinde un frig care mă
taie până-n oase. Dar nu mă clinteam, nu voiam să mă bag în
așternut. Cum să dorm într-o noapte ca aceea? Dintr-o clipă într-
alta porneau oamenii noștri din Sărăcime pe moșia boieroaicei să
împartă pământul. Încă de dimineață îl auzisem pe tata vorbind cu
mama despre treaba asta. Oare îi va lăsa domnul Savu,
administratorul, să facă fiecare ce vrea? mă trecea un gând. Bine
ar fi să nu se bage tata cu el în gâlceavă. Să stea mai bine deoparte,
mai ales că-i aprig din fire și la mânie nu se uită cum dă și-n cine
dă. Dar ce, parcă oamenii ceilalți or să stea cu mâinile în sân?
Doamne, cum m-aș duce și eu pe dealul Ciurezului să văd ce se
întâmplă! Oare mă va lua tata și pe mine? Sau să-i spun mai bine
mamei?
Tocmai când chibzuiam astfel, am auzit afară, la poarta noastră,
motorul unei mașini. Duduia înfundat și farurile luminau uliță
până departe, înainte. Oamenii au tresărit. Glasurile au încetat ca
luate de vânt. Unul a înălțat un felinar deasupra capului și a dat de
veste:
— A venit Gheorghe al lui Pantelici, ăl de lucră la „Solvex” și cu
încă câțiva inși. Du-te, mă, Dumitre, și-ți primește fratele!
Vecinul s-a desprins de lângă pălimar și a grăbit către poartă.
După el, tata. Și ca la o comandă, oamenii s-au bulucit în urmă-le.
Se îndemnau împingându-se, se călcau pe picioare, însă vorbeau
tot pe șoptite, cu fereală, de parcă-i pândea o primejdie. Am stat
nemișcat lângă geam și am tras cu urechea către uliță, însă n-am
auzit nimic. Venea dintr-acolo numai un murmur ușor de glasuri
înăbușite.
După o vreme, motorul mașinii a prins să duduie tare. Zăngănea
ușor geamul ca bâzâitul unui bondar. Careva a strigat din uliță:
— Așadară porniți, fraților, și să fie într-un ceas bun!
— Mulțumim dumneavoastră! au răspuns oamenii în limpezimea
nopții.
S-au întors după aceea în ogradă. Au ascultat un timp glasul
motorului care cu fiecare clipă se stingea ușor, departe peste
dealuri. Apoi oamenii au început a grăi unul cu altul, vioi și
dezmorțiți de parcă le dezlegase careva limbile. Și umblau mai
sprinteni de colo-colo, se mișcau și se grămădeau fără să-și afle
locul.
Vorbea unul:
— Ați auzit, mă? A venit guvern nou la București!
— Și a ieșit și legea cu împărțirea pământurilor moșierești! a
glăsuit un altul. V-am spus eu că iese legea? Iote c-a ieșit!
— Acu să mai poftească vătaful boieroaicei să se pună împotrivă,
că-l căsăpesc! Să fiu al dracului dacă nu-l căsăpesc!

*
Se albăstrea cerul la orizont. Sus pe deal, peste pădurea
Turcului, cerul rumenea, căpăta o culoare de purpură. Un cocoș și-
a bătut de câteva ori aripile și a trâmbițat către cer ivirea zorilor.
Un altul i-a răspuns din partea de sus a satului. Și într-o clipă,
peste ogrăzile liniștite și casele adormite s-au revărsat mulțime de
alte glasuri, ale acelorași trâmbițe, care de ani și ani vestesc
oamenilor începutul noii zile.
Lumea a început să forfotească, să se miște cuprinsă de
neastâmpăr. Bărbații își chemau femeile, se căutau rubedeniile
între ele, iară lângă ulucă o bătrână își ascuțea de zor sapa,
lovindu-i tăișul cu o piatră.
— Mă grăbesc, maică, lămurea ea în dreapta și-n stânga, să trag
și eu hatul la locul meu. Și blestemata asta de sapă îi știrbă ca mine!
În vălmășagul ăsta, un singur om stătea ghemuit pe prispa casei
noastre, într-o încremenire de piatră, parcă fără să-i pese de ce se
petrece în jur. Nu se clintise nici când auzise motorul mașinii la
poartă. Nu se clintea nici acum. Treceau oamenii, îl îmbrânceau, îl
înghionteau, îl călcau pe picioare, dar el nimic, stătea acolo parcă
fără viață, cu capul plecat.
— Bre, nea Ioane, ce faci bre? Dormi i
Nu dormea nea Ion Furcuță. Stătea numai așa, călătorind cu
gândurile la viața viitoare, la copiii lui, la nevastă-sa, Aristița. În
ziua asta va primi și el pământ, nu va mai munci pe moșie, la
boieroaică, de acuma va avea și el rol la precepție, va plăti impozite,
va veni domnul Ghiță după fonciere. Las-să vină, bine că are el
pământ, are unde arunca sămânța, are de unde culege rodul. Îl va
întreba dimineața în zori, unul și altul: „Un’ te duci, mă, nea Ioane,
cu copiii după ’mneata?” „Mă duc pe la locul meu, frățioare, am de
arat, sau de însămânțat”. Se va simți mândru. Va călca altfel pe
uliță, nu va mai sta pe la poarta bisericii, duminica, cu strachina
de colivă în brațe și copiii flămânzi alăturea. A crescut Săndica.
Peste un an, doi, o va duce la oraș s-o bage la croitorie, să învețe și
ea o meserie. Mitu, ăla micu, va crește și el, îl va face tot meseriaș.
Și pe Traian îl va face meseriaș…
Când și când, Ion Furcuță își trecea palma pe fața năpădită de
țepii alburii ai bărbii, își îndesa căciula spartă în cap, își potrivea
sacul rupt din spate să-i țină cald în loc de cojoc. Apoi își urma
gândul după visul care și-l închipuia, cu fruntea tot plecată, tăcut,
îngândurat. Oare se vor întâmpla vreodată toate astea? se întreba
el cu nădejde în suflet. Când se vor întâmpla? Înălța ochii către
cerul ce se albăstrea cu fiecare clipă, privea către un anume punct
mult și stăruitor, după care rămânea în încremenirea de mai
înainte, ghemuit sub sacul acela numai petice.
Într-un târziu, tata s-a apropiat de el. L-a prins de umăr și l-a
scuturat ușor:
— Scoală, măi, nea Ioane, să mergem pe moșie!
— Oare pornim? a tresărit el nițel speriat, înălțând privirea
tulbure.
— Pornim.
S-a ridicat, potrivindu-și cu gesturi pripite sacul pe spinare, și s-
a amestecat în vălmășagul oamenilor, desculț, zgribulit și rebegit de
frig, pornind odată cu ei către porțile deschise, să iasă în ulița mare
a satului.

*
Se lumina de ziuă când a rămas pustie ograda noastră. În înaltul
cerului păleau stelele. Un cârd de ciori croncăneau în lărgimea
văzduhului: crrrau! crrrau! Stolul negru a coborât ca un nor
întunecat și a trecut în fâlfâiri scurte pe deasupra casei noastre. S-
a înălțat apoi și s-a îndepărtat către pădurea Turcului.
În odaie era liniște. Stăruiau în unghere umbre. Lampa sfârâia
ușor și flăcăruia aproape că nu se mai vedea de după sticla fumurie.
În pat, mâța își urma torsul ei neîntrerupt la căldura țoalelor. Iară
Haralambie dormea tot cu mânuța sub cap, cu fața către perete,
acoperit cu broboada mamei. Am stat ca la o jumătate de ceas și i-
am privegheat somnul. Obrazul lui fraged tresărea ușor, iar genele-
i negre și lungi tresăreau și ele, abia simțit, ca o părere.
N-am mai așteptat să se lumineze de-a binelea. L-am învelit pe
frati-miu, m-am îmbrăcat, am potrivit lampa și am ieșit în tindă.
Am încuiat ușa și într-o clipă am fost în uliță. Hotărâsem să mă duc
și eu pe moșie să văd unde va fi locul nostru, să văd cum se bucură
oamenii noștri din Sărăcime când primesc loturile și încep a-și lucra
ogoarele. Dar pe-unde or fi ajuns ei oare? Cât era ulița de lungă,
până afară în câmp, nu se vedea țipenie de om. Pesemne că umblau
repede să sfârșească lucrul până nu se înalță soarele bine.
Am început a alerga către poarta satului. Țărâna drumului era
umedă. O simțeam rece sub tălpi. Mă luase cu frig și geaba
strângeam pe mine flaneaua tatei a ruptă, că tot îmi clănțăneau
dinții în gură. Cum am ieșit în câmp, am și dat cu ochii de oamenii
noștri: urcau ca o pată lungă, neagră, dealul Ciurezului. În urmă-
le, un car. Era carul încărcat cu țăruși pentru însemnarea loturilor.
Am grăbit pasul. Apoi am ținut-o tot într-o fugă, am ajuns, m-am
strecurat printre oameni și curând l-am prins pe tata de mână.
— Ce-i, mă? a tresărit el nițel speriat. S-a întâmplat ceva acasă?
— Nu s-a întâmplat nimica! am zis eu abia trăgându-mi
răsuflarea. Bică doarme…
— Și-atuncea?
— Am încuiat ușa și iote am venit și eu să văd unde o să fie ogorul
nostru.
Tata a zâmbit în barba lui țepoasă și m-a mângâiat pe creștetul
capului. Apoi a strigat către mama:
— Iote-l, Lisăvetă, veni și voinicul nostru…
— Îl văd, a grăit mama supărată. Ăsta-i necuratu pe pământ, n-
are somn și umblă ca strigoii!
— Ei, lasă și tu…
Mergeam alături de tata. Tata era desculț, așa cum erau mai toți
oamenii, purta pantaloni soldățești și o flanea cenușie cu care
venise de pe front. Călca voinicește, cu mâna după gâtul meu. Când
și când mă ciupea de obraz. Eu tresăream ca ars și săream într-o
parte.
— Tată!
— Ce-i, mă? se mira el și zâmbea. Eu nu-ți fac nimica. Iote o gaie
umblă pe sus. Poate că ea dă cu pliscul. Hușșș, gaie!
Înălța mâna, o flutura în aer, alungind ceva nevăzut și apoi mă
prindea iară de după cap.
Eram bucuros că merg alături de tata. Mă țineam în pas cu el și
priveam în dreapta și-n stânga plin de semeție. În jurul nostru
oamenii umblau repejor, vorbeau între ei, glumeau, erau veseli.
Fețele pământii căpătaseră parcă o lumină vie, strălucitoare:
lumina răsăritului, care se împurpura tot mai mult în linia zării.
Ceva mai în urmă, nea Ion Furcuță, cu peticul de sac în spate,
mergea și el șontâc-șontâc și privea tot către dealul moșiei.
— Doamne, să-mi văd visul cu ochii! murmura el și-și făcea
mereu cruce. Să nu fie numai o amăgire…
Călca pământul rece cu tălpile lui late, crăpate, negre de glod.
Șchiopăta nițel de-un picior, că-l lovise un paznic la închisoare cu
un retevei peste gleznă și-i olinise osul. Dar tot se ținea în pas cu
ăilalți. Îi flutura poala cămășii zdrențuite. Îi flutura și o șuviță de
păr pe tâmplele aspre, încărunțite, sub marginea căciulii sparte.
Obrazul îi era negru, parcă mai negru decât azi-noapte, din pricina
bărbii nerasă de multă vreme. Numai ochii îi erau vii și stăruia cu
privirea tot către dealuri, către pământul pe care-l muncise aproape
patruzeci de ani de zile.
— Acolo-i mântuirea! glăsuia el singur, grăbind pasul. Acolo!
În urmă, Dumitru al lui Pantelici trăgea după el lanțul care
zornăia și unduia prin țărâna drumului ca un șarpe lung și negru.
— Aruncă-l mă, în car, nu te osteni cu el la deal! i-a zis Nicu al
lui Gaie.
— Ba nu vreau! i-a întors spatele vecinul nostru. Demult am
visat să mă ostenesc așa către deal.
Mielu al lui Pană, scund și îndesat, s-a întors și-a întrebat peste
oameni:
— Da Lică unde-i mă, fraților?
— Așa-i, unde-i Lică? a început să-l caute cu privirea și vecinul
nostru, al lui Pantelici. Că azi-noapte era și el la Vasile în ogradă.
Zdrăngănea mereu dibla aia a lui. Un’ te-ai ascuns, mă, țigane?
 — Mă, Lică!
Din vălmășagul acela de oameni s-a ivit pe dată lăutarul, mic și
slab, cu fața tuciurie, osoasă. Umbla desculț, într-un cojocel vechi,
spart, și pantaloni de dimie roasă, putredă. Ținea vioara sub braț și
gâtul întins ca într-o veșnică supunere și ascultare.
— Mă, unde ești, mă?
— Iote-mă, aici, aici! a dat el răspuns, grăbind către cei din față.
Își făcea loc cu coatele, împingea în dreapta și-n stânga.
— Sofico, hai fă și tu-ncoace, să ne arătăm chipurile!
Îndată s-a ivit și țiganca, cu țambalul spânzurat de piept. În fusta
ei largă, călca mărunt și repede, ocolind oamenii ca un titirez.
— Care-i porunca nea Vasile?
— Zii mă, frate Lică, din dibla aia a ta, l-a prins tata pe lăutar de
după umeri. Te-am chemat să ne înveselești. E o zi mare astăzi!
— Gata, nea Vasile, gata! Sofico, s-a întors lăutarul către
nevastă-sa, ia fă-te-ncoace, femeie, să zicem un cântec la domnii
din comitet…
— Așa, mă, domni! a râs tata. Domni desculți și cu izmenele rupte
în fund! Bravo, Lică, bine ai nimerit-o!
Oamenii au început să râdă. Făceau de-acuma glume, vorbeau
gălăgios. Numai Lică avea chipul tot încruntat, preocupat parcă de
ceva. Ciupea coardele viorii și-l tot trăgea pe tata de mâneca
flanelei.
— Ce-i mă, ce vrei? l-a întrebat tata.
— Nea Vasile, aibi grijă, bre, îmi dați și mie un loc mai ca lumea,
mânca-ți-aș sufletu! șoptea el și cu ochii tot privea în dreapta și-n
stânga să ia seama dacă-l aud oamenii sau nu ce șușotește la
urechea tatei. Auzi, nea Vasile? Dacă se poate, colo jos, lângă
cișmea, bre. Eu ostenesc al dracului când dau cu sapa și m-apucă
o sete de înnebunesc! Zău, să nu mă uiți, mânca-ți-aș sufletu!
— Hai, mă, lasă și nu mai boscorodi, că nu te-am uitat! i-a
retezat-o tata. Te-am pus pe listă, gata, n-avea grijă. Că nici tu nu
ești mai pricopsit ca ai noștri din Sărăcime…
— Nu te supăra, nea Vasile.
— Nu mă supăr, frate Lică, de ce să mă supăr? Hai, acuma dă-i
drumul.
— Gata.
Lică a trecut de câteva ori arcușul peste coardele viorii, apoi a
întrebat:
— Pe care-l zic, nea Vasile? Tot pe ăla cu domnu Savu?
 — Nu, mă! a râs tata. De-acuma n-o să ne mai jupoaie veneticul.
Așa că ce să-l mai punem în cântec? Zii și tu altul, care-l vrei tu.
— Știu unul pe care i l-am cântat toată seara de ajun lu domnu
plotonier Gândac de la post. „Frunză verde și-o sipică, am o mândră
mititică!” Era la pirceptor, la petrecere, că a fost ziua lu nevastă-sa,
o chema Eugenia. Auzi dumneata, nea Vasile, m-a umplut de bani
jândaru atuncea. De unde-o fi avut atâta bănet nu știu! A plecat pe
urmă pe uliță beat și l-au găsit niște oameni îngropat în zăpadă,
tocma sus în deal, la poarta lui Ghimiș. Zice că vrea să se ducă la
muierea ăluia…
— Mă, frate Lică, s-a întors tata către lăutar, tu te-ai apucat să
spui la povești sau cânți? Dă-l în mă-sa pe Gândac, cu jandarmeria
lui cu tot, și fă-ți meseria!
Țiganul i-a șoptit ceva la ureche nevesti-si, apoi a pus vioara sub
bărbie și a tras cu arcușul. În clipa aceea vioara a început să sune
subțire și prelung și glasul ei se zbătea și plutea ca o pasăre în i
largul văzduhului. Iară ciocănelele țambalului băteau ușor
strunele, ușor și repede ca picurii ploii de vară.
Sofica mergea la un pas în urma lui Lică și cu capul pe spate, așa
cum îi era obiceiul, cânta răgușit și spart, cu glas de tinichea:

Frunză verde ca lipanu,

De trei ori potcovii calu,
Leana mea
Ca să trec la mândra dealu,
Măi, măi…

Oamenii au început să chiuie și să zvârle cu căciulile în sus.

— Uiuiuiu! făcea Mielu al lui Pană, umblând tot cu mâna înălțată
deasupra capului. Mă, mi-e bine, mă!
— Ți-e bine, pe dracu! a grăit moale nea Grigore Buzatu în urma
lui. Cum să-ți fie bine dacă n-ai tras nimica la măsea?
— Așa-i, fraților, are dreptate nea Grigore. Măi și noi, ce oameni!
N-am pus nimica pe limbă s-avem nițel chef…
— Ce să pui, mă, bondocule? l-a luat unul la rost. Poate lăsai
nădragii amanet la Ludovic, să-ți dea pe datorie, altfel cum?

Începuseră a rumeni zorile peste deal, când oamenii au ajuns la

hotarul moșiei. Cât cuprindeai cu ochii, țarina se întindea jur-
împrejur ca o apă verde, murdară, fără sfârșit. Pe alocuri se vedeau
nuci singuratici, cu coroanele mari și tulpinile groase, împrăștiați
în toată lărgimea câmpului ca niște străjeri de veghe. Departe, peste
pădurea Turcului, se înălțau cețuri albe, ca niște aburi de lapte,
ușori, străvezii. Cețuri pluteau și peste casele noastre, în vale,
ascunse sub frunzișul fraged al duzilor și salcâmilor. Din coșuri se
ridicau alene spre cerul albastru fuioare subțiri de fum alburiu.
Răzbea dintr-acolo până aci în liniștea câmpului cântecul cocoșilor
și se auzea în răstimpuri cum latră câinii și scârțâie cumpenele la
fântâni.
Tăcuți, oamenii au privit un timp înapoi către drumul pe care
veniseră. Drumul șerpuia alb în verdele câmpului și era mărginit de
salcâmi bătrâni, cu coroane bogate, pline. Am privit și conacul
boieroaicei, casă mare și albă, așezată pe dealul dimpotrivă,
înconjurată de acareturi, toate acoperite cu țiglă cafenie, murdară.
Sclipeau geamurile la conac de parcă în sclipirea lor pândeau
oamenii să vadă ce fac aci pe dealul Ciurezului. Deocamdată nu
făceau nimic. Stăteau, odihneau după urcușul dealului, își ștergeau
frunțile de sudoare. Unii se aplecau, luau în mână bulgări de
pământ, îi frământau între degete, priveau cu luare-aminte lutul
cântărindu-l din ochi, prețăluindu-l, dădeau din cap și se gândeau
ce negru și moale-i față de iasca și nisipul din Valea Cucului. Alții
stăteau răzimați în sape, fumau trăgând adânc din țigări groase
răsucite din foi de jurnal și așteptau. Și era o asemenea liniște în
jur, încât fiecare își auzea răsuflarea și inima cum bate.
După o vreme, tata s-a urcat în car, deasupra țărușilor, a înălțat
mâna și a strigat să fie auzit de toată lumea:
— Măi oameni buni, dați-vă mă, mai aproape! S-au adunat
oamenii în jurul carului, înghesuindu-se care mai de care să fie mai
în față, în văzul tatei. Tata a așteptat nițel să se potolească larma
glasurilor, apoi a grăit:
— Ei, știți de ce-am venit încoace, așa-i?
— Știm! s-au auzit zeci de glasuri. Hai să pornim la treabă.
— Să pornim! Să pornim! a zis moale și Ion al lui Furcuță, jucând
pe loc să se încălzească. Of, doamne, bine c-a venit mântuirea!
— O clipă, oameni buni! a înălțat tata iară mâna. Vă rog să-mi
dați nițică ascultare.
— Dă-i drumul, frate!
Tata și-a dres nițel glasul, tușind în pumn, apoi a urmat:
— Ați auzit că încă de acum câteva săptămâni ăi din Garcea, din
Ruda, din Perișoru și de prin alte locuri au și împărțit moșiile. Nici
nu ieșise legea atuncea. Ei, bine, comuniștii ne-au îndemnat să
împărțim și noi moșia domnișoarei Aneta…
— S-o împărțim, dă-o-n măsa de zgripțoroaică!
— Numai să nu fie cum a fost o dată acu vreo douăzeci de ani! s-
a auzit alt glas din mulțime. Tot un fel de reformă a fost și după aia
am plătit până ne-am spetit. Băncile ne-au mâncat viața!
— Sau ne-am îndatorat, de-am fost nevoiți să vindem pământul
chiaburilor și boieroaicei.
— N-o să fie așa, măi, nea Preda! N-o să fie! a grăit vecinul nostru,
Dumitru al lui Pantelici, care era cu un cap mai înalt decât toți.
Guvernul care a venit acuma la București, al lui Petru Groza, îi
guvern făcut din oameni de-ai noștri, care ne cunosc necazurile.
Acuma, c-o mai fi printre miniștrii ăștia vreo câțiva care trag
alăturea, asta-i altă socoteală. Dar vorba e că cei mai mulți sunt cu
noi, ăsta-i un guvern democrat. Păi, uite dumneata numai ce a
venit și a și scos legea ca pământul moșiilor să fie împărțit la ăi de
n-au. Așa că ce luăm acuma o să fie pe veci al nostru!
— Să te-audă dumnezeu!
— Să facem acturi, fraților. Fără acturi nu-i nicio brânză!
— Ei, acturi! Ce-ți trebuie acturi, mă nea Istodore?
— Liniște, măi, ce sunteți turci sau oameni de înțeles? Lăsați-l pe
Vasile ăsta să spună ce are de spus!
— Așa-i mă, să-l lăsăm, că ne apucă amiaza…
— Zii, Vasile neică!
— Oameni buni, a glăsuit tata mai departe. Noi, comitetul de
reformă agrară, am făcut niște liste. Ne-am uitat prin registrele de
la primărie, am mai umblat și pe la cășile dumneavoastră, am mai
întrebat în dreapta, în stânga, mă rog, am făcut în așa fel ca să nu
greșim. Ei, și-n listele astea v-am trecut pe fiecare cu atâta pământ
după cum aveți dreptul. Ne-am gândit întâi la ăi mai săraci dintre
noi săracii, la năpăstuiți, la văduve, la cei care sunt pe front, la
invalizii din război. N-aveți grijă că pământ e pentru toată lumea.
Uitați-vă cât îi de mare moșia!
Oamenii au întors toți capetele și tăcuți au rotit privirile către
dealuri. Cunoșteau pământul. Îl udaseră cu sudoarea frunții
părinții lor. Îl udaseră ei. Apoi copiii care începuseră a prinde puteri
de muncă.
— Dintâi o să începem cu nea Ion Furcuță! a zis tata și a scos
hârtiile din sân uitându-se la ele. Cum o să facem? Apăi nu-i mare
scofală. Noi măsurăm, batem țărușii și după aia fiecare își face
haturile. Când o să vină o comisie de la oraș, o să primiți și acte de
proprietate. E bine așa?
— Foarte bine!
— Unde ești, mă, nea Ioane? Dă-te-ncoace, împroprietăritule!
Ion Furcuță, cu sacul lui în spate, și-a făcut loc printre oameni
și a venit lângă car. Tata a sărit jos de pe grămada de țăruși și a
făcut semn lui Nicu al lui Gaie să ia câteva țandăre din car și să
vină după el.
— Da Dumitru unde-i, mă?
— Aici, aici! a răspuns vecinul dintre oameni. La o parte, mă, că
vine motorizata, glumea el, târâind lanțul și făcându-și loc să nu
lovească picioarele desculțe. Unde ești, Vasile?
— Hai mă, l-a luat tata de mână. Uite, începem din partea asta.
Măsurăm încolo către deal. Faceți nițel loc, fraților!
Lumea s-a dat la o parte și tata cu vecinul nostru au întins lanțul.
L-au petrecut de câteva ori în lungime, către deal. Apoi l-au
petrecut în lățime. Nicu al lui Gaie s-a aplecat din șale și cu o sapă
a bătut țărușii la fiecare colț al lotului.
— Gata, nea Ioane! a strigat tata. Uite, de aici și până acolo e
pământul dumitale. Să-l stăpânești sănătos! Hai mai departe,
fraților. Măsurăm acuma pentru nea Grigore Buzatu. Dă-te-ncoace,
măi nea Grigore, să-ți iei în primire „moșia”!
Oamenii au pornit mai departe în susul dealului, bulucindu-se,
îngrămădindu-se, vorbind gălăgios, fără astâmpăr. Numai nea Ion
Furcuță a rămas locului, cu sacul lui rupt în spinare și,
scărpinându-se la ceafă, a privit multă vreme cei patru țăruși care
măsurau viața lui. Cu pas moale, neîncrezător, s-a dus într-un
târziu, le-a cercetat la fiecare pe rând trăinicia, apoi a venit iară în
mijlocul ogorului, abia trăgându-și picioarele ostenit și prăpădit. S-
a aplecat, a scormonit ogorul cu unghiile, a luat cât a putut pământ
în pumni și l-a cercetat multă vreme ca pe un lucru de mare preț.
— Îi bun, de nădejde! a zis el în șoaptă. Acum am și eu ogorul
meu… Mă duc să vestesc muierea, și copiii de bucuria asta…
A slobozit pământul din palmă și a pornit cu pas sprinten la vale,
către sat.

*
— Ti-ha! Ia uitați-vă fraților!
Oamenii s-au oprit din lucru și au privit cu luare aminte către
drumul ce ieșea din sat. Prin ceața dimineții se zărea o trăsură
galbenă, cu coviltirul alb. Și trăsura alerga de nu i se vedeau roatele.
Palmele s-au dus streașină la ochi.
Frunțile s-au încrețit.
Buzele aspre s-au strâns.
Se auzeau șoapte:
— Vine domnu Savu, administratoru. Aia-i trăsura de la conac.
— Să vezi acuma prăpăd!
— Ce prăpăd? A ieșit legea? A ieșit. Atuncea ce mă-sa vrea?
— Îl vedem noi ce vrea.
— Poate o sapă-n cap. Dacă poftește, n-are decât să mă scoată
de pe ogor!
Trăsura a apucat pe drumul către deal. Caii au mers ce-au mers
în galop, apoi s-au domolit din alergătură. Mergeau acuma la pas.
Trăgeau din greu, se opinteau în ham. La marginea moșiei, trăsura
s-a oprit. Șandor, vizitiul, bătrân și gârbov, a coborât de pe capră și
a început să bată spinările cailor cu palma. Rezemați în sape,
oamenii stăteau, tăcuți, în așteptare.
— Iote, mă, îi și boieroaica cu veneticul! a observat careva.
— Păi se poate mânzu fără iapă? Știi vorba aia…
Într-adevăr, venise și stăpâna moșiei. Tolănită în pernele moi,
domnișoara Aneta, micuță, cocoșată, cu fața stafidită, stătea cu
capu-i de cal afundat în gulerul fumuriu și moale al unei haine de
blană. Pe cap își pusese o căciuliță tot de blană. Cu ochi de viezure
privea fără astâmpăr pe sub marginile ei, cercetând hotarele moșiei,
cerul, dealurile, pădurea.
Domnul Savu, în scurta lui de piele și cu cizmele roșii cu carâmbi
înalți, strânși în curele, a coborât repede, a ocolit trăsura și a întins
mâna boieroaicei să o ajute să coboare și ea.
— Nu, Savule, mulțumesc, rămân aici! a vorbit ea cu glasul gros,
dogit din pricina tutunului. Du-te tu și vezi ce se întâmplă acolo…
Administratorul și-a bătut de câteva ori cravașa de pulpa
piciorului, a vorbit ceva în șoaptă cu stăpână-sa, după care, înalt,
masiv, a pornit greoi către oameni, urcând dealul. În drum s-a
aplecat de câteva ori, a smuls țărușii întâlniți în cale și i-a aruncat
care încotro.
— Bună dimineața! a zis el mai de departe, dar oamenii nu i-au
răspuns, și au rămas tăcuți, cu fețele încruntate, strânși unul într-
altul ca oile în fața lupului. Să nu-l fi auzit oare? s-a întrebat
administratorul. Se prea poate.
A mai făcut câțiva pași, apoi s-a oprit, a pus mâinile în sold și și-
a rotit capul cu ceafa groasă, roșie, privind peste țarină.
— Ce faceți, mă, acilea? a întrebat el și a pornit iară către ei să
fie mai aproape. Ați ieșit la munca câmpului?
Oamenii stăteau în aceeași încremenire de mai înainte, fără să
scoată o vorbă. Îl priveau pe administrator pe sub sprâncene,
aspru, dușmănos.
— Hai, mă, nu spuneți ce faceți acilea?
— Păi dumneata nu vezi ce facem? s-a auzit un glas dintre
rânduri. Iote, ne împărțim pământul.
— Care pământ? s-a arătat plin de mirare domnul Savu.
— Cum care pământ? Pământul nostru pe care l-am muncit de
atâta amar de vreme.
Cu o măciucă să-l fi lovit în cap pe administrator și tot nu ar fi
fost într-atât de uluit și amețit. Dar nu s-a cutremurat de cele
auzite. N-a vrut să-și trădeze neliniștea. Mușcându-și dureros buza,
strângând pumnii, căuta să se stăpânească, să arate a fi nepăsător
față de faptele unor nesocotiți, pe care gândea că-i va domoli ca
totdeauna c-o singură privire. Așa că dând dovadă de un calm
necunoscut lui până atunci, s-a ridicat pe vârfurile picioarelor și a
privit lung, stăruitor, peste capetele oamenilor. A zis înălțând
cravașa:
— Care ești, mă, ăla de glăsuiși asemenea vorbe? Ha? Ia ieși la
iveală să te văd și eu.
Omul nu s-a arătat. S-a arătat în schimb tata. A lăsat lanțul în
mâna vecinului Pantelici și a venit cu pas apăsat, hotărât, până în
fața domnului Savu.
— Ce vrei să afli, dom’le administrator? a întrebat el și încruntat
l-a măsurat o dată cu privirea de sus până jos pe vătaful moșiei.
Dar domnul Savu nu s-a pierdut cu firea. A pus mâinile la spate,
a înălțat bărbia și tăcut l-a cântărit și el pe tata din priviri, niște
priviri viclene, dușmănoase, pline de ură. Vasăzică el era capul
răzvrătiților. Nici că-și închipuia altfel!
— Hai, dom’le administrator, spune ce vrei să afli? a mai zis tata
o dată cu aceeași semeție în glas.
— Am întrebat: ce faceți acilea?
— Și noi am răspuns: împărțim pământul moșiei.
— Cu ce drept? a micșorat domnul Savu ochii. Cine v-a
încuviințat vouă fapta asta?
— Legea.
— Nu cunosc nicio lege!
 — Ai s-o cunoști dumneata, n-ai nicio grijă!
Atunci, dinspre trăsură, s-a auzit glasul boieroaicei, gros și
neliniștit:
— Ce-i, Savule? Ce vor oamenii? Nu cumva îi vorba de pământ?
Administratorul s-a întors, a înălțat mâna și i-a făcut semn să
stea acolo fără grijă, că lămurește el lucrurile. Apoi s-a răsucit iară
către tata:
— Bănuiam că tu ai pornit oamenii, Vasile!
— Dreptatea i-a pornit! a răspuns tata rece, privindu-l pe
administrator drept în ochi. Dreptatea și cuțitul care le-a ajuns la
os!
— Te-ai întors de pe front cu idei bolșevice, mă Vasile al lui
Burcuș! a ridicat glasul, plin de mânie, domnul Savu. Și-ai venit să
te faci stăpân pe moșia domnișoarei? Mă, tu ai prins a porunci în
averea altuia? Spune, tu?
S-a învinețit la chip, ochii i s-au bulbucat ca într-o sperietură și
fără să se stăpânească s-a repezit la tata să-l apuce de flanea. Dar
în acea clipă tata s-a dat un pas înapoi și l-a lovit cu palma peste
mână.
— Să nu te atingi de mine, veneticule, că-ți scuipi bojocii acuma!
Auzi tu?
A strigat degeaba tata. Domnul Savu tot nu s-a pierdut cu firea.
Hotărât să-i intimideze pe oameni, așa cum făcea totdeauna când
îi lua repede, să le piară glasul, a înălțat iară mâna, de astă dată
cu cravașa. Cravașa a șuierat ascuțit prin aer și l-a plesnit pe tata
peste obraz atât de tare încât de sub ochi i-a țâșnit o vână de sânge
care a început să se prelingă către bărbie.
— Săriți, mă! a dat tata țipăt.
Oamenii au înălțat sapele. Unii s-au repezit la pietroaie. Alții au
început a zvârli cu bulgări de pământ, cu bețe, și cu ce mai găseau
în juru-le. Și cu toții, ca la o comandă, au pornit de-a valma către
administrator. Înfricoșat, cu ochii măriți de spaimă, el s-a dat un
pas înapoi. Chiar la asta nu se așteptase. Nu credea că oamenilor
pe care i-a stăpânit atâta numai cu vorba și amenințările li s-a
întunecat într-atât de mult mintea, încât nu mai știu de respectul
stăpânului și pornesc să făptuiască nelegiuiri.
— Să nu vă apropiați, că vă împușc! a strigat domnul Savu cu
glasul răgușit, sugrumat de emoție.
Înfricoșat peste măsură, s-a scotocit repede prin buzunarele
hainei de piele și cu mâinile tremurânde a scos la iveală un pistol
mare, negru, cu butoi, pe care l-a întins către mulțime.
— Vă împușc! a mai zis el o dată și a început să meargă de-a-
ndaratelea către trăsură. Uite, acu vă împușc!
Pentru o clipă, oamenii s-au oprit locului și domnul Savu tot
pentru o clipă a răsuflat ușurat. Reușise oare să-i domolească?
Poate că le era frică. Sau poate era numai un popas de reculegere.
Oamenii se priveau întrebători din ochi, neliniștiți, încurcați, fără
să știe ce să facă. Dacă blestematul slobozea câteva gloanțe? Era în
stare. Părea un lup încolțit iarna în desișul pădurii și în desperare
putea să făptuiască orice.
— Care-i om de treabă să-și ia gândul de la pământ și să plece
către sat! a mai cuvântat domnul Savu înviorându-se nițel.
Parcă-i trecuse spaima dintâi. Fața nu-i mai era atât de galbenă,
fără pic de sânge.
— Să plece, că nu-i fac nimic!
Dar nimeni nu s-a clintit. Nimeni nu s-a mișcat măcar cu-n pas.
Chipurile oamenilor păreau trunchiurile unei păduri înfipte adânc
în pământul acela. Și seva pământului udat cu sudoarea frunților
lor le dăduse o putere de nebiruit. Unde să plece? Să se întoarcă la
viața de până atuncea? Nu cunoșteau ei viața asta? Porniseră pe un
drum. Apoi trebuiau să meargă pe drumul ăsta până la capăt. Cu
atât mai mult cu cât aflaseră că ieșise o lege care era de partea lor.
— Plecați, mă, sau ba?
— Pleacă tu, veneticule! a strigat tata. Tu să pleci! Pe el, mă!
Atunci administratorul a slobozit două focuri în aer, pe deasupra
oamenilor, ca să-i sperie. Rândurile s-au clătinat pentru o clipă.
Atâta numai. Pentru că în clipa următoare ei și-au recăpătat tăriile
și la îndemnul tatei au pornit vijelios ca un val al mării cuprinsă de
furtună.
— Nu-l slăbiți, fraților! a dat el strigăt. Pușcă cu gloanțe ca să ne
ia și viața, ’mnezeii mamii lui de bandit! Grăbiți să-l ajungem!
Savu fugea de-a-ndaratelea, nițel aplecat, cu capul între umeri,
apărându-l cu mâinile de bulgării care-i zburau pe deasupra.
Uneori se împiedica, gata să cadă, dar își recăpăta echilibrul și
împleticindu-se o ținea tot într-o goană către trăsură. În urma lui
oamenii năvăleau grămadă, gălăgioși, strigând și răcnind, cu ochii
măriți de ură, de blestem și răzbunare. Sclipea tăișul sapelor în aer.
Fluturau pumnii ca o amenințare de moarte. Și cu fiecare pas, ei se
apropiau, se apropiau năvalnic și amenințător ca o apă căreia i s-a
rupt zăgazul.
 — Ia-l pe la spate, Vasile! Ocolește-l și sări în grumazu-i!
În ochii bulbucați ai domnului Savu se citea spaima,
deznădejdea, moartea. Încolțit din toate părțile, fără putință de
scăpare, fugea tot împleticindu-se, privind roată în juru-i, în timp
ce cu mâinile tremurânde încerca să umble la cocoșul pistolului.
— Acuma, Vasile! Acuma, mă, înhață-l și dă-l la pământ!
Tata s-a avântat peste țarină, a făcut un pas, doi, a întins mâinile
să apuce cu nădejde, să sugrume…
Dar în acea clipă o detunătură a spart liniștea câmpului și
zgomotul ei a hăuit departe, în vale, peste sat. Apoi a urmat încă
una. Și încă una…
Tata s-a oprit din alergătură.
A dus mâna la piept ca într-o apărare. Apoi a plecat capul cu fața
schimonosită de durere, s-a clătinat împleticindu-și picioarele. A
zvâcnit după aceea înalt și s-a prăbușit ca un spic sub tăișul coasei.
— Vasile! a dat mama un țipăt de moarte, repezindu-se într-
acolo. Vasile, omul meu, ce-i cu tine? Ce-i cu tine, Vasile?
S-au speriat oamenii, s-au strâns roată în jurul tatei, unii au
încercat să-l ridice. Dar el era moale, se zbătea în neștiință cu gura
în țărâna pământului pe care-l dorise atâta.

*
În acest timp, Savu, înfricoșat de cele făptuite, își urma alergarea,
cu pași mari, greoi, ca de urs.
— Măăă, să nu scape, măăă! a strigat ca scos din minți Nicu al
lui Gaie. Mielule! Nea Dumitre! După el fraților, să nu scape!
L-au ajuns, l-au prins, năpustindu-se cu toții asupră-i și într-o
clipă l-au culcat la pământ, acoperindu-l cu trupurile lor. Se
auzeau lovituri icnite, date cu sete. Se auzeau înjurături și
blesteme. Se auzea răcnetul domnului Savu, care urla de parcă l-
ar fi aruncat cineva în jeratic. Când și când i se iveau în aer
picioarele cu cizme roșii ce se bălăbăneau căutând să lovească.
După un timp, le-a prins unul și le-a legat strâns cu lanțul cu care
măsuraseră pământul.
— Dați, mă, dați-i să simtă!
— Care-i ostenit dă-te la o parte să mai dau și eu!
— Toată viața dac-aș da, vericule, și tot nu m-aș sătura! Ei,
mânca-ți-aș zilele tale de jândar al boieroaicei, cum mi-ai muiat tu
oscioarele în grajdul conacului!
Loveau oamenii cu pumnii, cu sapele, cu leucile carului, cu
bulgări de pământ. Loveau cu sufletele lor chinuite. Cu viața lor
oropsită, amară, plină de suferinți și lipsuri. Și dădeau cu nădejde,
ca șarpele să nu mai ridice niciodată capul să muște, să-i înlănțuie,
să le sugă sângele.

*
În vremea asta, jos în drum, la văzul celor întâmplate, boieroaica
țipa la Șandor să se urce mai repede pe capra trăsurii și să dea bice
cailor.
— Mișcă, afurisit bătrân, mișcă! țipa ea tremurând, cu fața de
ceară și gura strâmbă, într-un rânjet de spaimă. Of, dumnezeule,
ce blestem pe capul meu! Ce blestem!
Abia umblând, trăgând cizmele grele după el, Șandor potrivea
hamurile pe cai și bolborosea:
— Înțeles, cocona. Grăbește. Înțeles…
Dar tocmai când bătrânul încerca să se urce cu greutate pe capra
trăsurii, căutând cu piciorul butucul roții, Dumitru al lui Pantelici
a și fost lângă el, smulgându-i hățurile din mână.
— Lasă-le la mine, nene Șandor, a zis el după care s-a întors și a
strigat boieroaicei: Iară dumneata, cocoană, fă bine și dă-te jos. Dă-
te jos, n-auzi?
Domnișoară Aneta și-a retras speriată capul între blănuri.
Căciulița îi căzuse pe ochi. Înfricoșată, fără glas, se pierduse cu
firea și stătea ghemuită privind cu teamă când la oamenii care se
apropiau, când la vecinul nostru care pusese mâna pe bici.
— Păi, dacă te-ai apucat să clocești aci în trăsură, stăi că te scol
eu de pe ouă! a zis Dumitru al lui Pantelici, încercând codiriștea în
mâini.
A făcut, un pas, dar în clipa aceea boieroaica s-a și ridicat în
picioare, cu mâna înălțată:
— Stai nițel, domnule, că uite cobor. Cobor acuma…
— Hai, coboară mai repede, coborî-te-ar dracii în iadul lor! i-a
strigat vecinul nostru luând-o de umăr și îmbrâncind-o să se
grăbească. S-a întors apoi către oamenii care-l aduceau pe tata pe
brațe: Haideți, măi, zoriți, că trece vremea și pierde sânge!
L-au culcat pe tata pe pernele trăsurii, i-au scos flaneaua, i-au
descheiat la piept cămașa roșie de sânge. Fața i se îngălbenise, se
subțiase, iar buzele căpătaseră o culoare vineție. Ținea pleoapele
tot lăsate și răsufla cu greutate, înălțând și coborând coșul
pieptului. Când și când, câte o șuviță de sânge i se prelingea din
colțul gurii și mama o ștergea repede cu basmaua.
— Vasileee, Vasile! se tânguia ea smulgându-și părul din cap de
durere. Ce ți-a fost scris ție, Vasile! Doamne, scapă-l! Scapă-l,
doamne, bucuria mea!
Eu, alături de mama, plângeam de nu mai știam de mine. Mă
urcasem pe scara trăsurii și țineam capul tatei cu mâna,
sprijinindu-l să nu cadă de pe pernă.
— Tată! șopteam plin de desperare. Tată, mă vezi? Mă vezi,
tătuță? Sunt eu, Ștefan…
Dar tata nu-mi auzea rugămintea. Stătea cu capul răsucit într-o
parte și gemea ușor, cu pleoapele tot lăsate. Câteodată își sugea
buzele vineții, cuprinse de arșiță.
— Apă! șoptea el. Apă…
— Îi e sete, fraților! a zis Dumitru al lui Pantelici. De unde să-i
dăm, dumnezeule, apă, că n-avem niciun strop. Măi oamenilor, n-
aveți careva vreun ulcior pe la voi?
N-avea nimeni.
— Ei, hai c-om găsi pe drum. Nene Șandor, l-a prins vecinul
nostru pe vizitiu de umăr, urcă pe capră și dă bice cailor. Mergem
la spital, la oraș. Dar știi cum să mâni? Cum n-ai mânat dumneata
în toată viața dumitale. Caii te cunosc, îi poți stăpâni…
Șandor a tras de hățuri și, sub privirile îndurerate ale oamenilor,
trăsura a pornit, legănându-se pe arcuri. Curând a ieșit în drumul
mare și s-a așternut pe fugă către oraș.

*
Se topise ceața dimineții. Peste câmpuri sălășluia un abur ușor,
străveziu. Abureau ogoarele scăldându-se în lumina soarelui de
primăvară. Departe, în urmă, casele satului nostru se vedeau tot
mai mici, ascunse sub frunzișul salcâmilor. Sclipea în zare turla de
tinichea a bisericii și crucea de alamă către care țintisem de atâtea
ori cu praștia.
După vreo jumătate de oră de drum, tata a ridicat nițel mâna și
a făcut semn să oprim. Vizitiul a tras trăsura la umbra unor duzi
bătrâni, cu coroane mari, abia înfrunzite.
— Ce-i, Vasile? a întrebat mama plină de îngrijorare. Ce vrei?
— Ți-e rău, mă? a întrebat și vecinul Pantelici, aplecându-se
asupră-i.
Tata a clătinat ușor capul și pe chipul ca de ceară s-a așternut
umbra ultimelor dureri. A deschis ochii și ne-a privit moale, blând,
pe fiecare în parte.
— Lisăvetă! a chemat el stins printre buze. Auzi, Lisăvetă?
— Spune, Vasile! a îngăimat mama în plâns. Doamne, se
prăpădește, săracul de el. Ce ne facem, oameni buni? Ce ne facem?
Nu-i niciun spital pe-aproape…
— Nu e, că spitalele le-au făcut boierii numai la orașe, să le aibă
ei acolo… a vorbit supărat vecinul nostru. Noi ne prăpădim pe aici
cu zile…
— Lisăvetă! a chemat iară tata.
— Spune, Vasile. Spune… s-a aplecat mama asupra lui.
— Eu… mă duc. Ai grijă de copii. De Ștefan și de Haralambie.
Unde-i Ștefan?
— Aici, tătuță! am zis eu repede printre lacrimi. Simțeam că mi
se taie răsuflarea, că mă prăbușesc într-o amețeală chinuitoare.
Uite-mă, îți mângâi fruntea, tătuță…
I-am mângâiat ușor tâmplele reci, umede de sudoare.
— Să nu uiți, Ștefane, toate necazurile noastre…
— Nu uit, tătuță.
— Să înveți, să te faci mare și să ai grijă de casă… de mumă-ta…
de Haralambie. Unde-i Haralambie?
Ochii tatei cu pleoapele pe jumătate lăsate căutau moale,
rătăcitori, în jur.
— E acasă, a zis mama ținând-o tot într-un plâns. Nu știi c-a
rămas înspre ziuă acasă?
— E acasă? Bine dacă-i acasă. Aveți grijă și de el. Dar aș vrea să-
l văd… Și tu, Lisăvetă…
Capul tatei a zvâcnit ușor și apoi s-a lăsat moale pe-o parte, lipit
de perna trăsurii. Ochii i-au rămas deschiși, negri, tulburi.
Ochii lui n-aveau să mai privească cerul.
N-aveau să mai privească oamenii.
N-aveau să mă mai privească niciodată, să mă mângâie cu
lumina lor blândă, de părinte.
Mama a dat un țipăt sfâșietor de moarte și a căzut leșinată pe
scara trăsurii. A prins-o de subsuori vizitiul și împreună cu vecinul
Pantelici au tras-o la marginea drumului. Iară eu m-am aruncat cu
capul în iarba abia răsărită și am plâns cum n-am plâns niciodată
până atuncea.
Murise tata…

Ne-am întors cu trăsura în sat. Tata sta întins pe perne, cu fața

galbenă și pleoapele vineții lăsate în adormire. Părul lui negru îi
flutura ușor pe frunte. Mâna dreaptă, cu palma aspră, crăpată,
spânzura moale și în legănarea trăsurii se lovea mereu de tăblia de
sub jilțul tapisat. Din nas și din colțul gurii se prelingeau firișoare
de sânge. Vecinul Pantelici le ștergea mereu cu dosul palmei, dar
ele se scurgeau într-una, fără oprire.
Mama stătea pe podișca trăsurii, plângea și-i ținea picioarele
tatei. Tălpile tatei erau negre, crăpate, cu pielea bătucită de atâta
umblet pe ulițele satului și pe ogoare.
Șandor, vizitiul, cu capul descoperit, mâna încet caii și privea
drumul tot înainte, cu ochii înlăcrimați. Chipu-i era înăsprit,
îndurerat. Mintea lui nu pricepea cum de putea ține pământul un
om ca Savu, un criminal, un tâlhar de codru, gata oricând să
înfăptuiască un omor…
Când trăsura a intrat pe uliță mare, o femeie s-a apropiat, a mers
câțiva pași pe-alături privindu-l cu durere pe tata, apoi s-a închinat
și l-a tras pe Dumitru al lui Pantelici de mână, șoptindu-i la ureche:
— Nu-l duceți pe mort la el în ogradă.
— Da de ce? s-a mirat vecinul nostru și a coborât repede de pe
scara trăsurii.
— În zori, când au plecat pe moșie, au lăsat pe-ăla micu în casă,
mi se pare că mâța a spart lampa și dacă vede Lisăveta ce prăpăd a
făcut focul acolo, își ia zilele, săraca de ea!
Dumitru al lui Pantelici s-a oprit locului, mut de mirare, cu
mâinile cruciș pe piept.
— Ce spui ’mneata? s-a închinat el cu fața înnegurată de durere.
Și copilul? Ce este cu copilul?
— Nu știu. L-a luat unul de-al lui Găman într-o pânză udă, a
încălecat și-a pornit cu el tot într-o goană către oraș, la spital. Se
aude că trăia. Acuma eu știu ce-o fi cu el? Cine poate număra zilele
omului?!
Vecinul a alergat și a ajuns trăsura din urmă. Mama stătea tot
cu capul plecat, cu lacrimile șiroaie pe obraji, finea picioarele tatei
pe genunchi și plângea încetișor. Privind țărâna drumului care-i
alerga pe dinainte ca o pânză lată, cenușie, parcă fără sfârșit.
La colțul unei ulițe s-a ivit și Ion Furcuță, cu sacul lui rupt în
spinare. Auzise de cele întâmplate. A ieșit înaintea trăsurii
plângând. Lacrimile îi șiroiau pe obrajii supți, cenușii și se opreau
în barba neagră, nerasă de multă vreme. S-a apropiat, a prins mâna
tatei, i-a pupat-o.
 — Vasile, pânea lui dumnezeu, frate cu inima bună! șoptea el
ținându-se de aripa trăsurii. Cum de ai pierit tu, ajutorul nostru?
Cum? Doamne, pedepsește-l pe ucigaș, chinuie-i zilele să
pătimească în focul cel veșnic!
Dumitru al lui Pantelici a venit lângă el și i-a spus la ureche:
— Măi, nea Ioane, fugi dumneata la clopote. Trage clopotele, că
s-a dus o viață de om…
— Mă duc, Dumitre. Uite acuma mă duc.
Și a pornit alergând pe mijlocul drumului, înaintea trăsurii,
ștergându-și mereu ochii cu podul palmei.

*
La scăpătatul soarelui, s-a întors în sat omul acela, al lui Găman.
Venea de la spital, de la oraș. A descălecat la poarta noastră. Îndată
s-a strâns lumea în juru-i. Omul era prăfuit, asudat, abia se ținea
pe picioare. Povestea cu glasul moale, răgușit:
— Mă întorceam azi dimineață de pe deal, de la moșie. Trăsesem
haturile, ajutat de muiere și cu ea alăturea iote treceam pe acolea,
pe uliță, către casă. Când am ajuns în dreptul porții, nu’ș cum am
făcut și am aruncat ochii în ograda asta. Și cum m-am uitat mai
bine, am văzut cum fumega acoperișul de stuf. Iară cineva bătea
tare în ochiul geamului, gata să-l spargă. Am intrat degrabă și-am
deschis ușa, împingând-o cu umărul. Înăuntru, ce să vă spun,
pălălaie și fum, de nu vedeai la doi pași. Copilul sau mâța, nu știu
care spărsese lampa, pe jos numai sticlă, iară masa și salteaua
ardeau de te orbeau nu alta. Copilul, cu țoalele vâlvătăi pe el, urla
ca din gută de șarpe, se zbătea, se zvârcolea în durerile arsurilor M-
am repezit, l-am luat în brațe și-am ieșit glonț afară. Am rupt țoalele
de pe el și-am dat strigăt: „Săriți, măi, oamenilor, măi, că arde!”
Trecea un om pe uliță cu calul. I-am luat calul. Nevasta lui nea
Grigore Buzatu a muiat degrabă o pânză în apă abia scoasă din
fântână Am învelit copilul, am încălecat și-am pornit în goană
nebună către spitalul de la oraș. Am tăiat drept peste deal, pe
poteci, pe sub poala pădurii. Drum lung, bată-l dumnezeu de spital,
că-n țara asta îs mai multe cârciumi ca spitale, iară prin satele
noastre n-am văzut picior de doctor…
— Ce face copilul, frate? Spune de copil!
— Ce să facă? a înălțat din umeri al lui Găman. A murit. Acum
două ceasuri a murit. N-au avut ce-i face. Se umflase pielea pe el și
țipa, țipa, strigându-l când pe tat-su, când pe mumă-sa, să vină să-
l scape, că nu mai poate. Eu așteptam afară lângă geamul salonului
și plângeam ca ploaia, că de, oricât ai fi de tare, nu te lasă inima să
vezi un biet copil nevinovat că se zbate în chinurile morții și tu să
stai de piatră. Îl purtasem atâta drum în brațe, c-o nădejde în suflet
că are să se facă bine și când colo…
Omul acela al lui Găman și-a șters fruntea de sudoare și a rămas
tăcut. Pe mama cercau niște femei s-o-nvie cu apă, jos lângă
peretele grajdului. Leșinase. Îi albise părul, ochii i se duseseră în
fundul capului, fața i se subțiase și abia mai răsufla.
— Lisăvetă, vino-ți în fire, cumătră, ce naiba?! o bătea cu palma
peste față nevasta lui Dumitru al lui Pantelici. Lisăvetă, tu auzi?
— Omul meu… Copilul meu… șoptea ea. Omul meu… Copilul
meu…

*
A doua zi, pe la amiază, l-au adus și pe Haralambie în sat. Cu o
căruță l-a adus un om al spitalului. Bietul de el era vânăt, cu pielea
scorojită și umflată. Iară ochișorii erau stinși în văpaia focului. Și
mânuțele erau arse. Și picioarele…
L-au pus alături de tata, pe-o masă în ograda noastră. Casa încă
fumega. Oamenii aruncau mereu găleți cu apă, dar în zadar. Din
grinzile umede fumul se înălța încă în fuioare groase, negre, plutind
către cer. Și mama, sfârșită de durere, cu cât vedea fumul acela cu
atât zbiera mai tare, smulgându-și părul, lovindu-se cu capul de
uluci, rupând cămașa de pe ea.
— Vasileee! Vasile, omul meu! jelea ea lângă sicriul tatei. Uite tu
ce lumânare arde la tâmpla ta. Lângă băiatul tău… Ia, uite, Vasile,
omule, ce tămâie lasă fum la moartea ta… Of, doamne, zilele mele!
De ce mă ții pe pământ, doamne? De ce?
Vecinul Pantelici o lua de subsuori, cerca s-o liniștească.
— Lasă, Lisăvetă, lasă…
Îndemna apoi oamenii:
— Sfârșiți măi, odată cu rugurile alea! Aduceți câteva butoaie cu
apă, aruncați-le să nu mai fumege. Nu vedeți că se prăpădește
femeia?
— Nea Dumitre, să ducem, bre omule, morții în altă parte, și-a
dat unul cu părerea. Să-i scoatem din ogradă.
A auzit mama. Avea ochii roșii de plâns și părul despletit, căzut
pe frunte. S-a întors și-a răcnit ca o fiară:
— Nuuu! Nu, oameni buni! Nu, vecine! Aici am trăit cu toții, of
doamne, traiul nostru, de-aici să plece pe drumul cimitirului! De
aici! De aici!
— Bine, Lisăvetă, lasă că facem așa cum zici tu.
Pe tata l-au îmbrăcat în pantalonii de pânză și într-o cămașă
albăstrie pe care i-a dat-o învățătorul, om bun și milos. Picioarele
însă a rămas cu ele desculțe așa cum a umblat toată viața.
— Să-l încălțăm în bocanci, măi! a zis Mielu al lui Pană. Bocancii
cu care a venit de pe front.
— Nu se poate, a zis vecinul nostru. Bocancii trebuie duși la
regiment. Vrei să plătească femeia pe urmă? De unde să-i
plătească?
Pe frati-miu Haralambie l-au îmbrăcat în hăinuța de catifea pe
care i-o cumpărasem eu de la domnul Iordache. Iară pe cap i-au
așezat șepcuța de pânză, cu cozoroc lucios și fireturi, care-l
bucurase atât de mult. Nu apucase să le poarte. Le îmbrăca acum
întâia dată pe drumul cel fără de întoarcere.
Popa Sofronie a venit să facă slujba. Dintâi n-a vrut să vină,
zicând că tata a fost un rătăcit și chiar dacă l-ar ierta tot n-ar avea
cine să-i plătească ruga. S-au angajat oamenii că pun mână de la
mână și-or să-i dea în toamnă cinci duble de grâu.
— Se poate, părinte, să nu îngropi dumneata făpturile astea
nevinovate? l-a luat la rost vecinul nostru.
— Se poate. Eu de unde trăiesc, dacă nu-mi dau morții?
— Apoi să dea dumnezeu să te duci după ei! a zis o femeie din
mulțime.
S-a supărat popa, a strâns patrafirul, cădelnița, cartea de
rugăciuni, pregătindu-se de plecare. Abia l-au îmbunat oamenii,
hotărându-l să înceapă slujba.
La scăpătatul soarelui, amândoi într-un car, tata și frati-miu
Haralambie, au pornit către dealul cimitirului. I-au îngropat
alăturea sub o tufă de liliac care abia înflorise.
Când totul s-a sfârșit și vecinul nostru, ajutat de nea Grigore
Buzatu, au înfipt crucile, mama a căzut acolo peste pământul
proaspăt înălțat deasupra mormintelor. Abia au înduplecat-o
oamenii să meargă în sat. Au dus-o mai mult pe brațe, că nu se
putea ține pe picioare.

*
Eu am plecat la oraș, la învățătură. Mama a rămas să-și ducă
zilele în sat. Trăia la vecinul nostru, Pantelici, care o luase în grijă.
Nu mai muncea, că n-o mai țineau puterile. Și nici mintea nu-i mai
era limpede. Prea mult o încercase durerea. O zdrobise suferința
celor întâmplate, de nu-și mai găsea liniștea.
Toată vara aceea a umblat zăludă prin sat.
Câteodată se oprea în dreptul ogrăzii noastre pustii și-n rătăcirea
minții ei șoptea peste ulucă:
— Casa… Arde casa. Ba, nu arde. Iote ce casă frumoasă avem
noi! Vasile, ieși să mă vezi c-am venit. Auzi, Vasile?
Uneori se ducea sus în deal, la cimitir, și stătea ceasuri întregi
jos, pe iarbă, lângă mormântul tatei și al lui Haralambie. Vorbea cu
ei:
— Ce mai faci tu, Vasile? Dar tu, Haralambie, copilul meu? Să
porți cu grijă hăinuța cea nouă dată de frati-tu. Să n-o rupi, maică,
că a muncit și el de ți-a luat-o…
O căuta peste tot locul vecinul nostru, o afla și-o lua acasă. Îi
dădea să mănânce, punea nevasta s-o primenească. O ducea
duminica la biserică, la slujbă.
În timpul seceratului a fost cu ea la oraș, la un doctor, pe nume
Teofil Ivănescu. Îl cunoșteam că era și doctorul liceului nostru.
— Se face bine, omule, numai îți trebuie bani grei. Îi ai?
— Muncesc și-i fac, dom’le doctor.
— Ei, când împlinești suma, vino cu bolnava la mine.
Am început și eu a strânge bani. Strângea și vecinul nostru.
Greu, dar strângea.
În toamnă, într-o dimineața cenușie, cu burniță, învățătorul s-a
dus la cimitir să aprindă candela la crucea doamnei Gabriela. Și
cum trecea pe potecile noroite, a găsit-o pe mama căzută peste
mormântul lui frati-miu Haralambie, cu degetele vinete, înțepenite,
înfipte adânc în pământul moale. Părul despletit îi era năclăit în
noroi. Iară fusta îi era udă, așa cum plouase peste ea toată noaptea.
Murise.
Așa am rămas singur pe lume…
 PARTEA A DOUA
— Au trecut ani de la moartea părinților mei. Și tot atâția ani s-
au dus de când l-am văzut pentru ultima oară pe frati-miu
Haralambie, în micul sicriu de scândură, cu șăpcuța pe frunte,
alături de tata, acolo, afară, în fața casei fumegânde.
De trei ori au înflorit de atunci castanii în fața prăvăliei domnului
Iordache.
De trei ori am zărit sub albăstrimea cerului de primăvară trecând
în plutire lină berzele către satul nostru sau către alte sate.
Barza noastră nu s-a mai întors la cuibul ei de pe coama de stuf
a casei. O fi venit în întâia primăvară după prăpădul acela, s-a rotit
multă vreme deasupra ogrăzii, a văzut locul pustiu și a pornit să
vâslească din aripi în căutarea unui alt adăpost. A pornit să
rătăcească în văzduhul limpede al primăverii, așa cum am rătăcit
eu în anii copilăriei mele după un culcuș și-o bucată de pâine ca
să-mi țin viața, să pot învăța carte.
Îmi amintesc că în toamna aceea, după moartea mamei, m-am
întors la prăvălie și am spus această tristă veste domnului
Iordache. Plângeam și-i spuneam toată durerea mea, că altcuiva nu
aveam cui să mă destăinuiesc.
Ploua, era o zi rece, friguroasă, cu cer plumburiu. Negustorul
stătea pe un scaun în ușa prăvăliei, privea oamenii zgribuliți care
treceau pe lângă ziduri ferindu-se de cernerea măruntă a ploii și
mă asculta. Juca în palma-i albă, groasă, lanțul cu chei și clătina
capul a înțelegere.
— Dacă ești dezghețat, cum arăți a fi, și prinzi rostul negustoriei,
am să fac din tine om! a spus el într-un târziu jucând mai departe
în palmă lanțul cu chei. Nu am copii, nu am pe nimeni. Am să-ți
port eu de grijă…
Domnul Iordache nu avea familie; nu avea nici măcar rude în
orașul acela. Fusese însurat cu fiica unui bătrân dentist, o femeie
trupeșă, cu ochi albaștri și păr castaniu ușor ondulat, mai tânără
cu optsprezece ani decât el. Îl înșelase în primul an de căsătorie cu
un bijutier și fugise cu el în Polonia. De atunci, negustorul, scârbit
și dezgustat de viață, nu-și mai adusese femeie în casă. Locuia ca
un pustnic, singur, pe-o stradă din centrul orașului, într-o odaie
mare, înaltă și întunecoasă, cu pereții tapetați în mătase albastră,
murdară, afumată. De multe ori mă trimitea să-i fac curățenie, să
șterg geamurile, să mătur. Avea mobilă veche, grea, din stejar, în
care patul larg, cu tăblii înalte, sculptate și acoperit cu o cuvertură
din pluș albastru, ros, cu ciucuri spânzurați până la podea, dulapul
de haine cu uși tot sculptate și oglinda mare, pătată în margini, cu
ramă albă de sidef, dădeau interiorului un aspect demodat și
neprimitor.
Câteodată găseam sub masă sau lângă pat o hârtie de-o sută de
lei sau un lănțișor de argint sau un inel vechi, coclit, cu piatra
spartă. Nu luam nimic. Înțelegeam că negustorul îmi încearcă
cinstea. După ce isprăveam treaba, mă duceam la prăvălie, îi
dădeam ce găseam și el clătina mulțumit din cap, spunându-mi:
— Bravo, băiețașule, bravo!
Apoi lua acel obiect, îl băga în buzunar și pleca greoi, legănat, cu
mersul lui de rață, către fundul prăvăliei ca și când nu s-ar fi
întâmplat nimic deosebit.

*
În fiecare zi când veneam de la scoală, îmi duceam cărțile în
odăița cu miros de mucegai din fundul prăvăliei, luam din dulap
două crăticioare roșii, smălțuite pe care le aveam în grijă și alergam
la restaurantul „Zori de zi” de pe strada mare a orașului să aduc
mâncare pentru domnul Iordache.
În vremea aceea, la ora prânzului, în local era o gălăgie de nu se
putea înțelege om cu om. Pe la mese stăteau țărani cu pălăriile pe
cap și ochii tulburi de băutură și ciocneau paharele împreună cu
geambașii cu care încheiaseră târguri, se vedeau birjari stând în
picioare lângă tejghea cu țoiurile de țuică în mână și biciul sub braț,
zugravi, hamali, sergenți de stradă, lustragii și oameni fără căpătâi.
În fierberea aceea a băuturii, vorbeau tare cu toții, cântau, se
strigau peste mese, înjurau și țipau după chelneri, lovind cu
pumnul în masă, de zăngăneau sticlele gata să se răstoarne.
— Bă, am cerut o juma aicea, ce cristoșii mă-tii, n-auzi? Băăă,
cui vorbesc eu? O juma de prună, că am draci!
— Dom’ chelner, două porții de varză călită, frate! Hai repede, că
pierd trinu. Aici, aici, dom’ chelner, m-auzi mata?
— Și mie un chil de Târnave și două sifoane mari!
— Băăă, nu mai vii, bă, cu pruna aia? Ce faci bă, umbli ca
mortu? Hai bă, că iote, ia foc gâtu și nu se ezicstă pompieri care să-
l stingă!
Domnul Jenică, patronul, înalt și voinic, cu haină de pânză ce
fusese odată albă și lavalieră neagră la gât, trecea calm pe la mese,
nota într-un carnețel comenzile, mai mult să-i verifice pe chelneri
seara când dădeau banii, se oprea, mai îndrepta o față de masă,
aduna o farfurie de ici, un pahar de colo, așa numai ca să nu stea,
iar uneori se certa cu cei care se îmbătau și erau puși pe scandal.
— Bă, șmecherie, bă! îl lua el pe câte unul de reverul hainei,
ridicându-l în sus. Hai, fă plata și ușchește-te de aici, nu face praf
în local, că-ți dau una de te dezcleiez pe loc! Ei, drăcia dracului!
Domnul Jenică fusese pe vremuri luptător la circ, îmbătrânise,
dar mai avea încă putere și mai ales o anume tehnică de-l prindea
pe adversar cu multă ușurință de grumaz, sau îi aducea mâinile la
spate și-ntr-o secundă îl dobora la pământ. Îl cunoșteau chefliii că
era om bun, dădea și pe datorie, dar îi știau și de frică și, când îi
ridica de la mese și-i îmbrâncea scoțându-i în stradă, nu se
împotriveau, nu făceau gălăgie, ci tăcuți și liniștiți, ca niște
sălbăticiuni domesticite, își ridicau cuminți pălăriile, îl salutau cu
respect și clătinându-se plecau către casă, lovindu-se de ziduri și
pomi.
Pe mine mă cunoștea domnul Jenică, pentru că veneam în fiecare
zi cu crăticioarele după mâncare. Cum mă vedea, mă și lua în
primire de la ușă:
— Ai venit bă, puță? Hai cu mine la bucătărie!
Mă lua de după cap, avea o mână grea cu o labă ca de urs, mă
ciupea de obraz și în timp ce mergea greoi, striga cu vocea lui
groasă, răgușită, de se cutremura localul:
— Hei, Tanțo, gata mâncarea pentru domnul Iordache?
Tanța, bucătăreasa, era o femeie voinică, roșie la față, mereu
asudată din pricina căldurii de la plită. Purta pe cap o basma
albastră înnodată la spate, iar pe dinainte un șorț cenușiu, pătat de
grăsime și sosuri. Umbla mereu beată și duhnea a țuică de nu-i
puteai sta în față. Cum îl auzea pe domnul Jenică strigând, ridica
oblonul care dădea în local, scotea capul și făcea semn cu mâna că
totul e în ordine, pot să-i dau crăticioarele. Până ce ea punea
mâncarea, eu mă învârteam prin fața vitrinei cu mâncăruri reci
privind cu jind la toate bunătățile acelea întinse pe farfurii. Mă
vedea domnul Jenică, se apropia și mă întreba blând, cu vocea lui
groasă, răgușită:
— Ce vrei, bă, să mănânci și tu, hai?
Îmi era rușine să cer mâncare.
— Hai bă, nu spui?
 Deschidea el vitrina aceea și-mi dădea două chiftele și o felie de
pâine sau o bucată de brânză sau salam, ce-i venea mai la
îndemână.
— Ține, bă, și mai împlinește-te și tu, îmi zicea el ciupindu-mă
iară de obraz. Parcă duci apă la morți…
— Mulțumesc, dom’le Jenică!
Mă trăgeam într-un colț să nu mă lovească chelnerii în trecerea
lor sau să nu mă îmbrâncească chefliii și mâncam încet, câte puțin,
ca să mă satur. Și, în timp ce îmbucam, priveam nițel speriat
vălmășagul acela de oameni din local, ascultam larma aceea de
viespar și parcă eram năuc, amețit și totul se învârtea în juru-mi.
Ce viață pot duce oamenii ăștia? mă întrebam stând în colțișorul
meu și mestecând încet, fără grabă, pâinea dată de domnul Jenică.
Pe sub tavanul coșcovit plutea un strat gros de fum, alburiu și dens,
iară prin colțuri roiau muște bâzâind ascuțit și lovindu-se uneori de
geamurile prăfuite, murdare. La câte o masă, începea unul să cânte
tare, lălăind în răcnete și apoi, rezemându-se moale de speteaza
scaunului, se potolea pe dată clătinând capul greu de băutură.
— Du-te bă, Sandule, și fă-i plata ăluia – îl îndemna domnul
Jenică pe chelner – că uite-l acuma adoarme și nu-l ridicăm nici cu
macaraua.
Eu stăteam cuminte la locul meu până ce primeam crăticioarele
cu mâncare și pachetul cu pâine. Apoi, cu grijă să nu mă lovească
vreunul peste mână, mă strecuram prin lume, ieșeam în stradă, în
aer curat și o țineam tot într-o goană până la prăvălie.
— Am venit, dom’le Iordache! spuneam gâfâind în timp ce
treceam pragul.
— Bravo, măi!
Negustorul, bucuros ca un copil că are să mănânce mult și pe
săturate, își freca palmele mulțumit, cu fața numai zâmbet, lua
crăticioarele calde din mâna mea, se trăgea în fundul prăvăliei pe
un colț de tejghea, își punea un șervet la gât și începea să mănânce
înfulecând hulpav, mestecând cu fălcile-i mari ca de animal
nesătul. Aproape că nu-l zărea nimeni acolo în întunericul prăvăliei
însă, dacă stătea cineva să asculte, îl auzea cum molfăie, îmbucând
lacom, zgomotos, plescăind din buzele-i late și groase. Când sfârșea
de mâncat, se ștergea mult la gură cu șervetul, bea două, trei
pahare de apă pe nerăsuflate, după care se ridica greoi de pe scaun,
mângâindu-și pântecul rotund și își potrivea bretelele la pantalonii
vărgați, apoi tușea scurt de câteva ori și mă striga din ușa prăvăliei:
 — Hai, băiețașule, fă-ți datoria!
Datoria mea era să spăl crăticioarele, lingura, furculița, să șterg
tejgheaua de zgrume.
— Gata, măi?
— Gata, domnule Iordache.
— Ei, atuncea duceți-vă și voi la masă.
Mâncam în odăița noastră din dosul prăvăliei. Mâncarea o gătea
pe un primus, într-o baracă din curte, Adam, vânzătorul, un băiat
înalt, slăbuț, cu fața bălană și supus ca un copil. Învățase treaba
asta de la tatăl său, bucătar vestit pe la nunțile din sat căruia îi
ajuta de mic stându-i mereu în preajmă.
Dimineața îl chema domnul Iordache și-i punea în palmă o sumă
fixă de bani, aceeași în fiecare zi.
— Poftim pentru azi! spunea el. Gătiți ce vreți.
Banii erau puțini, dar Adam umbla prin piață, se învârtea, se
tocmea cu precupețele, cu țăranii, lua zarzavaturi, uneori carne și
într-un suflet se întorcea la prăvălie și gătea ce se pricepea și el.
Mereu însă avea discuții tari, aprinse, se certa aprig, gata să se ia
la bătaie cu Costică, negriciosul, celălalt băiat de prăvălie. Acesta
stătea mereu cu înjurătura pe buze, amenința cu voinicia lui,
trântea supărat farfuria cu mâncare cât colo, gata s-o răstoarne.
— Asta-i ciorbă, mă? striga el privindu-l pe Adam încruntat și
amenințător pe sub sprâncene. Spune, zeama asta-i ciorbă?
— Din banii pe care mi-i dă jupânu nu pot să gătesc mai bine!
vorbea moale Adam, mâncând în liniște, cu capul aplecat asupra
farfuriei.
Era un băiat așezat, potolit, nu-i plăcea cearta și făcea orice să
ocolească gâlceava.
— Nu poți să gătești, pentru că tragi tu din bani, aia e!
— Nu trag din niciun ban, se apăra Adam. Du-te și tu și cumpără
de-acuma încolo, să vedem ce-ai să iei? Nu vezi că din zi în zi toate
se scumpesc? Se scumpesc și jupânul nici gând n-are să ne
mărească suma pentru mâncare…
— N-are… n-are… ’mnezeii ei de viață!
Tot înjurând și bombănind, Costică se ridica după o vreme de la
masă, ieșea în curticica aceea din dos cu butoaie și lăzi rău
mirositoare peste care roiau muștele în căldura soarelui și, mergând
tiptil, se apropia de-o fereastră mică, deschisă, prin care se zăreau
înăuntru prinse pe perete mulțime de cratițe, oale, tigăi. Cu degetul
îndoit, bătea ușor în giurgiuveaua geamului și aștepta rotindu-și
hoțește ochii în toate părțile să vadă dacă-l vede cineva sau nu.
După câteva clipe, se arăta în rama ferestrei Anica, servitoarea
domnului Melas, băcanul. Era o fată înaltă, voinică, cu ochi mari,
verzi, nas drept și buze roșii, cărnoase. Purta părul negru strâns
sub o basma albastră, iar în urechi îi sclipeau niște cercei aurii pe
care-i șterpelise Costică din raftul domnului Iordache.
Cum o vedea, Costică se ridica în vârful picioarelor, îi vorbea ceva
în șoaptă ciupind-o ștrengărește de obraz și fata, chicotind veselă,
alintându-se, se retrăgea repede de la fereastră să-i împlinească
voia. Se înapoia după puțin timp, în mână cu o farfurie acoperită
cu ziar și i-o da peste pervaz lui Costică.
— Mergem deseară la local? o întrebă el ridicând un colț al
ziarului să ghicească cu un minut mai devreme bunătatea din care
avea să se ospăteze. Să nu faci cumva pe nebuna!
— Nu, mai bine să mergem la cinema, răspundea ea, ștergându-
și cu latul palmei sudoarea de pe frunte. Joacă un film cu niște
țigani la Regal. Am auzit-o pe cucoana că-i tare frumos.
Prin fereastra deschisă noi îl vedeam pe Costică cum se strecoară
printre lăzile și butoaiele din curticică, vesel și bine dispus, cu
farfuria în mână, dar nu ziceam nimic, mâncam mai departe tăcuți,
în liniște.
— Mare pezevenghi e ăsta! spunea uneori Adam arătând cu
capul către fereastră. Și-i hoț de n-are pereche! Am să-l spun o dată
lui jupânu…
Puțin îi păsa lui Costică de ceea ce gândeam noi. Intra în odaie,
vesel, fluierând, trântea farfuria pe masă, zvârlea ziarul într-o parte
și fără să ne bage în seamă, cu un aer de indiferență, începea să
mănânce tocană de pui, friptură sau plăcintă cu brânză. Alăturea
de el, noi sorbeam supa de zarzavat sau de tăieței și-l priveam pe
furiș, dușmănindu-l în gând pentru bunătățile din care se înfrupta.
Dar el nu ne învrednicea nici măcar cu o privire, de parcă nici n-
am fi stat alăturea de el la masă. Cu nasul în farfurie, înfuleca
lacom, tăcut, plescăind buzele întocmai ca jupânul.
Costică ținea sub pat un cufăr greu de lemn, strâns în șine de
fier și încuiat cu două lacăte. Nu știu ce avea în el. Nu știa nici
Adam. De câte ori intram în odaie și dădeam peste el cotrobăind în
lădița aceea, negriciosul trântea repede capacul, se ridica roșu la
față și fâstâcit nu știa pe ce să pună mâna ca să facă ceva.
— Ține lucruri de furat acolo, și-a dat Adam cu părerea într-o zi.
Sau bani…
 — Tot ce se poate, am zis eu. Altfel, nu s-ar feri de noi…

*
Seară de seară, după ce închideam obloanele în față la prăvălie,
veneam în odăița cu miros de mucegai și mă apucam să scriu în
caietele de școală, citeam, învățam pe de rost lecțiile la istorie, la
geografie, la naturale și uneori, când Adam și Costică erau plecați,
mă simțeam fericit că sunt singur, în liniște, netulburat de nimeni.
Târziu de tot, ochii mi se închideau obosiți, capul se îngreuna din
ce în ce mai mult, mă cuprindea un fel de amețeală care mă trăgea
la somn, dar nu mă dam bătut și stăm până ce îmi sfârșeam lecțiile.
Câteodată, aproape de miezul nopții, ușa se deschidea brusc și
în odaie intra Costică, negriciosul, duhnind a băutură. Haina îi
spânzura pe umeri. Cravata îi atârna la gât, trasă neglijent într-o
parte, iar cămașa, deschisă la piept, era mototolită și pătată de vin.
Se clătina atât de tare, încât abia se ținea pe picioare. Cu pleoapele
moi, lăsate ca înaintea somnului, rotea ochii mici în jur și întreba
mai mult bâlbâindu-se:
— Unde-i Adam, mă? Hai? Unde-i? A plecat după Eva?
— Nu știu, nene Costică, răspundeam eu ridicându-mă încet de
la masă și privindu-l cu teamă să nu mă lovească. S-a dus la o
serbare mi se pare…
— Aha, foarte bine. Ia cară-te și tu nițel pe-afară, că eu am o
treabă aici în odaie! îmi poruncea el și aplecându-se peste masă îmi
închidea de-a valma cărțile și caietele. Hai, mișcă!
— Nene Costică, dar mai am de făcut un exercițiu la matematică,
căutam să-l înduplec, vorbindu-i rugător, cu lacrimi în ochi. Și
după aceea trebuie să fac o temă…
— Hai și du-te-n mă-ta, că acu te-ating! mă lua el de mână și mă
împingea către ușă. Ce, ești zbanghiu? Du-te și plimbă-te nițel prin
parc și-apoi vino și bagă-ți toate hârțoagele astea-n dovleac până ți-
o plesni!
Tremurând, fără să mai scot un cuvânt, ieșeam într-un gang
întunecos, cu miros de mucegai, treceam pe lângă cineva care
răspândea parfum dulce, îmbătător – de multe ori am zărit-o pe
Anica, servitoarea domnului Melas, așteptând după ușă – ajungeam
în curte și de aici în strada dosnică din spatele prăvăliei.
Noaptea era friguroasă și eu, zgribulit și obosit, cu ochii
împăienjeniți de somn și mâinile vârâte adânc în buzunarele
pantalonilor numai petice, porneam să rătăcesc pe străzile pustii
ale orașului. Treceam pe lângă parcul unde la acel ceas de noapte
încă mai cânta fanfara regimentului de infanterie valsuri și rumbe,
în timp ce în lumina unor lampioane colorate lumea se plimba în
șiruri nesfârșite de la un capăt la altul al aleii principale, intram în
strada mare, tăcută, pustie, mărginită de castani bătrâni și
rămuroși cu prăvăliile toate oblonite și firme ascunse în întuneric,
mă opream în dreptul restaurantului „Zori de zi” și ascultam o clipă
larma localului îmbâcsit de fum, de unde prin geamurile luminate
răzbătea afară miros de mititei, zdrăngănitul tarafului de lăutari și
vocea țipătoare și răgușită a unei cântărețe. Prin perdele îl zăream
pe domnul Jenică, înalt, masiv, umblând repede printre mese, cu
creionul după ureche, îmbrâncind chefliii, strângând cu o anume
eleganță mâna vreunui negustor cu vază, certându-se cu chelnerii.
Rătăceam apoi pe străduțe dosnice, strâmte, pavate cu piatră de
râu, mare, bolovănoasă, cu case scunde, întunecate, treceam prin
piața pustie și murdară, cu resturi de zarzavat și foi de varză
împrăștiate pe caldarâm, cu tarabe putrede, aplecate într-o parte,
ieșeam în bulevard și din nou mă pomeneam în străduțe
întortocheate și întunecoase până ce târziu, obosit, încât abia îmi
trăgeam picioarele, ajungeam în dreptul prăvăliei noastre. Dădeam
colțul, intram în curtea din dos și, înainte de a trece prin gangul
întunecos, murdar, cu miros de mucegai, mă opream și chibzuiam
îndelung dacă e încă vremea de a mă înapoia în odaie sau nu. Tiptil,
cu pas de pisică, veneam până în fața ușii fără însă să îndrăznesc
a apăsa clanța. Dacă negriciosul de Costică mai era încă acolo
înăuntru cu femeia aceea? mă întrebam eu cu teamă. Sau poate că
plecase.
Stăteam așa un minut, două, câteodată aproape un ceas în
așteptarea aceea grea și când dinăuntru răzbătea un sforăit gros,
adânc, ca un horcăit, îmi dădeam seama că cel care dormea nu-i
altul decât Costică, căzut în beția somnului de după chef. Atunci
împingeam încet ușa și blestemata scârțâia dar el nu se trezea, nu
se mișca, nici măcar nu tresărea. Îmbrăcat numai în pantaloni și
cămașă, fără să-și fi scos cravata, stătea prăbușit pe-o parte în patul
răvășit, cu pantofii murdari întinși peste pătura cenușie militară.
Ținea o mână sub cap, cealaltă îi spânzura până aproape de
dușumeaua roasă, învechită. În tavan, becul împestrițat de
murdăria muștelor și înfășurat în foiță verde lumina slab,
bolnăvicios, încăperea. Încet, cu grijă, să nu fac zgomot,
deschideam iară pe masă cărțile, caietele, căutam călimara. Peste
puțină vreme venea și Adam.
— Ce-i mă, nu te-ai culcat încă? mă întreba el blând, în timp ce-
și scotea haina. Dă-le-ncolo de lecții și mai odihnește-te și tu!
— N-am putut să le sfârșesc, nene Adame, răspundeam eu
oprindu-mă din scris. Acum două ceasuri nea Costică m-a trimis
iară la plimbare…
— Nu se mai lasă porcul ăsta de prostii, evanghelia mă-sii de
bețivan! înjura el cu năduf arătându-l pe Costică prăbușit pe pat.
Of, de-oi pleca o dată de aici!
— Unde vrei să te duci, nene Adame?
— Uite-n lume, mă Ștefane. În lumea largă. Vreau să învăț o
meserie. Am crescut, mâine-poimâine mă ia în armată și nu pot
spune că am și eu meseria mea. Aici la jupânul ce să învăț?
Negustorie? Faci negustorie dacă ai capital, dacă nu, vacs!
Se înfierbânta, vorbea tare, gesticula, zvârlea perna, pătura, de
parcă ele ar fi fost vinovate de soarta lui. Se dezbrăca, apoi își făcea
patul, se culca cu mâinile sub cap și rămânea astfel multă vreme
în liniștea odăii privind lung în tavan. Uneori. După ce asculta
cântecul peniței mele ce scârțâia ușor pe caiet, mă întreba tot cu
blândețea aceea dinainte:
— Tu de ce înveți, mă Ștefane?
— Îmi place, nene Adame.
— Vrei s-ajungi ceva, vreun om mare? Vreun învățat? Ce ți-ai pus
în gând să te faci?
— Nu știu! înălțam eu din umeri. Mi-e-n gând să mă fac doctor…
— Doctor, mă? se mira Adam zâmbind subțire și ridicându-se
într-un cot. E bine doctor. Dar de ce te-ai gândit la meseria asta?
— Ei, așa m-am gândit eu, răspundeam într-o doară, nițel
încurcat.
— Hai, mă, spune de ce?
Tăceam, mă frământam, priveam în caiete, parcă-mi stătea pe
buze să vorbesc…
— Hai, mă, nu grăiești? De ce vrei să te faci doctor?
— Ți-am spus o dată matale că am stat multă vreme și-am
chibzuit până să ajung la hotărârea asta, am vorbit eu moale, nițel
stânjenit, învârtind tocul în mână, dar cu capul tot plecat. Știi mata,
nene Adame, că dacă ar fi doctori în tot locul, nu s-ar prăpădi atât
de multă lume? Da, da, geaba zâmbești mata. Așa, sunt numai
câțiva la oraș, orașu-i departe și până să ajungă omul la ei se
prăpădește pe drum. Altfel poate că avea și tătuța zile. Și frati-miu
Haralambie…
— Bine, mă, să-ți ajute dumnezeu să-ți împlinești gândul!
În odaia cu miros de mucegai se lăsa iară liniștea. Se auzea
numai cântecul peniței ce alerga neobosită pe hârtia caietului și
uneori sforăitul gros, hârâit, al lui Costică. Un fluturaș de noapte
dădea mereu ocol becului, lovindu-se de foița verde, prinsă în chip
de abajur și apoi se așeza pe sârma stropită cu var să se odihnească.
Cu mâinile sub cap, Adam îi urmărea zborul acela neliniștit. Apoi
într-un târziu, adormea și el. Numai eu stăteam treaz până ce
auzeam undeva în noapte, prin vecini, cântecul cocoșilor. Uneori,
mi se așternea pe ochi un păienjeniș des ca o pânză cenușie, mă
cuprindea o ușoară amețeală, dulce, obositoare și adormeam cu
capul peste caiete.

*
Liceul unde învățam era o clădire masivă, veche, înaltă de două
etaje, cu ferestre largi, luminoase ce priveau o parte către grădina
publică, altele către strada asfaltată – bulevardul orașului și locul
de plimbare al negustorilor și funcționărimii în zilele de duminică.
Pe frontispiciul școlii, sub streașina lată și putredă, scria cu litere
mari, negre, în relief: „Liceul de băieți Alexandru Ioan Cuza”. Pereții
cenușii ai clădirii erau acoperiți până la jumătate cu iederă și vara
vrăbioarele gălăgioase se zbenguiau în frunzișul ei, ciripind atât de
tare, încât pe ferestrele claselor larg deschise pătrundea o veselie
de nedescris.
Din clasă, stând în banca mea, zăream afară, prin geamul
deschis, în mica grădiniță cu alei prunduite, statuia primului
domnitor al Principatelor Unite. Înălțată între boscheții verzi, avea
bronzul cenușiu, șters și acoperit cu dâre negre, iară pe soclul de
granit începuse să se ridice un înveliș de mușchi putred. De multe
ori, în timpul lecțiilor, obosit și nedormit, mă pomeneam privindu-l
pe domnitorul falnic, impunător, cu pieptul scos în afară și o mână
vârâtă la centiron, ținând cu cealaltă sabia a cărei teacă fusese
ruptă cu ani în urmă de niște elevi în joaca lor zburdalnică. În
liniștea dimineților de vară, pe sub umbra castanilor de pe
bulevard, țăcăneau pe asfalt copitele cailor, trăgând trăsuri ușoare,
cu roți de cauciuc ce fâșâiau, de parcă se dezlipeau de caldarâm.
Soarele se înălța cu încetul peste case aprinzând în scânteieri aurii
vârfurile brazilor din grădina publică. Și cum stăm așa, aproape
într-o uitare, simțeam cum venea de afară răcoare de pădure, și-mi
mângâia auzul zvon de păsărele, încât fără să vreau mă purta
uneori gândul la umbra zăvoiului nostru din sat, unde diminețile
mă trimitea mama să pasc capra și unde-l alergam pe Haralambie
prin iarba înaltă, mătăsoasă și umedă până ce-l prindeam și-l
tăvăleam în joaca noastră de copii.

*
La începutul școlii am stat în bancă alături de-un băiețaș firav,
cu fața albă ca laptele, cu degete subțiri, străvezii, bine îmbrăcat în
haine nou-nouțe, ghete moi, cremuite și cămașă scrobită. Îl chema
Stamatescu Romeo. Tatăl său era director la o bancă din oraș.
Diminețile și la prânz venea servitoarea, o fetișcană scundă,
durdulie, cu o fustă creață și cozi lungi pe spate, îl lua pe Romeo de
mână și-l purta pe străzi, cu grijă să nu umble prin soare, să nu se
prindă în joacă și să se lovească sau din nebăgare de seamă să-l
calce cumva mașinile și trăsurile. Zilnic Romeo avea în ghiozdan un
pachețel cu mâncare din care nu lipseau tartinele cu șuncă, cu
cașcaval și una sau două prăjituri. Când se auzea clinchetul
clopoțelului și noi toți, gălăgioși, o zbugheam pe scări în recreația
mare începând să alergam în largul curții, el, cu pachețelul în
mână, se retrăgea în umbra unor castani din parcul liceului, se
întorcea cu spatele să nu-l vadă careva și să-i ceară din bunătăți și,
tot pândind în dreapta și în stânga cu ochii lui mici și rotunzi, de
șoarece, înfuleca lacom, grăbit, mestecând repede până se îneca.
Nu se juca, nu-i plăceau glumele, nu alerga, ci tot timpul stătea
singuratic, retras într-un colț al curții sau lângă zidul școlii.
Într-o dimineața s-a arătat tare neliniștit. S-a tot frământat el în
bancă, s-a învârtit în dreapta și în stânga parcă fără să-și găsească
astâmpăr și până la urmă a înălțat două degete cerând permisiunea
profesorului de anatomie să spună ceva.
— Care ți-e dorința, Stamatescule? l-a observat dirigintele, când
tocmai se pregătea să ne deseneze la tablă sistemul osos.
Stamatescu Romeo s-a ridicat în picioare încet, plin de
nehotărâre.
— Hai spune!
— Dom’le profesor… a zis mămica… să nu mai stau în bancă
lângă elevul Burcuș…
— De ce? s-a mirat profesorul învârtind creta în mână. S-a
întâmplat ceva?
— Nu, dom’le profesor, dar Burcuș e… e zdrențăros, umblă
netuns și… nespălat… Miroase a sudoare… Uitați ce pantaloni rupți
are pe el… Îmi face silă…
Toți elevii au întors capetele să-mi vadă îmbrăcămintea. Mă
priveau cu stăruință, atent, cu ochii mari de parcă atunci venisem
în mijlocul lor pentru prima dată. S-a apropiat și dirigintele.
Profesorul de anatomie, domnul Cristea, era un om slab, cu obrazul
supt, cenușiu. Avea un păr rar, cânepiu, ce-i cădea în șuvițe pe
fruntea bombată, lucie. Ochii lui verzi, spălăciți, aruncau
întotdeauna priviri aspre, tăioase, încât te înfiorau. Când erau
tulburi de băutură – lucru ce se întâmpla destul de des – pleoapele
se lăsau pe jumătate, moi, grele ca de plumb, încât se părea că
dintr-o clipă într-alta e gata să ațipească. Nu l-am auzit vorbind
blând, liniștit, niciodată. Din nimica toată se înfuria și zbiera de
zăngăneau geamurile clasei, iară când lovea cu palma lui mare și
grea, îți clătina creierii în cap de umblai amețit aproape o
săptămână.
A venit lângă banca mea. S-a oprit între rânduri cu mâinile la
spate, grav, neînduplecat și pe sub sprâncenele lui stufoase m-a
măsurat de câteva ori de sus până jos bulbucând ochii verzi,
spălăciți, a mirare. Apoi, ciocănindu-mi fruntea cu creta, mi-a spus
aspru, țintuindu-mă cu privirea lui de gheață.
— Ia-ți, măi băiete, catrafusele și mută-te, uite colo, pe rândul de
lângă perete, în banca a cincea…
Mă făcusem mic, tremuram ca varga, așteptând ca dintr-o clipă
într-alta să primesc și o palmă zdravănă peste obraz. Dar nu s-a
întâmplat lucrul ăsta. Dirigintele și-a trecut iară mâinile la spate,
semn că primejdia trecuse.
— Ai înțeles, mă?
— Am înțeles, domnule profesor!
— Haide, mișcă-te!
Am răsuflat ușurat de parcă scăpasem din ghearele morții.
Inima, care simțeam că se oprise pentru o clipită, îmi bătea acum
tare, năvalnic, gata să spargă coșul pieptului. Fără să mai stau pe
gânduri, repede, am început a aduna din bancă penarul, cărțile,
caietele, șapca…
— Stai acolo lângă Dumitrașcu, până ce se întoarce Vizitiu din
spital, a mai adăugat dirigintele, după care a plecat cu pas rar,
greoi, către tablă să înceapă explicarea lecției.
M-am mutat lângă Dumitrașcu Vlad. Acesta era un băiat robust,
parcă prea mare pentru vârsta lui, cu capul lunguieț, fruntea teșită
și ochii veșnic într-o adormire. Mereu neastâmpărat, gălăgios, se
bătea cu toți elevii și era capul tuturor răutăților. O dată, la ora de
desen, a pus în călimara de pe catedră carbid, încât atunci când
profesoara Maria Voinea, o bătrână micuță și uscată, cu ochelari în
ramă de sârmă, cerceta în liniște foile catalogului, a izbucnit
deodată o explozie atât de tare, încât dopul s-a oprit tocmai în
tavan, iar fața ei a fost împestrițată cu stropi mărunți, albaștri, de
parcă ar fi fost punctată. Nu s-a aflat pricinașul. Nimeni n-a
îndrăznit să-l pârască pe Dumitrașcu, pentru că fiecare se temea
de forța lui, de pumnul greu cu care amenința pe toată lumea. Tatăl
său, Costică Dumitrașcu, era proprietarul restaurantului „La
văduva veselă” unde își petrecea vremea profesorul nostru de
anatomie, dirigintele.
Nu știu ce s-a întâmplat, că n-am stat în bancă lângă Dumitrașcu
nicio săptămână. La începutul unei ore de anatomie, profesorul,
amintindu-și parcă ceva, a întrerupt lecția și, de lângă tablă, mi-a
poruncit cu un aer de om mahmur, plictisit:
— Elevul Burcuș Ștefan, adună-ți cărțile și mută-te pe rândul de
lângă sobă, în banca a opta…
Auzindu-mi numele, am tresărit, ca dintr-un vis și m-am ridicat
repede în picioare.
— Ce belești, mă, ochii așa la mine? m-a luat la rost dirigintele.
Am vorbit oare turcește? Adună-ți cărțile și mută-te unde ți-am
spus!
— Lângă Oprișan?
— Lângă el.
Întorcându-se apoi către Dumitrașcu, a urmat:
— Măi Vlad… Țepeș, spune-i lui tat’tu să mă scuze că am uitat
până acuma cele ce m-a rugat el. De altfel am să trec eu pe la
dânsul mâine sau poimâine…
Așa m-am tot mutat vreme de două săptămâni dintr-o bancă într-
alta, până când într-o zi, în timpul unei recreații, a venit la mine
un coleg, pe nume Mircea Tăușan. Venise de curând în clasa
noastră. Era un băiat nu prea înalt, slăbuț, cu fața pistruiată și
ochii mari, căprui. Purta o haină maro, veche și largă, pesemne a
tatălui și o pereche de pantaloni din doc albastru, pătați ici-colo de
uleiuri. Prin buzunarele largi avea înghesuite șurubelnițe, baterii de
lanternă, colaci de sârmă izolată, bobine, într-un cuvânt un întreg
atelier ambulant pentru reparații în domeniul electricității. Îl
pasiona telefonia și radiofonia. Mereu îl vedeam în recreații stând
undeva retras într-un colț al curții și meșterind câte ceva la o
sonerie sau la un mic aparat de radio cu galena.
— Ascultă, măi, Burcuș, a zis el prinzându-mă de braț, ăștia te
tot trimit de colo până colo ca de la Ana la Caiafa. Spune, vrei să
stai cu mine în bancă?
— Vreau.
— Ei, uite atunci, îndată cum sună, să-ți muți cărțile. Ai înțeles?
Și lasă, nu mai fi supărat, dă-i în mă-sa pe burghezii ăștia din clasa
noastră! Nu-i vezi cât sunt de ai dracului și cum ne privesc de sus
pe noi… proletarii?
Am înălțat sprâncenele a mirare și am rămas mut pentru cele
auzite din gura lui Tăușan. „Burghezii… noi, proletarii…” De unde
știa el asemenea cuvinte? mă întrebam mergând lângă umărul lui
pe lângă zidul școlii. Îmi răsunau în urechi continuu, stăruitor și,
cu fiecare clipă care trecea, îmi aminteam tot mai limpede că le mai
auzisem cândva. Da, da, într-adevăr le auzisem. Atunci, iarna, în
după-amiaza aceea friguroasă, acolo în fața primăriei, când
zgribulit și înghețat mă amestecasem printre muncitorii care cereau
schimbarea guvernului și democratizarea țării. Ei vorbeau despre
burghezi și proletari.
Dar ce-or fi însemnând aceste cuvinte, n-am întrebat încă pe
nimeni, nimeni nu-mi lămurise înțelesul lor. Oare Tăușan poate să
facă nițică lumină în capul meu? Dar el nu-mi ghicea gândul, parcă
nici nu-l mai interesam. Cu un briceag, începuse a curăți izolația
de pe o sârmă de aramă și era atât de preocupat de treaba asta,
atât de absorbit, încât nici nu auzise când a sunat clopoțelul pentru
intrarea în clasă.
Înainte de începerea orei, mi-am luat cărțile și caietele și m-am
mutat lângă el, în fundul clasei, într-o bancă veche, fără spătar, cu
tăblia scrijelată și pătată de cerneală. Acolo stând n-avea să se mai
plângă nimeni de mine. Nimeni n-avea să mai reclame dirigintelui
că stă lângă un zdrențăros și nespălat, lângă un băiat de prăvălie,
lucru ce-i deranja în primul rând pe părinții cu nas subțire și apoi
pe odraslele lor. Profesorul de geografie a început lecția. Vorbea
despre apele Asiei. Îl ascultam, dar gându-mi era tot la cele spuse
de Tăușan. Parcă-l invidiam că știa mai multe decât mine, că era
mai dezghețat și în orice împrejurare căuta să arate priceperea unui
om matur.
Într-un târziu m-am aplecat la urechea lui și în șoaptă i-am cerut
o explicație: să-mi spună de unde are acele cunoștințe. Oricum, pe
mine mă copleșise cu intuiția lui.
— Tata mi-a lămurit și mie vorbele alea, mi-a dat el răspuns tot
în șoaptă. Lucrează la „Stejarul”. Proprietarii fabricii de mobile,
frații Dumitrescu, sunt burghezi, trăiesc pe spinarea muncitorilor,
iar tata și alți muncitori sunt proletari. Proletarii luptă împotriva
capitaliștilor, să știi și tu…
— Am cunoscut și eu un proletar din ăsta! am șoptit la urechea
lui Tăușan. Astă-iarnă, la o adunare a muncitorilor în fața
primăriei. Victor Mladin, ucenic la „Solvex”…
— Mladin? a tresărit Tăușan. Păi ăsta e vecinul nostru. Tat’su a
fost tot la „Stejarul”… A murit acum câțiva ani, acolo în fabrică…
Ei, va-s-că-l știi pe Victor Mladin… Da, Victor e proletar… Proletar
adevărat!
Și-a întărit spusele dând aprobator din cap, plin de o anume
importanță, că are cui lămuri lucruri numai de el înțelese. Apoi m-
a privit pieziș să vadă ce efect a avut întreaga explicație. Eu mă
frământam, chibzuiam, căutam o dezlegare a unor gânduri care mă
învăluiseră ca într-un păienjeniș.
— Ei, ce-ai rămas așa?
— Vezi tu, am răspuns după câteva clipe, eu sunt băgat ca băiat
de prăvălie la domnul Iordache…
— Negustorul ăla de haine?
— Da, la el.
— Ei, și?
— Păi vreau să știu, eu ce sunt? Sunt proletar sau…
M-a zărit profesorul de geografie că mă tot aplecam la urechea
lui Tăușan, sporovăind în șoaptă și îndată s-a îndreptat către mine,
ținând în mână bățul cu care urmărise până atunci pe hartă apele
Asiei.
— Ia spune tu, elevul Burcuș, unde se varsă fluviul Galben?
— Fluviul Galben? Păi, fluviul Galben…
M-am ridicat în picioare și am înălțat neștiutor din umeri. Apoi,
rușinat, cu tot sângele în obraji, am plecat privirea.
Nu știam ce să răspund, nu fusesem atent. Gândurile mele erau
în altă parte. Voiam să înțeleg de ce-i împărțită lumea în bogați și
săraci, de ce Stamatescu Romeo e burghez, mănâncă prăjituri în
recreație, iar eu…
— Ei, Burcuș Ștefan?
— Nu știu, dom’le profesor.
— Stai în picioare, măgarule! a decretat el aspru împungându-
mă cu vârful bățului în piept. Vorbești în timpul lecției… Stai în
picioare și cu ochii uită-te numai acolo, la hartă!
Am rămas în picioare. Priveam harta aceea mare prinsă pe tablă
și parcă în hotarele ei vedeam cuprinsul întregii lumi, vedeam mii,
sute de mii de oameni care trăiau prin felurite locuri, prin felurite
orașe și sate. Oare cum trăiau acei oameni? Tot așa ca pe la noi,
împărțiți în două? Unii fără grija zilei de mâine, iar alții flămânzi și
necăjiți? Vor fi și pe acolo de-alde domnul Savu, domnul Iordache
și alți domni care dau poruncă și alții le aduc îndestulare?

Într-o după-amiază caldă de vară, stăteam pe un scaun la umbra

castanului în fața prăvăliei și citeam. Strada era liniștită. Rareori
trecea câte o trăsură în sus și în jos și caii țăcăneau cu potcoavele
lor pe caldarâmul încins de arșiță. Un bătrânel, cu barba albă,
nerasă, în halat alb, murdar și cu un fes roșu pe cap, împingea o
lădiță albastră pe două roate și striga când și când privind către
ferestrele caselor înalte:
— Înghețată! Bragă rece, înghețată!
Deasupra vitrinelor de la prăvăliile de pe celălalt trotuar erau
întinse umbrare de pânză cadrilată, să apere mărfurile de soare.
Sub umbrare, pe lângă ziduri se așezaseră câțiva lustragii, țigani cu
fețe tuciurii, zdrențăroși, care neavând ce face jucau barbut
mestecând mereu zarurile într-o cană de tinichea. Mai încolo, un
covrigar se întinsese lângă treptele unei uși de tablă și dormea, cu
șapca de pânză trasă pe ochi să-l apere de muște. Iar un țigănuș,
despuiat și desculț, cu un teanc de ziare sub braț, se tot învârtea
pe lângă coșul cu covrigi, pregătindu-se să șterpelească unul. Îl
priveam să văd ce are să facă. Și cum nu-mi luam ochii de pe el,
nici n-am băgat de seamă că în spatele meu se oprise un om și se
tot uita pe la mărfurile agățate în pom. I-am zărit numai umbra
cum se tot mișcă pe dinainte-mi, încoace și-ncolo.
— Ei, ce dorești, nene? m-am întors eu încet ridicându-mă de pe
scaun.
Și cum m-am întors, deodată am tresărit. În fața mea se afla nea
Ion Furcuță, de la noi din sat, iar la doi pași de el Săndica. Fata se
împlinise la trup, se înălțase, avea sprâncene frumos arcuite și ochii
ei mari, căprui, mă priveau cu fereală. Era desculță, cu picioarele
prăfuite și purta o rochie largă, încrețită în talie, din stambă
albastră cu floricele.
— Ce faci, măi, nea Ioane? i-am întins bucuros mâna. Și tu,
Săndico?
Fata a plecat rușinată privirea. Nea Ion mi-a strâns mâna în
palma lui aspră, apoi s-a dat un pas înapoi să fie mai la umbră, că
pripea soarele de sus de te amețea nu alta. Era tot așa cum îl
lăsasem eu cu trei ani în urmă în sat, cu fața cenușie, brăzdată de
cute adânci, în niște pantaloni de dril largi cu manșetele mâncate,
făcute ferfeniță și într-o cămașă albă, abia spălată, descheiată la
piept, încât i se vedeau coastele. Numai parcă era mai vesel. Citeam
asta în privirea lui, o privire deschisă, blândă, de om ajuns în
pragul unei împliniri.
— Aici ești băgat tu? La negustorul ăsta? s-a întors el și a cercetat
din ochi fațada prăvăliei pe care spânzurau haine, pantaloni,
basmale, pălării, curele. Mă, o sumedenie de țoale, s-a mirat el, dar
tu n-ai pantaloni pe tine!
— N-am, dar are să-mi dea jupânul, am zis eu privindu-mi haina
ruptă în coate și la poale. Peste o lună, două, îmi dă, că se
împlinește sorocul. Ei, ce-ai făcut pe aici pe la oraș, nea Ioane?
— Uite mă, am luat două secere s-avem de muncă, a deschis el
papornița arătându-mi-le. Apoi am luat…
— S-a făcut grâul, s-a făcut?
— Așa și-așa. Vezi tu, pământu-i bun, acolo în deal la Ciurezu
unde am primit lotu, dar anul ăsta a fost secetă mare, n-a prea dat
ploaia și de, spicele îs cam seci. Dar, de, tot îi mai bine ca înainte
când n-aveam unde arunca sămânța…
— Asta așa este! am întărit eu. Și ce spui c-ai mai luat?
— Iote, o tăbliță pentru ăla micu, pentru Mitru, că-n toamna asta
umblă și el la școală, apoi două kile de cuie, că vreau să aridic
acoperiș nou la prăpădita aia de casă. Ei, pe-urmă am umblat cu
fata asta s-o bag undeva, să-nvețe și ea croitoria…
— Și ai găsit?
— Am găsit, dar nu m-am înțeles din preț cu cucoana aia, a dat
el scârbit din mână. Zicea să-i aduc cinci duble de grâu pe an, o
oală mare cu untură, un săculeț de fasole, două care de lemne și
câte alea, încât când am auzit nici n-am mai stat să-i ascult vorba.
De unde să am eu ploconul ăsta?
Nea Ion Furcuță a oftat din adâncul pieptului, tare, cu năduf, de
parcă i s-ar fi tăiat răsuflarea. Apoi a rămas o clipă cu ochii pe
hainele agățate de crengile pomului, a dat din cap, gânditor și, după
ce și-a trecut papornița în mâna cealaltă, m-a întrebat:
— De Savu ai auzit?
 — Ce s-aud? am făcut eu ochii mari și m-am dat mai aproape
prinzându-l pe nea Ion de braț. Știam că-i în proces cu nea Dumitru
al lui Pantelici pentru moartea tatei. L-a condamnat tribunalul la
doi ani închisoare și-acuma-i la pușcărie…
— Da de unde! Aci, la procestu de la trebunal în adevăr i-au dat
doi ani de închisoare, cu toate că a avut patru avucați care au tot
dat din gură, că cică el a slobozit gloanțele alea ca să se apere, că
dacă nu le slobozea îl omorau oamenii pe el, că porniseră cu sapele
și bolovanii să-l facă zob. Dar ce-a făcut mai departe, se vede că nu
știi…
— Nu știu! De unde să știu? am înălțat eu din umeri plin de
mirare.
— Ei, mă, Ștefane, află tu că blestematul nu s-a lăsat cu
pedeapsa ce-a primit-o și a făcut întâmpinare la Craiova, la
trebunalul ăl mare și acolo ce-a făcut, ce-a dres, că unii spun că a
dat bani grei și că ar fi umblat și generalul Mavrodin, vărul
boieroaicei, pentru el, și uite c-a scăpat de tot, fără să mai facă o zi
de pușcărie! Asta-i socoteala…
— Ce vorbești, nea Ioane?
— Uite, să mă bată dumnezeu dacă te mint! s-a închinat el
repede rămânând cu palma pe piept. Amărâtu de tat-tu putrezește
colo în coasta cimitirului și Savu umblă prin sat slobod de parcă
nu el l-ar fi băgat în pământ! Unde-i dreptatea atuncea? m-a prins
nea Ion de umăr privindu-mă drept în ochi. Spune tu, unde?
A tăcut, și-a trecut palma peste barba nerasă. A vrut să mai
spună ceva, dar m-a tras de mânecă și mi-a arătat ceva peste drum:
— Uite, ia, blestematu ăla cum fură covrigu! Mă, spurcatule, lasă
covrigu, mă! a dat el strigăt.
Țigănușul cu ziarele sub braț care stătuse atâta vreme la pândă
șterpelise un covrig și acum fugea în josul străzii, strecurându-se
printre lume, până s-a făcut nevăzut după un colț.
— Thii, mă, că mari pungași sunt și-n orașu ăsta! a zis nea Ion
clătinând capul cu scârbă. Uite, de mic fură, ca să ajungă mare să
fure, cum spunea unul la amiază la birt, cu acturi. Da, da, așa
spunea, cică sunt hoți care fură și când îl prinde polițaiu el are act
la mână și nu-i poate face nimica. Auzeam că la o bangă ar fi fost
unul din ăsta…
Săndica sta în marginea trotuarului și fermecată de larma
orașului privea trecerea mașinilor, a trăsurilor, jucându-se cu
cozile-i lungi de pe piept prinse la capete cu două ațe albe. Nici nu
lua seama la cele ce vorbeam eu cu nea Ion. O minuna orașul, cu
forfota lui, cu mulțimea prăvăliilor, cu freamătul străzii mari și șirul
nesfârșit de trecători care umblau în sus și în jos parcă fără treabă.
— Dar boieroaica ce face, nea Ioane? am întrebat eu într-un
târziu, doritor să aflu cât mai multe vești din sat.
— Nu știi nici de ea nimica? s-a mirat nea Ion Furcuță.
— Nu știu. N-a avut cine-mi spune. Eu n-am mai dat prin sat de
când s-a prăpădit biata mama. La ce să mai viu?
— Da, săraca de ea, scurte i-au fost și ei zilele! a clătinat capul
cu durere nea Ion. Scurte și amărâte…
A tăcut câteva clipe, gânditor, abătut, după care, amintindu-și a
tresărit ca dintr-o visare.
— Ori ce m-ai întrebat tu? m-a prins el de mână. Parcă de
boieroaică…
— Da, de ea.
— A murit, mă, azi primăvară, când numai ce începuse a înverzi
lunca.
— Ce vorbești? Cum așa?
— Iaca bine, ce te miri? Era bătrână, dă-o-n mă-sa, avea la
șaptezeci și ceva de ani. Apoi și pierderea moșiei a mai secat-o bine
la ficați, nu mai puțin și procestu lu Savu, că ăla era tot plecat și
nu avea cine să îngrijească de ălea cincizeci de pogoane cu care a
mai rămas. Așa că uite s-a adunat de ici una, de colo alta și a dat
ortu popii! Ei, dar cum a murit, asta-i bună s-o știi…
— Cum?
Nea Ion s-a tras mai în umbra castanului, și-a dres nițel glasul
și a urmat:
— Păi, cică într-o dimineață s-a sculat ea ca de obicei cu gura
mare pe slugi, că așa îi era obiceiul, apoi s-a așezat în jilț pe terasa
aia a ei și a stat acolo cu fața la soare toată ziulica. Ținea ochii
închiși, fără să scoată o vorbă, cu oglinjoara în poală, că mai întâi
își pigulise vreo două ceasuri mustața. Umblau slugile de colo până
colo numai în vârful picioarelor să nu-i strice somnul, că adormise,
vorbeau în șoaptă, băteau până și porcii ca să nu guițe în cotețe. Ei,
și pe înserat, așa, numai ce vine Ghiță priceptoru, că avea să
lămurească cu ea anumite treburi. Și dacă vine, urcă scările alea la
terasă, ciocănește cu bastonul de corn într-o lădiță cu flori să se
facă auzit, strigă „domnișoaro Aneto”. dar ea nimic. Când s-a
apropiat mai bine, a văzut că-i moartă. Nici pomeneală să doarmă!
Uite așa s-a prăpădit, n-ar mai avea hodină în inima pământului,
că din goangele ei am stat eu un an și mai bine la pușcărie! I se
năzărise că o pândeam noaptea cu toporul afară în ploaie.
Nea Ion Furcuță a tăcut, clătinând capul a amărăciune, apoi a
prins-o pe Săndica de mână.
— Hai, fată, că ne-ajunge noaptea pe drum! a zis el ieșind din
umbra castanului. Avem destul de mers.
— Pe jos ați venit? am întrebat eu.
— Pe jos, Ștefane. Mai vino și tu prin sat, mă băiete, să mai vezi
lumea, m-a îndemnat nea Ion Furcuță cu bunăvoință. Ai unde sta.
Iote la mine, sau la Grigore Buzatu, că-i primar acuma, la Dumitru
al lui Pantelici, unde vrei, numai vino!
— Am să vin, nea Ioane, am promis eu și i-am întins mâna. Mie
dor de sat, de luncă, vreau să mă duc pe la cimitir, o fi crescut iarba
mare pe mormintele alor mei…
— Nu, de asta să n-ai grijă! mi-a pus el palma pe umăr.
Totdeauna se găsește careva să facă rânduială acolo. Uite s-a mai
dus și Săndica din când în când, că ea a aprins candelele la Paște,
s-a dus și muierea mea, se duc ai lui Pantelici…
— Bine, vă mulțumesc! am zis eu cu lacrimi în ochi. Vă voi
răsplăti și eu altă dată cu ce-oi putea…
Nea Ion mi-a întins mâna. Mi-a întins-o și Săndica, zâmbind nițel
rușinată și privindu-mă furiș pe sub sprâncene.
— Mai mergem cu colindul, Săndico? am întrebat-o eu ținându-
i o clipă palma într-a mea.
— Mergem, dacă vii în sat la Crăciun… Vii?
— Am să vin.
— Rămâi sănătos!
— S-auzim de bine!
Au plecat pe strada mare, la vale, ținând-o tot prin umbra
castanilor și am privit multă vreme în urma lor cum se tot duc, se
duc, până ce s-au amestecat în lumea ce umplea trotuarele.
Plecau către satul meu.
Către locul copilăriei mele.
Plecau și-mi lăsau amintirile triste, dureroase, care săpau încet
și statornic în sufletul meu ca o rană.

Treceau zilele, săptămânile, zburau una după alta ca frunzele

luate de vânt toamna în vitregia vremii reci, posomorâte. Și-o dată
cu trecerea lor, se scurgea și viața mea plină de griji și lipsită de
bucurii.
 Mă sculam de dimineață, cu noaptea în cap, și până a veni
domnul Iordache, eu măturam trotuarul în fața prăvăliei, făceam
curățenie prin odaia noastră, apoi îmi luam cărțile la subsuoară și-
o porneam zorit către școală. La prânz, cum intram pe ușă, mă și
lua domnul Iordache în primire.
— Băiețașule, ia crăticioarele și aleargă la „Zori de zi”.
Odată, intrând în restaurant, n-am dat cu ochii de domnul
Jenică ca de obicei. I-am auzit însă vorba într-o săliță alăturată prin
care se cobora în beci. Se certa cu cineva. Glăsuia gros, răgușit,
repezit, încât îmi ziceam că dintr-o clipă într-alta e gata să-l
lovească pe cel care-l scosese din sărite.
— Să-mi aduci zece metri de stofă, așa cum ne-a fost tocmeala și
nu de-o pereche de pantaloni, înțelegi bă? zbiera el și pe semne îl
zgâlțâia pe acela dându-l de pereți că se auzea cum icnește după
fiecare cuvânt. Ai venit cu damili în localul meu, ai chefuit și acuma
cu ce-mi vii? Cu ce, bă?
— Nene Jenică, ai răbdare, nene Jenică…
Auzeam bine sau mă înșelam? Glasul de răspuns era al lui
Costică, negriciosul. Da, da, al lui era. Vasăzică el fura marfă din
prăvălie și venea cu ea aici la restaurant s-o vândă, mă gândeam
eu stând și ascultându-i vorba. Bea, mânca, chefuia, apoi venea la
miezul nopții cu Anica, servitoarea domnului Melas și mă trimitea
la plimbare să rătăcesc pe străzi ca un vagabond.
— Ți-am făcut pontu cu hainili pentru geambașu ăla și ce-am
avut la afacerea aia? Hai? Ce-am avut, bă? nu-l slăbea deloc
domnul Jenică. Ai zis că iese ceva. Ce-a ieșit? Ce-a ieșit, bă, că-ți
dau una de te fac piftie! Uite acu te fac piftie…
— Nene Jenică, să fiu al dracului dacă te mint, ai dom’le puțină
răbdare și ai să vezi că am obraz! se apăra Costică cu glas rugător,
mieros.
— Nu știu, mie să-mi plătești consumația, că dacă nu, mă duc
drept la poliție, să știi! Am eu acolo oamenii mei! În trei zile, ori vii
cu stofa, ori cu banii. Ne-am înțeles?
— Bine, nene Jenică…
Stăteam lângă zid, cu crăticioarele în mână, ascultam și parcă
uitasem de mine, așa mi se învârteau. Toate prin minte. Nu-mi
puteam închipui cum îl fura Costică pe patron, cum anume
șterpelea costumele de haine și stofa?
Tocmai când cugetam astfel, am auzit pași greoi umblând pe
podeaua săliței și într-o clipă m-am tras, într-o parte de lângă zid.
Costică a trecut pe lângă mine, dar nu știu cum se face că m-a zărit
și s-a oprit deodată locului ca ars. M-a privit cu mirare drept în
ochi, apoi m-a măsurat de sus până jos cu un fel de scârbă pe
buzele răsfrânte a batjocură. S-a apropiat rotind capul în jur să
vadă dacă-l cunoaște careva și mi-a dat un ghiont în coaste.
— Ai tras cu urechea, bă, mucea? m-a întrebat el înghiontindu-
mă iară cât mai pe ascuns. Spune, ai auzit ceva?
Tăceam cu privirea plecată, învârtind în mână crăticioarele și
tremuram de parcă mă luase cu frig pe șira spinării.
— Dacă sufli o vorbă jupânului, te belesc, să știi! m-a amenințat
el lovindu-mă cu degetul lui arătător, gros, peste nas. Și nici lui
Adam să nu-i sufli, că ai de-a face cu mine, ai înțeles?
Tăceam mai departe, tot cu privirea în podea. Parcă se clătina
dușumeaua gata să se scufunde.
— Bă, mucea, ai înțeles? mi-a dat el iară cu degetul peste nas.
— Am înțeles…
— Așa, liceanule! s-a declarat mulțumit Costică. Și când ai nevoie
de ceva părăluțe, vino la mandea, să vezi că eu totuși sunt om de
treabă și nu-s al dracului cum îți cântă evanghelistul ăla de Adam…
S-a îndepărtat trecând repede printre mesele din restaurant, a
trântit ușa și a ieșit în stradă.

*
Lui domnul Iordache îi mergea din ce în ce mai prost negustoria.
Din zi în zi tot mai puțini clienți îi treceau pragul prăvăliei. Stăteau
hainele agățate de cârligele tavanului și nu le cumpăra nimeni.
Treceau oamenii pe stradă, se opreau în dreptul vitrinei, priveau
costumele și pălăriile agățate de firmă și prin pom și-și urmau calea
fără măcar a întreba de preț.
Domnul Iordache era tot mai trist, mânca puțin, se trăsese la față
ca după o boală lungă și fără leac. Venea devreme în prăvălie,
umbla tăcut de colo până colo, apoi într-un târziu trăgea un sertar
unde-și ținea hârtiile și se apuca să facă socoteli peste socoteli până
amețea. La urmă trântea supărat creionul, se ridica de la tejghea,
lua scaunul și se așeza în ușa prăvăliei, cercetând cu privirea strada
de la un capăt la altul.
În anumite zile începuseră să-l viziteze niște domni cu genți sub
braț, care urcau gravi scările prăvăliei, îl luau într-un colț și
discutau cu el mult și aprins.
— Nu am! îl auzeam pe domnul Iordache vorbind. Iată, azi sunt
două săptămâni de când nu am vândut nimic…
— Ceva, ceva trebuie să dai…
Domnul Iordache își potrivea supărat bretelele la pantalonii
vărgați, se ducea greoi, cu mers legănat, la casa de fier din fundul
prăvăliei, o deschidea și număra pe tejghea hârtii de câte o sută.
— Iată tot ce am…
— E bine și-atât.
Unul din domnii aceia scotea un registru din geantă, scria în el,
rupea o chitanță de foiță și i-o întindea patronului care o lua cu
mâini tremurânde și-o băga în tejghea.
La o lună o dată, venea un voiajor slab și înalt, cu mustăcioară
scurtă și pălărie moale de fetru, trăgând după el o geantă
voluminoasă pe care o trântea obosit pe tejghea.
— Ce facem cu datoriile vechi, dom’le Iordache? îl auzeam
întrebând în timp ce-și ștergea fața cu batista. Să știi că fabrica
noastră nu-ți mai livrează nimic. Dumneata n-ai achitat nici stofele
pe care ți le-am trimis anul trecut, în vară…
— Știu, domnule Avramescu, știu!
— Ei, și dacă știi?
— Vezi dumneata, în ultima vreme îmi merge totul pe dos. Nu
vine clientelă, stau cu marfa…
— Ajung polițele la scadență, le învestim cu formula executorie
și-o să venim cu portăreii, domnule Iordache! avertiza voiajorul
apucând geanta de pe tejghea. Și cred că un sechestru nu-ți convine
dumitale, cu atât mai mult o licitație…
— Nu, desigur, că nu. Vă rog să mă mai îngăduiți.
— Bine, mai îngăduim, însă scadența-i scadență, să știi!
Voiajorul îi întindea mâna, pleca și domnul Iordache îl conducea
până la ușă, fără să uite să-i dea alte zeci de asigurări că-i un
negustor cinstit, să i se acorde păsuire, eventual se va împrumuta
de undeva, poate la banca „Albina” și se va achita de datorii.
După aceea, obosit și abătut, se așeza iară pe scaunul lui, acolo
în ușa prăvăliei, sprijinea capul în palme și rămânea astfel multă
vreme gândindu-se. Îl vedeam cum se frământa s-o scoată la un
capăt cu datoriile, cu toate că nu uitasem cele câteva lovituri pe
care mi le dăduse cu metrul pe spinare cu trei ani în urmă. Și nu
știu cum, tot privindu-l așa, parcă nu mă trăgea inima nici să chem
clienții în prăvălie. Numai Costică se învârtea pe trotuar, vesel,
surâzător, mânca semințe de dovleac și glumea cu fetișcanele care-
i treceau pe dinainte:
 — Hai, frumoaso, să-ți dau beteală de mireasă! le prindea el de
mână. Sau ăi fi vreo văduvioară, ceva? Dar niște cercei de aoleu nu-
ți trebuie? Nicio sticluță de parfum? Ori te dai cu apă de castraveți?
Era al dracului Costică, șmecher și afurisit, bun de gură, glumeț
și întreprinzător, se descurca la iuțeală într-o afacere, dar și hoț fără
pereche. Mă uitam la el, mă uitam și la domnul Iordache și mă tot
chinuiam cu gândul: să-i spun oare că pezevenghiul îl fură? Că-și
petrece nopțile în localul lui domnu Jenică? Că s-a îngrășat ca un
porc, pentru că mănâncă numai bunătăți și bea vin, și doarme și
are ce are în lădița lui acolo sub pat de-o ține încuiată cu două
lacăte? Bine, îi spun, judecam eu în gând, dar are să mă bată
Costică să mă snopească, poate mă lasă beteag sau cine știe ce se
întâmplă și pe urmă ce se-alege de mine? Ce mă fac eu, singur fără
niciun sprijin în lumea asta?
I-am spus într-o zi lui Adam toată frământarea mea.
— Vezi-ți de treabă, mă Ștefane! m-a povățuit el. De ce să-i spui
jupânului? Fură pezevenghiul ăsta de Costică, dar ce, parcă
domnul Iordache cum crezi că a făcut capitalul? A înșelat pe unul,
pe altul, că așa-i negustoria, altfel de unde iese câștigul?
— Bine, nea Adame, eu credeam că nu-i frumos…
— Păi sigur că nu-i frumos, asta așa e, dar iote că fură hoț de la
hoț și-atuncea se cheamă că-i în regulă. Jupânul îi fură pe clienți,
iar Costică îl fură pe jupânul și adună în drăcovenia aia a lui de
lădiță bani sau ce-o aduna, să deschiză poate să el o tarabă pe
undeva, pe la țară, sau la marginea orașului…

*
Într-o zi, la amiază, când am venit de la școală cu cărțile sub braț,
am văzut multă lume adunată în fața prăvăliei domnului Iordache.
Printre lume, câțiva polițiști în uniformele lor cafenii, cu bastoane
negre de cauciuc în mână, încercau să facă ordine îndemnându-i
pe curioși să-și vadă de drum. Lângă trotuar erau trase două mașini
și duba albă a „Salvării”. Fațada prăvăliei era pustie. Nu se vedea
nici urmă de haine agățate în cuie, de burlane sau de sârmele
anume întinse. Zidul cenușiu se arăta murdar, coșcovit, cu
tencuiala căzută. Oblonul vitrinei era închis, iară drugul de fier pus
de-a curmezișul cu lacătul la capăt așa cum îl prindea jupânul de
obicei. Obloanele ușii însă erau date la o parte, în prăvălie era
întuneric și răcoare și numai un bec prins între hainele agățate de
tavan lumina slab încăperea.
 Pe ușă intrau și ieșeau mereu câțiva domni, iar un sergent de
stradă înalt, cu mustăți mari, răsucite, stătea pe treptele de piatră
și împingea lumea, fără să lase pe careva să vadă ce-i înăuntru. Un
comisar de poliție, scund și gras, în uniformă neagră și cu șnururi
albe pe piept, roșu la față de supărare, căuta să-i îndepărteze pe cei
care se îmbulzeau în fața treptelor.
— Circulați domnilor, circulați! îndemna el mereu lumea
ștergându-și fața asudată cu batista. Ce, aicea e circ de v-ați adunat
grămadă? Circul, domnilor, s-a instalat alaltăieri în piața halelor!
Duceți-vă acolo, aicea nu-i distracție…
M-am strecurat prin lume și cu mare greutate, făcându-mi loc cu
coatele, am ajuns în fața scărilor unde străjuia polițaiul acela cu
mustăți mari. Am căutat să privesc în prăvălie, dar nu era chip.
Atunci l-am văzut înăuntru, lângă ușă, pe Costică, negriciosul,
stând de vorbă cu un domn în haine albastre care îl asculta cu
atenție și scria ceva într-un carnețel.
— Uite-l, dom’le comisar, și pe celălalt băiat de prăvălie! m-a
arătat Costică cu mâna. Bă, Ștefane, vino, bă, încoace!
Domnul în haine albastre a făcut semn gardianului să mă lase
să intru. Eram năuc, nu știam ce se întâmplă, priveam buimac în
toate părțile fără să înțeleg nimic. Mă stăpânea o neliniște tulbure,
apăsătoare, ce mă înfiora, înfrigurându-mă. Cuprins de teamă, cu
răsuflarea tăiată, am urcat treptele de piatră ale prăvăliei.
— Iote bă, s-a spânzurat jupânul! mi-a spus Costică direct și
zâmbind acru a arătat cu capul către fundul prăvăliei. Am tot stat
azi-dimineață să deschidă prăvălia și când colo el era acolea agățat
de tavan…
— Lasă, tinere, nu-i treaba dumitale să faci informarea asta! i-a
retezat-o comisarul îmbrăcat civil în hainele acelea albastre. Ia
ascultă, băiețașule, mi s-a adresat el, răspunde-mi mai întâi aici la
câteva întrebări…
Am spus cum mă cheamă, de unde sunt, de când am fost angajat
în prăvălie, ce l-am auzit vorbind în ajun, seara, ultima dată pe
domnul Iordache, ce-am observat mai deosebit în purtarea lui și
multe altele.
Comisarul mă îndemna mereu cu capul să vorbesc și scria de zor
în carnețelul lui. Eu vorbeam, îl lămuream, dar cu ochii stăteam tot
către fundul prăvăliei, unde printre haine se vedea spânzurând
picioarele cu ghete lustruite ale negustorului.
Pe sub el se tot învârtea un fotograf străduindu-se ca la lumina
unui bec puternic să facă vreo câteva poze pentru serviciul de
anchete al poliției.
Privindu-l pe domnul Iordache agățat acolo sus, între haine, în
întunecimea prăvăliei, m-a cuprins deodată un fior de groază, am
început să tremur și simțeam cum mă încearcă un leșin de la capul
pieptului. Voiam să se termine cât mai repede ancheta aceea, să
pot ieși afară la lumina zilei, să nu mai văd, să nu mai aud nimic,
să respir aer curat și să fug departe, încotro oi vedea cu ochii.
Nu știu de unde a venit și Adam. Era tot numai o apă, alergase și
părul lui bălai era căzut peste ochi. Pe semne îl trimisese comisarul
undeva, că atunci când a intrat i-a întins un plic.
— Ce-i, mă, Ștefane? m-a întrebat el abia trăgându-și răsuflarea.
Ochii lui albaștri, cu sclipiri de oțel, luceau șters în semiîntunericul
prăvăliei. Ce faci?
Tăcut, am arătat cu capul către jupânul spânzurat între haine,
pe care, niște oameni ce se urcaseră pe tejghea tocmai încercau să-
l coboare.
— Cică l-ar fi mirosit ăștia de la poliție că are într-un loc marfă
dosită! mi-a șoptit Adam la ureche. Și decât s-ajungă la pușcărie,
mai bine s-a omorât. Apoi am auzit pe-un comisar, ăla cu haină
albastră, că și nevasta jupânului, aia de a fugit în Polonia cu
bijutierul, l-ar fi dat în judecată pentru o poliță semnată în alb. Nu
știu câte zeci de mii de lei spune că-i datorează. Ei, s-au adunat
multe pe capul lui!

*
Toată după-amiaza am stat pe sălile întunecoase ale poliției,
împreună cu Costică și Adam. Am fost chemați pe rând la comisarul
șef, am dat declarații peste declarații și la urmă acesta ne-a spus:
— Mergeți la locuința voastră. Vă luați bagajul și sunteți liberi să
vă duceți unde vă taie capul. Odaia aceea se sigilează.
Când soarele trecea spre asfințit, am plecat împreună cu un
gardian și un comisar ajutor către prăvălia domnului Iordache.
Obloanele ușii erau și ele închise de-acum. Le închisese procurorul
și cineva lipise de-a curmezișul o hârtie albă pe care scrisese cu
creion chimic: „Magazinul închis din pricina morții patronului”. Am
ocolit colțul, am trecut prin curtea dosnică din spatele prăvăliilor,
am intrat în gangul întunecos cu miros de igrasie și cei doi polițiști
au stat la ușă până ce fiecare ne-am luat din odaie lucrurile
noastre. Apoi au închis ușa, au legat clanța cu sfoară prinzând-o în
două peceți cu ceară roșie, după care ne-au făcut semn că putem
pleca.
Costică, cu lădița într-o mână și-un costum de haine pe braț, a
apucat către grădina publică.
— Încotro, nea Costică? l-am întrebat.
— Să iau aer, bă, mucea. Pe urmă văd eu.
Adam n-avea haine de schimb. Ținea în mână numai un
geamantanaș de carton, rupt, jupuit, în care avea niște schimburi
de corp și o cravată.
— Matale, un’ te duci, nea Adame?
— Mă duc acasă, măi, la țară. Stau nițel la tata și apoi poate plec
la București. Vreau să intru la o fabrică mare, să învăț o meserie.
Dar tu?
Stăteam cu cărțile sub braț și nu știam ce să răspund. Nu aveam
unde să mă duc. Nu cunoșteam pe nimeni în oraș. Nu mâncasem
nimic toată ziua și nici lecțiile nu mi le făcusem pentru a doua zi.
Stătusem pe sălile poliției și amurgul se apropia pe nesimțite, se
răcorea, iară eu nu știam unde să mă adăpostesc în noaptea aceea.
Am început să plâng. Îmi părea rău să mă despart de Adam.
Aveam un prieten apropiat cu care mă sfătuiam, îi ceream un
sprijin, mă înțelegea, îi spuneam gândurile mele ca unui frate mai
mare.
— Ce ai mă, Ștefane? m-a mângâiat el pe cap.
— Rămân singur, nea Adame, am suspinat eu. Ce-o să mă fac în
orașul ăsta? Unde am să trăiesc? Cine o să-mi poarte de grijă?
— Haide cu mine la țară, m-a prins el de braț. Uite, o pornim pe
jos și mâine în zori ajungem.
— Nu pot, nene Adame, am răspuns ștergându-mi lacrimile de
pe obraz. Nu las cartea. Nădăjduiesc că mi-o prinde bine mai târziu.
— Asta așa e, de bună seamă…
— Așa că tot în oraș trebuie să-mi fac un rost…
— Bine, îți faci, dar când ai să-ți împlinești rostul ăsta?
Am tăcut, înălțând din umeri. Nu știam ce să răspund. Înainte-
mi stătea viața mea viitoare grea, aspră, plină de neprevăzuturi, de
griji și necazuri. Pătrundeam în ea ca într-o pădure mare, străină,
căreia nu-i cunoșteam hotarele, nu-i știam cărările, trebuind s-o
străbat ușor, cu teamă, cuprins de neliniște, mereu cu ochii în
patru, să nu fac un pas greșit și să mă afund în întunecimea
codrului plină de groază. Vor fi fiind luminișuri, locuri de popas
răcoroase, odihnitoare, pline de speranță. Cine le putea ști? Cine-
mi dădea credința că le voi întâlni până să ajung undeva în largul
câmpiei, verde, luminoasă, roditoare, ținta călătoriei mele?
Această teamă de necunoscut mă înfiora, îmi cutremura întreaga
ființă. Stăteam nemișcat în fața lui Adam și el mă privea cu
blândețe, mai mult cu milă, și-i citeam în ochi mâhnirea pentru
neputința de a mă putea ajuta cu ceva.
— Ei, atunci rămâi sănătos și s-auzim de bine! mi-a zis el într-
un târziu și mi-a întins mâna. O da dumnezeu să ne mai întâlnim…
Am rămas singur pe străduța dosnică din spatele prăvăliilor.
Singur, nemâncat, cu câțiva lei în buzunar și-n hainele mele rupte
cu numărul de licean pe braț. Pantofii destul de largi, cu vârfurile
întoarse și căscate – îi luasem dintr-o ladă cu vechituri a domnului
Iordache – îmi făcuseră numai răni la călcâie. Abia puteam merge.
Am stat așa câteva minute abătut, cu mintea rătăcită într-aiurea,
apoi trezindu-mă din uitarea aceea am pornit cu pas moale,
nesigur, să ies în strada mare.

Se înnopta. Se aprindeau luminile deasupra străzii. Se aprindeau

și vitrinele. Lumina se așternea blândă pe trotuare ca un covor
galben de borangic. Trecea lumea în sus și-n jos, se oprea în dreptul
geamurilor mari, privea mărfurile, pleca mai departe.
Tot umblând de colo până colo să caut un adăpost, am intrat la
un plăpumar. Era un om cu fața suptă, neras, cu cearcăne vineții
în jurul ochilor mari, cenușii, duși în fundul capului. Urcat pe-o
masă stătea ghemuit, cocoșat, cu picioarele sub el, turcește. Și colea
o saltea. Vâra un ac pe deasupra, altul pe dedesubt, trăgea afară
de sfoară, o înnoda și tăia după aceea cu foarfecă.
— Domnule, aveți nevoie de-un ucenic?
— Nu, n-am nevoie.
— Nu cer decât găzduire și mâncare. Haine am…
— N-am nevoie, ți-am spus.
Răspunsul a venit aspru, neînduplecat, așa cum pesemne îl
dădea plăpumarul unui cerșetor ce îndrăznise să-i treacă pragul
prăvăliei.
Cu mâna tremurândă și cu lacrimi în ochi, am închis ușurel ușa,
am ieșit în stradă și am pornit iară să rătăcesc în lumina vitrinelor.
Mă loveau oamenii în trecere cu coatele, mă împingeau, mă certau
și mă înjurau, dar eu nu-i vedeam, nu-i auzeam și umblam mai
departe, stăruind cu ochii pe sus tot după firme. „La bocancul de
oțel”, „La trei stele”, magazinul de manufactură și galanterie „La
vânătorul”. Mai încolo, birtul economic „La grănicerul vesel”,
frizeria „La briciul lui Cuza”. ceasornicăria „Cronos” și altele. Unii
negustori începuseră a trage obloanele, era ora șapte, fluierase
polițaiul; alții mai țineau încă deschis, că înăuntru se aflau clienți
care nu terminaseră de cumpărat. Mergeam târșâind după mine
pantofii largi și scofâlciți, cu cărțile sub braț, și-o sfârșeală sta gata
să mă doboare, dar mă împotriveam și pășeam stăruitor înainte, cu
credința că voi găsi un adăpost până a doua zi sau pentru
totdeauna.
M-am dus de câteva ori de la un capăt la altul al străzii, am intrat
prin prăvălii, am întrebat negustorii care-și numărau câștigul din
ziua aceea sau rânduiau marfa pentru a doua zi, dar peste tot locul
am primit același răspuns:
— N-avem nevoie, băiatule! Caută în altă parte.
Într-un târziu m-am oprit în dreptul unui magazin de fierărie cu
firmă mare galbenă pe care scria cu litere albastre: „Depozitele
Generale”, iară dedesubt cu litere mai mici: „Articole de fierărie,
casnice, ciment, materiale de construcție, pluguri și alte unelte
agricole”.
Înăuntru era o îngrămădeală de mașini de gătit, burlane, saci de
ciment, lăzi cu cuie, lanțuri, butoaie cu vopsele în toate culorile,
mănunchiuri de sape legate cu sârmă, fiare de plug, iară prin
rafturi numai cutiuțe cu nituri, lacăte, burghie, ciocane, clești. Pe
sus, de tavan erau agățate fierăstraie cu pânză mai subțire sau mai
groasă, colaci de sârmă, pirostrii, căldări, ceaune și câte și mai câte.
Văzând ușa deschisă, am intrat, și cum am trecut pragul mi-a
ieșit înainte un flăcău îndesat și voinic, în halat albastru, murdar și
zdrențuit. Nici nu m-a lăsat să fac mai mult de doi pași, că mi-a
strigat:
— S-a închis, băiete! Nu mai vindem. Mâine dimineață…
— Nu vreau să cumpăr nimic, ci numai să fac o întrebare…
— Ce întrebare? Ce nouă ne arde de întrebări acum? m-a luat el
la rost ștergându-și palmele groase, pline de unsoare, de poala
halatului. Nu vezi ce-i afară? Muncă, băiete, nu stăm la taifas!
Am întors capul. Prin vitrina din dreapta, am zărit în amurgul
serii pe-o stradă laterală două căruțe încărcate cu saci de ciment.
Erau pentru prăvălie și pesemne trebuiau băgați în depozit.
— Ce-i, Anghele, ce vrea băiatul? a strigat către vânzător un
domn cu păr alb și ochelari ce stătea într-un chioșc de sticlă în
mijlocul prăvăliei și scria de zor în niște boniere.
 — Dracu știe ce vrea! a răspuns supărat Anghel și, suflecându-și
mânecile la halat, a ieșit pe ușă să care sacii cu ciment.
— Ia vino încoace, tinere!
M-am dus către ghereta aceea de sticlă. Printr-un oblon tot de
sticlă, pe care l-a ridicat de îndată în sus, domnul cu păr alb și
ochelari m-a întrebat:
— Spune, băiețaș, care ți-e dorința?
— Aș vrea să vorbesc cu domnul patron.
— Eu sunt patronul. Te ascult.
I-am spus că sunt elev la liceu, sunt singur, nu am pe nimeni,
că am lucrat până acuma la domnul Iordache și dânsul azi-
dimineață…
— Știu, băiețaș, știu! m-a oprit el să vorbesc mai departe. Am
auzit că s-a prăpădit. Era un negustor apreciat, ce mai… Vrei poate
să te angajezi la mine?
— Da domnule.
— Bine, uite rămâi din seara asta. Pune cărțile acolo pe lăzile
alea cu cuie și ajută să închidem magazinul. Mâine dimineață stăm
mai mult de vorbă…
— Vă mulțumesc, domnule!
Bucuria mea nu mai cunoștea margini. Repede am pus teancul
de cărți pe-o ladă cu cuie. Cărțile mele erau învelite în hârtie de
ziar. Caietele la fel. Le-am potrivit să fie aranjate în ordine, apoi am
rămas în mijlocul prăvăliei rotindu-mi ochii peste rafturi. Eram
fericit, mulțumit și simțeam o ușurare în suflet că aproape la două
ceasuri după ce părăsisem odăița de la domnul Iordache, îmi
găsisem un rost. Aveam unde să dorm în noaptea aceea. Nu trebuia
să rătăcesc pe stradă ca un vagabond, ca un câine fără stăpân.
Simțeam însă un gol în stomac, o sfârșeală la capul pieptului. De-
o zi nu mâncasem nimic. O ușoară amețeală îmi cuprinsese capul
și mulțime de cerculețe roșii, albastre, verzi, îmi jucau învârtindu-
se înaintea ochilor. Și fruntea parcă îmi ardea. Mă clătinam, gata
să cad. Mă stăpâneam însă. Căutam să-mi țin puterile, să nu mă
vadă patronul că sunt slăbit și nu sunt bun de muncă. De bună
seamă m-ar fi dat afară, m-ar fi aruncat în stradă ca pe un cui
ruginit. Și totuși, cu toată stăruința mea, cerculețele acelea colorate
se învârteau mereu în fața ochilor, mă amețeau, parcă se clătina
totul în jur și din clipă în clipă simțeam că mă prăbușesc. Și atunci,
ca să-mi revin, m-am așezat nițel pe niște colaci de sârmă galbenă,
de alamă, rânduiți în mijlocul prăvăliei. Am stat un minut sau două
și odihna parcă mă întrema, făcea clipă de clipă să piară osteneala
care mă sfârșise. M-a văzut însă patronul, care tocmai ieșise din
ghereta de sticlă și umbla prin magazin rotind pe deget un lanț cu
multe chei. Căuta parcă ceva.
— Ce faci, băiețașule, te-ai așezat la odihnă? m-a întrebat el
privindu-mă aspru prin sticlele ochelarilor. Odihna mai târziu. Ți-
am spus să ajuți să închidem magazinul…
— Am înțeles, domnule!
M-am ridicat rușinat de pe colacii de sârmă. Obrajii îmi ardeau.
Nu voiam să mi se facă observație. Și încă la câteva minute după ce
fusesem primit în serviciu.
— Sunt niște șine de fier afară, s-a întors patronul către mine.
Ia-le și pune-le aici lângă butoaiele astea. Dar repede că uite n-am
închis la vreme și ne amendează poliția! I-auzi țignalul gardianului.
Am ieșit în stradă. De undeva, din întuneric țâșneau în noapte
fluierături lungi, repetate, ca un semnal de primejdie. Obloanele
erau trântite cu putere, zăngăneau drugurile de fier peste ele,
huruiau rulourile de tablă trase peste vitrine. Și cu fiecare clipă
trotuarele rămâneau tot mai pustii. M-am întors. Pe lângă zidul
prăvăliei erau înșiruite șine lungi, de câte doi metri, tăiate bucăți,
apoi altele încolăcite. M-am aplecat, am luat prima șină în spinare.
Era grea, îmi tăia umărul. Abia îmi țineam echilibrul. Mă clătinam
gata să cad sub povara aceea. Dar mă străduiam să mă țin în
putere. M-a văzut Anghel, care trecea pe lângă mine cu un sac de
ciment în brațe.
— Nu așa, mă! mi-a strigat el. Umbli ca o domnișoară? Ia două-
trei bucăți deodată, că ne prinde miezul nopții!
Am luat trei bucăți din șina aceea grea. Le-am prins zdravăn sub
braț. Am încercat să le ridic pe umăr. N-am putut. Am pornit totuși,
trăgându-le după mine pe trotuarul de ciment încât zuruiau
asurzitor. Încă un pas. Și încă unul… Dar la ușă, când să intru, m-
am împiedicat de prag și m-am oprit cu șinele de fier drept într-un
ochi de geam. Zdrang! Zing! s-au răspândit cioburile de sticlă pe
trotuar. Și în clipa aceea mi-au scăpat șinele din mână.
Îndată a venit lângă mine patronul. După el și Anghel.
— Cum ai început munca, mi-ai și făcut pagubă!
— Îi slab, domnu Tudose, mi-a luat apărarea Anghel. Nu-l vedeți
că-i numai piele și os? Lasă că le bag eu înăuntru.
Anghel a apucat șinele de fier, le-a aburcat pe umăr și a pornit
cu ele către fundul prăvăliei. Domnul Tudose a rămas lângă mine
tăcut, și-a scos ochelarii, i-a șters încet c-o batistă albă, apoi i-a
pus pe nas și tăcut a început să mă măsoare de sus până jos cu
privirea. Eu stăteam cu fruntea plecată și așteptam înfrigurat să
văd ce are să-mi spună.
— Nu te pot angaja, băiete, a grăit el moale. Aici e muncă grea,
am nevoie de ajutoare cu brațe puternice, uite: să care sacii de
ciment, lăzile cu cuie, șinele de fier… Așa că te sfătuiesc să cauți de
lucru în altă parte. Du-te acuma până nu se închid toate
prăvăliile…
Mi-au dat lacrimile. Nu le-am șters, ca să nu atrag atenția
domnului Tudose. Cu pas moale, am intrat după el în prăvălie, mi-
am luat cărțile subsuoară, am zis „bună seara” și am plecat. Cum
am ieșit în stradă, am făcut câțiva pași și apoi m-am oprit sub
coroana stufoasă a unui castan. Unde să mă duc? mă întrebam
rătăcind cu ochii în lungul străzii întunecate. Cine să mă
găzduiască în noaptea asta? Gura îmi era amară, coclită, sfârșeala
aceea stăruia în tot corpul, iară capul îmi vâjâia într-una,
amețindu-mă. M-am așezat pe marginea trotuarului să mă
odihnesc nițel. Am pus cărțile teanc lângă mine.
Și cum stăteam așa, deodată mi-a răsărit în minte chipul lui nea
Gheorghe, fratele vecinului Pantelici, cel care era turnător la
„Solvex”. Locuia în oraș, dar nu-l mai văzusem din iarna aceea când
în după-amiaza friguroasă a vorbit pe scările primăriei. Ba, nu, l-
am mai văzut o dată… La poarta casei noastre, în sat, în ziua când
a venit cu mașina pentru înființarea comitetului de reformă agrară.
Iată, de când sunt în oraș nici nu m-am gândit vreodată să mă duc
pe la el. Unde o avea oare casa? am început să mă întreb cu
înfrigurare. Bine, hai să zic că-l găsesc, dar când mă va vedea, mă
va recunoaște oare? De bună seamă, am să-i spun de tata, că doar
au crescut împreună, poate a aflat și el de moartea lui, că i-o fi spus
nea Dumitru, vecinul nostru, nu se poate să nu-i fi spus și am să-
l rog să-mi dea găzduire până găsesc să intru undeva, la un
serviciu. Da, dar unde-l aflu acuma, când tot orașul e întunecat?
Am să mă duc la fabrică și am să întreb acolo, am hotărât eu până
la urmă. Trebuie să știe cineva unde stă cu casa.
Bucuros, cu o nădejde în suflet, mi-am luat repede cărțile de jos,
m-am ridicat și am pornit pe strada mare în sus. Toate prăvăliile
aveau de-acuma obloanele trase. Firmele nu se mai vedeau, erau
întunecate. Rareori, din loc în loc, câte un negustor lăsase becul de
afară aprins ca să-i lumineze numele scris pe tabla colorată de
deasupra ușii. Mergeam șchiopătând, în pantofii mari și scofâlciți –
îmi făcuseră picioarele numai răni – și priveam în toate părțile să
întreb pe careva unde se află fabrica „Solvex”.
Am oprit un sergent de stradă care mergea agale pe sub castanii
de pe trotuar și fluiera o doină. Ținea bastonul de cauciuc sub braț
și șapca dată pe ceafă.
— Domnule sergent, nu știți unde pot găsi fabrica „Solvex”? Am
un unchi acolo și mă duc să-l văd…
— „Solvex”? s-a mirat polițaiul punând mâinile în șold. A privit
nițel trotuarul, gândindu-se, apoi amintindu-și a urmat: Păi
„Solvex” e pe strada locotenent Drăgușin. Treci prin piața halelor,
unde-i circul acuma, ieși la brutăria aceea mare „La covrigul de
aur”, mergi drept înainte și prima stradă la dreapta, dai de…
— Aha, știu! m-am dumirit eu și chipul mi s-a luminat pe dată.
E fabrica aceea unde se fac mașini de gătit, pluguri, cazane de baie,
crătiți și alte alea… Am trecut odată cu școala într-o excursie pe-
acolo.
— Mă rog…
I-am mulțumit polițaiului și am pornit către piață, mergând cât
mai repede pe sub coroanele întunecate ale castanilor.

*
Fabrica „Solvex” era o clădire mare, cenușie, acoperită cu tablă
și înconjurată cu gard din ciment și plase de sârmă împletită. Trei
coșuri înalte din cărămidă roșie se ridicau peste acoperișuri,
pierzându-și vârfurile în întunecimea nopții. Schimbul de după-
amiază încă nu sfârșise lucrul. Se auzea până în stradă huruitul
mașinilor, al strungurilor, iar prin geamurile prăfuite, la lumina
slabă a becurilor, se zăreau curele de transmisie și roți prinse de
tavanul halelor învârtindu-se continuu. În curte se deslușeau
grămezi de fier vechi, niște magazii, câteva căsuțe cu ferestre
luminate, o cisternă rotundă, neagră, în jurul căreia se învârteau
niște oameni.
La poartă, era o gheretă de scândură, acoperită cu hârtie
gudronată. Dinăuntru, printr-un ochi de geam, m-a zărit un bătrân
cu mustață albă, tunsă scurt, pe cap cu o pălărie cu borurile
pleoștite. A deschis ușa și m-a întrebat pe cine caut.
— Pe maistorul Gheorghe Pantelici, de la turnătorie, am zis eu,
schimbând cărțile dintr-o mână într-alta.
— Ești rudă cu ’mnealui? m-a iscodit bătrânul trăgând dintr-o
lulea.
— Da, am mințit eu.
— Apăi dacă ești rudă cu ’mnealui, cum de n-ai aflat că nu lucră
de vreo trei zile? Îi dus cu nevasta la un doctor la București. De-
acolo zicea că pleacă cu ea pe la Pitești unde are neamuri.
— Vin de la țară și n-am știut toate astea…
— Apăi, iote că asta-i!
Zicând acestea mi-a închis poarta și a pornit cu pas agale către
ușa deschisă a gheretei.
Am rămas în stradă singur, cu cărțile sub braț. M-am rezemat de
gardul fabricii și am stat astfel câteva minute fără să știu de mine.
Mi se spulberase visul care mă învăluise până atunci ca o speranță
a salvării. Veneam către fabrică și plănuisem câte și mai câte despre
viața mea viitoare, despre felul cum am să muncesc și cum am să
mă străduiesc să fiu ascultător, supus, să-i înțeleg pe oameni și
oamenii să mă înțeleagă la rându-le. Eram dornic să învăț, să
cunosc tainele tuturor cărților din scoarță până în scoarță, să fiu
tot printre primii în clasă așa cum ajunsesem să fiu, ca să-l bucur
pe nea Gheorghe Pantelici, dacă găzduiam la el, să vadă și el că
feciorul prietenului său, Vasile Burcuș, nu-i un oarecare, nu-l face
de râs în fața profesorilor. Mă gândeam la un pat unde să mă
odihnesc, la o odaie luminoasă, curată, fără miros de mucegai și
podele roase, o odaie liniștită, unde să pot citi, dormi, petrece
timpul meu liber, dacă aș avea asemenea timp liber. Și-acuma? Din
toate câte-mi trecuseră prin minte nu mai era nimic, totul se
spulberase ca fumul cel negru pe care-l slobozea unul din coșurile
fabricii și se împrăștia în vălătuci groși către cerul întunecat. Încotro
s-o apuc? Ce să fac până a doua zi la răsăritul soarelui, când aveam
să mă duc la școală? Să mă rog de primul trecător întâlnit să mă
primească în casa lui?
Am pornit iară către inima orașului, târșâind pantofii, cu cărțile
subsuoară, în hainele mele rupte și peticite, și totuși cu o nădejde
mare în suflet. Am trecut prin piața halelor, m-am oprit nițel să văd
cortul înalt al circului, înconjurat de becuri strălucitoare, legat în
sârme puternice și am ascultat o clipă marșul pe care-l executa sub
cupola de pânză o fanfară, un marș strident, în glas sunător de
alămuri și bubuit de tobă. De undeva de aproape venea un miros
de carne friptă, se auzea alt marș, alt cântec, dar cântau viori și
armonici și ajungea până în stradă zvonul unor glasuri, glasuri de
cheflii care țipau, înjurau, răcneau. Am întors capul. În apropiere
era restaurantul „La văduva veselă”, cu geamuri înalte, acoperite
cu perdele și de-acolo dinăuntru răzbătea larma aceea puternică și
răsunătoare ca un vuiet de furtună. Oare domnul Jenică m-o primi
să găzduiesc la el în noaptea asta? m-am întrebat eu deodată,
amintindu-mi de negustorul înalt și voinic și care mi s-a părut om
de treabă, ori de câte ori am stat de vorbă cu el. Să fac o încercare!
Am pornit pe strada mare la vale, repede, tot mai repede târșâind
pantofii scofâlciți și sparți. Mă stăpânea nerăbdarea.
După puțin am ajuns în dreptul restaurantului „Zori de zi” și m-
am oprit cu inima ticăind de emoție. Să intru sau să-mi văd de
drum?
În față aștepta o trăsură, cu cai mici, costelivi și un birjar bătrân
care moțăia sus pe capră. Pe trotuar cineva spărsese o sticlă de vin
și cioburile se împrăștiaseră în fața ușii, bucăți mici și strălucitoare.
Înăuntru, în restaurant, se auzea și aici muzică. Dar parcă nu era
atâta gălăgie ca la „Văduva veselă”.
M-am mai învârtit nițel prin fața ușii și până la urmă mi-am luat
inima în dinți și am intrat. La mese era felurită lume care bea,
mânca, vorbea. În fundul restaurantului cânta o orchestră,
condusă de-un viorist țigan, bătrân și cocoșat, cu redingotă neagră,
uzată. Pe sub becurile din tavan, plutea fumul țigărilor, în fuioare
subțiri, cenușii. Domnul Jenică, în haina lui albă de pânză și cu
lavalieră neagră la gât, stătea la o masă lângă tejghea și făcea niște
socoteli într-un registru mare cu scoarțe albastre. Lângă el, în
picioare, Tanța, bucătăreasa, grasă, cu fața roșie, într-un halat alb,
murdar, cu mânecile suflecate.
— Păi, vezi madamo, vezi? o întrebă aspru domnul Jenică și
bătea cu creionul în foile registrului. Uite, scrie negru pe alb și-ai
dat și iscălitură: ai primit douăzeci de kilograme de carne. Scrie sau
nu scrie?
— Scrie.
— Și-atunci cum vii, madamo, să spui că nu ți-a ieșit numărul de
fripturi, pentru că ai primit două kile mai puțin? Hai?
Stăteam deoparte și ascultam. Nu îndrăzneam să mă apropii.
Domnul Jenică nu era în toane bune și gândeam că în situația asta
nu e potrivit să vin și eu să-i cer găzduire pentru o noapte. Mai bine
a doua zi. Dimineața e liniște, omul e cu capul limpede, judecă în
altfel lucrurile. Bine, dar unde aveam să dorm? Ce aveam să
mănânc? Mirosul fripturii din local îmi ațâța foamea și, când
priveam cum unii mănâncă hulpavi la mese, mă apuca un fel de
leșin, o amețeală care-mi încețoșa ochii.
— Ce-i bă, puță, cu tine?
Am tresărit. Lângă mine se afla domnul Jenică, înalt, masiv, cu
creionul după ureche. Zâmbea. M-a prins de umăr și m-a întors cu
fața către el.
— Ai, bă ce-i cu tine?
— Bine, domnu Jenică.
— A mierlit-o jupânul tău. Am auzit că s-a agățat între haine…
— Da, așa este. L-a găsit poliția pe la amiază spânzurat de un fir
electric.
— Au închis curcanii prăvălia?
— Au închis-o.
— Și voi, băieții, ce faceți acuma? Unde s-a dus Costică, ăla,
țiganul?
— Nu știu. N-a vrut să spună.
— Las’ că-i dau eu de urmă. Ăla are datorie mare la mine pentru
consumație, cristoșii lui de bandit! M-a dus cu muia ca pe-un
gorobete.
Domnul Jenică a clătinat capul supărat, cu ochii sticlind de
mânie. Și-a trecut apoi mâna prin părul negru, tuns scurt, după
care a întrebat:
— Și tu ce faci acuma? Te duci acasă la tat’tu?
Am plecat privirea. Mi-au dat lacrimile. Am rămas tăcut, fără să
scot o vorbă.
— Ai, bă, nu ciripești? m-a prins negustorul de bărbie. Sau
plângi? Iote, că plângi. De ce plângi, bă? Te-a mardit careva?
Domnul Jenică m-a privit în ochi. Ochii mei jucau în lacrimi.
Lacrimile șiroiau pe obraji, le simțeam sărate în colțul buzelor. Am
vorbit printre sughițuri:
— Nu m-a bătut nimeni.
— Atuncea?
I-am povestit domnului Jenică totul despre mine, despre moartea
părinților mei, a lui frati-miu Haralambie, despre dorința mea de a
învăța carte. Însă am rămas singur, fără un ajutor. Și n-am unde
dormi. Unde mânca…
— Lasă bă, că ai să stai la mine, a zis domnul Jenică, bătându-
mă cu palma pe umăr. Iote de ce dădeai tu apă la șoareci! Și
mâncare găsești aicea câtă vrei! Tanțo! s-a întors el către bucătărie.
Hei, madamo, n-auzi?
— Aud, aud, domnu Jenică! și-a arătat capul bucătăreasa prin
oblonașul de servit mâncarea. Care-i porunca?
— Uite-l pe dumnealui! m-a arătat domnul Jenică. Dă-i să
mănânce ce poftește. Bă, s-a aplecat el la urechea mea, vorbind
șoptit, vrei cumva și-o juma de vin cu sifon? Hai? Tu spune, că eu…
Râdea domnul Jenică gros, gâlgâit, din toți rărunchii, lățindu-și
gura și dezvăluindu-și dinții masivi de aur.
— Hai, bă, ciripește… Sau o țuică…
— Mulțumesc, domnu Jenică! am zis eu rușinat, cu privirea
plecată. N-am băut niciodată, așa că…
— Lasă, că ai timp! m-a luat el de după cap, fără să se oprească
din râsul acela ca un gâlgâit. Ei, acuma du-te și mănâncă și după
aia te aranjez eu ca să și dormi…
— Mulțumesc, domnu Jenică.
— Lasă, bă, nu-mi tot mulțumi atâta! a zis el dând plictisit din
mână. Dacă nici eu n-oi ști viața asta a ta, n-o mai știe nimeni. Nici
eu nu eram mai breaz când eram în anii tăi.

La început o duceam binișor la domnul Jenică. Veneam de la

școală, mâncam, măturam restaurantul, ștergeam oglinzile pătate
de muște, geamurile de la vitrina bufetului cu mâncăruri reci și
aperitive. Apoi treceam într-o odăiță de lângă bucătărie și pe un
butoi de bere întors în chip de masă îmi făceam lecțiile. Când se
însera și se umplea localul de clienți, îmi puneam pe dinainte un
șorț alb, destul de lung și mai mult împiedicându-mă în el mă
învârteam printre mese, ajutându-i pe chelneri. Strigau clienții:
— Mă puștiule, o solniță de sare aici!
— Du-te, mă și ia-mi un pachet de Naționale și-o cutie de
chibrituri. Dar umblă trap!
— Bă, ia schimbă sifonul ăsta, bă, că văz c-a mierlit-o.
Plecau clienții, eu adunam farfuriile murdare, paharele,
scuturam fețele de masă, aranjam scaunele. Învățasem să duc într-
o mână două sticle de vin, sau patru sifoane, să port pe braț două
farfurii întinse și o a treia pe palmă, știam să desfund sticlele fără
tirbușon și să prepar un șpriț sau carcalete.
Seara, pe la orele zece, unsprezece, domnul Jenică mă chema la
el și mă trimitea la culcare:
— Bă, ia ușchește-te și fă nani! Hai, că mâine ai de furcă cu școala
aia a ta!
Mă duceam în odăița de lângă bucătărie, adunam cărțile de pe
butoiul de bere și le pregăteam pentru a doua zi, după care
stingeam lumina și mă culcam pe-o grămadă de saci de cânepă
stivuiți într-un colț al încăperii. Din local venea zvon de glasuri,
zdrăngănitul viorilor și vocea cântăreței; se auzea clinchet de
pahare, cântece și râsete. Adormeam obosit în larma aceea pe care
o auzeam din ce în ce mai șoptit, ca murmurul unei ape.

*
Uneori, seara, când localul era aglomerat și-n cântecele chefliilor
și zdrăngănitul viorilor nu se mai înțelegea om cu om, domnul
Jenică stătea la tejgheaua bufetului cu mâncăruri reci și de acolo,
cu ochii micșorați, privea prin fumul gros de țigară ce plutea
străveziu până sub tavan, toată mișcarea din restaurant. Tăcut, cu
creionul după ureche și țigara spânzurând în colțul gurii, el
supraveghea felul cum servesc chelnerii, ce anume comandă
clienții, câte porții de fripturi ies de după oblonașul unde-și făcea
apariția capul cu basma albastră al bucătăresei.
— Un kil de Târnave aicea! se auzea vocea câte unuia peste larma
din restaurant.
— Hei, chelner, încă zece mici și două șnițele! Dar repede!
— Și mie, te rog, o sută de grame de cașcaval, o porție de măsline
și o jumătate de țuică!
Domnul Jenică asculta comenzile, lua creionul de după ureche,
își însemna în carnet că la masa numărul patru s-a cerut un
kilogram vin de Târnave, la masa numărul doisprezece două șnițele
și zece mici și așa mai departe. Avea el o anume experiență și nu
voia să-l tragă la socoteli nici chelnerii și nici clienții.
Mă vedea că deschid vitrina cu mâncăruri reci și aperitive. Mirat,
se uita la mine cum tai cașcavalul, îl cântăresc, vreau să-l pun pe
farfurie.
— Ce faci, bă? mă oprea el trăgând farfuria.
— Duc cașcavalul ăsta la masa de lângă cuier! răspundeam fără
să înțeleg ce vrea de la mine.
— Cât a comandat gorobetele ăla?
— O sută de grame.
— Dă-i numai cincizeci…
Nedumerit, îl priveam pe domnul Jenică cu ochii mari de uimire.
Stăteam prostit, cu cuțitul în mână, neștiind ce să fac.
— Ce te zgâiești, bă, așa la mine? mă prindea el de ureche. Îi duci
cincizeci și ții minte ca la socoteală să faci plata pentru o sută.
— Păi de ce, dom’le Jenică.
 — Hai și nu mai trăncăni, că mie nu-mi place vorbă multă, să
știi! mă lua el repede înghiontindu-mă să alerg către mese. Vrei să
te faci negustor, apăi numai așa aduni capitalul. Altfel nu merge,
băiatule.
— Bine, dom’le Jenică, dar asta-i un fel de…
— Gata, ține-ți pliscul! Ori vrei să te mardesc? Mă duceam cu
farfuria la masa clientului, i-o puneam dinainte tremurând,
cuprins de un fel de teamă și când vedeam că omul nu observă că-
i înșelat, răsuflăm ușurat de parcă aș fi scăpat de cine știe ce
primejdie.
Alteori, tot de la tejgheaua bufetului, domnul Jenică lua seama
la care masă petrecerea e mai în toi, unde e mai multă gălăgie și
cântecul cel mai îndrăcit. Mă chema, îmi punea în mână două sticle
goale și-mi arăta cu capul într-acolo.
— Pune astea pe șest sub masa ălora din colț. Însă ia seama să
nu te ginească vreunul, că iese cu scandal, să știi!
Stăteam cu sticlele în mână, cu privirea plecată, fără să
îndrăznesc a face un pas.
— Ce-i, bă?
— Dom’le Jenică, vedeți… eu mă gândesc că…
— Du-te, bă, dracului de filosof! îmi dădea el una cu palma după
cap. Ăia de la masă sunt niște geambași, îi cunosc eu, au bani
berechet. Dă-ncoace drăciile astea!
Îmi lua sticlele din mână și, ținându-le mai mult ascunse la
spate, pleca cu ele, trecea printre mese, ajungea la cea din colț și le
lăsa ușurel lângă piciorul unuia din geambași. Se ridica în mână cu
un sifon.
— S-a golit, mai aduc unul?
— Și două, dom’le Jenică, să trăiești că ești băiat de zahăr!
răspundea acela bălăbănind mâna în aer. Și niște vin poți să
aduci…
— Aveți șase sticle până acuma…
— Șase?
— Da, șase!
— E, fie și zece, plătim! Noi cu banii, ’mneata cu băutura, asta-i
viața!
Domnul Jenică zâmbea. Se înapoia la tejgheaua bufetului,
mulțumit, cu fața luminată de izbânda hoției sale.

*
 Veneau la miezul nopții măcelari grași, roșii la față, mușchiuloși,
în haine soioase, pătate de sânge, cu șepcile trase pe ochi, în cizme
de cauciuc, înalte cu carâmbii largi, noroite. La vremea aceea
chelnerii măturau localul, strângeau solnițele de pe mese,
potriveau scaunele la locul lor. Domnul Jenică stătea la tejgheaua
bufetului, făcea socoteli în registrul lui cu scoarțe albastre. Vedea
măcelarii și tresărea.
— Ce-i bă? îi lua el în primire și închidea registrul.
— Avem o chestie.
— Ceva carne?
— Întocmai.
— Haideți încoace să vedem despre ce-i vorba.
Trecea cu ei în sălița care ducea spre pivniță. Din odaia mea eu
le auzeam glasurile. Stăteam în întuneric, întins pe sacii de cânepă
și trăgeam cu urechea.
— Zii, bă zbanghiule! îl îndemna domnul Jenică pe unul la vorbă.
— Avem un vițel, coane.
— Tot ca ăla de-alaltăieri?
— Nu, ăsta a mierlit-o că s-a înecat cu un cartof.
— Are ștampila veterinarului?
— N-are. N-a vrut să-l lase-n vânzare, că zicea că poate a mai
avut și altceva decât cartoful acela.
— Nu-l iau.
— La jumătate, coane Jenică, ce dracu! stăruia măcelarul.
Încheiem târgul ca și la ălălalt.
— Ala avea ștampilă, mergea…
— Hai, bre, ce fel de om ești și dumneata? Îl faci șnițel și-n două
zile l-ai dat…
— Nu, nu-l iau. Mai ales la prețul ăla nu-l iau. Dacă rămân cu
carnea?
Se lăsa tăcere. Măcelarii vorbeau în șoaptă, se sfătuiau, câte unul
ridica glasul, apoi se domolea și sporovăiau până ajungeau la o
înțelegere. Domnul Jenică aștepta.
— Mai lăsăm patru sute, coane. Batem palma?
— Fie. Unde-i marfa?
— Afară-n căruță. Tragem pe din dos și intrăm în curte. Într-o
juma de ceas ți l-am aranjat, bem și aldămașul.
Dimineața, domnul Jenică stătea numai în ușa restaurantului și
lua seama dacă vine cineva de pe la serviciul sanitar al orașului sau
de la poliția economică. În timpul ăsta, în bucătărie, Tanța, roșie la
față din pricina căldurii de la plită, cu mânecile halatului murdar
suflecate, prăjea de zor într-o tigaie mare șnițele pane care abia se
zăreau prin fumul ce umplea încăperea.

*
De două luni eram în serviciu la domnul Jenică și îmi dădeam
seama că nu-mi place viața aceea de corvoadă în restaurant.
Munceam uneori peste puterile mele, mă apuca miezul nopții
măturând localul, scuturând fețele de mese, ajutându-l pe domnul
Jenică să-și facă socotelile. Câteodată mă trimitea să mă culc mai
devreme, dar de cele mai multe ori stăteam până trăgea obloanele
și stingea lumina în sala cu miros de mâncare și fum de țigări, cu
aer închis, stătut. De când știam ce fel de carne cumpără domnul
Jenică, numai ca să-l coste puțin și să câștige mult, nu mă
atingeam de friptură și chiftele și căutam să mă satur cu brânză și
pâine sau cu ouă fierte, în coajă verde sau gălbuie pe care le
șterpeleam din bufetul închis cu geamuri. Îmbrăcăminte nu
căpătasem nimic de la el. Umblam tot cu hainele rupte și pantalonii
peticiți așa cum mă pomenisem la domnul Iordache, în pantofii
aceia mari, scofâlciți, cu boturile întoarse și căscate, gata parcă să
înghită pe cineva. Aveam o singură cămașă, pe care prinsesem petic
peste petic, încât abia se ținea în ața putredă.
O dată, la școală a venit doctorul Teofil Ivănescu, fostul șef al
partidului liberal din județ, un om mic și îndesat, cu chelie și
ochelari cu sticlă groasă și ramă neagră. Avea un nas mare din care
ieșeau smocuri de păr și o față roșie, pistruiată, ca un mozaic.
— A venit doctorul liceului! ne-a anunțat pedagogul. Toate
clasele vor face vizita medicală.
Gălăgioși, am coborât în subsolul liceului și ne-am dezbrăcat în
sala de gimnastică. Mi-am scos haina descusută sub braț, cu
mânecile numai găuri în coate. Sub ea, în loc de cămașă, aveam o
bluză de chelner a domnului Jenică, largă, murdară, prinsă la gât
cu un ac de siguranță. Nu aveam nici ciorapi. Pantofii îi purtam pe
piciorul gol, iar călcâiele erau numai răni nevindecate.
— O, e de neînchipuit! a exclamat doctorul Ivănescu văzându-
mă.
Împingându-mă în silă cu degetul, și strâmbând din nas, m-a
întors pe toate părțile să mă privească cu atenție.
— Asta-i cămașa ta, băiețașule?
— Da, domnule doctor.
 — Cum așa?
— Port bluza asta până îmi spală bucătăreasa o cămașă
adevărată. E ruptă și aceea, dar îi cămașă.
— Daa? s-a mirat doctorul fixându-mă prin sticlele groase ale
ochelarilor. S-a întors apoi și a aruncat o privire plină de
semnificații pedagogului. Dar ce-i, mă rog, tatăl tău de aveți
bucătăreasă? a întrebat el cu ironie. Că aparențele sunt împotriva
pretinsului adevăr…
A început să râdă zgomotos, dând capul pe spate și aruncând
iarăși ochiade pedagogului.
— Nu am tată, dom’le doctor, am zis eu cu privirea aplecată. Și
nici mamă. Mama a murit acum trei ani, toamna. Poate vă amintiți,
a venit la dumneavoastră un om de la țară și cu mine să vă rugăm
s-o vindecați…
— Aha, e vorba despre femeia aceea dementă, a zis el și chipul i
s-a încruntat spre aducere-aminte. Da, da știu. A murit?
— A murit.
— Și tu cu cine ai rămas?
— Singur. Muncesc la restaurantul „Zori de zi” de pe strada
mare. Bucătăreasa de acolo îmi spală cămașa…
— Vasăzică ești de la țară și stai singur în oraș. Ei, neplăcută
situație.
Doctorul a clătinat capul într-o prefăcută compătimire, după
care s-a întors, și-a scos cu mișcări încete ochelarii și, în timp ce-i
ștergea cu batista, s-a adresat în șoaptă pedagogului:
— Uite și dumneata cine vine să învețe carte la liceu! a arătat
scârbit cu capul către mine. Elemente care ar trebui să îngroașe
rândurile clasei muncitoare… viitorul societății cum se spune…
proletariatul comunist…
S-a întors, și-a pus ochelarii, apoi m-a prins cu două degete de
bărbie și m-a răsucit cu fața către el.
— Ești un cutezător, amice! a spus măsurându-mă de sus până
jos prin lentilele groase. Un adevărat Robinson Crusoe. De ce nu te
duci la o meserie și să te lași de carte?
— Am să mă duc și la meserie, dar chiar dacă intru într-un
atelier, tot nu mă las de carte.
— Serios?
— Foarte serios.
— Uită-te, domnule, la el! s-a întors doctorul iară către pedagog
și a început să râdă tot ca înainte, înăbușindu-se, cu fața lui roșie
și pistruiată.
Îi cerea să fie martorul unei discuții care i se părea fantastică.
— Ești un cutezător, ți-am spus eu! m-a bătut el cu palma pe
umăr. Însă un cutezător zdrențăros și fără cămașă pe tine. Și nici
ciorapi nu ai în picioare, a adăugat după aceea ironic. Ar trebui să-
ți cobori nițel nasul ca să-ți privești pantofii și genunchii
pantalonilor. Prea umbli cu el pe sus. Ne faci liceul de râs, amice.
Pe onoarea mea că ne faci de râs!
Seara i-am spus domnului Jenică toată întâmplarea de la școală.
— Dă-l bă, în mă-sa de zbanghiu, ce se ia de tine? a sărit el ca
ars. Că-i ating una peste bot, de-i sar geamurile de pe nas!
— Totuși mi-ar trebui și mie o cămașă, dom’le Jenică, am zis eu
cu glasul pe jumătate și cu o îndrăzneală pe care nu știu de unde-
o căpătasem. Aia ce-o am nu mai ține. Și-o pereche de ciorapi mi-
ar trebui…
— Bine, bă, las-că ai să-ți cumperi! m-a bătut el cu palma pe
umăr. Ai numai două luni la mine, mai stai să văd ce stofă ești. Și-
apoi nici bani nu prea am acuma…

*
Când și când, noaptea, domnul Jenică venea și mă trezea din
somn:
— Scoală, bă, și hai cu mine să mai aranjăm niște sticle din alea.
Mă îmbrăcam și ieșeam după el. El mergea înainte cu un felinar
de vânt în mână. Coboram scările pivniței și ajungeam într-o
încăpere cu miros de pământ și mucegai. În umbră zăceau butoaie
mari, pântecoase, cu vin și țuică. Prin colțuri, pânze de păianjen.
La mijloc, jos pe pământ, erau câteva lăzi cu sticle etichetate:
Târnave, Odobești, Dealul Zorilor.
Domnul Jenică agăța felinarul de-o grindă și lua dintr-un colț un
ceaun și niște pirostrii. Făcea focul, punea deasupra pirostriile și
peste ele ceaunul plin cu apă. În apă arunca câțiva pumni de dopuri
nou-nouțe.
— Hai bă, dă-i drumul, îmi poruncea el.
Încălecam pe-un butoi. Trăgeam dopul și lăsam pe gaura
butoiului un tub roșu de cauciuc. Îl puneam în gură și sugeam, cu
ochii cât cepele, până ce simțeam că gâlgâie vinul aproape. Atunci
lăsam din gură capul tubului de cauciuc și-i dădeam drumul
vinului să curgă într-o damigeană mare, îngrădită. Mi-era somn,
căscam și ochii mi se închideau deasupra damigenei. Câteodată da
vinul peste gâtul ei, se făcea lac în juru-i. Pleosc! îmi dădea domnul
Jenică una cu palma după cap și tresăream deodată ca ars.
— Ce bă, dormi? mă înghiontea el. Îți bați joc de marfa mea?
Se ducea, lua o căldare de apă, turna în damigeana, o clătina
bine să amestece vinul cu apa și apoi din damigeană umplea fiecare
sticlă cu ajutorul unei pâlnii de tinichea.
— Treci la dopuri, bă, adormitule! striga el.
Luam dopurile umflate în apa călduță și înfundam bine fiecare
sticlă. Apoi le băteam cu o piatră în cap. Până dimineața căram
sticlele sus în rafturile restaurantului.
În ziua aceea domnul Jenică anunța consumatorii că i-a venit un
nou transport de vin înfundat direct de la podgoriile din Moldova
sau Oltenia. Iară eu, la școală, în bancă, abia îmi țineam ochii
deschiși și căscam cât mai ferit să nu mă vadă profesorii.
Seara mă culcam pe sacii de cânepă, în odaia întunecată, și mă
gândeam: dacă într-o noapte dă poliția peste noi în pivniță și ne
găsește falsificând vinul? Mă arestează odată cu domnul Jenică,
socotindu-mă părtaș la faptă cu el! La fel mă poate aresta ca
tăinuitor, dacă află că cumpără carne de vite bolnave, fără
autorizație de vânzare.
Mă răsuceam în culcușul meu, cu ochii în întuneric, auzeam
murmurul glasurilor și viorilor din local, cercam să adorm și nu
puteam, nu se prindea somnul de mine, cu toate că eram frânt de
osteneală de munca de peste zi. Nu, nu mă puteam împăca cu viața
pe care o duceam la domnul Jenică, chibzuiam eu în gând, pentru
că nu puteam suferi minciuna și înșelătoria, necinstea și hoția,
chiar dacă ele aduceau bani pe-o cale ușoară, mult mai ușoară
uneori decât mi-aș fi închipuit vreodată. Voiam să muncesc, nu mă
speria munca, greutățile, cu toate că eram slăbit, mi se ascuțiseră
umerii și genunchii, mă subțiasem la față și mi se vedeau coastele
așa cum i se vedeau și tatei cu trei ani în urmă. Voiam să muncesc
însă cinstit, câștigul să fie și el cinstit, mult, puțin, să știu că mă
culc liniștit, că mă pot uita în ochii oamenilor, să nu le ocolesc
privirea așa cum fac mai totdeauna când duc vin sau mâncare
clienților în restaurant.
La școală copiii începuseră să strige după mine „chelnerul”, mă
batjocoreau și unii dintre ei erau chiar invidioși că le-o luasem
înainte la învățătură. Nu aveam haine ca lumea pe mine, mi se
vedeau pulpele albe prin găurile pantalonilor, iară pantofii aceia
rânjiți și sparți bocăneau pe stradă de parcă erau de lemn.
Crescusem, aveam patrusprezece ani și-mi era rușine uneori să trec
pe strada mare sau pe bulevardul orașului unde fiecare poate mă
privea ca pe un vagabond.
Îi spuneam câteodată patronului:
— Dom’le Jenică, te-am rugat de multe ori, ajută-mă să pun și
eu o haină mai ca lumea pe mine. Uite cum sunt pantalonii, mi-e
rușine…
— Lasă bă, mă lua el în derâdere, că la muieri te place să te vadă
cu puța goală. Sau vrei să te-nsori de-acuma…
Mă duceam în odaia mea, lăsam capul pe butoiul de bere și
plângeam, blestemându-mi soarta, c-am ajuns printre străini, să
fiu batjocura lor, să fiu martor la pungășiile lor și să nu pot spune
nimic pentru că rămâneam fără o mâncare și-un acoperiș unde să
mă adăpostesc. Și de câte ori blestemam, îl blestemam pe domnul
Savu administratorul, că din pricina lui am ajuns să fiu pe
drumuri, să rătăcesc în lume, să n-am părinți care să-mi poarte de
grijă și să mă umilesc la unul și la altul, să îndur orice numai să
nu fiu aruncat în stradă.
Ce să fac ca să ajung pe drumul cel bun al vieții mele? Al
viitorului meu? Unde să mă duc ca să fiu socotit și eu om între
oameni adevărați? M-aș fi dus la nea Gheorghe Pantelici, dar el cu
ce m-ar fi putut ajuta oare? Era muncitor, n-avea cine știe ce leafă,
nu mă putea ține la școală. Așa că…
Stăteam pe sacii de cânepă, cu ochii deschiși în întuneric și mă
gândeam. Tot mai slab se auzeau viorile din restaurant. Un șoricel
rodea undeva într-un colț dușumeaua putredă a odăii. Se speria,
alerga fâșâind prin niște hârtii și după puțin iar începea să chițăie
subțire și ascuțit. Nu-l luam în seamă. Ronțăia pesemne sacii cu
orez ai domnului Jenică. Lasă să-i ronțăie. Nu sărăcea el din pricina
asta…

A venit iarna. Zile și nopți în șir a nins mult, din belșug și zăpada
a acoperit casele, străzile, pomii, gardurile. Totul în jur a devenit
deodată alb. Glasurile se auzeau parcă mai limpezi în lumina
dimineții. Pașii călcau covorul moale ca de vată.
Uneori în zori sau seara în amurg zăpada îngheța, scârțâia sub
tălpi și se sfărâma în cristale mărunte, sclipitoare ca praful de
sticlă. Spânzurau sub streșini țurțuri de gheață, lungi, ascuțiți, ca
niște lame de săbii. Câteodată începea să șuiere viscolul tare și
nemilos. Se ridica în aer pulberea albă a zăpezii și rafale năprasnice
loveau geamurile înghețate cu grăunțe fine de gheață.
Mă sculam dimineața când încă afară era întuneric și zgribulit
mă mișcam repede să nu îngheț prin odaia friguroasă, cu pereții
umezi de igrasie și tencuiala căzută. Suflam în palme să mă
încălzesc, potriveam grămada de saci pe care îmi chinuisem
somnul, aranjam cărțile pentru școală. Câte un șoarece speriat
țâșnea de după lăzile cu cartofi și se furișa repede pe lângă pereți,
pierzându-se în vălmășagul de ziare vechi ce stăteau îngrămădite
după ușă. Călcam cu tălpile desculțe pe podeaua rece, roasă, din
scândură putredă, încălțam ciorapii rupți și tremurând îmi puneam
în picioare pantofii scofâlciți și înghețați bocnă.
Până venea domnul Jenică să deschidă, trebuia să fac focul în
restaurant. Așa că luam securea dintr-un colț al odăii, aprindeam
felinarul și ieșeam afară în gerul uscat al dimineții. Butucii de lemn
erau îngropați în zăpada înghețată, acoperiți cu o scoarță tare,
zgrunțuroasă. Agățam felinarul de un stâlp al șopronului, îi
potriveam lumina și apoi cu mâinile înroșite de ger mă chinuiam să
scot de sub zăpadă la iveală bucățile de lemne. Luam butucii în
brațe, îi duceam sub șopron, apucam securea, mare, grea și loveam
în ei înverșunat, cu nădejde, până mă lăsau puterile. Dar oricât m-
aș fi ostenit, abia se desprindeau câteva așchii verzi, umede, ce se
împrăștiau cât colo în întunericul curții. Le adunam într-un sac
rupt și le căram în restaurant. Făceam focurile în sobele înalte de
tablă ale căror burlane spânzurau sub tavan de sârme prinse în
scoabe puternice. Și numai ce puneam chibritul aprins sub lemnele
umede peste care turnam gaz, că pe dată izbucnea în întreaga
încăpere un fum alburiu, gros și înecăcios de-ți ustura gâtlejul și-ți
lăcrimau ochii. Uneori așchiile încă acoperite de zăpadă nu se
aprindeau. Atunci mă lăsam în genunchi și suflam în pâlpâirea
unui tăciune până eram gata să-mi scuip plămânii. Și când se înălța
nițel vâlvătaia, lăsam soba aceea și alergam la alta și apoi din nou
mă înapoiam la cea dintâi, ținând-o tot într-o alergătură, cu grijă
să nu se stingă focurile ce abia prinseseră viața.
Așa mă găsea domnul Jenică când afară se albăstrea lumina
dimineții și el, înfășurat într-un palton gros, cu guler de blană și
căciulă de lutru, venea și ridica oblonul de la intrare răsucind cheia
în broască.
— Bună dimineața! mă ridicam eu salutându-l respectuos,
plecându-mă nițel din șale.
— Bună dimineața, răspundea el scuturând zăpada de pe șoșoni.
Gata, mă?
— Gata, dom’le Jenică. Îs lemnele umede, au scos nițel fum.
În restaurant se vedeau resturi de pâine aruncate sub mese,
dopuri, mucuri de țigări, hârtii, cioburi de pahare. Domnul Jenică
aprindea toate luminile, punea mâinile în șold și privea jur-împrejur
tot dezastrul chefului și al bătăliei cu sticlele din noaptea ce abia se
sfârșise.
Supărat, încrunta din sprâncene, înjura și clătina nemulțumit
capul.
— Bă, fiule, ia pune tu mâna pe mătură și fă nițică ordine pe
aicea până vine ăia! îmi poruncea el căutându-mă din ochi pe după
sobe. Cristoșii mamii lor de chelneri pezevenghi, uite în ce hal au
lăsat localul!
— Îndată, dom’le Jenică.
Alergam după mătură, începeam să fac curățenie pe sub mese,
adunând cojile de pâine, mucurile de țigară, dar priveam tot către
ceasul cu cuc, prins în peretele din fundul restaurantului.
— Ce-i mă, un’ te zgâiești? mă surprindea patronul.
— Mi-e teamă să nu întârzii de la școală, dom’le Jenică.
— Termină treaba și apoi poți să pleci.
Trăgeam gunoiul pe o tinichea spartă, îl duceam în curte, înapoia
șopronului, și-l zvârleam pe-un morman de cenușă și cutii de
conserve goale, ruginite. Intram apoi repede în odaie, luam
subsuoară cărțile de pe butoiul de bere, ieșeam în stradă, și cu
capul între umeri, zgribulit și înfrigurat, o țineam tot într-o goană
către școală, abia târșâindu-mi pantofii scofâlciți și înghețați prin
omătul mare.

*
Într-o zi la amiază, când m-am întors de la scoală, am văzut trasă
în fața restaurantului o sanie țărănească. Caii, cu spinările
acoperite cu pături și capetele vârâte în traiste de cânepă, mâncau
ovăz.
Mi-am scuturat picioarele de zăpadă pe treapta de piatră din fața
ușii și am intrat în restaurant. Domnul Jenică stătea pe un scaun
lângă sobă, cu țigara între buze și citea ziarul. Ținea capul dat pe
spate, cu ochii micșorați din pricina fumului și privea paginile
ziarului deschise larg în față. Localul era gol. Numai la o masă în
fund, lângă postamentul pe care seara se instala de obicei
orchestra, am zărit un preot. Lângă el cu spatele către mine, stătea
un om gros, voinic, cu umeri largi, îmbrăcat într-un cojoc de piele.
Purta cizme înalte, roșii, strânse în catarămi lucitoare. Iar lângă el,
în picioare, un bătrân cu fața smochinită și ochii albaștri, purtând
pe umeri o șubă mițoasă. Pe cap avea îndesată o căciulă mare din
blană de oaie vârâtă adânc până deasupra sprâncenelor alburii.
Nedumerit, am stat o clipă locului și am privit într-acolo. Apoi
am făcut un pas și am privit mai cu stăruință. Bătrânul nu e oare
Șandor, vizitiul de la conac? m-am întrebat cu sufletul la gură. Da,
el era. Aceleași crețuri în obrazul cu barbă albă, țepoasă, aceeași
privire a lui blândă, mustața mare, răsucită, îngălbenită de tutun.
Iară preotul de lângă el nu era altul decât popa Sofronie de la noi
din sat. Pusese potcapul decolorat și soios alăturea pe masă și își
netezea cu palma părul sur la tâmple, potrivindu-și cărarea din
creștetul capului. Când și când ducea cu încetineală păhărelul cu
țuică fiartă la gură, sorbea cu ochii pe jumătate închiși, apoi își
sugea buzele și scutura capul în plăcerea aceea a băuturii. Dar cel
cu cojocul de piele cine era? M-am dat mai aproape, făcându-mi de
lucru printre mese și am căutat să iau seama mai bine. Nu știu cum
s-a făcut că acela a întors nițel obrazul către lumina ferestrei și
atuncea i-am zărit și lui fața. Și cum i-am zărit-o, m-a cuprins o
sfârșeală de la capul pieptului și totul în jur a început să mi se
învârte pe dinaintea ochilor. Simțeam că amețesc tot mai mult, cu
fiecare clipă și că sunt gata să mă prăbușesc. Omul acela era
domnul Savu, administratorul de la moșie, liber și nevătămat, așa
precum îmi vorbise de el în vară nea Ion Furcuță. Îl priveam cum
zâmbește la unele glume ale popii, arătând nepăsător și liniștit de
parcă n-avea un păcat pe suflet, nu luase viața unui om, viața tatei.
Uneori dădea capul pe spate și arunca în gură măslinele ca pe niște
semințe de dovleac, scuipând către perete sâmburii. Apoi ridica
păhărelul de țuică și închina cu el în dreptul frunții, în sănătatea
popii, după care îl dădea repede peste cap.
Și cum îl priveam așa cu stăruință, o ură fără margini îmi clocotea
în suflet, ura unei răzbunări crunte, cumplite, fără seamăn de
mare. Dacă aș fi avut o putere, m-aș fi repezit atunci în beregata
lui, să-l strâng până își dă suflarea, să fac singur dreptate unei
nelegiuiri care nu fusese pedepsită. Desigur zvârlise bani în dreapta
și în stânga și scăpase, că mai erau încă în acea vreme judecători
care înclinau balanța pretinsei dreptăți după cum era și punga
împricinatului de plină. Stăpânit de acel gând al răzbunării mi-am
privit brațele. Erau slăbite de muncă și nemâncare. Trupul îmi era
plăpând de obidă și zbucium. N-aveam putere decât să strig în
mine, să urlu și să blestem, să ameninț și să urăsc. Nu trebuia să-
l uit pe ucigașul tatălui meu… Pe dușmanul vieții mele… Dușmanul
tuturor celor de la noi din Sărăcime. Dar cum să mă răzbun,
doamne? Cum? mă întrebam în clipele acelea de adâncă mâhnire
și neputință. Ceva neînțeles, nedefinit, poruncea inimii să n-aibă
milă, să se răzvrătească, să ucidă chiar…
Instinctiv am pus mâna pe un cuțit aflat alăturea pe o masă, l-
am strâns în pumn tare, puternic, până la durere. I-am privit lama
lucitoare. L-am privit și pe domnul Savu acolo în fundul localului.
Fără grabă, tacticos, mesteca mai departe între fălcile-i mari
măslinele și râdea cu gura plină în aceeași nepăsare de mai înainte.
Îi auzeam râsul gros, gâlgâit, sfidător, parcă batjocoritor. Și râsul
acela al lui mă ustura undeva în capul pieptului, mă chinuia
zdrobindu-mi inima. Dacă m-aș repezi acum să-i împlânt cuțitul
ăsta în ceafă? m-a fulgerat un gând. Dacă… Prostii! mi-am luat
seama în clipa următoare. Dintr-o singură mișcare namila aceea de
om m-ar fi înșfăcat ca pe-o nimica toată și m-ar fi zvârlit peste zece
mese… Ce-aș fi înfăptuit? Ce m-ar fi așteptat? Grea cumpănă a
gândului! Mă zbuciumam cu lacrimi în ochi pentru neputință mea,
iară râsul domnului Savu îmi zdrobea tot mai mult inima, îmi
răscolea sufletul, parcă îmi sfredelea pieptul ca un cuțit,
răsucindu-l adânc, adânc.
— Hei, bă puță, ce-ai rămas ca proasta-n bâlci?
Am tresărit și am întors capul. Domnul Jenică se ridicase de pe
scaun și, în timp ce împăturea ziarul, pornise către mine, călcând
greoi încât scârțâiau dușumelele roase ale localului.
— Ai venit de la școală, treci și fă-ți meseria, băiete! m-a luat el
la rost lovindu-mă cu ziarul peste ceafă. Ce, clienții ăia e africani,
de belești așa ochii la ei?
M-am dus în odaia cu lăzi, butoaie și saci, mi-am pus cărțile pe
pervazul ferestrei și mi-am petrecut pe dinainte șorțul lung și rupt,
ce fusese odată alb. Îmi era foame. Nu mâncasem nimic de
dimineață și stomacul mi se întorcea pe dos într-un leșin ce-mi
încețoșa vederea și-mi muiase întreaga ființă. Am dat o raită prin
bucătărie să fac rost de ceva mâncare. În aburul ce se înălța din
oale și în căldura plitei, Tanța, bucătăreasa, cu basmaua ei albastră
căzută pe ceafă, asudată și roșie la față, mesteca de zor niște ceapă
într-o tigaie cu o lingură lungă de lemn. Alăturea, pe niște
scăunașe, cei doi chelneri ai localului, bătrânul nea Toma și Sandu
„cel cu limbă lungă și sămânță de ceartă” cum îl poreclise jupânul,
stăteau la taifas. Sandu, lung și deșirat, cu fața ascuțită și ochi mici
de șoarece, povestea ceva hazliu, și nea Toma râdea de se prăpădea
ștergându-și cu dosul palmei lacrimile de pe obraji.
M-a văzut în ușă bucătăreasa.
— Ce-i mă, sufletu nimănui? m-a întrebat ea blând, întorcând
fața asudată către mine.
— Mi-e foame, tanti Tanțo, n-ai ceva pe-aci să iau și eu în gură?
A înălțat din umeri și a privit cu neputință masa, rafturile
dulapului, castronul de tablă plin cu peste.
Căuta parcă ceva și nu găsea.
— Ce să-ți dau eu, mă băiețașule? a desfăcut ea larg brațele. N-
am nimica la îndemână. Numai peștele ăsta pe care-l prăjesc pentru
domnul Jenică. Ia și tu ceva din vitrina cu mâncăruri reci…
— Nu, de-acolo nu iau.
— Atunci ține bucata asta de pâine și astâmpără-ți foamea până
oi găti ciorba. O farfurie acolo s-o găsi și pentru tine…
Am luat felia de pâine și mușcând lacom din ea m-am dus, iară
în odaia cu pereții umezi, pătați de igrasie și geamul înghețat. A
doua zi dimineață dădeam teză la matematică. După ce am suflat
în palme să mi le încălzesc, am luat cartea și caietul și le-am pus
pe butoiul de bere pregătindu-mă de învățătură. Apoi, tot mușcând
din felia aceea de pâine, am început a-mi căuta pe sub lăzi creionul
ce-mi căzuse din mână.
Dar n-am cotrobăit decât puțin prin ungherele umede ale odăii,
că am auzit pe sală podeaua scârțâind și îndată ușa s-a dat, larg,
la perete. În prag s-a oprit domnul Jenică, masiv, greoi, cu burta
înainte și mâinile în șold.
În clipa aceea bucata de pâine mi s-a oprit în gât. Mâna a încetat
să mai bâjbâie podeaua roasă și putredă a odăii. De după lăzi,
înfricoșat, am înălțat privirea, așteptând.
— Ce faci, bă, acilea? m-a fulgerat el cu privirea.
— Căutam creionașul, dom’ Jenică, am zis eu înghițind cu
greutate dumicatul în timp ce mă ridicam încetișor în picioare. Am
mâine teză la matematică și am zis să-mi arunc nițel ochii pe
carte…
— Dă-te bă-n mă-ta cu cartea ta, ce, de carte îmi arde mie
acuma? a vorbit el aspru și apropiindu-se m-a prins de ureche,
îmbrâncindu-mă către ușă. Ei, drăcia dracului! Du-te, ia lopata și
curăță zăpada afară pe trotal, că m-amendează curcanii ăia. Uite la
el, dom’le! Am văzut că de la o vreme nu-ți prea dai silința la treabă,
fiule. Apoi te mai și codești când îți dau câte o poruncă. Ei, ei, ia
vezi, mă puturosule, ia vezi că o dată-ți întorc o labă și te lipesc de
zidul ăla!
A trântit ușa și a plecat bolborosind supărat, călcând greoi încât
scârțâiau podelele sălii gata să se rupă…

*
Am trecut prin local cu lopata de lemn în mână, cu gândul să ies
afară în zăpada străzii. Eram trist, îngândurat, abătut și neliniștit.
Mă înjura patronul pentru că eram la cheremul lui, mâncam pâinea
lui, dormeam în odaia lui… Dar oare pentru asta trebuia să-i sufăr
batjocura? Trebuia să fiu umilit, călcat în picioare, terfelit ca o
cârpă? De ce? Pentru că el avea puterea? Pentru că eu eram sluga?
Un val de revoltă îmi încerca gândul, inima…
— Măi băiete, ia vino mă, încoace!
De la masa de lângă podeaua orchestrei mă strigase domnul
Savu. Am stat o clipă în cumpănă, gândindu-mă ce să fac: să mă
duc ori nu? Tot chibzuind astfel, am rezemat încet lopata de
tejghea, am potrivit-o să nu cadă, am privit o dată către masa
clienților…
— Mișcă, mă afurisitule! mi-a dat un ghiont în coaste domnul
Jenică ieșind de după tejghea. Ce, vrei să te strige clienții de două
ori?
Am pornit să alerg printre mese, dar n-am făcut decât vreo câțiva
pași că m-am împiedicat de un scaun și m-am prăvălit pe podeaua
umedă. În cădere m-am prins cu mâinile de o față de masă. O
solniță, o farfurie și patru pahare s-au făcut zob, cioburile
împrăștiindu-se rit colo în tot localul. Cu toate că-mi julisem
genunchii, m-am ridicat repede și am privit speriat înapoi.
— Cristoșii mă-tii de adormit, las’ că-ți arăt eu ție! m-a amenințat
cu pumnul de după tejghea domnul Jenică.
Văzându-l cu mâna înălțată, am crezut că mă cheamă la el. M-
am întors și, șchiopătând, cu șorțul noroit și palmele murdare, am
pornit către tejghea.
— Ce vii la mine, bă? Hai, ce vii la mine? mi-a strigat patronul
dând să iasă de după tejghea înainte-mi. Du-te-n mă-ta, că te-
așteaptă clienții colo. Ei, anafura cui te-a botezat de împiedicat, îmi
faci pagubă, hai? Las’ că stau eu de vorbă cu tine altă dată, nu
acuma…
 Mi-am șters palmele de pantaloni, mi-am aranjat șorțul pe
dinainte și am pornit către masa domnului Savu. Tremuram de
teamă că nu știam ce are să se întâmple. Mă va bate oare jupânul
pentru că am spart paharele și farfuria aceea? mă întrebam cu
înfrigurare. Îl știam că avea o palmă grea, era neînduplecat și
dușmănos de nu i se împotrivea nimeni, nici măcar cu vorba.
La masa de lângă podeaua orchestrei, popa Sofronie, cu ochii
mici de băutură și capul plecat, lălăia încet un cântec, în timp ce
un pisoi, tolănit în poala anteriului, aduna cu limba zgrumele de
pâine și firimiturile de brânză căzute pe pântecu-i rotund. Șandor,
vizitiul, stătea tot în picioare cu codiriștea biciului sub braț și un
păhărel de țuică în mână, iară domnul Savu cu un portofel de pânză
mare, soios, deschis în față, scormonea prin el căutând cu stăruință
și răbdare ceva.
— Ai venit, mă? m-a întrebat el cu limba împleticită, privindu-
mă pieziș.
— Am venit.
Stăteam față în față cu ucigașul tatălui meu. Nu știu cum de
căpătasem o asemenea putere că mă puteam stăpâni în clipele
acelea și îi priveam fruntea bombată, crețurile de pe obraz, ținta de
aur din ureche.
— Ce-ai pierdut, mă, de-ai umblat în patru labe pe sub masa aia
de-acolo? m-a luat el în batjocură.
— N-am pierdut nimic…
— Ba ai pierdut, că te-am văzut eu cum te-ai întins sub ea. Ori
cătai să prinzi mâțu ăsta de coadă? Ha, ha, ha, – a izbucnit el
deodată în râsul acela gros, gâlgâit scos din străfundurile pieptului
– auzi, părinte, ăsta umbla să prindă mâțu să ni-l pună la tavă.
Bre, părinte, n-auzi, bre?
Administratorul l-a prins pe popa Sofronie de braț, l-a scuturat
ușor, dar slujitorul bisericii, pe jumătate adormit, stătea cu capul
tot plecat, lălăind mai departe cântecul și fonfăind pe nas de parcă
era în altar.
— Bre, părinte, ce faci bre, ai pus-o de mămăligă?
Nemulțumit și supărat, popa a smucit cotul, răsturnând solnița
cu sare.
— Lasă… dom’le Savu… lasă… a gângăvit el într-un târziu în
barba plină de firimituri și udă de țuică. Nu mă clătina, că…
— Facă-se voia ta, părinte! a hotărât domnul Savu și făcând un
gest de renunțare cu mâna s-a întors către mine prinzându-mă de
braț.
M-a privit în ochi, rece, tulbure, împrăștiat, o privire umedă,
lipicioasă, de om beat, cu pleoape moi, pe jumătate lăsate.
— Mă, du-te tu, flăcăule, și adu-mi un pachet de Naționale,
înțelegi, mă? m-a scuturat el tare de mână. Un pachet de Naționale
și chibrituri…
Mi-a întins banii. I-am luat, i-am numărat și i-am strâns în pumn
să nu-i pierd. Alături de mine, Șandor, vizitiul, încă stăpân pe
picioarele lui, mă măsura cu o anume înțelegere de sus până jos și
parcă-i stătea pe buze să mă întrebe ceva. Îl vedeam după chip cum
își tot frământa mintea, se chinuia să dezlege o taină…
— Hai, umblă trap, băiete! m-a bătut cu palma pe spinare
domnul Savu, făcându-mi semn să plec. Și vezi, bagă seama, să nu
mai umbli pe sub mese!
A prins iară să râdă gros, gâlgâit, din adâncul pieptului, apoi s-
a înecat și a început să tușească în pumn bulbucându-și ochii, gata
parcă să-i sară din orbite.
Am ieșit în stradă. Ningea. Fulgii se cerneau de sus, leneși și moi
ca niște steluțe umede, de vată. Caii stăteau cuminți la sanie, cu
spinările ninse și cu capetele plecate, vârâte adânc în traistele de
cânepă. Sfârșiseră grăunțele. M-am dus, le-am potrivit păturile pe
crupe, i-am mângâiat, i-am tras de urechi. Pe cel din dreapta, înalt
și negru, cu picioarele subțiri și o țintă mare, albă, în frunte îl
cunoșteam. Fusese înhămat la trăsura ce-l purtase pe tata în
primăvara aceea pe ultimul drum al vieții sale. Înduioșat, mi-am
lipit capul de fruntea lui umedă de ninsoare. Ce tristă aducere
aminte mă încerca în clipele acelea! O vedeam pe mama cum se
zbuciuma și plângea ținând capul tatei pe genunchi, mângâindu-i
chipul de ceară. Iară trăsura mergea încet, cu caii la pas, pe ulița
satului, în timp ce lumea privea de prin porți, se închina și asculta
glasul de bronz și jale al clopotului ce bătea rar în turla bisericii…
M-am scuturat de fiorul acelei amintiri atât de dureroase pentru
mine și trecând prin omătul străzii am alergat peste drum la debitul
de tutun.
După câteva minute m-am întors la masa domnului Savu cu
pachetul de țigări și cutia de chibrituri. I le-am întins. Popa Sofronie
dormea de-a binelea cu capul pe masă, sforăind gros, într-un somn
greu și adânc. Pisoiul dormea și el încolăcit în poala anteriului.
Am dat să plec, dar domnul Savu m-a prins de mână și m-a tras
în fața lui. Parcă se trezise din moleșeala beției. Mirat, cu ochii mari,
m-a măsurat de câteva ori cu privirea din creștet până în tălpi, l-a
privit și pe Șandor, vizitiul, apoi iară pe mine.
— Mă, tu ești al lui Vasile Burcuș? m-a întrebat el într-un târziu
strângându-mi brațul. Să știi, mă, Șandor, că ai dreptate… Al lui
e… Uite-l seamănă și la ochi, și la gură… Și tot cu fruntea așa lată…
Acuma avea un glas blând, de om cu inimă bună, plin de
înțelegere.
Tăcut, am plecat privirea. Simțeam că tot trupul îmi tremură de
parcă aș fi fost cuprins de friguri, însă inima din mine se răzvrătea,
se zbuciuma…
— Spune, măi băiete, al lui ești? a stăruit domnul Savu și cu
degetele lui groase mi-a prins bărbia încercând să mi se uite în ochi.
Dar eu am smucit capul și am privit aspru, încruntat, într-o
parte.
— Al lui e, domnu Savu! a confirmat bătrânul Șandor dând
păhărelul de țuică pe gât. Cum văzut, eu cunoscut la el… V-am
spus doară…
— Ești la liceu? a căutat să mă înduplece la vorbă
administratorul, pipăindu-mi numărul cusut pe mâneca hainei. E
bine că înveți carte… Foarte bine. Dar cine te întreține? Domnul
Jenică, patronul?
Stăteam neclintit, în aceeași tăcere de mai înainte, hotărât să nu
scot o vorbă. Ce puteam grăi cu acest om, negru la suflet,
dușmănos, care-i luase viața tatei? Aveam oare nevoie de
compătimirea lui? De mângâierile lui? La ce mi-ar fi folosit?
Suferința mea nu avea alinare, durerea mea nu putea fi tămăduită,
zbuciumul meu nu se putea uita…
Domnul Savu însă uitase. Sau se făcuse că uită. M-a mai privit
așa câteva clipe, apoi cu o milostenie de neînchipuit s-a căutat cu
greutate prin buzunarele hainei de piele, a luat în pumn câțiva lei,
zuruindu-i să-mi atragă atenția și prinzându-mi mâna mi i-a pus
în palmă.
— Ține, mă, să-ți cumperi și tu ceva, mi-a zis el clătinând capul
în amețeala băuturii. Sau îi aduni cumva pentru avocat să mă dai
în judecată?
A început să râdă de propria-i glumă hârâindu-și plămânii și a
întins palma să mă mângâie pe obraz. Dar în clipa aceea eu am ferit
capul într-o parte și i-am împins mâna în lături.
— Mă, ești afurisit ca tat-tu! a zis el zâmbind cu îngăduință, ca
și cum ar fi grăit tot în glumă. Vorba aceea, așchia nu sare departe
de copac!
L-a privit complice pe bătrânul vizitiu, clătinând ușor capul a
mustrare și cerându-i încuviințare din ochi. Apoi a dus păhărelul
cu țuică la gură, l-a dat dintr-odată peste cap, plescăind din buzele-
i groase și crăpate pe care se vedeau lipite firicele de tutun.
— Hai, ce zici mă, Burcuș ăl mic, ai să mă dai și tu în judecată?
a stăruit Savu luând de pe masă niște măsline și aruncându-le în
gură. Că numai tu ai rămas să nu te ții de sufletu meu… încolo tot
satu m-a purtat prin tribunale…
Tăcut, îl priveam pe sub sprâncene, aspru, tăios, cu răutate.
Fierbea sângele în mine. Clocotea. Strângeam pumnii și mă
stăpâneam să nu izbucnesc. Desigur – mă gândeam – aveam să-l
dau în judecată. Dar nu acum. Nu aveam puterea asta. Însă mai
târziu, când voi crește, nu mă voi lăsa. Dreptatea trebuie să iasă la
suprafață ca untdelemnul.
— Tu ești copil, mă, să nu fii al dracului ca tat-tu, înțelegi, mă?
a urmat el dojenitor prinzându-mă de gulerul hainei. Duhnea a
rachiu, pleoapele-i cădeau grele peste ochii micșorați de băutură.
Mă, înțelegi, sau nu înțelegi? Că tat-tu a fost un nepricopsit, un
păcătos și un dușman al meu… Și păcătoși ca el n-au loc nici în cer,
nimeni nu-i bagă în seamă pe-acolo, ci, din contră, îi afurisesc pe
lumea ailaltă… Așa-i, părinte? Să-ți spună ’mnealui, că ’mnealui
știe, scrie-n sfânta scriptură…
Domnul Savu l-a scuturat ușor pe popa Sofronie de umăr să-i
ceară încuviințare, dar slujitorul bisericii, învăluit în aburul țuicii,
dormea dus, sforăind gros, cu capul plecat pe-o mână. Nu-l auzea
pe administrator, nu-l băga în seamă, nici nu putea face lucrul
ăsta. Somnul îl purta poate pe alte meleaguri, mai lumești și mai
desfătătoare, ale sufletului, decât acelea despre care glăsuia cartea
de căpătâi a bisericii.
— Așa-i mă, Burcuș ăl mic, s-a întors domnul Savu iară către
mine, clătinând capul greu de băutură. Să știi și tu că eu îs din alt
aluat decât mă credeți voi… Ei, lasă că ai să înțelegi tu altă dată…
Acuma ai luat banii, du-te, băiete… Du-te… Ai avea treabă… Du-
te…
M-a împins ușor de umăr să mă urnesc din loc, dar m-am
împotrivit și nu m-am mișcat nici măcar un pas.
— Du-te, băiete… du-te… m-a îndemnat el iară. Când mai ai
nevoie, știi casa mea… Mult l-am ajutat eu și pe tat-tu… Și,
recunoștința lui… dar lasă… Ei, inima mea de aur, bine a spus cine
a spus… Așa-i mă, Șandore? Ighen?
A zâmbit acru, amar, a clătinat capul nițel abătut, gânditor, apoi
a luat păhărelul de țuică, l-a privit o clipă în zare și l-a băut dintr-
o răsuflare.
— Uite așa uit eu năcazurile…
Și-a șters cu palma lui mare gura plină de salivă și unsoare și cu
un gest moale și-a împins căciula pe ceafă privindu-mă tulbure, cu
ochii lui verzi, lipicioși.
— Du-te, băiete, du-te…
Nu plecam. Stăteam locului, cu banii strânși în pumn. Câtă
nevoie aș fi avut de câțiva lei. Scriam cu resturi de creioane
aruncate de colegii mei, uneori mă rugam zile în șir de domnul
Jenică să-mi cumpere un caiet. Dar ciorapi? N-aveam nici ciorapi
în picioare și era iarnă, era frig…
Aveam în mână bani. I-am privit o clipă. Strălucirea lor mă
amețea. Dar în același timp simțeam cum îmi ard palma. Îmi frig
carnea. Sapă adânc în ea, adânc și dureros. Pentru ce primisem
acești bani? mă chinuia o întrebare a conștiinței mele. Pentru ce?
Ucigașul tatălui meu avea milă. Vrea să se arate un om mărinimos.
Cu câțiva lei să aline o durere. Să aștearnă pânza uitării peste
această durere…
În clipa aceea m-am cutremurat, întreaga-mi ființă a fost
cuprinsă de revoltă. Viața chinuită a tatălui meu îmi poruncea să
mă răzvrătesc, moartea lui… Moartea mamei mele, a frățiorului
Haralambie… Unde erau ei oare? Unde? Putrezeau în coasta
cimitirului și eu am rămas să mă târăsc singur ca o râmă pe drumul
vieții, călcat în picioare de toți, am rămas să trăiesc… Să trăiesc cu
banii domnului Savu? Nu! Niciodată!
Într-o fulgerare am înălțat pumnul și am zvârlit monezile drept
în fața administratorului.
— Na, domnule Savu, ține-ți crăițarii! i-am strigat și am zbughit-
o printre mese. Nu poți cu ei să alini durerea inimii mele. Nu poți
să mă faci să uit!
Instinctiv, el s-a ridicat să mă lovească, dar, amețit, s-a
împiedicat de picioarele popii Sofronie, a răsturnat un scaun și s-a
prăbușit cu toată greutatea trupului său mătăhălos peste masă.
Câteva pahare s-au rostogolit, spărgându-se în cioburi. Cioburi s-
a făcut și oala cu țuică fiartă. Și farfuria cu măsline…
— Născătoarea mă-tii de golan! a început el să înjure, gâfâind, în
timp ce, ajutat de Șandor, vizitiul, încerca să se ridice dintre
scaunele răsturnate. Pun eu o dată și-o dată mâna pe tine!
Derbedeule… Nemerni…
Nu i-am mai auzit vorba. Fără să mă uit înapoi, am ieșit drept în
stradă, în fulguiala măruntă a ninsorii. În fugă, am trecut pe
trotuarul celălalt și m-am adăpostit într-un gang, rece, întunecos.
Înfrigurat, cuprins de teamă, am stat un minut, două, zece, o sută,
în așteptare, cu ochii tot către ușa restaurantului să văd ce are să
se întâmple. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nimeni n-a ieșit în stradă
după mine. Jucam pe loc să mă încălzesc, dar oricât mă mișcam,
simțeam cum în aerul acela rece al gangului îmi pătrundea frigul
în oase. Dinții îmi clănțăneau în gură. Îmi înghețaseră urechile,
genunchii, tălpile.
În sfârșit, după două ceasuri, l-am văzut ieșind din restaurant pe
popa Sofronie, gras, cu anteriul ponosit, cocoloșit și potcapul în
mână. Pe umeri aruncase un palton cu blană fumurie. Mergea
clătinat, ținut de braț de Șandor, vizitiul, în șuba lui mare, mițoasă.
În urmă-le a coborât în stradă și domnul Savu, tot clătinându-se,
cu scurta de piele descheiată, căutând și bâjbâind cu mâinile să
apuce latura saniei, să se sprijine. Cu greutate s-au urcat toți trei,
s-au învelit cu pături peste genunchi, popa Sofronie s-a închinat
moale de câteva ori, rămânând cu capul plecat și palma pe piept,
după care Șandor a înălțat biciul și sania s-a pierdut în cernerea
albă a zăpezii.
Atuncea, răzbit de foame și frig, am intrat și eu în restaurant.

*
— Ia vino, bă, încoace! Unde-ai fost?
Domnul Jenică stătea în picioare, între mese, cu mâinile în șold,
aspru, întunecat și o supraveghea pe Tanța, bucătăreasa, care
aduna pe un făraș cioburile paharelor și farfuriilor sparte.
M-am apropiat cu teamă, abia călcând, de parcă mergeam pe
mărăcini. M-am oprit la un pas de trupul mătăhălos al patronului.
— Ce e, bă, cu cioburile astea? m-a întrebat el măsurându-mă
de sus până jos cu privirea. Ce e cu bătălia asta care a fost aici? A
intrat oare Mahomed cu turcimea lui în localu’ meu?
Tăceam, cu privirea plecată.
— Ai, bă, nu ciripești?
M-a lovit cu două degete sub bărbie și mi-a înălțat capul.
— Ți-a pierit glasul?
— Nu, nu mi-a pierit…
 — Atunci?
Am ridicat din umeri și am rămas iară tăcut.
— Mi-ai făcut pagubă paharele și farfuria aia, că umbli adormit…
tu-ți adormirea mamii tale! a urmat el moale, fulgerându-mă cu
privirea. Și după ce mi-ai făcut pagubă, te mai iei în gură și cu
clienții? Ai?
Tăceam. Totul în jur se învârtea cu mine. Scaune, mese…
— Ciripește, bă! Te-ai luat sau nu în gură cu clienții?
— M-am luat.
— De ce? Cine ești tu? Cine ești tu, bă, de te-ncontrezi la vorbă
cu mușteriii mei? Ce, la mine vine vagabonzi, vine orice gorobete de
mahala să-l provochezi tu la scandal? Unde te trezești aici? Unde,
bă?
A început a urla, cu fața roșie, aprinsă, cu ochii bulbucați,
congestionați.
— Unde, bă?
N-am mai apucat să răspund, că s-a repezit asupra mea cu
palmele, cu pumnii, lovindu-mă tare, nemilos, peste cap, peste
grumaji, în coaste, până m-am prăbușit între mese. Apoi, gâfâind,
a început să mă izbească icnind cu picioarele în spate, în pulpe, pe
unde nimerea în nebunia aceea a lui. Dădea cu sete, întărâtat,
înverșunat, plin de venin și eu, ghemuit sub o masă, țipam, căutam
să mă apăr cum puteam și mă rugam să mă ierte…
Au sărit să mă scape cei doi chelneri, bucătăreasa, apoi un
bătrân zugrav care tocmai intrase să bea o țuică. Zadarnică
încercare! O singură dată s-a răsucit turbatul de patron între ei și
în voinicia lui i-a scuturat de pe umeri, zvârlindu-i cât colo ca pe
niște păpuși.
— Lasă-l, dom’le Jenică, îl omori…
— Ajunge, l-ai schilodit de tot…
— ’Mnezeii mă-tii de tâlhar! m-a înjurat el cu năduf și după ce
mi-a mai dat vreo două lovituri cu piciorul, și-a șters sudoarea de
pe frunte cu palma și a plecat, greoi, masiv, printre mese,
bombănind supărat.
Eu am rămas în nesimțire. M-au luat chelnerii, m-au dus în
odaia cu lăzi și butoaie, m-au culcat pe grămada de saci și acolo am
zăcut șase zile cu oasele zdrobite și carnea numai vânătăi.

S-a sfârșit iarna. S-au topit zăpezile. O vreme au curs streșinile

caselor, apa a șiroit gălăgios în burlane. Ici-colo au rămas pe după
garduri petice murdare de zăpadă. În soarele primăverii s-au
subțiat și ele și au pierit în umezeala pământului.
Pe cer au început a se roti în cercuri largi berzele. Rândunelele
au prins a se înșirui ca niște școlărițe cuminți, pe sârmele de
telegraf, ciripind în lumina caldă a soarelui. Prin parcuri au răsărit
primii ghiocei. S-au ivit sfioase primele fire de iarbă. Au plesnit
mugurii și s-au arătat întâiele frunze ale pomilor.
Într-o zi am ieșit mai devreme de la școală. Nu venise profesorul
de istorie. Am năvălit în stradă gălăgioși, veseli. Unii aruncau cu
ghiozdanele după alții. Alergau să se prindă, își puneau piedică, se
înghionteau. Numai Stamatescu Romeo, puțintel la trup, cu fața lui
albă ca laptele și-n pardesiu de catifea, călcând alături de fetișcana
durdulie din casă care-i ducea servieta, mergea liniștit prin umbra
caselor, ferindu-se din calea celor care se zbenguiau în căldura
amiezii. Câte un băiat îl înghiontea în trecere, altul îi sufla printr-o
țeavă de sticlă bobițe de pâine în ceafă, sau pur și simplu se
strâmba la el, ca la o maimuță de circ. El primea toată neobrăzarea
lor, tăcut, cu o anume demnitate, continuând să meargă în liniștea
aceea dinainte, cu aerul unuia care suferă, dar trebuie să ierte lipsa
de creștere a acestor colegi ce nu erau dintr-o familie înaltă ca el.
Numai fetișcana se arăta supărată și din când în când se făcea că
umblă cu ochii după o piatră să se întoarcă să lovească.
— Tulai doamne, ce nebuni îs! vorbea ea aruncându-și cu un gest
repezit al capului cozile pe spate. Au căpiat oare? Parcă-s draci, nici
nu seamănă a fi feciori de orășeni, oameni de omenie!
Dumitrașcu Vlad, băiatul celui cu restaurantul din piață, înalt și
gros, cu capul lui lungăreț, mergea în urma fetișcanei, grav, cu un
aer de seriozitate pe chip. Parcă nici nu era în cârdășie cu ceilalți.
Călca rar, cu servieta sub braț, la spate ținând ascunsă o coadă de
miel ce-o găsise de dimineață aruncată în fața halelor. Când și când
se întorcea și striga celor care alergau în jurul lui Stamatescu,
bătându-se cu ghiozdanele:
— Măi, fiți cuminți, măi, că vă spun domnului diriginte! amenința
el făcând pe supăratul. Nu vă e rușine? Băieți de școală sunteți voi?
Să vă luați de băiatul domnului director de bancă?
— Apoi no, așa domnule, că-i bine să-i obrăznicești mata o țârică!
i-a spus fetișcana socotindu-l după înălțimea lui a fi pesemne elev
în clasele superioare, sau vreun pedagog ceva.
Dumitrașcu Vlad parcă nici n-ar fi auzit-o. Își urma mersul cu
aceeași gravitate de mai înainte, ținând capul sus, drept, marțial.
 — Mă „mălai mare”, agață-i, mă, coada! îi făceau semne colegii
îndemnându-l să se apropie de fetișcană. Hai, mă, cu curaj!
Dumitrașcu Vlad, zvăpăiat ca totdeauna cum îl știa întreaga
clasă, clipea șiret din ochi liniștindu-i și asigurându-i totodată de
reușita planului ce-l punea la cale.
— Mă, elefantule, grăbește-te, mă, că uite acum dispare în lumea
din piață! șopteau băieții din urmă.
„Elefantul” le-a făcut semn că a înțeles. A mărit pasul, a ajuns
fetișcana și când a trecut pe alături de ea, printr-o mișcare dibace,
i-a agățat de flanelă, la spate, coada de miel care a început să se
bălăngăne într-o parte și alta. Bucuria băieților nu mai cunoștea
margini. Chiuiau, zvârleau cu ghiozdanele în sus, cântau și zbierau
făcând o larmă de nedescris.
— Puștoaica, iepuroaica! Puștoaica, iepuroaica! au început să
strige punând palmele pâlnie la gură.
— Bă, Stamatescule, unde ai prins tu iepuroaica aia în două
picioare, bă? În Zanzibar? Sau în Calcuta?
— Nu mă, i-a dat tat-su bani din bancă și a cumpărat-o de la
Robinson Crusoe.
Dar Stamatescu nici nu întorcea capul să răspundă glumelor
colegilor săi. Mergea mai departe liniștit, cu un aer de indiferență,
ținând fetișcana de mână. Ea roșise toată la chip și blestema fără
să întoarcă capul.
— Apăi să vă mănânce șarpele ăla negru și să n-aveți parte de
sănătate! Golanilor!

*
Era soare și cald. Pe bulevard, aleile erau numai umbră și
răcoare. Asfaltul începuse să se înfierbânte, acoperișurile de tablă
ale caselor sclipeau strălucitor ca niște oglinzi. M-am ținut și eu o
vreme în urma colegilor mei care făceau haz de protectoarea lui
Stamatescu Romeo, apoi am zis să apuc pe altă stradă, fără să mă
mai intereseze joaca lor. Era încă devreme. Să mă duc la restaurant
sau nu? am chibzuit eu. Nu mă duc de-acuma, am hotărât până la
urmă. Fac mai întâi un drum la fabrica „Solvex” să văd dacă-l
găsesc pe nea Gheorghe Pantelici. Să-i cer măcar un sfat, dacă altfel
nu mă poate ajuta. Ce să fac? Cum să ajung la un liman? Am privit
o clipă în urma colegilor care se îndepărtau, am dat colțul și am
ieșit în strada mare. Lumea furnica mai mult pe trotuarul cu
umbră. Se oprea pe la vitrine, intra în prăvălii, ieșea cu pachete în
brațe.
Cu cărțile subsuoară am pornit mai departe către fabrica
„Solvex” dar, socotind că am întârziat prea mult pe stradă și are să
se supere domnul Jenică, am făcut calea întoarsă către restaurant
târșâind pe asfaltul străzii pantofii scofâlciți. Am trecut pe lângă
prăvălia domnului Iordache și un fior parcă m-a săgetat prin tot
corpul. Obloanele erau tot închise, cu ranga de fier pusă de-a
curmezișul, însă hârtia prin care se anunța moartea patronului
pierise, o luase vântul sau o rupsese careva. Singurul lucru care
mai amintea de el era firma galbenă de deasupra pe care scria cu
litere mari, albastre „La românul elegant”. Se scorojise și, desprinsă
din cuie, stătea aplecată prin frunzișul castanilor gata să cadă.
Unde-o fi Adam? mă întrebam stăruind cu ochii la obloanele
închise. Dar Costică, negriciosul, cel cu buze de arap? Cine știe pe
unde și-or fi aranjat ei viața, pe unde-or trăi și-or munci…
Tocmai când cugetam astfel, cineva m-a prins de braț. Îndată am
întors capul.
— Tii, Victor Mladin! am exclamat eu plin de bucurie și i-am
întins mâna. Ce faci, nu te-am văzut demult…
Era numai într-o cămașă cenușie, cu mânecile suflecate și o
pereche de pantaloni largi de dril, lucii de unsoare. Cu palma, își
pipăia mereu falca și scuipa sânge într-o parte.
— Ce fac? Uite, am fost la dispensar și mă duc către fabrică.
Toată noaptea m-a aiurit o măsea. Dar tu?
— Vin de la școală…
— Te uitai la prăvălia lui Pavel Iordache? a arătat el cu capul
către obloanele închise.
— Mă uitam. Am stat la patronul ăsta atâta timp…
— Și-acuma unde ești?
— La „Zori de zi”. La restaurant…
— Ce vorbești? s-a mirat Victor privindu-mă cu interes. Chelner,
hai? Ai plecat de la un drac și ai dat peste altul… Cum o duci?
I-am povestit despre traiul meu din ultima vreme de la domnul
Jenică. Trai de batjocură, de umilință. Pentru o farfurie de mâncare
și-un culcuș pe-o stivă de saci într-o odaie cu igrasie… Iar bătaia…
Victor Mladin asculta cu chipul întunecat, fără să mă privească.
Părea îngândurat. Își făcea de lucru, desprinzând cu unghia coji din
trunchiul castanului sub care ne oprisem. Pe lângă noi treceau
oameni, se opreau pe la vitrine, își urmau calea după treburi,
mergând fără grabă, ca la plimbare. Iară departe, în josul străzii, se
auzea tot mai pierdut marșul fanfarei de la circ, care pornise să facă
reclama spectacolului.
Într-un târziu, el mă prinse de mână și zise:
— De ce nu vii tu, măi, Ștefane, la noi la fabrică? Înveți o meserie.
Stai între muncitori, e altfel de viață. De fapt, am mai vorbit noi
despre chestiunea asta…
— Și voi sunteți tot la patron, am răspuns eu clătinând capul a
compătimire.
— Deocamdată, da, suntem. Însă fabrica are să fie a noastră, a
muncitorilor. Muncitorii vor fi stăpânii ei… Patronul și toți burghezii
se duc dracului!
— Ce vorbești, mă? De unde ai mai scos-o și pe asta?
— Scrie Marx într-o carte de-a lui. Ei, nu cunoști tu ce planuri
are proletariatul. Eu, măi Ștefane, aflu multe lucruri acolo, între
muncitori…
A scuipat iară sânge într-o parte, apoi s-a șters cu latul palmei
la gură și-a urmat:
— Vino să vorbești cu tovarășul Pantelici. Doar e de la tine din
sat. Acum e secretarul de partid al fabricii. El te va lămuri mai bine
ce trebuie să faci. Pentru că, frățioare, e păcat de tine să stai acolo
în dugheana aceea. Trece vremea cărând țoiuri de țuică pe la mese
și nu te-alegi cu nimic în viață.
— Bine, am să trec pe la el. Pornisem chiar acuma către fabrică,
dar mi-am dat seama că s-a făcut târziu. Am să trec altă dată pe la
nea Gheorghe. Să-i cer și lui un sfat. L-a cunoscut pe tata din
copilărie, și acum, când n-am pe nimeni, îl țin de părintele meu…
— Așa, măi Ștefane, așa frățioare. Vino pe la noi pe la fabrică!
Zicând acestea, bucuros că mă urnise într-un anume fel pe
drumul hotărât de el, m-a lovit în joacă cu cotul peste mână și, tot
cu palma la falcă, a plecat grăbit către piața halelor.

*
Peste trei zile, în vremea prânzului, după ce-am ieșit de la școală,
am fost în fața fabricii. Cum m-a văzut, bătrânul portar m-a
recunoscut pe dată.
— Ești ruda tovarășului Pantelici? m-a întrebat el trăgând din
pipă. Stai numai o clipă, să trimit să-l cheme.
Aplecat de sale, s-a învârtit nițel pe lângă gheretă căutând parcă
ceva, apoi, zărind un ucenic care trecea pe alături de cisternă, i-a
strigat:
 — Mă, Tudorică, du-te băiete, până la turnătorie și cheamă-l la
poartă pe tovarășul secretar de la partid!
— Îndată, nea Pavele!
Ucenicul a zbughit-o pe aleea prunduită și a pierit după colțul
unei hale mari, cu geamuri fumurii, în care se auzeau huruind
continuu motoarele unei mașini. Era cald. Soarele se ridicase în
crucea cerului și începuse să se lase zăpușeala. Prin curte treceau
grăbiți muncitori, umblând de colo până colo după treburi. Doi inși
purtau pe spinările încovoiate o tablă mare, groasă, pe care erau
trase cu creta mulțime de linii albe. Un altul împingea o roabă plină
de cărbuni, iar în urma lui un ucenic mergea agale, fluierând, cu o
căldare de vopsea în mână. Așteptându-l pe nea Gheorghe Pantelici,
îmi spuneam în sinea mea că e om destul de mare dacă e secretar
al partidului aci în fabrică. O fi îmbrăcat ca un domn, cu pantaloni
la dungă și pălărie moale, de fetru, întocmai ca secretarul liceului
nostru. Sau umblă cu baston și pantofi de lac, ca cel de la
primărie… Mă rog, secretarii se poartă în fel și chip…
Tocmai când cugetam astfel, dinspre clădirile cenușii ale
atelierelor, am zărit venind un om scund, slăbuț, cu mustăcioară
neagră, îmbrăcat în niște haine albastre, de lucru, unsuroase și
pline de lut. Fața îi era neagră de funingine; numai ochii îi luceau
în cap și dinții albi în gură. Venea încet, fără grabă, bocănind pe
pământul aleii cu bocancii lui mari, prăfuiți, parcă prea grei pentru
făptura lui.
Să fie acesta fratele vecinului nostru? m-am întrebat privindu-l
cu stăruință. Ce fel de secretar poate fi în hainele astea? Când s-a
mai apropiat, am făcut un pas înainte, cu teamă… Dacă… dar nu,
el era…
— Nea Gheorghe! am dat eu un strigăt și am alergat înaintea-i
târșâindu-mi după mine pantofii scorojiți și sparți. Ce faci, nea
Gheorghe?
El s-a oprit o clipă locului, uitându-se la mine cu oarecare
mirare, apoi m-a măsurat de câteva ori cu privirea de sus până jos.
Și, înălțând din umeri, ca unul ce nu mă știa, a zâmbit către
bătrânul portar, cerându-i parcă din ochi o lămurire.
— Nu mă cunoști, nea Gheorghe? am zis eu ținându-l strâns de
mână și stăruind cu privirea în ochii lui. Sunt al lui Vasile Burcuș
din Sălceni. Îl știi mata pe Vasile Burcuș? Vecinul…
— Că n-ăi fi copilul ăl mare al lui Vasile? a exclamat el surprins,
îndepărtându-mă nițel și privindu-mă iară de sus până jos cu
aceeași mirare dintâi. Măi, dar ai crescut, te-ai schimbat…
Vasăzică, al lui Vasile ești?
— Da, al lui… Poate ai auzit mata ce s-a întâmplat cu tata, am
urmat eu plecându-mi privirea.
— Am auzit…
Deodată chipul i s-a umbrit de durerea amintirii tatei. Buzele i
s-au strâns. Fruntea i s-a încrețit sub părul încărunțit ce-i flutura
pe tâmple. M-a luat de după umeri, m-a strâns la pieptu-i și m-a
ținut așa câteva clipe, mângâindu-mi obrajii cu palma lui aspră.
— Am auzit de nenorocirea voastră, a urmat el cu glasul moale,
clătinând capul și oftând din adâncul pieptului. Mi-a spus frati-miu
atuncea… Ei, dumnezeii ei de viață!
După puțin, m-am desprins ușor din brațe-i. El m-a îndepărtat
nițel și m-a privit lung, măsurându-mă iară de sus până jos cu un
zâmbet în colțul buzelor.
— Măi, dar te-ai înălțat de nu era să te cunosc, a zis, numai ca
să schimbe vorba. Nu te-am văzut din primăvara aceea când am
venit în sat, cu mașina. Și ești și la liceu, după câte văd…
— Da sunt.
— În ce clasă?
— Acuma o termin pe-a patra.
— Ei bravo! Și unde stai tu? Cine are grijă de tine? Măi băiete, să
te afli tu de atâția ani în oraș și să nu vii pe la mine, se poate?
— Am venit o dată, acum vreo două luni, într-o seară, dar erai
plecat cu nevasta dumitale, la un doctor la București…
— Da, am fost. S-a făcut bine, săraca, o ținea un junghi într-o
parte, nu știu ce avea. Bine, dar până atuncea de ce n-ai mai dat
pe la mine? Ia hai, colo la umbră, să stăm nițel de vorbă.
Ne-am tras sub coroana unui tei mare, rotat, ale cărui ramuri se
întindeau până peste ghereta de la poartă. Ne-am așezat pe o bancă
de lemn, locul de odihnă al portarului în vreme călduroasă. Pe
pământ jucau bănuți de lumină de la soarele care ajunsese undeva
deasupra coșurilor fabricii. Numai câteva raze subțiri și aurii ca
niște sulițe străbăteau frunzișul până la picioarele noastre.
— Ia spune, mă băiete, m-a îndemnat nea Gheorghe și luându-
mi cărțile din mână le-a pus alăturea de el, pe bancă. Spune, s-aud
și eu pe unde ai trăit anii ăștia…
Am povestit totul de-a fir a păr, cum am muncit în prăvălia
domnului Pavel Iordache, cum mă chinuiam noaptea să-mi fac
lecțiile în odăiță cu miros de mucegai, cum după moartea
negustorului am rătăcit prin tot orașul să-mi găsesc o altă slujbă și
după multe căutări am intrat ca băiat de prăvălie la restaurantul
„Zori de zi”. unde muncesc până nu mai pot, nu capăt un ban,
umblu îmbrăcat ca vai de mine, dorm pe o stivă de saci și iau bătaie
din nimica toată. Și de la cine? De la domnul Jenică, patronul, care
amestecă vinul cu apa, înșală clienții trecându-le la socoteală ce n-
au consumat, care…
— Știu, mă, dă-i dracului de negustori, c-așa sunt ăștia! mi-a
tăiat vorba nea Gheorghe.
— Și nu vreau să mai stau acolo nici în ruptul capului! am urmat
eu cu glasul omului desperat. E numai hoție, pungășie,
înșelătorie… Poate că mai răbdam batjocura negustorului, dar m-
am întâlnit alaltăieri cu Victor Mladin, un băiat de-aici, de la
dumneavoastră…
— Victor Mladin? a tresărit nea Gheorghe.
— Da, îl știi?
— E secretarul organizației de tineret din fabrică. Bun băiat.
Dezghețat, inimos… Dar de unde-l cunoști?
— Din iarna aceea, când ai vorbit mata acolo, în fața primăriei.
M-am băgat și eu printre muncitori, să aud cuvântările alea și s-a
nimerit să fie lângă mine…
— Aha! Și ce spui că a zis Mladin?
— A zis ca să nu mai slugăresc la restaurant, să vin la mata, să-
mi deschizi nițel mintea…
— Păi, nu s-a gândit rău, Victor… Nu, nu, nu s-a gândit rău…
Nea Gheorghe a plecat fruntea, privind prundișul dinaintea
băncii, a tras câteva linii prin el cu vârful bocancului, apoi a luat o
carte de-a mea de alături de el și a răsfoit-o de câteva ori de la un
capăt la altul. Într-un târziu m-a întrebat:
— Tu cât mai ai până ce termini clasa?
— Aproape vreo două luni…
— Atâta numai?
— Da.
S-a rezemat de spătarul băncii și a rămas nițel pe gânduri privind
departe peste clădirile cenușii ale fabricii. Cu palma își mângâia
ușor barba nerasă, neagră, plină de funingine. Chibzuia, se
frământa, se vedea că judecă lucrurile în pragul unei hotărâri. S-a
întors apoi către mine și m-a întrebat:
— Ascultă, măi Ștefane, vrei să muncești în fabrică? Să înveți și
tu o meserie?
 — Aici, cu matale?
— Aici, cu mine.
— Vreau, nea Gheorghe, cum să nu vreau? am izbucnit eu, plin
de bucurie.
Dar, amintindu-mi de școală, pe dată mi-a pierit veselia aceea
din ochi. Chipul mi s-a întunecat și am plecat capul gânditor,
frământându-mi pumnii.
— Ce-i, mă? Ce s-a întâmplat? s-a întors nea Gheorghe plin de
grijă către mine.
— Mă gândesc la carte. Ce fac cu învățătura? Că, vezi matale, îmi
place și nu vreau s-o las…
— Păi să n-o lași. Nici eu nu zic s-o lași. Dar o să facem cumva
să termini ăstea patru clase și de la toamnă încolo ai să dai
particular. Ei, ce zici?
— Ce să zic? am înălțat eu din umeri. Fac așa cum mă povățuiești
matale, nea Gheorghe. Că eu dacă nu mai am pe nimenea pe lumea
asta, oi zice că matale ești părintele meu…
— Bine, așteaptă-mă nițel aici.
Nea Gheorghe s-a ridicat de pe bancă, m-a bătut cu palma pe
umăr zâmbindu-mi cu fața lui neagră de funingine și a plecat către
casele mici, îmbrăcate în verdeață, din fața clădirilor fabricii.
Îl priveam cum se duce și de bucurie îmi venea să sar într-un
picior, să alerg după el, să-l iau în brațe și să-l sărut mult, mult,
până amețesc. De-acuma aveam să-mi împlinesc și eu un rost.
Porneam pe un drum nou, neumblat, necunoscut. Cum mă voi
descurca oare? mă întrebam cuprins de teama neprevăzutului. Nu
cumva am să mă poticnesc la jumătatea lui? Nu! am ajuns la o
hotărâre. Cu sprijinul binefăcătorului meu aveam să ajung la un
capăt. Dădusem peste un om cu inimă bună, cu grijă pentru viața
mea, pentru viitorul meu. Îmi cunoscuse părinții, îmi înțelegea
suferința. Doamne, cum de nu-mi trecuse prin minte să viu la el
din primele zile ale slugărniciei mele la domnul Iordache? mă
certam în gând amintindu-mi cât am pătimit în anii ce trecuseră.
Ani de batjocură, de chin și amar…
După vreun sfert de oră, nea Gheorghe s-a întors, m-a luat de
mână și mi-a spus:
— S-a făcut, măi băiete! Am vorbit cu ăsta, cu proprietarul
fabricii. Mâine dimineață la opt o să mergi cu mine la el să te vadă…
— Bine, nea Gheorghe, mulțumesc din suflet!
O ușoară amețeală a bucuriei îmi învăluia întreaga ființă.
Emoționat, mi-am luat cărțile de pe bancă și le-am pus sub braț,
pregătindu-mă de plecare.
— Mă, stai, un’ te duci? m-a prins nea Gheorghe de mână. Adă
cărțile astea la mine.
— Păi de ce? l-am privit eu mirat.
— Uite așa, ca să-nvăț și eu! a râs el arătându-și dinții albi. Hai,
hai, adă-le încoace. Așa. Acuma tu, vezi ce mai ai acolo la domnul
Jenică ăla al tău, lichidează cu el și te-aștept aicea. Până la două
când iese schimbul meu, să fii prezent colea lângă baracă. Ai
înțeles? Hai, mă, ce te uiți așa, de parcă aș fi căzut din teiul ăsta?
m-a mângâiat el pe obraji. De azi înainte ai să stai la mine. Te-aș
trimite de-acuma acasă, dar nu-i nimenea, că nevasta îi și ea la
muncă. Și-apoi nu nimerești tu prin coclaurile alea cât îi lumea!
Îl ascultam pe nea Gheorghe și lacrimi prinseră a-mi șiroi pe
obraji. Să fie oare adevărat, mă întrebam eu, că din clipa asta s-a
sfârșit cu viața mea de batjocură de până acuma? Că am să aud o
vorbă bună, într-o casă de oameni buni, cu suflet tot atât de bun
ca și inima mea?
— Hai, mă, n-ai șters-o?
M-am repezit să-i pup mâna lui nea Gheorghe. Era prea mare
bucuria mea. Prea bogată sărbătoarea din sufletul meu…
— Fugi, mă, de-aicea, ce eu îs popa Sofronie? s-a dat el un pas
înapoi râzând, cu mâna la spate. Hai, grăbește-te, că acuma se face
ceasul două!
Am zbughit-o pe poarta fabricii, târșâind pantofii largi și sparți
după mine, cu șapca de liceu în mână, însă ușor ca o pasăre care a
dat de libertatea văzduhului și se bucură urcând spre înălțimi.

*
— Ce-i bă, pleci? m-a întrebat domnul Jenică văzând că-mi leg
cărțile cu o sfoară și dezbrac bluza, de chelner. Un’ te duci?
— I-am spus, mințindu-l, că am întâlnit pe stradă o rudă de-a
mea din sat, muncitor aci în oraș. Omul mi-a promis că mă va
găzdui la el și are să mă bage și-n fabrică.
— Păi ce, bă, la mine nu ți-a fost bine?
— Ba mi-a fost, am zis eu cu jumătate de glas.
— Atunci?
Domnul Jenică stătea alăturea de mine, și mă privea pieziș, cu
ochii micșorați, o privire aspră, de om certăreț, gata să arunce vorbe
de ocară. Fuma. Când și când trăgea lung din țigară, slobozea
fumul pe nări dând ușor capul pe spate, dar ochii nu și-i lua de pe
mine, de parcă mă pândea să nu împachetez vreun lucru de-al lui.
— Hai, bă, nu ciripești?
Tăceam, nu știam ce să răspund.
— Nu m-am purtat eu cu tine cum trebuie? a urmat el stăruitor
dându-se mai aproape. Ori te-ai supărat că te-am mardit
câteodată? De, ce să-i faci, fără bătaie nu se poate. Numai așa te
cumințești. Și dacă am dat, am dat părintește. Dar, ia spune, nu ți-
am dat mâncare? N-ai mâncat tu ce-ai vrut?
— Am mâncat.
— Atunci?
Am rămas iară tăcut, privind cărțile legate cu sfoară, podeaua
roasă și murdară a localului, privind pantofii maro, de antilopă, ai
domnului Jenică și manșetele ferfeniță ale pantalonilor lui albaștri
de toată ziua. Stăteam cu capul plecat și nu voiam să-l privesc în
ochi. Simțeam că ochii lui mă săgetează aspru, dușmănos.
— Bine, bă! a zis el într-un târziu, aruncând chiștocul țigării pe
podea și strivindu-l cu talpa pantofului. Du-te, dacă vrei să pleci.
Eu nu pot să te opresc. Și la ce fabrică a zis că te bagă ruda aia a
ta?
— La „Solvex”.
— Aha, la „Solvex”. Cum s-ar spune, devii clasa muncitoare. Intri
acolo între proletari…
Vorbea în derâdere, stând rezemat de tejghea, cu mâinile vârâte
în buzunarele pantalonilor.
— Înveți să faci mașini de gătit, oale, crătiți, chiar și pluguri, a
urmat el. Bravo. Dar crezi că în fabrică are să fie muncă mai ușoară
ca aicea la restaurant? Ai, așa crezi? S-o spui lu mutu, dacă ți-a
cântat ruda aia a ta altminterea. Auzi, bă? Lu mutu să-i spui! Cari
toată ziua cu spinarea fiare, bucăți de fontă și ce dracu mai e pe-
acolo… Ei, nu-i nimica, vii tu înapoi. Dar eu nu-s al dracului să nu
te primesc. Te primesc. Că tu ești muncitor, ascultător…
— Bine, dom’le Jenică, vă mulțumesc.
Mi-am luat cărțile la subsuoară, i-am întins mâna.
— Noroc, bă, și s-auzim de bine!
Am pornit către ușă. El, în urma mea, călcând apăsat, greoi,
încât scârțâiau podelele. Când să apăs danța, m-a întrebat:
— Dar cu cartea ce faci, bă? Te mai faci filosof? Că acolo, între
proletari…
— Tot am să-nvăț, dom’le Jenică, am răspuns, hotărât.
 — Te faci proletar filosof. Bravo…
Am pornit pe strada mare în sus, cu teancul de cărți și caiete sub
braț. Domnul Jenică a stat multă vreme în ușa prăvăliei și a privit
după mine până m-am pierdut în mulțime.

— Ai venit, mă?
— Am venit, nea Gheorghe.
— Haidem.
Ieșeau pe poarta fabricii muncitori cu fețe tuciurii, în haine de
lucru, purtând în mână sufertașe sau oale mici, smălțuite,
îmbăierate. Vorbeau gălăgios, se chemau, mergeau în grupuri pe
mijlocul străzii sau pe trotuare. Unii dintre ei erau îmbrăcați mai
curat, cu gulerele cămășilor scoase peste haine. Aveau mâinile și
fața spălate, își pieptănaseră părul, se arătau oameni îngrijiți,
dichisiți, cu toate că în fabrică munceau la fel cu ceilalți și erau plini
până peste ochi de ulei, unsoare sau praf de fontă.
Din mulțimea ce umplea trotuarele se desprindeau vreo câțiva și
se îndreptau către cârciuma din colțul străzii.
— Care dai, mă, câte o țuică mare?
— Să dea ăsta, Damian, că i-a născut muierea.
— Haideți, mă, înăuntru, că ne-om socoti noi!
Intrau urcând gălăgioși treptele de piatră ale cârciumii, în
dreapta cărora stătea părăsit un grătar de mititei cu tabla ruginită.
— Cât le vorbim oamenilor noștri și nu se mai lasă de boala asta!
spunea nea Gheorghe arătând cu capul către ușa cârciumii. Au ce
face acasă, dar își pierd vremea în fața țoiurilor de țuică…
— Matale nu bei, nea Gheorghe?
— Beau, dar beau acasă cu nevasta și cu prietenii…
Mergeam alături de nea Gheorghe, cu cărțile sub braț, căutând
să mă țin în pas cu el. Când și când trăgeam cu coada ochiului să-
l privesc mai bine. Nu mai semăna cu cel care mă primise la prânz
la poarta fabricii. Se spălase pe față, pe mâini, îmbrăcase niște
haine cenușii, curate, călcate, cu cămașa albă descheiată la gât, iar
în picioare ghetele-i parcă erau altele. Sau erau tot alea, dar trecuse
cu peria peste ele? Nu, nu erau aceleași. Când l-am văzut la poartă,
avea niște bocanci mari, prăfuiți.
— Ce-i, mă, de ce te uiți la picioarele mele?
I-am spus pentru ce mă uit.
— Ăia sunt niște bocanci care-i țin acolo pentru lucru, m-a
lămurit el și m-a luat cu mâna de după cap. La turnătorie se
distruge încălțămintea. Prăfăraie, lut moale de la forme, mai cade
și fontă topită. Las’ că ai să vezi tu…
Treceam pe străzi cu trotuarele asfaltate, cu case înalte, masive,
îmbrăcate în iederă și curți umbrite de copaci bătrâni, rămuroși.
Prin geamurile mari, deschise, la care fluturau perdele de mătase,
se vedeau înăuntru mobile negre, lucioase și candelabre sclipitoare
de cristal. În unele curți răsăreau din tufele de trandafiri bețe
vopsite în verde cu globuri colorate în vârf, în altele se vedeau
chioșcuri îmbrăcate în verdeață, alei cu prundiș alb, roșu sau
portocaliu pe care alergau căței mici, cu părul lung, lățos.
Uneori rămâneam în urma lui nea Gheorghe, tot privind cu
uimire în dreapta și-n stânga, cu ochii pe pereți, prin curți, pe la
geamurile deschise.
— Ce-i, mă? se oprea el așteptându-mă.
— Mă uit și eu pe la cășile astea. Oare cine-o sta în ele?
— Burghezia, mă. Negustori, avocați, doctori. Muncitorii noștri
stau la mahala. Haide, și-ai să vezi tu.
Am mai mers ce-am mai mers și străzile cu asfalt s-au sfârșit și-
au început cele cu piatră de râu, cu case mai mici, de două, trei,
cel mult patru camere, cu marchize în față și ronduri de flori, cu
perdele de ață la ferestre, cu frânghii întinse de-a latul curții și pe
ele, prinse la uscat, cămăși, izmene, batiste și cearșafuri mărginite
cu dantele, case cu garduri strâmbe, aplecate, altele drepte,
vopsite, curate.
— Uite, mă, vezi prăvălia aia de pe colț? mi-a arătat nea
Gheorghe în depărtare o casă cu obloane roșii și acoperiș de tablă
lucitoare.
— O văd.
— Ei, de acolo începe strada pe care stau eu. Strada Mărășești…
Am ajuns la prăvălia aceea. Era o cârciumă proaspăt renovată,
cu firmă galbenă pe care scria „La trei Roșiori, Băuturi spirtoase,
grătar special și orice mâncări reci”, cu sticle de mastică, drojdie sau
secărică, verzi, galbene, albe, înșiruite în rafturile din ferestre să
stea în bătaia soarelui, cu o tablă ovală, tricoloră, prinsă în oblonul
dat de perete și pe care scria „C.A.M. Debit special”.
Și cum am trecut de cârciumă, am intrat pe strada unde locuia
nea Gheorghe. Nu era pietruită. Părea un drum de țară desfundat,
răvășit, cu gropi și bălți în care se bălăceau rățuște mici, galbene,
cu garduri din scândură tăiate la gater, strâmbe. Aplecate, spoite
cu var, cu câini flocoși, leneși, tolăniți pe sub uluci, căutându-se
mereu de purici, cu case din paiantă, de-o cameră sau două,
acoperite cu tablă sau carton gudronat, cu pereții spoiți în galben,
albastru deschis sau alb, dar cele mai multe în galben. Pe lângă
garduri se vedeau grupuri de copii desculți, în cămășuțe și
pantaloni scurți, largi, prinși în bretele, tunși în cap sau purtând
șepci de pânză date pe ceafă. Gălăgioși, jucau bile aruncându-le cu
pumnul în gropițe anume săpate în lutul moale de lângă ulucă.
Năvăleau apoi în jurul acelei gropițe, să vadă cât a aruncat fiecare,
îngrămădindu-se și înghiontindu-se într-o larmă asurzitoare.
— Cinci! striga câte unul cu glasul ascuțit.
— Ba patru, că una a intrat sub gard.
— Nu-i adevărat. Cinci am aruncat.
— Ai, bă, nu face cu crivda.
— Nu fac.
— Să moară tat-tu și mumă-ta? Și soră-ta aia de la fabrica de
bomboane?
— Să moară!
— Bine, fie, ai o dată cinci „la mână”…
Mai încolo erau și locuri de casă, împrejmuite, în care creșteau
buruieni sau porumbi sau pe care proprietarii lor le transformaseră
în grădini de zarzavat cu straturi de ceapă, vrejuri de castraveți sau
tufe de roșii și pătlăgele.
— Uite, mă Ștefane, și casa mea!
— Care, nea Gheorghe?
— Aia de colo, cu gardul de șipci…
Casa lui nea Gheorghe nu se deosebea de celelalte din mahala.
Era tot mică, din paiantă, cu acoperiș de șindrilă și pridvor, de
streașina căreia se vedeau întinse ațe pentru zorele. Avea în față
grădină cu flori și între flori o masă făcută din patru pari bătuți în
pământ, acoperiți cu o tăblie de scândură geluită. În fundul curții
se înălța un columbar spoit cu var, cu multe ușițe pentru porumbei
și șipci în fața ușițelor, pe care să se odihnească atunci când veneau
din zbor. Iar în jurul columbarului crescuse de un lat de palmă
porumbul cu foi fragede, verzi, plăpânde. Dincolo de gard, în
spatele casei, se întindea un câmp verde pe care pășteau niște oi,
câmp cu gropi săpate de soldați la instrucție, cu tinichele ruginite
aruncate care-ncotro, cu hoituri de câini și corturi de țigani nomazi,
cu copii care alergau grămadă după o minge de cârpă.
Am intrat. În curte se afla o femeie puțintică la trup, cu fața albă
și ochi negri, frumoși, adumbriți de sprâncene tot negre, subțiri, ce
se îmbinau la rădăcina nasului mic. Purta o rochie albastră de
stambă, în picioare niște papuci cu talpă de lemn, iar pe dinainte
un șorț alb, tivit cu roșu. Uda florile, luând dintr-o căldare apă cu
o cană de pământ.
— Ce faci, Mario? a întrebat-o nea Gheorghe închizând ușor
poarta. Uite, Ștefane, dânsa e nevastă-mea.
— Nu vezi ce fac? i-a răspuns femeia, fără să-și ia ochii de la
mine. Nu știa cine sunt. Iacă, ud florile.
— Uite, el e Ștefan, băiatul ăl mare al lui Vasile Burcuș, de la
mine din sat, vecinul meu, m-a arătat nea Gheorghe. Ți-am povestit
eu acum trei ani cum administratorul moșiei l-a omorât pe tat-său
atunci la reforma agrară. A rămas copilu ăsta pe drumuri…
— Aha, el e?
M-am dus, i-am sărutat mâna nevestei lui nea Gheorghe și ea m-
a cercetat fugar cu chipul îndurerat, ștergându-și lacrimile de la
ochi cu poala șorțului. N-a zis nimic. S-a uitat după mine cum mă
trage nea Gheorghe de mână în odaie. Aflase despre nenorocirea
familiei mele. Știa. Venise poate de atâtea ori cumnatu-său,
Dumitru al lui Pantelici și-i spusese ce s-a ales de părinții mei și de
frati-miu Haralambie. Acuma poate avea să afle de la mine sau de
la nea Gheorghe cum am dus-o în ăști trei ani în oraș, la muncă și
la învățătură.
Odaia în care am intrat era o încăpere mică, cu tavanul nițel
coșcovit, dar curată, cu perdele albe la ferestre și glastre de mușcate
pe pervazuri. La geamul dinspre curte era o masă, iară pe masă o
oglindă rezemată de-o cană de pământ smălțuită. Lângă peretele
din fund se afla un pat de fier, cu tăblii înalte, vopsite în verde,
având fiecare sus o bară galbenă de alamă terminată la capete cu
câte o măciulie tot de alamă. Pe pat era o cuvertură roșie, iară de
sub cuvertură, la un lat de palmă, ieșea cearșaful curat, tivit cu
dantelă de ață. În colțul din dreapta se afla o sobă de zid, iar lângă
sobă o ladă în care iarna se țineau pe semne lemne. Pe ladă erau
acum stivuite o mulțime de cărți, broșuri, caiete. Pe pereți se vedeau
fotografii în rame de scoici și un tablou mai măricel înfățișându-l pe
nea Gheorghe ginere, în haine negre, cu frizură într-o parte, alături
de nevastă-sa, mireasă tânără, frumoasă, nițel semeață, cu coroană
de lămâiță pe cap și voal alb lăsat pe umeri.
— Uite, mă Ștefane, aici ai să stai tu! mi-a spus nea Gheorghe și,
rotindu-și mâna larg, mi-a arătat odaia. Ai liniște, îți poți face
lecțiile. Ești mulțumit?
 — Da, nea Gheorghe.
— Acuma pune-ți cărțile acolo pe masă și hai să te speli. Ai
mâncat ceva?
— Nu, n-am mâncat.
— Ne așezăm îndată la masă…
Am mâncat în amurg, afară, în fața prispei, pe masa dintre flori.
Mai întâi brânză cu ceapă verde, apoi tocană de cartofi și salată de
lăptuci. Era nițel răcoare, dar era plăcut în aerul acela curat, cu
miros de iarbă crudă și pământ reavăn, proaspăt stropit cu apă.
Peste casele care-și pierdeau cu încetul conturul în vălul cenușiu al
amurgului stăruia liniștea acelei seri a sfârșitului de april, în care
se auzeau îndepărtate lătrături de câini, tălăngile oilor pe câmpul
întunecat de dincolo de așezări, loviturile ciocanelor la corturile
țiganilor care încă mai lucrau la lumina focurilor. Întreaga mahala
se cufunda cu încetul în întuneric. Ferestrele începeau să se
lumineze. Dinspre cârciuma „La trei roșiori” venea până aici glasul
unei viori, subțire și jalnic, ca un plânset. Iară la doi pași de noi,
sus în columbar, porumbeii gungureau ușor în întuneric, parcă
murmurau și se înțelegeau în șoapta lor de nimeni știută.
— Te-ai săturat, Ștefane?
— M-am săturat, lele Mărie. Mulțumesc.
— Ai fi ostenit. Mergi atunci și te culcă, dacă n-ai treabă.
— N-am, că mâine nu mă duc la școală. Dimineață trebuie să fiu
cu nea Gheorghe la proprietarul fabricii…
În noaptea aceea am dormit pentru prima dată în viața mea într-
un pat acoperit cu cearșaf.

*
De vreo jumătate de ceas stăteam cu nea Gheorghe în camera
secretarei domnului Papina, o odaie luminoasă, cu două ferestre
mari ce dădeau spre curtea fabricii, pe jos cu covor, uzat dar bine
întreținut, și câteva tablouri prinse pe pereți. La un birou încărcat
cu dosare și hârtii, înapoia a trei telefoane, scria o funcționară
tânără, o fată blondă, cu părul lung și ochi albaștri, îmbrăcată într-
un halat cenușiu, cu guleraș alb, scrobit. În liniștea camerei penița
scârțâia ușor, metalic, semănând mai mult a ronțăitul unui șoarece
undeva sub dușumeaua vopsită în roșu. Prin perdelele albe, de
mătase, se vedeau trecând prin curte muncitori cu chei în mână
sau ciocane, alții cărând țevi sau șine de fier. Din halele mari,
alăturate, se auzea huruitul înfundat al mașinilor, duduitul
motoarelor și sunetul ascuțit al strungurilor care fasonau metalul
pentru diverse piese. Geamurile zumzuiau ușor, într-o vibrație abia
perceptibilă, continuă.
Nea Gheorghe era neliniștit. Stătea pe scaun cu coatele rezemate
pe genunchi și capul sprijinit în palme. Se gândea. Era îmbrăcat în
aceleași haine de lucru ca și în ajun, cu bocancii mari, grei, prăfuiți,
pe care erau lipite bucăți de fontă topită, mici ca niște nasturi negri.
Neliniștit, înălța când și când privirea și cerceta ușa mare,
capitonată în piele, dincolo de care lucra proprietarul fabricii.
— Or, cine ai spus, domnișoară, că se află la domnul Papina? a
întrebat el într-un târziu ridicându-se supărat de pe scaun.
Fata a înălțat ochii din hârtiile ei. Cu o ușoară zvâcnitură a
capului și-a dat spre spate o buclă de păr ce-i spânzura pe frunte.
— Ce-ai întrebat dumneata?
— Că cine-i dincolo, la domnul Papina…
— Ți-am mai spus o dată: un delegat de la minister.
— Și delegatul ăsta ce face, ține vreo conferință sau ce mumă-sa
întinde vorba așa? a răbufnit nea Gheorghe și cu pas apăsat a
pornit să măsoare încăperea de la un capăt la altul. Că eu îs plecat
din atelier, nu pot aștepta.
Fata a înălțat din umeri fără să răspundă și a început să scrie
mai departe, muind cu multă grijă penița în călimară. Nu știa ce se
discută dincolo. N-o interesa. N-o interesa nici faptul că nea
Gheorghe era plecat aproape de-o oră din atelier, că poate e nevoie
de el acolo, se prepară fonta, se așteaptă turnarea. Treaba lui…
Dar după câteva clipe ușa s-a deschis și din cabinetul
proprietarului fabricii a ieșit un om scund, slăbuț, în pardesiu gri
și cu o servietă de piele fină în mână. Cu o plecăciune exagerată,
ținând pălăria la piept, a spus din mers „sărut mâinile, duduiță”,
fata a înclinat și ea capul zâmbind și l-a urmărit cu privirea până
ce a dispărut pe ușa care da în coridor.
— E liber domnul Papina! s-a adresat ea după aceea lui nea
Gheorghe și întinzând mâna i-a arătat ușa mare, capitonată.
— Bine, mulțumesc, a zis el tot încruntat. Haide, Ștefane!
Am intrat plin de sfiiciune în cabinetul patronului. O cameră
mare, răcoroasă, nițel întunecată, cu draperii de pluș lungi, grele,
la ferestre, cu un candelabru cu țurțuri de cristal spânzurat de
tavan, iar pe lângă pereți dulapuri de sticlă cu diferite piese și
obiecte în miniatură, un fel de expoziție a tot ceea ce se lucra în
fabrică. La un birou mare, greu, acoperit cu cristal, în conul de
lumină albă al unei lămpi cu abajur verde, stătea un bărbat în
vârstă, cu păr negru, ușor încărunțit la tâmple, cu sprâncene
stufoase și ochi mici, cenușii, a căror privire avea ceva rece, distant,
disprețuitor. Fuma, trăgând leneș din țigară și în încăpere plutea
un miros de tutun, dulce, plăcut ca aroma smochinelor proaspete.
Era îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, bine croit, cu o
cămașă albă, scrobită, ale cărei manșete, prinse în butoni de aur,
ieșeau numai de un deget din mânecile hainei.
— Ce s-a întâmplat, domnule Pantelici? a întrebat el lăsându-se
pe spate în fotoliul înalt de piele, cu țigara între degete din care se
înălța spre tavan un fir subțire de fum albăstrui.
— Păi, domnule Papina, v-am spus ieri la amiază de băiatul
ăsta…
— A, da, îmi amintesc.
Proprietarul fabricii a revenit cu coatele pe birou, a stins țigara
într-o scrumieră grea de fontă, strivind-o mult, insistent, cu degetul
arătător, după care m-a fixat cu privirea lui rece, de gheață,
cercetându-mă în tăcere de sus până jos.
— După câte am auzit, ești la liceu, mi s-a adresat el
împreunându-și mâinile deasupra mapei de piele pe care se aflau
împrăștiate diferite hârtii. Și, totuși, vrei să muncești, ca să te
întreții…
— Da, domnule… am îngânat eu cu glasul sugrumat de emoție.
— Asta-i frumos din partea ta! a constatat el. Foarte frumos! Mai
ales astăzi, când se deschide un drum nou muncitorimii, când
fiecare om capabil are o considerație, când, în sfârșit…
A vrut să continue, dar l-a înăbușit tusea, așa încât a scos din
buzunarul hainei o batistă albă, de mătase, și și-a tamponat ușor
buzele. Nea Gheorghe stătea în picioare și îl privea cu niște ochi ce
parcă spuneau: „Mare demagog ești tu, vulpoi bătrân! Mare de tot.
Te lingușești ca un mielușel, dar ai uitat să-ți scoți blana de lup!”
— Păi, domnule Pantelici, totul e în ordine! a zis proprietarul,
desfăcând larg brațele. Eu aprob angajarea băiatului. Voi da
dispoziții și la „Serviciul personal”. În ce secție te-ai gândit să
lucreze?
— Îl iau deocamdată la mine, la turnătorie.
— De ce deocamdată? a înălțat Papina sprâncenele stufoase.
— Până se obișnuiește și el cu fabrica, cu munca, că după aia o
să-și aleagă singur meseria…
— Mă rog, e o soluție. Numai vezi că-i cam slăbuț și acolo în
atelierul dumitale cunoști condițiile de lucru…
— Tocmai că le cunosc, domnule Papina, vreau să vă întreb
acuma, că tot sunt aicea, și apoi cu greu cam intrăm la
dumneavoastră: ce s-a făcut cu propunerea noastră, a turnătorilor,
să ni se dea câte un kilogram de lapte înainte de a intra în schimb?
E vorba de sănătatea muncitorilor și contractul colectiv spune și
despre treaba asta. Plus că nu s-a făcut nici până acuma tubul de
ventilație…
Domnul Papina asculta tăcut, dar neliniștit, cu privirea într-o
parte, bătând nervos cu degetele în cristalul biroului.
Era lesne de înțeles că nu-i convenea discuția ce o începuse nea
Gheorghe.
— Așa că, domnule Papina, trebuie să luați măsuri în privința
protecției muncii. Lucrurile nu pot să meargă așa fără un sfârșit…
Proprietarul fabricii a tresărit ușor din gândurile ce-l învăluiseră,
apoi a întors capul și l-a privit cu mirare pe nea Gheorghe. Nu-i
plăcea îndrăzneala acestuia. Îl supăra faptul că un muncitor
oarecare ajunsese să-i poruncească, ba chiar să amenințe. Totuși,
a găsit cu cale că-i mai bine să-și stăpânească revolta. Așa că a
vorbit moale, ironic, cu un fel de dispreț pe buzele-i răsfrânte:
— Te rog, iartă-mă, domnule Pantelici, dar nu sunt pregătit
acuma pentru o ședință de producție…
— Nu-i vorba de nicio ședință, domnule Papina, a vorbit hotărât
nea Gheorghe. Ce ședință? Vedeți aici comitetul sindical? Biroul de
partid? Șefii de secții, de ateliere? Dar pentru că veni vorba, să știți
că ar trebui să avem una. Sunt unele probleme…
— Ce să avem? Mai slăbiți-mă. Mi-ați împuiat capul cu ședințele
astea! a izbucnit patronul nervos, isteric, cu mâinile înălțate ca
într-o apărare. Mă rog, ați vrut mărirea producției ca în 1938? S-
au luat măsuri ca fără să mai fac investiții de capital, să ajungem
procentele stabilite la statistica de atunci. Este?
— Este.
— Ați vrut economat, am făcut economat. Ați cerut să asigur
protecția muncii, am făcut-o și pe asta! S-au adus truse sanitare
mai în fiecare atelier. Acuma ce mai vreți? N-am respectat
contractul colectiv?
— Mă iertați, dar nu l-ați respectat! i-a tăiat vorba nea Gheorghe.
Proprietarul fabricii și-a pus mâinile cruciș pe piept și dând capul
pe spate l-a privit pe nea Gheorghe printre gene, micșorându-și
ochii, încrețindu-și sprâncenele.
 — Zici că nu l-am respectat? Cum poți vorbi una ca asta?
— Și ventilația la turnătorie face parte tot din protecția muncii. Și
laptele, tot din protecția muncii…
Nervos, domnul Papina a plecat capul și a început să bată iară
cu degetele lui lungi și albe cristalul biroului. Fața i se
congestionase, ochii căpătaseră o sclipire metalică, de oțel, bărbia
îi tremura ușor. Fierbea. Dintr-o clipă într-alta se arăta a fi gata să
izbucnească.
— Apoi mai e problema apărătorilor la strunguri…
— Uite ce este, domnule Pantelici, s-a ridicat patronul deodată
în picioare, supărat, irascibil. Dar, dându-și pe dată seama că
ieșirea lui e lipsită de tact, a muiat pe dată glasul, vorbind calm,
prietenos, însă cu o ușoară nuanță de stângăcie: Cred că ești de
acord cu mine că… nu este cazul să rezolvăm asemenea probleme
așa, cât ai bate din palme. Mai ales că sunt și foarte ocupat. Vino
altă dată pe la mine, poate săptămâna viitoare, mai discutăm și o
să vedem ce este de făcut… Deci cu dumneata consider că am
terminat. Iar tu, tinere, ascultă-ți meșterii și-ți urez spor la treabă!
mi s-a adresat el ocolind biroul și venind în fața mea, în mijlocul
camerei. Și ține-te, dacă poți, și de carte, îți va prinde bine mai
târziu. Acum vă spun la revedere și iertați-mă că am treabă!
A înclinat ușor capul și cu mâna întinsă ne-a arătat ușa
capitonată.
Afară, pe coridor, când își punea șapca pe cap, nea Gheorghe s-
a întors și a amenințat cu pumnul către ușa patronului:
— ’Mnezeii mă-tii de pezevenghi, cum îți bați tu joc de viața
muncitorilor! Las’ c-o să-ți punem noi lațul de gât! Haide, Ștefane!

*
Atelierul de turnătorie era o hală nu prea înaltă, cu tavan boltit,
din tablă ondulată, pe sub care se plimba un mic pod rulant ce avea
agățate de el două cârlige mari, puternice. Prin câteva ferestre,
așezate mai mult către tavan, pătrundeau razele soarelui în fâșii
lungi, aurii și-n lumina lor se vedea plutind ca o ceață groasă praful
ce stăruia în încăpere. În fundul halei erau zidite patru cuptoare
mari, în care se prepara fonta, iar pe jos, înșiruite într-o anume
ordine, te împiedicai la tot pasul de forme de pământ, arse,
grunțuroase, unele întregi, altele sparte, răvășite în bulgări mari,
bolovănoși.
În aerul acela încins, fierbinte, oamenii umblau mai mult
dezbrăcați, în maieuri sau cămăși rupte, murdare, cu fețele roșii,
aprinse, lucii de sudoare și părul năclăit. Mirosul fontei topite, greu,
înăbușitor și gazele care emanau din cuptoare îți tăiau respirația și
simțeai veșnic în gură o amăreală care parcă-ți strângea limba, gata
să te sugrume. Turnătorii răsuflau greoi, umflându-și anevoie
piepturile slăbite și umblau ca amețiți, cu ochii împăienjeniți de praf
și arșiță.
— Aer! Unde-i aerul, cristoșii mamii lui de ventilator! striga câte
unul, ștergându-și cu mâneca cămășii sudoarea de pe frunte. În
mormânt dacă am sta și tot ar fi mai bine!
— Ce, vrei să sărăcească Papina dând banii pe ventilatoare? Nu-
i pasă lui, frățioare, de sănătatea noastră!
Munceam alături de nea Gheorghe. El era meșter vechi, priceput,
îndemânatic, avea mișcări sigure și se bucura de un anume respect
în rândul, nu numai al turnătorilor care-i cereau în tot timpul
sfatul, dar al tuturor muncitorilor din fabrică, de pe la alte secții și
ateliere, care-l cunoșteau ca om drept, cinstit, gata oricând să le
apere drepturile în fața domnului Papina.
— Ia, Ștefane, uită-te încoace, și ia seama cum se împlinește o
formă…
Eram numai ochi și urechi. Mă înăbușea aerul acela încins, îmi
tăia răsuflarea, dar mă străduiam să fiu atent, să învăț, ca să nu
mi se spună de unul și altul că sunt greu de cap, sau leneș, sau
mai știu eu cum. Simțeam între dinți praful cum hârșâie, îl simțeam
pe buze, pe coșul pieptului, în păr și pe gât, pe grumaz și între
degete. Iară căldura aceea a cuptoarelor în care vuia și clocotea lava
de fontă mă amețea, îmi făcea capul să vâjâie, gata parcă să
plesnească și să se spargă în bucăți, ca formele dezghiocate.
— E greu aicea, nea Gheorghe, în atelierul ăsta! îi spuneam eu
câteodată.
— Lasă, mă, mai rabdă nițel, până sfârșești clasa, că pe urmă te
dau eu în altă parte, să înveți meserie curată, sănătoasă, nu să-ți
scuipi plămânii în praful ăsta. Dacă ar fi altele condițiile de muncă,
turnătoria-i o plăcere: lucru de artă. Dar așa? Nu vezi ce-i aicea?
Mă înțelesesem cu el să lucrez numai de la amiază înainte, când
ies de la școală. Veneam la vremea prânzului, puneam cărțile în
dulapul lui de haine, rămâneam numai în cămașă și mă apucam de
lucru.
— Haide, mă, fiți gata, turnăm niște picioare de fontă pentru
mașinile de gătit, spunea nea Gheorghe.
 Îndemnul lui era o poruncă. Toți alergau la forme, le împlineau,
le potriveau, le pregăteau pentru umplere. Se mișcau oamenii prin
pânză prafului ca niște umbre în fundul unei ape cenușii, tulburi.
Strigătele le erau seci, înăbușite, amortizate sub cupola de tablă a
halei înalte, întunecate.
— Ferește-te! Se toarnă!
Podul rulant huruia deasupra, pe șinele suspendate de-a lungul
halei, purtând în uriașele-i gheare o oală imensă de metal în care
clocotea lava incandescentă a fontei, vie, orbitoare. Aburi albaștri,
ca o lumină sinilie, ireală, pluteau în juru-i, jucau în tremurări
lente, se înălțau și piereau în lărgimea halei, toxicând aerul dens,
încins, înăbușitor.
— Dă-i drumul! Mai jos! Mai jos!
Huruiau lanțurile cu gheare uriașe, oala aceea mare cobora,
clătinându-se ușor, se înclina, venea cu buza aproape de șirul
formelor.
— Gata!
Șuvoiul de foc, alb, orbitor, se scurgea încet și vâscos ca o pastă
de foc în tiparele de pământ ce abureau într-o pâclă ușoară,
străvezie.
Zuruiau iară lanțurile, oala se înălța, plutea sub tavanul halei,
venea și se așeza cuminte la gura cuptoarelor. Și din nou strigătul
manipulantului de sus se auzea desperat, strident, hăuind în
desimea prafului:
— Fereștee! Se toarnă!
La ora două sirena de la sala cazanelor șuiera lung și ascuțit de
trei ori. Oamenii lăsau lucrul, se spălau, se pieptănau privindu-se
în cioburi de oglindă prinse în ușa dulapurilor, se îmbrăcau și
ieșeau în grupuri pe poarta fabricii, în timp ce alții le luau locul în
schimbul de după-amiază.
— Hai, mă, Ștefane!
Porneam alături de nea Gheorghe, către căsuța din mahalaua
Dumbrăvița, trecând pe aceleași străzi cu case înalte de zid,
îmbrăcate în iederă, cu grilajuri de fier. Apoi treceam pe cele
pietruite cu bolovani de râu și case nițel mai împlinite și mergeam
așa, până intram în ulițele cu dâmburi, hârtoape și praf, cu copii
care înălțau zmeie, cu case de paiantă, scunde, pitoace, ascunse în
umbra grădinilor cu porumb și a duzilor rămuroși.
— Sărut mâna, lele Maria!
— Ați sosit, voinicilor?
 — Am sosit.
Lelea Maria, nevasta lui nea Gheorghe, lucra la fabrica de
bomboane, la ambalaj și venea cu un ceas mai devreme ca noi,
gătea, pregătea masa, deretica prin casă, se apuca să ude florile.
Mâncam. Eu intram după aceea în odaie, mă așezam la masa de
lângă geam, deschideam cărțile, caietele, și începeam să învăț
pentru a doua zi. Nea Gheorghe lua un ciocan, dregea cotețul
porcului, ori făcea curățenie la porumbei, ori se apuca să repare un
patefon vechi și hodorogit pe care-l câștigase în piață o dată, la o
tombolă.
Uneori se băga într-o mică încăpere de scândură, ridicată de el
în fundul curții și acolo, neștiut de nimeni, se îndeletnicea cu o
meserie care-l pasiona din tinerețe: modelajul în lut. Pe rafturi, pe-
o masă rudimentară, pe unele policioare prinse în pereții de
scândură ai barăcii se vedeau mici statuete din lut ars, ce înfățișau
chipuri de oameni în diferite poziții: muncitori turnători, cu șorț pe
dinainte, sprijinind pe genunchi lingura grea de fontă, gata pentru
turnare, sportivi aruncând discul sau conducând mingea cu
piciorul, femeie de la țară torcând cu furca prinsă în brâu și alte
felurite asemenea lucrări mai mult sau mai puțin realizate artistic.
În fundul barăcii construise un mic cuptor în care usca statuetele.
În unele după amieze, după ce sfârșeam lecțiile, veneam la el,
intram cât mai ușor pe ușa de scândură să nu mă știe și să se simtă
stingherit, și stam câteva clipe la spate-i privindu-l cum lucrează.
Din sârmă groasă construia armătura viitoarei statuete. Apoi o
îmbrăca într-o bucată masivă de lut, după care, cu un bețișor, al
cărui cap era lat ca o lopățică, se apuca să modeleze, încet, cu grijă,
apăsând pasta aceea moale, scobind, presând, dezghiocând părțile
de prisos. Era o muncă ce cerea multă răbdare, stăpânire de sine,
perseverență, dar mai ales calm. Și nea Gheorghe practica această
îndeletnicire cu plăcere, cu pasiune, stând ceasuri întregi în
încăperea aceea mică, aplecat asupra mesei unde chipul viitoarei
statuete prindea parcă viață sub mângâierile tot mai insistente ale
bețișorului.
— Ce faci, nea Gheorghe, cu toate piesele astea? îl întrebam
privind statuetele înșiruite pe rafturi și policioare.
— Nimic! înălța el din umeri, parcă nepăsător, cu un zâmbet abia
schițat în colțul buzelor. Uite, îmi trec vremea. Încerc să prind
meșteșugul sculptorilor… Poate o dată și-o dată voi reuși să fac o
statuie adevărată.
 — Și după ce vei reuși să faci una adevărată?
— Atuncea am să învăț să le smălțuiesc. Luciul le dă o formă mai
frumoasă, mai atrăgătoare…
Câteodată, în amurg, venea pe la noi unul Mihăilă, tinichigiu tot
la „Solvex”, cu care nea Gheorghe era prieten de mulți ani, un om
voinic, tuns în cap, cu ochi mari, căprui și mustață stufoasă,
răsucită de colțuri în sus. Fusese și el închis în ilegalitate, în același
loc cu nea Gheorghe. Acuma, stând pe scăunașe, între flori, aveau
ce să-și amintească, ce să-și povestească din vremea pumnilor ce-i
luau la siguranță. Ciocneau păhărele de țuică, mâncau castraveți
cu sare și vorbeau, vorbeau până se lăsa noaptea. Câte nu erau de
spus? Iată, în cartier era nevoie să se înceapă săparea șanțurilor
pentru canalizare, că în timpul ploilor stăteau bălțile întinse din
gard în gard, încât n-aveai unde pune piciorul. La fabrică, comitetul
de partid trebuia să-l zgâlțâie mai tare pe patron să-și respecte
angajamentele din contractul colectiv, că nici de lapte nu s-a îngrijit
să dea bani și nici ventilația la turnătorie nu s-a proiectat.
Seara, când sfârșeam lecțiile mai devreme, luam un scăunaș și
veneam și eu în grădiniță să ascult vorba lor. Puneam întrebări,
unele pline de naivitate, încât cei doi meșteri zâmbeau de neștiința
mea, altele grave, cu o anume adâncime și înțelegere. La toate
căpătăm răspuns pe potriva priceperii mele. Și astfel, multe
adevăruri am deslușit și multe dezlegări am aflat despre unele
lucruri care mă frământau și nu-mi dădeau liniște încă din vremea
când umblam pe ulițele satului. Încet, încet, mintea mea a început
să se limpezească, să se lumineze, ca o odaie în care a pătruns
soarele dimineața, la răsăritul lui. Știam acum de ce viețuiesc pe
pământ bogați și săraci, care-i taina îmbuibării unora și mizeriei
altora, înțelegeam lupta care se dădea între îndestulați și flămânzi,
și cum se va sfârși această luptă.
Cu multă răbdare și bunăvoință, nea Gheorghe mi-a lămurit într-
o seară cum de s-a îmbogățit domnul Papina, patronul fabricii în
care trudeau peste trei sute de muncitori și care înainte nu avea
decât un mic atelier de tinichigerie, undeva la marginea orașului.
Acolo, în grădiniță, am cunoscut lucruri pline de interes despre
revoluția muncitorilor din Rusia în anul 1917, despre grevele
muncitorilor noștri și despre ceea ce a făptuit partidul în tot timpul
asupririi și batjocurii sub vechiul regim al burgheziei și moșierimii.
Atunci, în zilele acelea, l-am putut cunoaște pe domnul Savu,
administratorul moșiei de la noi din sat, cu adevăratul său chip, și
ura fără margini pe care i-o purtam de la moartea tatei avea acum
o înțelegere mai adâncă.
Și cu fiecare zi a limpezirii minții, parcă mă simțeam un altul,
însetat de împlinirea unor mari visuri, eram ca unul care, rătăcitor
știindu-se până atuncea pe drumuri pustii și singuratice, intrasem
odată cu trecerea porții fabricii în marea armată a muncitorilor, ce
mărșăluia hotărâtă și încrezătoare în propriile ei forțe pe un drum
nou, înainte, spre lumina viitorului.
Simțeam umărul lor lângă umerii mei slăbiți și goi.
Simțeam inima lor bătând lângă inima mea caldă, de copil, dar
doritoare de bine și adevăr.
Simțeam cum mă stăpânește mândria că mâinile mele
începuseră să semene cu ale lor.

M-am împrietenit repede cu Victor Mladin. Venea deseori prin

atelierul de turnătorie și de fiecare dată găsea câte ceva de vorbă cu
mine. Mă lua de-o parte, mă întreba ce mai fac, cum merge
învățătura și cum mă simt în fabrică.
— De, știu eu ce să zic? înălțam din umeri. E cam greu aici…
— Da, e greu, confirma el rotindu-și ochii prin praful ce plutea în
hala de turnare. Nici la noi, la strungărie, nu-i mai ușor. Un lucru
însă trebuie să știi: orice greu îl treci cu ajutorul oamenilor de aici.
Așa l-am trecut și eu, așa l-au trecut și alții. Nu uita, măi, că trăim
doar într-o familie… Și-apoi să nu treci cu vederea, băiete, că aici
înveți o meserie, nu cari sticle cu vin și farfurii cu mâncare ca la
domnul Jenică, ăla cu restaurantul. Aici îți croiești un drum în
viață… Da, da, ascultă-mă pe mine… Ce eram eu acum câțiva ani?
Un nod de copil, n-ajungeam cu capul nici la bancul cu scule, și-
acuma, uite, stăpânesc strungul… Și nu vreau să mă opresc aici…
Îmi plăcea acest băiat. Tare mult îmi plăcea. Avea dreptate nea
Gheorghe: Victor Mladin era un tânăr dezghețat, inimos, săritor la
orice treabă. Dar mai ales era plin de optimism. Era încrezător în
tot ceea ce plănuia și cu fiecare acțiune întreprinsă îl cuprindea un
entuziasm de nedescris. Nu știam însă mai nimic despre viața lui.
Și tare aș fi vrut să-l cunosc mai îndeaproape, să-i știu bucuriile și
necazurile, planurile de viitor, nădejdile… Îl socoteam doar unul
dintre primii mei prieteni, cel dintâi care mi-a adus un licăr de
lumină în mintea mea neștiutoare și rătăcită.
Într-o după-amiază, pe când alături de alți băieți căram molozul
din magazia ce urma s-o transformăm în club, Victor, care lucra
alături de mine, m-a întrebat ba de una, ba de alta și încet, încet a
aflat cum am crescut în sat, cum mi-au murit părinții și frățiorul și
cum mi-am dus zilele la domnul Iordache și apoi la restaurantul
domnului Jenică. El nu putuse învăța carte. Tatăl său fusese
tâmplar la fabrica de mobile „Stejarul” a fraților Dumitrescu și
murise într-un accident de muncă. Au rămas șase copii să-i
întrețină mama, femeie de serviciu la banca „Albina”. Când s-a mai
împlinit nițel, Victor a intrat ca ucenic la „Solvex” și acuma era elev
în ultimul an la școala profesională din oraș. Îi plăcea strungăria și
voia să ajungă meșter de precizie, însă visul lui era să se ducă
undeva la o mare fabrică prin București.
— Nu prea stau bine cu matematica, măi Ștefane, mi-a spus el
cu un fel de părere de rău în glas. Și cine nu cunoaște bine
drăcovenia asta n-ajunge strungar de precizie.
— Vrei să-ți arăt eu? l-am întrebat cu bună-voință. Vii seara
acasă la nea Gheorghe, unde stau, și am să te ajut.
Victor a stat nițel pe gânduri, chibzuind adânc, să ia o hotărâre,
apoi m-a întrebat:
— Nu te împiedic cumva pe tine să înveți?
— Nicidecum! Tocmai e bine că repet materia pentru examenul
de capacitate, ca să intru într-a cincea…
La două, trei seri o dată, Victor venea în odaia mea cu un caiet
făcut sul în buzunar, îl scotea și-l azvârlea pe masă, apoi își trecea
mâna prin părul blond, lua un scaun, se așeza și mă aștepta până
când îmi rânduiam cărțile să le am la îndemână.
— Hai, mă, dom’le profesor, ești gata? mă grăbea el. Trebuie să
mă duc, că la șapte încep cursurile la „profesională”…
Încet, cu răbdare, îi lămuream problemele de geometrie, îl
puneam să deseneze unghiuri, să le calculeze valorile, îi explicam
ce sunt teoremele și cum se demonstrează ele. După două ceasuri
de învățătură, Victor își ștergea fruntea de sudoare, clătina capul
și, oftând, spunea:
— E greu, mă, tare greu, dar îi și frumos. Să fiu al dracului, parcă
din ce cunoști mai multe, cu atât ai vrea să tot cunoști!

*
Într-o zi, în vremea prânzului, Victor a venit la mine în atelier,
m-a luat deoparte și mi-a spus zâmbind:
— Ascultă, Ștefane, tu ești de-al nostru, de-al muncitorilor, sau
te ții cumva din vița domnului Papina?
 L-am privit cu ochii mari de uimire, fără să știu ce vrea, ce anume
urmărește.
— Hai, mă, ce te uiți așa la mine, parcă te-ai uita la femeia șarpe!
a izbucnit el în râs.
— Păi, mă uit că nu știu de ce-mi pui întrebarea asta?
— Știi de ce? m-a prins Victor de mână și a pornit cu mine încet
către ușa atelierului. Uite, am vorbit cu băieții din biroul
organizației noastre de tineret. Te știm că ești priceput, cu dragoste
de muncă, iar despre învățătură, ce să mai zic? Ești în stare să
mănânci cartea. Apoi viața ta, a părinților tăi, viață de oameni
săraci, exploatați, mă rog, e ca a oricăruia de aici dintre noi. Ce mai
calea-valea, și tu cred că-i urăști pe patroni și pe bogătași ca și noi
toți, că ei de pe urma noastră strâng averi. Și dacă-i urăști, poate
că vrei, la fel ca și noi, să ducem lupta împotriva lor, pentru o viață
mai bună, pentru… Ia, ascultă, mă, ca să mai lungesc vorba, vreau
să-ți deschid ochii ție, un băiat deștept, cu carte, ia spune, tu nu
vrei să te înscrii în organizația noastră de tineret? Că m-au luat la
rost și ăi din birou. Zice unul, Adrian Pietraru, poate-l știi, ăla înalt
de la emailaj…
— Îl știu…
— Așa, zice ăsta: „Bine, mă, Victore, tu ești prieten la cataramă
cu Ștefan Burcuș și nu poți s-aduci un asemenea băiat de ispravă
în organizația noastră?” Uite, asta-i povestea. Eu ce să zic? „Lasă,
mă, le-am spus, să mai stea și el nițel printre noi în fabrică, să vadă
cum îi munca, să-și dea seama ce facem noi p-aicea și după un
timp, așa, o să stau de vorbă cu el”. „Nu, zic ei, stai acuma de vorbă
cu el, că-i tot băiat sărac ca și noi, crescut în nevoi, altfel nu venea
la fabrică, și arată-i calea, să știe, să înțeleagă. Că dac-ar fi ruda
patronului, de bună seamă n-ar avea niciun interes să fie împotriva
lui, dar îl cunoaște și secretarul nostru de la partid, tovarășul
Pantelici, și locul lui e lângă noi!”
Îl ascultam pe Victor și, nu știu cum, parcă o fierbințeală îmi
cuprinsese fruntea și un abur ușor îmi trecea pe dinaintea ochilor.
Cei mai buni băieți din fabrică îmi cereau să fiu alături de ei, să mă
înscriu în organizația lor. Mă gândisem și eu la lucrul ăsta și chiar
plănuisem să-i spun lui nea Gheorghe să mă ajute într-un fel ca
să-mi împlinesc dorința. Dar iată, că ei se gândiseră poate mai
înaintea mea să le fiu tovarăș de luptă și ceea ce mă bucura cel mai
mult era faptul că mă apreciau ca pe un tânăr destoinic, cu
dragoste de meserie, de carte…
 — Ei, Ștefane, ce zici? Ai căzut pe gânduri?
Victor mă ținea strâns de braț și mă privea drept în ochi,
zâmbind. Fața-i era luminoasă, veselă. Ochii îi străluceau viu și
citeam în ei o încredere fără margini, așa cum doream să găsesc în
mijlocul celor ce mă înconjurau.
— Ai, mă?
— Vezi, Victore, am vorbit eu moale, nițel stânjenit, și eu m-am
gândit la treaba asta și am vrut să-i spun și lui nea Gheorghe, că el
mi-a deschis mintea mai mult…
— Serios, mă? a izbucnit Victor și mi-a dat una cu palma peste
spate, într-atât de puternic încât mi s-au clătinat creierii în cap.
Păi, de ce nu mi-ai spus, mă mutule, nimic până acuma? Uite, mă
duc și îndată îți aduc adeziunea s-o iscălești. Gata, s-a făcut!
Zicând acestea, a vrut să-mi dea iară o palmă zdravănă peste
spate, dar eu m-am ferit și el a zbughit-o pe ușa atelierului în
lumina soarelui de afară. S-a întors după câteva minute gâfâind,
cu părul zbârlit, în mână cu o foaie tipărită. Mi-a dat-o s-o citesc
și, după ce a văzut că mi-am trecut ochii peste ea, a scos din
buzunarul hainei lui plină de unsoare un creion chimic, l-a muiat
în gură și mi l-a întins să semnez.
— Zii, mă, aicea o semnătură hoață, de licean, așa, să mă dai
gata!
Am pus hârtia pe ușa unui dulap din atelier și am semnat încet,
cu grijă, să mi se înțeleagă numele. Și după ce am semnat, nu știu
cum, dar din clipa aceea m-am simțit parcă un alt om, cu sufletul
mai doritor de bine, cuprins de o mândrie nedefinită, măreață și
înălțătoare ca un imn.
Porneam alături de cei mai inimoși tineri ai fabricii să urc sub
soarele înnoirii vremurilor de azi, spre culmile pe care poate nu le
visasem niciodată.

Treceau zilele, săptămânile. Se apropia sfârșitul anului școlar.

Lucram de-acuma în schimbul de după-amiază, că primisem
sarcină de organizație să întărim echipa de tineret care muncea în
turnătorie în a doua jumătate a zilei. Veneam acasă la miezul
nopții, frânt de oboseală, sfârșit, abia trăgându-mi picioarele și
intram ușurel în odaie, cu grijă să nu fac zgomot. Pe plita mașinii
de gătit, în bucătărie, găseam crăticioarele cu mâncare potrivite de
cu seara de lelea Maria, mâncam și apoi la lumina lămpii mă
apucam să-mi fac lecțiile, să învăț.
 În odaie era liniște. Jucau umbre pe pereți. Un fluture de noapte
zbura neastâmpărat învârtindu-se în jurul lămpii, lovindu-se când
și când de sticla încinsă și afumată. Pe fereastra deschisă
pătrundea răcoarea nopții de afară și odată cu ea mireasma florilor
de liliac ce împodobeau grădina. Balsamul acela de prospețime
parcă mă înviora, îmi trezea amorțeala ce mă stăpânea, îmi dădea
o înnoire a ființei. Citeam, citeam mereu, dar într-un târziu mi se
închideau ochii asupra cărților.
De multe ori, pleoapele-mi cădeau grele, gata-gata să mă prindă
somnul. Mă forțam totuși să stau treaz, să sfârșesc lecțiile.
Diminețile, la școală, în bancă, picoteam, clătinându-mă într-o
amețeală dulce, îmbătătoare a somnului, dar mă țineam treaz să
pot asculta explicațiile profesorilor, să înțeleg lămuririle ce le
dădeau ei la tablă unor probleme de naturale, geometrie sau fizică.
Câteodată, însă, mă răzbea somnul, pleoapele se închideau, capul
se pleca tot mai mult, sprijinind bărbia în piept și după puțin timp,
pe nesimțite, pluteam parcă într-un vis undeva pe întinsul unei ape
liniștite, unde nu auzeam decât slab de tot clipocitul valurilor
ușoare sub pântecul bărcii și scârțâitul ramelor în legăturile de
sârmă…
— Burcuș Ștefan! Ce faci, dormi, băiatule?
Tresăream, căscam ochii a mirare și, speriat, buimac, rătăceam
cu privirea în jur de parcă m-ar fi aruncat cineva în mijlocul unei
jungle înfricoșătoare. Mă dezmeticeam însă repede și, rușinat, mă
ridicam încet în picioare, cu obrajii aprinși și corpul ușor tremurând
de frică.
O dată, când mă prinsese somnul, în fața mea s-a oprit
profesorul de istorie, un bărbat înalt, masiv, cu chelie și ochelari.
Ținea mâinile la spate și mă privea aspru prin lentilele groase. M-a
prins cu două degete de bărbie și mi-a înălțat capul:
— Ia spune tu, preistoricule, ce-am vorbit eu acuma două
minute?
— Ne-ați vorbit despre Ion Vodă cel Cumplit…
— Și ce anume v-am vorbit despre Ion Vodă? Tăceam, cu privirea
plecată și fruntea înfierbântată. Mii de ciocănele îmi băteau undeva
în creștetul capului. Ca să-mi fac de lucru, am început să șterg ușor
cu degetul petele de cerneală de pe fața scorojită a băncii. În clasă
se lăsase o tăcere grea, apăsătoare, de parcă ar fi fost goală. Nu se
auzeau șoapte, nimeni nu se mai mișca în bancă.
— Nu știi, dom’le Burcuș, ce v-am vorbit? stăruia aspru
profesorul. Nu e lecție nouă. Astăzi repetăm materia pentru
examen…
— Știu, domnule profesor…
— Ei, ia spune!
— Ion Vodă s-a urcat pe tronul Moldovei după Bogdan
Lăpușneanu. I s-a zis „cel cumplit” de către boieri, deoarece aceștia
îl urau, că le-a tăiat capul unora dintre ei care l-au trădat…
— Între ce ani a domnit?
— Între 1572 și 1574.
— Bine, stai jos, s-a declarat mulțumit profesorul. Dar dacă te
mai prind dormind, să știi că te dau pe ușă afară, auzi preistoricule?
— Aud, domnule profesor, am zis eu cu privirea plecată. Vă rog
să mă iertați… Am fost obosit… Muncesc într-o fabrică…
— Știu că ești ucenic la „Solvex”, dar, băiatule, ori meserie, ori
carte, să știi! Două săbii într-o teacă nu intră!
M-am așezat tăcut în bancă. Simțeam cum îmi ard obrajii. Îmi
era rușine de colegi. Multă vreme n-am întors capul să-i privesc în
ochi. Am rămas cu fruntea plecată și în timp ce-mi jucau lacrimi
sub pleoape am început a șterge mai departe cu vârful degetului
petele de cerneală ce împestrițau fața de lemn a băncii.

*
Mai toți băieții de vârsta mea locuiau la căminul de ucenici al
fabricii. Am găzduit și eu acolo timp de-o lună de zile, în vremea
când nea Gheorghe, având concediu, a plecat cu lelea Maria la țară,
la părinții ei.
Căminul, fost multă vreme azilul de bătrâni al orașului, era o
clădire veche, cu un etaj, ale cărei ziduri groase, masive, cu
tencuiala scorojită erau aproape verzi de mucegai și igrasie.
Ferestrele mici, zăbrelite, cu geamuri murdare și păienjeniș la
colțuri, streșinile late, putrede, cu mulțime de cuiburi sub ele,
acoperișul de țiglă înverzit de mușchi, totul îi dădea un aspect rece,
neprimitor, de mânăstire.
Casa aceasta cu înfățișare de cetate medievală se afla pe o
străduță strâmtă, întortochiată și era cea mai răsărită din toate
clădirile din jur. Avea o poartă mare, din stejar negru, afumat,
prinsă în zid în balamale masive, ruginite. Deschizând-o,
pătrundeai sub o boltă arcuită și întunecoasă de unde, spre
dreapta, o scară largă de lemn, putredă, ce scârțâia la fiecare pas,
ducea către primul etaj. Aici, dintr-un gang la fel de întunecos și
pardosit cu cărămidă, se deschideau într-o parte și alta niște uși
scunde, grele, tot din stejar, prin care intrai în camerele înalte, reci,
cu pereții albi și ferestre mici ca la chilii, acoperite cu perdele de
foiță galbenă, pătate de muște. În acele încăperi, pe lângă ziduri
erau întinse paturi lungi, comune, din scândură, montate pe capre
de lemn, peste ale căror saltele sparte, cu smocuri de paie ieșite ici-
colo, erau aruncate pături militare, cenușii, mototolite și aspre. În
mijlocul camerelor se aflau mese lungi, tot din scândură, cu
picioarele în cruciș, pe care se vedeau căni de tinichea, farfurii de
tablă cu smalțul spart, solnițe cu sare neagră ca nisipul.
Casa o închiriase de la stat domnul Papina cu doi ani în urmă,
când fusese obligat de comitetul de întreprindere să ia în grijă
ucenicii fabricii sale și să-i întrețină până termină școala
profesională. Numise un administrator, pe unul Vichentie, un om
scund, voinic, cu fața neagră și fruntea teșită, fost plutonier major
de jandarmi și pensionat pe motiv de boală. Viclean și afacerist
peste măsură, acest Vichentie ținea socotelile căminului, se îngrijea
de hrana ucenicilor, de odihna lor, de reparațiile clădirii, de
încălzitul ei. Era rău, aspru, avea o vorbă repezită și, socotind că
numai astfel se poate menține disciplina între ucenici, înjura și
împărțea pumni cu nemiluita în dreapta și-n stânga. Aproape că nu
era zi în care să nu bată vreun băiat pentru pricini numai de el
știute.
Omul ăsta lipsit de inimă, afurisit și murdar, locuia în două
camere la parterul clădirii. Purta cizme grele din toval gros,
pantaloni kaki, soldățești, și o haină cafenie lucrată dintr-un veston
pe care încă se mai cunoștea urma cusăturii buzunarelor și a
epoleților. Când se dădea masa, niciodată nu se arăta între ucenici,
pentru că știa că sunt unii din ei care-i cer socoteală pentru
mâncarea proastă ce li se servea. Numai dimineața, în zori, se ivea
pe culoarul întunecos și rece și cu cizma izbea în fiecare ușă,
răcnind ca pe vremuri în cazarmă:
— Deșteptareaaaa! Sculați, mârlanilor și grăbiți către fabrică să
măturați atilerele!
Seara, când ucenicii se întorceau de la școala profesională și
stăteau mai mult peste ora stabilită ca să-și facă lecțiile, el trecea
prin fiecare cameră și stingea luminile înjurând și amenințând pe
cei care socotea că sunt ai dracului și vor să facă risipă de curent
electric, numai să-l sărăcească pe patron.
— Vreți să-i distrugeți pe capitaliști, bombănea el tropăind cu
cizmele pe podeaua de cărămidă a coridorului întunecos.
Distrugeți-i, bă, că e șnapani, dar pe ăia care e cinstiți ca domnu
Papina ce-aveți cu ei? Ce-aveți cu ’mnealui de vreți să-l sărăciți și-i
consumați lumina ilectrică fără socoteală? Că e ca un părinte
pentru voi, ăștia nenorociții… Luminaaa! răcnea el deodată înfuriat
și năvălea pe ușă ca o vijelie cu o nuia în mână. De ce nu stingeți,
bă, lumina? Ai? Cine a lăsat-o aprinsă?
Auzindu-i răcnetele pe sală, băieții lăsau cărțile și caietele
deschise pe mese și într-o clipă se băgau sub pături. Cu capul
afundat în perne, abia își puteau stăpâni râsul. Unii se făceau că
dorm și, ca să-l deruteze, sforăiau tare, supărător, șuierau și
scoteau sunete ascuțite, fluierate.
— Dormiți, ai? întreba Vichentie din mijlocul camerei, stând cu
mâinile în șold și privind roată în jur, peste paturi. Păi, dacă dormiți,
de ce-ați lăsat becurili aprinse, mârlanilor? Ai? De ce?
Bocănind cu cizmele lui grele pe pardoseala de cărămidă, se
ducea la șaltăr, îl răsucea și pe dată încăperea se cufunda în
întuneric. Dar când să apese clanța ușii, gata să iasă, se auzea
deodată un glas înfundat de sub o pătură:
— Tartorul!
Așa îl porecliseră băieții. Plin de venin, Vichentie se întorcea
îndată pe călcâie, se repezea la butonul luminii, îl răsucea și întreba
bănuitor, rotind ochii în toate părțile:
— Care mi-a dat policra, bă? Ai? Care? Tu-ți grijania mă-tii de
golan, că numai golani e-n căminul ăsta.
Aștepta o clipă, aștepta cu mâinile în șold, fierbea, clocotea.
— Nu vrei să te arăți, nu? vorbea el aspru, rotindu-și iară privirea
de uliu peste paturi. Las’ că te aflu eu!
Înfuriat, pleca din nou către ușă. Iară se cufunda odaia în
întuneric și iară se auzea, de astă dată din alt colț al camerei:
— Tartorul!
Vichentie stătea o clipă locului, lângă tocul ușii, să mai asculte o
dată „policra”, cum îi spunea el. Fierbea în așteptare și parcă un
venin îi răscolea sufletul. Nu-l putea însă dovedi pe cel care-l scotea
din sărite cu vorba aceea de batjocură. Cu toate că rămânea câteva
minute la pândă, nimeni nu mai îndrăznea să strige. Atunci,
deschidea ușurel ușa, ieșea pe coridor și trecea la alte dormitoare,
să vadă dacă mai arde lumina sau nu.
Alte râsete și glume îl luau în primire de cum trecea pragul lor.
 *
O dată, într-o duminică la prânz, doi ucenici din anul întâi,
amândoi din secția tâmplărie, au adus de la bucătăria căminului
un lighean mare de tablă plin cu ciorbă și l-au pus în mijlocul
camerei. Se înălța abur din fiertura aceea, cenușie, leșioasă, dar
nimeni nu cuteza să bage lingura în ea. Alături, pâinea era neagră,
cu tărâțe și paie, și avea un miez tare, zgrunțuros, de parcă era
făcută din nisip.
— Iară ne-au adus ciorbă din asta… tu-i duminica mamii lui de
tartor! a izbucnit de lângă mine un băiat din anul patru, pe nume
Toni Sall. Eu nu mănânc, fraților, a zis el hotărât. Care vreți, iată,
îi dau porția mea!
Băieții s-au ridicat de la masă, au apropiat capetele și curioși au
privit în lighean. Prin zeama străvezie se zărea fundul de tablă,
peticit cu două nituri, cu smalțul sărit în mai multe locuri. Câteva
fire de ceapă pluteau la suprafață, iar către fund se lăsaseră doi
morcovi negri, rași pe jumătate.
— Nici eu nu mănânc! a zis și Nelu Bobică, de la vopsitorie,
slăbuț, cu părul ciufulit și ochi mici ca de viezure. Asta-i boală
curată…
— Trage tartorul din alimente… tu-i duminica mamii lui de
bandit!
— Niciodată n-a venit patronul aicea să vadă cum stăm și ce
mâncăm…
— Păi, ce-l privește pe el? Știe numai să ne ceară să muncim până
ne iese sufletul!
Băieții au început să vorbească toți deodată, tare, gălăgios, într-
o învălmășeală de glasuri, să protesteze și să gesticuleze, de parcă
undeva de-o parte s-ar fi aflat chiar domnul Papina și-i putea
asculta. Unii au zvârlit farfuriile de tablă și ele s-au dus de-a dura
pe podeaua de cărămidă, oprindu-se prin colțuri sau pe sub patul
de lemn lung, de lângă zid. Alții loveau cu lingurile în ligheanul cu
ciorbă și zdrăngănitul acela metalic se amesteca cu glasurile
ascuțite ale lor, într-o larmă de nedescris.
— Tocmai astăzi, duminica, mă, să-și bată joc de noi în halul
ăsta?
— Unde-i secretarul de la uteme?
— Așa-i, mă, unde-i secretarul?
— Să-l vedem pe Victor Mladin, el mănâncă lăturile astea?
— Să se ducă la patron și să-i izbească una la mir, să știe și
patronul că nu trebuie să-și bată joc de muncitori!
— Ba mai bine să-i dăm vreo două tartorului…
— Așa-i, mă, ce-ar fi să-l burdușim nițel pe jandarm? Că ăsta ne
trage pe sfoară cu alimentele…
— Lasă, că nici patronul nu-i mai breaz!
Atunci, în larma aceea de glasuri, a intrat pe ușă un grup de
ucenici, cei mai mulți din ultimul an, băieți mari, înalți, gata să iasă
lucrători cu carnet de muncă și cu leafă după încadrare. Printre ei
era și Victor Mladin. Ținea subsuoară o cutie de șah și râdea,
necăjindu-l pe unul Florică de la emailaj, un băiat mic și slăbuț, cu
obrazul drept, roșu, opărit.
— Florică, caută o carte de șah și mai învață, băiete! îl tot
înghiontea Victor. Zău mai învață!
Văzând hărmălaia aceea din jurul mesei, noii veniți s-au oprit
locului și s-au privit cu mirare între ei, fără să știe despre ce-i vorba.
— Victore, vino, mă, să vezi și tu ce vrea să ne bage pe gât
tartorul!
— Aha, uite-l pe Victor…
Într-o clipă, secretarul organizației de tineret a înțeles care-i
cauza nemulțumirilor. Nu era prima dată când ucenicii protestau
și nu voiau să mănânce. Fusese de atâtea ori la patronul fabricii în
numele lor și-i arătase condițiile proaste în care erau ținuți la
cămin. Dar de fiecare dată, domnul Papina înălțase din umeri,
căutase să justifice totul prin situația grea în care se refăceau
fabricile de pe urma războiului și-i dăduse asigurări că are să se
intereseze, c-o să ia măsuri. Ba, pentru mai multă încredere, chiar
în clipa aceea suna secretara și trimitea să-l cheme urgent pe
Vichentie, administratorul. „Tartorul” venea într-un suflet, căpăta
o muștruluială zdravănă din partea patronului, însă lucrurile nu se
îndreptau cu nimic. Dimpotrivă, starea aceea de mizerie continua
să persiste parcă în batjocură față de cererile drepte ale ucenicilor.
— Ce zici, Victore, asta-i mâncare? a zis Nelu Bobică și a împins
ligheanul în față-i.
— Așa ca întotdeauna, măi Nelule! a vorbit scârbit Victor Mladin
și a privit cu un fel de greață zeama care vălurea ușor în lighean. N-
o cunosc eu ciorba asta? O cunosc.
— Și atunci?
— Zic s-o păstrăm și s-o ducem mâine patronului să guste și el
din ea…
— Așa-i, mă. Dacă nu vine el la masă, îi servim noi masa la birou!
 — Și să-i spunem și cum păstrează tartorul alimentele…
Vichentie ținea alimentele într-o cameră umedă, igrasioasă și
întunecoasă, încât prinseseră miros de mucegai, având un gust
amărui, acru. De fapt, fostul jandarm nu avea niciun interes ca
băieților să le placă mâncarea. Trimitea bucătăreasa, o femeie
bătrână și cocoșată, aceasta intra în camere, strângea farfuriile cu
zeamă, le răsturna la loc în lighean și apoi dădea totul la porci.
Administratorul tăia unul din porci, iar pe ceilalți îi vindea la târg,
când da înghețul, că în iarnă se dădeau prețuri mari și putea să
facă speculă după cum dorea.
— Nu-i bună mâncarea, domnu Vichentie! spuneau băieții, când
îl prindeau la vremea mesei în cămin. Vino și dumneata și gustă din
ea, să vedem îți place?
— Nu-i bună? se scărpina el în cap prins în mare încurcătură.
Mda, nu-i bună, dar o să fie ea bună mai târziu, încolo, când o să
se îndrepte lucrurile în țară, vorbea el clătinând ușor capul, ca un
povățuitor ce se credea. Așa a spus și domnu Papina. Am auzit că
atunci când va veni socialismul toată lumea o să mănânce numai
iepuri la tavă și cârnați pe varză, așa o fi oare? Dacă-i așa, atunci e
bine și mai așteptați și voi, că pe la ședințe pe-acolo nu se poate să
nu vă spună și de lucrul ăsta…
Ferindu-se să mai lungească vorba, pleca repede, bocănind din
cizmele-i grele pe podeaua de cărămidă a sălii, cobora scara
putredă de lemn și dispărea sub bolta întunecoasă a gangului de la
intrare.

*
A doua zi, Victor Mladin, Nelu Bobică și cu mine am intrat în
cabinetul domnului Papina cu ligheanul de ciorbă pe care-l
adusesem la fabrică.
Cum ne-a văzut patronul și a aflat care-i scopul delegației
noastre, s-a ridicat încet dinapoia biroului masiv, a venit lângă
masa pe care pusesem ligheanul și a privit lung și stăruitor zeama
rece, sleită, ce semăna mai mult a lături decât a mâncare. N-a scos
nicio vorbă. Tăcut, a pus mâinile la spate, ne-a fixat pe fiecare, pe
rând, câteva clipe, cu ochii lui de gheață, după care s-a înapoiat la
birou și s-a așezat în fotoliul înalt, de piele.
— Și ce doriți voi acuma de la mine? a întrebat el liniștit,
aprinzând și stingând bricheta aurie, numai așa s-o țăcăne într-o
joacă.
 — Să ne dați mâncare ca lumea și nu din asta cu care își îngrașă
porcii domnul Vichentie, administratorul dumneavoastră! a vorbit
apăsat Victor Mladin și, împingând ligheanul să i-l arate, a vărsat
putină zeamă pe luciul mesei lustruite.
— De unde să vă dau eu mâncare? a desfăcut larg brațele
domnul Papina. Spuneți, de unde?
Vorbea calm, mieros, căutând să fie cât mai convingător.
— Eu, dragii mei, dau bani, a urmat el cu vocea blândă.
Alimentele se cumpără de pe piață. Aceste alimente se găsesc, din
astea cumpără și administratorul. De unde să scoată altele? Se
vede treaba că piața nu e încă bine aprovizionată. Așa că…
— Dumneavoastră tot alimente din astea cumpărați de pe piață,
domnule Papina? a întrebat Victor Mladin, privindu-l pe patron
drept în ochi.
— Nu înțeleg…
— Am întrebat, dumneavoastră vă chinuiți tot așa ca noi,
mâncând alimente din astea? Zeamă din asta? În casa
dumneavoastră sau mai bine zis la masa dumneavoastră se
observă tot așa faptul că piața nu e încă bine aprovizionată?
Domnul Papina a zâmbit ușor, abia perceptibil, a clătinat
dojenitor din cap, ca un om înțelegător ce se afla și care-i gata să
ierte necuviințele unor copii neștiutori și a rămas o vreme tăcut,
continuând să țăcăne bricheta aurie. Broboane de sudoare îi luceau
pe fruntea înaltă, ușor încrețită. Cu gesturi leneșe a scos o batistă
albă, de olandă, din buzunar, și-a tamponat încet fruntea după care
a rămas gânditor, în tăcerea de mai înainte. Nu avea ce să spună.
Victor Mladin îi ceruse un răspuns greu de dat în situația aceea. Și
totdeauna când muncitorii îl puneau în derută, domnul Papina
găsea că cel mai nimerit lucru e să tacă și să rămână într-o stare
contemplativă, chipurile, căutând o soluție ca să rezolve cea mai
dificilă cerere.
Într-un târziu s-a lăsat în spătarul fotoliului, a scos o țigară, a
aprins-o liniștit de la brichetă și, slobozind fumul către tavan, a
spus:
— Mda, aveți dreptate. Uite, am stat acuma, am reflectat adânc
și am ajuns la concluzia că aveți perfectă dreptate. Vă asigur că am
să iau măsuri, dragii mei. Sunt hotărât: dacă într-o săptămână
Vichentie nu-și dă interesul să vă îmbunătățească masa, cu părere
de rău, am să-l concediez. Da, da, am să-l concediez. Voi,
muncitorii de mâine ai fabricii mele, trebuie să fiți bine hrăniți și să
nu-și bată joc orice imbecil de hrana voastră. Însă vă rog să mă
credeți că eu aloc fondurile necesare…
Glasu-i suna străin, fals, cu nuanțe de ascunsă prefăcătorie. A
vrut să mai spună ceva, dar luându-și seama a tăcut și a tras mult
din țigară, slobozind fumul către tavan. Apoi, scuturând scrumul
ce-i căzuse pe haină, s-a ridicat în picioare și a venit iară în fața
noastră.
— Acum duceți-vă și vă vedeți de lucru, a zis el liniștit, căutând
să fie cât mai convingător. Am să vin și eu pe la căminul vostru.
Da, da, chiar zilele astea am să trec pe acolo…
— Bine, domnule Papina.
Am plecat către ușă, unul în urma altuia, călcând pe covorul
moale, plușat.
— Hei, luați și porcăria asta de aici! ne-a strigat el din urmă.
Nelu Bobică s-a întors, a luat ligheanul, a dat din cap salutând
pe patron și a ieșit în camera secretarei unde-l așteptam.
— Ați auzit, mă? ne-a spus el purtând ligheanul în brațe. Cică
„luați porcăria asta de-aici!” Păi să fiu al dracului dacă n-o să-i torn
zeama asta în capul lui Vichentie, să se convingă și tartorul, așa
cum s-a convins patronul că ce mâncăm noi e o porcărie!

*
A doua zi, la amiază, Vichentie, negru de supărare, a intrat ca o
vijelie în sala de mâncare a ucenicilor și s-a proptit în mijlocul ei,
cu mâinile în șold.
— Mă faceți de râs, golanilor? Hai? Mă faceți de râs cu
reclamațiile voastre la domnu’ Papina? a început el să tune, făcând
spume la gură. Să mă cheme ’mnealui în persoană și să-mi dea
peste obraz că v-ați dus cu ligheanul de supă în cabinetul ’mnealui?
A pornit mânios și s-a oprit în fața ucenicilor, mai ales a ălor mici,
care îl priveau cu teamă, strângându-se unul într-altul, ca oile în
fața lupului. L-a prins pe unul de ureche, i-a ars o palmă zdravănă,
după care l-a întrebat:
— Ia zi, bă, mucosule, nu-ți place supa? Hai? Ia zi?
Copilul a început să plângă cu hohote, frecându-și obrazul cu
latul palmei. Îl ustura. Vichentie l-a lăsat și s-a dus în fața altuia,
un băiat mic și slăbuț, cu fața suptă, verzuie. L-a prins și pe acesta
de ureche, dar când să înalțe palma să-l lovească, Victor Mladin a
făcut o săritură și l-a prins zdravăn pe administrator de încheietura
mâinii.
 — Unde te trezești aicea, domnule Vichentie? l-a întrebat el,
fulgerându-l cu privirea. Poate crezi că ești la jandarmeria dumitale
pe vremea lui Antonescu?
Administratorul a lăsat mâna moale pe lângă corp, și și-a potrivit
tacticos haina cafenie, încheindu-i un nasture. Și-a îndreptat și
cravata din pânză kaki de la gât. Apoi a pufnit pe nas și cu un calm
nefiresc a zis:
— Și tu de ce pui mâna pe mine?
Fierbea, fața-i era roșie, congestionată, parcă tot sângele i se
urcase în cap. Privirea îi era tăioasă, ascuțită, de fiară încolțită. Dar
se stăpânea, cerca să pună stavilă mâniei.
— Hai mă, de ce pui mâna pe mine? a mai întrebat el cu același
calm de mai înainte, strângând fălcile.
— Pentru ce dai în copiii ăștia?
— Eu sunt aicea părintele vostru, s-a bătut Vichentie cu palma
peste piept. Eu vă dau de mâncare, eu vă și bat, c-așa-i un tată…
— Ești un tată netrebnic, asta e! i-a aruncat în față Victor. Un
tată hoț, pungaș, care fură alimentele și îngrașă porcii să-i vândă
toamna la târg. Ești un lingușitor și un codoș, un servitor al
patronului cu care te ai mână-n mână, să ne dai mâncare proastă,
ca să cheltuie el cât mai puțin cu noi. Putregaiule! Asta ești,
domnule Vichentie! Un putregai!
Plin de revoltă, cu fața roșie de mânie, Victor a întors spatele să
plece, dar Vichentie s-a repezit, l-a prins de umăr și l-a întors
deodată către el.
— Bă, golanule, cui vorbești, bă, tu așa? Hai? Cui vorbești?
A înălțat deodată palma să lovească, dar ca electrizat a lăsat
mâna să-i cadă pe lângă corp. Își dăduse la timp seama că era lipsit
de tact să-l muștruluiască pe secretarul utemiștilor. Așa că,
bolborosind cuvinte numai de el știute, și-a făcut loc printre
ucenicii ce-l înconjuraseră și ștergându-și palmele de fundul
pantalonilor a pornit către ușă.
În prag s-a întors și, cu degetul înălțat, a vorbit aspru,
amenințător:
— Am să mă duc să-i spun domnului Papina. Și mă duc și la
poliție…
— Du-te unde-oi vrea! i-a strigat Victor Mladin.
— Chiar la papa de la Roma! a adăugat Nelu Bobică.
— Bine, bine, las’ că vedem noi! Golanilor! Derbedeilor!
— Pe cine faci, nene, golan? a răcnit deodată Victor și împingând
cu coatele s-a năpustit ca o vijelie către ușă. Ce, noi ăștia care
muncim de ne ies ochii pentru zeama patronului, suntem golani?
Dar nu l-a mai prins pe administrator. Cu o sprinteneală de
neînchipuit, temându-se de revolta tuturor ucenicilor, Vichentie o
zbughise pe ușă și se auzea bocănind repede cu cizmele pe podeaua
de cărămidă a sălii.

Într-o zi, pe înserat, în timp ce-mi făceam lecțiile în odăița mea,

l-am auzit pe nea Gheorghe vorbind afară în curte cu lelea Maria.
— Muiere, eu la noapte îs lipsă de-acasă.
— De ce? s-a mirat ea oprindu-se din măturatul ogrăzii.
— Îs convocat la județeană în seara asta.
— Numai tu?
— Ba mai mulți activiști din oraș.
— Și ce ședință o fi aia toată noaptea? s-a îndreptat femeia din
șale. Ori îi numai așa, o vorbă…
— Nu știu dacă-i toată noaptea, dar tovarășul Ghiocel,
secretarul, așa ne-a spus: să fim pregătiți cu de-ale mâncării, că nu
se știe cât ne întindem la vorbă și poate ne-apucă dimineața. Așa
că…
Nea Gheorghe n-a venit dimineața acasă și nici la fabrică n-a
venit. Îngrijorată, lelea Maria m-a trimis după el la județeană.
Casa partidului era o clădire înaltă, veche, cu un etaj, instalată
în centrul orașului, în apropiere de primărie. Avea zidurile cenușii
cu dâre ruginii de ploaie întinse în lungul lor ca niște fibre
șerpuitoare, vizibile. La parter, unde pe vremuri fusese pesemne o
prăvălie, obloanele erau închise. Numai ferestrele de la etaj, mari,
luminoase, aveau perdele, semn că acolo încăperile sunt locuite. În
fața clădirii erau trase câteva mașini prăfuite, cu capote de pânză
cenușie și parbrizele stropite de noroi. Văzându-mă că mă tot învârt
prin fața sediului, portarul, un omuleț mic și slăbuț, cu fața arămie,
nu m-a lăsat în ruptul capului să mă apropii de gangul care ducea
în curte.
— Tovarășe, am o treabă personală cu nea Gheorghe Pantelici,
am stăruit eu. Mi-e rudă, ce naiba! Aș vrea să știu numai dacă-i
aici…
— Nu-i secretarul de partid de la „Solvex”? m-a întrebat
bătrânelul privindu-mă peste umăr în timp ce-și răsucea o țigară.
— Da, el.
— E aici, are treabă.
 — Ședință?
— Ședință.
— Cam lungă ședință, de aseară până acuma.
— Dacă te mai miri mult, are să-ți cadă nasul! m-a luat peste
picior portarul. Hai, umblă și vezi-ți de drum!
Nemulțumit și îmbufnat am mai stat nițel să văd ce se întâmpla
și apoi, strecurându-mă printre mașini, am plecat.
Cum am intrat pe poarta fabricii, am dat cu ochii de Victor
Mladin, secretarul nostru de la uteme. L-am recunoscut de departe
după statura lui înaltă, voinică și după maieul de culoare albastră,
ce-i acoperea pieptul vânjos. Am alergat, l-am luat de mână și l-am
tras înapoia unui atelier, la umbră.
— Unde te duci, Victore? l-am întrebat privindu-i hârtiile din
mână.
— La magazie, după materiale.
— Ascultă, tu nu știi de ce-i ședință aceea așa lungă la județeana
de partid?
— De unde să știu?
— Am fost pe-acolo să mă interesez de nea Gheorghe. Erau o
mulțime de mașini afară, iar printr-o crăpătură a porții am văzut
oameni stând prin curte grupuri-grupuri. Fumau, vorbeau…
— Umbli ca o iscoadă burgheză! m-a fulgerat Victor cu privirea.
— Ei, ca o iscoadă, m-am supărat eu. Ce mă iei, mă, Victore, așa
peste picior? M-a trimis lelea Maria, nevasta lui nea Gheorghe, era
îngrijorată de el că n-a venit de-aseară acasă, am încercat să mă
apăr.
— Vezi, nu mai trăncăni, că-n fabrica asta umblă fel și fel de
șobolani de-ai patronului, mi-a vorbit Victor prinzându-mă de braț.
Și ăștia au niște urechi!… Dacă partidul a convocat acolo toți
secretarii și activiștii, înseamnă că știe el de ce i-a convocat și nouă
nu trebuie să ne umble gura ca la țațe, să ne întrebăm, să ne mirăm
și dracu mai știu eu ce ne trece prin minte. Înțelegi, Ștefane?
— Înțeleg.
— Așa, istețule! m-a împuns el cu degetul în piept. Ei, nu prea
cunoști tu viața de organizație, ești nou, mă, ca unul din ăla abia
născut, care acuma învață să umble în două picioare.
Nici în noaptea următoare n-a venit nea Gheorghe acasă. Și nici
Mihăilă, tinichigiul, nici Apostol de la emailaj n-au dat pe la casele
lor.
Dimineața – era în ziua de 11 iunie – m-am dus la școală. Când
m-am întors, la vremea prânzului, cu cărțile la subsuoară, am găsit
în fața porții fabricii o zarvă neobișnuită. Bătrânul portar, cu
nelipsita lui lulea în gură stropea cu furtunul trotuarul pietruit.
Trei ucenici, cu mături mari de nuiele, măturau de zor curtea. Un
băiat bătea în cuie de stâlpii porții un steag roșu și altul tricolor.
Alți câțiva ucenici în frunte cu Victor și Nelu Bobică, „pictorul” de
la atelierul de vopsit, urcați pe niște scări înalte, se chinuiau să
prindă sus pe plasa de sârmă de deasupra porții o firmă albastră
pe care scria cu litere mari, albe:

STEAUA ROȘIE
Întreprindere industrială de stat

M-am oprit în mijlocul străzii și plin de mirare am citit de câteva

ori scrisul firmei de la un capăt la altul, recunoscând a fi la mijloc
talentul lui Bobică. I-am privit apoi pe băieți cum se străduiau să
prindă tabla deasupra porții, după care m-am uitat în jur să întreb
pe careva ce s-a întâmplat. Dar până a mă dezmetici care era
pricina acelei atmosfere sărbătorești, m-a și trezit din gânduri vocea
de bas a lui Victor:
— Ai venit, mă, Burcuș?
— Am venit, am înălțat eu ochii către el. Dar ce faceți acolo?
— Uite, echilibristică! a râs el ștergându-și cu dosul palmei
sudoarea de pe frunte. De ce mă privești așa?
— Mă uit și…
— Ei, ce „și”? S-a naționalizat fabrica!
— Vasăzică s-a împlinit ce scria Marx în cartea aia a lui? Tu mi-
ai spus…
— Da, mă, s-a împlinit!
Ucenicii au izbucnit cu toții în râs și s-au adunat în jurul meu.
— Și domnul Papina unde e, fraților? am rotit eu capul privindu-
i pe rând.
— E încă acolo în birou, dă în primire. Are două ceasuri pentru
treaba asta, după care… valea!
— Și de-acum cine are să fie director?
— Tovarășul Pantelici.
Am rămas pentru o clipă înmărmurit locului, fără să-mi fie încă
limpede în minte cele spuse de Victor. Bine, de-acum fabrica va fi
a muncitorilor. Îmi vorbise odată Victor despre treaba asta și uite
că acum se făptuise acel adevăr. Dar cum oare se va descurca nea
Gheorghe în conducerea ei? Avea el priceperea asta? De unde și
până unde? Înțelegeam acum de ce fuseseră convocați la județeana
de partid activiștii din oraș. Era la mijloc o asemenea hotărâre
importantă a partidului care trebuia adusă la îndeplinire cu cât mai
multă siguranță. Atunci înseamnă că și celelalte fabrici din oraș
fuseseră naționalizate. Cea de bomboane, de mobile…
Am intrat în curtea fabricii, am alergat către atelierul de
turnătorie și mi-am pus cărțile în dulapul lui nea Gheorghe. Sub
bolta înaltă de tablă stăruiau nori groși de praf, iar pe sus huruia
podul rulant, plimbând pe deasupra capetelor cele două cârlige
mari și grele ale macaralei. Auzeam muncitorii vorbind:
— S-a dus patronul, se cheamă că ne putem gospodări cum
trebuie în casa asta a noastră.
— O să fie altă viață, fraților. Acuma noi avem pâinea și cuțitul
în mână.
— E timpul să punem și ventilatoarele alea, că ne scuipăm
plămânii în aerul ăsta.
— Dar parcă numai despre ventilatoare e vorba? Ei, câte nu-s de
făcut în fabrică!
Am ieșit din atelier și m-am îndreptat către clădirea
administrației să dau ochii cu nea Gheorghe, să-l văd cum îi șade
în noua lui funcție, să-mi spună și mie cum s-au întâmplat toate
câte au fost și mai ales să-l vestesc ce mai este pe acasă. Unii dintre
muncitori lăsaseră pentru câteva minute lucrul și ieșiseră afară din
ateliere. Stăteau prin curte în grupuri la umbra teilor sau pe aleile
prunduite din jurul clădirii administrative și vorbeau gălăgios,
aprins, privind când și când către birouri să-l vadă pe Papina
plecând. Erau veseli, glumeau, râdeau zgomotos și parcă odată cu
aflarea impresionantei vești a naționalizării le pierise de pe chipuri
negura aceea ciudată a apăsării și umilinței ce le învăluise întreaga
viață.
Ocolindu-i, am dat să urc scările către coridorul ce ducea spre
biroul patronului. Dar n-am făcut decât câțiva pași, că deodată am
auzit șoapte într-o săliță alăturată. Parcă era glasul domnului
Papina. M-am oprit cu răsuflarea întretăiată și am ascultat plin de
încordare. Da, era glasul patronului. Vorbea repezit, aspru, dar în
același timp grijuliu și neliniștit. M-am tras îndată după un stâlp,
am scos nițel capul și am privit cât mai ferit către săliță. Papina îl
ținea pe Vichentie de reverul hainei și-l tot dădăcea împungând cu
degetul un pachet pe care i-l pusese în brațe.
 — Înțelegi, domnule, înțelegi? stăruia patronul căutând să
privească în ochii administratorului. Ori încă nu ți s-a limpezit
mintea după țuica aceea, fi-ți-ar băutura a dracului, că de noapte
te-ai mai înecat în ea!
— Înțeleg, dom’le director… Înțeleg! asigura Vichentie strângând
pachetul în brațe ca pe un copilaș. E prima dată când ixecut eu un
orden de-al dumneavoastră? Că eu să știți, nu-s beat. Ce dracu, să
mă-mbăt dintr-o juma de țuică?
— Ei, bine, lasă trăncăneala! se arăta neliniștit și grăbit Dimitrie
Papina. Ai grijă să duci pachetul doamnei. Și numai dumneaei să-l
dai în mână, înțelegi? înțelegi, domnule?
— Înțeleg.
— Ei, haide, pleacă. Și vezi nu te opri pe undeva. Și nici nu spune
la orice nespălat ce ai în pachet și un’ te duci.
Ieșind pe-o ușă dosnică, Vichentie a ocolit clădirea administrației
și a pornit pe prundișul aleii ce ducea către poartă, bocănind prin
curte cu cizmele lui grele. Domnul Papina a privit o clipă pe
fereastră, în urma lui, apoi cu un ușor zâmbet în colțul gurii,
zâmbetul unei biruințe, a intrat în fostul lui birou.
Am stat afară câteva minute, cuprins de o adâncă nedumerire:
ce să fie oare cu pachetul acela? Din birou răzbeau pe fereastră
crâmpeie din discuțiile purtate între patron și delegația muncitorilor
ce lua în primire fabrica. Deslușeam glasul lui nea Gheorghe din
celelalte și mă bucuram știindu-l acum într-un post atât de
însemnat ca acel pe care i-l încredințase partidul. Mă frământa însă
un gând: de ce se arătase atât de îngrijorat patronul față de soarta
acelui pachet pe care-l trimisese acasă?
— Domnule Papina, nu are rost să ne mai certăm! am auzit
deodată vocea lui nea Gheorghe, aspră, neînduplecată.
Dumneavoastră predați cheile, vă luați pălăria și puteți pleca. Cred
că noi am fost destul de limpezi în cele ce v-am spus, nu?
— Și cum, nu pot să-mi iau de aici din biroul meu nici măcar
lucrurile personale?
— Absolut nimic.
— Ei, dar asta e revoltător, domnii mei! Parol, e revoltător! a
izbucnit ca un vulcan domnul Papina. Nemaipomenit!
— Degeaba vă supărați dumneavoastră! a vorbit iară nea
Gheorghe cu un calm pe care nu-l cunoșteam până atunci. Vedeți
cuiul acela de alamă din perete, de care-i agățat tabloul?
— Îl văd.
 — Ei, nici măcar cuiul acela nu-l puteți lua. Totul, absolut totul
din fabrica asta, e făcut din osteneala muncitorilor și de-acuma e
proprietatea lor. Înțelegeți dumneavoastră?
— Pe onoarea mea că e absurd!
— O fi, după judecata dumneavoastră. După a noastră însă,
totul e limpede, uite, ca sticla asta a geamului.
— Extraordinar! Nu, asta întrece orice măsură. Am să reclam.
Nu, nu se poate…
— Mă rog, faceți ce credeți. Dar serviciul biroului rămâne aici,
domnule Papina. Așa cum a rămas dosarul cu brevete, carnetul de
cecuri, planurile noilor mașini de spălat rufe. Ce dracu, nu v-ați
opus când a fost vorba să dați fabrica și vă opuneți să lăsați aici
niște tocuri și călimări?
— Dar înțelegeți că le am cadou…
— Nu înțelegem nimic…
— Mă rog…
Stăteam afară, sub fereastră, ascultam înfrigurat toate aceste
discuții și jucam de neliniște pe loc, de parcă aș fi călcat pe jeratic.
Nu vedeam înaintea ochilor decât pachetul din brațele
administratorului Vichentie care nu se încumeta să plece mai
repede, după dorința fostului patron al fabricii. De ce-l zorea așa?
Am deschis ușurel ușa, am vârât capul și i-am făcut semn lui nea
Gheorghe să iasă nițel până afară. După o clipă s-a ivit în pragul
ușii. Era numai în cămașă, cu părul năclăit de sudoare și fața lucie,
îmbrobonată. Cum m-a văzut, a prins a zâmbi.
— Ce-i, Ștefane? m-a luat el vesel de după cap. Ai auzit ce-i pe
aici?
— Am auzit.
— Ai fost la școală?
— Am fost.
— Pe acasă ce este?
— E bine. Lelea Maria era îngrijorată că nu știa nimic de mata.
— Ei, am avut treabă. Și încă ce treabă! a zis el scoțând batista
și ștergându-și fruntea de sudoare. Azi dimineață la ora zece am
primit sarcina să luăm în primire fabrica, și uite acum ne dăm
osteneala să sfârșim mai repede. Trebuie să organizăm gărzi
muncitorești pentru pază, să punem producția pe roate, dar niște
roate din alea mari, mari de tot, mă, să gonim, nu alta!
Stăteam și-l ascultam pe nea Gheorghe, mă bucuram pentru
bucuria care-i lumina fața, dar gândul îmi era tot la discuția dintre
patron și Vichentie. Așa că n-am mai avut răbdare, i-am povestit
cât mai pe scurt cele ce am auzit, fără să vreau, înainte de a intra
în clădirea administrației.
— Zău, mă? s-a mirat nea Gheorghe, punând mâinile cruciș pe
piept.
O umbră de neliniște i-a învăluit pe dată chipul. A plecat privirea
gânditor.
— Și tu ce crezi? a întrebat el după o clipă.
— Nu știu! am înălțat din umeri.
Nea Gheorghe a căzut iară pe gânduri frecându-și obrazul cu
palma. Plănuia ceva în minte. Căuta să ia o hotărâre. Dar n-au
trecut decât câteva minute, că prinzându-mă de mână mi-a spus:
— Ștefane, ia dă tu o fugă după banditul ăla de administrator și
cheamă-l înapoi!
N-am mai stat să mai cer alte lămuriri. Am zbughit-o imediat
către poarta fabricii. Era soare și cald. O zăpușeală amețitoare
stăruia peste clădirile cenușii. Băieții terminaseră instalarea firmei
și acum strângeau scările și sculele și se pregăteau să intre în curte.
Mai încolo, Victor Mladin aprindea o țigara de la un muncitor care
vopsea un gard nou, montat în marginea aleii principale ce ducea
către ateliere. Iară lângă magazia de materiale, Vichentie, care nu
se prea grăbea deloc, stătea de vorbă cu un om în vârstă, numai în
cămașă și izmene, cu biciul sub braț.
— Domnule Vichentie, haide înapoi până la direcțiune! am zis
eu, apropiindu-mă.
— De ce să merg? a întors el privirea aspră către mine.
— Așa-i porunca, așa te vestesc și eu.
— Cine a dat porunca asta?
— Directorul cel nou.
— Spune-i că am să vin îndată, a grăit Vichentie moale, cu ochii
pe jumătate închiși. Mă duc până-n oraș și acușica mă întorc.
— Nu, întâi haide la direcțiune și pe urmă ai să te duci în oraș.
— Ei, mă, tu ești turc sau ce ești? a ridicat glasul
administratorul. Nu înțelegi că mă întorc îndată?
A dat mâna cu căruțașul, zâmbindu-i acru, forțat, după care a
plecat către poarta fabricii. Eu după el.
— Domnule Vichentie, dumneata ești surd? am strigat din urmă-
i cu o îndrăzneală care nu știu de unde-mi venise în clipa aceea.
Și fără a mai aștepta răspuns, m-am repezit, l-am prins de
mâneca hainei și l-am tras puternic înapoi.
 Dar nu știu cum l-am smucit, că pachetul acela i-a căzut din
brațe și, cum a căzut, îndată s-au împrăștiat pe pământ mulțime de
monezi mici și sclipitoare de aur care-ți luau ochii, nu alta, cu
strălucirea lor.
— Măi, Victore! Bobică! m-am întors eu și am strigat către băieții
care tocmai băgau scările în curtea fabricii. Veniți, măi, să vedeți ce
n-ați mai văzut!
Vichentie, înfuriat, s-a aplecat în mare grabă, lăsându-se în
genunchi și cu palma a început să adune din juru-i într-o
grămăjoară tot ce se putea aduna din monezile acelea sclipitoare.
Într-o secundă băieții l-au înconjurat plini de curiozitate.
— Ce-i mă, Ștefane?
— Ia uitați-vă ce-i aici!
— Să nu puneți mâna! Să nu v-atingeți! bolborosea
administratorul cu capul între umeri, în timp ce, înfrigurat,
strângea în pumn monezile și le deșerta în buzunarul hainei. Hai,
cărați-vă. Cărați-vă, bă, n-auziți?
Nu ne clinteam niciunul. Stăteam parcă înfipți în pământ
urmărind graba slugarnicului de administrator care umbla în patru
labe să strângă bănuții sclipitori.
— Mă, ăștia-s cocoșei de aur! a exclamat Victor aplecându-se și
privind mai cu atenție. Sunt ai patronului, Ștefane?
— Ai lui. Îi ținea în biroul lui și acuma, când a fost să-și ia
tălpășița din fabrică, i-a trimis prin dumnealui acasă, la cucoană.
— Ce vorbești, dom’le! s-a mirat Victor dându-și cu un bobârnac
șapca spre ceafă. Și așa, domnule Vichentie, ai vrut să fii slugoiul
patronului până în ultima clipă. Bravo!
Dar Vichentie părea că nici nu aude, nici nu bagă pe cineva în
seamă. Aduna mai departe bănuții, tăcut, însă cu mare grabă și
înfrigurare. După ce a sfârșit treaba, s-a ridicat cu greutate de jos,
și-a șters genunchii de praf. Apoi a dat să plece. L-am prins însă
iară de braț.
— Păi, dumneata n-auzi că trebuie să mergi la direcțiune? l-am
luat eu la rost.
— Nu merg la nicio direcțiune! s-a smucit Vichentie, trăgându-și
mâna din strânsoare. Broboane de sudoare îi năpădiseră fruntea.
Fața-i era lac de apă. Cravata i se strâmbase la gât, atârnând ca o
cârpă uzată și decolorată. Hai, cărați-vă și vedeți-vă de treabă! a
adăugat el văzând că niciunul din noi. Nu ne mișcam din loc. Ori
vreți să le luați?
 I-am făcut un semn cu capul lui Victor și el a înțeles. Îndată și-a
suflecat mânecile cămășii, a scuipat în palme și, umflându-și
pieptul ca un taur, s-a repezit și pe la spate l-a cuprins zdravăn pe
Vichentie în brațe. Apoi, cu el pe sus, a pornit către clădirea
birourilor. Băieții, după ei.
— Ei, dumnezeii și paștele! gâfâia în strânsoare Vichentie,
căutând să scape.
Dădea din picioare și se smucea, se frământa. În zadar însă.
Victor îl ducea tot pe sus ca pe un sac.
— Scoți averea muncitorilor din fabrică, mă? vorbea Victor
cărându-l pe administrator. Păi, unde te trezești aicea, cățeluș al
patronului? Hai, unde?
— Paștele și dumnezeii! gâfâia într-una Vichentie.
— Taci, că te izbesc de pământ, de te descleiez într-o clipă!
amenința Victor. Ei, lasă că ai să dai tu socoteală!

*
Seara, acasă, stând afară, în grădină, în răcoarea amurgului, nea
Gheorghe mi-a spus, bătându-mă cu palma pe spate:
— Ei, Ștefane, îmi place, băiete, că ești tare dezghețat la minte.
Bravo! Uite al dracului de patron, nici unuia nu ne-a trecut prin
minte ce pusese la cale.
— Păi ce, parcă eu știam dacă nu se întâmpla să trag cu urechea?
— Asta așa este. Însă ai venit tocmai la timpul potrivit.
— Ce i-ați făcut lui Vichentie?
— Ce să-i facem? L-am dus la poliție.
— Și patronul?
— Tot acolo. Las’ c-a-nceput-o bine, al dracului de pungaș!
După câteva zile m-a chemat nea Gheorghe la el în birou. Stătea
pe scaunul dinapoia mesei largi, acoperită cu cristal, cu capul
aplecat în hârtii și scria de zor. Ținea cu greutate tocul în mână, că
nu era învățat cu treaba asta, dar trebuia să se obișnuiască, că n-
avea încotro. Venea corespondență peste corespondență din toate
părțile, care trebuia citită, rezolvată, era nevoie de întocmit planuri,
situații. Când se mai poticnea la câte o problemă, trimitea secretara
să-l cheme pe Mihăilă sau pe Apostol sau pe oricare altul dintre cei
care-i știa el că sunt oameni de nădejde, cu judecată, pricepuți într-
ale meseriei și le cerea sfatul. „Măi, tovarășilor, uite, cum s-o
scoatem la capăt cu treaba asta sau ailaltă? întrebă el, nițel
încurcat. Acuma, dacă fabrica-i a noastră, trebuie să punem toți
umărul s-o gospodărim…”
Am intrat ușurel, închizând cu grijă ușa să nu fac zgomot.
— Ce-i, nea Gheorghe? am întrebat, pășind pe covorul moale din
fața biroului. M-ai chemat…
A ridicat fața din hârtii și mi-a zâmbit ușor, părintește.
— Stai, Ștefane, pe scaunul ăla, să discutăm nițel.
M-am așezat într-unul din cele două fotolii plușate, cu brațe
sculptate, lustruite. Nea Gheorghe purta o haină de doc albastră,
curată, cu gulerul alb al cămășii scos peste revere. Era proaspăt
tuns, cu părul îngrijit, aranjat și bărbierit.
— Cât mai ai tu până termini școala? m-a întrebat el rezemându-
și spinarea de spătarul scaunului. Două, trei săptămâni?
— Nu, cred că numai una, am zis eu gândindu-mă nițel. După
aceea o să dau examenul de capacitate și intru într-a cincea. Ori
zici mata să nu mai urmez la zi?
— Tocmai de-asta te-am chemat, a vorbit el moale, mângâindu-
și obrazul cu palma. Uite la ce m-am gândit azi dimineață…
Și în timp ce cu tocul desena în joacă diferite figuri geometrice
pe-o foaie de hârtie, cu vorba lui moale, blândă, mi-a destăinuit
acel gând: să plec de la turnătorie și să învăț meseria de strungar.
Voi lucra în schimbul de după-amiază, pentru ca dimineața să pot
merge la școală. Sau, vreau cumva să lucrez în schimburi normale
și să dau liceul în particular, adică să mă duc numai la examene la
sfârșitul fiecărui an? Nu-mi va fi oare greu, dacă mă pregătesc în
acest fel? Dar dacă voi învăța diminețile și după-amiezile voi munci
în atelier, nu-mi va fi și așa greu?
— Ei, ce zici Ștefane, cum facem?
Am rămas o clipă pe gânduri, fără să știu ce să răspund.
— Nevastă-mea, măi băiete, spune că să nu mai înveți deloc
meserie, a adăugat nea Gheorghe. Să stai la noi și să umbli la școală
ca oricare altul, că, slavă domnului, o mâncare și-o țoală îți dăm
noi, că te socotim ca și copilul nostru. La ce să te mai ostenești în
atelier? Tu vrei așa cum gândește ea? Spune deschis, nu te sfii, sau
te gândești că ne ești nouă o povară și vrei să-ți câștigi singur
pâinea. Nici să nu-ți treacă prin cap așa ceva!
Eram copleșit de toate cele ce auzeam. Era atâta mărinimie în
sufletul lui nea Gheorghe și al nevestei sale încât nu gândisem
niciodată că viața mea zbuciumată va întâlni inimi atât de bune, de
înțelegătoare și calde.
Ușa s-a deschis și secretara, tânără, bine îmbrăcată și cu unghii
lungi, roșii, a întrebat din prag, nițel sfioasă:
— Domnule director, să vă aduc o cafea? Știți… domnul Papina
obișnuia, a încercat ea o scuză.
— Obișnuia el multe, dar eu nu obișnuiesc. Așa să știi dumneata.
Să nu mai vii la mine cu etichete de-astea boierești…
— Am înțeles.
A plecat privirea, rușinată, cu purpuri în obraji.
— Cred că nu te-ai supărat, așa e? a întrebat-o nea Gheorghe,
zâmbind.
— Nu! a clipit fata din gene, nițel stingherită.
— Așa, acum du-te și ai grijă să plece hârtiile alea la minister.
Până la prânz să plece.
— Îndată le expediez, domnule director…
A înclinat ușor capul și s-a retras repede în camera de dincolo,
unde era secretariatul.
— Ei, mă Ștefane, ce zici, te-ai gândit? m-a întrebat iară nea
Gheorghe, căutând să reia discuția de unde fusese întreruptă.
— Dar dumneata cum mă înveți? am căutat eu să-i aflu gândul.
— Eu zic că orice ți-ai pus în cap să te faci, după ce sfârșești
școala, o meserie, băiete, nu-ți strică.
— Apăi, așa m-am gândit și eu.
— Atunci foarte bine. Rămâi la turnătorie?
— Nu, aș vrea să învăț strungăria.
— De ce?
— E mult mai complicată… mai… cum să-ți spun eu matale…
cere mai multă osteneală în calcule… ești așa cum ar veni un artist.
Am fost de multe ori pe la Victor Mladin, prin atelier și, ce să-ți
spun, mi-a plăcut cum ieșeau piesele din mâna lui. Așa că…
— Bine, mă, s-a făcut. Uite, chiar de mâine ai să treci la
strungărie. O să te califice Victor, că el îi băiat priceput, peste puțin
iese lucrător.

*
Atelierul de strungărie era o hală nu prea mare, cu geamuri
înalte, dar prăfuite, prin care pătrundea anevoie o lumină săracă,
cenușie. Sub tavanul cu tencuiala crăpată, murdară, acoperit de
păienjeni, erau prinse o mulțime de roți ce se învârteau continuu,
mânate fiind de curele de transmisie, late, unsuroase, ce coborau
spre strunguri ca niște panglici negre în frământate zbateri.
Zgomotul aici nu înceta o singură clipă. Undeva, ascuns, într-o
baracă de scânduri, motorul duduia înfundat, iar universalele
strungurilor se învârteau cu repeziciune, încât pământul parcă
tremura în trepidații scurte, nervoase. Cuțitele mușcau carnea
fierului adânc, statornic și un țiuit strident vibra asurzitor sub
tavanul coșcovit și afumat al atelierului.
Toată ziulica stăteam pe lângă Victor. Căutam să aflu cum se
cheamă fiecare parte a strungului, cum se prind piesele în
universal, cum se strunjesc. El îmi lămurea totul cu răbdare și era
bucuros văzând că prind repede orice îmi explica. Câteodată, la
început, mă examina pe nepregătite, repede, într-atât de repede,
încât nici nu puteam să răsuflu răspunzând la întrebări:
— Ce-i asta, Ștefane? mă prindea el de mână și mă ducea în fața
strungului.
— Păpușa mobilă! răspundeam, sigur pe mine.
— Și asta?
— Săniuța.
— Ce-s astea, aicea?
— Vitezele.
— Și aici?
— Suportul pentru cuțit.
— Câte cuțite cunoști?
— De filet, de eboșat, de străpuns, de… de…
— …de finisat. Ei, sunt multe. Bravo. Ei, hai acuma cu mine să
te învăț să ascuți un cuțit la polizor. Apoi să văd cum îl prinzi în
suport…
Așa treceau zilele una după alta și cu fiecare clipă mă bucuram,
ca un copil, că prind rostul acelei mașini care, la început, mi se
părea greu de mânuit
Seara, îi spuneam acasă lui nea Gheorghe:
— Știi că azi am strunjit singur un rulment?
— Bravo, măi! mă bătea el cu palma pe spate. Încet, încet ai să
primești chiar piese de lucru pentru plan. Și-atunci sigur o să intri
într-un schimb.

*
Discutasem o dată, într-o adunare a organizației noastre de
tineret, că noi, utemiștii, alături de muncitorii vârstnici, trebuie să
punem umărul, pentru ca în scurt timp să îndeplinim principala
sarcină trasată nouă de către organizația de partid: ajungerea și
depășirea nivelului producției din anul 1938. Să facem ceea ce n-
am putut face pe vremea patronului. Fabrica era a noastră.
Munceam pentru noi și pentru binele nostru. Cât mai multe
produse pentru piață și de cât mai bună calitate. Fiecare utemist,
la locul de muncă, să fie un îndemn pentru tovarășul lui de atelier,
în îndeplinirea conștiincioasă a sarcinilor de plan… Cât mai puține
rebuturi.. Cât mai multe economii… Să ne străduim a găsi metode
noi de muncă… Să căutăm a fi în fruntea tuturor acțiunilor
întreprinse de masa comuniștilor…
Îl ascultasem pe Victor Mladin și-mi plăcea entuziasmul său.
Vorbise tare, înflăcărat. Cu fiecare frază, cuvântul lui prindea parcă
aripi, se înălța, ne cucerea, dându-ne imbold la fapte cu adevărat
vitejești. Se ridicase și vorbise apoi Nelu Bobică, vopsitorul, Florică
de la emailaj. Câțiva comuniști, oameni în vârstă, care luaseră parte
la adunarea noastră, stăteau deoparte, pe scaunele de lângă perete,
vorbeau în șoaptă și pe chipurile lor puteai citi limpede mândria că
tineretul fabricii fusese crescut așa după cum se arăta în adunare.
Dar faptele? Faptele aveau să dovedească totul.

*
Venise iarna. Ningea. De câteva zile tot orașul trăia sub haina
albă a zăpezii. Oasele, gardurile, străzile, parcurile, trăsurile și
mașinile, toate erau albe de parcă ar fi fost acoperite cu vată. Iară
seara, în lumina becurilor de la colțul străzilor, fulgii se zbenguiau
ca niște fluturași de argint în plutirea lor lină către pământ.
Îmbrăcat cu un palton de-al lui nea Gheorghe, vechi, ponosit, ale
cărui pulpane măturau zăpada, mergeam odată pe strada
principală a orașului alături de Victor, privind când și când vitrinele
luminate. Veneam de la cinematograf. Lumea umbla de colo până
colo, înfășurată în paltoane mai mult lunecând pe zăpada ce
prinsese o pojghiță de gheață. Copiii patinau pe trotuare într-o
alergare nebunească, lovindu-se de trecători, căzând și chicotind în
joaca lor nebunească. În clinchetul clopoțeilor, săniile treceau
ușoare ca niște umbre în sus și în jos, lăsând dâre lucii pe zăpada
caldarâmului.
Tot mergând așa prin pânză ninsorii, deodată Victor s-a oprit în
loc și, prinzându-mă de braț, mi-a spus:
— Măi Ștefane, vrei să mă ajuți la o treabă?
L-am privit mirat. Ce-l găsise? Victor parcă se înfipsese în
zăpadă. Stătea neclintit locului cu umerii albiți de nea și mâinile în
buzunare. Aștepta să-i răspund.
 — Hai, mă, spune, vrei? m-a îndemnat el la vorbă. Tu stai mai
bine cu matematica, am văzut eu, doar ai făcut nițică lumină în
capul meu…
— Despre ce treabă e vorba?
— Dar mă ajuți?
— Te ajut. Nici nu încape vorbă că te-ajut.
— Atunci haide și ți-oi spune pe drum, m-a prins el iară de braț.
Dacă stăm pe loc, înghețăm.
Am pornit prin zăpada mare către casă. Fulgii cădeau pieziș, ne
mângâiau fețele îmbujorate și se topeau umezindu-ne obrajii. Cu
un fel de sfială în glas, ca omul care nu știe dacă va izbândi ceea
ce-i stă în cap să făptuiască sau nu, el mi-a destăinuit că de vreo
două luni se tot gândește ce anume ar putea să-i facă strungului
ca să mărească cât de cât producția. În același număr de ore, cu
aceeași energie cheltuită, să poată strunji o cantitate mai mare de
piese. L-a privit, l-a studiat, a mai citit unele cărticele, dar n-a aflat
mare lucru. Și doară, de când cu ședința aceea, alți utemiști, prin
alte ateliere s-au pus serios pe treabă. Cei de la emailaj au găsit o
nouă metodă de preparare a vopselelor și aplicare a smalțului. Totul
se face mai repede și produsul costă mai ieftin. Tâmplarii
recuperează pânza de la banziguri, au găsit întrebuințare până și
talașului, care e valorificat la o cooperativă din oraș. La turnătorie
s-a grăbit ritmul de turnare…
— Și noi?
— Păi, noi ce să facem?
— Uite la ce m-am gândit…
Și încet, încet, Victor mi-a depănat firul planului său. Tot
strunjind de aproape patru ani de zile, își dă seama că s-ar putea
mări producția, dacă s-ar mări turația universalului. Însă nu toate
strungurile rezistă. Și nu pentru orice piesă poți merge cu turația
maximă. Atunci s-a gândit că s-ar putea mări totuși producția prin
înlăturarea timpilor morți. Se pierde multă vreme cu scoaterea și
montarea cuțitului după fiecare operațiune la strunjit. Scoți de
pildă cuțitul de filet din suport și-l montezi pe cel de străpuns. În
timpul ăsta universalul merge în gol. Nu s-ar putea inventa, de
pildă, un suport pentru patru cuțite deodată, să se pornească
lucrul cu ele montate gata și în timpul strunjitului doar să folosești
cuțitul care-ți trebuie, fără să mai fie nevoie de cheie?
— Ei, ce zici?
Uluit, am încetinit mersul, privindu-l pe Victor cu mirare, dar în
același timp cu un adânc respect. Nu puteam însă înțelege cum de-
i trecuse prin minte o asemenea inovație care, oricum, cerea multă
gândire, pricepere, stăruință? Cu multă sinceritate trebuie să spun
că-l admiram și-l prețuiam, fiind mândru că am un asemenea
prieten dezghețat, întreprinzător, cu dragoste pentru muncă.
— Spune, Ștefane, ce zici? m-a trezit el din gândurile care mă
stăpâneau în acele clipe.
— Ce să zic? am înălțat. Eu din umeri. În primul rând te felicit
că te-ai gândit la așa ceva. Din inimă te felicit. Însă…
— Ei, ce este?
— Crezi că se poate înfăptui inovația asta?
— Se poate, dacă ai să mă ajuți tu. Tu știi matematică și pentru
treaba asta avem nevoie de-o schiță și niște calcule. Ei, ne prindem
să facem drăcovenia asta de suport pentru patru cuțite?
— Ne prindem.
— Bravo! a izbucnit Victor bucuros, lovindu-mă cu palma peste
umăr. Haide, mă, să arătăm ce putem noi, strungarii. Să vezi numai
cât o să dăm peste plan. Cel puțin de trei ori pe-atâta cât lucrăm
azi. Adică ce, mă Ștefane, secția noastră să rămână cea mai din
urmă în privința angajamentelor? Spune tu, se poate?
— Nu se poate!

*
Din seara aceea, în capul nostru nu stăruia decât realizarea
suportului pentru patru cuțite. Stăteam în clasă, ascultam lecțiile
profesorilor, dar gându-mi zbura la el. Va rezista materialul? Nu va
rezista? Care să fie suprafața totală a blocului? Cum vor fi fixate
cuțitele ca să nu împiedice rotirea suportului? Mâncam și mă
gândeam la toate astea, fără să am un pic de liniște. Mergeam pe
stradă și nu vedeam decât universalul învârtindu-se cu repeziciune,
în timp ce cuțitele mușcau cu lăcomie din carnea fierului,
strunjindu-l după voie. Victor îmi spunea că și el e frământat
continuu de treaba asta. N-avea somn, liniște. Parcă nu-i intra
nimeni în voie și se arăta tot nemulțumit.
Într-o seară, la masă, i-am destăinuit și lui nea Gheorghe planul
nostru.
— Bravo măi! a zis el, vesel, bucuros de cele ce voiam să
înfăptuim. E bine la ce v-ați gândit. Măriți producția, că acuma
pentru noi o mărim. Dacă aveți nevoie de ceva ajutor, apăi veniți și
la mine.
 N-am avut nevoie de ajutorul lui. După două luni de muncă
încordată, în primele zile ale primăverii, suportul a fost gata. În ziua
aceea a fost o adevărată sărbătoare pentru noi. Victor Mladin era
în culmea fericirii. Vesel, vorbăreț, râdea și glumea, umbla de colo
până colo fără astâmpăr. Plănuise pentru a doua zi experiența.
— Mâine, măi, să vedeți voi ce n-ați văzut! spunea ele tuturor în
dreapta și-n stânga, umblând prin ateliere. Acum să vedeți
producție!

*
A doua zi, Victor pregătise totul în atelier pentru începerea
experienței, însă lipsea nea Gheorghe, directorul. Plecase de la ora
opt la comitetul orășenesc de partid pentru o ședință.
De nenumărate ori Victor s-a dus pe la birou să-l caute, însă de
fiecare dată se întorcea amărât, cu chipul întunecat.
— Ce mai nou, Victore? îl întrebau muncitorii văzându-l că intră
pe ușă.
— N-a venit, tovarășilor, și fără dumnealui nu vreau să pornesc
strungul.
Necăjit, își trecea palma prin părul blond, se învârtea de colo
până colo fără astâmpăr; punea mâna pe-o piesă, cerceta strungul,
ștergea universalul c-o cârpă. Potrivea cureaua de transmisie, apoi,
parcă năzărindu-i-se ceva, ieșea repede pe ușă și într-o goană o
ținea până la direcție.
Din prag o întrebă pe secretară:
— N-a venit, domnișoară?
— Nu.
— Când vine, spuneți-i că-l așteptăm la strungărie. Să fiu al
dracului, fierb ca un cazan din alea cu fontă de la turnătorie!

*
Într-un târziu, Victor, nerăbdător să vadă cum merge strungul,
a hotărât să mai încerce o dată suportul înainte de a veni nea
Gheorghe. Așa că a pornit universalul.
Într-o clipă toți muncitorii din atelier s-au strâns grămadă în
jurul strungului. Ba încă veniseră unii curioși și de pe la alte secții.
Se urcaseră pe unde găsiseră: pe bancurile cu scule, pe lăzi, pe
butuci de lemn, unii chiar pe dulapurile cu haine, folosind orice
posibilitate numai să vadă cât mai bine.
— Te pregătești pentru experiență, Victore? l-a întrebat un
meșter.
— Mai încerc o dată suportul.
— Ce vrei să strunjești?
— M-am gândit la un șurub cu filet triunghiular, a răspuns
Victor, aruncându-și cu un gest al capului șuvița de păr ce-i cădea
mereu pe frunte. Fac numai așa o probă. Să vedem cum iese.
— Ia să vedem…
Victor a luat bucata de metal, a cântărit-o o clipă în palmă, apoi
a prins-o în „pumnișorii” strungului. Mâinile îi tremurau ușor în
emoția ce-l stăpânea. Fața-i era încordată, aspră, iar veselia lui de
totdeauna parcă-i pierise din ochi. Atent, cu grija, era preocupat de
exactitatea mișcărilor, pe care le făcea cu un anumit calcul, de
parcă ar fi săvârșit un ceremonial ales. Tot cu mâinile ușor
tremurânde a desfăcut mânerul de strângere și a fixat suportul.
Broboane de sudoare îi năpădiseră fruntea înaltă, netedă, ascunsă
sub șuvițele de păr rebele, ce-i cădeau mereu peste ochi. Cu toate
că era emoționat, căuta totuși să se stăpânească și, pe cât posibil,
să-și ascundă semnele acelei neliniști și înfrigurări, care îl
cuprinsese. Așadar, nițel mai sigur pe el, a fixat cele patru cuțite,
încet, cu grijă, fiecare pe câte o parte a suportului. Le-a strâns apoi
bine în șuruburi, le-a mai controlat o dată plăcuțele și, după aceea,
apăsând mânerul, a pornit strungul. Un huruit continuu a umplut
deodată atelierul. Universalul a început să se învârtă din ce în ce
mai repede și curând cuțitul de eboșat a prins să muște tot mai
adânc din axul fixat în bacurile lui. Fâșii lucitoare de șpan cald,
subțire, se desfășurau în răsuciri scurte, se înălțau pentru o clipă
și apoi, rupându-se, săreau sclipind într-o parte, adunându-se
grămadă pe platforma strungului.
Când operațiunea întâia fu gata, Victor stăpân pe sine, învârti
roata de manevră și îndată începu lucrul cuțitul de finisat.
Șpanul era acum mai subțire, tremurător, ca niște fire de beteală
argintii, cu reflexe albăstrui.
— Intru cu cuțitul al treilea, de filetat, s-a întors Victor și a strigat
tare către cei ce-l priveau, ca să fie auzit peste vuietul strungului.
Zicând acestea s-a întors și a învârtit iară roata de manevrat.
Îndată cuțitul a început să sape un șanț șerpuit și adânc.
Universalul se învârtea acum cu repeziciune amețitoare, în
trepidații mărunte, continui. Strungul parcă se clătina pe
postament, smucindu-se din încheieturi. Pământul se zguduia
ușor, cuprins de cutremur. Vuietul acela metalic al universalului
creștea cu fiecare clipă într-o înverșunare năprasnică, ca mugetul
unei furtuni ce se apropia amenințător.
În acest timp unul din meșteri s-a aplecat nițel, apropiind
urechea de suport. A ascultat o clipă, două, apoi a înălțat mâna ca
într-o desperare.
— Oprește, măi! a strigat el cu toată puterea peste glasul mașinii
și punând mâna pe umărul lui Victor l-a smucit înapoi. Are vibrații,
nu rezistă!
Victor s-a fâstâcit, a apăsat frâna, dar era prea târziu. S-a auzit
o trosnitură surdă și în clipa aceea ceva a fâșâit prin aer cu un șuier
ascuțit, metalic, înfricoșător. Ca retezat, Victor s-a prăbușit lângă
postamentul strungului și din frunte a început să-i țâșnească un
șuvoi de sânge roșu, acoperindu-i întreaga față.
— S-a rupt cuțitul! Opriți dinamul! a dat cineva poruncă.
Un ucenic s-a repezit, a tras cureaua de transmisie și universalul
și-a micșorat viteza, învârtindu-se tot mai încet, până s-a oprit.
Vuietul acela metalic s-a stins. Jos, între grămezile de șpan, Victor
se zbătea în brațele muncitorilor, care încercau să-l scoată de sub
strung. Fața i se învinețise, și își sugea buzele într-un tremur ușor,
nervos. Pleoapele-i cădeau grele, molatic, peste ochii cu privire
stinsă, întunecată.
— Haideți, tovarăși, repede cu el afară, în fața atelierului! a zis
unul din meșteri. Și spuneți să vină mașina. Măi, ce nenorocire! Ce
nenorocire!
Apostol de la tinichigerie a venit cu o căldare de apă, a cerut să i
se facă loc și a zvârlit-o pe fața lui Victor. Sub biciul rece al apei, el
s-a cutremurat nițel deschizând pleoapele, apoi capul i-a căzut
iarăși moale într-o parte.
— Faceți cercul mai mare în jur să aibă aer! a poruncit el după
aceea. De ce v-ați îngrămădit așa, măi tovarăși?
Oamenii s-au dat un pas înapoi, apoi s-au adunat iară,
bulucindu-se, ridicându-se pe vârful picioarelor, îmbrâncindu-se.
— A venit mașina! a dat cineva de veste.
— Mașina! Mașina!
Mai mulți muncitori l-au ridicat pe Victor pe brațe și grăbindu-se
printre strunguri au ieșit cu el în curte. Mașina era trasă în fața
atelierului. L-au urcat cu grijă, culcându-l pe perna dinapoi.
În mai puțin de un minut, automobilul a ieșit pe poarta fabricii
gonind către spitalul dinafara orașului.
 *
După două săptămâni, Victor a fost iarăși în mijlocul nostru.
Rana de la frunte se vindecase. Rămăsese numai urma ei, o
săpătură lungă, subțire, ca o linie albă ce pornea de sub părul
blond, rebel și se oprea în sprânceana dreaptă, ușor arcuită.
Slăbise, se trăsese nițel la față, o anume paliditate îi încercăna ochii
cenușii, dar se arăta tot în putere, voinic, cu chipul învăluit în
lumina aceea a voioșiei, a bunei dispoziții, așa cum era cunoscut de
toată lumea.
A venit într-o dimineață când abia porniseră strungurile. Prin
geamurile prăfuite intrau primele raze ale soarelui blânde și
roșiatice în purpura răsăritului. Sub tavanul coșcovit, roțile
începuseră a se învârti din ce în ce mai repede, iar curelele de
transmisie își urmau drumul lor neîntrerupt de du-te-vino, mânând
universalele.
Nu știu cum s-a făcut că s-a strecurat printre muncitori, fără să-
l fi băgat cineva în seamă. A venit lângă strungul lui, la care lucram
acuma singur, s-a oprit în spatele meu, încet, cu grijă să nu facă
zgomot. Eram aplecat sub bancul cu scule, să ridic o cheie care-mi
căzuse. Când m-am ridicat…
— Victor! am exclamat eu tare, puternic și înălțând mâinile i-am
sărit de gât, cuprinzându-l în brațe. Fraților, tovarășilor, a venit
Victor!
Strigătul meu a fost ca o alarmă. Într-o clipă muncitorii au lăsat
lucrul și s-au strâns grămadă în jurul nostru, curioși să-l vadă cât
mai repede pe Victor. L-au înconjurat, l-au strâns în brațe, i-au dat
mâna și au și năvălit cu întrebările, unul mai interesat decât celălalt
să afle câte ceva.
— Cum te simți, inovatorule?
— Când vii la lucru?
— Ți-a făcut operație? Cine, doctorul Amza?
— Victore, ești în concediu, sau ce-i cu tine?
— Lăsați-l în pace, măi oameni buni, că l-am amețit.
Zâmbind, Victor își rotea privirea caldă, prietenoasă, asupra celor
din jur, tăcut și fâstâcit, fără să știe cui să răspundă mai întâi. Până
la urmă, dezmeticindu-se din vălmășagul vorbelor, a vestit pe toată
lumea că se simte bine, iar de-a doua zi va începe chiar lucrul. S-a
apropiat apoi de strung, a mângâiat piesele, universalul, frâna, l-a
pornit și l-a oprit încercându-i vitezele și zărind sita de protecție de
deasupra, a zâmbit cu o anume înțelegere, privindu-i moale pe
muncitori.
— Chiar de-a doua zi, Victore, după accidentul tău, s-au luat
măsuri pentru protecția muncii, l-am lămurit eu prinzându-l de
braț. Nu mai lucrăm așa cum am moștenit strungurile de la Papina.
— Dar cu suportul nostru ce facem? m-a întrebat el privindu-mă
zâmbind pe sub sprâncene. Îl punem pe roate sau nu? Că eu nu
mă las. Uite, și-n spital m-am tot gândit…
— Îl facem, Victore!
— Vasăzică mă ajuți, nu te-ai descurajat…
— Nici vorbă!
M-a strâns la pieptu-i, tare, puternic, apoi lovindu-mă cu palma
peste umăr, mi-a zis dându-se nițel la o parte:
— Hai, dă-i drumul, să văd cum strunjești!

Vremea se scurgea tăcută, liniștită și anii aceia, ai trecerii

pragului către adolescență n-am să-i uit nici pe ei vreodată. Încetul
cu încetul mă înălțasem, mă împlinisem, devenisem băiețandru
destul de copt, cu unele trăsături ale chipului precise, sigure, ce
duceau către maturizare. Ajutat de Victor, prinsesem de-acuma
meșteșugul strungului, lucram singur piese grele, complicate, care
cereau multă bătaie de cap, dar câștigam destul de bine și eram
mulțumit de felul cum îmi duceam viața în familia aceea a
muncitorilor. Învățătura însă n-o lăsasem la o parte, n-o dădusem
uitării. Ambițios cum eram din fire, mă străduisem, îmi dădusem
silința și, în ciuda unora sau altora, ca Stamatescu Romeo sau
Dumitrașcu Vlad, ajunsesem printre cei dintâi în clasă. Ei mă
priveau cu dușmănie, cu ură, mă vorbeau de rău în ascuns, însă
mă făceam că nu știu nimic de toate mârșăviile lor. Uneori nici nu
le dădeam atenție; dimpotrivă, căutam să le arăt prietenie.
Odată, într-un an, vara, sfârșind clasa a șaptea de liceu, am
primit premiul întâi pentru bunele rezultate dobândite la
învățătură. Serbarea celor mai buni elevi și eleve din oraș a avut loc
în sala mare a teatrului.
Era o dimineață de duminică. Toată noaptea plouase, dar în zori
răsărise soarele, blând, vesel, luminos. Cerul era curat, albastru,
fără pată de nor. Sclipeau ca niște bobițe de argint stropii de apă pe
frunzele ude ale castanilor din dreptul ferestrelor înalte ale sălii de
teatru.
Stăteam între colegi pe niște scaune lângă perete și, cuprins de
emoție în așteptarea începerii serbării, îmi roteam privirea în toate
părțile să văd ce elevi și eleve veniseră de la celelalte licee. Băieții
erau gălăgioși, cântau, vorbeau tare, se strigau și se chemau dintr-
o parte și alta a sălii. Unii începuseră să recite versuri în latinește,
alții mai mici să alerge printre scaune după șepcile aruncate în
joacă sau să se lovească cu palmele într-ascuns, tare, pe la spate,
făcând haz de cel trezit parcă dintr-un somn adânc.
Fetele, în uniformele lor negre, cu gulerașe albe, se arătau parcă
mai liniștite, însă și ele râdeau, chicotind tare, vesele, povestind și
ascultând întâmplări, de care se amuzau destul de mult. Și cum le
priveam pe rând, încet, cercetător, am văzut între ele una parcă
mai altfel decât toate celelalte. Era nespus de frumoasă, cu chip alb
și ochi negri, cu sprâncene subțiri, frumos arcuite și păr tot negru,
bogat, împletit neglijent în două coade groase. Nu era înaltă, dar
era plinuță la trup, cu piept rotunjor și dârz și, pesemne, știindu-se
frumoasă, vorbea tot mereu tare, râdea și arăta nespusă veselie,
numai ca să atragă atenția, privind ștrengărește peste sală. Și nu
știu cum s-a făcut că i-am întâlnit o dată privirea și de-atunci am
căutat-o mereu, stăruind cu ochii mei într-ai ei. Și cu cât ne
întâlneam privirile mai des, cu atât simțeam cum se răzvrătește
ceva în mine, arzător, răscolitor, necunoscut mie până atunci,
tâmplele și obrajii începuseră să-mi ardă, iară sângele parcă
prinsese a fierbe încetul cu încetul, că-mi dădea niște călduri de mă
cufundam, cu fiece clipă într-o amețeală dulce, îmbătătoare. Ea se
arăta nepăsătoare, însă când și când stăruia cu privirea tot către
mine, zâmbind șăgalnic, drăgăstos, dând capul pe spate în râsul ei
voit nebunesc.
Stau acum și mi-o amintesc și trebuie să mărturisesc sincer că
mă prinsese ca într-o plasă nevăzută și fermecată, încât mă făcuse
să cred că plutesc undeva peste larma sălii aceleia într-o dulce și
plăcută feerie, fără să mai știu de mine, de nimeni și nimic.
Deodată gălăgia a încetat în sală, murmurele s-au liniștit, larma
aceea de la început s-a potolit și s-a stins cu încetul, de parcă n-ar
fi fost. Începea serbarea și pe scenă urcase un grup de profesori și
profesoare, afișând o anume gravitate potrivită cu solemnitatea
momentului. S-au așezat cu toții la o masă încărcată cu flori, cu
teancuri de cărți legate în panglicuțe roșii și diplome frumos
colorate. Cineva a ținut o cuvântare, apoi au urmat, premierile.
Directorul liceului nostru, scund și gros, cu nas acvilin și chelie
lucie a tras din buzunarul de sus al hainei ochelarii, i-a potrivit pe
nas, a tușit scurt și a prins a citi după o listă, începând cu clasele
mici, numele celor premiați.
În ropotul aplauzelor care izbucneau de fiecare dată, tare,
năvalnic, elevii emoționați, cu obrajii roșii, urcau scările de lemn ale
scenei și, încurcați, stângaci, cu mâini tremurânde, primeau
pachetele de cărți, mulțumeau profesorilor înclinând ușor capul și
apoi coborau în sală, priviți și admirați de colegii și părinții lor.
Când mi-am auzit și eu numele, a început să se învârte deodată
sala cu mine și, amețit, împiedicat, am pornit către scenă înghiontit
în joacă de colegi.
— Te felicit și să fii tot în frunte! mi-a zis directorul strângându-
mi mâna.
Cu privirea plecată, nițel rușinat, mai mult emoționat, m-am
înapoiat, am trecut printre rânduri și m-am așezat pe scaunul meu.
Și când, după o clipă am înălțat ochii, am întâlnit iară ochii aceia
negri ai fetei în uniformă, cu guleraș alb. Se răsucise în scaunul ei
și mă privea continuu, stăruitor, chiar provocator, fără s-o mai
intereseze ce se petrece pe scenă. Iar când a înțeles că am văzut-o,
și-a prins amândouă palmele, ca într-o strângere de mână, le-a
înălțat în dreptul frunții și m-a felicitat din acea parte a sălii,
închizând ușor ochii și zâmbind șăgalnic, parcă fericită pentru
fericirea mea.
Eram de-a dreptul îndrăgostit! Nu mai auzeam și nu mai vedeam
pe nimeni în jurul meu. Fiorul primei iubiri mă răscolise și mă
stăpânea puternic, dulce și nemilos, înlănțuindu-mă în strânsoarea
lui de foc, ce-mi ardea inima, tâmplele, întreaga ființă.
Și când, la sfârșitul premierilor, printre alții, am fost chemat să
recit Luceafărul de Mihail Eminescu, am declamat cu atâta patos,
cu atâta căldură și însuflețire, încât în întreaga sală se făcuse o
liniște de codru, sutele de băieți și fete ascultându-mă tăcuți, cu
încordare, pierduți ca-ntr-o reverie. Vers după vers umplea sala cu
chemarea înflăcăratului poet. Iară eu, parcă prinsesem aripi și
zburam peste închipuirea lui, dincolo de realul faptelor, într-o lume
necunoscută, dar care voiam să mi se supună măreției gândului
meu.
Priveam ochii negri ai fetei în uniformă, cu gulerașul alb și cu
palma pe piept, grăiam încet, rugător, plin de suferință și înțelegere
versurile marelui poet.
Iară ea stătea rezemată de spătarul scaunului, cu mâinile
încrucișate pe piept și zâmbea, privindu-mă stăruitor cu ochii aceia
de cărbune. Și parcă citeam înțelegere în lumina ochilor ei. Parcă
aflam îndemn și aprobare pentru tot ceea ce grăiam.
Și cu cât mă privea mai mult, cu atât creștea înflăcărarea
versurilor, înflăcărarea inimii mele…
Când am sfârșit, un ropot năvalnic de aplauze a izbucnit deodată
sub tavanul înalt al sălii de teatru. Vuiau parcă pereții. Zumzuiau
ușor geamurile.
— Bravo, măi Burcuș! strigau colegii, ridicați în picioare.
— Foarte frumos a declamat! șopteau fetele.
Am coborât treptele de scândură ale scenei și, mai mult alergând,
m-am dus și m-am așezat la locul meu pe scaun. Eram amețit.
Pluteam undeva în înalt, pe niște aripi nevăzute, ce mă legănau
ușor într-un văzduh limpede și luminos. Îmi ardeau obrajii,
tâmplele. Inima îmi bătea cu putere, mii de ciocănele lovind coșul
pieptului, gata să-l spargă…

*
În stradă, am pornit alături de fata cu ochi negri și guleraș alb,
mergând încet la plimbare, prin umbra răcoroasă a castanilor. Mă
simțeam fericit, stăpânit de o anume mulțumire a inimii, ușor ca
un fulg, încât parcă pluteam lângă acea făptură atât de drăgălașă
și fermecătoare.
Mergeam tăcut, nițel fâstâcit – nu mi se mai întâmplase să merg
alături de-o fată… și încă ce fată! – și trăgeam cu coada ochiului
către ea s-o văd mai bine, să mi-o întipăresc în minte. Obrajii ei albi
se îmbujoraseră. Călca ușor, cu privirea plecată, mângâind cu o
anume gingășie petalele roșii ale unui boboc de trandafir ce-l ținea
în mână și al cărui parfum o îmbăta.
O, cât aș fi dat să nu se mai sfârșească drumul acela! Să nu mă
mai întorc, ci să merg alături de ea departe, departe, către
necunoscut. Mă simțeam atât de bine lângă ea! Și atâta farmec
degaja făptura ei, gingașă și nevinovată ca o copilă din basm…
Într-un târziu am întrebat-o cum o cheamă.
— De ce vrei să știi? a înălțat ea sprâncenele, privindu-mă pieziș.
— Așa…
— Dumitrașcu Mioara.
— Dumitrașcu? am tresărit nițel surprins. Am și eu un coleg tot
cu numele ăsta.
— Cel care a rămas corijent? Dumitrașcu Vlad?
— Exact. Mi-e coleg.
— Și mie frate…
 Într-o fulgerare mi-a trecut un fior rece prin tot corpul. M-am
cutremurat și în clipa aceea ceva parcă s-a prăbușit în mine,
ducându-mă undeva spre adâncuri negre, necunoscute, într-o
amețeală vie, chinuitoare. Mă îndrăgostisem de fiica unuia din cei
mai bogați oameni din oraș, proprietarul restaurantului din piață!
De sora colegului meu, Dumitrașcu Vlad!
Nu știusem lucrul acesta. N-o cunoscusem. Altfel poate că nu
îndrăzneam. Era prea mare prăpastia ce ne despărțea: ea, crescută
în mijlocul unei familii bogate, fără griji și necazuri, eu, în lipsuri și
nevoi. Totuși, ca o împăcare cu mine însumi, mă gândeam că poate
dragostea nu cunoaște asemenea opreliști. Poate…
— Înveți foarte bine, după cum se vede, a rostit fata, răsucind în
mână trandafirul. Ești premiant.
— Da, am confirmat eu, roșind nițel pentru complimentele
primite. Învăț.
— Ce cărți ai primit?
— Poftim să le vezi.
Stângaci, emoționat, i le-am întins și ea le-a luat, le-a privit pe
toate părțile, citindu-le cu interes titlurile. După care mi le-a
înapoiat.
— Ți le fac cadou, vrei? am spus eu, stăruind să le rețină.
— Nu, mulțumesc! s-a împotrivit ea. E răsplata strădaniei
dumitale. Așa că…
Am pornit mai departe pe sub streașina umbroasă a castanilor.
Era răcoare și liniște. Asfaltul, încă umed de la ploaia căzută peste
noapte, avea acum un luciu cenușiu, mat, șters. Mergeam încet,
fără grabă, cu cărțile sub braț. Când și când ea întorcea capul, mă
examina pe furiș, cercetându-mi îmbrăcămintea, ghetele. Se vede
că nu-i făcusem o impresie prea plăcută, deoarece de câte ori mă
privea, strâmba ușor nasul, nemulțumită pesemne că se simte
obligată să se plimbe alături de mine pe bulevard. Sau era numai o
părere de-a mea? Purtam niște haine de-ale lui nea Gheorghe,
bleumarin, largi, nu prea noi, însă curate, călcate, bine întreținute.
Pantalonii erau destul de lungi, încât se încrețiseră deasupra
ghetelor ca niște burdufuri de armonică. Iar cămașa…
— Ai recitat foarte frumos, a urmat ea, rupând una câte una
petalele trandafirului. Ca un adevărat artist. Ai trăit poemul. Cum
de l-ai putut învăța în întregime?
Am înălțat tăcut din umeri. Ce să răspund? Îl învățasem pentru
că-mi plăcuse. Iar cât despre faptul că „l-am trăit”, puteam spune
că totul se datora împrejurării. Fiecare vers era o chemare către
inima ei, către dragostea ei. Nu știam: să-i spun sau nu aceste
gânduri? Nu se va supăra oare?
Tocmai când chibzuiam astfel, a ieșit din parc Dumitrașcu Vlad,
vlăjganul, înalt, burduhănos, cu capul lui lunguieț, cu ochii mici,
vicleni ca de viezure. Era însoțit de Oprișan și de alți câțiva colegi,
codașii clasei. Gălăgioși, mâncau semințe de dovleac, râdeau, se
înghionteau și se scuipau între ei, lipind cojile pe obraz sau pe
frunte.
— Bă, uite-l pe tocilarul de la fabrică! a dat strigăt Dumitrașcu și
a făcut un semn cu capul celorlalți să-l urmeze.
Sărind peste niște boschete s-a oprit obraznic în fața mea, cu
mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor. Tăcut, m-a
cercetat cu privirea de sus până jos, ironic, batjocoritor, rânjindu-
și într-un zâmbet dinții negri, sparți, mâncați de carii. Apoi s-a uitat
peste umăr la soră-sa, lung, șmecherește, și iară la mine.
— Ce-i, bă, strungarule, ai început să te dai la liceene? m-a
întrebat el scuipând o sămânță de dovleac drept pe obrazul meu.
Sau ți-ai luat-o-n cap de când ai agățat un premiu?
Simțeam că tot sângele îmi năvălise în obraji. Îmi zvâcneau
tâmplele și tremuram cuprins de revoltă. Pentru rușinea pe care o
pățeam, aș fi putut să ridic pumnul și să lovesc. Dar nu. Trebuia să
mă stăpânesc. Nu se cădea să mă bat în fața unei fete. Însemna
lipsă de respect, de bună creștere. Mai ales când potrivnicul era
chiar fratele ei. Așa că, închizând revolta aceea în mine, mi-am șters
obrazul cu palma și, tăcut, am vrut să-l ocolesc pe vlăjgan și să plec
mai departe. Dar el m-a prins de braț și m-a tras iară în fața lui,
tare, puternic, brutal.
— Stai, mă, aicea, unde te grăbești? mi-a zis, fulgerându-mă cu
privirea.
— Se poate, Vlade, să te porți așa? a intervenit fata, tremurând
de indignare, cu obrazul împurpurat. Am să te spun lui tata. Te
porți ca un golan…
— Gura! s-a întors Dumitrașcu și, mânios, a privit-o disprețuitor
peste umăr. Mai degrabă, domnișoară, am să te spun eu că ai
început să te lași agățată de toți ucenicii…
— Care ucenici? s-a arătat ea contrariată și, în același timp,
jignită. Nu ți-e rușine, Vlad, să vorbești așa? Se poate să-ți
batjocorești colegii în halul ăsta? Spune, se poate?
Dar Oprișan n-a mai lăsat-o să continue. Ducând la spate mâna
în care avea ascuns un chiștoc de țigară, a prins-o pe fată ușor de
braț și, luând-o deoparte, i-a spus ceva la ureche. Ascultându-l, ea
a făcut deodată ochii mari de uimire și, înălțând sprâncenele, a
întors capul și m-a privit de câteva ori mirată, măsurându-mă de
sus până jos cu multă curiozitate. O umbră de scârbă, de dispreț,
și, în același timp de renunțare, i s-a așternut îndată pe chipul până
aci îmbujorat, aprins.
— Adevărat? a întrebat ea în șoaptă, neîncrezătoare, nițel
speriată de cele auzite.
— Foarte adevărat! a întărit Oprișan și, dând capul pe spate, și-
a aruncat în gură o sămânță de dovleac. Poți să te interesezi chiar.
E la „Solvex”, sau cum îi spune acuma „Steaua Roșie”.
Fata a plecat pe dată privirea. Buzele tremurând ușor i s-au
răsfrânt într-un zâmbet amar, de copil răsfățat, îmbufnat. M-a
săgetat o clipă cu privirea pe sub sprâncene, aspru, neînduplecat,
apoi iar a plecat fruntea. Nervoasă, neliniștită, cu vârful pantofului
zdrobea o frunză pe asfaltul ud al trotuarului. Se înșelase. O durea
lucrul ăsta.
— Ei, prințeso, ce spui? i s-a adresat Vlad, îndemnând-o să
vorbească printr-un gest al capului. Te mai duci întins la babacul?
Fata însă n-a răspuns. Și-a ascuns fața în palme și îndată a
izbucnit în plâns; apoi s-a întors și a plecat, mai mult alergând pe
sub umbra castanilor. Am urmărit-o un timp cu privirea, după care
am pornit spre parc, cu cărțile subsuoară, fără să-i iau în seamă
pe răutăcioșii mei colegi. Făcându-mi loc să trec, au izbucnit cu toți
într-un hohot de râs zeflemist, batjocoritor.
— Băăă, uitați-vă, Cupidon și-a frânt săgețile! a dat unul chiot în
urma mea.
N-am întors capul. M-am așezat pe-o bancă, ostenit, zdrobit, ca
sub apăsarea unei greutăți și am rămas cu ochii spre înalt, privind
apele albastre ale cerului. Simțeam că mă înăbuș. Focul ce-mi
cuprinsese inima cu câteva ceasuri mai înainte s-a mistuit cu
încetul, în pâlpâiri scurte, abia simțite, rămânând undeva în adânc
numai un bob de jar să ardă, să ardă…
Se va aprinde oare cândva în vâlvătăi mari, vii și luminoase?

*
O dată mi-a spus Victor Mladin, secretarul organizației de tineret
din fabrică, că sunt chemat la comitetul orășenesc U.T.M. de către
tovarășul secretar Bădescu. Joi dimineață să fiu acolo la ora opt.
 — Pentru ce mă cheamă? am întrebat eu.
— Du-te acolo și ai să vezi tu.
M-am dus. Clădirea se afla dincolo de sfatul popular regional, pe
bulevardul principal al orașului. O casă înaltă, frumoasă, cu
balconașe și glastre de flori agățate sub streșini. Am urcat o scară
de lemn, cu balustrade lustruite și am ajuns într-un hol larg,
luminos. În mijloc se afla o masă rotundă, câteva scaune, iar pe
pereți se vedeau câteva tablouri înrămate, reprezentând eroii
tineretului comunist căzuți în ilegalitate. O femeie în vârstă,
purtând o fustă cenușie și o basma albastră, ștergea cu un
ghemotoc de ziare o fereastră înaltă ce da spre curte.
— Nu știi dumneata în ce birou lucrează tovarășul Bădescu? am
întrebat-o eu oprindu-mă lângă masa rotundă din mijlocul
încăperii.
— Acolo, tovarășule, la ușa aia cu cheia în ea…
Am ciocănit de două ori cu degetul îndoit în tăblia ușii, după care
am intrat într-o cameră mare, luminoasă, cu ferestre înalte,
acoperite cu perdele străvezii de mătase. Înapoia unui birou așezat
într-un colț, se afla secretarul.
— Bună ziua, am zis, scoțându-mi șapca. Tovarășe secretar, sunt
Burcuș Ștefan de la „Steaua Roșie”…
— Știu, știu, m-a oprit el să mai vorbesc. Te cunosc. Ia loc.
Mi-a arătat cu mâna un scaun și m-a poftit să mă așez.
Era un tânăr înalt, cu fața tuciurie și ochi verzi ca de smarald.
Părul negru, îngrijit, și-l purta pieptănat cu cărare într-o parte. Îl
cunoșteam și eu. Venise de atâtea ori prin fabrică. Fusese nu
demult și el lucrător la fabrica de mobile.
— Cum merge învățătura, tovarășe Burcuș? m-a întrebat el și a
început să-și aranjeze un teanc de ziare pe birou. S-a căutat după
aceea prin buzunare, a scos un pachet de țigări și mi l-a întins.
Poftim, ia și fumează!
— Nu, mulțumesc, nu fumez, am răspuns moale.
— Foarte bine, a observat el. Ești încă tânăr.
El și-a aprins o țigară, a tras adânc în piept și apoi a slobozit pe
nări fuioare de fum alburiu, ce au început a se ridica în rotocoale
către tavan.
— Ați întrebat de învățătură? am căutat să reiau firul discuției.
— Da. Ei, cum merge?
— Păi merge bine, am zis eu, neștiind unde vrea să ajungă.
— Ce intenționezi să te faci după ce termini liceul?
 — Doctor.
— Doctor? a înălțat el din sprâncenele negre.
— Da, doctor. E ceva de mirare?
— Nu-i de mirare, dar de ce tocmai doctor? a întrebat secretarul,
lăsându-se cu spinarea pe speteaza scaunului. Trăgea alene din
țigară și mă privea prin fum, cu ochii micșorați. Credeam că, dacă
ești strungar, ai să mergi undeva la politehnică. E nevoie de ingineri
și mai ales de ingineri crescuți de jos, din fabrică, așa cum de pildă
ai putea să fii dumneata…
— Și de doctori e nevoie, tovarășe secretar, am zis eu, fără să mă
dau bătut. Tot așa crescuți de jos. Câte comune avem noi încă fără
ajutor medical? Sunt de la țară și știu. Dacă în urmă cu șase ani
era un doctor prin apropierea comunei noastre, nu murea nici tata
și nici frati-miu ăl mic. Că dac-ați ști cum au murit ei…
— Știu, cunosc din autobiografia dumitale.
— Ei, asta e.
În cameră s-a lăsat tăcerea. Secretarul, cu ochi micșorați de
fumul țigării, privea undeva pe fereastra deschisă cerul ce începuse
a se înnora. Bătea vântul. Frunzele castanilor de sub ferestre
fremătau, se zbăteau, foșneau ușor, ca un geamăt ascuns. După o
vreme, secretarul a întors capul către mine.
— Am aflat mai demult că vrei să te duci la medicină, a urmat el,
scuturând capătul țigării într-o scrumieră de porcelan. Mi-a spus
Mladin, dar credeam că-i numai o glumă la mijloc.
— Nu, nu-i nicio glumă. Mi-am pus în gând ținta asta, apoi am
să mă dau peste cap și tot am să ajung acolo.
— Foarte bine, a aprobat secretarul, zâmbind pesemne de
hotărârea cu care vorbeam. Nimeni nu se împotrivește. De altfel nu
pentru asta te-am chemat, ca să-ți schimb hotărârea dumitale. Nu.
Însă am pornit discuția în felul ăsta, pentru că voiam să mă conving
dacă Mladin a glumit sau nu. Vezi dumneata, cum am vorbit și cu
tovarășii de aici: prea e îndepărtată meseria de medic de aceea de
strungar. Mai apropiată era tehnica pentru dumneata. Dar, mă rog,
azi tineretul are posibilitatea să-și aleagă meseria care-i este dragă,
care-l atrage mai mult. Spune însă, ce crezi, are să ți se obișnuiască
mâinile cu instrumentele alea delicate ale sălilor de operații?
— Omul se obișnuiește cu orice, tovarășe secretar! am zis eu
zâmbind. Când ai voință. Ei, numai să ajung eu la instrumentele
acelea…
— Mda, asta așa e…
 Afară vântul se întețise. Perdelele de mătase de la ferestre se
umflau ca niște pânze de corabie. În stradă se înălțau vârtejuri de
praf. Cerul se întunecase, era negru, gata de ploaie. Undeva,
îndepărtat, se auzeau bubuituri înfundate, ca niște rostogoliri de
bolovani pe-o podea de tablă. Frunzele castanilor foșneau, șuiera
vântul prin ele, aplecând crengile, lovindu-le de geamuri.
Secretarul s-a ridicat de pe scaun, a închis ferestrele, apoi s-a
întors cu fața la mine și m-a întrebat:
— Știi pentru ce te-am chemat?
— Nu știu, am înălțat eu din umeri.
— Nu ți-a spus nimic tovarășul Mladin?
— Nimic.
S-a dus înapoia biroului, s-a așezat iară pe scaun.
— Uite despre ce-i vorba, a zis el privindu-mă drept în ochi. Din
ce în ce învățătura e tot mai grea la liceu. Știm treaba asta și vrem
să te-ajutăm într-un anumit fel. Altfel nu te poți pregăti pentru
facultate, indiferent care o fi aceea. Propunerea, să știi, e a
tovarășului Mladin și noi ne-am însușit-o ca bună.
— Propunerea ca să mă ajutați?
— Da.
— Și în ce fel să mă ajutați?
— Să te scoatem din muncă și să te aducem în activul
comitetului orășenesc. Ești element destoinic, dezghețat. Te numeri
printre fruntașii tineretului și știu că ai fost de un real ajutor lui
Mladin în experimentarea suportului cu patru cuțite. Ei, ce zici?
Vestea mă uluise. Nu mă așteptam să fiu chemat pentru o
asemenea muncă la comitet. Eram apreciat, tovarășii de aci aveau
încredere în mine, mă considerau un tânăr de nădejde, sârguincios
și așezat, cu dragoste de învățătură și asta mă bucura nespus de
mult. Dar nu, nu puteam primi așa ceva. Nu voiam să părăsesc
atelierul. Prinsesem dragul strungului și munca aceasta mă
pasiona, mai mult mă recrea decât să mă ostenească, era o
adevărată artă și orice artă îți dă o anume mulțumire înălțătoare,
atunci când o creezi cu tragere de inimă. Și-apoi lucrul în atelier nu
mă împiedica la învățătură. Dimineața mă duceam la școală, iar
după-amiaza intram în atelier. Seara, în două, trei ceasuri îmi
făceam lecțiile. Primeam de-acuma salariu…
— Ei, ce zici?
— Vă mulțumesc, tovarășe secretar, dar nu pot primi propunerea
dumneavoastră.
 — De ce?
I-am spus motivele și el m-a ascultat zâmbind, cu o anume
îngăduință, poate pentru elanul meu și voința care mă caracteriza.
Nu voia să-mi înfrângă pornirea. Dimpotrivă, avea toată bunăvoința
să mă ajute Să-mi împlinesc visul către care năzuiam de atâta
vreme. Creându-mi-se timp liber, mă pregăteam mai temeinic,
evitam poate un insucces la admiterea în facultate. Dar dacă eu
eram încăpățânat și nu voiam să primesc propunerea, ce putea
face?
— Bine, tovarășe Burcuș, a zis el într-un târziu, resemnat, și,
ridicându-se, mi-a întins mâna, semn că scurta noastră discuție se
încheiase. Atunci îți vezi mai departe de treabă, acolo în atelier și în
organizație…
— Și la liceu, am completat eu zâmbind.
— Și-acolo, bineînțeles! a întărit el înveselindu-se pe dată. Fără
carte n-ai să poți ajunge medic.
— Vă închipuiți ce-ar fi!
Am râs amândoi în drum către ușă. În prag mi-a întins iară
mâna, mi-a urat succes în tot ceea ce făptuiesc și am plecat repede
pe scări la vale, sărind câte două trepte deodată.
Afară ploaia începuse și răpăia pe acoperișuri, zuruind în
burlane, lovind în ferestre, jucând în bășici pe trotuarele pline de
apă. Am ridicat gulerul hainei și am pornit pe lângă ziduri, către
fabrică.

*
Spre seară ploaia s-a oprit. Norii s-au împrăștiat, destrămându-
se în plutiri încete și leneșe, iară cerul s-a limpezit deodată,
luminându-se într-o culoare albastră, de peruzea. Soarele cobora
spre asfințit. Ultimele lui raze mângâiau în luciri blânde
acoperișurile spălate de ape ale caselor.
Plouat, cu pantalonii suflecați și ghetele noroite, am ajuns acasă.
Mi-am răzuit tălpile de grătarul de tablă așezat pe treptele
pridvorului și am intrat în odaie. Nevasta lui nea Gheorghe călca
niște cămăși, tot străduindu-se să le întindă gulerele cât mai
frumos. Cum m-a văzut, a lăsat fierul pe-o bucată de cărămidă,
alăturea de masă și, îndreptându-și basmaua pe cap, mi-a ieșit în
întâmpinare.
— Te-a plouat zdravăn! a observat ea privindu-mă de sus până
jos. De ce nu te-ai adăpostit undeva?
 — M-am adăpostit, dar degeaba.
Mi-a luat haina, a scuturat-o nițel și apoi a pus-o pe-un umeraș,
agățând-o într-un cui în spatele ușii.
— Haide la masă.
— Îndată. Nea Gheorghe a venit?
— A venit, a răspuns rece lelea Maria. E nițel cam supărat pe
tine.
— Pe mine? De ce?
— I-a telefonat Bădescu de la uteme, ai fost astăzi pe-acolo și
apoi a aflat și el…
— Ei, ce-a aflat?
— Că ți-a intrat în cap să te faci doctor, în loc să înveți a ieși un
inginer de nădejde… Că el spune că fabrica te-a crescut, și te-a
crescut, fiindcă are nevoie de inginer, nu de doctor…
M-am așezat pe pat, am plecat capul și am rămas pe gânduri,
tăcut, neștiind ce să fac. Faptul că se întrezărea un conflict între
mine și nea Gheorghe mă neliniștea. Nu voiam acest lucru dar mi-
era ciudă că nu mă înțelegea, la fel cum nu mă înțelegeau nici Victor
Mladin sau tovarășul Bădescu. Mânuiam strungul, eram oarecum
stăpân pe tehnica strunjitului, mâinile mele începuseră a căpăta
deprinderi nebănuite de mine, dar totodată simțeam chemare către
meseria de doctor. Era mai mult decât o chemare. Un îndemn.
Chiar o datorie… Atâția oameni se stingeau de boli la sate, atâta
neștiință învăluia ca o negură sufletele celor ce trudeau în urma
plugului, fără o bucurie, fără o nădejde că au un ajutor la o
nenorocire… Cum pierise tata, bietul de el! Dar frati-miu
Haralambie… Unde erau doctorii? Dar spitalele? Mergeai o zi
întreagă cu căruța până să dai de-un așezământ medical… Oare,
nea Gheorghe, care a crescut la țară, nu cunoaște lucrurile astea?
Nu înțelege că la mijloc nu-i vorba de o simplă încăpățânare, ci de
ceva măreț, înălțător, de o datorie față de propria mea conștiință?
M-a crescut fabrica… Da, m-a crescut… Le sunt recunoscător
muncitorilor și în primul rând lui, lui nea Gheorghe, binefăcătorul
meu, cel care mi-a îndreptat pașii pe-un drum bun, sănătos… Dar
de ce nu vede el mai departe decât interesele întreprinderii? De ce
nu citește mai profund în sufletele oamenilor. De ce nu…
— Hai, Ștefane, băiete, hai că se răcește mâncarea. Hai și lasă…
Am înălțat capul. Lelea Maria mă scutura ușor de umăr,
îndemnându-mă să merg la masă. M-am ridicat de pe pat cu o
greutate în tot corpul. Parcă kilograme de plumb îmi atârnau de
picioare. Și parcă o ușoară amețeală mă făcea să mă clatin. „De ce
sunt oameni care nu-i înțeleg pe semenii lor?… îmi stăruia în minte
această întrebare. De ce judecă unii lucrurile numai la suprafață?”
Cu pas moale m-am dus în pragul celeilalte odăi. Pe plita mașinii
de gătit erau înșirate câteva oale și cratițe. Stăruia în aer miros de
mâncare. Masa, acoperită cu o pânză albă, fusese trasă lângă
fereastră.
— Dar unde-i nea Gheorghe? m-am întors și-am întrebat-o pe
lelea Maria. Că ai spus c-a venit.
— Păi a venit. A mâncat și s-a băgat în atelier, meșterește la
păpușile alea ale lui, că parcă a dat în mintea copiilor, doamne
ferește! Om bătrân și face chipuri din pământ… Ca fetițele soră-mii
Anghelina. Toată ziua stau pe podeț și bat cu palma turtițe de lut…
Supărată, a luat din dulap o farfurie, mi-a pus-o dinainte și din
sertarul mesei a scos o lingură și-o furculiță.
— Te necăjești degeaba, lele Mărie, am căutat eu s-o îmbunez.
Nu oricine poate să facă păpușile alea, cum le spui mata. E o artă.
Trebuie să ai înclinație către treaba asta, să fii artist…
— Și vrei să spui că Gheorghe e artist? m-a privit ea ironic printre
gene. Haida-de, băiete…
— Încă nu e artist, dar va deveni. Și-ncă unul talentat.
— Gheorghe?
— Da, el. Să știi mata că sculptura, modelajul, nu-i o treabă chiar
așa de ușoară. Însă nea Gheorghe s-a apucat de ea pentru că e
înrudită oarecum cu turnătoria, meseria lui. La fabrică a lucrat
forme, cu cât mai multe desene, a turnat fonta și a scos ușițe de
sobe, garnituri, rame pentru mașinile de gătit și câte și mai câte. Știi
ce scrumiere frumoase a turnat alaltăieri? Ca să arate că nu și-a
uitat meseria sau pentru că simțea nevoia să lucreze acolo între
muncitori, așa cum și-a petrecut vremea o viață întreagă, a venit în
atelier, a pus mâna și a ajutat la împlinirea formelor. Au ieșit niște
scrumiere clasa întâi! Lucru în serie pentru piață, dar o adevărată
artă! S-au minunat toți câți le-au văzut…
Ea îmi pusese mâncarea în farfurie și asculta cu mâinile cruciș
pe piept, clătinând ușor capul a înțelegere. Pe chipu-i ars de soare
se citea lumina unei ascunse mândrii, dar și o umbră de
nedumerire, într-un târziu, spuse:
— Toate bune, dar e mai cuminte să-și vadă de slujba lui de
director, decât de păpușile alea de pământ. Asta e. M-a făcut de râs
și aici în cartier. Auzi pe câte una: „Uite-o pe nevasta lui Pantelici,
directorul, ăla care lucră acasă păpuși de lut”. Îmi crapă obrazul de
rușine, nu alta!
— Ei, și mata acuma…
După ce-am mâncat, m-am dus în baraca de scândură din
fundul curții să-l văd pe nea Gheorghe cum lucrează. Mai mult
decât atât, voiam să stau de vorbă cu el în privința acelei supărări,
să-i explic dorința mea de a urma facultatea de medicină, să
lămuresc într-un fel lucrurile. Era un om bun, mă ajutase foarte
mult și se purtase cu mine ca un părinte. Nu se putea să-mi fie
indiferentă părerea lui, mai ales că el punea suflet în tot ceea ce
plănuia și dorea să se înfăptuiască.
Am deschis ușurel ușa de scândură și am rămas surprins de cele
văzute: nea Gheorghe, numai în cămașă, cu un șorț de dril pe
dinainte, stătea pe-un scaun în fața unui piedestal de lemn pe care
era înălțată o mică statuetă de pământ, ce înfățișa un om vorbind,
iar alături tovarășul Ghiocel, primul secretar de la comitetul
orășenesc de partid, în haina lui de catifea și cu șapca dată spre
ceafă, tot încerca, pipăind cu degetele, să modeleze lutul umed și
moale al acestei statuete.
— Apasă de mai multe ori pe-un loc, tovarășe Ghiocel, îl povățuia
nea Gheorghe. Și trage cu degetul mare, așa, încet, încet și stăruitor.
— Nu se întărește lutul?
— Nu-i nimic. Îl stropim cu apă. Iată bidineaua și căldarea aici,
alăturea. Iar ca să fie tot moale până a doua zi, învelim statueta cu
o pânză de sac umedă. Lasă că ai să înveți, dacă vrei…
— Eu n-am timp de asta, însă încerc numai așa, din curiozitate.
Mă gândesc ca-n toamnă să deschidem o expoziție a artiștilor
amatori din oraș. S-ar găsi oare cine să participe?
— Ehei, lac să fie că broaște-s destule! a râs nea Gheorghe,
dându-se mai aproape de piedestal și începând a lucra el la
statuetă. E unul Achim la fabrica de mobile care face niște sculpturi
în lemn de te uimește. Apoi avem un băiat la noi la „Steaua Roșie”
pe nume Bobică, e la vopsitorie, să-l vezi ce tablouri trage din
pensulă… Artist, nu alta! Dar de ăla, de la fabrica de bomboane,
care face case din zahăr, ai auzit?
Stăteam rezemat de ușorul ușii și ascultam, când nu știu cum se
face că nea Gheorghe a întors capul către mine și m-a zărit.
— Ei, uite-l și pe Ștefan, a vorbit el moale. Ai venit, băiete?
— Am venit.
— Hai, intră.
 — Nu vă stingheresc?
— Deloc. Uite, îl cunoști pe tovarășul Ghiocel, primul secretar de
la „oraș”?
— Cum să nu? am zis eu zâmbind și i-am întins mâna. Cine nu-
l cunoaște pe dumnealui? A fost de atâtea ori pe la noi prin fabrică…
În încăperea umbroasă, răcoroasă, plutea un miros pe pământ
proaspăt muiat cu apă. Prin crăpăturile scândurilor ce împlineau
pereții pătrundeau șuvițe din lumina zilei, ca niște lame străvezii ce
tăiau în felii semiîntunericul barăcii.
— El e băiatul de care mi-ai vorbit? a întrebat într-un târziu
tovarășul Ghiocel, întorcându-se către nea Gheorghe.
— Da, el este.
— A crescut mare, s-a împlinit.
— E flăcău în regulă. La anul termină liceul și pleacă la facultate.
— Da? Ce facultate vrei să urmezi, prietene? a pus tovarășul
Ghiocel mâna pe umărul meu.
Fără să mă gândesc, furtuna se dezlănțuise. Secretarul de la
„oraș” parcă-mi ghicise frământarea.
Am aruncat o privire fugară lui nea Gheorghe și el m-a privit la
rându-i pe sub sprâncene, în timp ce mâinile-i umblau repede,
pipăind în apăsări scurte, prelungi, lutul moale al statuetei.
— Vreau să mă duc la medicină. Cu toate că…
— Ce anume?
— Nea Gheorghe e de altă părere.
— Nu știu ce părere are el, dar la medicină e foarte bine, a întărit
tovarășul Ghiocel și s-a așezat pe scaun, aprinzându-și o țigară. E
nevoie de medici, mai ales la sate. Regimul trecut ne-a lăsat o
situație dezastruoasă în privința asistenței medicale…
Mă bucuram ascultându-l pe tovarășul Ghiocel. Era de aceeași
părere cu mine. Aveam și eu un sprijin…
— Și în privința industriei am moștenit de la burghezie o situație
dezastruoasă, a intrat în vorbă nea Gheorghe. Lăsase lucrul, se
răsucise către noi pe scaun și-și ștergea palmele pline de lut cu o
cârpă ce-o avea pe genunchi. Uite, tovarășe Ghiocel, de aceea nu
sunt eu de acord cu ce i-a intrat în cap băiatului ăstuia… Eu am
spus să se facă inginer…
Vorbea rar, apăsat, căutând să fie cât mai convingător. Susținea
cu aceleași argumente păreri pe care deja le știam de la nevasta lui,
lelea Maria. Fabrica m-a crescut, apoi mai târziu să-i fiu de folos
fabricii; să mă fac inginer, un inginer nou, cu concepții sănătoase,
legat de interesele clasei muncitoare, că doar de jos am pornit să
mă ridic către lumină…
Tovarășul Ghiocel asculta, cu capul plecat, frământând în mână
o bucată de lut. O făcea rotundă ca o bilă, apoi o întindea, o
răsucea, îi dădea diferite forme. Într-un târziu o aruncă pe masă,
își șterse palmele una de alta și zise:
— Ai dreptate, tovarășe Pantelici. Foarte mare dreptate…
— Știam eu că am dreptate…
— Stai, nu te grăbi, că n-am terminat, îl prinse de încheietura
mâinii tovarășul Ghiocel. Am spus că ai dreptate. Da. Așa judecă
un om bine intenționat și nu-i rău. Însă dumneata, nu te supăra
că-ți spun deschis, vezi totul numai ca un director de întreprindere.
Ca unul care are un motor complicat și pentru ca să funcționeze
bine acest motor e nevoie de-o piesă. Luptă, se dă peste cap să aibă
această piesă, fără să-i pese de ceilalți. Este, ca să spunem așa, un
interes egoist… Dumneata nu vezi mai departe de poarta fabricii.
Nu vezi marele mecanism al întregii țări, marele mecanism al
construcției socialismului, al cărui angrenaj, din care face parte și
motorul dumitale, trebuie să funcționeze perfect, într-o ritmicitate
susținută și pentru a cărui bună stare trebuie să contribuim cu
toții, trebuie să răspundem toți. Băiatul va pleca din fabrică. Pierzi
un om de nădejde, e adevărat, dar pe plan general noi nu pierdem
nimic, ci dimpotrivă, câștigăm. El ca medic și alții ca el vor umple
unele goluri demult cunoscute. Un medic făcut dintr-un
muncitor… Nimic mai frumos, mai folositor! Cine altul va înțelege
mai bine greutatea muncii din fabrică, lipsurile asistenței medicale,
nevoile muncitorilor, dacă nu unul ca Ștefan Burcuș, care a crescut
între turnători, între strungari, între lăcătuși? Înțelegi, tovarășe
Pantelici?
Nea Gheorghe dădu din cap a înțelegere, apoi se ridică de pe
scaun, luă lampa din cui, îi potrivi fitilul și o aprinse. O lumină
blândă, gălbuie, se împrăștie în încăpere, dând la iveală toate
statuetele de lut ascunse în umbra ungherelor. Tovarășul Ghiocel
trăgea din țigară și, tăcut, îi urmărea fiecare mișcare, cu un calm
rece, firesc pentru felul lui de om potolit, așezat. Îmi plăcea acest
om, îi admiram judecata liniștită, profundă, sănătoasă. Vorbise
după gândul meu de parcă îmi înțelesese visul ce mă legănase ani
de zile pe aripile lui.
— Ei, ce zici, tovarășe Pantelici? întrebă el după puțin. Trase
ultimul fum din țigară, apoi zvârli restul și-l zdrobi cu tocul
pantofului. Am dreptate, sau nu?
— În parte, da, consimți nea Gheorghe, așezându-se iară pe
scaun în fața statuetei. Dacă privim totul în interes general…
— Păi, numai în interes general, trebuie să privim, tovarășe
Pantelici. Așa judecăm noi, comuniștii, lucrurile. Ești de acord?
— De acord
— Ei, hai acum și explică-mi cum se face armătura la statuetele
astea?
Îl lovi prietenește pe nea Gheorghe cu palma peste umăr, apoi se
ridică, își privi ceasul de la mână și se apropie de piedestal. Afară,
într-un coteț alăturat se auzea guițând un purceluș, iar pe lângă
baracă, măcăiau câteva rațe. Sus, la columbar, porumbeii
gungureau în amurgul serii, fâlfâind ușor din aripi, gata parcă să-
și ia zborul. Nea Gheorghe ascultă o clipă zgomotele curții, apoi,
privindu-l peste umăr pe tovarășul Ghiocel, spuse:
— Hai, dă-te mai aproape și ia seama cum se lucrează…

Era într-o duminică, pe la scăpătatul soarelui. Rătăceam pe aleile

prunduite ale parcului încărcat de verdeață. În jur, totul era pustiu.
Liniștea stăpânea boscheții, crângurile.
Deodată mi-a apărut în față Săndica, fata lui nea Ion Furcuță de
la noi din sat. Înăltuță, se împlinise la trup și avea o anume
mlădiere în mers. Chipul îi era îmbujorat, iar în ochii mari, căprui,
citeai sfioșenie și bunătate. Purta cozi lungi, lăsate în față, peste
pieptul ai cărui sâni împungeau obraznic bluza albă de pânză
cusută. Purta o fustă ieftină de diftină, cu flori mari, roșii și albe,
iar în picioare o pereche de pantofi prăfuiți, cu tocurile tocite,
lăbărțați și peticiți.
Fata nu era singură. Împingea un cărucior alb, în care stătea
culcat pe spate, lovind aerul cu piciorușele, un copilaș dolofan, cu
obrajii rumeni și păr negru des, cârlionțat.
— Săndico! am chemat-o eu, când am trecut la un pas în
preajmă-i. Ce faci pe-aicea? Ori nu mă cunoști?
Mirată, fata s-a oprit locului și cu ochii mari m-a privit de sus
până jos, nițel speriată, rușinată în același timp și fără îndrăzneală
de a-mi vorbi. De bună seamă îi păream cunoscut, dar nu știa de
unde anume.
— Eu sunt, Ștefan, măi fată, băiatul lui Vasile Burcuș, am zis,
bucuros de această neașteptată întâlnire
— Ei, na! a tresărit ea, ducând mâna la gură, și pe dată chipul ei
s-a luminat. Va-s’că tu ești, Ștefane? Tii, dar ce te-ai înălțat, băiete!
Și-apoi cum să te cunosc? În țoalele astea nu te-am văzut
niciodată…
Îmi cumpărase nea Gheorghe cu o lună înainte un costum de
haine, ieftin, pe puncte, o pereche de pantofi și o cămașă de
culoarea cerului, al cărei guler îl purtam răsfrânt peste revere.
— Lasă, că destul am umblat și dezbrăcat, am zis eu,
închizându-mi un nasture la haină. Ei, cât am tras până să ajung
a munci omenește!
— Da lucri undeva? Nu mai ești la prăvălia ceea? a întrebat ea și
a pornit încet pe alee, împingând căruciorul.
Eu am urmat drumul alăturea de ea.
— Nu mai sunt demult la prăvălie. Acuma învăț strungăria la
fabrica „Steaua roșie”, dac-ai auzit de ea.
— N-am auzit, că nici eu nu-s demult în oraș.
— E o fabrică dincolo de hală, pe strada locotenent Drăgușin.
— Și unde stai? Unde mănânci?
— La nea Gheorghe Pantelici, fratele lui nea Dumitru, vecinul
nostru din Sărăcime.
— Ăla de umblau jandarmii după el pe vremea războiului?
— Ăla. E director la fabrica asta unde sunt eu.
— Ei, taci! s-a oprit Săndica în loc, cu ochii mari de mirare. S-a
făcut director, zici? Păi parcă știam de la taica că era muncitor,
băgat pe aci pe la o fabrică. Ori nu-i ăla?
— Ăla e, am întărit eu.
— Păi dacă-i ăla, cum de-a ajuns director? s-a arătat ea
nedumerită. Că el n-are șicoală. Ori tu băznești?
— Cum să băznesc? am zâmbit de neîncrederea fetei. Nu băznesc
de fel. Acuma-i altă rânduială cu fabricile. Poate ai auzit, le-au luat
muncitorii.
— Da, am auzit.
— Ei, și dacă sunt ale lor, și-au pus directori dintre ei, pe cei mai
răsăriți, oameni cu judecată înaltă, pricepuți…
— Și ăilalți? Directorii care au fost? Ăia unde s-au dus?
— Și-au luat tălpășița!
— Ce vorbești tu?
A clătinat capul a mirare și a pornit să împingă mai departe
căruciorul pe prundișul aleii. Afla lucruri care ei i se păreau minuni.
N-avusese cine să-i lumineze și ei mintea. Se zbătea poate în
întunericul neștiinței. Sau poate că se simțea bine în simplitatea ei.
Călca ușor ca o umbră, dreaptă, parcă mândră de propria-i făptură.
După o vreme, a grăit iară, mai mult ca pentru sine:
— Măi, și zici c-a ajuns director! Iote, mi-e mintea numai la
vestea asta și nu-mi vine a crede. Ei, bravo lui! Se cheamă că s-a
pricopsit acuma, i-a pus dumnezeu mâna-n cap. Pământu ăla de
la țară – mi se pare că are și el o juma de pogon – îl lasă lui nea
Dumitru, frate-su.
— Tot ce se poate…
Copilul se smucea în cărucior, da să se ridice, răsucindu-se pe-
o parte și alta, cu mânuțele întinse de parcă voia să apuce ceva
nevăzut.
— Dar al cui e voinicul ăsta? am întrebat eu.
— A lu stăpână-mea.
— Care stăpână?
— Păi m-a băgat taica la o croitoreasă, aici în oraș, acu vreo două
luni…
— Vasăzică, tot nu te-ai lăsat?
— Ce să fac? a înălțat Săndica din umeri ca-n apărarea unei
vinovății. M-am tot dus la sapă, ba la tăiat de coceni sau la secerat,
dar mi-era în gând să-nvăț și eu o meserie, că dacă taica n-are să
ne dea pământ, cu ce avere mă mărit și eu mai încolo, când o fi
vremea? Așa, mă hrănesc și eu cum pot…
— Și cum o duci la croitoreasa asta?
— De, ca la stăpână, a răspuns ea moale, cu o îndoială în glas.
Tu nu știi? Că și tu ai fost la stăpân. Iote, mă scol cu noaptea-n cap
– dorm într-o bucătărie unde umblă goangele pe jos, uite așa mari
cât deștu – și, zic, mă scol, spăl vasele, mă duc și mătur prin odăi,
plec după aia la piață, car apă, dau la porci, stau pe lângă oale, mă
plimb cu copilul ăsta, apoi se face amiaza, iară spăl vasele, iară
mătur, umblu cu cărucioru și după aia mă duc pe la cucoane să le
duc rochiile, care cum sunt gata lucrate. Nu prea cunosc străzile și
mă descurc greu al naibii…
— Dar tu meserie nu înveți? m-am mirat eu.
— Păi când să-nvăț? s-a dezvinovățit ea. Am eu timp de asta?
Iote, de două luni n-am pus mâna măcar pe-un ac să dau și eu o-
mpunsătură. Zice cocoana că peste un an încolo o să mă bage în
atiler…
Vorbea cu durere în glas, dar așa amărâtă cum se arăta la chip,
cu tristețea aceea în ochi, era tot frumoasă, că tot mergând lângă
ea și privind-o pe furiș, parcă mă cuprinsese un fel de neliniște,
capu-mi vuia în niște amețeli cumplite, iară picioarele mi se
muiaseră de tot: abia le trăgeam, ca omul beat.
Ne-am plimbat, de la un capăt la altul al parcului, încet, ca
oamenii fără treabă. Am vorbit despre una, despre alta, ne-am
amintit de cei din sat, de serile friguroase de iarnă, când prin
nămeții mari umblam cu colindul, înghețați și zgribuliți, sau de
vremea când ne duceam la scaldă tocmai la baltă, unde-și avea
proprietăreasa moșiei împrejmuirea aceea de rogojini. Dar câte nu
erau de amintit?
— Mai umbli la liceu, Ștefane? m-a întrebat ea după o vreme. Că
știam într-o vreme că umbli.
— Umblu.
— Las’ că-i bine. Ție-ți plăcea cartea, am văzut eu din șicoală. Ți-
o ajuta dumnezeu și ăi ajunge și tu vreun contabil ceva… sau
negustor… sau…
— Oi vedea eu.
Într-un târziu, când prin frunzișul pomilor au început a se
strecura umbrele amurgului, ea a spus că e timpul să plece. O
așteaptă cucoana și poate se supără dacă vede că nu vine la vreme.
— E o femeie tare rea, arțăgoasă, gata oricând să sară cu gura
din te miri ce.
— Bine, Săndico, hai să mergem.
În poarta parcului ne-am oprit. Am prins-o de braț și ușor am
întors-o cu fața către mine. Căutam să mă uit în ochii ei, mari și
frumoși, și ea mă privea nițel speriată, neliniștită, neștiind ce vreau
să fac. I-am vorbit mai mult în șoaptă:
— Vrei să te mai întâlnești cu mine? Îmi place să mai vorbim,
să…
Ea a plecat îndată fruntea, rușinată, cu obrajii împurpurați,
aprinși. Cu mâinile tremurânde înnoda și deznoda mereu fundița
uneia din cozile ce-i spânzurau pe piept. Deoparte, în cărucior,
copilul începuse să scâncească, mișcându-se în așternutul lui alb
și moale.
— Spune, Săndico, vrei?
Tăcută, m-a privit pe sub sprâncene, cald și drăgăstos, cu un
zâmbet reținut în colțul buzelor.
— Ți-a pierit cumva glasul? am râs eu. Ori nu-ți place să te
plimbi cu mine?
— Ba-mi place.
— Ei, atunci te-aștept duminica viitoare tot aici în parcul ăsta.
Dar cată și vino fără căruciorul ăsta…
— Bine. Dac-oi putea, oi veni, a răspuns ea nehotărâtă.
Am ieșit în strada largă, asfaltată, deasupra căreia, printre
coroanele înfrunzite ale pomilor, spânzurau becuri cu lumina
slabă, palidă. Cerul se întunecase și, pe fața lui de catifea albastră,
clipeau firav primele stele cu sclipiri de argint.
— S-a înnoptat, a zis ea privind către înălțimi. Acu mă duc.
— Bine, te duci, dar mai întâi vino să-ți spun o vorbă la ureche.
— De ce la ureche? s-a arătat ea mirată.
— Uite așa, să nu ne-audă ăsta micu…
Zâmbind, a plecat obrazul către mine. Și cum i-am simțit
răsuflarea aproape, caldă, răscolitoare, i-am prins capul și am
sărutat-o fugar, deasupra sprâncenei drepte. În clipa aceea ea a
tresărit, nițel speriată și cu palma pe piept, răsuflând repede și
întretăiat ca după o spaimă, s-a dat un pas înapoi.
— Vai, Ștefane! a grăit ea mai mult în șoaptă, cu privirea plecată
și obrajii numai maci. Te porți ca un…
N-am mai auzit-o. Am rupt-o la fugă în susul străzii și de departe
i-am strigat, înălțând mâna:
— Să vii duminica viitoare, auzi tu?
Acasă, în așternut, m-am răsucit toată noaptea fără să pot
închide ochii. În față-mi stătea, ca o icoană de lumină în întunericul
odăii, chipul Săndicăi, frumos și curat, cu ochii mari, căprui,
sprâncene arcuite către sfârșit și cozi bogate, împletite pe pieptu-i
răsărit și plin, ca de piatră. Îmi zâmbea. Și mă privea ștrengărește
pe sub pleoape. Și parcă mă chema…
Căutam să-mi închipui alăturea de ea pe Mioara, sora lui Vlad
Dumitrașcu, fata cu ochii negri și gulerașul alb, cea care mi-a
răscolit întâia dată inima, care mi-a trezit primii fiori ai iubirii în
ziua aceea a împărțirii premiilor. Nu, nu se puteau asemui. Aceea
era într-adevăr frumoasă, o frumusețe sculpturală, mult studiată,
frumusețea unei fete lipsită de griji, însă fără suflet, fără inimă. Din
prima clipă crezusem în ea, îmi făurisem speranțe mari într-o
dragoste viitoare, dar mă jignise adânc prin felul cum a plecat de
lângă mine auzind cine sunt. De atunci mi se îndepărtase din gând
cu fiecare clipă, fugise, pierise odată cu vremea.
Săndica era întruchiparea nevinovăției, a simplității și
naturaleței. Frumusețea se degaja din însăși naivitatea ei, din
gesturile stângace, din privirea ei blândă, din vorba-i moale,
cumpătată. Nimic nu o îndepărta de mine, nu ne despărțeau
treptele avuției, anume interese ale averii, ci dimpotrivă,
cunoscusem amândoi suferința, necazurile…
Căutam să adorm cu gândul la ea, bucuros că o întâlnisem, dară
somnul se ferea să mă prindă în legănarea lui și mă ocolea pe
departe. Într-un târziu am adormit. Călătoream parcă în văzduh
peste niște văi adânci. Deodată, mi-a răsărit în fața ochilor chipul
Săndicăi. Pluteam alături de ea în niște nori ca de vată și norii ăștia
se lăsau tot mai jos, peste casele noastre din Sărăcime. Și deodată
am scăpat în marginea luncii și aci, în iarba înaltă, am dat de frati-
miu Haralambie, în hăinuța lui curată și pe cap cu șapca ce i-o
cumpărasem de la domnul Iordache. Se juca. L-am privit o clipă,
ne-am îmbrățișat plini de bucurie, apoi m-am uitat către înălțimi.
Săndica se tot ducea, se ducea cu norul acela…
— Săndico! am început a o chema cu brațele întinse către cer.
Săndico, tu n-auzi?
Dar ea se tot ducea, se ducea plutind ca o vedenie în aburul
acela.
Dimineața m-am trezit scuturat de nea Gheorghe. Albeau zorile
la ferești. Departe, peste oraș, țiuia ascuțit o sirenă.
— Scoală, mă, că e timpul!
Eram în vacanță, mă duceam la lucru în schimbul de dimineață.
— Hai, mă, scoală, ori ești ostenit?
— Parcă nițel, așa…
— Pe unde ai umblat ieri? Când am venit aseară acasă cu Maria,
dormeai buștean.
— Apăi… de… am rătăcit și eu așa pe străzi… să mai văd orașul…
lumea, am mințit eu.
— Sau ai umblat după aia care-o strigai azi noapte în somn? a
râs nea Gheorghe, rășchirându-și degetele în părul meu. Ori, cum
îi zicea, Mario? s-a întors el către nevastă-sa, care tocmai intrase
pe ușă cu o cană de lapte fierbinte în mână.
— Ei, acuma lasă și tu, mi-a luat ea apărarea, zâmbind și
privindu-mă pieziș. E și el băiat mare și începe să umble cu fete. Ori
ai ciudă pe el că nu ești în anii lui?

*
M-am întâlnit cu Săndica duminica următoare. Tot acolo în parc
m-am întâlnit și tot la ceasurile acelea ale amurgului. Era singură.
Am stat nițel pe o bancă, apoi, ținându-ne de mână, am rătăcit
alături de ea pe sub bolțile întunecoase ale copacilor. Uneori
stăteam locului și ne priveam multă vreme în ochi, tăcuți și
stingheriți, cu o anume înțelegere pentru dragostea ce-o simțeam
că se înfiripă încet și timid în inimile noastre.
— Săndico, eu n-am pe nimeni pe lumea asta, șopteam în
întuneric. M-au crescut oamenii. Mă are în de grijă nea Gheorghe.
Știi, din seara aceea, mi-e gândul numai la tine. Vrei să-mi fie
gândul numai la tine?
— Vreau.
— Și să te știu numai a mea?
— Așa cum ți-i voia, Ștefane.
Porneam mai departe. Pluteam parcă în negura parcului. Și-n
liniștea aceea mă simțeam ușor, într-atât de ușor, încât dintr-o clipă
într-alta părea c-am să mă înalț de la pământ sus, tot mai sus,
către cerul spuzit de stele, întocmai ca-n visul din noaptea aceea.
Stăteam toată ziua lângă strung. Strungul meu era alăturea de
al lui Victor. Se învârtea universalul cu repeziciune și ascultam
cântecul lui, cu care mă obișnuisem într-atât de mult încât mă
urmărea până și-n clipele de odihnă. Creștea mormanul de piese de
lângă banc. La șuierul sirenei le număram: cincisprezece peste
planul zilnic. Alții, alături de mine, depășeau norma cu cinci sau
șase. Uneori mă și luau în întrecerea care se pornea. Dar de cele
mai multe ori îi lăsam mult în urmă.
— Bravo, măi Ștefane, ai prins meseria de coadă, râdea Victor
Mladin.
— Am prins-o, măi frate…
Mă spălam, mă pieptănam, îmi puneam hainele și ieșeam pe
poarta fabricii odată cu toți muncitorii. În câte un colț de stradă,
undeva mai îndepărtat, în drumul meu mă aștepta Săndica, în
obișnuita ei rochie înflorată de stambă, cu cozile pe piept și pantofi
scofâlciți în picioare. Stătea în umbra unei case, cu un umeraș în
mână, tăcută și zâmbitoare, așa cum îi era felul.
— Ce-i cu tine, Săndico? o întrebam apropiindu-mă.
— Ce să fie? înălța ea din umeri. Uite, am dus o rochie la nevasta
unui impiegat de la gară și-am zis să te aștept…
Avea lumină în ochi. Și-obrajii tot mai îmbujorați. Ținea privirea
plecată, iară cu vârful pantofului trăgea linioare pe nisipul încins
de soare.
Porneam cu ea, petrecând-o până în apropierea casei unde stătea
croitoreasa.
— Te superi că-ți ies în cale câteodată? mă întreba cu glas șoptit
la despărțire.
— De ce să mă supăr? Dimpotrivă, îmi pare bine.
— Te mai aștept și altă dată?
— Așteaptă-mă.
— Rămâi cu bine și sănătate!
O zbughea de lângă mine, se oprea nițel în poartă, îmi făcea cu
mâna un semn de salut și apoi dispărea după gardul înalt, acoperit
cu verdeață.

*
De la o vreme, Săndica se arăta tot mai slăbită și cu obrazul ofilit.
Iar privirea ochilor parcă-i era stinsă, cenușie, tulbure.
— Ce-ai tu, fată, te doare ceva? o întrebam, prinzând-o de mână.
— N-am nimica, răspundea ea moale. Ce să am?
— Ți-a pierit roșeața din obraji.
— O fi pierit. Am să mă dau cu foiță, cum fac fetele noastre din
atiler, alea, domnișoarele…
Râdea, dezvăluindu-și dinții mărunți și albi și își făcea de lucru
împletind și despletind cozile pe piept.
— Muncești mult?
— Așa și-așa.
— La câte te culci tu seara?
— Mai totdeauna după miezul nopții. Acuma m-a băgat cucoana
și pe mine în atiler: descos rochiile vechi, am grijă de fier pentru
călcat, mătur, strâng cârpele…

*
Uneori, broboane de sudoare îi năpădeau fruntea. Și ostenea
repede, încât, atuncea când vorbea, răsufla greu, parcă din adâncul
pieptului. Buzele îi erau mereu arse, crăpate în dogoarea unui foc
ascuns. Se trăsese la față ca după o boală lungă și istovitoare.
O întâlneam tot mai rar duminicile și în după-amiezile când
ieșeam de la lucru. Șoptea stins, ca de departe:
— Ai să pleci vreodată din orașul ăsta, Ștefane?
— Am să plec, Săndico. Mi-e-n gând să mă duc la învățătură mai
departe, dacă m-or ține puterile.
— Dac-ai să umbli prin șicoli înalte, poate n-o să te mai uiți la
mine…
— Vorbești prostii! îi tăiam eu vorba. De ce să nu mă uit? Te știu
de mică, am crescut împreună în sărăcia noastră, îmi placi și ești
fată harnică, muncitoare…
Clătina capul a îndoială și nu mai spunea nimic. Tăcea, privindu-
mă în ochi, drept și stăruitor, de parcă ar fi vrut să citească în
lumina lor adevărul spuselor mele.

*
După un an, într-o toamnă, am plecat la București să dau
examen la facultatea de medicină. În după-amiaza aceea, am trecut
pe la croitoreasă, stăpâna Săndicăi, să întreb unde este fata,
deoarece n-o mai întâlnisem de multă vreme.
S-a arătat în prag chiar croitoreasa, scundă și grasă, cu un coc
mare după cap.
— Fata a plecat, domnule, a zis ea pe un ton înțepat. A plecat
acum o lună. A luat-o tatăl său la țară.
— De ce, doamnă?
— S-a îmbolnăvit. Plămânii…
Am plecat zdrobit, cu sufletul trist și abătut, de parcă primisem
vestea unei mari nenorociri. Biata Săndica! Crescuse ca vai de ea,
cu părinții și toți frățiorii într-o singură odaie la marginea satului.
Și-o dată cu ei, sălășluise și boala între pereții umezi, coșcoviți și
crăpați. După atâția ani, își arătase acuma colții…
Cât aș fi vrut să fie și ea în seara aceea în gară!
Peronul slab luminat era înțesat de lume. Mereu alți și alți
călători, încărcați cu geamantane, coșuri și baloturi, veneau cu
trăsurile până în spatele gării, apoi sub greutatea bagajelor
năvăleau pe ușa larg deschisă către terasa peronului, căutându-și
un loc cât mai potrivit de unde să ia cu asalt trenul. De-a lungul
liniilor, în noapte, se vedeau luminile de la macazuri, clipind des ca
niște licurici. În aerul răcoros stăruia mirosul fumului de cărbune
ce venea dinspre depoul situat nu departe de gară.
Stăteam alături de nea Gheorghe și lelea Maria, cu valiza în mână
și așteptam sosirea trenului. Eram emoționat, neliniștit, cuprins de-
un fel de temere nedefinită. Plecam din orașul în care crescusem și
în care aflasem – după ani de chin – rostul vieții mele. Plecam de
lângă binevoitorii mei protectori și sentimentul despărțirii îmi
strângea dureros inima. Mă crescuseră ca pe copilul lor, îmi
purtaseră de grijă, mă povățuiseră la vremuri de grea încercare.
Aveam să le răsplătesc eu vreodată bunătatea inimii lor? mă
întrebam, în timp ce ei mă îmbrățișau și mă tot sfătuiau cum să mă
port în marele oraș al țării. De bună seamă că da.
 — Nea Gheorghe, cum să-ți mulțumesc că m-ai luat la dumneata
acuma patru ani? l-am întrebat eu cuprinzându-l de după umeri.
Să știi că n-am să uit…
— Lasă, măi băiete, nu-i nevoie să-mi mulțumești, mă bătea el
ușor cu palma pe spate. În vremurile noastre niciun vlăstar ca tine
nu se pierde. Fiecare își găsește rostul după cum i-i vrerea…
Veniseră în gară aproape toți băieții din fabrică. Unul câte unul
apărea prin lume, mă căutau din ochi, mă strigau. Cu puțin înainte
de sosirea trenului erau lângă mine și Victor Mladin, și Nelu Bobică,
și Florică, și Anghel…
După puțin, undeva, din adâncul nopții, se auzi un duduit
înfundat care creștea cu fiecare clipă, apoi șuierul ascuțit al unei
locomotive săgetă depărtările. Pe peron, ciocănelele clopotului de
semnal prinseră a bate rar, de câte trei ori, repetat și sacadat.
— Vine acceleratul! a dat cineva de veste.
Imediat Victor, ursul, cum îl porecleam noi câteodată, m-a luat
și m-a strâns în brațe de-am zis că bucăți mă face, nu alta.
— Să înveți bine și pe-acolo, măi Ștefane, m-a povățuit el, și să
auzim numai lucruri frumoase despre tine.
— Mă, da m-ai strâns de mi-ai zdrobit oasele.
— Las’ că te repari tu, doară o să fii doctor, ce dracu!
Am sărutat mâna lelei Maria, l-am îmbrățișat pe nea Gheorghe,
apoi pe ceilalți. În vălmășagul acela de oameni fiecare avea câte ceva
să spună, să-mi amintească, îmi cereau să nu-i uit și să le scriu.
În noapte s-au văzut deodată apropiindu-se tot mai mult două
lumini, care țâșniseră din bezna întunericului. Pământul duduia
sub șine. S-a auzit apoi un șuierat lung, ascuțit. Trenul intra în
gară.
Lumea a început a se frământa, viermuind de colo până colo într-
un continuu astâmpăr. Peste o clipă, locomotiva a trecut ca un
bolid pe lângă peron, neagră, masivă, învăluită într-un nor de
aburi, trăgând după ea un șir de vagoane cu ferestrele luminate.
— Rămâneți cu bine! am zis eu și am sărit pe prima scară a
vagonului ce oprise în față.
— Drum bun, Ștefane, și ține-te bine, mă! a tunat Victor Mladin,
parcă în numele tuturor băieților.
În lumina slabă a peronului l-am zărit pe nea Gheorghe stând
alături de lelea Maria, slăbuță, în rochia ei albastră de sărbătoare,
pe care o îmbrăcase atunci anume pentru mine. Când trenul s-a
pus în mișcare, amândoi au înălțat mâinile, fluturându-le deasupra
capetelor. Apoi ea a coborât pe dată mâna, a căutat repede în
poșetă, a scos batista și a dus-o la ochi. În jur, băieții gălăgioși și
veseli strigau și chiuiau, urându-mi care mai de care drum bun…
Așa mi s-a întipărit în minte multă vreme tabloul acela al gării,
după ce trenul a părăsit peronul și au rămas în urmă luminile
pâlpâinde ale orașului.

Am revăzut luminile orașului după șase ani. Le-am revăzut într-

o seară ploioasă de vară, de la fereastra vagonului, în timp ce trenul
cobora dealul Măgurei, gonind în sacadatul metalic al roților, să
intre cât mai repede în gara cu peronul pustiu.
Veneam de la București. Sfârșisem facultatea de medicină și mă
înapoiam în orașul de care mă legau atâtea amintiri: unele triste,
amare, care mi-au îndurerat inima de copil, altele pline de lumină,
înălțătoare, în bucuria adolescenței. Călătorisem destul de bine. În
timp ce trenul alerga peste câmpii și dealuri, iar afară se lăsa tot
mai mult amurgul, stătusem cu capul rezemat de spătarul plușat
al banchetei și, cu ochii ușor întredeschiși, privisem absent goana
stâlpilor de telegraf prin dreptul ferestrei, dansul sârmelor argintii
ce urcau și coborau ca valurile subțiri ale unei ape nevăzute. Fiind
singur în compartiment, deci în deplină liniște, revăzusem în minte,
ca într-un film, toate câte se întâmplaseră atunci, la început, în
capitala țării: rătăcirea mea pe marile bulevarde, teama de trecerea
nesfârșită a tramvaielor, întâiele zile la căminul viitorilor studenți.
Apoi examenul de admitere, emoțiile primelor lucrări scrise,
bucuria ce m-a făcut să plâng când m-am văzut admis. Au urmat
după aceea zile și luni de cursuri, prima reacție de repulsie când
am coborât în sala de disecție, obișnuința orelor de laborator, zilele
de practică de la spitalele bucureștene.
Dar câte amintiri nu are un student la medicină? Le voi scrie
cândva și pe ele într-un alt caiet, așa cum le-am scris și pe acestea
ale vremii copilăriei și adolescenței. Zilele studenției nu se pot uita.
Mai ales cele petrecute în facultatea de medicină. Și-acum îmi
amintesc prima incizie, cu mâna ușor tremurândă, strângând
bisturiul deasupra câmpului operatoriu. Primele diagnostice puse
bolnavilor și primele satisfacții, după confirmarea lor pozitivă de
către medicii profesori. Apoi nopțile de gardă, în sălile liniștite ale
saloanelor, cu paturi albe și bolnavi gemând ușor sub pleduri, tu,
ca viitor medic, alergând pe coridoarele semiîntunecoase să duci
alinare acolo unde erai chemat ca o nădejde a liniștirii suferințelor…
 După aceea întâlnirea mea cu Aurelia, această fată plină de viață,
de care m-am legat pentru totdeauna, cu tot sufletul și inima mea.
Niciodată nu pot uita cum am cunoscut-o în anii aceia de-nceput,
în primele zile de studenție. Venise tatăl ei, acar la calea ferată, în
holul larg al facultății. Un om în vârstă, scund, slab, cu o paporniță
în mână și șapca de uniformă dată pe ceafă. Era cald. Asudase.
Văzându-l și știind că, trecând prin București vine să-i aducă bani,
Aurelia, care tocmai ieșea din laborator, în mână cu un stativ
încărcat cu eprubete, mi le-a pus repede în brațe și a alergat
înaintea părintelui. Ce să fac cu stativul? Nu știam nici pentru ce-l
luase, nici unde avea să se ducă cu el. Așa că, aproape un ceas cât
a ținut convorbirea între tată și fiică, am stat pe o bancă în hol,
păzind suportul cu eprubete, întocmai ca o credincioasă santinelă.
Și, ca să fiu sincer, trebuie să mărturisesc că, dacă era vorba de
altă fată, nu-mi dădeam atâta osteneală. Însă pentru Aurelia, care
oricum îmi atrăsese atenția încă din primele zile de cursuri…
Când s-a întors, văzându-mă stând cuminte la locu-mi, fără să
mă clintesc, cu stativul în brațe, ea a început să râdă, tare,
zgomotos, făcând haz de perseverența mea. Apoi mi-a mulțumit și,
drept răsplată, m-a poftit să mâncăm, din pachetul primit de acasă,
niște clătite și cozonac cu stafide…
Au trecut șase ani ca șase zile. Mă înapoiam în orașul
adolescenței, eu, strungarul de odinioară, acum medic, bărbat
matur, în toată firea, în buzunar c-o diplomă ce-mi confirma
calificarea și o adresă de repartizare din partea ministerului. Se
împlinise un vis care-mi legănase zilele anilor de liceu, pentru care
luptasem și biruisem…
Când trenul a oprit în gară, afară ploua de-a binelea. Apa se
scurgea în dâre subțiri pe fereastra vagonului. Pe peronul slab
luminat, nu era nimeni. Doar în fața biroului de mișcare câțiva
lăcătuși din echipele de revizie, în mână cu felinare aprinse și chei,
stăteau și așteptau sosirea acceleratului.
Mi-am îmbrăcat fulgarinul, i-am ridicat gulerul, am luat valiza și
am coborât în noapte, pe peron, sub planșeul ocrotitor cu
nelipsitele ghirlande și glastre încărcate de flori.
Și cum am coborât din tren, toată oboseala drumului parcă mi-a
pierit pe dată. Curios, mi-am rotit privirea în jur, remarcând cu
plăcută satisfacție renovările ce se aduseseră gării în ultimul timp.
Ferestrele erau mai mari, luminoase, pereții proaspăt văruiți,
lemnăria vopsită de curând, apoi sala de așteptare era una nouă,
largă, spațioasă, cu mobilier elegant, modern. Se deschisese și un
restaurant…
Dar peronul? Peronul era același, numai că se arăta mai curat.
Îl revedeam după atâta vreme. Ce mișcare de oameni tălăzuia în
seara aceea a plecării mele sub acoperământul lui de beton! Câtă
însuflețire! Chemări, strigăte, îndemnuri, cântece, obișnuita gălăgie
caracteristică gărilor aglomerate din provincie în preajma sosirii
trenurilor. Apoi strângerile de mână ale băieților, îmbrățișările lelei
Maria, ale lui nea Gheorghe…
Acum, nu era nimeni. Ploua, era o seară friguroasă ca de toamnă
și peronul se arăta pustiu.
Deodată, când mă pregăteam să plec, am văzut apropiindu-se de
mine un om. Era scund și îndesat, îmbrăcat într-o manta
cauciucată, veche, scorojită, cu gluga ridicată, ud de sus și până
jos de parcă ieșise dintr-un lac. În mână ținea strâns un bici. Mi-
am dat imediat seama că e un birjar în căutare de client.
— Tovarășul doctor Burcuș? a întrebat el cu glasul gros, dogit de
tutun și băutură.
— Da, eu sunt! am răspuns mirat, fără să înțeleg de unde mă
cunoștea acel birjar, căruia nu-i zăream nici ochii sub gluga înaltă
și udă.
— Am primit arvună de la cocoana tovarășului Mladin să vin, să
vă iau cu trăsura și să vă duc la dumnealor acasă, a mormăit el și
a întins mâna să-mi ia valiza.
Am rămas uluit de cele auzite. Vasăzică Victor se însurase!
Corespondasem cu el în toți cei șase ani și nu-mi suflase o vorbă
despre acest important eveniment din viața lui. Ultima scrisoare
fusese a mea, cu o lună în urmă. Îi anunțam marea bucurie că,
după dorința mea, fusesem repartizat secției sanitare din orașul în
care crescusem. I-am scris atunci că voi veni în seara aceasta, dar
nu mă așteptam că va tocmi chiar o trăsură care să mă aștepte la
gară…
— Dar dumnealui unde este? l-am întrebat pe birjar, în timp ce
i-am întins valiza s-o ducă la trăsură.
— Nu știu! a înălțat omul din umeri. Sunt vecin cu dumnealor și
cocoana m-a tocmit și mi-a poruncit să vin la gară. De dânsul nu
vă pot spune nimic.
Ascultam vorba hârâită a birjarului și parcă glasul lui îmi părea
cunoscut de undeva. Am pornit în urmă-i către trăsura ce aștepta
înapoia gării și, când am trecut prin fața unui bec ce lumina
intrarea pe peron, l-am privit mai cu atenție. Nu, nu era cel bănuit
de mine. Totuși, l-am prins de braț și l-am întrebat:
— Tovarășe, pe dumneata nu te cheamă Vichentie?
— Nu, nu mă cheamă așa, a mormăit el în barbă și, ridicând
apărătoarea de ploaie, mi-a făcut semn cu capul să mă bag sub
coșul trăsurii. Mie îmi spune Ion Dulgheru.
Zicând acestea, și-a strâns poalele mantalei scorojite, s-a urcat
greoi pe capră și, înălțând biciul, a îndemnat caii la drum. Stătea
tăcut, neclintit, nițel adus de spinare, de parcă dormita în
legănarea trăsurii. După o vreme, s-a întors pe jumătate și, băgând
capul sub coviltir, m-a întrebat:
— Ați mai fost prin orașul nostru?
— Am mai fost.
— Poate demult.
— Cam demult.
— Ia uitați ce blocuri s-au ridicat în vara asta, aici în centru.
Am scos nițel capul de sub coviltir. Totul îmi era de
nerecunoscut. Case înalte, masive, albe, la parter cu magazine
luminate, se înșirau una după alta în lungul străzii.
— Să vedeți în cartierul Dumbrăvița ce de blocuri s-au făcut iară,
a lămurit birjarul. Ei, cresc ca ciupercile după ploaie! Ferice de ăia
care se mută în ele!
Și-a îndreptat privirea iară înainte, în lungul drumului pietruit și
ud pe care intrasem și pe caldarâmul căruia copitele cailor
țăcăneau în noapte ritmic, răsunător. Pe coviltirul de piele ploaia
răpăia ca sunetul a mii de tobe. Rareori, în răstimpuri, ieșeau la
iveală, în lumina becurilor de la colțurile străzilor, casele cu ferestre
încă luminate, firmele prăvăliilor cu obloanele trase, vitrinele
aprinse ale unor magazine principale.
După vreo douăzeci de minute de mers, trăsura a intrat pe-o
stradă cufundată în beznă și a început să se legene prin gropile ivite
ici, colo în pavajul cu piatră de râu, mare, bolovănoasă. În dreptul
unei case nu prea înalte, cu umbrar de viță de vie în curte, s-a oprit.
Lanțul unui câine a zuruit metalic pe-o sârmă și, după o clipă, javra
a început să latre înverșunat, aruncându-se cu labele pe tăblia
porții.
Cu valiza în mână, am intrat într-o verandă slab luminată, unde
m-a întâmpinat o femeie tânără, potrivit de înaltă, cu părul tuns
scurt și…
— Săndica! am exclamat eu, plăcut surprins de această
neașteptată revedere. Sau cumva fac o confuzie?
Eram completamente derutat, cu mintea tulburată de emoție,
contrariat. Cum, Săndica nevasta lui Victor Mladin? În clipa aceea
parcă s-a răzvrătit în mine un gând. De unde și până unde? Nu,
imposibil acest lucru. Poate că la mijloc e o confuzie…
— Nu, nu faci nicio confuzie, a replicat ea, parcă ghicindu-mi
gândul. Hai, poftim, intră!
Șovăitor, cu pas nesigur, am trecut pragul, stăpânit de timiditate
și parcă lipsit de îndrăzneală, așa cum se întâmplă oricui în
asemenea împrejurare. Cu gesturi pripite, tot privind-o pe femeie
pe furiș, mi-am dezbrăcat fulgarinul. Am căutat un loc pălăriei…
— Hai, ia loc, că trebuie să vină și Victor îndată, m-a poftit ea pe
scaun. Cum ai călătorit? A fost obositor drumul, nu? Ei, uite acuma
te văd mai bine la lumină… Știi că nu te-ai schimbat de fel? Zău,
parcă tot așa arăți ca înainte. Ba nu, acuma pari mai bărbat, om
mai serios, mă rog, au trecut anii…
Săndica vorbea cu o anume dezinvoltură de parcă n-o tulburase
în niciun fel revederea, de parcă faptul că se știa soția lui Victor era
ceva firesc, cu nimic deosebit, ceva care așa a trebuit să fie și eu
fusesem încunoștiințat de lucrul ăsta de multă vreme, acum
neavând niciun sens să mă mai mir. Dar eu o priveam tot cu aceeași
nedumerire de la început, fără să înțeleg toate câte se întâmplaseră
de ajunsese soția prietenului meu. Ea și-a dat seama de
stinghereala mea, a înțeles încurcătura în care mă aflam și după
puțin tot entuziasmul acela de la început i-a pierit cu încetul. Cu o
anume vinovăție în glas, a început să-mi povestească tot ceea ce a
crezut de cuviință că mă interesa. S-a îmbolnăvit de plămâni și a
fost luată acasă, în sat, de la croitoreasa aceea, de către tatăl său,
nea Ion Furcuță. Nu m-a putut întâlni, pentru că totul s-a petrecut
foarte repede, într-o dimineață, când nici nu se aștepta că are să
plece. Un doctor l-a povățuit pe nea Ion să-și ducă fata la un
sanatoriu. Așa se face că un an de zile a fost internată la Bușteni.
S-a făcut bine și s-a întors iară în oraș. A intrat la o cooperativă de
croitorie pentru femei, a făcut și un curs de calificare de doi ani și
a învățat temeinic meseria. În urmă cu câțiva ani s-a înscris în
U.T.M. Între timp, Victor care a fost ales secretar la comitetul
orășenesc, în locul tovarășului Bădescu, chemat într-o muncă de
partid la Oradea, a cunoscut-o la o convocare, i-a plăcut de ea și
nu i-a dat pace până ce, acum o lună, s-au căsătorit. Ea e
responsabila cooperativei, o duce foarte bine alături de Victor, au
început și ei să se gospodărească, să-și cumpere ba una, ba alta…
— Știi, a urmat ea cu același glas vinovat de la început, eu n-am
mai avut nicio veste de la tine. Târziu de tot am aflat de
corespondența ta cu Victor și de la el, fără să știe de ce mă interesa,
am mai aflat câte ceva despre ce faci și cum o duci pe-acolo. Unele
scrisori ți le-am citit chiar pe de-a-ntregul. Însă el nu știe că te
cunosc…
— Zău? Va trebui să-i spunem. Nu se poate.
— Chiar despre acel prim sărut, atunci, seara, în poarta
parcului, când ai fugit ca un hoț? a întrebat ea zâmbind, privindu-
mă șăgalnic pe sub sprâncene. Și despre zilele când te așteptam
după-amiezile să ieși de la lucru?
— Mă rog, vedem noi, am răspuns zâmbind. Poate facem unele
selecționări…
A zâmbit și ea, dar repede i-a pierit lumina veseliei de pe chip.
Tăcută, și-a trecut mâna prin părul tuns scurt și m-a privit moale,
cu părere de rău în ochi:
— Spune, Ștefane, mă urăști pentru că s-au întâmplat toate așa
cum s-au întâmplat? m-a întrebat ea într-un târziu. Știu că te-ai
gândit la mine. Dar poate că și tu cu timpul m-ai uitat. Ai întâlnit
acolo fete de meseria ta, învățate…
— Nu, nu te-am uitat.
— Atunci, de ce nu m-ai căutat?
Într-adevăr, eram vinovat pentru tăcerea mea. Trebuia să-i fi
scris, mai ales în perioada aceea destul de grea pentru ea când,
poate, se simțea singură și tristă în patul sanatoriului, departe de
părinți și cunoscuți. O vorbă caldă, de încurajare, de la un prieten
care promisese să fie mai mult decât prieten, făcea în împrejurările
acelea mai mult decât un medicament. Și totuși eu n-am făcut-o.
M-am lăsat prins în preocupările zilnice de la facultate, de grijile
examenelor și seminariilor.
— Spune, de ce nu m-ai căutat? a repetat ea întrebarea, punând
mâna pe umărul meu.
N-aveam ce răspunde. Tăceam, socotindu-mă eu primul vinovat
în toată această paradoxală situație.
— Păi vezi, Ștefane! mi-a aruncat ea ca o imputare. Spune, am
eu vreo vină? Că n-a fost zi să nu mă gândesc la tine. Acuma însă…
Afară ploaia bătea în rafale, lovind geamurile. Un dud, ale cărui
ramuri se legănau sub furtună, gemea surd, foșnindu-și frunzele
ude și grele de apă. Săndica se așezase pe divan, cu capul plecat,
gânditoare, privind absentă desenele covorului.
— Unde-i Victor? am întrebat eu într-un târziu.
A tresărit ca dintr-un vis, înălțând fruntea și privindu-mă cu
mirare:
— Ce-ai întrebat?
— Unde-i Victor…
— Are o ședință la comitet, a răspuns privindu-și ceasul de la
mână. De altfel cred că trebuie să sosească. A vrut să vină la gară,
dar n-a putut – l-a scuzat ea – și atunci m-a trimis pe mine. Ori,
eu, cum să fi venit? a zâmbit subțire, stingherită, înălțând din
umeri. Înțelegi că nu se făcea. Așa că am plătit unui birjar, vecinul
nostru, și i-am poruncit să nu plece până nu te caută tot peronul.
— Îți mulțumesc pentru atenție și pentru osteneală.
N-a răspuns. A clătinat ușor capul zâmbind și în ochi îi citeam o
mare fericire, poate pentru împlinirea unei dorințe demult
așteptată.
A tăcut o vreme, făcându-și de lucru cu număratul unor perle ce
le înșiruise pe-o ață. Apoi s-a ridicat și a plecat în odaia alăturată,
cu pas ușor, călcând cu o anumită grație, parcă într-adins umblând
așa știindu-se urmărită de privirea mea. Nu mai era cea pe care o
întâlnisem cu șapte ani în urmă, firavă, plăpândă, cu gesturi
stângace, plină de timiditate. Se feminizase, căpătase maturitatea
aceea pe care și-o însușesc fetele îndată după măritiș când, trecând
pragul adolescenței, caută să lase impresia că au experiența vieții,
fac totul să se știe plăcute în societate, și dincolo de naivitatea
începutului, întrevăd mici conflicte între viitori curtezani pe seama
frumuseții lor.
Mă mai iubea ea oare și acum? mă întrebam în tăcerea odăii,
ascultându-i pașii dincolo, în camera alăturată. Pe cât se vede, da!
Dar ce folos? Acum totul era lipsit de sens.
Tocmai când cugetam astfel, afară în ploaie cineva a trântit
poarta. Câinele s-a gudurat în lanț. S-au auzit pași în verandă.
Apoi, ușa s-a deschis…
— Victor, ursule! m-am ridicat eu de pe scaun și, ieșindu-i
înainte, ne-am îmbrățișat, ca doi frați care se revăd după multă
vreme.
— Ce faci, măi doctore? m-a sărutat el pe amândoi obrajii, tare,
puternic, bărbătește. Ai venit demult? Dar de ce stai singur aici? a
rotit el ochii prin odaie. Unde-i suflețelul meu?
— E dincolo, în odaie.
 — Sando! a tunat Victor către ușă și apoi, întorcându-se către
mine, m-a întrebat: Ai văzut-o, mă, pe nevastă-mea? Ei, uite că m-
am însurat și eu ca tot omu. Dar, ia spune, ce mai faci? Cum ai
dus-o în anii ăștia?
Victor era tot așa precum îl lăsasem cu ani în urmă în fabrică.
Masiv, greoi, cu umeri largi, puternici, dar se maturizase, căpătând
înfățișarea unui om trecut prin multe griji, cu o anume experiență
a vieții. Semnul cicatricii din frunte se mai cunoștea încă și el mi-a
amintit pe dată strădania lui de atunci de a inventa suportul cu
patru cuțite la strung. Cât s-a mai zbătut bietul de el! Cât s-a mai
chinuit! Dar nu s-a lăsat până ce n-a izbutit…
— Ești repartizat aici, la raionul nostru, așa precum mi-ai scris?
m-a întrebat el, trăgându-și scaunul mai aproape de mine.
— Aici.
— Ei, bravo! a exclamat bucuros și m-a lovit cu palma pe umăr,
dar într-atât de grea am simțit lovitura aceea, încât am crezut pe
dată că mi-a zdrobit osul. De-acuma, băiete, ne putem îmbolnăvi
oricât. Așa e?
— Lasă, mai bine fii sănătos ca să trăiești fără ajutorul meu
profesional! am replicat eu râzând.
— Ai dreptate, a confirmat el. Ei, uite-o și pe gingașa mea
păpușică.
Săndica intrase în odaie, nițel stingherită, cu obrajii îmbujorați,
ducând în mână niște farfurii și tacâmuri.
— Punem masa, fată dragă? a întrebat-o Victor, ridicându-se de
pe scaun ca s-o ajute.
— Cum doriți. Poate tovarășul doctor e obosit și ar vrea să se
odihnească. Așa că…
— Ce obosit? a sărit Victor, vârându-mi mâna în păr și
răvășindu-l. Toată noaptea am să-l țin să-mi povestească. Să fiu al
dracului dacă mint! Tu știi, Săndico, ăsta mi-a fost, măi fată, ca și-
un frate acolo în fabrică. Parcă-l văd cum umbla prin praful de la
turnătorie ca un buimac. Mai ții minte, Ștefane? Ei, haide să
mâncăm și-om vorbi și la masă…
— Măi omule, dar de ce ții neapărat să fac deranj în casa ta? am
replicat eu, ridicându-mă de pe scaun. Am înțeles să viu să vă văd,
dar nu să rămân și la masă. Cu atât mai mult să dorm aici. Mă duc
la nea Gheorghe, nici nu știe că viu, vreau să-i fac o surpriză…
Vorbeam, încercam să fiu cât mai convingător, dar Victor mă
apăsa puternic cu palma lui grea pe umăr, forțându-mă să mă așez.
 — Zău, îți mulțumesc pentru atenția de a-mi trimite trăsura la
gară, dar…
— Stai, măi Ștefane, jos și nu mai boscorodi atâta, că trezești
ființa aia de afară! m-a apostrofat el, apăsându-mă pe scaun. Se
poate?
— Ce ființă?
— Câinele. S-a culcat aci în tindă și tu îi dai cu gura de parcă…
Ei, ia vezi!
Am început să râd și până la urmă m-am supus voinței lui. Nu
voiam să-l supăr. Am rămas la masă, să vorbim de anii uceniciei,
să ne amintim…
Târziu, după miezul nopții, m-am culcat într-o cameră alăturată
pe un divan-studio, nou, acoperit cu lenjerie albă, curată. Dar cât
eram de obosit după cele aproape șapte ore de călătorie cu trenul,
n-am putut închide ochii în noaptea aceea. Ploaia încetase. Printr-
un ochi al geamului vedeam, sus pe cerul curat, luna cum se
ascundea după norii zdrențuiți. Stam și-o priveam parcă absent,
dar mă perpeleam la jarul unui chin amar: dincolo, în odaia
cufundată în întuneric, Săndica, fata pentru care tresărisem de
atâtea ori în somnul anilor nu demult trecuți, dormea acum alături
de prietenul meu cel mai bun.
Ei, ce să-i faci? am oftat în singurătatea odăii. Viața își are
ciudățeniile ei și trebuie să le privești ca atare.

*
A doua zi, am trecut pe la fabrică să-l întâlnesc pe nea Gheorghe.
Nu era acolo. Plecase în oraș, la un depozit de materiale. I-am lăsat
vorbă că am venit și m-am dus la secția sanitară a sfatului popular
raional să prezint hârtia de la minister, pentru a fi repartizat în
muncă.
Doctorul Gheorghiu, șeful secției, lipsea din birou. Pe masa de
lucru se vedeau câteva dosare deschise, niște hârtii scrise mărunt
cu cerneală, o pereche de ochelari, într-un cuvânt indicii elocvente
că omul se găsea undeva prin vreun birou alăturat. Într-un fotoliu,
în fața mesei, stătea cufundat un bătrânel scund și îndesat, cu
chelie și ochelari cu ramă groasă de baga. Fața îi era pistruiată ca
un mozaic. Purta haine bune din stofă englezească, în culoare gri,
și o lavalieră neagră de mătase.
De cum am intrat, l-am recunoscut a fi doctorul Teofil Ivănescu,
fost pe vremuri medic al liceului. Văzându-mă, n-a schițat niciun
gest deosebit. M-a privit doar fugar peste ramele groase ale
ochelarilor, după care și-a văzut mai departe de treabă, răsfoind o
revistă ilustrată. Se delecta astfel așteptându-l pe șeful secției.
Fugar, l-am revăzut în minte cu ani în urmă, făcându-ne vizita
medicală, în sala de gimnastică a liceului. Și cu durere mi-am
amintit cum mă făcuse de râs în fața clasei. Și pentru ce? Numai
pentru simplul motiv că cutezam să învăț carte. Mă asemuise ironic
cu Robinson Crusoe, cu…
Am rămas în picioare, mai către ușă, așteptând. Afară era soare
și pe fereastra care dădea spre stradă se vedeau trecând în sus și
în jos, prin fața magazinelor, oameni după treburi sau la plimbare.
După o vreme, văzând că timpul trece și doctorul Gheorghiu nu
mai vine, m-am gândit să intru în vorbă cu Teofil Ivănescu, să aflu
dacă își mai amintește de mine. Așa că m-am apropiat de fotoliul în
care stătea el tolănit și, înclinând ușor capul în semn de salut, m-
am adresat cu mult respect:
— Tovarășul doctor Teofil Ivănescu, nu?
— Da, tinere, întocmai, a tresărit el și, închizând revista, m-a
privit peste umăr, cu fața pistruiată numai zâmbet, bucuros
pesemne că fusese recunoscut.
— Mă cunoașteți?
Și-a potrivit mai bine ochelarii pe nas, m-a privit câteva clipe
stăruitor prin lentilele groase și, desfăcând larg brațele, a înălțat din
umeri, semn că-i este peste putință să-și amintească de mine.
— Am fost elev la liceu, aici în localitate, am zis eu ca să-i dau
câteva repere ajutătoare memoriei.
— Se prea poate, dragă domnule, se prea poate! a convenit el
clătinând capul. Însă câți elevi n-au trecut prin fața mea la
consultații! Îmi este peste putință să-i țin minte pe toți, a adăugat
apoi ca o scuză, însă tot cu zâmbetul acela pe față. Ori, cum îți
spune?
— Burcuș Ștefan.
— Burcuș… Burcuș… Mde, numele nu-mi spune mare lucru…
— Atunci am să v-ajut într-altfel, am zis hotărât să nu mă dau
bătut. Vă amintiți, odată, demult, sunt vreo unsprezece,
doisprezece ani de-atunci, la o vizită medicală, l-ați găsit pe-un elev
purtând în loc de cămașă o bluză de chelner, prinsă la gât într-un
ac de siguranță, un băiețaș cu genunchii goi, ieșiți prin pantaloni,
în picioare cu niște pantofi sparți, scofâlciți… Spuneați că e un
cutezător, că…
 — Aha, da, îmi amintesc! s-a arătat bucuros, bătrânul doctor.
Dumneata ești acela?
— Eu.
Și-a potrivit iară ochelarii pe nas, m-a privit fugar, însă tot cu
stăruință, micșorând nițel ochii, după care a spus:
— Te-ai schimbat, dragă domnule, parol că te-ai schimbat! A
adăugat apoi, ca o scuză: Vezi dumneata, schimbarea aspectului
fizic, de la vârsta copilului la adolescent, e un proces patologic
normal. Mă rog. Dar ia spune, cu ce te îndeletnicești?
— Sunt medic.
— Cuum? a înălțat deodată sprâncenele. Medic?
— Da, medic.
— Când ai terminat facultatea?
— Anul acesta.
— Serios, domnule?
— Foarte serios.
— Ei, îmi dai voie să te felicit!
S-a ridicat nițel din fotoliu, greoi, stânjenit și mi-a întins mâna
uscată și tremurătoare, scuturându-mi ușor palma de câteva ori.
— Cu asemenea elevi se cade să ne mândrim! a adăugat el după
aceea. Bravo, încă o dată te felicit…
— Mulțumesc! am înclinat eu ușor capul, politicos și cu bună
cuviință. Însă… pe vremea aceea… dacă vă amintiți, ați spus că fac
școala de râs și că ar fi fost mai bine să rămân chelner…
Nu m-am putut abține și aruncasem săgeata drept la țintă,
puternic, necruțător.
— Se prea poate, da, se prea poate, a murmurat doctorul, vădit
încurcat de înțepătura mea. Ei, dragă domnule, una ziceam atunci,
alta zic astăzi. Vezi dumneata, gândirea noastră evoluează… Mediul
acesta ambiant… cum să-ți spun eu… nou… sănătos… ne duce
înainte… ne transformă. Regimul ăsta democratic, care-i o
adevărată binefacere pentru popor, a schimbat multe în țara asta…
E normal deci să ne fi schimbat și pe noi. Așa este?
— Nu prea-mi vine să cred că sunteți convins de afirmațiile astea,
tovarășe doctor, am replicat eu zâmbind.
— Mă rog, n-am acuma argumente să te combat, a desfăcut el
larg brațele a neputință. Însă fiindu-mi colega, ne vom mai întâlni
și o să mai vorbim, a adăugat râzând și m-a bătut prietenește cu
palma pe spate.
— Cu plăcere.
 În clipa aceea ușa s-a deschis și în cameră a intrat un bărbat
înalt, masiv, cu părul ușor încărunțit la tâmple. Familiar, s-a
îndreptat către birou. De bună seamă, era doctorul Gheorghiu.
Fără să-l las să se așeze, i-am întins hârtia de la minister și m-am
tras nițel într-o parte, așteptând. El a citit-o cu atenție, înălțând
sprâncenele, mi-a cerut diploma, a citit-o și pe aceea, aruncând
când și când priviri către mine.
— Vasăzică ești chirurg! a exclamat el cu bucurie și mi-a întins
mâna peste birou. Fii binevenit, tovarășe Burcuș. Avem mare nevoie
de un chirurg la spitalul din oraș.
Am plecat îndată fruntea, gânditor. O umbră de întristare, de
nemulțumire îmi învăluise chipul. Altfel văzusem eu repartizarea
mea. În alt loc plănuisem să-mi încep munca. Un vis care mă
urmărea de copil, care…
— Ei, ce s-a întâmplat, tovarășe Burcuș? m-a întrebat îngrijorat
doctorul Gheorghiu, ocolind biroul și prinzându-mă de braț.
Am înălțat capul, l-am privit în ochi.
— Vedeți… cum să vă spun… aș fi vrut să fiu repartizat undeva
într-un sat. E o veche dorință a mea. Sunt de la țară și socotesc că
în felul acesta pot fi mai direct de folos țăranilor.
— Apreciez dorința dumitale, tovarășe Burcuș, a vorbit cu
bunăvoință șeful secției, dar spitalele de la sate au personalul
complet. Aici însă, la spitalul din oraș, ne-a plecat acum o lună de
zile un chirurg la specializare în Capitală și nevoia e destul de
imperioasă. Așa că, deocamdată, până vine poate cineva aici și până
se termină construcția celor trei spitale din raion…
— În ce comune se ridică spitalele? am întrebat, plin de
curiozitate.
— În Zăvoru, în Dornești și în Sălceni…
— În Sălceni? am tresărit deodată, înveselindu-mă. Păi asta-i
comuna mea. Tovarășe doctor! Acolo să știți c-am să mă duc! În ce
stadiu se află construcția?
— E destul de avansată, a răspuns zâmbind doctorul, însă lasă,
dumneata du-te și intră deocamdată în serviciul chirurgical al
spitalului de aici din oraș. Din recomandarea ministerului văd c-ai
fost printre primii în promoția dumitale. De-un astfel de om avem
nevoie. Cât despre spitalele astea noi, mai trece nițel timp până vor
fi gata. Trebuie să ne vină aparatajul medical, să încadrăm
posturile cu personal, să aducem niște grupuri electrogene. Ei, sunt
multe de făcut… Așa că… Dar știi, îmi place că ești inimos. Dac-am
avea asemenea medici peste tot locul…
În fotoliu, doctorul Teofil Ivănescu se foia, de parcă sta pe jeratic.
— V-ascult și pe dumneavoastră! s-a aplecat șeful secției către el.
Cu ce vă pot fi de folos?
— Păi, dragă domnule colega, știți, am fost și ieri! a vorbit el rar,
potrivindu-și ochelarii pe nas. E vorba de cei de la Sanepid, care m-
au amendat că n-am chiuvetă în cabinetul medical de la
domiciliu… A, uite-l că dumnealui pleacă, s-a întors el către mine.
Fiind nou în meserie, permite-mi, dragă colega – s-a adresat el lui
Gheorghiu – să-i dau tânărului un sfat înainte de a-și începe
munca. Mai ales că a fost unul din elevii mei…
Împăturisem hârtiile și mă pregăteam să mă retrag către ușă.
— Un moment! Un moment! m-a oprit Teofil Ivănescu.
M-am apropiat cu pas moale, încet, fără să știu ce vrea.
— Dragă domnule, m-a prins el colegial de braț. Iartă-mă că te-
am reținut, însă de… ca mai bătrân în meserie, cum îi spuneam și
amicului Gheorghiu, vreau să-ți spun câteva cuvinte sau, mai bine
zis, să-ți dau câteva sfaturi.
— Mă rog, vă mulțumesc…
— Așa, a urmat Teofil Ivănescu, tot aranjându-și cu o anume
nervozitate ochelarii pe nas. Vezi dumneata, acuma, în zilele astea,
ai să fii foarte derutat în serviciul dumitale. De, așa-i la început. Știi
ce mi s-a întâmplat mie? Să vezi. Era prin nouă sute douăzeci și
patru și mă aflam la spitalul din Craiova, medic tânăr, absolvent
proaspăt ca și dumneata. Vine unul, domnule, cu un basedow iodic.
Acuma știi că, asemenea sindrome basedowiene sunt totdeauna
incomplete, manifestându-se mai ales prin tulburări tirotoxice. Așa,
și, cum spuneam, vine ăsta…
— Tovarășe doctor, a intervenit șeful secției, știindu-l pesemne pe
Teofil Ivănescu că-i place să se întindă la vorbă, lăsați că-i povestiți
altă dată întâmplările astea. Dânsul trebuie să se grăbească. Și, în
afară de asta, mă grăbesc și eu.
— Mă rog! Mă rog!…
S-a așezat resemnat în fotoliu, potrivindu-și ochelarii pe nas și-a
rămas cu nasul în paginile revistei în timp ce doctorul Gheorghiu a
plecat cu mine să-mi bată la mașină adresa de numire în postul de
medic-chirurg la spitalul din oraș.
— Uite-l, tovarășe, toată ziua îmi stă fosila asta pe cap, mi-a spus
doctorul Gheorghiu, mergând alăturea de mine pe sală. Vine cu
diferite nimicuri și-l prinde prânzul în fotoliul acela…
 — Lucrează undeva la spital sau policlinică?
— Da de unde! Are cabinet particular. Acuma se aude c-o să se
cam termine și cu astea…
— E un reacționar notoriu. A fost liberal…
— Îl cunoști?
— Cum să nu! A fost doar medicul liceului nostru. Nu știu cum
de mai stătea în anii aceia în respectivul post. De toți își bătea joc.
Barem mie, mi-a zis că, fiind sărac și chelner la restaurant, fac
liceul de râs…
— Ai fost chelner? s-a oprit în loc șeful secției sanitare, înălțând
sprâncenele. Uite că nu m-am uitat în dosar.
— Și chelner… și vânzător de prăvălie… și ucenic la „Solvex”, așa
am făcut liceul.
— Ce vorbești, domnule! s-a mirat el cu sinceritate. Ei, păi
dumneata, tovarășe, ești un cadru medical de nădejde! Lasă, fă
treaba aici câtva timp, că pe urmă îți dăm pe mână un spital din
alea la țară. Nu se poate altfel…
— Vă mulțumesc, tovarășe doctor, am zis eu vesel. La Sălceni?
— Fie și la Sălceni.
Peste un sfert de oră alergam către spitalul de la marginea
orașului, în buzunar cu hârtia de numire în postul de chirurg.
Ajunsesem la limanul către care vâslisem ani de zile, prin
vâltoarea vieții. Către ținta ce-o dorisem în anii mei de zbucium.
Muncisem, mă străduisem și învățasem să fiu de folos oamenilor.
Să alin suferințele celor bolnavi. Să le fiu de ajutor la vreme de grea
cumpănă a vieții. Dar cine oare – mă gândeam – îmi fusese mie de
ajutor să trăiesc aceste zile pline de lumină? Cine? Slăveam în
minte, cu sinceră prețuire, înnoirea care primenise rosturile
oamenilor în țara noastră, înnoirea înfăptuită de clasa muncitoare
condusă de partidul ei care a dat putință fiecăruia să nădăjduiască
spre împlinirea visurilor… A dorințelor…
Mergeam repejor, zorind la drum pe străzile liniștite, pietruite,
ținând-o numai prin umbra caselor și a duzilor. În emoția ce mă
încerca în acele clipe, căutam să-mi închipui cum voi fi primit de
medicii mai vârstnici ai spitalului. Cum va arăta primul meu
pacient… Cum va decurge întâia consultație preoperatorie… Ce
rezultate voi dobândi în prima operație…
Ajungând la marginea orașului, am zărit pe-o pantă împădurită
clădirea albă a spitalului, cu geamurile sclipinde în strălucirea
soarelui de amiază…
 *
După prânz, pe la ceasurile patru, am plecat de la spital către
oraș. Aveam cam mult de mers. Călcam pe-un drum pietruit,
străjuit pe-o parte și alta de plopi înalți, tineri și mă gândeam cum
îmi petrecusem prima zi de muncă. Eram mulțumit că dădusem
peste oameni cumsecade, binevoitori, cu dragoste pentru noi,
medicii începători. Barem, doctorul Amza, în a cărui secție
chirurgicală urma să lucrez, mă copleșise cu atenția lui. Îl bucura
faptul că fusesem elevul profesorului doctor Gavriliu, eminent
chirurg și coleg de facultate cu el, pe care-l cunoștea destul de bine,
fapt care-l făcea să aibă o impresie destul de bună și asupra
posibilităților mele.
— Știi, dragă Burcuș, m-a prins de braț doctorul Amza, după ce-
i fusesem prezentat, poporul nostru are o vorbă: „Cum e turcul și
pistolul!” Așa că aplicând zicala la situația dumitale ca elev al lui
Gavriliu, pentru mine edificarea e clară!
Amza era un bărbat în vârstă, înalt, cu ochi albaștri și părul albit
la tâmple, dar încă în putere, viguros și plin de vioiciune. Din
primele ore ale sosirii mele în spital, aflasem despre el lucruri
extraordinare. Reușise în câteva operații grele, complicate, al căror
rezultat era pus de la început sub semnul întrebării. Fusese
evidențiat, decorat, iar poza îi apăruse de mai multe ori în ziare.
Tăcut și modest cum îi era felul, lucra de multă vreme la un studiu
în problema anesteziilor, fără să vorbească cuiva despre acest
lucru, după el, destul de obișnuit. Se preocupa de asemenea de
simptome postoperatorii în diferite diagnostice, analizând totul
dialectic, prin interdependența firească a fenomenelor clinice. Ca
să-mi întărească respectul în acest om deosebit, unii medici mai
tineri ținuseră să mă informeze că doctorul Amza e socotit
conștiinciozitatea întruchipată a profesiunii de chirurg. Nimeni și
nimic nu-l putea abate de la îndatoririle sale când era vorba să
lupte pentru salvarea vieții unui om. Circula în spital chiar o
poveste despre neclintirea și tenacitatea lui încăpățânată, de-a
dreptul fantastică. Cică odată, pe frontul antihitlerist, Amza, pe
atunci medic maior, improvizase o sală de operație într-o școală
primară a unui sat unguresc. Tocmai opera un soldat, prizonier
fascist, cu abdomenul sfârtecat de-un obuz, când nemții au respins
atacul trupelor noastre, ocupând satul. După un ceas însă ei au
fost dați peste cap, dar nu după multă vreme iar au năvălit pe
ulițele satului. Până la urmă trupele fasciste au fost alungate și
gonite din urmă către apus. Ei bine, în timpul acelei dimineți,
doctorul Amza nu a întrerupt o clipă operația. A pus să se arboreze
la intrarea școlii un mare steag alb cu cruce roșie, iar pe-o tablă
neagră, luată dintr-o clasă și pe care a instalat-o la intrare, a scris
cu creta în limbile română și germană: „Aici e spital de campanie.
Rugăm nu ne deranjați. Luptăm pentru salvarea vieții unui om.
Medicul șef”.
Tot gândindu-mă la acest om destul de interesant și atât de
priceput în meseria lui, simțindu-mă totodată fericit că-i eram
subaltern, am ajuns pe străzile orașului. Soarele trecea către
asfințit și umbrele caselor se alungeau tot mai mult pe trotuare. În
aerul proaspăt, curat, începuse să se simtă răcoarea apropiatului
amurg.
Încet, încet, pătrundeam în inima orașului. Parcă era un altul
decât cel pe care-l lăsasem în urmă cu șase ani. În centru, clădirile
noi ce se ridicaseră îi dădeau un aspect modern. Unele erau de-
acuma gata, cu pereții albi și ferestre sclipind în soare. Altele se
arătau încă înconjurate de schele, strânse parcă în articulările
acelea metalice, pe care mișunau zidarii, tâmplarii, vopsitorii.
Am trecut prin fața prăvăliei domnului Pavel Iordache și m-am
oprit sub castanul unde, odinioară, slăbuț și plăpând, în haine
rupte și cu numărul de licean pe braț, țineam calea trecătorilor, le
arătam marfa agățată pe pereți și de ramurile copacului, căutând
să-i conving „că-i ieftină și de cea mai bună calitate”. Acum nu mai
era nici firma „La românul elegant” prinsă sus, deasupra ușii, și nici
obloanele de tablă date la perete, așa cum le știam de totdeauna.
Localul se renovase și înăuntru se instalase o cooperativă de
ceasornicărie. Alături, băcanul Melas, cel cu servitoarea frumoasă
și ochioasă, amanta lui Costică negriciosul, închisese și el. Pe ușa
vechii prăvălii, acum un magazin „Alimentara”, intrau și ieșeau
cumpărători, cu pachete în brațe și sacoșe încărcate de pungi, sticle
și cutii de conserve.
Departe, în josul străzii, m-am oprit în dreptul vechilor „Depozite
generale”. Mi-am amintit cum, în seara când am vrut să mă angajez
ca băiat de prăvălie, slăbit și nemâncat, n-am putut căra șinele de
fier și, poticnindu-mă în mers, am nimerit cu ele drept în geamul
ușii. Pierise firma aceea. În locul ei am citit alta: „Ferometal –
magazin de fierărie și obiecte de uz casnic”. Fugar, l-am zărit la o
tejghea pe Anghel, vânzătorul, scund și voinic, explicând unor
țărani cum funcționează o pompă de stropit via.
Am trecut și pe la fostul restaurant „Zori de zi” al domnului
Jenică, acum având altă firmă: „Dunărea albastră”. Dispăruseră
perdelele cenușii, grele de praf, de la ferestrele murdare, la fel cum
dispăruseră fețele de masă ude de băutura vărsată de cheflii și pe
care, în fiecare seară, târziu, după miezul nopții, trebuia să le
strâng și să le întind pe frânghie, să se usuce. Acum, înăuntru,
pereții erau proaspăt zugrăviți, la ferestre se vedeau draperii
albastre de pluș, podeaua fusese parchetuită, iară mesele, albe,
curate, se înșiruiau într-o ordine perfectă sub lustrele cu multe
becuri.
Se lăsase amurgul când am pornit-o către mahalaua
Dumbrăvița. Curând am intrat pe strada Mărășești, pe care am
străbătut-o de atâtea ori în drum spre casa lui nea Gheorghe. Tot
ca și atunci, copii desculți și gălăgioși băteau mingea, însă nu mai
stârneau praful, căci uliță era pietruită, avea trotuare cu bordură
de ciment, iară din loc în loc se înălțau stâlpi abia montați, semn
că în curând oamenii aveau să aibă în odăi lumină electrică.
Casa lui nea Gheorghe era așa cum o știam: ascunsă sub
verdeața zorelelor, cu grădina plină de flori în fața pridvorului, cu
columbarul în fundul curții.

*
Cum am deschis poarta, dintre flori l-am văzut ridicându-se pe
nea Gheorghe. Era în cămașă, cu capul gol și părul căzut nițel pe
ochi. În mână avea o țăpăligă cu tăișul plin de pământ.
— Bine te-am găsit, nea Gheorghe!
— Ștefane!
Nu știu dacă am călcat în picioare florile de care el era îndrăgostit
atât de mult, dacă am trecut pe aleea cu pietriș, mărginită de
cărămidă și îngrijită de el. Știu numai că m-am repezit, l-am luat în
brațe și l-am sărutat pe amândoi obrajii, mult și cu patimă.
— Măi băiete, măi, dar te-ai făcut bărbat în toată puterea
cuvântului! a zis el dându-se nițel înapoi și privindu-mă cu mirare.
Te-ai înălțat, te-ai împlinit la trup. Acum ești doctor, gata, ți-ai
împlinit visul, așa e?
— Așa e, nea Gheorghe, l-am împlinit. Cu ajutorul dumitale l-am
împlinit…
— Cu ajutorul vremurilor pe care le trăim, măi Ștefane, a zis el
luându-mă de braț și conducându-mă către casă. Că dacă nu era
lumina asta care-i în țară, tot prin întuneric ne zbăteam și nimeni
din noi nu-și afla un rost ca lumea în viață…
— Adevărat.
Nu îmbătrânise de fel nea Gheorghe. Era tot așa cum îl lăsasem
cu ani în urmă. Puțintel la trup, vioi, cu mustăcioară neagră, tunsă
scurt și ochii vii, plini de bunătate și înțelegere. Ba parcă se mai
îngrășase nițel și părul îi albise mai mult la tâmple.
— Măi, dar unde ți-e bagajul? mi-a cercetat el deodată mâinile,
mirat că nu venisem cu nicio valiză. Nu vii de la gară?
— Nu, de la spital. Am venit aseară cu trenul și am tras la Victor
Mladin. Trimisese o trăsură la gară să mă aștepte. Și dacă s-a
întâmplat așa, m-am dus la el. Era noapte și n-am vrut să vă
deranjez…
— Zău? a înălțat el sprâncenele cu un licăr de ironie în ochi. Și
când stăteai aicea, n-ai venit tu niciodată noaptea acasă? Ia spune?
Ai deranjat pe careva?
— Ei… nu, dar vezi, dumneata…
Am plecat privirea nițel rușinat.
— O să mă duc acuma să-mi iau valiza de la Victor, am zis într-
un târziu. Lelea Maria nu-i acasă? N-o văd…
— Nu este. Are o ședință sindicală, acolo la fabrica ei. Numai bine
până te întorci tu, e și ea acasă. Hai, grăbește-te, că te-așteptăm cu
masa.
Când am ieșit în stradă, începuse a se înnopta. Casele mici ale
cartierului, afundate în verdeață, aveau ferestrele luminate, iar pe
la porți, stând pe scăunașe, se deosebeau în întuneric grupuri de
bărbați și femei tăifăsuind și râzând, în timp ce copiii se zbenguiau
gălăgioși în preajma lor.

Mă instalasem destul de bine la nea Gheorghe. Locuiam în odaia

aceea mică, dar curată, în care-mi petrecusem ultimii ani de
ucenicie. Totul în jur îmi amintea de anii nu demult trecuți și o
copleșitoare nostalgie mă cuprindea ori de câte ori îi treceam
pragul. Revedeam același pat modest, cu tăblii înalte de fier,
acoperit cu o cuvertură albă de ață lucrată de lelea Maria; aceleași
poze în rame de scoici pe pereții proaspăt zugrăviți; aceeași masă
lângă fereastră pe care odinioară îmi făceam lecțiile și de unde, în
scurtele clipe de odihnă, priveam grădina încărcată de flori sau
admiram, sus în columbar, joaca porumbeilor.
În spatele grădinii se întindea câmpul acoperit de mărăcini și
tinichele pe care acum ca și atunci se vedeau corturile unor țigani
nomazi, turme de oi la păscut sau cârduri de copii desculți și
gălăgioși alergând grămadă după o minge de cârpă.
Casa însă era cam departe de spital. Ca să ajung la vreme acolo,
mă sculam dimineața când abia mijeau zorile și porneam pe jos să
străbat orașul de la un capăt la altul, în afară de faptul că de la
marginea lui trebuia să mai merg cale de un kilometru. Seara mă
întorceam tot pe jos, în amurg, prăfuit și ostenit, într-atât de ostenit
că de multe ori mă prindea somnul chiar în timpul mesei.
Într-o zi i-am spus lui nea Gheorghe că sunt nevoit să mă mut
undeva mai în apropierea spitalului, într-o locuință unde să pot
avea și telefon.
— De ce, măi, Ștefane? s-a mirat el. Nu te simți bine la noi?
— Ba mă simt foarte bine, nea Gheorghe, am zis eu citindu-i
părerea de rău în ochi, dar vezi dumneata, nu mă pot chema
noaptea la urgențe, pentru că n-au cum să mă anunțe și apoi, chiar
dac-ar avea, ajung târziu la spital. Ori în cazuri grave, în cel mai
scurt timp trebuie să începi operația. E doar în joc viața unui om…
— De, măi Ștefane, fă cum crezi tu, a consimțit el. Dar să știi că
ne pare tare rău să ne vedem iară singuri, fără tine…
Peste câteva zile am închiriat o cameră la o bătrână profesoară
de muzică, în marginea orașului, spre spital. Încăperea nu era prea
mare, însă destul de bună pentru unul singur ca mine. Mobilată
simplu, cu un divan-studio, șifonier, o măsuță cu telefon și un mic
birou, camera era destul de intimă, plăcută și în același timp
liniștită, mai ales că fereastra dădea către o străduță periferică,
lipsită de gălăgia copiilor și circulația frecventă a căruțelor și
mașinilor.
Încetul cu încetul m-am angrenat în munca spitalului. Intram
„mâna întâia” la operații mai mici, apendicite, hernii și altele și
deseori îl ajutam pe doctorul Amza la operații grele, complicate, în
timpul cărora el nu pregeta să-mi dea unele explicații sau sfaturi
din îndelungata sa experiență chirurgicală. Chiar când operam
singur, el stătea uneori lângă mine și-l auzeam vorbindu-mi în
șoaptă prin masca de pânză:
— Încet, Burcuș, încet băiete, nu te grăbi. Hernia asta e dată
dracului! Fii atent și evită rănirea arterei epigastrice… Așa… Acum
prinde cu pensa…
Știindu-l aproape, lucram cu mai multă siguranță, dădeam
dovadă de mai multă îndemânare și precizie în mișcări, mă simțeam
mai stăpân pe propria-mi ființă.
Locuind în apropiere, mai în toate după-amiezile, când nu aveam
ce face, mă duceam la spital. Îmi petreceam timpul prin saloanele
bolnavilor, observând starea postoperatorie a unora, vorbind cu
alții despre câte mă întrebau, sau pur și simplu jucând șah cu cei
în convalescență.
Uneori duminica mă duceam și mâncam la prânz la nea
Gheorghe, iar seara, împreună cu el și lelea Maria, mergeam la
teatru sau cinematograf. Alteori, după-amiezile, îi luam pe Victor
Mladin, Nelu Bobică și pe alți băieți de la fabrică, ne duceam la
stadion să vedem un meci de fotbal, sau dacă vremea era urâtă ne
statorniceam la unul din ei acasă, organizam un campionat de șah
fulger cu premii, ascultam muzică pe discuri, dansam și glumeam
cu fetele ce veneau în vizită, prelungind petrecerea până seara
târziu.
Și astfel zilele acelei toamne a înapoierii mele în oraș se scurgeau
una după alta, calme, liniștite, fără să se remarce cu ceva deosebit,
zile ploioase, mohorâte și triste, alteori luminoase și calde înveselite
de-un soare strălucitor.

*
Într-o dimineața, în drum către spital, m-am întâlnit, în fața
cinematografului Flacăra, cu Mioara Dumitrașcu, eleva de
odinioară cu ochi negri și guleraș alb la uniformă. Nu era deosebită
de cea pe care o cunoscusem în anii aceia: avea aceleași trăsături
ale chipului și aceleași mișcări în mers. Acum însă era înaltă,
cochetă, îmbrăcată într-o rochie ușoară, transparentă, de mătase.
Se plimba încolo și încoace pe trotuar, așteptând pesemne să se
deschidă casa de bilete a cinematografului.
— A, domnul Burcuș! a zis ea, tăindu-mi calea și întinzându-mi
mâna. Ce faci, domnule?
Am tresărit, plăcut surprins pentru un moment de întâlnire.
— Ce să fac? Mulțumesc bine.
— Mă mai cunoști?
— Desigur.
— Îmi pare bine! a zâmbit ea clipind des din genele rimelate și
privindu-mă ștrengărește pe sub sprâncene. Credeam că m-ai
uitat… Au trecut doar ani de zile.
— Vai, se poate?!
— Știi, a urmat ea prinzându-mă de braț, am auzit în urmă cu
două săptămâni pe-o prietenă de-a mea spunând că la spital a venit
un nou medic tânăr, pe nume Burcuș, care a făcut liceul în
localitate. Numele îmi era cunoscut, dar să-ți spun drept nu
credeam să fii chiar dumneata…
— De ce?
— Vezi… cum să-ți spun… socoteam că te vei face inginer.
Oricum, ai lucrat într-o fabrică…
— Nu, mi-a plăcut medicina…
Am stat nițel de vorbă cu ea, timp în care mi-a povestit toate câte
i se întâmplaseră familiei ei în ultimii ani. Tatăl, fostul proprietar al
restaurantului „La văduva veselă”, era închis de vreo doi ani pentru
niște afaceri dubioase. Mama, bolnavă, se afla în îngrijirea unei
surori de-ale ei, la țară. Iar Vlad Dumitrașcu, „elefantul”, fostul meu
coleg, sfârșind liceul, urmase cu chiu cu vai doi ani la drept, apoi
s-a apucat să joace cărți, să bea, să cheltuie bani cu femeile și a
ajuns un ratat. E un mic funcționar la o cooperativă de
transporturi, undeva în București.
— Numai eu am rămas singură! a oftat Mioara, întunecându-și
ochii negri și înălțând îmbufnată din umeri. Am terminat liceul și
n-am făcut nimic. Nici măcar nu m-am măritat! Apropo, ce faci
serile? Cu ce te distrezi în plictiseala asta a orașului?
Am privit-o cu uimire, zâmbind încurcat, oarecum fâstâcit.
— Ce să fac? am răspuns, desfăcând larg brațele. Mă plimb, trec
pe la spital, dorm, mai văd un film. Mă rog, tot ce face un om într-
un asemenea oraș.
— Vrei să ne vedem? a propus ea direct, fără ocol, privindu-mă
drăgăstos pe sub sprâncene, așa cum pesemne știa că-i șade bine.
Zău, crede-mă, mă plictisesc de moarte. Și, oricum, ne cunoaștem
demult… Îți amintești cum ai recitat atunci Luceafărul lui
Eminescu?
— Îmi amintesc.
— Acuma îl mai știi?
— Cred că da.
— Hai să ne-ntâlnim într-o seară să mi-l reciți! a vorbit ea cu glas
îmbietor, rugător, strângându-mi brațul. Spune, vrei? Așa frumos
știi să subliniezi înțelesul versurilor cu gesturile, cu privirea…
Am rămas o clipă pe gânduri, rătăcind cu ochii într-aiurea peste
parcul orașului, ai cărui copaci aveau de-acuma frunzele arămii
gata să cadă. Un nor alburiu plutea în înalt ca o corabie pe apa
albastră a cerului.
 — Ce-i dragă, ce-ai rămas așa? Ce s-a întâmplat?
— Spune, ți-ai schimbat cumva concepția despre relațiile cu
ucenicii? am întrebat-o eu deodată.
A zâmbit vinovat, plecând pleoapele, cu obrajii îmbujorați.
— O, dragul meu, totul a fost o prostie! m-a asigurat ea cu glas
convingător, fără să ridice privirea. Ce să-i faci? Eram o fetiță care
nu judeca mai mult decât o gâsculiță. Acum e altceva…
— Ce, altceva?
— Te stimez, te apreciez, nu mai ești cine-ai fost. Vreau să ne
vedem des. Zău, știi ce m-am bucurat auzind pe prietena aceea a
mea că ai venit aici la spital ca medic? Foarte mult m-am bucurat,
M-am și gândit la prietenia ta.
— Cred. Mai ales că acum nu mai sunt ce-am fost!
— Nu fi răutăcios! m-a apostrofat ea, lovindu-mă cu palma peste
braț. Hai spune, vrei să mergem deseară la filmul ăla mexican?
Cumpăr două bilete…
— Nu, sunt ocupat, am zis privindu-mi ceasul. Acum, iartă-mă,
trebuie să mă duc, am întârziat de la spital.
Am plecat grăbit, sub privirile mirate ale Mioarei Dumitrașcu.
— Hei, am să te caut! am auzit în urmă-mi.
N-am întors capul. M-am făcut că nu aud și am trecut repede pe
trotuarul celălalt. Începuse să se revolte în mine amintirile elevului
și ucenicului de odinioară. Ea uitase pesemne. Eu nu puteam
uita…

Ploua de câtva timp. Zilele erau reci, cu cer plumburiu, trist, și

seri lungi, plicticoase.
Într-o după-amiază, împreună cu Săndica și Victor, am fost la
cinematograf să vedem filmul Zboară cocorii. Ieșind de la film ne-am
oprit nițel pe la restaurantul „Dunărea albastră”, așa încât am
ajuns acasă aproape de miezul nopții. Umblând în vârful picioarelor
prin hol, cu grijă să n-o scol pe bătrâna proprietăreasă, am intrat
încet în camera mea. Am deschis geamul și de-afară a năvălit un
val de aer rece, umed, înviorător. Între timp ploaia stătuse, dar
începuse să bată vântul, semn bun, prevestitor al unor zile senine.
M-am dezbrăcat, pregătindu-mă să mă culc.
Tocmai îmi puneam pijamaua când, deodată, în liniștea camerei,
soneria telefonului a început să țârâie atât de strident și alarmant,
încât m-am speriat. M-am repezit și am ridicat receptorul.
— Cine-i? am întrebat neliniștit.
 — Tovarășul doctor Burcuș?
— Da, Tania, eu sunt. Ce s-a-ntâmplat?
Am recunoscut vocea sorei de gardă de la saloanele secției
chirurgie și pe dată m-am înfrigurat. Împreună cu doctorul Amza
operasem în dimineața aceea un bătrân cu o ulcerație superficială
a stratului epitelial al esofagului și poate că, nerespectând regimul
medical impus, omul era acum grav, se sufoca. Mă îngrijora lucrul
acesta, deoarece doctorul Amza, plecând la vremea prânzului la
București pentru unele nevoi urgente ale spitalului, mi-l dăduse pe
pacient în seama mea, să-l țin în supraveghere.
— Tovarășe doctor, a urmat Tania cu glas întretăiat, plină de
emoție, iertați-mă că vă deranjez…
— S-a întâmplat ceva cu bătrânul? m-am grăbit să aflu.
— Nu, bătrânul e bine, temperatura normală…
— Atunci?
— A sosit de urgentă un bolnav accidentat.
— În ce fel accidentat?
— A fost lovit de-un camion acum un ceas și ceva, după cum
spune nevastă-sa, că-i cu el. L-a adus salvarea noastră. E
inconștient, nu poate vorbi, are hemoragie…
— Stai, Tania, stai nițel, nu te pripi! am oprit-o să mai vorbească.
Spune-mi ce puls are?
— O sută douăzeci, slab bătut.
— Și tensiunea arterială? I-ați luat-o?
— Da. Are șapte cu trei.
— Dar abdomenul? Cum se prezintă abdomenul?
— Este contractat, tovarășe doctor. Mai ales în regiunea ficatului.
Are așa o…
— Ce respirație are, Tania?
— Douăzeci și două pe minut și superficiale.
— Mda, e destul de grav, am conchis eu gânditor și în același
timp neliniștit că mă aștepta, poate, o operație destul de grea acum
când se nimerise ca și doctorul Amza să fie plecat.
Totuși, trebuia să acționez, fiind singurul chirurg al spitalului
care putea fi chemat la o asemenea „urgență”. Mai era unul, Costel
Dumitrescu. Absolvise facultatea în aceeași promoție cu mine, băiat
energic, priceput, dar care în ierarhia stabilită de doctorul Amza, în
urma aprecierii sale asupra cunoștințelor noastre și a practicii din
sala de operație – se situa în urma mea. De altfel și calificativele
mele din facultate erau mult superioare celor obținute de el, așa
încât era evidentă „supremația” mea la titlul de adjunct al
doctorului Amza. Totuși, acuma era nevoie să mă ajute ca „mâna a
doua”…
— Tania, am strigat eu în receptor, trimite după doctorul
Dumitrescu să vină urgent la spital.
— Am trimis.
— Da? Foarte bine. Atunci nu va mai rămâne decât să pregătiți
sala de operații. Nu uita, ai grijă de transfuzie!
— Am înțeles, tovarășe doctor. Vedeți că mașina a și plecat către
dumneavoastră.
— Foarte bine. Îndată sunt acolo…
Peste un sfert de oră alergam deja pe sălile spitalului. În
asemenea situație orice minut pierdut poate costa viața
pacientului. Din mers, mi-am desfăcut cravata, mi-am scos haina
și le-am aruncat în brațele Taniei, care, îngrijorată, mă așteptase
afară, în frig, în capul scărilor de la intrarea principală. Am
îmbrăcat repede un halat și am intrat în camera de gardă la bolnav.
Întins pe canapeaua acoperită cu mușama se afla un om cam la
cincizeci și cinci, șaizeci de ani, îmbrăcat în niște haine de stofă
maro, ieftine, pline de noroi, așa cum fusese ridicat, probabil din
șanțul drumului. Din nas îi curgea sânge, iar ochii îi erau vineții,
cu priviri stinse, moi, în care abia mai pâlpâia viața. Urechile
slobozeau la intervale scurte un lichid clar, transparent ca apa de
stâncă. Fața îi era palidă ca de ceară, imobilă și acoperită de bobițe
mărunte de sudoare.
M-am apropiat, i-am descheiat haina, apoi cămașa udă de
sudoare și l-am examinat cu atenție. Era un om solid, gras, și se
vedea că își respectase cum trebuie stomacul în viața lui. I-am
pipăit cu încetul pieptul, umerii, brațele. Nu se vedea nimic
deosebit. Numai la nivelul abdomenului se observa – în partea
dreaptă și superioară – o vânătaie întinsă, ca o pată cenușie,
diformă. Și cum am văzut-o, am clătinat îngrijorat capul. Era clar.
Pentru mine diagnosticul se conturase: fractură de bază a
craniului, cu existența neîndoielnică a unei hemoragii interne,
datorită probabil unei rupturi a ficatului.
— E grav, tovarășe doctor? m-a întrebat Tania, care stătuse tot
timpul alături de mine și aștepta cu sufletul la gură.
— Grav, fată dragă…
Între timp intrase pe ușă și Costel Dumitrescu, înalt, robust, cu
fața tuciurie și păr negru, ușor ondulat către spate. Își încheia din
mers halatul, grăbit, chiar pripit să termine mai repede cu nasturii,
unii dintre ei sparți la spălat. A venit lângă mine, întrebându-mă
din ochi despre ce-i vorba.
— Examinează-l și tu și pune diagnosticul! i-am cerut, mai mult
pentru o verificare a presupunerilor mele.
Costel Dumitrescu s-a aplecat, studiind cu atenție capul
bolnavului, apoi a trecut la piept, abdomen și, văzând vânătaia, a
tresărit:
— Ficatul! a zis el, tăind aerul cu mâna. Indiscutabil! Diagnostic
cu preciziune sută la sută. Ce zici? m-a întrebat el în șoaptă,
arătând cu capul către bolnav.
— Ce să zic? am înălțat eu din umeri. Asta presupun și eu. Însă
în situația asta posibilitățile de salvare sunt minime. Totuși trebuie
să ne străduim. Tania! m-am întors și-am chemat repede.
De pe sală sora, care ieșise între timp, s-a ivit îndată în ușă.
— Ce e, tovarășe doctor?
— Transportați bolnavul în sala de operații, Haide, Costele, să ne
spălăm…
În timp ce ne aflam în lavabou, curățindu-ne mâinile cu săpun
și periuțe, a intrat pe ușă o femeie scundă și grasă, aproape pătrată,
într-o rochie albastră, având capul înfășurat cu o basma albă,
strâns legată pe frunte. Plângea. În mână ținea o batistă udă, cu
care își ștergea când și când ochii înroșiți de lacrimi.
— Ce cauți dumneata aicea? am luat-o eu la rost, supărat pentru
îndrăzneala ei. N-ai citit ce scrie pe ușă? Poftim afară, aici n-are
voie să intre nimeni în afară de personalul chirurgiei!
— Dom’le doctor, a început ea să vorbească printre sughițuri, vă
rog iertați-mă, dar vreau să vă spun ceva. Să vă rog ceva…
Tot ștergându-și ochii cu batista s-a dat un pas înapoi și-a rămas
în pragul ușii.
— Cui ai să-i spui ceva? am întrebat-o tot aspru. Mie?
— Nu sunteți dumneavoastră domnul doctor Burcuș?
— Da eu.
— Atunci dumneavoastră am să vă spun.
Am înțeles că trebuie să fie nevasta accidentatului. Nu erau rare
cazurile rând, înainte de operație, deseori veneau aproape toate
rudele pacientului să intervină, să atragă atenția medicului să fie
cu grijă, să ceară unele asigurări în privința reușitei…
— Vă rog, dom’le doctor! a stăruit ea.
— Nu se poate acuma! i-am retezat-o eu. Dumneata nu vezi dă
noi ne grăbim? Ori nu ești cu accidentatul?
— Ba cu el sunt, a vorbit ea printre sughițuri. Sunt nevasta lui.
Of, doamne, ce zile îmi dăduși, doamne! Ce zile… Veniți, dom’le
doctor, ori ba? Uite, vă cad în genunchi, numai veniți…
— Du-te, măi, nițel și vezi ce vrea, mi-a șoptit Costel Dumitrescu.
Te speli pe urmă, iară…
Cu mâinile înălțate, pline de spumă, am ieșit pe coridorul liniștit
al saloanelor. Femeia după mine. Ne-am oprit în dreptul unui bec
mat ce spânzura de tavan și care lumina puternic culoarul.
— Nu mă cunoașteți, dom’le doctor? m-a întrebat ea, privindu-
mă drept în ochi. Așa că nu?
— Pst… vorbește încet că dorm bolnavii! am oprit-o eu, făcându-
i semn cu degetul arătător în dreptul gurii. Ei au nevoie de odihnă.
— Au, săracii de ei, să le dea dumnezeu zile!
— Ei, ce m-ai întrebat? am reluat eu. Dar mai repede că mă
grăbesc. N-am timp acuma de conversație.
— Zic… nu mă cunoașteți deloc? a pus ea mâinile cruciș pe piept,
privindu-mă cu capul lăsat pe-o parte.
— Nu, am mărturisit sincer.
— Am înțeles eu că nu mă cunoașteți de când vă spălați acolo,
altfel… Ei, dacă nu mă cunoașteți e mai bine. Iertați de supărare…
A vrut să plece, dar eu am prins-o ușor de braț și am oprit-o.
Totuși, îmi părea cunoscută figura ei, dar nu știam unde anume, în
ce împrejurare o mai întâlnisem cândva.
— Stai mata, am zis eu, de ce pleci? Dacă spui că mă cunoști.
— Nu, nu vă cunosc. A fost numai o vorbă așa…
Oftând și clătinând mereu capul în durerea ei și-a desfăcut cu
mâinile tremurânde basmaua să și-o potrivească mai bine pe
frunte. Atunci a rămas nițel cu obrazul în lumină și, văzând-o, în
clipa aceea am tresărit de parcă mi-ar fi trecut un curent electric
prin tot corpul. Înaintea mea se afla nevasta domnului Savu, fostul
administrator al moșiei! Da, ea era. Ochii, fruntea, obrazul, mi-o
arătau acuma atât de cunoscută! Am întrebat totuși, ca o
confirmare:
— Accidentatul nu e Savu de la Sălceni? Cel care a fost
administratorul moșiei de acolo?
Femeia a tresărit la rându-i, m-a privit nițel speriată și, văzând
că mă uit țintă în ochii ei, a înclinat ușor capul în semn de aprobare.
Apoi, acoperindu-și fața cu mâinile, a început să plângă mai avan
ca înainte. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, încerca să le
șteargă cu batista, dar nu izbutea și-și trecea palmele peste față,
tremurând toată, ca prinsă de friguri.
— Ei, hai, lasă, am căutat eu s-o liniștesc. Dumneata mă cunoști
pe mine?
— Vă cunosc, cum să nu… a vorbit ea cu glasul îndurerat. Acum
am aflat de dumneavoastră, aici, pe sălile spitalului. Că uite,
veneam încoace cu nenorocitul de bărbatu-miu în salvare și mă
gândeam: of, doamne, de cine să mă rog să-l scape cu viață? Și cum
am intrat pe sălile astea, am auzit o soră spunând numele
dumneavoastră, că să vă dea tilifon, să vă cheme de-acasă, și atunci
parcă o dată mi s-a luminat mintea. Am întrebat-o de unde sunteți
și mi-a spus că din Sălceni și, uite-așa, cu mintea mea asta a
proastă, mi-am închipuit că, după nume, nu sunteți altul decât
băiatul din vale, din Sărăcime, al răposatului Vasile, dumnezeu să-
l odihnească. Am auzit noi pe-acolo că umblați la școală… Uite c-
ați plecat de mic din sat și n-ați mai dat pe acolo…
— Da, am plecat de mic…
Nu știu cum, dar parcă mi-a răsărit deodată în minte, ca o
icoană, satul nostru, ograda casei. M-am văzut sub geamul unde
cânta pianul odraslei domnului Savu și auzeam în urechi vorbele
de ocară cu care am fost dat afară pe poartă de către femeia ce
stătea acum în fața mea. L-am văzut pe tata acolo în dealul moșiei,
ducându-se cu pas apăsat în fața pistolului domnului Savu…
— Vă rog, domnule doctor, uitați tot ce-a fost, mă implora ea cu
aceeași durere în glas de la început. Zău, uitați!… Când am auzit
de dumneavoastră, dintâi m-am bucurat, uite asta mi-e crucea
dacă vă mint, dar pe urmă iaca mi s-a înfipt un cui în inimă, că
ziceam că-i purtați pică lu nenorocitul ăsta de bărbatu-meu și o să-
i faceți sama, că viața lui e în mâna dumneavoastră. De-aia parcă
m-am bucurat când ați zis la început că nu mă cunoașteți. Dar văd
c-aveți inimă bună. Din suflet vă rog, uitați. Cât o fi, plătim după
aia. Numai dați-vă osteneala. E vorba de viața unui om…
Unde era oare viața tatei? mă iscodea un gând. Unde? Mă
cuprinsese amețeala și parcă totul în jur se învârtea într-un dans
drăcesc, nebun. Ce-mi spunea el atunci pe prispă, când s-a întors
bătut de la postul de jandarmi? Când mama plângea și-i privea
tălpile umflate de cravașa domnului Savu? „Să nu uiți, Ștefane,
toate durerile noastre. Să nu uiți!” Așa mi-a spus și înainte de a-și
da suflarea în drum, pe pernele trăsurii…
Am privit femeia drept în ochi, aspru, necruțător, și privirea mea
parcă a tulburat-o, că deodată a tresărit ca dintr-o amorțire. I-am
spus:
— Dumneata îmi ceri să uit. De uitat nu pot să uit nimic. Nu se
poate uita. E vorba de durerea unui copil care a rătăcit singur prin
lume să-și afle un rost, lipsit de mângâierea părinților, de vorba
bună a fraților… De altfel, am redeschis procesul. Cel care a ridicat
viața unui om trebuie să dea socoteală în fața judecătorilor.
— Dom’le doctor! a izbucnit femeia.
— Fii liniștită dumneata, am zis eu, plecând către lavabou cu ea
scai după mine. Procesul e una și meseria mea de aici e alta. Voi
face totul să-l salvez. E datoria mea de medic să fac asta…

*
Mă spălam mai departe în lavabou și mă gândeam: a ajuns
sălbaticul de Savu sub bisturiul meu! A venit să-i salvez viața, el
care a luat viața tatei! Paradoxală situație! De neînchipuit! Tata a
muncit, s-a zbătut în sărăcie pe moșia boierească, m-a crescut cu
chin și amar atât cât m-a crescut, iară eu am dus-o din greu și-am
învățat. Pentru ce-am învățat? Ca să mă strădui acum la miezul
nopții să-l țin în viață pe dușmanul vieții mele! Ciudată socoteală…
Dar dacă nu m-aș strădui? m-a fulgerat un gând. Dacă l-aș lăsa
să-și sfârșească viața în chinuri? O merita cu prisosință!
Cereau acest lucru palmele date de Savu pe obrazul tatălui meu.
Loviturile de cravașă.
Gloanțele care i-au străpuns inima.
Cerea zbuciumul mamei, ochii ei plânși, glasul ei de năprasnică
durere la moartea tatei.
Cereau ochișorii lui frati-miu Haralambie, stinși în văpaia
focului, scurta lui viață de copil, amară, lipsită de bucurii.
Cerea viața mea chinuită de toate zilele, când mă umileam la
domnul Iordache…
Când eram batjocorit, bătut și înduram bădărănia domnului
Jenică, negustorul…
Când umblam pe stradă, flămând, rupt, cu pantofii sparți,
târșâindu-i în drum către școală…
Când înotam în aburul fontei topite, firav și plăpând, cu
răsuflarea tăiată, asudat și frânt de oboseală, dar doritor a prinde
meseria…
Când făceam totul numai să-mi duc zilele, să învăț…
Nu, n-am să uit! N-am să uit!…
 — Ce n-ai să uiți? mă întreba un alt gând lăuntric, care stătuse
până atunci ascuns undeva într-o cută a sufletului. Ce n-ai să uiți,
doctore Ștefan Burcuș? mă scutura puternic acel gând. Cine ești
tu? Care-i menirea ta? Sarcina ta socială? Care-i rostul tău în lupta
pentru viața oamenilor? Să le-o aperi, sau să devii dușmanul acestei
vieți și părtașul morții? Vrei să răzbuni moartea tatălui tău prin
moartea dușmanului său? Frumoasă judecată! Interesantă
sentință! Nu uita, doctore Ștefan Burcuș: conștiința e mai presus
decât pornirile sufletești, decât sentimentele care te stăpânesc
acum, în clipe de tristă aducere aminte. Nu uita!
— Bine, dar se poate uita viața de chin a tatălui meu, a mamei
mele? încerca gândul dintâi să protesteze.
— Tu nu ești un oarecare, Ștefan Burcuș! se împotrivea gândul
conștiinței. Ești medic. Ești un om nou, cu concepții noi, sănătoase,
ești crescut într-o morală nouă. Fă-ți datoria ta de medic și lasă
răsplata silniciilor domnului Savu pe seama viitorului. Pentru că
trebuie să știi un lucru: viața nu-l iartă.
Apa curgea în chiuvetă și stropii sidefii îmi jucau sub ochi într-o
sclipire fantastică, ireală, de basm. Chibzuiam, mă frământam,
judecam. Era greu să mă desprind din înlănțuirea gândului dintâi,
dar celălalt, al conștiinței, se ridica năvalnic, măreț, impetuos,
înălțând niște brațe gigantice, invizibile, ca brațele unui om ce
barează eroic drumul unor semeni către o mare primejdie. Și cu cât
se înălțau mai sus aceste brațe invizibile, puternice, oprindu-mi
pornirea aceea a revoltei și răzbunării, cu atât mintea mea se
limpezea, se lumina ca și zorile care se iveau, încet, pe nesimțite,
clipă de clipă pin negurile nopții…
— Tovarășe doctor!
Am tresărit. Lângă mine venise în fugă Tania, cu obrajii
îmbujorați, neliniștită.
— Spune, fată, ce-i?
— Tensiunea bolnavului a scăzut la șase cu doi!
— Și pulsul?
— Pulsul nu se mai poate număra.
— Doctorul Dumitrescu e gata?
— Gata demult. Întinde iod pe abdomenul bolnavului…
— Într-o secundă vin și eu! Dă-mi halatul steril și mănușile…

*
Stăpânit de emoție, ca în fața unui greu examen, m-am apropiat
totuși cu pas sigur de masa de operații.
Intervenția era destul de dificilă, comporta anumite riscuri la o
cât de mică neatenție în timpul lucrului. Apoi trăiam încă sub
tensiunea aceea a răzbunării și în același timp a înfrângerii durerii
care-mi încerca inima de ani de zile. Totuși, datoria de medic…
De sus, lampa cu becuri mate și oglinzi arunca o lumină vie,
puternică, asupra mormanului de carne, acoperit cu pânză albă. În
sală era liniște. Afară începuse să plouă și stropii de apă loveau ușor
geamurile, acoperișul de tablă al clădirii. În întuneric se zăreau
undeva în vale luminile firave ale orașului ce se deslușeau palid, ca
într-o ceață, prin pânză deasă a ploii. Trecuse de miezul nopții și
tăcerea învăluise în mantia ei de gheață întreaga fire.
— Ești optimist? m-a întrebat Costel Dumitrescu prin masca de
pânză.
— Desigur… am răspuns eu cu o anume siguranță în glas.
E drept însă că aveam o urmă de îndoială în suflet. Era prima
operație de acest fel. Îl aveam pe Dumitrescu „mâna a doua”, însă
totul depindea de mine. Trebuia lucrat cu multă atenție, cu liniște
și calm. Or, eu mă aflam încă sub starea aceea de surescitare
nervoasă, știind că trebuie să mă străduiesc să-l salvez pe
dușmanul vieții mele. Mâna îmi tremura ușor, o ușoară amețeală
îmi cuprinsese fruntea.
Am dat la o parte pânză de pe fața bolnavului, curios să-l văd pe
Savu. Într-adevăr, el era. Intrase în somnul narcotic. Dormea,
sforăind adânc, umflându-și pieptul ca un foale. Nu-i deslușeam
bine chipul din cauza măștii de anestezie, însă i-am recunoscut
ținta de aur din ureche, gâtul gros, fălcile puternice.
Mașinal i-am prins mâna dreaptă să-i văd pulsul. Atunci m-am
scuturat ca de-un fior de gheață.
Mâna aceasta a tras palme oamenilor noștri din Sărăcime, m-am
gândit. O vedeam acum de aproape, lată, groasă, noduroasă, cu
pielea aspră, ușor crăpată.
A tras lovituri năprasnice cu cravașa la tălpile mamei și poate la
tălpile altor mame.
A ținut pistolul și degetul acesta, mare și gros ca un ciot, a apăsat
trăgaciul!
Am tras adânc aer în piept, apoi am întins mâna, am luat
bisturiul de pe măsuța alăturată și, aplecându-mă, am tăiat prin
deschizătura câmpului operatoriu cu același calm de totdeauna.
Deodată, din abdomenul bolnavului, a izbucnit un val de sânge
negru, vâscos amestecat cu fiere. Am ferit capul într-o parte.
— Cheaguri! a observat Costel Dumitrescu.
N-am răspuns. Mă așteptam la acest lucru. Am aprobat numai
din cap, tăcut, liniștit, și am continuat lucrul, tamponând mereu
zona cu meșe de tifon sterile. Mâinile îmi mergeau repede, aproape
mecanic, în mișcări exacte, matematice. În sală domnea liniștea. Nu
se auzea decât țăcănitul fin al penselor hemostatice, cu care
prindeam vasele de sânge, și zăngănitul ușor al instrumentelor pe
care le aruncam după întrebuințare, unele peste altele, într-o tavă
de nichel alăturată. Afară, în noaptea neagră, ploaia răpăia
continuu. Spăla geamurile, băteau mii de tobe în burlane.
Încet, cu grijă, am tăiat mai în adânc și m-am dus direct spre
ficat, gândind – după toate aparențele – că leziunea nu putea fi
decât acolo. Într-adevăr, în profunzimea plăgii, am găsit o ruptură
mare, cam de zece centimetri, care desfăcuse în două lobul drept
hepatic.
Îngândurat, am clătinat ușor capul. Eram neliniștit. Operația se
anunța destul de grea.
— Ce e? m-a întrebat prin masca de pânză Costel Dumitrescu.
— Privește!
S-a aplecat, studiind plaga și, descoperind ruptura, a tresărit.
— Diagnosticul s-a confirmat, a zis el, retrăgându-și capul. Ai
avut dreptate.
— Ecartor! am cerut încet.
Costel Dumitrescu mi-a întins un ecartor și apoi, ajutat de el, am
depărtat nițel pereții deschizăturii. Năvăleau mereu spre afară, ca
dintr-un izvor, sânge și fiere și trebuia să drenăm mereu cu meșe
ca să putem lucra.
— A fost o lovitură puternică, am vorbit eu prin masca de pânză.
Cum s-o fi întâmplat?
— Spune nevastă-sa că l-ar fi lovit o mașină în timp ce se afla pe-
un pod, a lămurit Tania de la capul bolnavului. Mașina n-avea
faruri și, în afară de asta, omul nostru mi se pare că era și nițel cu
chef. L-a trântit tocmai jos în șanț… Dar, tovarășe doctor! a
exclamat ea, galbenă de spaimă.
Înmărmurit, am întors capul.
— Ce-i, Tania?
— Uitați… tensiunea se prăbușește!
Pentru o clipă, am împietrit cu instrumentele în mână. Am
aruncat o privire lui Costel Dumitrescu. La rândul său, el m-a privit
descumpănit și tăcerea lui m-a îngrijorat și mai mult. Ce să fac? mă
întrebam, în timp ce mintea-mi lucra cu febrilitate să găsesc o
rezolvare a acestui impas, care poate însemna chiar sfârșitul
pacientului. Să moară? Nu, nu trebuia să moară! Ce-ar fi zis
nevasta lui? Ce-ar fi zis oamenii din sat? „S-a răzbunat feciorul lui
Vasile Burcuș pe Savu. L-a avut în mână și s-a răzbunat. Oare așa
suflet să fi avut el? S-a dus la școli înalte, să învețe, și în loc ca
știința lui să fie de ajutor oamenilor aflați în grea încercare, în
pragul morții, el, dimpotrivă, le grăbește sfârșitul? Oricât ar fi
dușmanul de dușman, dar în primul rând e o viață de om”. Nu, Savu
nu trebuie să moară! mi-am zis cu hotărâre. Nimănuia nu-i puteam
dovedi după aceea conștiința mea curată, cinstită. Nimănui nu-i
puteam demonstra efortul ce l-am depus, timp de câteva ore, la
miez de noapte, ca totuși să-i salvez viața. Dar ce să fac ca să i-o
salvez? Ce mai puteam face?
Savu se zbătea ușor, zvârcolindu-se neliniștit sub pânza albă.
Răsufla greu, întretăiat, în somnul acela adânc, săltându-și mereu
pieptul, arcuindu-l, prăbușindu-l, de parcă ar fi vrut să se
desprindă din legături. Chipul i se învinețise sub masca de
anestezie. Pielea corpului își pierdea încet culoarea într-o nuanță
galben-cenușie. Pulsul bătea tot mai rar.
— Întrerupem operația! am zis repede. Facem transfuzie…
Posibilitatea de salvare era minimă, dar era totuși o posibilitate.
Mă gândeam în acele clipe la sfaturile ce le primeam deseori la
facultate: „Medicul trebuie să fie optimist, să spere până în ultima
clipă a vieții pacientului că-l poate salva”.
Am descoperit brațul bolnavului și am introdus rapid sânge
oxigenat. După câteva clipe, ca o rechemare către viață, tensiunea
a început să urce. Pulsul bătea tot mai mult către normal. Pielea
căpăta cu fiecare secundă culoarea obișnuită, iar cenușiul acela
care-i întunecase corpul pentru câteva clipe dispărea treptat, ca o
umbră alungată de soare.
Broboane de sudoare îmi năpădiseră fruntea. Tania a luat repede
un tifon și mi-a tamponat tâmplele. Trecusem prin emoții puternice.
Făcusem până atunci vreo două sute de operații, toate pozitive, și
nu voiam ca acum să-mi însemn în propria-mi conștiință nereușita
acesteia.
— Pulsul e normal. Începem iară operația!
Am luat bisturiul și m-am aplecat asupra plăgii deschise în
tăietura câmpului operatoriu. Întrezăream pe mai departe o muncă
grea, munca de totdeauna a chirurgului, dar care-mi plăcea și mă
pasiona.
Când afară, – după ploaia care căzuse toată noaptea, – se
albăstreau apele cerului, iar în sală începuse să pătrundă lumina
zorilor, am sfârșit lucrul. Undeva, pe aproape, se auzea cântând un
cocoș. Pe drumul din vale, către oraș, trecea duduind un camion,
cu farurile încă aprinse, noroit până peste prelata cenușie. Eram
frânt de oboseală și parcă picioarele mi se tăiau dureros de la
genunchi. Ochii mi se împăienjeneau.
— Închidem? m-a întrebat Costel Dumitrescu.
— Închidem. Însă sutura numai într-un singur strat. Tu, Tania,
pregătiți căruciorul să-l duceți pe bolnav la pat. Cheamă însă patru
surori. E grea namila asta de om…

*
Toată dimineața am stat lângă patul lui Savu. Eram
completamente sfârșit după efortul de peste noapte, dar căutam să
înfrâng oboseala, să rezist ca să plec acasă, liniștit că totul se
terminase cu bine.
Pe la ora zece, bolnavul dormea. Era spre sfârșitul somnului
narcotic. Pulsul îi bătea normal, temperatura la fel. Socotind că nu
mai am nimic de făcut, mi-am dezbrăcat halatul și am început să-
mi pun cravata, pregătindu-mă de plecare. Priveam pe fereastră
cerul albastru, limpede, spălat de ploaie. Se înseninase, ieșise
soarele, aprins, strălucitor. Se arăta a fi o zi frumoasă, caldă și
liniștită, așa cum sunt uneori zilele la sfârșitul toamnei când pomii
au ramurile golașe, pe jos covorul de frunze arămii se îngroașă tot
mai mult, dar soarele luminează blând ca la începutul primăverii.
Admirând frumusețea zilei, plănuiam să mă duc mai întâi să mă
odihnesc nițel, după care să-i iau pe Victor și pe Săndica și să
mergem într-o scurtă plimbare prin parcul orașului. Mă gândeam
mai mult la ea, să-și reamintească locurile pe unde odinioară ne
întâlneam în fugarele noastre clipe de dragoste. Dar tocmai când
îmbrăcam haina, în cabinet a năvălit Tania, alarmată:
— Tovarășe doctor, tensiunea bolnavului e șase! Am rămas de
piatră, privind-o cu ochii mari, neliniștit și ceva am simțit că se
prăbușește în mine. Ce să fac? Ce mai puteam face? Stăteam
nehotărât în mijlocul camerei cu cravata în mână, ușor amețit de
nesomn, dar și de neașteptata veste, având senzația că dintr-o clipă
într-alta am să cad, pierzându-mi echilibrul. Eram epuizat, mâinile
îmi tremurau ușor, ochii priveau ca printr-o ceață.
— Ce facem, tovarășe doctor?
— Ce să facem, Tania? am înălțat din umeri, desfăcând larg
brațele. De la cinci de azi-dimineață de când l-am dus în salon, ai
văzut, am stat numai lângă el, l-am supravegheat. Totul mergea
bine… și-acum, așa… dintr-odată…
Pe ușă a intrat, plângând, nevasta lui Savu. Fața îi era numai
lacrimi, părul îi ieșise de sub basma și se lipise de frunte, iară
chipul schimonosit de durere se arăta palid, cadaveric.
— Dom’le doctor, se prăpădește, bietul de el! a început ea să se
tânguie împreunându-și palmele ca pentru rugăciune. Faceți ceva.
Nu plecați, vă rog din suflet, nu plecați! Cui îl lăsați, cui? a prins
apoi să bocească într-atât de tare, încât credeam că ridică tot
spitalul în picioare. Aveți inimă…
M-am dus la fereastră, mi-am lipit fruntea de geamul rece și am
stat astfel câteva clipe în nemișcare. Eram sfârșit, copleșit, mă
durea capul, simțeam că-mi plesnește. Departe, în vale, orășelul se
scălda vesel în lumina aceea blândă a dimineții. Prin curtea noroită
a spitalului, două surori în halate albe cântau și întindeau la uscat
pe-o frânghie niște cearșafuri.
Înapoia mea, în odaie, femeia își urma plânsul, suspinând încet,
înecându-se, tușind. M-am întors, mi-am scos haina, am luat
halatul din cui și am început să mă îmbrac. Femeia stătea rezemată
de tocul ușii cu fruntea plecată, cu umerii zguduiți de plâns.
— Ei, hai liniștește-te! i-am spus și am bătut-o ușor cu palma pe
umăr. Uite, rămân să mai încerc să fac ceva, cu toate că am lăsat
acolo un internist…
— Nu, dom’le doctor, dumneata să stai la capul lui! vorbea ea
printre sughițuri, ștergându-și obrajii de lacrimi. Numai dumneata.
Ne cunoști, ești din satul nostru, ți-om face și noi un bine altă dată,
of! să-ți ajute dumnezeu, că e sus și le vede pe toate!
— Mi-e că nu le-o vedea! am zâmbit amar și, făcând semn Taniei,
am plecat cu ea către salonul bolnavului.

*
Încă patru ore am stat lângă patul lui Savu. Într-adevăr, era într-
o situație destul de gravă. Inconștient, aiura mereu, vorbind în fraze
scurte, nedeslușite, frânte. Fața-i palidă se contracta în dureri, iar
respirația îi era din ce în ce mai greoaie. Mâinile îi erau reci ca
gheața. Tot timpul i-am administrat sânge, hemostatice,
antibiotice, oxigen. Din jumătate în jumătate de oră i-am controlat
tensiunea, pulsul, respirația și, în sfârșit, cam la două ceasuri după
prânz a deschis ochii. A clipit mai întâi de câteva ori din pleoape,
apoi le-a înălțat și a privit în jur, moale, tulbure, plin de mirare, ca
după un somn greu și adânc.
— Cum te simți, Savule? l-a întrebat nevastă-sa, venind repede
lângă patul lui.
O lumină veselă i se așternuse pe chipu-i schimonosit de plâns.
El a continuat s-o privească tot cu aceeași mirare, buimac, tăcut,
cu ochii mari, umezi. Parcă nu știa unde se află. Nu știa ce este cu
el. Apoi pleoapele s-au lăsat moi, ca-ntr-o adormire.
— Mă, cum te simți?
— Mă simt bine… a șoptit el printre buze, cu un glas stins, venit
ca din adâncuri. Numai că mi-e greață…
Stăteam deoparte pe-un scaun, obosit, sfârșit, și-l priveam pe
Savu în tăcere. De-acuma eram liniștit și în același timp mulțumit,
că, după mai mult de patrusprezece ore de luptă cu moartea, îl
scosesem în afară de orice pericol. Tania, palidă, extenuată, cu
părul ieșit în dezordine de sub boneta albă, îmi zâmbea de lângă
noptiera cu medicamente. Citeam în ochii ei aceeași mulțumire care
mă stăpânea și pe mine.
— Mă, Savule, omule, ian ascultă, mă, stăruia femeia, ținându-l
pe bolnav de mână, tu știi cine te-a adus la viață? Iote-l colea pe
domn doctor Burcuș, băiatul lui Vasile, mă, de la noi din Sălceni.
Of! că prăpădit ai fost și tu la viața ta și mânios, de l-ai supărat și
pe ăl de sus!…
Savu a întors încet capul către mine, m-a privit lung, stăruitor,
cu mirare, apoi tot tăcut și-a privit nevasta, a privit-o pe Tania acolo
lângă noptieră, a privit surorile care se adunaseră în salon în jurul
patului.
— Să-l lăsăm să stea liniștit! am poruncit eu. Nu trebuie forțat
să vorbească. Să rămână numai sora Cristina aci, iar tu, Tania, du-
te la culcare…
Când am ajuns acasă, trecuse demult ora două după prânz. Fără
să mănânc, rupt de oboseală, am tras jaluzelele la ferestre, m-am
culcat și am dormit până seara.
Pe la ceasurile șapte însă m-a trezit din somn soneria. Țârâia
lung, enervant, încât umpluse holul cu glasul ei metalic. M-am dat
repede jos din pat. Și m-am dus să deschid. În prag…
 EPILOG
„M-am dat repede jos din pat și m-am dus să deschid. În prag…”
Aici însemnările prietenului meu Ștefan s-au oprit. Filele
caietului se sfârșiseră și continuarea frazei o avea pesemne într-alt
volum. De fapt urmarea nu mă mai interesa. Ceea ce voiam să știu
aflasem din cele citite până acum. Viață zbuciumată de copil, ajutat
de oameni adevărați, să răzbească biruitor către lumină…
Bine grăise tovarășul acela de la comitetul orășenesc de partid
care-l îndemnase să scrie: el, Ștefan, întruchipa omul nou, crescut
sub soarele socialismului.
Obosit și amorțit după o noapte de nesomn, am închis cu grijă
caietul și l-am pus alăturea pe divan. Lampa cu abajur de sticlă
mată, albastră, ardea încă, cu toate că soarele bătea demult în
perdeaua ferestrei, luminând încăperea. Am întins mâna, am
micșorat fitilul și am stins-o. O dâră de fum negru, subțire,
prelungă, s-a înălțat către tavan și pe dată mirosul de gaz ars s-a
împrăștiat în odaie.
M-am îmbrăcat și am ieșit în curtea spitalului s-o întâlnesc pe
Aurelia. Răcoarea începutului de zi m-a înviorat și toată oboseala
de peste noapte a pierit parcă odată cu zorile. Soarele începuse a
se înălța pe cerul albastru, curat, iar în vale, peste sat, mai sălășluia
încă aburul pământului încălzit ce se înălța și se destrăma
străveziu în lumina dimineții.
În lărgimea curții începuse forfota obișnuită oricărei dimineți. Doi
oameni descărcau dintr-o căruță și stivuiau lângă gard niște lemne.
O soră scundă și grasă, în papuci și cu basma albă pe cap, lua
dintr-un coș mare de nuiele cearșafuri ude, le scutura nițel și apoi
le înșiruia pe o sârmă la uscat. Alături, sub un șopron de țiglă, în
fața bucătăriei, o femeie mai în vârstă, ajutată de doi băietani în
halate cafenii, pesemne bolnavi în convalescență, stăteau pe niște
butuci de lemn și curățau cartofi pe care îi aruncau într-o cratiță
mare, roșie, smălțuită.
Despicau coaja cu cuțitul, dar ochii și-i țineau tot în sus, către
fereastra unui salon, unde Sabina, infirmiera ce-o cunoscusem în
ajun, stătea pe pervaz, și în timp ce cânta, prindea niște perdele la
geam.

De când m-a aflat mulțimea

 Că fac dragoste cu tine,
Mă vorbește totdeauna
Când de rău și când de bine.
Mă vorbește totdeauna…
Când de rău și când de bine!

— Cine-i ăla despre care te vorbește lumea, tovarășă infirmieră?

i-a strigat unul din băietanii ce curățau cartofi sub șopron.
— Ia vedeți-vă acolo de treabă, că uite-acu e prânzu și masa nu-
i gata, s-a răstit fata la el.
— Las-o, mă, că-i sicretă, nu spune ea care-i ăla despre care
cântă. Ce-i proastă? În orice caz, tu nu ești. Te ține la burtă
pendicita aia, așa că…
Sabina îi lăsă să vorbească și nici nu-i mai băgă în seamă pe
băietani. Își urma cântecul, aranjând perdelele, încrețindu-le la
capete și potrivindu-le să stea cât mai frumos. Glasul ei răsuna
peste toată curtea, cald și melodios ca trilurile unei privighetori în
umbra zăvoiului.

Păi sânge rău de ce mi-aș face

Și pe cin’ să mă mânii,
Este-o veche zicătoare…
Bate vântul, latră câinii…

M-a văzut, s-a oprit din cântec și s-a aplecat repede peste pervaz,
ținând să-mi dea bună dimineața de acolo, de la înălțimea etajului.
— Cum v-ați odihnit, tovarășe doctor?
— Mulțumesc, bine, Sabino, am răspuns privind-o cu palma
streașină la ochi.
— A venit az-noapte și tovarășu doctor Burcuș de la oraș, m-a
vestit ea veselă. Cu un camion a venit…
— Zău?
— Iaca duceți-vă să-l vedeți… Mai adineauri era în cancelaria
’mnealui…
Am alergat și din câțiva pași am urcat în grabă scările de piatră
ale cerdacului. Dar când am ajuns sus, ușa s-a deschis și în umbra
terasei a ieșit înainte-mi Ștefan, vesel, surâzând, cu brațele
deschise. Mă zărise și el pe fereastră.
— Îl salut pe primul sosit la nunta… Zamfirei! a zis el cu glas
tare și m-a strâns la pieptu-i, bătându-mă ușor cu palma pe spate.
Ce faci, măi, bucureșteanule? Știu că ai venit de ieri, de la amiază,
dar te rog iartă-mă că n-am fost aici. M-am dus la oraș să văd ce
fac cu grupul electrogen pentru spital…
— Și ai aranjat ceva?
— Am obținut toate aprobările. Acuma trebuie să facă raionul
comanda. Dar de ce stăm în picioare? m-a prins el de mână. Haide
pe banca asta, să vorbim, să ne aducem aminte. Spune, cum ai
dormit?
— Bine, ca acasă, vorba aceea. Mulțumesc Aureliei de bună
găzduire…
Ne-am așezat pe-o bancă lângă gărduțul de lemn al cerdacului,
privind în vale către sat. Pe dealul din dreapta, o turmă de oi urca
la păscut ca zeci de punctișoare albe pe-un covor verde aruncat în
depărtări. Turla bisericii strălucea viu în lumina soarelui, iară
casele stăteau pitite în umbra duzilor și salcâmilor.
— Nu te-ai schimbat de fel, Ștefane, am zis eu cu satisfacție.
Același păr castaniu, aceiași ochi, apoi vocea ta aspră și totuși atât
de blândă. Numai puțin parcă te-ai maturizat. Unele cute în obraz,
pe frunte…
— Ei, ce să-i faci, dragă, vârsta! a deschis el larg brațele ca o
scuză. Hai, spune ce mai e nou prin București? Ce mai fac băieții
noștri? Cum ai călătorit? Apropo… cred c-ai aflat, mi-a arătat el
verigheta de pe deget. De asta te-am și chemat și-ți mulțumesc c-ai
venit…
Mă privea pe sub sprâncene cu un aer de vinovăție în ochi,
zâmbind totodată și roșind, așa cum îl știam în timiditatea lui încă
din anii facultății.
— Am aflat și te felicit, Ștefane! m-am ridicat eu și l-am strâns
iară în brațe. Vă urez mult noroc în viață și… la nașterea primului
copil, sper că voi fi iarăși invitatul vostru!
— Da… da… desigur…
Se pierduse cu totul, se fâstâcise, părea încurcat și nițel stânjenit
în mișcări. Parcă făptuise un lucru nepermis și se simțea vinovat în
fața oamenilor. Cu gesturi pripite s-a căutat prin buzunarele
halatului, a scos pachetul de țigări și mi l-a întins să mă servesc.
— Ia de aicea, m-a rugat el, să fumăm și să ne amintim nițel de
anii studenției. Ei, cum trece vremea!… Vine acuma și Aurelia…
Atunci am văzut intrând pe poarta spitalului un om, cu pălărie
de pai pe cap, în cămașă și pantaloni alburii, de doc. În urma lui
venea o fată, plinuță la trup, cu părul negru, lung, lăsat pe spate,
desculță și cu fustă de stambă înflorată. Ținea o mână la ochi de
parcă plângea.
Omul era bătrânul acela iscoditor și neliniștit care mă însoțise în
ajun pe ulițele satului.
Fata era prima mea cunoștință pe acele meleaguri: cea cu
legătura de mâncare pe cap și ulciorul în mână și care-mi arătase
poteca din lanul de grâu.
— Uite-l, ăsta e unul Ion Furcuță, m-a vestit Ștefan privind peste
gardul cerdacului și arătându-l pe bătrân. Brigadier în colectiva din
sat…
— Daaa? m-am mirat eu. Vasăzică așa îl cheamă? Păi îl cunosc.
Are o fată Săndica. Măritată la oraș cu…
— Exact, și asta care-i cu el e a doua, mi-a luat vorba Ștefan. Dar
de unde-l știi?
— L-am întâlnit ieri în sat. El mi-a arătat unde-i spitalul. Apoi
azi-noapte am citit câte ceva despre el în caietul tău…
Ștefan tocmai voia să-și aprindă țigara. A rămas cu chibritul
arzând în mână fără să-i scuture flacăra, parcă electrizat de cele
auzite. O umbră întunecată i s-a așternut pe chip. M-a privit tăcut,
uimit, cu ochii mari, parcă mâhnit de aflarea cine știe cărei
îngrozitoare vești. Apoi a zvârlit chibritul și încet, încet a prins a
zâmbi.
— Vasăzică ai dat peste caiet și l-ai citit?
— Da! am confirmat eu, zâmbind la rându-mi. De altfel încă de
ieri de la prânz îmi vorbise Aurelia despre el.
— Măi, măi! m-a mustrat el clătinând capul dojenitor.
Roșise tot, ca și cum îi aflasem o mare taină. Se simțea stânjenit.
Mâna în care ținea țigara îi tremura ușor.
— Pentru lectura aceea eu îți mulțumesc, Ștefane, am zis
prinzându-l de braț. Citind caietul trebuie să-ți spun că acum te
cunosc foarte bine. În facultate de, ne știam, dar cum ai ajuns să
îmbraci halatul de medic, am aflat abia azi-noapte. Și am să le
povestesc și fetelor și băieților pe care-i așteptăm azi pentru nuntă…
— Nu, nu, te rog…
A vrut să mai spună ceva, dar Ion Furcuță și fiică-sa urcaseră
treptele cerdacului și erau acum alături, pe terasă.
— Ce-i, nea, Ioane, ce s-a întâmplat? s-a ridicat Ștefan și i-a ieșit
în întâmpinare. Bună dimineața!
A dat mâna cu el, apoi cu fata.
Bătrânul m-a cercetat mai întâi lung cu privirea, peste umărul
lui Ștefan, apoi, trezit parcă din gânduri de întrebarea doctorului, a
răspuns:
— Iote, Mărioarei ăsteia i-a intrat o pleavă în ochi și de ce vrea s-
o scoată, de-aia-i dau lacrimi mai mult. S-a căznit ea ce s-a căznit,
apoi, dac-a fost să vin eu încoace, că am o vorbă cu dumneavoastră,
iaca am luat-o și pe fată cu mine, s-o lecuiți după știință…
Fata stătea cu capul plecat, parcă rușinată că trebuie să-și
acopere ochiul cu palma. Când și când îmi arunca priviri fugare, pe
sub sprâncene. Mă recunoscuse și citeam pe chipul ei, învăluit
uneori de-un zâmbet feciorelnic, că se bucura de acest lucru.
Ștefan a prins-o de bărbie, i-a înălțat capul, i-a dat la o parte
palma de pe ochi și a privit câteva clipe la el.
— Îndată nu mai ai nimic! a asigurat-o el și conducând-o de braț
către ușa coridorului de la intrare, a oprit o soră, i-a dat câteva
indicații și a lăsat-o să se ducă cu ea la sala de tratamente.
— Ei, nea Ioane, ce mai spui? s-a întors Ștefan către bătrân,
prinzându-l de după umeri. Cum merge munca?
— Merge bine. Azi începe seceratul pe dealul Trișcaru. Dar eu
venii la dumneavoastră cu o anume socoteală…
— Ia s-auzim.
L-a luat pe Ștefan de-o parte și i-a vorbit ceva la ureche, în șoaptă,
lung și stăruitor, căutând să fie cât mai convingător, să se facă cât
mai înțeles. Ștefan îl asculta și zâmbea, aruncându-mi uneori pe
sub sprâncene priviri vesele, pline de lumină.
— Te-ai înșelat, nea Ioane, a zis Ștefan într-un târziu și luându-l
de braț l-a condus către mine. Dumnealui nu e inșpectăr cum zici
dumneata, ci un simplu medic, prieten și coleg de-al meu.
— Apăi dacă ziceți dumneavoastră, așa să fie. Iertați-mă de
supărare…
S-a dat apoi deoparte ca să nu ne stingherească discuția,
așteptând. Râzând, eu m-am dus la el, i-am dat mâna și i-am
strâns-o tare, puternic, iar el a clipit șiret din ochii lui mici, vii,
pierduți în crețurile obrajilor.
— Ai văzut că doctorul dumneavoastră de aici mi-e prieten? l-am
întrebat eu fără să-i las mâna.
— Am văzut…
— Îl cunosc acuma foarte bine. Un om ca el. Modest, sărac…
— Ce sărac? Cine-i sărac? mi-a tăiat vorba Ion Furcuță,
înfruntându-mă cu ochii lui pătrunzători. Tovarășu doctor al
nostru e cel mai bogat om din sat, da ce din sat, din lumea largă!
 Îl priveam mirat pe bătrân, neștiind ce vrea să spună. La fel îl
priveam și pe Ștefan ce ținea mâinile vârâte în buzunarele halatului.
— Da, da, din lumea largă, a urmat el, geaba vă uitați așa la
mine. Dreptu-i, a fost sărac, dar bogăția ’mnealui e acum știința pe
care a căpătat-o în anii ăștia de lumină, când tot omu-i om și-și află
rostul în viață după cum i-i voia și mintea de dezghețată. Ehei, cine-
i Săndica mea? Da Victor? Și alții și alții ca ei. Nu mai vorbesc de
tovarășu doctor Burcuș pe care-l știu de-atâtica – era… ia, până aici
la încheietura piciorului, un copil necăjit și amărât, fără părinți,
crescut ca vai de el…
Ștefan zâmbea privindu-mă cu un anume înțeles. Ochii lui parcă
voiau să confirme afirmațiile atât de categorice ale bătrânului. Dar
mai era oare nevoie de așa ceva? Viața lui pe drumul cel nou era o
mărturie a acelui adevăr spus cu atâta înflăcărare de Ion Furcuță.
Deodată, undeva către holda ce se legăna în soare, se auzi
duduitul unui motor. Păcănea ritmic, se îneca, tușea și apoi iară se
opintea în mersul lui sacadat. Prin grâul înalt umbla de la un capăt
la altul al lanului o mașină cu o sfârlează mare în cap, ce bătea
aerul cu niște aripi de lemn. Alături se ținea în pas cu ea un camion
pe cabina căruia se vedeau urcați doi oameni.
— Ian uitați-vă, a început să secere combina pe dealul
Trișcarului! zise bătrânul și arătă cu mâna într-acolo. Să fie într-un
ceas bun!
— Să fie, nea Ioane!
Ștefan veni la marginea cerdacului, puse palma streașină la ochi
și privi lung și stăruitor către acele locuri atât de cunoscute din
copilărie.
Crescuse grâul înalt, falnic și bogat din pământul udat atâta
vreme cu sudoarea frunții foștilor argați pe moșie.
Din sângele care se scursese în ultimul zbucium al tatălui său…
Din lacrimile de bucurie ale oropsiților de ieri, acum la împlinirea
acestor zile de lumină stăpâni a tot cât cuprindea ochiul din zare
până-n zare.
Nu, toate acestea nu se puteau uita…
Astfel gândea Ștefan în timp ce combina își urma drumul ei în
urcușul pe deal, umblând repede și sprintenă prin holde, ca o
făptură vie…

București
iunie 1953 – decembrie 1960
 ION GRECEA

SCRISOAREA
– schițe și povestiri–

Versiunea digitală 1.0 – aprilie 2022

Realizată după volumul apărut la Editura Militară, București,

1962
Coperta: Petre Vulcănescu
 SCRISOAREA

Stătea pe un butuc în mijlocii ogrăzii și cioplea cu barda o bucată

de lemn. Făcea o obadă. Sudoarea îi șiroia pe frunte, i se oprea în
sprâncenele albe și stufoase, apuca în dâre lucii la vale pe obrajii
uscați și aspri. Din când în când moșul contenea lucrul și privea
obada cu luare-aminte, întorcând-o când pe-o parte, când pe alta.
Apoi o potrivea în capul spițelor la roata culcată lângă el, clătina
capul a nemulțumire și trăgea cu unghia lui groasă un fel de semn
pe marginea obezii, după care se apuca din nou de cioplit, cu mai
multă nădejde.
Dimineața aceea de primăvară era luminoasă, cu soare cald,
strălucitor, ale cărui raze se revărsau din plin peste sat ca o pulbere
de aur. Pământul se zvânta, aburind. O liniște nefirească sălășluia
peste tot ca și când așezările ar fi fost pustii. Dar nu trecu mult și
undeva în apropiere, la colțul uliței, scârțâi cumpăna unei fântâni,
se auzi lanțul ciuturii zornăind și un cal necheză sunându-și
clopoțeii. O căruță porni după aceea zăngănindu-și fierăria, un
câine lătră înverșunat în urma ei, până într-un timp când se domoli
și liniștea se așternu din nou peste sat.
Tăcerea îl supăra însă pe moș Toma.
„Nu-i nima prin ogrăzi, își zicea el cu ciudă ștergându-și cu latul
palmei sudoarea de pe frunte. Toți întovărășiții au ieșit pe ogoare la
semănat. Au rămas în sat numa copiii și câinii. Și eu… Baremi de-
aș găta căruța asta până-n sară”.
După un timp, se auzi deschizându-se poarta dinspre uliță și în
ogradă intră nevasta lui, baba Stana, o femeie scundă, slabă, cu
fața mică, neagră și zbârcită. Ochii însă-i erau vii și aruncau priviri
ascuțite, tăioase. Pe cap ducea un sac nu prea mare și din pricina
asta călca repejor, puțin legănat. Ostenită, aruncă sacul pe prispă,
răsuflă ușurată, își potrivi basmaua și, după ce privi o clipă lucrul
bătrânului, zise mânioasă:
— Ți-a dat Ion de lucru, așa-i? În loc să te fi dus tu s-aduci
fasolea asta, umblu eu, iar tu îndirepți stricăciunile lui fii-tu!
Moș Tema parcă n-auzea vorba femeii. Stătea cu capul tot plecat
privind cu stăruință obada și lovea puternic cu barda, de-ai fi zis că
dă în dușmănie. Tăcea. N-avea chef de vorbă. Nevasta însă nu-l
slăbi cu una, cu două. Se vede treaba că era pusă pe ceartă.
— Când am zis să-l mai strunești pe Ion, m-ai făcut nu știu cum,
urmă ea cu aceeași mânie în glas. Acu-i bine cum a hăndrălit
căruța? și arătă cu capul spre fundul ogrăzii. Cum o să ne
primească așa cu ea în colectiv? Hai? Spune! Că știi că-n colectiv
trebe să ducem și căruța și n-o s-o dăm așa, în două roate, să ne
facem de râsu satului!
Căruța, fără roatele dinainte, cu capetele osiei sprijinite pe doi
butuci de lemn, se odihnea. De una din loitre erau rezemate o roată
și două șine de fier noi-nouțe.
— Știu că nu-ți place să auzi mereu despre isprăvile lui fii-tu,
stărui bătrâna, văzând cum se întunecase chipul lui moș Toma. Ce
să-i faci, așchia nu sare departe de trunchi. Da, da, nu sare, geaba
pufnești pe nas că nu știu ce… Alți flăcăi de-o samă cu el, când au
fost să plece la oaste, s-au apucat și-au dres lucrurile prin ogradă,
au mai reparat ulucile, un acoperiș la coteț, au bătut un cui aici,
altul dincolo… Al lui Vlad a adus chiar lemne din pădure, le-a
cioplit și-a ridicat grajd nou. Da Ion ce-a lucrat în toamnă? În loc
să se gândească – uite, omule, vine iarna, câte nu-s de făcut într-o
ogradă! – a pus pălăria pe-o sprânceană, a scos căruța de sub
șopron și-a plecat cu ea la nuntă. Și-n loc să mâie caii omenește, a
fărâmat-o și a lăsat-o făr’ de roate… Apăi ăsta-i om?
— Da ce e?
— Diavol, aia e! Diavol pe pământ, vorbi apăsat bătrâna
înnodându-și basmaua sub bărbie. A plecat și n-a pus mâna pe
nimic.
— Ei, las’ nu te mânia așa, că nu-i băiatul cum îl crezi tu, zise
moș Toma cu glas moale. Să stăm strâmb și să judecăm drept. Când
a fost de muncă, a muncit? A muncit, nu s-a dat înapoi. Cine a
lucrat porțile alea mari dinspre uliță? Nu el? D-apoi pătulului cine
i-a pus acoperiș? Nu el? Tot el. Ei, vezi? Și pe ogor la arat, la
semănat, la secerat, la strâns fânul, cine mi-a fost de ajutor până
a nu intra în tovărășie? Da așa ești tu, îți place să-ți umble gura ca
o meliță din alea…
— O fi făcut el, se muie bătrâna, dar iote că acu a stricat căruța,
na! Și tu ce i-ai zis, Tomo? Nu i-ai zis nimic!
— Ce să-i zic? înălță moș Toma din umeri. Doar pleca băiatul
cătană. Să mă fi apucat de ceartă și să-i stric veselia când alții se
despart cu bine?
— Da pe vară, după secerat, când a alergat calu pe arie de l-a
făcut numa spume, de ce nu i-ai zis nimica? Acu a plecat la oaste,
dar atunci unde pleca? Râdea satul de se prăpădea.
Moș Toma tăcea și lucra mai departe liniștit cu capul plecat, de
parcă nu el ar fi trebuit să dea răspuns. Îi ardea buza de-o țigară,
își simțea gura uscată și o amețeală îi încețoșa privirea. Într-un
târziu ridică ochii spre cer să vadă unde a ajuns soarele, apoi lăsă
barda din mână și scoase tabachera din sân. Tocmai punea tutunul
în foița îndoită ca un jgheab între degete, când se auzi strigat din
uliță. Înălță repede privirea, cercetă poarta, dar nu zări pe nimeni
într-acolo.
— Nea Tomo! strigă iar acel glas din uliță. Acasă ești?
Câinii vecinilor începură să latre.
— Acas’, acas’, răspunse moș Toma și grăbi spre poartă. În
mijlocul uliței aștepta curierul de la sfat. Ce-i, Gheorghieș frate?
— Noroc, nea Tomo! zise curierul. Era un om între două vârste,
slab și adus nițel de spinare, îmbrăcat în niște pantaloni soldățești,
decolorați și un cojocel nou-nouț.
— Ei, care-i povestea?
— Tovarășul președinte zice să vii pân’ la sfat, acu degrabă.
— Ce-are cu mine?
— Nu știu izact. Mi se pare c-a venit o hârtie de la armată, pentru
Ion al ’mneatale…
— Ce-a venit? întrebă cu sufletul la gură moș Toma. O hârtie? Ce
fel de hârtie? Dar nu mai putu căpăta răspuns. Gheorghieș zorea
de acum pe mijlocul uliței, fluierând. Se grăbea. Pesemne mai avea
și alte treburi prin alte părți. Bătrânul rămase în pragul porții, tăcut
și năuc, privind în urma curierului cu ochii mari și sprâncenele
înălțate a mirare. Mulțime de gânduri îi năpădeau mintea, se loveau
între ele, se încâlceau și nu aflau dezlegare. „Ce-o fi făcut Ion? se
întreba el întorcându-se și rătăcind cu privirea tulbure peste
ogradă. Să se fi luat în gură cu superiorii? Sau poate Anghel,
președintele, mă cheamă pentru alte treburi și Gheorghieș se ține
de basme… Nu, nu, tot pentru Ion mă cheamă, își luă el seama. A
făcut vreo prostie pe-acolo…”
Moș Toma căuta să îndepărteze acest gând chinuitor care-l
stăpânea, dar simțea că, cu cât stăruie mai mult să-l alunge, cu
atât îi dă mai mult ocol și-l necăjește, întocmai ca o viespe care ți
se învârte în jurul capului și de ce-o lovești cu palma, de aceea se
înverșunează și caută să te înțepe…
— Te cheamă la sfatu’ popular? întrebă baba Stana, care tocmai
venea spre poartă și auzise vorba curierului. Du-te, dacă te cheamă.
Pentru Ion, a zis Gheorghieș… dac-am auzit eu bine… Apăi băiatul
ăsta să vezi c-a hăndrălit și căruța reghimentului sau vreun tun
ceva!
Moș Toma nu mai zăbovi și plecă spre sfat. Curiozitatea îl
îndemna să ajungă mai degrabă, dar în același timp faptul că acolo
îl așteaptă o hârtie de la armată pentru Ion îi înmuia pornirea. „Ce
poate să spună o asemenea hârtie? se gândea el cu înfrigurare,
ștergându-și mereu cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Nimic
bun. Aduce vreun năcaz ca pe vremuri pentru Dumitru a lui
Fălcan…”
Dumitru Fălcan fusese argat la curtea boierească. Pe vremea
războiului i-a venit o hârtie de la oaste, iar primarul l-a chemat la
el și l-a vestit că Anghel, fecioru-său, a fugit de pe front, din
Transnistria, furând un cal și o pușcă. Spunea mai departe hârtia
că pagubele se cuvine să le pună întreit la loc tatăl fugarului, iar de
nu, să i se ia averea. Ce avere avea însă Fălcan? Numai o odaie în
marginea satului.
L-a amenințat jandarmul, apoi primarul, l-a mai chemat și popa,
care i-a vorbit despre necugetata faptă a lui Anghel. Noaptea, ca să
scape de toți și de toate, Dumitru Fălcan și-a prins capul într-un
ștreang aninat de-un prun în curtea boierului. Așa l-au găsit
oamenii a doua zi în zori.
„Bine, Anghel, feciorul lui Fălcan primise pumni de la majori, de
la ofițări, n-a vrut să mai lupte pe pământul Rusiei, dar pe Ion al
meu ce năcaz l-o fi apucat acuma? Acuma sunt alte vremuri… Scria
că-i bine la reghiment, că-i ăl mai prima în companie și câte altele”.
— Încotro, nea Toma?
Bătrânii tresări din gândurile lui și întoarse capul. Dintr-o ogradă
îl strigase Pavel al lui Cristea.
— Ori ce-ai întrebat mă, Pavele?
— Că unde te duci?
— Ia, încolo, pân’ la… cooperativă, minți moș Toma. Nu-i sta la
inimă să afle tot satul vestea sosită la sfat. El, om cinstit, așezat,
gospodar, să fie în gura satului? Îi era ciudă că nu-l dăscălise pe
Gheorghieș, curierul, să n-arunce vreo vorbă la oameni. Că vorba
se duce ca frunza purtată de vânt: trece din ogradă-n ogradă.
— Au venit bocanci, moș Toma, zise Pavel arătând că e informat
despre tot ce se petrece la cooperativă. Faini, ce să zic, numa’ că nu
le-a pus prețul. Ia, vezi cum se dau și spune-mi și mie.
— Am să iau sama, consimți bătrânul și ținu ulița înainte, cu
gândul să nu mai lungească vorba.
— Și vezi, treci și pe la sfat… ai o hârtie! mai strigă Pavel
ridicându-se pe uluci și privind în urma bătrânului care călca
repejor pe uliță.
Moș Toma nu întoarse capul, însă vorba venită din urmă i se
înfipse în inimă ca o săgeată. „Iacă și ăsta a aflat!” își zise el cu
ciudă. Simțea că nu-l mai țin picioarele, că i se îngreunează
răsuflarea; o sudoare rece îl năpădi. „Cum s-ar spune, s-a întins
vestea ca povestea! Numa’ Gheorghieș îi de vină… Umblă cu vorba
să arate că dacă-i de la sfat știe multe… Sau Pavel o fi fost pe la
sfat?”
Grăbi pasul. Ținea ochii-n pământ, de parcă ar fi pierdut ceva.
Uneori arunca priviri furișe către porți. Nu cumva s-o mai arăta
vreunul să-l întrebe de vorbă? Ce să spună oamenilor? Știe el oare
cum se poartă Ion pe-acolo? Nu știe. Pe-acasă, e drept, mai făcea
câte-o trăsnaie feciorească… de, așa-i tinerețea, dar pe urmă se
arăta băiat de treabă, ascultător, gospodar. Acuma, când e plecat
de sub ochii părinților de, poate că-l poartă mintea la rele, mai știi?”
Din susul uliței se văzu venind un om. Moș Toma îl cercetă de
departe cu privirea, dar, oricât se strădui, nu-i desluși chipul.
„Oricare o fi, își zise, mai bine să nu dau ochii cu el. Cine știe ce
mai zice și ăsta…” Așa că făcând la stânga, după primul colț, intră
pe altă uliță.
În sfârșit, iată și clădirea sfatului popular, mare și arătoasă,
înaltă cât școala. De cum o zări, pe moș Toma îl slăbiră și mai mult
puterile. Își veni însă în fire și căpătă puțin curaj, când văzu că în
fața sfatului nu stăteau ca de obicei oameni strânși ciotcă la
sporovăială. Se aflau cu toții afară la muncă, pe ogor, că venise
primăvara și pământul era numai bun de lucrat.
Moș Toma urcă scările de piatră și se așeză pe-o bancă de lemn
în sala mare și luminoasă. Măsură cu privirea podeaua de ciment
a încăperii de la un capăt la altul, pereții zugrăviți, cercetă ușile și
începu să ia seama la ele, să vadă care s-o deschide. Poate l-o
întreba careva o vorbă sau s-o ivi chiar președintele pe una din uși,
că el nu îndrăznea să i se înfățișeze. Și-l închipuia cu acea hârtie în
mână, aspru, încruntat, neînduplecat, cu vorbe grele, care i-ar fi
căzut lui, lui moș Toma, ca niște bolovani în creștet. „Acolo, la
armată, feciorul dumitale, Ion… a făcut… și a dres…”
Trecu așa în așteptare ca la un sfert de ceas, când deodată se ivi
Gheorghieș, curierul sfatului. Bocănea cu bocancii țintuiți pe
treptele de piatră ale sfatului și gâfâia. Umbla cu cojocelul cel nou
descheiat. Era numai o apă și-și ținea pălăria în mână.
— Ce, nea Toma, n-ai intrat la președinte?
— Nu, spuse moș Toma, ridicându-se încetișor de pe bancă. Nu
m-a chemat încă.
— Te-a chemat, frate. Vrei să iasă pe sală să te caute el pe
dumneata? Stai nițel!
Zicând acestea, Gheorghieș dispăru pe una din uși și peste puțin
timp scoase capul și-i făcu semn lui moș Toma să intre. Cu inima
strânsă, bătrânul scoase căciula, își mai netezi o dată părul pe
frunte, apoi păși într-o odaie largă și luminoasă. Oprindu-se în prag
zise „bună dimineață”, căutându-l din ochi pe președinte. Nu-l
vedea.
— M-a chemat tovarășul președinte, urmă el, adresându-se
secretarului ce stătea la o masă, aplecat deasupra unor hârtii.
— Tovarășe Fălcan, vin’ pân-aici! strigă secretarul către ușa
deschisă spre altă odaie.
Îndată, în prag apăru Anghel, președintele, înalt, voinic și
zâmbitor cum îl știau oamenii. Întinse amândouă mâinile și strânse
palma bătrânului, scuturând-o cu putere, bărbătește.
— Ai venit degrabă, nea Toma, zise el și căută din ochi un scaun.
Secretarul înțelese și aduse bătrânului un scaun. Stai nea Toma, ia
loc! îl îndemnă președintele. Odihnește-te nițel, că te arăți tare
ostenit. Trecu înapoia biroului său, trase sertarul și urmă:
— Te chemai să-ți spun o veste… Da stai, omule, jos, de ce rămâi
în picioare?
Moș Toma se așeză cu greutate pe scaun și se uită la președinte
cu ochii încețoșați și neliniștiți. Fața-i era crispată și întunecată.
Parcă un năduf îi ținea răsuflarea, îl înăbușea; simțea ca un ghem
în coșul pieptului. Președintele nu observase acea neliniște ce-i
înnegurase chipul. Tăcut, stătea cu capul aplecat asupra sertarului
și căuta înfrigurat printre hârtii.
Vraful de dosare se înălța pe birou și hârtia tot nu se ivea. Cu cât
timpul trecea, cu atât așteptarea lui moș Toma devenea tot mai
încordată, iară zbuciumul din sufletul lui creștea și-l tulbura. „Ei,
Ion ăsta cum mă fierbe el pe mine, om bătrân ce mă aflu! Cum îmi
batjocorește el zilele mele, cum mă poartă el pe la sfat! Are să-și
râdă satul de mine, să m-arate fieștecare cu deștu’ ca pe-un păcătos
și om de nimic…”
— A, iat-o! zise vesel președintele și luă în mână o hârtie pe care
se vedea ceva scris la mașină. Mai luă un plic albastru, nedeschis,
cu multe ștampile pe el. Ocoli apoi biroul, puse o mână pe umărul
bătrânului și urmă: — A venit o scrisoare, moș Toma. E de la
regimentul unde-și face datoria Ion al dumitale.
Moș Toma stătea pe scaun și cu aceiași ochi neliniștiți privea fața
zâmbitoare a președintelui.
— Ce spune scrisoarea? se grăbi el să afle.
— Spune bine, moș Toma. Acolo în regiment Ion e un militar de
frunte, a fost avansat în grad pentru fapta lui de laudă, că, vezi
dumneata, acolo, la graniță, unde-i el, a prins un dușman…
— Ion? întrebă speriat bătrânul cu neîncredere în glas și dădu să
se ridice.
— Da, Ion, întări președintele și apăsă umărul lui moș Toma,
îndemnându-l să stea locului pe scaun. Vezi dumneata, colonelul,
comandantul regimentului, ne-a trimis aici la sfat o hârtie prin care
ne vestește fapta lui Ion al dumitale și ne roagă să spunem la tot
satul despre el că-i un flăcău de treabă și ne face cinste.
Bătrânul asculta cu gura căscată și nu-i venea a crede o iotă din
spusele președintelui. Ochii lui mari și umezi priveau fără să
clipească măcar, de parcă ar fi auzit cine știe ce lucruri
neînchipuite. Bărbia îi tremura ușor, iar mâinile uscate și aspre
strângeau cu putere bățul și căciula pe genunchi.
— Asta-i altă scrisoare, pentru dumneata, zise mai departe
Anghel, și-i întinse lui moș Toma plicul albastru, ștampilat. Îți scrie
colonelul tot despre Ion, de bună seamă. Tăcu o clipă și, zâmbind,
urmări cum bătrânul întoarce plicul când pe-o parte, când pe alta,
îl cântărește în palmă și apoi îl pune în fundul căciulii. Apoi urmă:
Eu, nea Toma, din partea sfatului popular al comunei, te felicit din
toată inima și zic să-ți trăiască Ion, că-i un flăcău de nădejde. E fală
pentru satul nostru!
Anghel încercase să dea un ton oficial spuselor sale, însă
amintirea altei scrisori, venită cu ani în urmă pentru tatăl său,
Dumitru Fălcan, îi tulburase glasul și-l făcuse să fie oarecum
mișcat.
Cum de-a ajuns moș Toma în uliță mare a satului, nici el nu știa.
Strângea în mâna tremurândă plicul albastru, ștampilat, îl privea
ca pe un obiect rar, nemaivăzut și tot cu neîncredere copilărească
privea înapoi spre ferestrele înalte ale sfatului popular, ca și cum
ar fi așteptat ca la una din ele să se ivească președintele și să-i mai
spună o dată despre cele ce-au făcut Ion, că scrisoarea ce-o poartă
în mână e adevărată, că n-a glumit așa cum glumea el mai
totdeauna.

*
Soarele se ridicase pe cer și încălzea puternic, ca în toiul verii.
Călcând rar și legănat, așa cum îi era umbletul, moș Toma mergea
acum pe ulița mare, ținându-se cât mai drept, cu capul sus, falnic
și mândru. De parcă el săvârșise fapta aceea acolo la hotar. Nu mai
ocolea pe nimeni acum și nu-și mai ferea ochii de privirile
oamenilor. Dimpotrivă, ar fi zăbovit chiar mai mult prin sat, să vadă
oamenii cine-i părintele lui Ion, că oricât nu mai era al doilea flăcău
ca el nu numai în comuna aceea, dar nici în altele șapte din jur…
Ajuns în dreptul casei lui Pavel al lui Cristea, acesta îl zări pe
moș Toma și-i strigă în mijlocul ogrăzii:
— Ești bun de cinste, nea Toma, și mă bucură ce-am auzit!
Cu obrajii plini de lumină, bătrânul încercă să-i lămurească
omului precum că nu-i fusese gândul să se ducă la cooperativă, că
aruncase numai o vorbă, așa, și că Anghel, președintele, l-a chemat
pentru…
— Știu, nea Toma, râse Pavel ieșind în poartă. Știu de ce băteai
dumneata către sfat. Ne-a spus Gheorghieș.
Un vecin, leat cu moș Toma, auzi vorba și strigă și el în urmă-i,
înălțându-se pe uluci:
— Ți-a scris gheneralul, țin’te mare, mă, nu călca așa de parcă
duci un sac în spinare! Are dreptate Pavel, ești bun de cinste!

*
În acest timp baba Stana se înapoia cu pas grăbit tot de la sfat.
Nu mai putuse aștepta acasă întoarcerea bătrânului și pornise să
afle și ea din gura președintelui ce ispravă o fi făcut Ion? „Îs muma
lui, nu mă lasă inima s-aștept spusese ea, privindu-l pe Anghel
drept în ochi. Venind încoa’ am auzit satul vorbind c-ar fi făcut o
ispravă de laudă. Dreptu-i?” Văzând încuviințarea președintelui,
ieșise pe ușă ca o zvârlugă și coborâse treptele sfatului, ca și când
ar fi avut vârsta la jumătate. În drum către casă călca mândră și
privea pe la porți, gata să lege vorbă cu cine s-o nimeri. „Ați auzit
de Ion al meu? părea că spun ochii ei atât de veseli. Dacă n-ați
auzit, iacă-s gata să vă spun eu. Nu-i minciună: am primit scrisoare
chiar de la ministru. Da, da, de la ministru oastei… Martor mi-i
Dumnezeu și Anghel, președintele de la sfatul popular!”
În colțul unei ulițe mai multe femei aflate la fântână intrară în
vorbă cu ea, înconjurând-o.
— Acu o să-l facă sărgent pe Ion, așa-i, țață Stană? Ce zice
scrisoarea? se interesă o fetișcană scundă, îndesată și roșie la față,
lăsând cobilița cu căldările de pe umăr.
— Ei, sărgent nu l-o face, da’ gradat, ceva tot ajunge, răspunse,
în locul bătrânei, o altă fată tinerică și înfiptă, pe care Ion o învârtise
destul pe la horă. Îi flăcău frumos, ce mai…
— Las’ s-ajungă, că-i inimos și bun la suflet băiatul, zise iar cea
dintâi. Și-i bun de șotii, soro… Nu-l știți cum a alergat atunci cu
calul pe arie, umblând să prindă fluturi cu pălăria?
— Așa-s flăcăii, spuse baba Stana. Dacă nu-și trăiește viața acu,
la tinerețe, când s-o mai trăiască? Când o fi ca Toma al meu?
— Las’ că-i stă bine omului să fie mai vesel, zise fata, potrivindu-
și o floare galbenă în păr. Ion îi îndemânatic, gospodar, baremi să
nimerească o nevastă pe potriva lui… oftă ea și dădu să plece.
— De îndemânatic, e-ndemânatic, că doar samănă cu mine, zise
cu ifos baba Stana. I-am zis și lui Toma al meu: Mă, omule, Ion o
să iasă un gospodar de cinste, aduce-n partea mea. Nici vorbă c-a
avut de la cine-nvăța!
— Parcă ziceai că… așchia… nu știu cum… îi aduse aminte moș
Toma vorbele de dimineață. Se ivise de după colțul uliței cu căciula
pe ceafă, aprins la față și asudat. Zărindu-și nevasta stând la taifas
lângă jgheabul fântânii, se oprise locului și-o privea cu mustrare în
ochi. Nu-i plăcea că umblă pe uliță să se laude cu băiatul. Care
află, află el și așa…
Auzind vorba, femeile întoarseră capul. Unele zâmbeau de
încurcătura bătrânei. Altele tăceau și așteptau să vadă ce are să se
întâmple. Dar baba Stana nu-și luă bărbatul în seamă. Își potrivi
basmaua pe cap și privi în jur cu aceeași mândrie de mai înainte.
— Adă scrisoarea, zise ea să schimbe vorba și întinse mâna să
apuce plicul. Moș Toma însă duse mâna la spate și-o întrebă mirat:
— De unde ai aflat?
— De unde? Da eu de unde viu? N-am fost la sfat? M-am dus,
cum să nu mă duc! Hai, adă scrisoarea… Ce ne scrie ministru? Am
auzit că ne scrie chiar ministru oastei. Dreptu-i? Și, dintr-odată,
baba începu să lăcrimeze: Vai, ce fecioraș are mama, suflețelul
mamei!
 ÎN ULTIMA CLIPĂ

Tragerea încetase pentru câteva minute. Nu se mai auzeau

împușcături și nu mai șuierau gloanțele în aer ca țipătul unor păsări
nevăzute și speriate. O liniște îmbietoare la odihnă se așternuse
peste întregul câmp cu iarba uscată și răsucită de arșiță.
Soldatul Petre Chirea stătea în fundul unui șanț proaspăt săpat,
cu spatele rezemat de peretele încă umed și se gândea la ale lui.
Deasupra se întindeau, protectoare, ramurile dese ale unui stejar
și era atâta umbră și răcoare aici în fundul gropii, încât dacă n-ar
fi trebuit să iasă mereu și să alerge spre ținte pentru a vedea unde
și în ce fel le-au găurit tovarășii săi, de bună seamă s-ar fi odihnit
nițel. Sus, în lărgimea șanțului, printre ramurile copacului, se zărea
în înalt cerul albastru și curat ca sticla. Nici urmă de nor pe cupola
de peruzea. Niciun glas prin apropiere.
Ce să facă el ca să-și treacă timpul? Căscă o dată zdravăn
întinzând brațele să se dezmorțească, apoi scoase din buzunarul de
la piept o oglinjoară, o șterse de pantaloni și își privi în ea chipul,
zâmbind și minunându-se cât de mult i se împliniseră obrajii în
ultima vreme. Își arătă și dinții, ciocănindu-l de vreo două ori cu
unghia pe cel de viplă pus cu trei zile în urmă la dentistul
garnizoanei. Apoi muie degetul în gură și cu el începu a-și netezi
sprâncenele groase și mustăcioara neagră și subțire, într-atât de
subțire încât părea o linie de cărbune trasă cu multă măiestrie pe
sub nasul ascuțit, îndoit ca un plisc de vultur. „Am prins puteri în
armată, gândi el, mângâindu-și cu palma obrajii dolofani și rumeni.
Așa cum arăt, poate nici mama nu m-o recunoaște, când m-oi duce
în concediu.”
Plin de mulțumire, Petre Chirea începu să fluiere o doină și lăsă
oglinjoara să-i lunece în buzunarul de la piept. „Ce să mai fac
acum? se întrebă el zdrobind cu cizma o râmă ce se zvârcolea în
pământul umed. Nu mi-au telefonat că pot ieși afară. Poate că încep
să tragă iară…” Privi telefonul de lângă el, îi mângâie receptorul de
ebonit, umblă pe la sârmele legate de bornele metalice și cugetă
adânc și sincer ce deșteptăciune trebuie să se fi aflat în capul ăluia
care s-a ostenit să fabrice mașinăria asta. Auzi, să se ducă vorba
pe fir taman la dracu-n prasnic! Cum se duce? Ei, aici e aici! Bine
era dacă nimerea la compania de transmisiuni. Cei de acolo numai
cu telefoane și aparate de radio umblă. Prindea și el rostul lor ca
oricare altul.
O gânganie mică și roșie, cu punctișoare negre pe spinarea lucie
ca smalțul, începu să se cațere încet și cu răbdare pe firul
telefonului. Petre Chirea o luă în palmă, o privi cu atenție și duioșie,
amintindu-și cum făcea acolo, în sat la el, când se afla la coasă sau
seceră împreună cu fetele și flăcăii. Găsea o asemenea gânganie, o
punea pe palma întinsă și-i cânta mai mult șoptit:
Gărgăriță,
Riță,
Fii cuminte,
Ia aminte:
Încotro vei zbura
Acolo m-oi însura.

Zbura într-aiurea și fetele râdeau că se însoară cu zarea albastră.

Gărgăriță,
Riță…

Petre Chirea începu să-i cânte acum acesteia ce se urca încet,

dar statornic pe mâneca vestonului. După puțin, gângania își
desfăcu aripioarele roșii ca de porțelan și zbură peste marginea
șanțului pierzându-se în pulberea de aur a soarelui. „Încotro a luat-
o? se întrebă el. Spre satul meu? Dar, oare, într-acolo-i satul? Măi,
să fiu al dracului, stau prost cu orientarea. Și cât și-a bătut capul
cu mine caporalul Bența!”
Zicând acestea, se ridică încet din șanț și privi departe în zare,
peste zăpușeala câmpului. „Gângania s-a dus către oraș, gândi
Petre Chirea. Către cazarmă… Că doar nu m-oi însura în cazarmă?
râse el de propria-i glumă. Ei, drăcia dracului! Ba, nu! se opri el
deodată din chibzuita-i socoteală. În oraș stă Domnica pe care am
cunoscut-o acum trei săptămâni. Ei, asta-i! Către ea s-a dus…”
Oftând, cu chipul înnegurat, Petre Chirea se lăsă în fundul
șanțului și se așeză pe pământul jilav și umed. Întristat, își împinse
cu un gest repezit boneta pe ceafă și mestecând în gură un fir de
iarbă se gândi cu amărăciune că a trecut atâta vreme și n-a mai
avut putința s-o întâlnească pe „zâna din povești” cum îi plăcea el
s-o dezmierde pe fata plinuță la trup, cu ochii negri și părul tot
negru strâns într-o panglică albă ca elevele de școală. Și n-a mai
întâlnit-o, nu din vina lui că i-ar fi fost gândul la altele, ci din
pricina caporalului Bența, comandantul de grupă. „Ei, tovarășe
caporal, tovarășe caporal! cugetă el clătinând capul a supărare. Ce
fel de om poți să fii dumneata? Parc-ai avea inimă de piatră…” Dar
cum a cunoscut-o pe fata cu obraz alb și părul negru? Lui Petre
Chirea îi plăcea întotdeauna să-și amintească cum își petrecuse
duminica aceea alături de ea. Parcă-i mai alinau sufletul amintirile
astea.
…Era după-amiază. Orașul, cu străzi pustii și tăcute, dormita
sub zăpușeala soarelui nemilos de vară. Ferestrele caselor aveau
obloanele închise să țină răcoare în camere. Sub umbra gardurilor
câinii moțăiau cu limbile scoase, clămpănindu-și dinții după
muștele care nu le dădeau pace. Petre Chirea, proaspăt ras și cu
uniforma abia călcată, mergea agale pe-o străduță lăturalnică,
îndreptându-se către parc. Deodată a zărit rezemată de un gard de
fier o fetișcană destul de frumoasă, îmbrăcată într-o rochie albă.
Stătea într-un picior, deoarece din celălalt scosese pantoful căruia
încerca să-i bată cu o piatră catarama desprinsă.
— Îmi dați voie? a zis Chirea cu îndrăzneală.
Fata l-a privit o clipă, a zâmbit roșindu-se până-n vârful
urechilor, apoi, cu un gest care arăta multă nehotărâre, i-a întins
pantoful. Petre Chirea a cercetat câteva minute catarama,
încruntând sprâncenele ca-n fața unei grele probleme care trebuie
rezolvată; apoi a scos briceagul și a reparat-o fără mare greutate.
S-a aplecat după aceea și a pus pantoful în dreptul piciorului mic
ce se aștepta încălțat.
— Mulțumesc! a zis fata cu aceeași roșeață în obraji.
— N-aveți pentru ce. Mergeți încolo, către parc?
Fata a rămas o clipă pe gânduri, după care a înălțat din umeri
cu indiferență fără să dea un răspuns.
— Vreau să mă plimb cu dumneata, să văd dacă ține catarama,
a urmat Petre Chirea cu îndrăzneală, aranjându-și boneta pe
sprânceana dreaptă. Se poate?
— M… da, a acceptat fata în parte nehotărâtă.
Și au plecat împreună. Două ceasuri am cutreierat aleile umbrite
ale parcului, în care timp și-au povestit câte ceva din viața lor. El
era grădinar și până la plecarea în armată fusese șeful brigăzii
legumicole în gospodăria colectivă. După sfârșirea stagiului militar,
vroia să urmeze o școală specială, ca să lucreze „după știință”. Ea
era tot de la țară. Venise de două luni în oraș, stătea la o soră care
era felceriță și urma cursurile unei școli de șoferi. Vroia să se
angajeze la o întreprindere…
— Cum s-ar spune intri în rândul clasei muncitoare! a zis Petre
Chirea. Fata a început să râdă. Se simțea destul de bine lângă acest
flăcău vorbăreț și dezghețat.
Au fost la cinema și după aceea s-au plimbat iarăși prin parc,
strâns lipiți unul de altul, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea.
Apoi el a făcut cinste cu câte o înghețată, s-a șters delicat la gură
cu batista ei parfumată, brodată chiar de ea (pe a lui o uitase în
cufăr la cazarmă) și mai spre seară, când s-a întunecat, a și sărutat-
o. Înfierbântat, el și-a scos după aceea boneta și a pornit mai
departe la braț cu Domnica pe aleile parcului. Ea, tăcută și
visătoare, îi ținea boneta, lustruind cu batista steaua de metal în
cinci colțuri. El cânta încet dintr-o frunză o doină de pe malul
Oltului. Era atâta fericire în inima lui Petre Chirea, încât nici nu-și
închipuia că merge pe pământ, târșindu-și alene cizmele grele, ci
mai degrabă că plutește undeva în aer pe deasupra frunzișului
învăluit în umbrele amurgului.
Dar tocmai atunci a apărut deodată, de după un boschet, ca o
țintă de carton pe câmpul de tragere, caporalul Bența. Tăiase
parcul și se grăbea către cazarmă. Cum l-a zărit pe ostaș, s-a oprit,
l-a privit o clipă de sus până jos și Petre Chirea a rămas ca electrizat
locului cu capul descoperit fără să scoată un cuvânt. Chiar că la o
asemenea întâlnire nu se așteptase. Cum de răsărise comandantul
de grupă tocmai în locul acela și la ora aceea? Fără nicio reținere,
caporalul, văzându-l pe Chirea cu ținuta în dezordine, l-a făcut de
două parale în fața fetei ce stătea deoparte, parcă nepăsătoare, cu
boneta în mână. Dar nu. Nu era nepăsătoare. S-a apropiat de
prietenul ei, i-a pus boneta pe cap, potrivind-o pe-o parte, cum o
purta el, după care s-a întors către caporal și, privindu-l de sus, l-
a întrebat înțepată:
— Mai doriți ceva, tovarășe gradat?
Asta l-a înfuriat pe Bența. Auzi, să-l ia o fată peste picior! Fără
să o bage în seamă, i-a ordonat soldatului să poftească imediat la
cazarmă și el a poftit, c-așa-i militarul, trebuie să execute ordinul
superiorului. Și pentru toată povestea asta, comandantul de
companie l-a pedepsit cu consemn în cazarmă două luni de zile…
De atunci au trecut două duminici. Petre Chirea aleargă toată
ziua pe câmp, descărcând pușca în ținte de carton, îl trec apele și
ostenește de nu mai poate, iar când vine sărbătoarea, în loc să plece
în oraș, stă în curtea cazărmii, pe iarbă, și se gândește cu tristețe la
Domnica. „Ei tovarășe caporal Bența, îi zice mereu în gând Chirea.
Tot de piatră ai inima aia a dumitale. Se vede că n-ai iubit vreodată
pe cineva… Dac-ai fi în locul meu… Dar lasă…” Nu-i era lui de
pedeapsă, că la urma urmei avea dreptate caporalul, umblase în
ținută neregulamentară prin oraș, dar crăpa de ciudă că l-a făcut
de râs în fața fetei. Și pentru ce? Bineînțeles să se fălească, să se
grozăvească și să se arate că-i gradat și poate da ordine. De aia! Așa
se grozăvește și printre ceilalți gradați că-i primul trăgător pe
unitate și că împreună cu alții va pleca la concursul de tir pe
armată. Baremi poza care i-a apărut pe toamnă în gazetă l-a
înnebunit nu alta! A arătat-o la tot orașul și a trimis-o și acolo la
fabrica unde spune că-i matrițer sau așa ceva… „Măi tovarăși,
spune el oamenilor din grupă, ca să ajungi bun trăgător, trebuie să
perseverezi, înțelegeți voi?” Cum adică să „perseverezi?” Ce-i aia?
Vorbește și caporalul ăsta câteodată de parcă transmite o
radiogramă cifrată! Nu-l înțelege nimenea…
— Țârrr! Țârrrrr!
Soldatul Petre Chirea tresare din gândurile lui, care-i amărăsc
sufletul de la o vreme, și ridică receptorul.
— Alo, soldat Chirea?
— Ordonați, tovarășe locotenent!
— Fii atent, începe iară tragerea. Stai acolo-n groapă, adăpostit.
— Am înțeles, tovarășe locotenent.
— Și strigă mai tare rezultatele alea, urmă ofițerul, că nu prea le
auzim. Încep să tragă pentru selecționare cei care pleacă la
concurs. Linia întâi, caporalul Bența, linia a doua, sergentul
Santău, linia a treia…
Chirea simți că-l cuprinde pe dată amețeala. Peretele de pământ
umed din față i se pare o perdea cenușie care-i acoperă ochii.
Așadar, va trage caporalul Bența, omul ăsta lipsit de inimă. Vrea să
plece la concursul ăl mare, să fie premiat, să se grozăvească iar…
— Pac! Pfiu! Pac! Pfiu!
„Strașnic mai trag concurenții ăștia!”, gândea Petre Chirea stând
pitit în groapa răcoroasă și ascultând cântecul gloanțelor ce zburau
în văzduhul limpede și liniștit. Dar după câteva minute zgomotul
răpăitului se stinse. Se auzi după aceea glasul de alamă al goarnei
ce anunța încetarea forului. Apoi telefonul prinse a zbârnâi în
fundul gropii.
— Alo! Arătătorii la ținte! Comunicați rezultatele!
Petre Chirea luă repede punga cu buline de hârtie și cutia cu clei
și țâșni din groapă ca un glonț. Ieși în câmpul neted, cu iarba
pârjolită de arșiță, deasupra căruia juca un abur ce făcea să
tremure zarea la orizont. Către dreapta, la trei sute de metri, se
zăreau soldații și ofițerii ce se mișcau în preajma liniei de tragere
așteptând rezultatul.
— Haide, Chirea!
Petre Chirea începu să alerge către țintele ce stăteau încremenite
și aliniate ca o grupă de recruți în fața sergentului. Înapoia lor se
ridica un deal în care se opreau gloanțele ce treceau prin panouri.
Care treceau. Care nu, zumzuiau ca niște bondari pe deasupra și
se duceau „la mama acasă” cum spuneau în glumă soldații.
Petre Chirea se opri la prima țintă. O cercetă cu atenție, umblând
cu palma pe hârtia aibă și ochii i se măriră de mirare. Patru găuri
mici punctau mijlocul ei, iar una mușca numai marginea. Deci un
rezultat excepțional! „Cine a tras aici? se întreabă el cu mintea
înfierbântată. A, cum dracu’ am uitat? Caporalul Bența. El a fost la
linia întâia…” Pentru o clipă fi văzu pe caporal în duminica aceea
făcându-i observație acolo-n parc, în timp ce Domnica stătea
deoparte răvășind nisipul aleii cu vârful pantofului. După aceea,
zilele de consemn, când duminica în zi de sărbătoare el stă în
cazarmă, iar Domnica așteaptă poate la poarta parcului să-l
întâlnească.
„Ei, tovarășe caporal Bența, din ăștia-mi ești dumneata!” oftează
Chirea cu amărăciune. Acum desigur, vrei să pleci la concurs. Cu
asemenea punctaj în mod sigur vei fi selecționat. Dar dacă…”
Petre Chirea își trecu palma peste fața asudată de parcă ar fi vrut
să înlăture păienjenișul ce-i încețoșa vederea. „Dar dacă nu se va
duce la concurs?” îl fulgeră pe Chirea un gând diavolesc. Să stea
aici, în cazarmă, să se zbuciume, să-și amărască și el sufletul, să
vadă cât îi de greu să ai o neîmplinire și un necaz. Dar poate că…
Ba, nu…” Stătu nițel în cumpănă și într-o clipă se hotărî. Luă cinci
buline, le muie repede în clei și lipi în grabă găurile din panou. Apoi,
înainte de a confirma la telefon, se întoarse, puse palmele pâlnie la
gură și strigă cât putu de tare spre linia de tragere.
— Ținta numărul unu, numai două lovituri. Restul afară!
Simțea că-i tremurase glasul, că se înăbușise de parcă o mână
nevăzută l-ar fi sugrumat. Alergă totuși spre cea de a doua ținta.
Apoi către a treia…
Sus, în înalt, soarele dogorea puternic și era o atât de mare
zăpușeală, încât te muia din picioare de-a binelea.

*
Peste o jumătate de oră, zbură în văzduh glasul metalic al
goarnei. După aceea telefonul sună în fundul șanțului. Iar de pe
catargul înalt, înfipt în vârful dealului, steagul roșu coborî încet,
unduindu-și faldurile purpurii în bătaia vântului. Asta însemna că
tragerea se sfârșise.
Soldatul Petre Chirea stătea mai departe pe pământul umed
ascuns în umbra șanțului și cu capul sprijinit în palme se gândea.
Vedea în fața ochilor tot ce se întâmplase cu puțin timp înainte.
Cum alergaseră trăgătorii la ținte, cum caporalul Bența cu fața
crispată de durere cerceta cu palma tremurândă hârtia primei ținte
căutând cu înfrigurare rodul tragerii lui, cum izbucnise după aceea
în plâns, un plâns năvalnic, zguduitor, așa cum nu-și închipuise
niciodată Petre Chirea că are să-și vadă vreodată comandantul de
grupă.
— Nu se poate, tovarășe locotenent! se ruga Bența cu lacrimi în
ochi. Poate că n-am strâns bine arma în umăr, poate cătarea a fost
deplasată, lovită, și n-am băgat de seamă. Vă rog, nu se poate.
Vreau să merg la concursul pe armată. Cred că voi izbândi. Și are
să fie și cinstea unității noastre…
— Numai cu două lovituri? întrebase cu mirare ofițerul. Nu
putem repeta tragerea. Ce vor zice tovarășii dumitale? Ați concurat
opt militari pentru echipa de trei trăgători cât trebuie să reprezinte
regimentul. Așa că cei mai buni…
— Poate că cel care a controlat țintele… încercase Bența o
salvare.
— Cum poți să spui asta? vorbise supărat ofițerul. L-am verificat
de atâtea ori pe soldatul Petre Chirea. Și-apoi nu uita dumneata că-
i și utemist. Și-un utemist… dar ce-ți trece prin cap, tovarășe? Lasă
nu fi mâhnit. Ai fost până acum primul trăgător pe regiment, însă
iată s-au ridicat trăgători noi. Poate e și meritul dumitale și asta să
te mândrească.
Bența a pus arma sub braț și abătut a pornit cu capul plecat, ca
un înfrânt, către linia de tragere.
Asta a fost tot.
— Părăsiți adăposturile! se auzi comanda.
Dar soldatul Petre Chirea stătea în fundul șanțului în
încremenirea de mai înainte și continua să se gândească la cele
făptuite. N-auzise ordinul ofițerului de a părăsi adăpostul. „M-am
răzbunat, socotea el, dar… cele ce-am făcut mă apasă undeva aici
în piept, îmi zdrobesc capul ca pe-un bulgăre de sare”. Ca prin vis
auzea tânguirea caporalului Bența și tot ca prin vis, ca niște
ciocănele, îi băteau în urechi vorbele locotenentului: „Apoi nu uita
dumneata că Chirea-i utemist. Se poate să nu avem încredere?”
„Dar oare – se gândea mai departe Petre Chirea – oare e drept ca
Bența să nu plece la concurs? E drept să nu câștige regimentul
nostru cupa aceea și premiul ce s-o da, să n-o câștige comandantul
meu când cu adevărat e cel mai bun trăgător? Este el cam furtunos
și are apucături necontrolate, nu ține seama în ce loc îți toarnă
morala, dar încolo, de, ce să zic? Și-apoi eu… Ori, ce-a zis tovarășul
locotenent? A, da: „Se poate să nu avem încredere într-un utemist?”
Măi, ce m-a apucat în clipa aceea să strig că numai două gloanțe
au lovit ținta? Să fiu al dracului, că și mintea asta a omului, când
e prea deșteaptă de face telefoane și alte alea, când e proastă de n-
are pereche!”
— Scoateți țintele! se auzi peste câmp comanda ofițerului.
Ca un arc, soldatul Petre Chirea țâșni din groapă și cu mâinile
înălțate, ca și când ar fi vrut să oprească o primejdie, strigă spre
linia de tragere:
— Opriți! Să nu se scoată țintele, tovarășe locotenent! Am ceva
de raportat…
 MOTORISTUL

În liniștea aceea a pădurii urcam încet poteca stâncoasă a

muntelui și priveam printre cetini către petele albastre de cer. Nu
se zărea soarele. Numai arareori pătrundeau printre ramuri suliți
de lumină jucându-și scânteierile de aur în limpezimea apelor de
cleștar ce coborau neastâmpărate la vale. Drumul era destul de
anevoios. Lespezile pe care călcam cu piciorul erau umede,
acoperite cu mușchi verde, de altfel destul de alunecoase, iar când
și când rădăcini masive, ca niște gheare uriașe, răsucite, îmi tăiau
calea de-a curmezișul.
După un ceas de mers, poteca de piatră ocoli un zid de stâncă și
deodată, către dreapta, locul se lumină. În față se deschidea acum
o vale destul de adâncă și întunecată peste care pluteau cețuri albe,
iar în partea cealaltă se înălța piscul golaș al Pietrei Negre.
Jos, deasupra acelor cețuri, am zărit plutind niște cupe mari ce
se legănau ușor, urmărindu-se una pe alta, în lungul unor sârme
negre, puternice.
— Un funicular! m-am zis cu un fel de bucurie în suflet. Cred c-
am ajuns. Aici am să găsesc omul pe care-l caut…
M-am afundat iar în pădure și după câteva sute de pași am ajuns
într-un luminiș. În stânga am dat peste o căsuță de bârne, cu
acoperiș țuguiat din șindrilă neagră și împrejmuită cu gard de șipci,
frumos încrustate din cuțit. Alături de această căsuță se ridica un
șopron înalt din scândură, înăuntrul căruia duduia înfundat un
motor. Din șopron plecau și veneau într-o urmărire continuă
vagonete, unele goale, altele încărcate cu minereu, un amestec alb,
galben, roșu și brun, totul dând impresia unui mozaic multicolor.
Când m-am apropiat mai mult, un câine a început să latre
înverșunat, zbătându-se în lanț și aruncându-se cu labele pe uluci.
După câteva clipe, o femeie tânără, destul de frumoasă, s-a ivit în
pragul ușii.
— Pe cine căutați dumneavoastră? m-a întrebat ea și aplecându-
se a luat o piatră și a azvârlit-o în câine.
— Pe tovarășul Mitică Staicu, motoristul. Îl cunoașteți?
— Apoi de bună samă că-l cunosc, că doară îi bărbatu’ meu! râse
femeia dezvăluindu-și șirul dinților albi. Poftiți în casă, că-i aici.
Cinează.
Am urcat treptele de bârne, am ajuns într-o mică încăpere și am
deschis ușa din dreapta. La o masă, în odaia cu miros de lemn
geluit și rășină, stătea un tânăr înalt și voinic, îmbrăcat într-o
salopetă cenușie. Pe cap, trasă spre ceafă, purta o bască neagră ca
să-i țină strâns părul blond, cârlionțat. Cum m-a văzut, s-a ridicat
și mi-a ieșit în întâmpinare, nițel stingherit de vizita mea.
— Sunt de la ziar, am spus eu strângându-i mâna. Am auzit
despre fapta dumitale de eroism: acum două nopți ai plecat cu un
vagonet pe funicular deasupra văii să pornești alte patru vagonete
înțepenite pe circuit. Vreau să scriu ceva despre dumneata în ziar.
— Am înțeles de cum v-am văzut, a răspuns el arătând aparatul
fotografic ce-l purtam agățat de umăr. Numai că… știți… pe aici,
prin munți, se pot plimba și altfel de „turiști” nu numai oameni de-
ai noștri, cinstiți… Aveți o…
— Legitimație?
— Da. Îndată…
Am scos din buzunar carnetul albastru ce-mi confirma calitatea
de reporter, precum și delegația de la ziar. I le-am întins. El le-a
luat, le-a cercetat cu multă luare-aminte, după care mi-a înapoiat
documentele zâmbind:
— Mulțumesc… Știți, abia am terminat armata… Și între ostași
învățătura vigilenței e la mare înălțime… Nu vă supărați…
— Nu, vai de mine…
S-a întors apoi, a făcut semn nevestei și îndată ea a adus pe masă
un pahar pentru mine și o farfurie pe care a tăiat în grabă niște
slăninuță și castraveciori.
O urmăream pe femeie cu coada ochiului și eram uimit de
frumusețea chipului ei. Avea ochi negri, sprâncene tot negre, ușor
arcuite către sfârșit și buze roșii, fragede, ca miezul de căpșune. Iară
părul ca tăciunele îi cădea bogat pe umeri încadrându-i fața albă,
cu pete rumene în obraji.
— Frumoasă fată ai luat, am zis eu după o vreme, privind în
urma ei în timp ce ieșea din odaie. Se vede c-ai umblat mult până
ai găsit-o…
— Da, de unde! a râs motoristul turnându-mi vin în pahar. Dacă
într-o zi un șofer de la o ambulanță sanitară n-avea pană de motor,
eu n-o aflam pe nevastă-mea. Trăia mai departe aici, în vârful
muntelui, sau poate se mărita cu un altul…
— Păi, cum s-a întâmplat? am întrebat eu repede, curios să aflu
povestea acestei iubiri a motoristului. În ce fel s-au întâmplat toate
acestea… cu șoferul acela de la ambulanță… cu pana de motor…
— Vă interesează?
— De bună seamă. Dacă dumneata binevoiești, e bine să cunosc
mai în amănunt pe eroul reportajului meu…
— Bine, am să vă povestesc, a consimțit motoristul, așezându-se
mai bine pe scaun. Numai, știți, dacă scrieți la ziar despre
vagonetele alea de pe funicular, să nu pomeniți și de întâmplarea
asta. E o chestiune…
— O chestiune personală!
— Așa, personală… Văd că m-ați înțeles. Hai să bem câte un
pahar și ascultați…
Afară motorul duduia înfundat și statornic, făcând geamurile
odăii să zumzuie ușor ca un zvon de albine. Soarele se ridicase bine
pe cer și aprinsese vârfurile brazilor într-o văpaie roșiatică.
Motoristul duse paharul la gură, sorbi câteva picături de vin și
începu:
— Acum doi ani făceam încă armata într-un orășel nu tocmai
îndepărtat de aici. Când m-am îmbrăcat militar nu cunoșteam nicio
meserie, în afară de aceea pe care am moștenit-o și eu de la taica:
să umblu după plug. Încolo, nimic. Ei, și auzind și eu că armata-i
o școală, învață unul una, altul alta, ce mi-am zis? Adică, ce, de
capul meu nu se poate prinde nimic? Mi-am pus în gând să mă fac
șofer și șofer m-am făcut.
— Ai carnet?
— Dar cum? se miră motoristul. Carnet în regulă, tovarășe.
Gradul trei. Zicând acestea, îl scoase din buzunar, mi-l arătă și-
apoi urmă: Ei și când mai aveam așa cam vreo două luni până să
schimb boneta cu pălăria, s-au întâmplat cele ce urmează.
 Era într-o amiază de primăvară. Se topise zăpada, dar mai
sălășluiau ici-colo pe după garduri petice albe, murdare, care se
subțiau în căldura soarelui. În curtea unității eu trebăluiam pe la
motorul camionului ce-l aveam în primire, când am văzut că se
apropie de mine șeful garajului, un plutonier.
— Măi, Staicule, îmi zice, peste un ceas ai să pleci cu marmitele
să duci mâncarea ostașilor acolo la poligon.
— Gata mașina?
— Gata, tovarășe plutonier. Plec îndată.
De vreo trei zile făceam drumul ăsta, așa că-l cunoșteam cu ochii
închiși. Și, cum vă spun, exact peste o oră, cei de la bucătărie au
urcat marmitele în camion punând alăturea și un sac cu pâine.
Imediat m-am urcat în cabină, am băgat într-a-ntâia și am ieșit
ușor pe poarta unității. Curând m-am văzut afară din orășel.
Drumul era noroios, desfundat din pricina zăpezii care se topea.
Țineam pe dreapta, ferind mașina de hopuri și nu acceleram decât
pe porțiuni mai întinse unde vedeam că drumul e ca-n palmă. În
dreapta și-n stânga câmpul era pustiu. Ici-colo zăream oameni din
gospodăriile colective ce ieșiseră cu brigăzile la arat. În depărtare se
ridicau munții învăluiți în ceață. Mergeam pe dreapta, fără nicio
grijă și chiar i-am dat drumul la un cântec, că așa-i șoferul la drum,
dumneavoastră știți treaba asta. Ei, și cam după o jumătate de oră
de mers am început să urc pe-un drumeag pietruit, mărginit de-un
pârâiaș, intrând tot mai mult în inima muntelui. Treceam pe sub
umbra deasă a stejarilor și răcoarea zăpezii care nu se topise încă
o simțeam în obraji și mă înviora.
Când am ajuns la un cot numit „Cotul ursului” am văzut trasă
pe dreapta o ambulanță sanitară. Șoferul ei, un bătrânel destul de
ager, se afla sub capota de tablă a motorului și repara de zor,
murdar până la coate de ulei. Mi-am dat seama că era în pană.
Auzind motorul mașinii mele, el s-a ridicat deodată de sub capotă
și, înălțând mâinile, mi-a făcut semn să opresc. Am tras imediat pe
dreapta, am pus frâna de mână și am coborât.
— Tovarășe caporal, a început el venind către mine, dă-mi frate
o mână de ajutor, că stau aicea de-o jumătate de ceas și nu știu ce
să fac. Nu-mi vine benzină la carburator. Și am și-un bolnav în
ambulanță care trebuie operat urgent…
— Ce are?
— Ulcer perforat. Dacă într-un ceas nu-i pe masa de operație, s-
a dus viața lui. L-am luat de sus, de la cabana funicularului. Abia
am coborât panta prin niște râpe, cât pe ce să mă și răstorn.
Îndată mi-am ridicat mânecile la veston și m-am dus către
ambulanță. Am deschis ușa din spate și am privit înăuntru. Pe targa
de jos, învelit cu un pled până la bărbie, se afla un om în vârstă, cu
fața cenușie, chinuită de dureri, care gemea și se văicărea de te
sfâșia mila. Lângă el, în halat alb, o doctoriță tânără își frângea
mâinile de necaz și căuta să-l liniștească vorbindu-i domol,
ștergându-i fruntea asudată cu un tifon. Cum a auzit ușa
deschizându-se, a întors rugător ochii către mine, implorându-mă:
— Sunteți șofer. Vă rog, faceți ceva să ne mișcăm din loc. Nu mai
am nici injecții să-l liniștesc!
— Voi face tot ce-mi stă în putință…
M-am dus la motor. Am controlat conducta de benzină, robinetul
de la rezervor, am strâns holenderele, am verificat tija de la
accelerator… Nimic.
— Ce dracului are dom’le?
— Nu știu!
Atunci am demontat pompa de benzină. Am suflat în orificii. Și
când am desfăcut membrana, mi-am dat seama că-i spartă. Pompa
de benzină nu trăgea!
— N-ai o membrană rezervă? m-am întors și l-am întrebat pe
bătrânel.
Omul s-a dus repede la lada cu scule, a căutat înfrigurat prin ea,
s-a zbătut și până la urmă, abătut, a venit la mine înălțând din
umeri. Nu avea. M-am dus la mașina mea și am căutat și eu. Nici
eu nu aveam o asemenea membrană. Nu știu cum dracu se face că
șoferii iau de toate la ei, numai membranele astea le dau uitării. Ce
să vă spun, crăpăm de ciudă, nu alta! În ambulanță, bolnavul se
zvârcolea și gemea și noi ne uitam neputincioși la motor fără să știm
ce să facem.
— Te remorchez! am hotărât eu deodată prinzându-l pe bătrânel
de braț. Asta e soluția. Întorc și trag în față. Coborâm încet până jos
în vale – ai grijă de frână și ține distanța – și pe urmă am să gonesc
către oraș. Cunoști drumul?
— Desigur.
— Să ai grijă la viraje că eu nu mai țin socoteala de frână. Să-l
salvăm pe omul ăsta.
Vă rog să mă credeți că după un sfert de oră de goană zăream
deja în depărtare acoperișurile de țiglă ale orașului. Când am intrat
pe străzile pietruite și după aceea în curtea spitalului și am văzut
cum îl scot pe bolnav repede cu targa și-l duc pe scări în sus în
clădirea aceea albă, am răsuflat ușurat. M-am uitat la ceas.
Întârziasem din misiunea mea o oră. Poate că se răcise mâncarea
în marmite și ostașii flămânziți mă vor fi așteptând cu nerăbdare.
Mă gândeam că am să-i raportez tovarășului maior cele întâmplate
și cu toții vor înțelege că e mai important să salvezi viața unui om
decât să potolești un stomac de foame.
Peste încă un ceas, gonind cu mașina pe panta drumului în
serpentină, eram sus, în luminișul unde, răspândiți care încotro,
militarii așteptau. Am dat marmitele jos, am raportat tovarășului
maior despre bolnavul acela și dânsul a dat numai din cap fără să
spună nimic. Totuși s-a găsit cine să facă gălăgie: un soldat pe
nume Oprea. Acesta începu să strige la mine că n-am ajuns la timp
întârziind două ore, că pe câmpul de luptă o asemenea întârziere
se pedepsește cu moartea și dă-i și dă-i cu gura până m-a năucit.
Unii ostași îi țineau parte. Alții erau de altă părere. Și aceștia erau
majoritatea. Ce să vă spun, peste două săptămâni, într-o adunare
generală a utemiștilor, unde s-a discutat problema disciplinei,
Oprea s-a ridicat și a început să mă critice din nou. Dar s-a ridicat
și tovarășul maior, care venise din partea organizației de partid, și
a vorbit despre dragostea pe care trebuie s-o aibă militarii pentru
oamenii muncii și pe care trebuie s-o dovedească și în astfel de
împrejurări ca cea în care m-am găsit eu. Când a mai citit și
scrisoarea bătrânului motorist adresată comandantului și prin
care-i mulțumea că a crescut asemenea militari ca mine în unitate
– pentru că el se află în viață datorită mie – atunci a izbucnit un
puternic ropot de aplauze în sală.
Tânărul motorist tăcu. Mai turnă o dată vin în pahare, ciocnirăm,
băurăm și urmă:
— Totdeauna eu am iubit oamenii. Și mai mult am învățat asta
în armată. Uite, și azi îmi crește inima de bucurie, când știu c-am
putut salva un om de la moarte…
Ușa se deschise și în încăpere intră un bătrân, nu prea înalt, cu
fața brăzdată de cute adânci, îmbrăcat c-o haină de piele roasă și-
o căciulă din blană de miel pe cap. Lăsă lângă perete un coș, își
frecă palmele și veni lângă mine.
— Uite-l, dânsul e socru-meu! – mi-l prezentă motoristul.
Dădurăm mâna și după asprimea palmei lui înțelesei că era
muncitor.
— A lucrat treizeci de ani în exploatarea asta! urmă tânărul
Staicu, privindu-l pe bătrân cum își dezbracă haina de piele și o
pune pe pat. Acuma-i pensionar. I-am luat eu locul la motorul
funicularului… Așa e cu povestea ce aveam să v-o spun.
Bătrânul veni și se așeză și el la masă. Tăcea, privindu-mă cu
interes, semn că nu vrea să ne stingherească discuția.
— Ei, dar nu mi-ai povestit totuși cum s-a întâmplat cu
însurătoarea? am întrebat eu zâmbind, privindu-l c-o anume
înțelegere pe bătrân. Ce legătură e între pana aceea de motor a
ambulanței și tânăra dumitale nevastă? Că așa spuneai…
— Păi e simplu, tovarășe dragă, urmă motoristul. La vreo patru
zile după întâmplarea aceea m-am dus la spital să văd ce face
bolnavul meu. La căpătâiul lui am dat peste fiică-sa, care, ce mai
la deal, la vale, m-a băgat în viteză, vorba șoferului!
— Dumnealui e chiar cel căruia i-ai salvat viața? am întrebat eu
surprins și m-am întors către bătrân măsurându-l de sus până jos
cu privirea. Ei, asta-i grozav dom’le! Zău că-i grozav!
— Da, chiar dumnealui.
— L-am văzut băiat de ispravă și i-am dat fata, intră bătrânul în
vorbă nițel stânjenit pentru că nu știa cine sunt. M-am gândit că
dacă a avut atâta grijă de socru-său, apăi de bună samă o să aibă
însutit de nevastă-sa!
Am râs cu toții, după care motoristu’ urmă:
— Așa că n-am mai plecat în satul meu unde plănuisem să intru
la un S.M.T., că doar învățasem o meserie în armată, că m-am
angajat șofer la minele de aici. Apoi după ce a ieșit socru-meu la
pensie, acum un an, i-am luat locul la motorul funicularului. Vorba
aceea, aici îi casa, la doi pași îi munca…
Motoristul tăcu. În odaie se așternu liniștea. Numai afară se
auzea duduitul înfundat al motorului și scârțâitul slab al
vagonetelor ce alergau pe sârme peste vale până dincolo, în cealaltă
pantă împădurită a muntelui.
Am mai băut un pahar de vin, apoi mi-am făcut loc pe masă și
am scos carnetul de notițe.
— Tovarășe Staicu, am zis privindu-l drept în ochi, vreau să-mi
povestești acuma cum s-a întâmplat cu vagonetele acelea pe
funicular. De fapt pentru asta am venit la dumneata…
— Bine, vă povestesc, acceptă el și scoțând basca de pe cap își
trecu degetele rășchirate prin părul blond, cârlionțat. Dar să știți că
nu-i cine știe ce grozăvie…
Și zâmbi cu modestia omului căruia îi este greu să vorbească
despre el.
 ARMONICA

Câteva tunete au răbufnit undeva în înalt sub cerul de smoală,

fulgere orbitoare au prins a șerpui de o parte și de alta a cerului și
îndată a început să cadă o ploaie repede și rece, primenind aerul și
încețoșând zarea, departe peste dealuri.
Pionierii stăteau în clasă și-l așteptau pe președintele gospodăriei
colective. Hotărâseră să-l cheme, ca să le povestească ce a văzut în
Uniunea Sovietică, unde fusese cu două luni în urmă împreună cu
o delegație de țărani colectiviști. Dar, poftim, a început să plouă,
chiar tună, de zici că se scufundă pământul. O veni oare?
Petruț, un băiețaș vioi, neastâmpărat, cu nasul pistruiat și ochi
mari, căprui, sări pe o bancă și, înălțându-se pe vârful picioarelor,
privi pe fereastră, afară, în ulița pustie. Nu umbla nimeni pe drum.
Doar câțiva oameni desculți, unii cu ghetele în mână și pantalonii
suflecați, stăteau adăpostiți sub aripa de țiglă a cooperativei, fumau
și tot privind cerul așteptau nerăbdători potolirea furtunii.
Deodată, un fulger spintecă pentru o clipă cerul negru, întocmai
ca un bici de foc și trăsnetul se slobozi din înalt, cu un tunet
înfricoșător, cutremurând pământul; geamurile zăngăniră în
tremurări scurte și ușa se dădu de perete, ca și când ar fi împins-o
cineva cu piciorul. Înfricoșat, Petruț sări de pe bancă și se ghemui
lângă perete. Văzându-l atât de înspăimântat, pionierii începură să
râdă.
— M-am dat jos să-nchid ușa, zise Petruț ca un fel de apărare.
Nu vedeți că s-a dat de perete?
Dar fața-i galbenă trăda teama. Buzele îi tremurau ușor, iar
privirea îi era neliniștită.
— Minți, că ți-e frică! strigă un elev din fundul clasei.
Ca să arate că nu-i este frică, Petruț se urcă din nou pe bancă.
— Vine tovarășul președinte împreună cu Aurel, instructorul!
zise el și, grăbit, sări pe podea și își ocupă locul în bancă. Tovarășul
Vlad are și armonica. Pesemne are să ne cânte din ea.
Într-adevăr, peste puțin timp, Vlad, președintele, intră în clasă.
Era un om între două vârste, înalt, voinic, cu pantalonii suflecați și
ghetele noroite. Sub braț, învelită într-o haină veche, pionierii
ghiciră pe dată armonica. Știau c-o are de pe front, că-i veche, cu
burduful cârpit, dar nu mai avea nimeni în sat asemenea
instrument. Mai ales se bucurau când le cânta din ea la șezătorile
pionierești, unde era invitat să participe. Ba, ca să n-o uite acasă
sau ca să nu vină intenționat fără ea, președintele colectivei primea
cu două-trei zile înainte câte două invitații: una pentru el, iar alta
pentru armonică. Așa s-a întâmplat și acum.
Pe dată se făcu liniște. Aurel, instructorul, un băiat slăbuț și cu
fața negricioasă, trecu la catedră și în câteva cuvinte arătă scopul
întâlnirii. Vlad îl asculta și el și în același timp despăturea un fel de
cutie neagră, de carton. Când o deschise și scoase din ea armonica,
un murmur de uimire trecu prin toată clasa și chiar Aurel întoarse
capul; pe catedră nu mai era vechea armonică cu vopseaua
scorojită și burduful cârpit, ci una mult mai mare, albastră, cu
clape albe de sidef și burduf negru, lăcuit. De acum ochii tuturor
nu-l mai urmăreau pe Aurel, ci pe Vlad, președintele, care se
așezase pe un scaun alături de catedră cu armonica pe genunchi.
— Acum să-l ascultăm pe tovarășul Vlad, încheie Aurel și își trecu
mâna peste părul tuns scurt. Cred că ne va povesti lucruri
interesante.
Vlad zâmbi și încuviință din cap.
— Mai întâi să ne spună cui a vândut armonica cea veche, zise
Petruț mai mult pentru sine, dar destul de tare ca să fie auzit de
președinte. Ne-ar fi prins bine nouă la detașament… Cam rablă, dar
ne descurcam noi cu ea.
Unii începură să râdă. Aurel îl mustră pe Petruț din ochi și tot
din ochi ceru parcă scuze președintelui pentru îndrăzneala și
necuviința pionierului. Dar Vlad nu zise nimic. Clătină numai din
cap și într-un târziu grăi moale mototolind batista în mână:
 — N-am vândut armonica aceea, dragi copii. Am dat-o celor
cărora trebuia să le fie dată, pentru că trebuie să știți că armonica
nu era a mea…
Președintele gospodăriei colective tăcu o clipă, parcă adunându-
și gândurile, apoi urmă cu un fel de stânjeneală în glas:
— I-am purtat de grijă pe front ca unui copil pierdut de părinți.
Ei, ce să mai vorbesc, o întreagă poveste… Armonica ceea stătea în
odaia mea, când locul ei era altundeva…
Vlad trase o dată aer în piept și cu dosul palmei își șterse față de
sudoare; apoi își aminti că în mână are o batistă și, cu gesturi
pripite, o trecu peste frunte. În clasă era liniște, toți pionierii tăceau
și din privirile lor puteai citi câtă nedumerire le stăruie în suflete.
— Văd că arătați multă mirare pentru cele ce v-am spus, zise
Vlad, potrivind armonica pe genunchi. Ascultați atunci mai întâi
povestea armonicii aceleia și apoi am să vă spun ce am văzut prin
Uniunea Sovietică. De altfel și povestea armonicii, ca și aceea a
vizitei mele în marea țară de la răsărit, țara socialismului, sunt
legate una de alta: amândouă vorbesc despre prietenia româno-
sovietică.
Vă rog deci să ascultați…
Pionierii se așezară mai bine în bănci, băncile scârțâiră un timp,
apoi în întreaga clasă se făcu atâta liniște, încât părea că-i goală.
Se auzea doar ploaia cum lovește geamurile și lipăitul picioarelor
desculțe pe ulița noroită.
— Era în toamna lui patruzeci și patru, începu președintele,
dregându-și nițel glasul, o toamnă cu ploi nesfârșite și nopți lungi,
reci, de ghiceai apropierea iernii. Mă aflam undeva pe front, în
Ungaria… Luptasem un timp în linia întâi, apoi un glonț mi-a lovit
glezna și, cât timp am șchiopătat, am fost dat la o unitate de
aprovizionare din spate, unde zi și noapte mânam doi cai la o
căruță. Duceam de colo-colo ba muniții, ba saci cu făină, cutii de
conserve, arme stricate și câte și mai câte. Aveam cai mari,
puternici, intram cu căruța prin locuri pe care nu îndrăzneau să le
calce mașinile.
Într-o dimineață, după zile de ploi nesfârșite, a ieșit soarele. Nu
încălzea de fel, dar totuși era soare, și pe noi ostașii ne bucura
nespus de mult. Cerul se înseninase și așteptam cu nerăbdare
zvântarea pământului. În război, zilele ploioase sunt o adevărată
pacoste pe capul soldatului: noroiul îi îngreunează mersul, nu-și
poate săpa un adăpost ca lumea, umezeala îi ruginește arma și câte
și mai câte. În dimineața aceea stăteam în căruță și mânam caii ce
mergeau la pas pe drumul desfundat de ploi. Când și când priveam
soarele și mă bucuram mai mult pentru cei din linia întâi, decât
pentru mine. Se făcea vreme frumoasă, avea să se zvânte pământul
și urmărirea inamicului se putea face cu mai multă ușurință. Și cum
vă spuneam, stăteam tăcut în căruță. Duceam niște lăzi goale de
cartușe la un depozit, să le predau și să iau altele încărcate. În jur
era o liniște adâncă, tainică și odihnitoare, pe care rareori o
întâlnești pe front. Undeva, pe-o coastă de deal, se vedeau câteva
case cu acoperișuri roșii de țiglă; între ele sclipea turla de tablă a
unei biserici. În satul acela mergeam eu. Liniștea desăvârșită mă
făcuse să uit o clipă că sunt în război, că dintr-o clipă într-alta mă
pândește pericolul morții și-mi închipuiam că mân caii către ogor,
că în căruță, înapoia mea, n-am lăzi de cartușe, ci plugul sau grapa.
Chiar începusem să cânt un cântec de dor de aici, de prin părțile
noastre. Dar tocmai atunci, undeva în depărtare se auzi un huruit,
parcă un duduit de motoare, ceva înfundat și zguduit ca o
cutremurare. Am oprit caii și am ascultat câteva clipe încordat fără
să mă mișc. „Îs tancuri, am gândit eu cu înfrigurare, tancuri grele.
Oare or fi de-ale noastre sau inamicul a spart pe undeva linia
frontului?” Am ascultat mai departe, cu aceeași încordare de mai
înainte, privind când în lungul drumului, când cerul siniliu. Parcă
acel duduit de motoare, înfundat și surd, venea de undeva de
deasupra… Nu cumva erau avioane?
Dar cerul era limpede, curat ca sticla, așa cum nu mai fusese de
multă vreme. Nu se zărea nimic pe bolta de azur.
Stăteam așa și nu știam ce să cred. Deodată aud motoarele acelea
în spatele căruței mele. Întorc capul. Trei camioane mari, sovietice,
alergau unele după altele, de parcă voiau să se prindă. Pe dată m-
am liniștit. Ele duduiau așa. Am tras căruța mai la o parte să le fac
loc și primele două camioane au trecut pe lângă mine ca vântul,
roțile lor aruncând în lături bucăți mari de noroi. Cel de-al treilea
camion a încetinit însă mersul și, din cabină, șoferul, un flăcău
blond cu ochi albaștri, a scos capul și mi-a strigat arătându-mi cu
mâna spre cer:
— Nemții! Bomba, nemții!
Atunci am înțeles că deasupra noastră huruiau avioane grele
nemțești. Am privit înmărmurit cerul. Într-adevăr, se zăreau
undeva în înalt trei avioane, parcă de argint, așa sclipeau în bătaia
soarelui. Atunci, ridicându-mă în picioare, am tras puternic de
hățuri și am început să lovesc caii cu biciul îndemnându-i să alerge.
Mașinile se opriseră mult mai departe sub frunzișul uscat al unor
duzi…
Dar cred că n-am mers cu căruța nici o sută de metri când,
privind drept înainte, am rămas ca de piatră cu biciul înălțat
deasupra capului și cu hățurile în mână: pe șosea veneau către
mine trâmbe uriașe de pământ. Se înălțau ca niște pâlnii negre,
întunecate și după câteva clipe dispăreau ca și când n-ar fi fost.
Situația era destul de limpede: nemții bombardau șoseaua. Fără să
mai stau pe gânduri, am tras de hățuri spre stânga s-apuc peste
câmp; caii au intrat în șanțul drumului, dar tot atunci urechile mi-
au asurzit de-o bubuitură ca de trăsnet și în acea clipă am simțit
că sunt purtat pe sus, că plutesc… apoi n-am mai știut nimic…
M-am trezit, a doua zi dimineața, într-un cort sanitar, într-un loc
pe care nu-l ghiceam. N-auzeam vorbă românească, toți vorbeau
numai rusește. Târziu am deschis ochii și am privit în jur: nimic
altceva decât patru tărgi, cu patru răniți înveliți până sub bărbie cu
pături cenușii. Eu eram al cincilea. Nu după mult timp, o soră în
halat alb s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe frunte, mi-a făcut
semn să stau liniștit, după care s-a îndepărtat cu pas ușor precum
venise. Căutam să-mi închipui cum am ajuns acolo. Mi-am pipăit
corpul. Eram întreg. Nu puteam însă mișca piciorul drept. Era prins
în niște scânduri. Am înțeles că era rupt.
Către vremea prânzului a intrat în cort șoferul acela blond cu
ochi albaștri. Între buze ținea o țigară și-și micșorase ochii din cauza
fumului oare-i stânjenea vederea. Când a zărit-o pe infirmieră, și-a
stins repede țigara în tocul cizmei și-a băgat-o în buzunar. N-avea
voie să fumeze lângă bolnavi… Din ochi am înțeles că mă întreabă
ce fac. Nu știam ce să-i răspund. I-am arătat piciorul, el a dat nițel
pătura la o parte și a clătinat capul nemulțumit. Târziu, spre seară,
el a mai venit cu un soldat, un om în vârstă, cu mustăți mari,
cânepii, răsucite în sus. Acesta știa românește. Abia acum am aflat
cum am fost trântit la pământ de suflul bombei, cum o schijă mi-a
intrat în pulpa piciorului, iar căruța a fost răsturnată și un cal
omorât. De sub duzi șoferul a văzut totul, a alergat, m-a urcat în
mașina lui și am fost dus la primul post de ajutor sanitar…
I-am mulțumit șoferului. Îl chema Serghei. De atunci ne-am
împrietenit și în desele noastre discuții, la început cu ajutorul
interpretului, am aflat multe despre el. Dar după câtva timp, eu am
fost mutat la un spital în spatele frontului. Serghei, de-acum șofer
pe o ambulanță, venea aproape zilnic la acel spital unde erau răniți
și de-ai noștri și de-ai lor. Până încărca ambulanța cu medicamente,
să le ducă la posturile din linia întâi, stăteam de vorbă pe-o bancă
sub pomii desfrunziți din curtea spitalului. Eu învelit în manta, el
numai în veston, cu pantalonii pătați de unsoare, așa cum sunt
șoferii. Începusem și eu a o rupe nițel pe rusește, el pe românește,
mă rog atât cât să ne înțelegem, ajutându-ne mai mult de gesturile
mâinilor și de priviri. Și încet-încet am început să-l cunosc de-a
binelea. Era tractorist și de fel dintr-un colhoz din Ucraina. Se
însurase abia cu o lună înainte de începerea războiului. Odată a
scos din buzunarul vestonului o fotografie. Erau pozați toți ai casei:
el, mult mai tânăr decât îl aveam acum lângă mine, stătea cu mâna
după gâtul tinerei sale soții, o fată tot blondă, cu nasul mic și privire
veselă. În dreapta Ninei – căci așa o chema – stătea Vasili, fratele
lui Serghei, un băiețaș care abia terminase școala medie, iar în fața
lor, pe scaune, părinții: tatăl lui Serghei, un bătrân cu barbă și păr
cărunt, mama, o femeie încă tânără ce semăna băiatului și o altă
femeie despre care am aflat că-i mama Ninei. În spatele lor se vedea
casa cu ferestrele deschise, iar pe pervazuri – glastre cu flori. Pereții
casei erau îmbrăcați cu iederă până sus sub streașină…
La câteva zile după aceea, Serghei mi-a adus o armonică. Spunea
că șederea în spital e plicticoasă și că e bine să-mi petrec timpul cu
ceva. Era o armonică verde, cu burduful cârpit și avea lipsă câteva
clape. Armonica pe care o știți. O luase de acasă și trei ani a purtat-
o după el peste tot locul. Când venea cu ambulanța și avea nițel
timp, mă învăța să cânt. Iar după ce pleca el, eu rămâneam afară
pe bancă, fără să simt frigul toamnei, trăgeam burduful și încercam
de zeci de ori clapele să văd care se nimeresc cântecului.
De pe la ferestre, răniții mă priveau cum mă ostenesc și râdeau
de se prăpădeau.
— Mă, n-o chinui degeaba, că nu scoți nimic din ea!
— Mai bine urlă tu, decât armonica…
Încet, încet însă, am început a învăța. Dar a trecut o zi, două, o
săptămână și nu l-am mai zărit pe Serghei venind cu ambulanța în
curtea spitalului. Vroiam să-i înapoiez armonica și să-i spun
totodată bucuria mea că știam binișor să cânt. Au trecut chiar trei
săptămâni. Mașina, o cunoșteam, venea zilnic, dar șoferul era altul,
un om în vârstă, încruntat, care oriunde mergea, își purta
automatul cu el. Într-o zi am îndrăznit și l-am întrebat pe acesta de
Serghei. Atunci, mai mult din privirea tristă a noului șofer decât din
vorba lui pe care n-o prea înțelegeam, am aflat că prietenul meu nu
mai era în viață. Două seri mai târziu am întâlnit un rănit care mi-
a povestit tot ce s-a întâmplat. Șofer și el pe-o ambulanță, fusese
martor al acelei încăierări în care a pierit Serghei…
…Într-o zi, spre seară, hitleriștii au bombardat câteva sate
ungurești. Cei mai mulți răniți erau copii. Se adunaseră în după-
amiaza aceea la școală pentru prima dată după câțiva ani de
ocupație hitleristă. Atunci un vuiet cumplit a umplut ulițele,
geamurile au zăngănit, s-au spart, au căzut pereții claselor, s-au
prăbușit tavanele. Viețile trebuiau salvate. Ambulanța condusă de
Serghei alerga în noaptea întunecoasă și rece. Ploua. Farurile
stinse. În urma ei alte patru. Mașina lui Serghei a ocolit podul rupt
de acel bombardament și a trecut cu greutate prin vad. Ceilalți
șoferi l-au urmat pe Serghei, însă sus, pe mal, ambulanțele s-au
oprit. Focuri de automat le-au spart parbrizele, le-au ciuruit
caroseriile. Imediat, șoferii și sanitarii au sărit jos și au pus mâna
pe arme. S-a încins o luptă pe viață și pe moarte cu parașutiștii
fasciști. Opt șoferi și sanitari împotriva a peste treizeci de hitleriști.
Șuierau gloanțele în noaptea ploioasă, iar copiii țipau în ambulanțe
de groază și dureri. Trei sferturi de oră a ținut lupta până au venit
ajutoare. Hitleriștii însă nu s-au apropiat de mașini și au fost luați
prizonieri. Împușcăturile au încetat, mașinile au plecat, iar în
noapte s-a așternut iar liniștea dintâi. Serghei însă a rămas în acele
locuri. Dimineața, a fost găsit mort, secerat de-o rafală de automat.
Stătea rostogolit pe malul apei, cu fața în noroi. Cu o mână își
strângea pieptul din care se scursese viața, cealaltă se încleștase pe
automatul încă fierbinte.
A venit primăvara, apoi vara. S-a sfârșit războiul și ne-am întors
acasă. Veneam în vagoane împodobite cu verdeață, cântam, în gări
eram primiți cu urale și flori și parcă nimeni nu-și mai amintea de
morți. Numai eu, din ziua când am aflat de Serghei, n-am avut
liniște. Armonica lui îmi vorbea mereu de el. N-am mai cântat de
atunci, nu puteam. Am învelit-o într-un sac și am băgat-o în raniță.
Îmi părea rău că nu i-am dat-o mai înainte, iar pe altă parte îmi
părea bine că mi-a rămas o amintire de la el. Nu știam din ce sat
este, că le-aș fi trimis-o alor lui, cu o scrisoare în care aș fi povestit
totul.
În tren m-am luat cu vorba, tot de la ce mă rodea pe suflet – că
cei vii nu-și mai amintesc de morți. Povestea fiecare cum a scăpat
cu viață. Eu am povestit de Serghei, de prietenia dintre noi și am
scos armonica s-o arăt ca mărturie. Un sublocotenent tinerel de
lângă mine a luat-o, a cercetat-o și după ce a bătut cu degetul îndoit
plăcuța de zinc prinsă pe-o latură a armonicii, mi-a deslușit scrisul:
— Serghei ăsta al tău a primit armonica drept cadou de la
colhozul lui… Scrie aici, pe placa asta. Iată: „Dăruită celui mai bun
tractorist, Serghei Vașkin, de către tovarășii săi de muncă, 20
septembrie 1938”.
Atunci am pălit. Iată ce fel de prieten era acest Serghei, m-am
gândit. Cei mai bun tractorist din colhozul lui.
— Nu scrie satul? am întrebat.
— Nu scrie, a răspuns sublocotenentul și mi-a înapoiat
armonica. Păcat că n-are o cât de mică însemnare. Dacă știai măcar
localitatea, i-o puteai înapoia…
M-am întors în sat, am închis totul în mine și nimănuia n-am
spus povestea armonicii. Îmi era rușine de oameni că țin un
asemenea lucru la mine. Poate m-ați auzit, poate nu: stăteam
câteodată seara afară pe prispă și cântam așa cum mă pricepeam.
De câte ori însă atingeam clapele, un fior îmi trecea prin vârful
degetelor, prin tot corpul, îmi răscolea inima. Poate de aceea am și
învățat cu timpul să cânt așa de bine, din pricina acelui fior care
mă stăpânește și acum. Mereu mă gândeam și-mi chinuiam mintea:
nu cumva mi-o fi spus Serghei cum se cheamă satul lui? Poate am
uitat. I-aș fi scris acum nevestei lui, tatălui, le-aș fi povestit totul
despre el. Simțeam că trebuie să fac acest lucru ca o datorie a
sufletului meu pentru memoria aceluia care nu s-a putut bucura
de viață…
Vlad, președintele, tăcu, își șterse fața cu batista, încet, fără
grabă, după care urmă:
— Multe s-au prefăcut în satul nostru. Acum trei luni am fost
chemat în oraș, la raion. Am aflat cu bucurie că voi pleca împreună
cu alți țărani colectiviști în Uniunea Sovietică să vedem cum
muncesc colhoznicii, să aflăm învățăminte de la ei și câte altele…
Primul gând mi-a fost la armonică. „O iau cu mine, mi-am zis ca o
ușurare a inimii. Am să întreb din sat în sat pe unde m-or purta
pașii, poate l-o ști careva pe Serghei, oi afla vreun neam de-al lui…
Dacă nu, o însoțesc de-o scrisoare și o dau undeva la vreun raion,
să-i caute familia.”
Așa mi-am făcut socoteala. Armonica era a familiei lui Serghei și
este știut că, de obicei, lucrurile celor duși dintre noi trezesc multe
amintiri și ni-i fac pe cei dispăruți să fie mereu prezenți între noi,
chiar dacă ei odihnesc demult în pământ. Așadar am umblat prin
multe colhozuri, însă n-am îndrăznit să întreb pe nimeni. Mă
țineam șchiop în urma delegaților noștri, cu armonica sub braț și
cercetam din ochi pe fiecare om întâlnit. Aduceam vorba pe depante
de unul Serghei Vașkin, cunoscut ca cel mai bun tractorist. Însă
fiecare îmi răspundea că la ei sunt mulți tractoriști buni, iar de
Vașkin n-a auzit nimeni.
Îmi luasem nădejdea de a mai găsi familia lui Serghei, până într-
o zi când s-a întâmplat ceea ce nu m-am așteptat că are să se
întâmple vreodată. Un bătrân colhoznic, în timp ce ne arăta cultura
de bumbac, ne vorbea cu părere de rău despre despărțirea de
inginerul lor, Vasili Vașkin, plecat nu demult la o școală de
brigadieri unde fusese chemat să predea niște cursuri.
— Vașkin? am tresărit eu și l-am apucat pe colhoznic de mână.
— Ei, da, Vașkin, a răspuns el, privindu-mă mirat.
— N-avea un frate tractorist?
— Serghei?
— Da, Serghei.
— Serghei Vașkin. Da, da… însă tractoristul a murit în război,
departe de casă… Bun băiat… Îl știu, cum să nu-l știu! Și ce mai
armonist era… Dumneata de unde-l cunoști?
Nu știu dacă i-am mai răspuns bătrânului sau nu. Mă apucase
un fel de amețeală și parcă nu mai știam pe ce lume sunt. Chiar în
seara aceea m-am interesat de satul natal al inginerului și am aflat
că nu era așa departe de locurile acelea. Peste două zile am fost
acolo. Pe Vasili l-am aflat la sovietul sătesc. Venise să aranjeze
căsătoria sa cu o fată din sat înainte de a pleca spre oraș. Când i-
am povestit despre Serghei, ochii lui, ce semănau foarte mult cu ai
fratelui său, m-au privit cu indiferență și parcă nu dădeau crezare
spuselor mele. Auzise fel și fel de povestiri de acest fel și nu știa pe
care s-o ia drept adevărată. Însă când dintr-un săculeț de pânză pe
care-l purtam sub braț am scos armonica, s-a repezit, a luat-o, a
cercetat-o pe toate părțile și, în timp ce ochii-i lăcrimau, m-a
îmbrățișat ca pe-un prieten demult așteptat. Armonica era de-acum
mărturia adevărului spuselor mele. Mai mult pe sus am fost luat și
dus la el acasă. Câțiva colhoznici, martori ai acestei neașteptate
întâlniri, ne-au urmat. Am ajuns. Aceeași casă, cunoscută mie din
fotografie, cu pereții acoperiți până sub streașină cu iederă, cu
ferestrele deschise, iar pe pervazuri, glastre cu flori. Totul aici era
ca mai înainte. Lipsea însă bătrânul, care murise într-o luptă ca
partizan, și Serghei…
Când am intrat pe poartă, înaintea lui Vasili, ca un musafir ce
mă aflam, am zărit în ograda largă și curată o femeie tânără, ce
stătea aplecată asupra unei albii și spăla niște rufe. Am dat bună
ziua. Ea s-a îndreptat din șale, m-a privit cu curiozitate, apoi zărind
armonica, s-a repezit spre Vasili și, într-un gest de disperare, i-a
smuls-o din brațe întrebându-l totodată ceva în rusește. M-a luat
apoi de mână, cercetându-mă cu ochii ei albaștri, înlăcrimați și în
timp ce strângea la pieptu-i armonica verde cu burduful peticit, îmi
șoptea rugător cu buze tremurânde:
— Znal Sergheia? Scaji, gde Serghei?3
Eram năuc, se învârtea totul cu mine, mintea îmi era întunecată
și parcă-mi pierise glasul. M-am dezmeticit însă repede, am privit
stăruitor femeia și mi-am amintit-o din poză pe Nina, soția lui
Serghei. Acum era mai în vârstă, îmbătrânise înainte de vreme și
ochii plânși îi întristau chipul.
— Nina? am întrebat eu.
— Da, Nina! a întărit ea cu nădejde în glas. Ot kuda znaeș?4
Am înălțat din umeri fără a ști răspunde. Atunci au ieșit din casă
cele două bătrâne, l-au întrebat ceva pe Vasili, au privit-o cu duioșie
pe Nina, apoi m-au cuprins pe rând în brațe și m-au sărutat ca pe-
un fiu de-al lor, au sărutat armonica lui Serghei, clapele albe de
sidef pe care de atâtea ori le atinseseră degetele lui…
Am povestit totul așa cum a fost. Stăteau toți în jurul meu, ai
casei și vecinii, și ascultau cu ochii mari, plini de uimire și respect
pentru vorba mea, pe care o tălmăcea rar un colhoznic în vârstă ce
stătuse multă vreme în țara noastră în timpul războiului. Am fost
rugat să mai povestesc o dată. Și în timp ce povesteam, armonica
trecea încet din mână în mână. Fiecare o privea cu duioșie, o
atingea ferit cu palmele, ca pe-o ființă gingașă, și ea amintea
tuturora de ziua premierii lui Serghei, de jocurile nebunești din sala
clubului și de chiotele peste care el, urcat pe un scaun, înălța
cântecul drăcesc al jocului… În timp ce povesteam, un copil de vreo
zece ani a venit de undeva de pe uliță, m-a privit și el uimit, a privit
lumea din jur… Se vedea din ochii lui rătăciți că nu înțelegea nimic.
Nina l-a luat de mână și l-a tras în fața mea. Semăna leit cu Serghei.
Același păr blond, aceiași ochi albaștri, același surâs de bunătate în

3 L-ai cunoscut pe Serghei? Spune, unde e Serghei?

4 De unde știi?
colțul buzelor…
— Tot Serghei… a zis Nina și copilul mi-a întins mâna. L-a
așteptat mult pe tatăl…
Am luat copilul între genunchii mei, l-am mângâiat pe creștet și,
cu glasul înecat, am încheiat adresându-mă tuturor:
— Pentru copii a murit Serghei… Le-a apărat viața cu viața lui.
Bătrânele plângeau. Dar cine nu plângea? Nina stătea deoparte,
pe un scăunel, cu armonica pe genunchi și o mângâia ca pe-o ființă
vie, simțind în tabla aceea verde și în burduful peticit propria viață
a bărbatului plecat de lângă ea pentru totdeauna. Într-un târziu s-
a ridicat, s-a dus în camera lui Serghei și a pus armonica pe un
dulap în care se aflau cărți.
— Aici o punea totdeauna el, a zis ea. De aici a luat-o când a
plecat în seara aceea…
Noaptea eu am dormit chiar în camera prietenului meu. Pe pereți
erau fotografii de-ale lui, de-ale Ninei și de-ale micului Serghei. Într-
una se vedea el, Serghei, urcat pe un tractor, iar în alta cum
primește un steag roșu din mâna unui om înalt și voinic. Împrejur
lumea bătea din palme.
Credeți c-am putut dormi în noaptea aceea? Nu. N-am închis
ochii de fel. Pe dulapul acela de lângă pat se odihnea armonica
după atâta lipsă de acasă. Cu toate că smalțul verde era șters,
spart, totuși mi se părea că lucește ca în noaptea când a plecat
Serghei, deslușeam în întuneric conturul armonicii, clapele albe,
sidefii. „S-a întors armonica fără stăpânul ei, mă gândeam
zvârcolindu-mă în așternut. Ce-ar fi fost să fi rămas Serghei în
viață? L-aș fi întâlnit acum, am fi dormit amândoi, în patul acesta,
ca doi prieteni cere s-au întâlnit după atâta timp…”
Nici ai casei n-au închis ochii. Le auzeam vorba dincolo de perete,
deslușeam suspinele Ninei, întrebările repetate ale copilului.
Bătrânele umblau mereu pe afară, închideau ușile cu grijă, ca să
nu-mi strice somnul. De-ar fi știut că sufletul mi-e chinuit și n-am
somn, poate m-ar fi pus pentru a zecea oară să povestesc câte ceva
despre Serghei, cum arăta el pe front, cum își petrecea timpul…
Dimineața, mama lui Serghei, o bătrână slăbuță, cu fața
smochinită și cu ochi albaștri, mi-a dat ceva învelit într-un ștergar
alb, curat. Am ghicit că noaptea aceea făcuse pâine, că a fript carne
și mi-a pregătit merinde să am de drum. Mă socotea un călător ca
oricare altul și nici nu voia să audă că sunt cu o delegație și că are
cineva grijă de hrana noastră. Vasili mi-a dăruit o armonică nouă,
armonica asta albastră pe care o cumpărase pentru el, iar Serghei
cel mic mi-a dăruit, pentru copilul pe care încă nu-l am, un camion
basculant cu care se jucase el când era mic.
În ziua aceea le-am vizitat colhozul. Vasili mergea lângă mine, de
parcă am fi fost prieteni de când lumea și-mi arăta tot ceea ce
credea că mă interesează. Am văzut în grajdurile lor moderne cum
vacile erau mulse electric, lucru ce-l priveam altădată cu destulă
uimire în filme sau în pozele din reviste. Le-am văzut stupina și
trebuie să știți că a noastră, pe care am înjghebat-o săptămâna
trecută, îi după modelul lor. Mi-am scris într-un carnet planul ei,
sfaturile lui Vasili. Tot la ei am văzut cum au făcut un lac artificial,
cum au adus și crescut peștii în acel lac… Gropile de la Amnada,
pe care părinții voștri, dragi copii, s-au angajat să le adâncească și
să le unească într-un mare fund de lac, sunt pentru lucrul acesta.
Voi de asemenea puteți da o mână de ajutor.
Am venit în țară de o lună și ceva și în acest timp am și primit o
scrisoare în care scriu laolaltă Vasili, Nina și bătrânele… Mă
povățuiesc, mă întreabă de sănătate, vor să afle vești de la mine ca
de la un fiu plecat departe. Serghei cel mic a promis că are să vă
scrie vouă, pionierilor. Ce să vă mai spun? Am rămas un bun
prieten al familiei Vașkin… Când, uneori, degetele îmi umblă pe
clapele armonicii ăsteia noi, fără să vreau gându-mi fuge acolo,
departe, la colhozul lor, la casa aceea cu glastre de flori la ferestre
și iederă până sub streșini… Ei, de-ar fi trăit Serghei! Dar el a murit
pentru viața noastră. El și alți mulți ca el…
Vlad, președintele, tăcu. Rămase cu ochii către fereastră privind
cerul albastru, curat, ce se luminase după ploaie. Pe frunzele
cireșului, bobițe de apă sclipeau în razele soarelui, asemenea unor
mărgăritare. Tăcuți, pionierii cercetau cu ochii armonica albastră
de pe genunchii președintelui, și-o aminteau totodată pe cealaltă,
de la care ascultaseră atâtea cântece în zilele de șezătoare, și în
închipuirea minții lor retrăiau întreaga povestire…
 CU OCHII-N PATRU

Trenul alerga ca o nălucă în noapte. Roțile țăcăneau sacadat la

încheietura șinelor și în goana acceleratului, de sub vagon se înălța
un uruit metalic, continuu și straniu ca un vuiet prelung ce
rămânea în urmă pierzându-se peste câmpul pustiu și adormit. La
intervale, locomotiva șuiera cu glasu-i ascuțit și jerbe de scântei, ca
niște licurici jucăuși, dansau prin fața ferestrelor luminate ale
vagoanelor.
Într-un compartiment de clasa a doua se afla un singur călător:
soldatul Petre Airinei. Stătea rezemat de spătarul banchetei,
gândind că e bine să se mai odihnească nițel. Dormita, cu pleoapele
pe jumătate lăsate, ascultând cântecul neîntrerupt al roților de
tren. Când și când îl prindea somnul, se lăsa toropit în mângâierea
lui, dar îndată tresărea ca scuturat de cineva, se ridica în capul
oaselor și privea pe geam afară în noapte, cu grijă să nu treacă de
stația unde trebuia să coboare. Mai avea ca la un ceas de drum. Nu
era mult dacă te gândești că mergea încă de când se lăsase
amurgul, însă legănatul trenului și oboseala de peste zi îl cufundau
fără voie în liniștea somnului. Și n-avea niciun chef să se trezească,
poate în zori, cine știe unde, departe de casă.
În compartiment era aproape întuneric. Becul de noapte din
tavan pâlpâia firav, împrăștiind în jur o lumină albastră, difuză.
Prin dreptul ferestrei treceau în goană vârfurile întunecate ale unor
plopi înalți, apoi liniile sclipitoare, neîntrerupte, ale sârmelor de
telegraf ce urcau și coborau în unduiri line, parcă fără sfârșit. Jocul
acesta al liniilor continui, sclipitoare, precum și legănarea
vagonului îmbiau la somn. Soldatul își simțea pleoapele grele, tot
mai grele, ca sub apăsarea unor mâini nevăzute și cu fiecare clipă
totul în jur își pierdea conturul, iară zgomotele începeau a fi
învăluite parcă într-o vată. Dar tocmai când căzuse mai mult pradă
acestei chinuite odihne, deodată tresări și rămase atent ascultând.
Pe culoar se auzea dupăitul unor pași. Când și când acei pași se
opreau. Cineva deschidea și trântea la repezeală ușile
compartimentelor, căutând parcă în grabă un loc unde să se așeze.
„Ce dracu umblă și ăsta de parcă-i împiedicat? se întrebă supărat
Airinei și renunțând a se mai odihni întinse brațele să se
dezmorțească. Toate compartimentele îs goale și el caută ziua de
ieri!”
Dar nu-și sfârși bine aceste gânduri, că ușa compartimentului fu
trasă cu putere pe role și în prag apăru un om înalt, cu umeri lați,
puternici, îmbrăcat în straie țărănești. În mână ținea o paporniță
încărcată de lucruri, învelite într-un ștergar alb. Din pricină că
lumina de pe culoar îl bătea din spate, ostașul nu-i deslușea fața,
însă o ghicea mare, aspră și întunecată.
— Bună seara! zise noul venit și, înălțând mâna, bâjbâi un timp
cu ea pe peretele compartimentului, căutând șaltărul. Îl găsi și
răsucindu-i aprinse lumina. Nu vă fie cu supărare, urmă el după
aceea cu glas moale strângând pleoapele de tăria luminii, aicea îi
numărul 42, nu? Știți, îmi caut locul, așa-i în accelerat…
— Poftim, locuri sunt destule! mormăi somnoros Airinei. Nu prea
sunt călători, așa că…
Străinul agăță papornița într-un cui, își netezi fără grabă părul
cărunt la tâmple, după care, oftând, se așeză tăcut pe bancheta din
fața militarului. Avea o față mare, cenușie și aspră, cu tăieturi
adânci brăzdate în umerii obrajilor. Fruntea-i era înaltă, încrețită,
cu pielea lucie, iară părul încărunțit căzut în neorânduială peste
sprâncenele stufoase, alburii. Întreaga-i înfățișare parcă nu spunea
nimic deosebit despre el. Numai ochii albaștri, spălăciți, aruncau
uneori priviri lungi, stăruitoare.
După o vreme, călătorul își luă o mină de om indiferent. Se
rezemă de spătarul banchetei și începu a-și desfăta privirile,
admirând joaca scânteilor prin dreptul geamului. Când și când
însă, interesat parcă într-o anume treabă, trăgea cu coada ochiului
spre militar, cercetându-l într-ascuns, măsurându-l de sus până
jos, cântărindu-l din priviri. Lui Airinei, dezmeticit de-a binelea din
toropeala somnului, nu-i scăpă această îndeletnicire a străinului.
După o vreme acesta întrebă:
— În permisie?
— În permisie, aprobă Airinei și luând boneta de pe banchetă o
netezi cu palma și o puse pe cap.
— Eu mă duc la Iași, găsi nimerit să lămurească străinul. Am un
cunoscut în spital și-i duc câte ceva. L-au operat, acuma s-a mai
înzdrăvenit și pe lângă de-ale gurii îi duc și o sticluță cu vin de-ăl
nou, din colectiva noastră. Dumneata nu guști olecuță? Am și
pentru mine un chil de vin. Iote sticla colea în paporniță.
— Nu, mulțumesc, zise Airinei, dând a lehamite din mână. Nu
beau…
— Viță de Hamburg, tovarășe…
— O fi, dar eu nu sunt băutor…
— Mă rog, cum ți-i voia.
Tăcură. Trenul alerga parcă mai vertiginos ca înainte. Vagoanele
se smuceau din încheieturi, iar vuietul de sub roți creștea cu fiecare
clipă. Dincolo de fereastră, noaptea era neagră, de nepătruns, ca
înainte de ploaie.
Ca să-și mai treacă vremea, Airinei se ridică, luă de pe portbagaj
ranița și o așeză lângă el pe banchetă. Apoi scoase din ea scrisoarea
pe care o primise de acasă cu o săptămână în urmă. Vroia să mai
recitească o dată rândurile fratelui său care-l vestea despre „cea
mai mare bucurie a vieții lui” cum se exprima în scrisul lui stângaci:
se căsătorea cu Anișoara, o fată micuță, firavă, dar harnică de n-
avea pereche în colectivă. Despături hârtia, dar lumina era prea
slabă, nu putea citi. Așa că vârî plicul la loc în raniță, iar ranița n-
o mai puse pe portbagaj, ci o împinse mai încolo, pe banchetă.
Străinul nu-i văzuse intenția de a citi scrisoarea. Stătea de câteva
minute aplecat, străduindu-se să-și lege șiretul la unul din bocanci.
Airinei îl privi câteva clipe și-i văzu ceafa groasă, puternică, ca de
taur. Mâneca hainei de dimie i se ridică și, pe mâna lui arsă de
soare, militarul zări de jur-împrejur, la încheietură, o linie lată albă,
urma unui ceas-brățară, care acum se vede treaba că îl lăsase
acasă. „De ce și-o fi lăsat ceasul acasă?” se întrebă într-un târziu
militarul nedumerit. Apoi fără să afle răspuns se gândi la altceva și
anume că i se părea curios ca un țăran de vârsta celui din fața sa
să poarte ceas-brățară. Oamenii de acest fel au ceasuri de buzunar.
Chibzuind astfel, i se păru interesant acest străin și începu să-l
studieze cu și mai multă atenție. „Oare o fi țăran cu adevărat? se
întrebă după o vreme Airinei. După straie și după încălțăminte, da,
dar gesturile îi sunt cam stângace, forțate”.
După vreun sfert de ceas, străinul scoase din buzunar un pachet
de țigări, aprinse una și apoi îl îmbie și pe militar. Dar Airinei refuză
spunând că nu e fumător și continuă să-l examineze din priviri pe
suspectul țăran distrându-se oarecum cu jocul acesta al bănuielii.
Într-un târziu, spiritul său de observație îi confirmă că nu se
înșelase: omul din fața sa îmbrăcase straiele acelea numai de
puțină vreme. Ce-l determina să creadă acest lucru? Ceva foarte
simplu: străinul ținea țigara între degete cât mai aproape de vârful
lor, cu o eleganță deosebită, așa cum o țin de obicei oamenii umblați
mult prin lume. Când și când scutura scrumul, lovind ușor țigara
cu arătătorul. Acest gest întări convingerea militarului că tovarășul
său de călătorie era departe de a fi un țăran, așa precum voia să
pară. Oamenii noștri de la sate, când fumează, stau cu țigara
ascunsă în pumn și când vor să tragă fumul în piept, o duc la gură
ținând-o cu degetele cât mai aproape de partea umezită de buze.
„Bine, dar de ce omul ăsta căutase a-și schimba înfățișarea? se
întreba Airinei neliniștit. Trebuie să fie ceva necurat la mijloc. E
bine să fiu cu ochii în patru”.
Străinul însă, fără să știe gândurile militarului, fuma și se arăta
tot nepăsător ca înainte. Niciun mușchi nu tresărea pe fața lui mare
și aspră, nu-l încerca vreo neliniște sau bănuială. Dimpotrivă,
întreaga lui înfățișare arăta calm și stăpânire de sine. Rezemat de
spătarul banchetei, slobozea pe nări fumul țigării și continua să
privească pe geamul întunecat în noaptea de afară. Airinei nu-l
slăbea o clipă din ochi. Îl studia într-ascuns, lucru ce-l distra
totodată, voind să dezlege misterul care părea că-l învăluia pe
presupusul țăran.
Într-un târziu însă, obosit de legănarea trenului, renunță la
distracția supravegherii și, înainte de a se lăsa iar pe spătarul
banchetei, să mai ațipească nițel, se gândi că n-ar fi rău să
mănânce ceva. Bucătarul de la unitate îi fripsese niște carne pe care
o pusese în pachet, alături de pâine și o bucată mare de brânză.
Așa că luă din raniță pachetul și-l puse alături de el, pe banchetă.
Scoțându-l, trăsese afară în grabă și plicul primit de la fratele său.
Îl îndesă însă la loc în raniță, dar nu îndeajuns de mult, încât îi
rămăsese un colț afară. Apoi desfăcu ziarul care învelea hrana și
începu să mănânce.
— Poftă bună, zise străinul și, zâmbind, arătă cu capul către
papornița lui: – Acum de bună seamă o să meargă și nițel vin…
— Mulțumesc, dar v-am spus că nu beau. Ia și dumneata de aici
nițică friptură, dacă vrei. Avem un bucătar tare fain…
— Și eu îți mulțumesc, dar papornița mea îi plină tot cu friptură
și cozonaci. Parcă m-aș duce la naș de lăsata secului!
Râse gros, gâlgâit, de propria-i glumă și dând capul pe spate, cu
un gest leneș, trase adânc din țigară, slobozind pe nări două fuioare
alburii de fum. Airinei îl aprobă și continuă să mănânce în liniște,
mestecând rar, fără grabă. Când și când privea către fereastră în
noaptea de afară, admirând jocul scânteilor ce zburau ca niște
licurici, pentru ca după o clipă să se topească în beznă. Deodată,
zărindu-l pe conductor trecând pe culoar, militarul se ridică brusc,
lăsă mâncarea, trase ușa și se luă după el să-l întrebe dacă la halta
Dărcani oprește trenul sau se duce drept la gara cea mare.
— Nu oprește, tovarășe, nu! răspunse din capul culoarului
conductorul. Mergi în gară și te înapoiezi cu un mărfar sau cu ce
găsești.
— Mulțumesc.
Airinei se întoarse în compartiment și se așeză iar pe banchetă,
continuând să mănânce. Rupse nițică friptură, luă o bucată de
pâine și când să le ducă la gură rămase încremenit, ca în fața unei
situații de neînțeles. Din raniță lipsea plicul albastru, timbrat,
scrisoarea fratelui său. Da, da, lipsea. Cu puțin timp înainte, i se
vedea numai un colț (se trăsese afară odată cu pachetul), privise
doar plicul în timp ce mânca și acum iată, nu mai era deloc. Unde
să fie? Înciudat, lăsă din mână bucata de pâine și scotoci repede
prin raniță. Dar, oricât se strădui, nu află plicul nicăieri. O fi prin
buzunare? Se căută înfrigurat și prin buzunare, dar zadarnic. Nu-l
găsea. „Nu, nu se poate, cugeta Airinei plin de neliniște, plicul a fost
doar în raniță. Parcă-i văd și acuma colțul albastru, tras nițel
afară…”
Instinctiv, Airinei întoarse capul și în aceeași clipă întâlni privirea
pretinsului țăran din fața sa. O privire vicleană, nițel speriată,
neliniștită, de om surprins asupra unui fapt nepermis. Țigara îi
tremura ușor, abia perceptibil, între degetele groase și o frământare
lăuntrică parcă îi înnegurase chipul. „Nu cumva el… îi fulgeră
deodată prin minte militarului o bănuială împotriva străinului și-l
aținti cu privirea, aspru, tăios, neînduplecat… O fi crezut că-i
corespondentă militară sau poate un alt act secret… De bună
seamă că un om cinstit n-ar fi…”
Plin de supărare se lovi cu palma de genunchi, renunță să mai
mănânce și, cu un gest repezit, împinse pachetul mai încolo pe
banchetă. Apoi, fără să mai stea la îndoială îl întrebă pe străin dacă
el a luat plicul din raniță și pentru care motiv a făcut acest lucru.
Dar străinul, continuând a se statornici în nepăsarea de mai
înainte, înălță din umeri și spuse că habar n-are de așa ceva. Ce să
facă el cu plicul? Să-l caute bine acolo-n raniță, nu se poate să nu
fie…
Airinei fierbea. Simțea că tot sângele îi năvălise în obraji;
tâmplele îi zvâcneau cu putere, îl cuprinsese un tremur ușor și
stătea încordat ca un arc gata să se destindă într-o aruncare. „Nu,
străinul din fața mea nu e un om cinstit, își zise el poate pentru a
mia oară. Nu mă înșel, socotindu-l poate un spion, un dușman în
slujba imperialiștilor. Încă sunt din ăștia care adulmecă ici și colo”.
Se ridică deodată în picioare, duse imediat mâna la spate,
chipurile să scoată pistolul, și strigă dându-se un pas înapoi:
— Mâinile sus! Nicio mișcare că trag!
Nedumerit străinul se ridică în picioare, nițel speriat, cu mișcări
stângace, încete, înălțând mâinile.
— De ce faci lucruri din astea, tovarășe militar? întrebă el cu glas
moale, neliniștit. Mă iei drept un oarecare?
— Te iau drept cine ești! tună soldatul. Ești un spion. Te pândesc
de multă vreme, nerușinatule…
— Zău? se miră străinul și în același timp, profitând de-o clipă
de neatenție a militarului, se năpusti și, cu un pumn zdravăn, îl
trimise drept în colțul opus al compartimentului. Apoi, lăsând
papornița, se repezi către ușă, o deschise și năvăli pe culoar,
rupând-o la fugă în legănarea vagonului. Soldatul se ridică imediat
și porni după el. Îl ajunse în ultimul vagon, zărindu-l cum încerca
să se strecoare printre călătorii de pe culoare.
— Puneți mâna pe el! strigă Airinei cu glas puternic. E un spion!
Se produse o învălmășeală. Câteva femei începură să țipe, iar din
compartimente năvăliră oameni somnoroși, cu părul vâlvoi,
nedumeriți de zarva care creștea ca un vuiet.
— Ce este? Ce s-a întâmplat?
— Un spion! Un spion!
Glasurile se uniră. Se contopiră într-un vacarm. Câțiva militari
ce stăteau la capătul culoarului pe niște lădițe se repeziră și, ajutați
de trei muncitori și un ceferist mai în vârstă, îl imobilizară pe străin,
legându-l fedeleș într-unul din compartimente…
— Credeai că-mi scapi, tâlharule? zise într-un târziu Airinei
ștergându-și cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Ei, bădie, te
pândesc eu de multă vreme, socotind că ești un nelegiuit…
Își desprinse cu mișcări pripite centura din jurul trupului și
luând mâinile dubiosului călător încercă să le lege la încheietură.
Dar în acea clipă prinsul se trase într-o parte și începu a se smuci
în brațele celorlalți militari, căutând să scape. Chiar porni a lovi cu
picioarele, înjurând și răcnind, cu ochii roșii, bulbucați, injectați de
ură și neputință. Airinei însă îi strecură cu dibăcie centura pe după
coate, îi trase mâinile către spate și le legă strâns, petrecând
cureaua prin încuietoarea cataramei. Apoi se aplecă și-l scotoci prin
buzunare, să caute plicul cu scrisoarea fratelui său. Scoase la
iveală o batistă, un stilou, un portmoneu și hârtii, acte și bani
printre care și plicul albastru, mototolit în graba cu care-l dosise,
precum și un revolver nichelat cu încărcătorul plin de cartușe.
— Aha, spion… Am zis eu! făcu militarul cu satisfacție. Vedeți
tovarăși? se adresă el celor din jur. Iată cine călătorea în trenul
nostru, iată cine caută să ne gâtuie munca noastră pașnică…
Zicând acestea, Airinei strânse cu mai multă putere centura la
încheietura mâinilor celui prins și se așeză pe banchetă alături de
el, supraveghindu-l cu atenție până la prima stație, unde avea să-l
predea organelor de stat.
 PRIETENIE

Soldatul Iancu Petrișor stă pe o bancă, afară, chiar sub fereastra

cancelariei comandantului și se gândește. Chipul îi e întunecat,
aspru, privirea tulbure, iar pe frunte i-au năpădit broboane de
sudoare, de parcă l-ar fi apucat frigurile. Se vede că-l chinuie un
gând negru, ascuns, că un foc lăuntric îi mistuite inima și că odihna
lui nu e odihnă, ci stă acolo ca pe ghimpi, neliniștit și frământat ca
o apă în prag de furtună.
În toată ograda aceea largă a subunității de grăniceri e liniște. La
acel ceas de după-amiază unii ostași dorm, alții sunt în serviciu pe
graniță. Când și când din bătrânii castani ce înconjoară clădirea
cad una câte una frunze galbene, plutesc o clipă în aer și în legănări
scurte, ușoare, se aștern pe pământ îngroșând covorul ruginiu de
pe alee. Dincolo de hotar, în satul din țara vecină, păcăne ritmic și
sacadat motorul morii. Iar sus, pe apele albastre ale cerului, stoluri
de berze vâslesc lin către soare-apune.
— Și zi așa, soldat Avrămoiu, spui că nu-ți amintești cum ai spart
lentila binoclului? se aude prin fereastra deschisă glasul
comandantului.
Iancu Petrișor tresare ca dintr-o amorțire și ascultă într-acolo. E
numai ochi și urechi, de parcă s-ar afla în pândă la unul din
reperele de la graniță.
— Vorbește, soldat Avrămoiu!
— Tovarășe locotenent… să vedeți… nu știu cum s-a întâmplat…
bâiguie un răspuns Avrămoiu, acolo, în odaia cancelariei. Și eu am
rămas mirat când, după ce am intrat în post la observator, am scos
binoclul din tocul de piele și m-am uitat prin el. Într-adevăr, o
lentilă era spartă. Dar cum s-a întâmplat stricăciunea, nu-mi pot
închipui! Poate că l-am lovit eu… sau…
— Cine v-a predat serviciul?
— Soldatul Iancu Petrișor, tovarășe locotenent.
— Nu cumva el v-a dat binoclul în starea asta? stăruie
comandantul să afle adevărul adevărat. A profitat de faptul că nu
l-ați scos din tocul de piele să-l verificați și v-a înșelat…
— Nu cred, tovarășe locotenent… Soldatul Petrișor e un om
cinstit… și apoi… apoi îmi e și prieten…
— Bine, conchide comandantul cu voce aspră. Are să vi se
impute lentila și veți fi pedepsit și pentru neglijență.
— Am înțeles, tovarășe locotenent! spune cu glas sugrumat
Avrămoiu.
— Și pe viitor să fiți mai atent când luați în primire serviciul…
Puteți pleca!
S-a auzit ușa cancelariei deschizându-se și apoi pașii lui
Avrămoiu pierzându-se pe sala cimentuită.
Soldatul Iancu Petrișor stă tot acolo pe banca de sub fereastră,
privește o clipă în urma lui Avrămoiu, după care își sprijină capul
în palme și cade iar pe gânduri. Ori, cum a spus Avrămoiu? caută
el să-și amintească. A, da, „Soldatul Petrișor e om cinstit… și apoi
îmi e și prieten…” Îmi e și prieten… Iancu Petrișor își trece palma pe
frunte, șterge sudoarea care parcă ba muiat de-a binelea și simte
cum prin cap îi trec niște cuțite, sfredelindu-i chinuitor creierii.
Inima-i bate cu putere, tare, năvalnic, gata să sară afară din piept.
Cum de s-a comportat în felul în care s-a comportat? se întreabă el
neliniștit și aprins. Cum? Pe dată își amintește ca într-un vis totul,
dar absolut totul, așa cum s-a întâmplat.
Venindu-i timpul pentru serviciu la observator, Avrămoiu a sosit
cu cinci minute mai devreme la foișor, a urcat scara metalică și,
ajungând sus pe platformă, s-a prezentat regulamentar pentru a
intra în post, după care a dat mâna cu Petrișor și l-a întrebat ce a
semnalat mai deosebit în zonă.
— Nimic! a spus Petrișor înălțând din umeri. Totul e în ordine.
Dincolo lângă reperul patru au venit doi oameni, au curățat crengile
pomilor din livada aceea și apoi au plecat. De altfel am trecut eu
toate datele observării aici în registru… Am trecut și ora…
 — Bine. Binoclul unde e? Văd că nu-l ai agățat de gât!
— Uite-i acolo în cui, în gheretă. Mi-am ostenit ochii tot privind
prin el… Vrei să-l… verifici să vezi dacă e bun?
— Nu. Am încredere în tine. Ce dracu, îmi ești ca și un frate…
— De bună seamă!
Iancu Petrișor a dat mâna cu Avrămoiu și apoi s-a grăbit să
coboare scara metalică. Ajuns jos, a pornit repede spre subunitate
pe cărăruia ce mărginea hotarul.
„Am plecat ca un laș, își spune acum Petrișor stând pe bancă și
gândindu-se la prietenul său. I-am lăsat binoclul cu lentila spartă
și am plecat ca un hoț de la locul furtului. De azi dimineață și până
acum am tăcut. Și uite, acum l-a chemat și tovarășul locotenent la
dânsul. De ce oare am tăcut până acum? Și de ce, în fața
comandantului, Avrămoiu a luat totul asupra lui? De bună seamă
că el e un om cinstit și nu eu, așa cum crede despre mine, și tot el
e un utemist „cu înaltă conștiință” cum obișnuiește să-l numească
uneori tovarășul comandant. Am jurat că îmbrăcând haina militară
voi fi cinstit, drept… Oare am respectat eu acest jurământ? se
întreabă tot mai aspru Iancu Petrișor. De ce n-am avut tăria morală
să-i spun lui Avrămoiu că eu am spart lentila binoclului, din
greșeală, că am spart-o lovind binoclul de balustrada metalică a
observatorului?… Bine, nu i-am spus atuncea, dar măcar după ce
a ieșit din serviciu… Însă n-am făcut acest lucru. Mi-a fost teamă
de mărturisire. Sau mai bine-zis de cele ce aveau să urmeze după
aceea… Iată însă că Avrămoiu e un adevărat ostaș; n-a vrut să mă
bănuiască de necinste și chiar a întărit lucrul acesta în fața
comandantului. „Și apoi mi-e și prieten” adăugase el. Iată, acum va
fi pedepsit, i se va imputa costul lentilei… Și eu… Eu cum să mă
consider? Ce fel de om sunt eu?…”
Alături se auziră pași. Cineva puse mâna pe umărul său și
soldatul Iancu Petrișor tresări, trezit ca dintr-o visare. Fața îi era
lac de sudoare, ochii împăienjeniți…
— Ce-i frate, ce-i cu tine?
— A, Costică…
Era Avrămoiu. Coborâse scările venind din dormitor și se ducea
până la magazie. Nu se arăta deloc neliniștit. Dimpotrivă… Ochii îi
străluceau, viu, blând, așa ca întotdeauna. Iar pe fața lui se citea
acea bunătate atât de cunoscută lui Petrișor în prietenia ce-i lega.
— Știi, m-a chemat tovarășul comandant, spuse el cu glas moale.
Pentru o lentilă spartă la binoclu… Binoclul pe care mi l-ai dat tu
azi dimineață în observator. N-ar fi de asta, dar mi-e rușine față de
tovarășii noștri de aici. Ce vor zice? Iată un neglijent. Un gură-
cască… Cât despre bani, plătesc stricăciunea, nu mi-e mie de aia…
Iară pedeapsa… de… ce să-i faci? Un ostaș adevărat trebuie să
păstreze bunurile ce le are în dotare…
Soldatul Iancu Petrișor nu-și asculta însă prietenul. Era absent
la toate ce spunea el. Gândurile lui zburau acum, în altă parte, o
mustrare lăuntrică îl chinuia cumplit, aspru, dureros… „Un ostaș
adevărat… Sunt eu oare un ostaș adevărat? se întrebă el tot mai
insistent, cutremurându-se ca de un fior. Ce fel de om sunt?… Pot
să mă mai uit în ochii lui Avrămoiu? Mă mai pot eu considera
prietenul său?”
Stătu o vreme cu fruntea plecată și capul sprijinit în palme; apoi
se ridică deodată de pe bancă și, îndreptându-și vestonul și centura,
spuse lui Avrămoiu:
— Costică, iartă-mă că nu te-ascult… Știi… eu…
— Te-am văzut eu că nu ești în apele tale. Ce ai? Te doare ceva?
— Îți spun eu. Mă duc mai întâi să raportez ceva tovarășului
comandant și apoi vreau să stau de vorbă cu tine. Nu, nu pot să te
privesc în ochi. Nu pot. Iartă-mă…
Și, zicând acestea, urcă în grabă treptele de piatră ale clădirii,
bătu la ușa cancelariei și intră, fără să mai aștepte răspuns.
 DOI OSTAȘI

Era într-o zi de duminică. Departe, la orizont, zarea se arăta de

un roșu sângeriu, ca de purpură. Soarele cobora lin către asfințit,
într-atât de lin încât acolo sus, după coama împădurită a dealului,
magnificul taler de aramă, aprins în scânteieri incandescente,
părea a se afunda cu încetul, pe nesimțite, într-o apă verde și
adâncă.
În curtea unității era liniște. Aleile albe, pietruite, dintre clădiri,
în alte zile răsunând de tropotul pașilor soldățești, erau acum pustii
și tăcute, cum tăcute păreau a fi și dormitoarele cu ferestre înalte,
lucii, ce sclipeau ca niște oglinzi în lumina blândă a soarelui. Numai
sub coroana mare, cu frunză ruginie, a unui bătrân castan din fața
camerei de vizitatori se vedeau câțiva militari strânși ciorchine în
jurul unui om, cam trecut de cincizeci de ani, cu fața cenușie,
aspră, și ochi mari, albaștri ca de adolescent. Purta haine maron,
din bumbac, o pălărie nouă din fetru în culoarea hainelor, iar în
picioare niște ghete tot noi, bine lustruite. Omul stătea pe bancă,
liniștit, întocmai ca în sala de așteptare a unei gări oarecare, ținând
strâns lângă el o servietă din mușama, cam ponosită, doldora de
lucruri. Privind când la unul, când la altul, el povestea mereu cu
glasul lui molcom, așezat, de parcă firul acelor întâmplări n-ar mai
fi avut sfârșit.
— …și uite așa, măi băieți, în noaptea aia n-a dormit nimeni. Nici
gradații, nici ofițerii… Despre noi, trupa, ce să mai vorbim. Iară
tunurile bubuiau, bubuiau atât de tare, de parcă sta să se scufunde
pământul dintr-o clipă într-alta…
Omul își urma vorba liniștit, calm, uneori cu privirea ațintită în
gol, cuprins de acea nostalgie pe care ți-o dau întotdeauna
aducerile aminte.
Veneau mereu alți și alți militari, unii din oraș, din învoire, dar
cei mai mulți de la terenul de sport din spatele cazărmii, unde
avusese loc un concurs de atletism. Ajungând în dreptul grupului,
își domoleau mersul, apoi se opreau nedumeriți, se apropiau și
întrebau, plini de curiozitate, cine-i bătrânul care după înfățișare
se arată a fi un muncitor și despre ce anume le vorbește el acolo
militarilor. Se lămureau îndată că omul e un strungar din Ploiești,
că în urmă cu trei zile a venit aci în localitate, cu un mic grup de
muncitori, în schimb de experiență și, știind că fostul lui ucenic face
armata la unitatea din garnizoană, azi fiind duminică, a trecut să-
și petreacă timpul liber cu el, să-l vadă cum mai arată, cum se simte
ca militar, să-i dea unele vești de pe acasă…
— Bine, dar caporalul ni se pare că-i de gardă la drapel, încercă
unul să amintească.
— Știe, i-am spus noi că mai are nițel și iese din schimb, dar a
zis că-l așteaptă oricât. Și uite, până una, alta, s-a apucat să
povestească întâmplări de pe front… Nu-l vezi că are un picior
țeapăn? A fost și rănit…
— Sst! Nu mai trăncăniți! interveni un alt militar, înălțându-se
pe vârfuri, să-l vadă mai bine pe musafir. Mai bine să ascultăm…
— …și s-a auzit un vaiet, un geamăt al unui rănit, vorbea
bătrânul muncitor, cu același glas molcom de la început. Și
geamătul ăla a fost ca o chemare pentru noi ăilalți zdraveni, încât
cuprinși de ură împotriva hitlerilor am prins mai cu putere puștile
în mâini și ne-am avântat la atac spre înălțimea aceea împădurită,
cota 702… Atunci s-a întâmplat să moară mulți de-ai noștri… Dar
nu ne-am lăsat… Nu, nu ne-am lăsat…
Bătrânul tăcu, își drese nițel glasul, tușind în pumn, apoi urmă:
— Aveam în compania noastră un plutonier înalt, falnic, unul
Cazimir, bun băiat, voinic ca un stejar; fusese copil de trupă,
crescuse ca vai de el și când a fost la atacul acela – că nu izbândeam
să înaintăm nici zece metri – Cazimir ăsta, portdrapelul unității,
numai ce a înălțat sus, deasupra capului, tricolorul regimentului și
a tunat de s-au cutremurat văile: „Înainte, camarazi! După mine,
înainte! Moarte fasciștilor!” Și unde s-a pornit atuncea un iureș și o
învălmășeală – de ziceai că nu știi ce-i pe lume și clănțăneau
mitralierele, răpăiau puștile și bubuiau tunurile, iar prin norii de
fum zăream deasupra faldurile drapelului și ne țineam tot după el,
să fim aproape. Apoi, deodată faldurile lui nu s-au mai văzut…
Căzuse Cazimir. A prins atunci drapelul unul Croitoru de la întâia
și s-a avântat cu el înainte. Și zărind drapelul, acolo înainte, așa
fără glas, fără strigăt, parcă pentru toți pânza lui tricoloră a fost o
nouă poruncă de a urca tot mai sus pe cotă, până-n inima pozițiilor
dușmane. Și am mers ce-am mers, apoi s-a auzit glasul lui Croitoru
frânt, gâtuit, ca un strigăt de moarte: „Vai, măiculiță, m-au răpus!
Înainte, luați careva drapelul!” Și l-a luat un altul și l-a înălțat și el
peste capetele luptătorilor, sus, tot mai sus, și deodată omului
ăstuia i-a fost sfârtecat piciorul de-o schijă de brand, dar el și-a
urmat alergarea, târând ciotul după el, cu moletiera desfăcută, fără
să lase steagul din mână. Și uite așa ne-am tot dus sub faldurile
drapelului, până ce i-am biruit pe hitleriști…
Bătrânul tăcu și privi roată-n jur, cercetând fețele militarilor. Ei
îl priveau la rându-le plini de uimire și respect, fără să rostească
vreun cuvânt. Se lăsase o tăcere în mijlocul lor, de parcă vorbele
povestitorului ar fi acoperit orice glăsuire.
După o vreme, bătrânul adăugă:
— Vedeți dumneavoastră, tovarăși ostași. De aceea v-am spus la
început că sunt mândru auzind că ucenicul meu, Constantinoiu,
azi caporal, e de gardă la drapel. Spuneți că asta-i o cinste pentru
un militar: să străjuiești drapelul unității. Apoi de bună seamă, așa
e. Bun strungar a fost la noi în uzină, bun e și aici, unde învață
cum să apere munca noastră. Noi am străjuit în atacuri drapelul…
Voi îl străjuiți acum, în vremuri de pace… Și să-l străjuiți cu cinste,
băieți…
Zicând acestea bătrânul se ridică cu greutate, lăsându-se în
piciorul beteag. Dar, în clipa aceea, cineva spuse plin de uimire:
— Iată-l și pe caporalul Constantinoiu!
Militarii întoarseră toți capetele ca la o comandă. Pe aleea
mărginită de castanii cu frunza ruginie venea repede, aproape
alergând, un flăcău nu prea înalt, dar bine făcut, cu fața smeadă și
cu un zâmbet în colțul buzelor. De departe întinse mâinile, apoi se
repezi și-l luă în brațe pe bătrân, trăgându-l la piept și sărutându-l
pe amândoi obrajii.
— Tovarășe Dima, bine ai venit! Ce mai faci? Îmi pare bine că te-
ai gândit la mine… Cu ce treburi prin orașul ăsta? Băieți – se
întoarse caporalul vesel către militarii din jur – știți, dânsul e
meșterul meu din uzină. Vestitul strungar Dima, inovator, vă
amintiți, v-am povestit zilele trecute despre inițiativa dumnealui,
suportul cu patru cuțite…
— Ei, lasă, lasă…
— De ce nu stai jos, tovarășe Dima? îl prinse caporalul de braț
pe bătrân și-l pofti să ia loc pe bancă. Știți tovarăși, se întoarse iară
și lămuri Constantinoiu, dânsului îi e greu să umble cu piciorul. A
fost rănit în război… Purta drapelul unității la un atac… Și o schijă
de proiectil de aruncător… Dar lasă, mai bine are să vă povestească
dumnealui… Ia loc, tovarășe Dima! Ia loc! Thii, ce bine-mi pare că
te văd. Ce fac băieții din atelier? Ce face secretara noastră de la
U.T.M.?
S-au așezat pe bancă, ostașul de azi alături de ostașul de ieri, și
au prins a povesti… Dar câte nu-s de povestit când se întâlnește
ucenicul cu meșterul său?
Soarele pierise după dealul împădurit, iar lumina albastră a
amurgului învăluia tot mai stăruitor, la acel ceas al înserării,
așezările, curtea cazărmii, castanii cu frunză ruginie…
 ION GRECEA

LA PORȚILE SEVERINULUI
– roman –

– ediția a II-a revăzută –

Versiunea digitală 1.0 – aprilie 2022

Realizat după volumul apărut la Editura Militară, București, 1972

Coperta: Pompiliu Dumitrescu
 Memoriei tatălui meu,
IULIAN GRECEA
muncitor timp de 30 de ani,
la Șantierul naval
din Turnu Severin
 1
Într-una din zilele călduroase ale verii anului 1944, pe la orele zece
dimineața, o fată de vreo șaptesprezece ani, potrivit de înaltă,
frumoasă, ținând sub braț o carte învelită în hârtie albastră, mergea
încet, fără grabă, pe sub bătrânii castani de pe bulevard, ocolind
cu grație de balerină trecătorii ce i se iveau în cale. Era una dintre
acele eleve abia promovate în ultimul an al liceului, ce afișa
ostentativ o anume maturitate și care, știindu-se în pragul
absolvirii, își permitea de pe acum o nuanță de cochetărie feminină,
atât în mersul mlădiu, puțin studiat, cât și în ținuta vestimentară.
La începutul vacanței, ca orice elevă, lăsase de o parte uniforma de
școală, sobră și austeră – șorțul de satin negru cu guleraș alb,
scrobit – și îmbrăcase în aceste zile de arșiță o rochie ușoară și
simplă, de olandină albastră, apretată și bine călcată. Părul lung,
blond, nu-l mai purta strâns în coade sub fileul obligatoriu, ci
despletit, revărsat din plin peste umeri, cu un cârlionț răsucit
ștrengărește pe fruntea înaltă și netedă. Chiar sprâncenelor, ușor
arcuite deasupra ochilor albaștri, adumbriți de gene lungi, negre,
îndrăznise a le pronunța conturul cu penseta. Obrajii fragezi și
împurpurați ca două piersici rumene și buzele roșii își păstrau însă
pe deplin naturalețea. În picioare avea sandale de pânză, cu talpă
din bucăți de crupoane, cum începuseră a se purta în acele vremuri
de război.
Când și când Dana, căci așa o chema pe fată, privea discret în
dreapta și-n stânga, studiind în ascuns pe cei care-i treceau în
preajmă. La prima vedere, oricine ar fi crezut că face acest lucru
pentru a-și da seama dacă e admirată sau nu, așa cum procedează
de obicei orice femeie când vrea să se știe plăcută. Dar nu acesta
era adevărul. Se plimba de-a lungul bulevardului așteptând din
clipă-n clipă să-i apară în față „legătura”, cel ce avea s-o ducă spre
locul de întâlnire cu Valeriu, secretarul organizației U.T.C. din oraș.
Acel cineva însă nu se ivea și faptul în sine o neliniștea foarte mult.
„Ce să se fi întâmplat? se întreba ea cu teamă, privindu-și poate
pentru a suta oară ceasul de la mână, și pe dată o înfrigurare
nedefinită îi cuprinse întreaga ființă. Să fi căzut Valeriu? Sau poate
că „legătura” e urmărită și nu se poate apropia în nici un fel? Ieri
dimineață trebuia să ne întâlnim pe acest bulevard, la ora zece fix.
N-a venit nimeni. Și nici azi…”.
De trei luni, de când activa în cadrul organizației locale a U.T.C.-
ului, Danei nu i se întâmplase niciodată să treacă prin clipe atât de
grele. De obicei întâlnea „legătura”, primea sarcinile ca pe ceva cu
totul firesc, așa încât nu numai că se obișnuise cu această activitate
ilegală, dar chiar teama de a acționa în condiții conspirative o
considera trecătoare și lipsită de importanță. Și acum, iată, dintr-o
dată se rupsese firul liniștei, totul părea că se năruie ca într-un abis
și nu știa ce trebuie să facă, cum să procedeze pentru a nu dăuna
muncii organizației. Cuprinsă de îngrijorare, mai porni o dată de-a
lungul bulevardului, pe sub castani, de la clădirea teatrului și până
către gară, apoi se întoarse și, ajungând în dreptul aleii ce cobora
spre port, se opri o clipă locului privind cu luare aminte în toate
părțile, să se încredințeze că nu e urmărită de cineva. Nici unul,
însă, dintre rarii trecători aflați la ora aceea pe bulevard nu-i dădea
vreo atenție. Un bărbat gras, voluminos, numai în cămașă, pe cap
cu o pălărie de pai și haina pe braț, mergea agale pe trotuar citind
din mers un ziar. Părea absent la tot ce se întâmpla în juru-i și
preocupat numai de știrile senzaționale ce i le ofereau paginile
gazetei, deoarece nu ridica o clipă ochii, cu toate că uneori, în
mersul lui neatent, era gata-gata să se lovească de câte un copac.
Înapoia lui, două fetițe desculțe, în rochițe de vară, înflorate și mult
decoltate, purtau cu greutate un coș de papură cu câțiva pepeni
verzi. Când și când, se opreau, lăsau sarcina jos și se odihneau la
umbra castanilor, tăcute, fără să-și vorbească, în timp ce cu
palmele își făceau vânt în dreptul frunții să se mai răcorească. Pe
trotuarul celălalt, trecând pe lângă zidurile încă fumegânde ale
caselor bombardate, un soldat german, înalt și blond, cu mânecile
bluzei verzui suflecate și gulerul descheiat, în spate cu o raniță
roșietică din piele de vițel, mergea repede, zorind către gară.
Pesemne îi era teamă că pierde trenul, deoarece își privea deseori
cu nervozitate ceasul brățară, în timp ce cu batista își ștergea într-
una fruntea de sudoare. Dana îl urmări un timp cu privirea, fără
să-l scape din ochi nici pe grăsunul ce citea ziarul după care,
socotind că nimeni nu se ocupă în mod special de persoana ei,
porni să coboare în parc, pe aleea largă, mărginită de plopi înalți și
falnici. Vroia să caute o bancă, să stea puțin să se mai odihnească,
intenționând apoi să urce iar pe bulevard și să plece spre casă.
Așadar, apucă pe prima alee, la dreapta și, după câțiva pași, zări o
bancă ascunsă înapoia unui boschet cu frunza cenușie, prăfuită.
Cu grijă să nu-și șifoneze rochia, se așeză, puse cartea alături și,
rezemându-se de spătarul băncii, privi câteva clipe parcul altădată
atât de bine îngrijit, înmiresmat de bogăția trandafirilor, acum
pustiu, sălbatic, răvășit de bombe, cu șanțuri pentru adăpost
săpate de-a lungul și de-a latul, străjuite de mormane înalte de
pământ. O fugară aducere aminte închipui în fața ochilor scena
primei ei întâlniri cu un băiat – uimitoare coincidență! – chiar pe
această bancă. În urmă cu trei ani, la începutul verii, Sandu, și el
elev la liceu, trecând cu crăticioarele cu mâncare către tatăl său,
nituitor la Șantierul naval, așteptase după înțelegere și-i dăduse un
bilețel, întâia ei scrisoare de dragoste. Cu câtă emoție despăturise
hârtia! Cu câtă grabă și înfrigurare parcursese rândurile scrise cu
cerneală, frumos caligrafiate prin care el îi dezvăluia sentimentele
ce i le purta! „Au trecut atâția ani, gândi Dana, copleșită de amintiri,
privind cu tristețe parcul pustiu, răvășit de bombe. Câte s-au
întâmplat însă de atunci! Războiul, unchiul Alexandru plecat pe
front, orașul împânzit de mașini mari, grele, germane, tatăl lui
Sandu, vecinul nostru, arestat, bănuit de a fi comunist, iar din
pricina asta băiatul dat afară din liceu… Și nici măcar tata, ca
profesor, n-a putut să facă nimic, să-l reprimească la cursuri…
Mihai, plecat la studii militare în Germania, a dispărut undeva pe
frontul din Africa, unde se afla la stagiu cu trupele nemțești. De
atunci, zile și nopți de chin pentru mama și tata așteptând fără
nădejde o cât de mică veste despre singurul lor băiat! Bieții de ei!
Au început apoi bombardamentele aviației anglo-americane și
orașul a fost prefăcut în ruine… Clipe de groază! Ceasuri de groază!
Iar tanti Emilia… of, tanti Emilia ce zile a mai apucat și ea!”.
Dana își cuprinse capul în palme și rămase cu fruntea plecată,
copleșită de dureroasele aduceri aminte, de suferințele pe care
războiul le aruncase asupra familiei sale. Răcoarea parcului și
întreaga liniște din jur o reconfortau într-un anume fel, o făceau să
uite măcar pentru puțin tot ceea ce destinul, răzvrătit poate,
încerca să-i acopere cu un lințoliu de nenorociri aspirațiile
adolescentine… Și acum, iată, peste toate, o nouă teamă, noi clipe
de zbucium… Mii de ciocănele îi loveau dureros tâmplele, fruntea
parcă-i era cuprinsă într-un cerc de foc. „Ce să se fi întâmplat oare
cu „legătura”? O chinuia cumplit întrebarea. Să fie totul din pricina
celor petrecute la școală, cu câtva timp în urmă? Da, da, asta este,
îi trecu deodată prin minte și un fior de gheață îi străbătu fulgerător
tot trupul. În mod cert aceasta-i cauza… De aceea sunt evitată, nu
mi se mai dau sarcini… Bine, dar de ce nu mi se spune lucrul
acesta? De ce oare cei din organizație mă lasă să plutesc așa în
necunoscut, de ce nu mi se dă un sfat, o îndrumare?”.
În urmă cu trei săptămâni, elevele liceului „Principesa Elena”, unde
învăța și Dana, toate câte se aflau în oraș în vremea vacanței,
fuseseră convocate într-o sală a liceului „Traian” nedeteriorată de
bombardamentele aeriene, pentru ca împreună cu băieții de aci să
audieze o conferință a șefului comandamentului german din
localitate. Locotenent-colonelul Hans von Klausing avea să le
vorbească despre bogățiile și cultura germană, precum și despre
forța „invincibilă” a armatei Reichului. Întrucât conferința era
însoțită de proiecții la epidiascop, Dana se oferise să aducă din
cancelarie aproape cincizeci de diapozitive cu imagini din orașele
Germaniei și de pe front. Dar nu apucase să facă decât câțiva pași
cu ele în brațe, alergând către sală, că se împiedicase de o altă elevă
care-i ieșise în cale și căzuse într-atât de tare, încât o săptămână
încheiată a șchiopătat de piciorul drept. Bineînțeles că diapozitivele
s-au făcut cioburi, au fost adunate de o femeie de serviciu pe făraș
și aruncate la lada cu gunoi. Întâmplarea însă n-a rămas fără
urmări. Dana a fost chemată imediat la cancelarie și admonestată
chiar în fața ofițerului german.
— Ăsta-i sabotaj, domnișoară! decretase aspru subdirectoarea
liceului, enervată peste măsură că se putuse întâmpla un
asemenea incident neplăcut chiar în școala ei. Sabotaj și
impertinență! Și nu-i de mirare că autoarea ești chiar tu, eleva Dana
Gheorghiu, care ai avut acel diferend cu domnișoara Lizzi Hintz,
profesoara de limba germană. Da, da, nu-i de mirare și vom lua
măsuri… Măsuri aspre…
Dana stătea tăcută, cu fruntea plecată, impasibilă, aproape
indiferentă. Parcă nici n-o asculta pe profesoara ce turba de furie
și învălmășea cuvintele gata să se înăbușe. Răsucea în mână un
stilou, așa ca să facă ceva, înșurubându-i și deșurubându-i mereu
capacul, îi studia cu prefăcută atenție penița de aur, pengala…
Sânii îi tresăltau ușor sub șorțul de satin negru și acest lucru nu
scăpă ofițerului german. Rezemat de spătarul unui fotoliu plușat,
Klausing își ștergea la nesfârșit cu batista lentilele ochelarilor, în
timp ce cu ochii săi de un albastru spălăcit, miopi, o privea lung și
stăruitor pe fată, măsurând-o admirativ din cap până-n picioare.
— Vă rog să ne scuzați, domnule comandant! i se adresase
curtenitor subdirectoarea liceului, înclinându-se slugarnic în fața
ofițerului german ca înaintea unei mari personalități. Vă rog să
credeți, o întâmplare neprevăzută…
— O, nu-i nimic, frau direktor, nu-i nimic! spusese Hans von
Klausing și, cu un gest de exagerată eleganță, își pusese ochelarii
pe nas, fără să-și ia însă privirea de la Dana. Un fraulein așa de
frumos poate face greșeli, noi nu superăm. Repetăm conferinț alte
dat… Cum chema la tumneata?
Dana nu răspunsese. Nici nu înălțase privirea. Rămăsese în aceeași
impasibilitate de mai înainte, făcându-și de lucru cu capacul
stiloului, afișând ostentativ un aer de sfidare.
— Spune domnului comandant cum te cheamă! poruncise aspru
subdirectoarea, prinzând fata de umăr, zgâlțâind-o puternic, gata
s-o dea jos.
— Spuneți-i dumneavoastră, dacă găsiți că e cazul, răspunsese
flegmatic Dana. Bună ziua!
Ieșise apoi repede, trântind ușa, fără să se uite înapoi.
— Impertinenta! aruncase în urma ei subdirectoarea.
A doua zi, dimineața, Dana a fost chemată din nou la cancelarie.
De astă dată, în fotoliul în care stătuse în ajun șeful
comandamentului german, se afla un bărbat cam la patruzeci și
cinci de ani, voinic, roșcovan, cu părul cânepiu, zbârlit, în niște
haine maron, de o calitate mediocră. În palmele sale mari, cu degete
noduroase, juca un tampon pe care-l luase de pe biroul directoarei.
— Dumneata ești eleva Dana Gheorghiu? întrebase el privind-o
lung, stăruitor, cu ochii săi verzi și strălucitori ca de sticlă.
— Eu.
— Vreau să-ți pun unele întrebări în legătură cu cele întâmplate
ieri. Se poate?
— Se poate, dar vreau mai întâi să știu cine sunteți
dumneavoastră?
— Cine sunt eu? înălțase sprâncenele roșcovanul și fața lui, parcă
pătată de rugină, se învălui deodată în lumina unui zâmbet plin de
ironie. N-are importanță, domnișoară, vorbi el voit aspru și trânti
tamponul pe birou. În orice caz, trebuie să știi că sunt o autoritate…
— Mă rog. Nu am căderea să contest calitatea dumneavoastră.
Sunteți de la poliție, dacă nu mă înșel…
— Exact. Îmi place, cunoști autoritățile…
Dana nu-i mai răspunse și-l privi lung și sfidător, în timp ce-și
aranja părul blond sub fileu.
— Va să zică o să-mi răspunzi la unele întrebări, nu?
— Desigur.
— Așa… Spune, e adevărat, domnișoară Gheorghiu, că la începutul
trimestrului doi, dumneata ai spus profesoarei de limba germană,
domnișoarei Hintz, că consideri un nimic cultura germană de azi
față de aceea de pe timpul lui… ăsta… lui… cum dracu-i spune,
dom’le, lui… Ghete?
— Goethe! îl corectase Dana cu ironie.
— Așa, Ghete, cum spui dumneata. E adevărat?
— Nu am spus că-i „un nimic” ci că este mult inferioară…
— Și pentru ce ai spus acest lucru?
— Pentru că așa este. Goethe, Schiller, Beethoven, ați auzit de ei?…
— Nu, n-am auzit dar îi știe dom’ comisar șef, dânsu-i știe pe toți…
— Tot ce se poate. Și aceștia și alții de seama lor au creat opere
nemuritoare, dar astăzi cu ce opere se poate mândri poporul
german? Cunoașteți dumneavoastră vreuna?
— Eu n-am de unde să cunosc, că sunt de la poliție și noi avem alte
treburi, se apărase roșcovanul. Am spus, poate dom’ comisar șef.
Sau poate că le cunoaște domnișoara, profesoara dumitale…
— Nici dumneaei nu le cunoaște.
— Dar ieri, cum de-ai spart clișeele alea?
— Destul de simplu: m-am lovit de o colegă, am căzut și le-am
spart. Asta-i tot. Vă rog să mă scuzați dacă am greșit…
— Cum o cheamă pe colega aceea a dumitale?
— Mihăilă Liliana.
— Uite, stai dumneata aicea pe scaunul ăsta – a invitat-o amabil
polițistul – ia o foaie de hârtie și un toc, și scrie tot ce s-a întâmplat.
Discuția despre Ghete cu domnișoara de germană, cum ieri ai cerut
singură să aduci clișeele din cancelarie și le-ai spart, scrie acolo tot
ce știi… După aia s-o trimiți încoace pe colega dumitale, Mihăilă
Liliana…
Dana a dat declarația și de atunci n-a mai întrebat-o nimeni nimic
despre cele întâmplate. La prima întâlnire conspirativă l-a informat
și pe Valeriu și el îi spusese să aștepte instrucțiuni; până atunci să
treacă însă provizoriu în inactivitate, deoarece era aproape sigur că
va fi suspectată. Dar această inactivitate ținea de aproape două
săptămâni și „legătura” care trebuia s-o însoțească marți către
Valeriu, pentru a primi acele instrucțiuni, iată n-a mai apărut defel,
fapt ce-o făcea să fie foarte neliniștită. „Oare cum m-am comportat
eu în situația aceea de la școală? se întreba ea continuând să stea
pe bancă cu fruntea tot plecată, în timp ce cu vârful sandalei trăgea
dâre în nisipul aleii. Am greșit cumva, de nu mai au încredere în
mine cei din organizație? Am acționat doar după sfaturile lui
Valeriu, și nimic mai mult…”.
N-apucă însă să-și termine gândul, că deodată tresări. De undeva
din spate se auzeau venind pași ce călcau apăsat pe pietrișul aleii.
Un fior îi străbătu fulgerător întreaga ființă. „Nu cumva poliția? își
spuse și în acele clipe simțea cum inima îi bate cu putere, tare,
năvalnic, gata să spargă coșul pieptului. Au prins legătura, acela a
vorbit și le-a spus că aștept pe bulevard…”. Vru să întoarcă privirea,
să vadă cine este cel ce se apropia cu pas apăsat pe alee, dar își
înfrânse pe dată curiozitatea și rămase în aceeași nemișcare de mai
înainte, cu capul plecat și fruntea cuprinsă în palme. Aruncă ochii
spre cartea învelită în hârtie albastră. Era alături, pe bancă. Nu era
nimic compromițător între filele ei. Pașii se apropiară mai mult, apoi
se opriră. Cineva se așeză pe bancă lângă ea, stătu o clipă parcă
țintuit locului, apoi din mișcările pe care începu a le face, Dana
înțelese că acela se caută prin buzunare, într-adevăr, după o clipă
scoase o cutie cu chibrituri, o scutură de câteva ori să vadă dacă
mai are înăuntru vreun băț, apoi aprinse o țigară. Un fum amărui,
înțepător, o învălui pe Dana ca într-o ceață, dar ea nu se mișcă și
nu-și luă palmele de pe față, continuând să stea cu capul tot plecat,
gânditoare. Trecură așa câteva clipe într-o apăsare încordată,
chinuitoare. Cel de alături nu scotea un cuvânt, iar Dana nu cuteza
să-l privească, stăruind în tăcerea ei de mai înainte. În sfârșit, într-
un târziu, trase cu coada ochiului către el și în acea clipă avu o
tresărire. „Legătura”! exclamă ea, pentru sine, și un val de emoție o
cuprinse pe dată. Tânărul de alături, un băiat cam de șaisprezece
ani, înalt și slab, cu fața plină de pistrui, numai în cămașă și
pantaloni de doc cenușiu, ținea pe genunchi o carte învelită tot în
hârtie albastra. Dana își puse și ea cartea pe genunchi, după care
îl privi pe băiat drept în ochi. El zâmbi și, după ce se foi nițel pe
bancă, parcă să se așeze mai comod, zise:
— Mă iertați, domnișoară, ceasul de la mâna dumneavoastră merge
exact?
— Merge exact, răspunse Dana emoționată, plecând privirea și
obrajii i se împurpurară și mai mult.
— E marca „Tellus”?
— Nu, „Anker” original.
— Cincisprezece rubine?
— Șaptesprezece.
— În sfârșit, bine că am dat de dumneata! spuse satisfăcut tânărul.
Am întârziat două minute, dar te-am zărit de la distanță intrând în
parc. Apoi adăugă: Fii atentă la ce-ți spun. Ești atentă?
— Da.
— Mă urmezi la cincizeci de pași… Mergem pe strada Adrian,
dincolo de Castelul de apă. O poartă verde, de scândură, putredă,
cu o tăbliță pe ea de culoare albastră, pe care scrie cu galben: „Nu
intrați, câine rău”. Pentru ca să-ți dai mai bine seama care-i casa,
am să mă opresc o clipă în loc, chipurile să-mi leg șiretul la pantofi,
după care am să-mi continui drumul. Te uiți bine la tăbliță: culoare
albastră, scrisă cu galben. Dacă tăblița e căzută și spânzură numai
într-un cui, îți vezi mai departe de drum, fără să te oprești și fără
să privești cu insistență casa. Înseamnă că ceva e-n neregulă. Dacă
e prinsă drept pe poartă în cele patru cuie, treci de casă, mergi până
la colț, te întorci și apoi intri. Te întâmpină o fată cu o farfurie de
struguri în mână. Ne-am înțeles?
— Ne-am înțeles.
— E-n regulă atunci. Am plecat…
Tânărul zvârli restul țigării cu un bobârnac departe, pe prundișul
aleii, apoi se ridică, rupse învelitoarea cărții, aruncând hârtia
mototolită într-o groapă de bombe și porni prin parc să urce către
bulevard. Dana stătu locului, îl urmări cu privirea până se depărtă
binișor, după care, când socoti că e timpul potrivit, se ridică și porni
după el. Un sentiment de ușurare o stăpânea acum, învăluind-o
odihnitor și liniștit ca unda unei ape. „Va să zică nu sunt în afara
organizației, gândea ea cu nespusă bucurie și dacă ar fi întâlnit-o
careva vedea cum îi râd ochii de fericire. Inactivitatea mea a încetat.
Am să primesc noi sarcini…”. Dar, cu cât mergea mai mult înapoia
băiatului ce călca nepăsător caldarâmul țopăind uneori ca într-o
joacă, un alt sentiment, parcă mai profund, mai stăruitor, acela al
neliniștii, o încerca iarăși făcând-o să simtă frig în tot corpul. „Vor
fi asigurat tovarășii noștri securitatea casei? se întreba zorind
pasul. Trebuie să fiu cu ochii în patru. Trebuie… Mai ales că e
ziua…”
 2

Când Dana intră în odaia cu tavanul scund, întunecoasă, șoaptele

încetară și toți ochii se ațintiră asupra ei. Pe scaune și pe pat
stăteau vreo câțiva băieți și fete ale căror chipuri abia se deslușeau.
La masă, aplecat asupra unui ziar „Universul” se afla Valeriu,
secretarul organizației, un tânăr înalt, slăbuț, tuns, cu ochi căprui,
blânzi, ce exprimau multă bunătate și înțelegere. Purta o cămașă
militară, din pânză inferioară, fără guler, descheiată la gât, niște
pantaloni bleumarin, uzați, cu manșetele ferfeniță și în picioare o
pereche de bocanci parcă soldățești, scofâlciți, cu fețe rupte și
peticite. Nimeni nu-i cunoștea adevăratul nume. I se spunea
Valeriu și atâta tot. De asemeni, nimeni nu știa unde locuiește și cu
ce se ocupă. Dana trăsese concluzia că este militar și că ar fi de
meserie mecanic sau lăcătuș. Confirma întrucâtva lucrul acesta
faptul că purta acea cămașă militară, umbla mereu tuns cu
numărul zero, iar mâinile crăpate, cu unsoare pătrunsă adânc în
piele și sub unghii, nu-l arătau străin de lucrul la strung sau la
bancul de lăcătușărie.
Auzind ușa, Valeriu tresări și văzând-o pe Dana împături ziarul.
— Ai veni, Lila? i se adresă pe numele ei conspirativ și-i întinse
mâna.
— Am venit, Valeriule.
— Te rog, ia loc.
Dana se așeză pe pat și, întorcând capul, recunoscu în
semiobscuritatea odăii pe colega ei de clasă, Liliana Mihăilă,
subțirică și slăbuță, într-o rochie albă, cu năsturași albaștri și părul
castaniu, strâns într-un coc deasupra capului; o zări și pe Tanța,
scundă și durdulie ca un butoiaș, cu obrajii roșii, aprinși și părul
negru adunat sub o basma ieftină, așteptând cuminte cu mâinile
pe genunchi ca o școlăriță în bancă; pe un scăunel, alături, cineva
se îndeletnicea cu reparatul unei lanterne. Era Romică Dumitrașcu,
după numele conspirativ Pius, un băiat voinic, în cămașă cadrilată,
cu un piept puternic și o musculatură la brațe care uimea. Se
spunea că practică boxul și că lucrează la atelierele C.F.R. Lângă
el, aplecat deasupra unei sandale căreia încerca să-i dreagă
catarama, Dana îl văzu pe Pavel, cu un picior desculț și cu celălalt
încălțat, și el după cum bănuia ea, lucrător la atelierele C.F.R.,
tânăr blond, nu prea înalt, bun fotbalist după câte auzise. Iar după
ușă, ascuns parcă să nu-l ia nimeni în seamă, stătea Maxim, Ștefan,
după numele conspirativ, cel mai tânăr membru al organizației,
aproape un copilandru, covrigar și vânzător de ziare, mic, slăbuț,
cu fața pământie, îmbrăcat cu o cămașă numai zdrențe și o pereche
de pantaloni soldățești, uzați, prea mari pentru trupul său firav.
— Ei, suntem toți, putem începe! zise Valeriu, și-și trecu palma
peste capul tuns chilug, învățat pesemne să facă lucrul acesta de
pe vremea când purta părul mare.
— Nu suntem toți, trebuie să vină și Aurel, interveni Pavel, în timp
ce încălța sandaua.
— Exact, pe el îl uitasem…
Peste câteva clipe intră în odaie și Aurel, vesel și bine dispus,
frecându-și repede palmele de parcă vroia să se apuce de-o treabă
de mult așteptată a o împlini. Era un tânăr scund, îndesat, cu părul
negru lins, pieptănat peste cap, într-o cămașă albă, cu mâneci
scurte. O cicatrice destul de mare îi brăzda tâmpla dreaptă. Semnul
îi amintea de cearta ce-o avusese cu patronul, proprietarul unui
magazin de încălțăminte, care amenințat că de nu va mări lefurile
lucrătorilor, i se va da foc la prăvălie, zvârlise cu cuțitul de cizmărie,
gata cât pe-aici să-l lase pe băiat fără un ochi.
— Putem începe, Aurel? întrebă Valeriu.
— Da. Afară este cine trebuie.
— E-n regulă, aprobă Valeriu. Tovarăși, ceru el, fiți atenți aici
câteva clipe.
Șoaptele încetară. Romică, boxerul, închise capacul lanternei și vârî
șurubelnița în buzunar, semn că sfârșise lucrul. Maxim, de după
ușă, se trase și el cu scăunelul mai în față să fie numai ochi și
urechi. Dana își trecu mâna prin părul lung și zâmbi Lilianei care
veni lângă ea și o prinse de braț, stând așa pe pat, umăr lângă umăr,
ca două bune prietene ce se aflau.
— Să alegem momentul conspirativ, propuse Valeriu, vorbind mai
mult în șoaptă. Ca de obicei, socotim că suntem o echipă de teatru
a cartierului și învățăm rolurile din piesa „O noapte furtunoasă” de
Caragiale. Da?
— Daaa! răspunseră în cor toți cei din odăiță.
— Așa, urmă Valeriu, Pius, tu rămâi în continuare Jupân
Dumitrache, Lila, o faci pe Veta, tu Luminița (era vorba de Liliana)
ești Zița; Pavel, îl faci pe Rică Venturiano, tu Aurel, joci rolul lui
Ipingescu, Ștefan, puștiule, ești Spiridon în carne și oase și așa mai
departe… Vă știți atribuțiile exact ca rândul trecut.
— Dar zice piesa că eu trebuie să și fumez și n-am nici o țigară la
mine! vorbi supărat micuțul Maxim.
— Las-o-ncolo de țigară, că nu ăsta-i lucrul cel mai important! zise
Romică și dădu în el cu un ghemotoc de hârtie. Data viitoare să vii
cu un covrig de la patron, îl iei în gură și zici că-i trabuc!
Un râs general cuprinse odaia.
— Liniște, tovarăși, zise Valeriu lovind cu palma în tăblia mesei. Vă
rog să-mi dați ascultare…
Stătu o clipă până ce în odaie se așternu o tăcere deplină, apoi cu
glas molcom și egal începu a vorbi despre adevărata situație a
frontului. Ziarele fasciste prezentau totul eronat, mințeau cu
nerușinare și chiar când uneori erau nevoite să recunoască
adevărul, o făceau pe ocolite, trunchiat. Dând lovituri zdrobitoare
trupelor germane, armata sovietică obține succese însemnate pe
întregul front. Nemții sunt în derută. Aruncă în lupte ultimele
rezerve. Situația este destul de încordată. Antonescu a ordonat să
se facă noi mobilizări, dar mulți refuză să se prezinte la regimente.
Nimeni nu mai vrea să moară pentru interesele guvernanților
fasciști. În oraș nu e lumină, nu se găsesc alimente, pâinea se
fabrică tocmai în comuna Bistricioara și în oraș se aduc zilnic doar
700-1000 de pâini, pe care în majoritate le iau nemții pentru
comandamentul lor. Populația, atât cât a mai rămas în oraș, restul
fugind din pricina bombardamentelor, moare de foame, nu se
găsesc legume, făină, cartofi, iar uleiul pe cartelele barate și
nebarate nu s-a distribuit nici pe bonurile din luna noiembrie 1943!
— Nu se găsește nici carne! zise Liliana mai mult în șoaptă. Ieri,
mămica a stat de la trei dimineața în hală și a venit doar cu niște
oase acasă…
— Când se găsește, e foarte scumpă, urmă Valeriu tot în șoaptă.
Prețurile sunt foarte mari: 250 lei kilogramul cea de porc și peste
200 lei cea de vițel, când un lăcătuș de la Șantierul naval are un
salariu abia de patru mii de lei pe lună…
— Nici covrigi nu se mai fac, adaugă și micuțul Maxim. Dimineața,
în loc să umblu cu coșul prin piață, stau în brutărie și dau jos
păianjenii de prin cotloane, iar seara vând ziare să scot și eu un
ban…
— Ei, na! că lumea stă acuma de covrigii tăi! sări Romică, boxerul,
de la locul lui. Tu n-auzi că nu se găsește pâine? Populației îi trebuie
pâine, nu covrigi…
— Păi știu treaba asta, nu se lăsă Maxim. Da uite că dacă se găsește
câteodată făină se întâmplă că tocmai atunci lucrătorii nu vin la
muncă. Fug toți de frica avioanelor. Domnu’ Graff, proprietarul
fabricii de pâine, umblă cu poliția după ei să-i aducă la brutărie și
nu află neam!
Valeriu înălță mâna și făcu semn celor din odaie să înceteze vorba
și să-i dea mai departe ascultare. Apoi urmă:
— Folosiți toate aceste nemulțumiri ale populației, tovarăși, și
arătați oamenilor, mai ales tineretului în mijlocul căruia vă aflați,
care sunt adevăratele cauze ale mizeriei în care trăiesc. Acolo unde
munciți sau la o coadă la pâine, la carne dimineața, în hală, pe
stradă, în orice loc dacă se ivește prilejul intrați cu mult tact în
vorbă și explicați, celor apăsați de griji de unde vin toate
nenorocirile. Fiți însă atenți către cine deschideți gura. Să nu v-
adresați vreunui provocator. Să nu vă miroasă vreun copoi de pe la
poliție…
Valeriu tăcu și începu să răsfoiască prin niște hârtiuțe ce le avea
înaintea sa pe masă. Când și când lua câte una, o ducea aproape
de ochi să poată citi mai bine în semiobscuritatea încăperii și apoi
o prindea într-o clamă, potrivind-o cu meticulozitate în rând cu
celelalte.
În odaie se statornicise o liniște adâncă. Nu se auzea o șoaptă.
Numai afară, în curte, câinele slobozit din cușca sa, se plimba de la
poartă până către fundul curții și înapoi, zuruind lanțul cu care era
legat pe sârma întinsă în fața casei.
— Fițuicile astea fasciste, ziarele lor, zău, mint de-gheață apele,
rupse într-un târziu tăcerea Romică, privind roată pe cei din jur.
Dar Hitler miroase cât colo a mort, gata, începe să i se cânte
prohodul! S-a zis și cu sluga lui, Antonescu…
— Hitler e ca o fiară încolțită din toate părțile și, crezând că-și mai
scapă pielea, caută să muște în dreapta și-n stânga, arătându-și
colții! interveni Dana. Câte crime nu se săvârșesc acuma, în lume!
— Ați auzit de explozia aceea puternică de duminică noaptea,
dincolo de Schela Cladovei? întrebă în șoaptă Romică și, cu ochii
săi cenușii, privi iară pe rând pe fiecare în parte. Un tren cu
platforme pe care se aflau tancuri și mașini germane a sărit în aer…
— Se zice că a deraiat din cauza macazului, intră din nou în vorbă
micul Maxim. Așa am auzit…
— Ce macaz, mă, ghindocule? îl luă în primire Romică, și-i dădu un
bobârnac peste cap. Nici nu cunoști chestiunea și te bagi. Gata, pe
toate le știi! Acolo a fost explozie în lege. Și explozia asta nu s-a
produs așa, din senin…
— Mi-a spus un om, zău…
— Lasă mă, nu te mai lua după ce auzi în piață…
— În toate acțiunile astea, tovarăși, trebuie să știți că e mâna
partidului, a tovarășilor noștri mai vârstnici, interveni Valeriu,
găsind că e nimerit să lămurească el lucrurile. Partidul veghează,
acționează. Are dreptate Pius: explozia nu s-a produs din senin.
— Dar și macazul… nu se lăsă Maxim ștergându-și nasul cu
mâneca cămășii. Un om de pe strada noastră a fost acolo…
— Bine, mă, și macazul, cum spui tu, dădu înțelegător din mâna
Romică și zâmbi, arătând că face pe voia puștiului. Numai de
macazuri din astea să aibă parte nemții!
Valeriu înălță mâna și ceru să se facă liniște. Privi apoi câteva clipe
hârtiuțele de pe masă și zise:
— Acum să vedem cum stați cu sarcinile…
Cei din odaie începură să se foiască la locurile lor. Prinseră apoi a
vorbi pe șoptite între ei.
— Pius și Pavel, ce-ați făcut cu fluturașii?
— Au zburat în Șantierul naval și prin Atelierele C.F.R.! râse
Romică, scărpinându-se la ceafă. Au fost cam puțini. Mai trebuiau
încă pe atât.
— Bine. Tanța?
Tanța își potrivi basmaua pe cap, obrajii i se împurpurară mai mult
și, tăcută, înălță din umeri, ca și când n-avea ce să spună. De fapt,
în timiditatea ei, tot timpul nu scosese o vorbă și stătuse retrasă,
stingherită, de parcă n-ar fi cunoscut pe nimeni în odaia aceea.
— Ai citit broșura?
Tresări și înălță privirea către Valeriu.
— Nu, n-am citit-o, mărturisi ea moale și, rușinată, plecă fruntea.
N-am avut vreme. Nu ne lasă cocoana nici să ieșim din atelier, să
bem apă, cică să dăm zor cu rochiile. Tot la miezul nopții am închis
ochii.
— Bine, ai grijă de cărțulie ca de lumina ochilor! Unde o ții?
— La mine în odaie, sub podea. Am desprins o scândură și am pus-
o dedesubt…
— Tanțo, vezi să n-o roadă șoarecii! râse Romică și-o trase în glumă
de basma. Cum ești tu lălâie, te rod și pe tine!
Un râs general izbucni deodată în odaie și râse și Tanța, dar fără să
ridice ochii. Durdulie și îndesată ca un pepene, stătea cu capul tot
plecat, cu obrajii roșii ca para focului, frământându-și în poală
mâinile mari, crăpate de sodă.
Valeriu întrebă apoi mai departe pe fiecare despre felul cum și-au
îndeplinit sarcinile și asculta cu atenție, dând îndrumări,
povățuindu-i cum să acționeze în viitor, ce trebuie să facă pentru
ca totul să iasă bine.
— Dar tu, Ștefane?
Maxim, mic și slăbuț, cu fața lui cenușie, pământie, bătrânicioasă,
zâmbi sfielnic și se ridică în picioare. Își potrivi cămașa numai
zdrențe pe pieptul scobit și zise:
— Eu, tovarășe Valer, n-am avut sarcini. M-a plimbat „legătura” de
colo până colo, pe la felurite întâlniri și asta a fost tot. Mai nimic,
zău…
Înălță din umerii săi ascuțiți și cu mâneca ferfeniță își șterse nasul,
privindu-l stăruitor pe Valeriu drept în ochi cu un fel de teamă, dar
și cu mult respect. Nu avea părinți. Tatăl, hamal în port, murise pe
front, mama, spălătoreasă, pierise în primul bombardament al
aviației anglo-americane asupra orașului. Rămas orfan, crescuse ca
vai de el, din mila vecinilor, până ce un lucrător brutar l-a băgat
ucenic la brutăria „Frații Graff”, din piața Radu Negru.
— Și zici că mai nimic, Maxime?
— Chiar așa, tovarășe Valer.
— Ei, nu-i chiar așa, îl contrazise Valeriu și zâmbi privindu-l cu un
fel de dragoste părintească pe micuțul orfan, pe care și-l apropiase
sufletește încă din prima clipă a venirii lui în organizație. Și spun
că nu-i chiar așa pentru că întâlnirile astea au și ele rostul lor.
Tovarășii ți-au verificat punctualitatea, seriozitatea cu care ai privit
sarcina de a veni la ora exactă la locul stabilit, pentru că la urma
urmei și asta e tot o sarcină de organizație. Înțelegi tu?
— Înțeleg, tovarășe Valer…
— Așa, și după asta ai să primești alte sarcini. Să te achiți de ele cu
aceeași conștiinciozitate cu care ai venit la întâlnirile unde ai fost
chemat. Și să fii cu ochii în patru, Ștefane, să nu faci vreo boacănă,
că pe urmă e foarte greu să scapi din primejdie…
— Nici o grijă, tovarășe Valer.
— Bine. Stai, te rog, jos, îl pofti Valeriu. Acuma, tovarăși, să vă spun
ce aveți de făcut în viitor. Nu notează nimeni nimic. Sarcina noastră
principală este difuzarea a cinci teancuri de manifeste pe care o să
le primim de la un tovarăș din organizația de partid. Pentru
aceasta…
În clipa aceea, câinele începu să latre cu înverșunare, zuruindu-și
lanțul pe sârma întinsă deasupra curții. Valeriu îngheță cu vorba
pe buze. Înmărmuriți, băieții și fetele se priviră într-o fulgerare de
secundă, cu ochii mari, plini de spaimă. Dana simțea cum îi bate
inima, tare de tot, cum i se taie răsuflarea și din clipă în clipă e gata
să se înăbușe. Strânse brațul Lilianei și aceasta, tremurând ca
prinsă de friguri, își acoperi instinctiv fața cu palmele, parcă să nu
vadă, să nu audă cele ce se vor întâmpla. Era pentru prima dată
când toți cei din organizație treceau prin astfel de clipe. Până
atunci, nimeni niciodată nu le descoperise locul unde se adunau,
nu le tulburase nimeni ședințele și totul se desfășura liniștit și
normal, de parcă n-ar fi trebuit să se ferească de ochii și urechile
poliției. Și deodată…
— Să fugim! zise Pavel și-și încălță repede sandalele. Gata, într-un
minut ne-am topit!
Se ridicară toți deodată în picioare ca la o comandă. Stăteau totuși
nemișcați, tăcuți, cu sufletul la gură. Nu știau ce să facă. Se
pierduseră cu totul. Tanța începu să suspine, ștergându-și cu dosul
palmei o lacrimă de pe obraz, dar Maxim veni lângă ea și o prinse
de braț, întorcând-o cu fața către el:
— Hei, ce te-a apucat, mireaso? Tovarășe Valer, se întoarse el, ia te
uită umflata asta plânge de parcă i-ar fi murit mumă-sa…
— Ssst, las-o-n pace!
Valeriu ocoli masa la care stătuse până atunci și veni la fereastră.
Dădu nițel perdeaua la o parte și privi stăruitor în curte. Nu se
vedea nimeni în zăpușeala amiezii. Lângă gard se zărea cușca
câinelui putrezită și hâită într-o parte, cu paiele răvășite în fața ei;
mai încolo un scaun răsturnat, fără un picior, cu speteaza ruptă,
un lighean cu smalțul sărit, uitat pe pălimarul tinzii, iar pe lângă
tulpina dudului mulțime de puișori ciuguleau dude în urma cloștii
care, semeață, cu capul tot pe sus, îi aștepta din loc în loc să nu
piardă vreunul. Câinele se înapoie de la poartă tăcut, cu coada între
picioare, trăgând după el lanțul lung și ruginit și se tolăni pe paiele
din fața cuștii, rămânând nemișcat, cu capul pe labele de dinainte.
Stătu așa câteva clipe, apoi deodată înălță capul privind către
poartă, se ridică și începu să latre cu aceeași înverșunare de mai
înainte. Peste hămăiturile lui repetate se auzi cântecul unei
muzicuțe. Valeriu înălță mâna, semn că cei din cameră nu trebuie
să mai facă nici un zgomot și orice șoaptă încetă pe dată.
— Ia auziți, muzicuța! zise el încet.
— Muzicuța lui Lică… șopti și Aurel venind lângă fereastră.
Înseamnă că…
— Trebuie să fugim! propuse agitat Romică. Are dreptate Pavel…
— Ssst! Liniște, tovarăși!
Iar nu mai vorbi nimeni. În semiobscuritatea odăii băieții și fetele
stăteau tot în picioare, încordați și nemișcați, cu fețele crispate,
imobile, ca de piatră, fără să-și vorbească.
Peste câteva secunde afară în curte se auzi un glas subțire de fată
strigând pesemne către cineva din curtea vecină:
— Doamna Popescuuu! Doamna Popescuuu! Sunteți acasă?
— Ăsta-i consemnul! vorbi înfrigurat Valeriu, fără să-și dezlipească
obrazul de pe geam. Tovarăși, se întoarse el după aceea și șopti cu
glasul sugrumat de emoție: suntem în pericol! Să părăsim casa! Pe
rând, unul câte unul. Ne-am înțeles: în caz că vreunul dintre noi
este prins, nici o vorbă!
Momentul era destul de critic. Tensiunea neliniștii, a înfrigurării, a
spaimei la apogeu. Nervii supraîncordați ca niște arcuri în
comprimare.
— Ne-am înțeles, tovarăși, mai zise Valeriu și, prinzându-l pe fiecare
de mână, căută să-l privească drept în ochi, să-i inoculeze parcă
curaj și tărie.
— Fii fără grijă, tovarășe Valer! îl asigură Maxim dinapoia ușii, în
timp ce-și strângea pantalonii soldățești cu cureaua. Jurământul
nostru, al uteciștilor, îi sfânt!
— După cum am stabilit, ieșiți prin bucătărie, lămuri repede Aurel,
iar de acolo treceți în șopronul de lemne. Este o scândură pregătita
de mine, o dați la o parte și prin grădina vecină vă strecurați în
strada cealaltă. Pius, boxerule, ia-o înainte, băiete, tu cunoști
drumul.
— Ia și o fată cu tine, îl opri Valeriu. Tanța, după el!
O clipă în odaie se produse învălmășeală. Grăbindu-se să
părăsească încăperea, băieții și fetele își luau rămas bun unul de la
celălalt, încurajându-se din priviri.
— Gata, gata, tovarăși! îi zori Valeriu. Mai repede! Lila, unde ești?
— Aici, Valeriule! răspunse emoționată Dana.
— Vino încoace.
Dana veni lângă fereastră. Tremura. Fața-i devenise palidă, buzele
își pierduseră culoarea. În ochi i se citea spaima. Valeriu o prinse
de mână:
— Plănuisem să te întreb la fârșitul ședinței, dar dacă, uite, s-a
întâmplat așa, răspunde-mi totuși acuma repede…
— Ce anume?
— Ce-i cu fratele tău?
— Cu Mihai?
— Ei da, cu el. Ce, mai ai altul?
— Nu mai am.
— Atunci? Ce-i cu el? Ce știi de el?
— Nu știu nimic, răspunse speriată Dana, și cu palma își acoperi
pieptul să-și potolească bătăile inimii. A plecat acum doi ani la
București, la școala militară de ofițeri și de acolo a fost trimis în
Germania. Ultima dată ne-a scris din Africa… Dar de un an nu mai
avem nici o veste… Tata și mama sunt îngrijorați. S-a întâmplat
ceva cu el? Spune! Vorbește!
— Află că a fost închis într-un lagăr german de unde a evadat. E
urmărit nu numai de gestapou, dar și de poliția și comenduirea
noastră…
— Mihai? întrebă cu sufletul la gură Dana, și fața îi era acum albă
ca varul. Dar ce-a făcut?
— Nu știu. Am fost informat că azi dimineață a sosit la regiment o
telegramă de la Corp, în care se cerea prinderea lui. Poliția la fel. Te
rog, ai grijă. Vor fi poate percheziții acasă. Ți se vor cere declarații…
Fii prudentă… Mă înțelegi, Lila?
În stradă se auzi duduind motorul unei mașini. Câinele prinse a
lătra și mai puternic, zbătându-se în lanț. Muzicuța încetă să mai
cânte. Valeriu o prinse pe Dana de mână și o trase către ușa dinspre
bucătărie.
— Haide, du-te! Cu bine!
 3

În acest timp, în gara orașului răvășită de bombe, intra un tren tixit

de călători, cu oameni ciorchine pe scări, tampoane, unii dintre ei
cățărați chiar pe acoperișurile și ferestrele vagoanelor. Locomotiva
șuieră lung, ascuțit și, frânând parcă obosită de drum, se opri încet
în fața peronului, greoaie, lucie de apă și ulei, învăluita în nori
alburii de aburi.
Un conductor scund și rotofei, cu ceafa groasă și umerii lați, sări
din mers de pe scara unui vagon și, potrivindu-și geanta la șold,
merse câțiva pași pe-alături de vagoane, anunțând profesional:
— Turnu Severin, cinci minute!
Apoi, vrând parcă să asiste și aici la vacarmul și îmbulzeala atât de
obișnuite în gările aglomerate, își dădu șapca pe ceafă, scoase
batista să-și șteargă fața de sudoare și se trase într-o parte,
așteptând.
Ca la o comandă, oamenii începură a coborî unii pe ferestrele
vagoanelor, alții sărind de pe scări și tampoane, cu cufere și
papornițe înălțate deasupra capetelor, strigând și îmbrâncindu-se,
cu icniri surde, dușmănoase, prăvălindu-se gălăgios între șine peste
saci, lăzi și baloturi. Iar în acea clipă, dinspre peron, un alt val de
călători se năpusti să ia cu asalt vagoanele. Se auzeau țipete,
înjurături, chemări și blesteme, îndemnuri și plânsete, toate într-o
larmă ca vuietul unei ape care creștea și se întețea cu fiecare clipă.
— Repede, mă, Culai, aburcă-te, ian colea, pe scara asta!
— Ionițăăă, unde ești, Ioniță, bărbate? Pune mâna, omule, și saltă
sacu ăsta că io-te acu pleacă trinu!
— Lele Polixenie, un’te urcași, fa? Nu acolo, păcatele mele, că ăla-i
vagonu pentru boieri. Treci în ăilaltu, da umblă încet să nu-ți scape
ăla micu din brațe…
— Lumeee, stați, lume, să cobor! Uf, dumnezăule, că ați dat năvală
ca turcii. Ian, ia că acușica mă prăpădesc!
Zicând acestea, o țărancă tânără, voinică, cu părul despletit și
basmaua căzută pe ceafă, scăpă prin mulțimea care urca
bulucindu-se pe scara unui vagon și se răsturnă de-a berbeleacul
între linii, cu picioarele în sus și fustele ridicate, arătându-și fără
voie goliciunea coapselor.
— Trăsni-v-ar să vă trăsnească de nepricopsiți, n-ați mai avea
hodină nici în mormânt! blestemă ea și, bâjbâind cu mâinile printre
zecile de picioare, începu să-și caute pieptenul de sticlă roșie, bătut
cu bumbi sidefii.
Pe de lături, un călugăr bătrân, cu barba sură și anteriul cafeniu,
decolorat de soare, opintindu-se sub povara a doi desagi doldora de
cumpărături, era împins de colo până colo în învălmășeala din fața
vagoanelor și se clătina ca beat, cu o mână întinsă căutând sprijin.
Un jandarm slab și înalt, cu fața negricioasă, asudată, cu o raniță
în spate, îl înghionti zdravăn pe călugăr dându-l la o parte din cale-
i, își făcu loc cu coatele și înjurând de toți sfinții din calendar,
începu să se cațere pe peretele unui vagon întocmai ca la asaltul
unei redute. Ajuns pe acoperișul de tablă încinsă, scoase ranița din
spate și-și puse pușca pe genunchi, mulțumit de faptul că se
aranjase pentru călătorie. Lângă el, un băietan, jerpelit și desculț,
mânca cu poftă dintr-un pepene, zvârlind cu fereală cojile în capul
celor care se învălmășeau țipând la scările și ferestrele vagoanelor.
— Care dai, mă, da-ți-ar popa cu cădelnița să-ți dea?! striga câte o
femeie cu fața spoită de zeama pepenelui. Tiha, măiculiță, că mulți
neghiobi ai dumnezăule în grădina ta!
În acest timp, trenul își ciocni ușor tampoanele, frânele slăbiră, nori
de aburi se vălătuciră sub roți.
— Zoriți, măi, că uite-l pleacă! dădu careva țipăt.
Vacarmul spori. Strigătele și țipetele se învălmășeau într-o larmă de
nedescris. Conductorul cel scund și rotofei începu să se înghesuie
și el, făcându-și loc cu coatele și îmbrâncind ca să apuce cu talpa
piciorului scara unui vagon.
Dar iată că în clipa aceea undeva în înalt se auzi ca un zvon
îndepărtat uruitul continuu al unor motoare. Zumzetul lor metalic,
egal și profund, creștea, se amplifica într-un vuiet înspăimântător.
Parcă un burghiu uriaș sfredelea încet și statornic tăriile cerului. Și
atunci se petrecu parcă un miracol. Ca electrizați, oamenii se opriră
din îmbulzeala aceea, iar cei de jos nici nu luară seama că trenul
începuse a luneca încetișor pe șine, pregătindu-se de plecare. Cu
capetele pe spate și mâna streașină la ochi, ei priveau temători spre
limpezimea cerului, căutând să deslușească siluetele avioanelor ce
se apropiau. Dar, oricât se străduiau, nu zăreau nimic. Se auzea
numai zumzetul acela îndepărtat, care venea de peste dealurile
iugoslave, sporind cu fiecare clipă, înfricoșător și lugubru.
— Iar bombardează americanii! spuse careva cu spaimă.
— Grăbiți, măi, să nu ne prindă cu trinu-n gară, că zob ne face, nu
alta!
— Uite c-am plecat…
Trenul, gemând sub greutatea încărcăturii, cu furnicar de oameni
pe acoperișurile vagoanelor, pe scări și tampoane, se pusese încet
în mișcare. Cei rămași porniră s-alerge pe lângă el, încercând s-
apuce un locșor pe câte un colț de scară. Femeile înnebunite de
groază, cu basmalele căzute și părul despletit, prinseră a țipa și a
blestema, iar copiii începură să se întreacă într-un plânset atât de
sfâșietor și jalnic de credeai că i-a aruncat cineva pe jăratec.
Călugărul acela bătrân cu desagii în spinare, cocoșat sub greutatea
lor, merse câțiva pași pe lângă un vagon, împiedicându-se mereu în
poalele anteriului, cu mâna întinsă, până ce reuși să se prindă de
pulpana hainei unui băiețandru. Dar după o clipă, căzu de-a
rostogolul într-un geamăt prelung și deznădăjduit, cât pe-aici să
intre sub roțile trenului. Un țăran voinic, numai în cămașă și
izmene, venind din urmă în goana mare, sări peste călugăr, se agăță
de felinarul ultimului vagon, dar în zdruncinătura trenului, la ace,
slăbi strânsoarea mâinilor și se prăbuși între linii, zdrobindu-și
capul de brațul unui macaz.
Curând, trenul dispăru pe sub podul de lângă dispensarul
Șantierului naval și, luând viteză, începu să gonească spre dealul
Balotei.
Uruitul avioanelor creștea amenințător cu fiecare clipă, vestind
apropierea dezastrului, a morții. Sirena de pe clădirea gării începu
să șuiere lung și ascuțit, semnal ce vestea primejdia; în același timp
o locomotivă de manevră, aflată dincolo de ateliere, dădu și ea
drumul la glasu-i răgușit și spart. Sus, în orașul care se întindea pe
terasa dinapoia gării, dincolo de spitalul cu acoperișul smuls de
bombe, prinseră a bate în tânguiri rare clopote, și odată cu ele alte
sirene începură a umple văzduhul cu chemarea lor de groază. Cei
ce scăpaseră trenul începură să alerge îngroziți încotro vedeau cu
ochii, sărind peste linii, trecând pe sub vagoanele de marfă trase la
rampă, împrăștiindu-se ca niște potârnichi speriate de detunătura
unei arme. Funcționarii stației părăsiră și ei birourile, năvălind pe
ușile cu geamurile sparte și, strecurându-se prin spatele gării,
începură să urce potecile ce duceau pe sub coroanele pomilor spre
șanțurile săpate drept adăpost în parcul din fața Administrației
financiare. În stânga, dincolo de depou, se vedea furnicarul
muncitorilor de la ateliere care lăsaseră lucrul și alergau, unii către
malul Dunării, alții în deal, spre viroagele din jurul regimentului de
artilerie.
Mihai, numai într-o cămașă zdrențuită, murdară și niște pantaloni
albaștri de doc, peticiți și unsuroși, desculț și cu părul mare, netuns
de multă vreme, coborâse cu greu dintr-un vagon de clasa a treia
și acum, după plecarea trenului, stătea năucit între linii, neștiind
ce să facă. În jurul lui oamenii strigau și alergau îngroziți, căutând
să se ascundă cât mai repede de urgia avioanelor ce se apropiau cu
fiecare clipă. Dar el îi privea absent, fără să se clintească, de parcă
tot vacarmul acela i-ar fi fost străin, nu l-ar fi interesat, nu s-ar fi
aflat și el în primejdie ca toți ceilalți. Ceva nevăzut îl țintuia locului
și nu-l lăsa să facă un pas… Acel ceva era dezastrul ce i se desfășura
înainte ca un trist tablou al durerii.
Clădirea gării, altădată frumoasă, impunătoare, construită în chip
de tren, cu turnul ceasului înalt, închipuind coșul locomotivei, cu
ferestre mari și luminoase, și peronul larg, umbros, construcție
executată după o anume estetică modernă, era acum de
nerecunoscut. Totul se materializa doar prin câteva ziduri ciuntite,
afumate, parcă ireale. Acoperișul era prăbușit mai mult de jumătate
și în soarele dimineții se zăreau grinzile negre arse, frânte în
pârjolul focului. Restaurantul, coletăria, biroul de informații,
revizia, biroul de mișcare, toate aveau geamurile sparte, iar zidurile
ciuruite de schije. Pe peronul murdar se vedeau ici-colo grămezi de
moloz – tencuială și cărămizi sparte – fiare răsucite, cioburi de
sticlă, bucăți mari de tablă smulse de pe acoperișuri. Peste linii,
către magazii, trei vagoane clasă stăteau răsturnate pe-o parte, iar
o cisternă cenușie, năclăită de ulei, zăcea cu roțile în sus peste un
camion strivit cine știe în ce împrejurare. Din loc în loc, zeci de gropi
uriașe, ca niște pâlnii negre, pline cu apă verzuie, stătută, arătau
numărul bombelor căzute asupra gării, depoului, triajului. Mai
încolo, către stadionul „Locomotiva C.F.R.” se zărea un lung tren
de marfă, cu vagoanele arse, schelete de fier, unele răsucite și
turtite, altele răsturnate și strivite de parcă le-ar fi călcat talpa unui
uriaș.
Mihai cerceta tăcut, cu privirea sa obosită acest dezolant tablou al
dezastrului și o mânie surdă clocotea în el. Pe terasa dinapoia gării
văzu clădirea spitalului Grecescu, cu acoperișul smuls și zidurile
mușcate de schije. În jurul ei alte case își înfățișau zidurile triste,
negre, arse, copaci cu coroanele retezate, stâlpi de telegraf culcați
la pământ, acoperișuri strivite și prăbușite de suflul puternic al
bombelor de calibru mare ce zguduiseră din temelii întregul oraș.
Și tot privind această materială și înspăimântătoare expresie a
ruinei, deodată gândul îi zbură la părinții săi, la rudele sale. „Ce-o
fi făcând tata, mama? Dar Dana, sora mea? Or fi în viață? Ce s-o fi
ales de casa noastră de pe strada Aurelian? O fi la pământ ca astea
de pe aici? Unchiul Alexandru știam că e pe front. O mai fi trăind
el pe acolo, pe unde-l poartă pașii nenorociți ai războiului? Dar tanti
Emilia, soția lui? Era casieră, aici în gară…”
Mihai plecase din oraș în urmă cu doi ani, iar de aproape opt luni
de zile nu mai primise nici o veste de la părinți. De altfel, în
peregrinările sale prin nordul Africii cu trupele germane, nici nu
era posibilă primirea vreunei corespondențe. Ca într-un film
derulat spre trecut, revăzu ziua când se despărțise de cei dragi. Era
într-o duminică la amiază, pe la jumătatea lunii august. Zi
călduroasă, cu aer încins, înăbușitor. Pleca la București, la școala
militară, și veniseră să-l conducă la gară părinții și rudele. Mihai
privea acum peronul răvășit de bombe și parcă-l vedea aievea pe
tatăl său, profesorul de istorie Vlad Gheorghiu, scund și slăbuț, în
haine maron, cu fruntea bombată și părul ușor încărunțit la tâmple,
cu ochelarii în ramă de aur și nelipsitul său baston de bambus în
mână. Oare unde stătea atunci? Da, lângă cel de-al doilea stâlp al
peronului, în fața biroului de mișcare. Alături de el, mama, fostă
profesoară de muzică, abia pensionată din cauză de boală, într-o
rochie înflorată, cu pălărie de pai, albă, cu borurile mari și evantaiul
strâns în pumn. La doi pași de părinți, o vedea pe soră-sa, Dana,
pe atunci elevă abia promovată în clasa a șasea a liceului
„Principesa Elena”, slăbuță, cu ochi albaștri și părul blond strâns
în codițe peste pieptul rotunjor. Nu venise singură. O ținea de braț
pe Liliana, colegă de an, fiica unui muncitor de la Atelierele C.F.R.,
tot subțirică și slăbuță, cu păr bogat, castaniu și ochi căprui, mari
și frumoși, căreia cu un an în urmă Mihai îi declarase dragoste
statornică, așa cum declară de obicei orice elev din ultimele clase
ale liceului. Cu cinci minute înainte de plecarea trenului, apăruse
tot într-o fugă prin mulțimea de pe peron și tanti Emilia, sora tatei,
mică și firavă ca o fetiță, în halat albastru de olandină și cu țigara
aprinsă între degete. Fusese învoită de șeful gării să părăsească
pentru câteva minute ghișeul biletelor și venise să-și ia rămas bun
de la singurul nepot, „băiat în toată firea”, cum îl apostrofa
totdeauna când greșea cu câte ceva. Iar în jurul tuturor țopăia
neastâmpăratul Costel, băiețelul ei în vârstă de șase ani, căruia
Mihai îi spunea în glumă Costelino, amintindu-i prin aceasta de un
clovn al circului Kludsky ale cărui giumbușlucuri le văzuseră
deseori împreună, înveselindu-se tare mult… Era cald, foarte cald
și tanti Emilia vorbea repede și aprins, așa cum îi era obiceiul,
despre cearta ei de dimineață cu un maior de artilerie care-i
prezentase o foaie de drum cu ștersături și căruia, pentru că fusese
într-un anume fel obraznic, îi trântise geamul ghișeului în nas.
„Auzi, tu, Eleno, ce neobrăzat, lua-l-ar dracu’, că-l cunosc și pe el
și pe nevasta-sa, o pațachină, care bate toată ziua bulevardul
alături de elevii școlii de aviație!” Tata, mama și chiar Dana o
ascultau cu plăcere, pentru că totdeauna tanti Emilia povestea
frumos, antrenant, colorat, se enerva, apoi pe dată redevenea
zâmbitoare și bine dispusă, de parcă toată lumea ar fi fost a ei.
Numai Liliana, tristă, cu buzele răsfrânte, stătea parcă absentă și-
l privea cu ochi plânși pe Mihai, impunându-și să se arate
indiferentă, nepăsătoare, să nu-și trădeze cumva dragostea…
Sosise trenul, intrând în gară ca o vijelie; îl îmbrățișaseră cu toții,
Dana îi urase în glumă să ajungă cât mai repede general, în timp
ce Costel îl trăgea mereu de mână, cerându-i poate pentru a mia
oară să nu uite să-i aducă de Crăciun o sabie adevărată. Liliana,
cu ochii plecați, rușinată de prezența părinților lui Mihai, primise
în fugă, cu o anumită împotrivire, sărutarea ce i-o dăduse el înainte
de a urca pe scara vagonului…
Acum stând între linii și privind cu durere peronul pustiu, Mihai își
amintea totul, absolut totul, până în cele mai mici amănunte,
pentru că acest ultim tablou, viu și grăitor al familiei îl avusese
mereu în fața ochilor în cei doi ani ai peregrinărilor sale. Unde-or fi
ei în clipa asta? se întreba, privind dezastrul din jurul său. Ce-or fi
făcând? I-o fi ocolit, oare, urgia sălbaticelor bombardamente care,
după cum vedea, au distrus aproape întregul oraș? A trecut vremea
și…
— Hei, tinere, te-ai smintit la scăfârlie sau faci cumva pe grozavul?
Mihai tresări din gândurile lui și privi cu mirare în jur, să vadă cine
strigă.
— Tu, ăla, vagabondu…
Continuă să-și rotească ochii în jur dar nu zărea pe nimeni.
Peronul, câmpul liniilor, rampa, toate erau acuma pustii, tăcute,
lipsite de viața. Sus, soarele dogorea puternic și aerul parcă fierbea,
tremurând zarea la orizont.
— Mă, tu ăla care te răsucești în loc ca un semafor, tu n-auzi, mă?
Mihai privi din nou în toate părțile, de astă dată cu multă luare-
aminte și, după câteva clipe zări înapoia unui stâlp de susținere a
peronului un impiegat de mișcare, slab și înalt, numai în cămașă,
cu șapca roșie pe cap. Acesta agita amenințător pumnul, vădit
revoltat de comportarea ciudatului călător.
— Ce vrei, dom’le, pentru ce țipi la mine? îl întrebă enervat Mihai și
porni întărâtat către el, pășind cu grijă să nu se împiedice de șine.
— Cum „ce vreau”? se sumeți impiegatul cu glasul răgușit de atâta
strigat. Stai ca un popândău acolo, între linii, să te vadă ăia de sus
și să ne lase aici câteva bombe!… Nu ne ajung atâtea
bombardamente pe capul nostru? Ai rămas ca prostu-n bâlci cu
gura căscată în văzul avioanelor!
— Bă, moț de curcan, ce te legi așa tam-nisam de mine? Ți s-a făcut
de vreo două după ceafă? îi sări țandăra lui Mihai, gata pus pe
harță. De ce mă faci vagabond?
— Păi nu ești?
— Ia vezi că acu-ți dau chipiul jos! nu se lăsă Mihai și căuta în jur
un băț, ceva, cu care să-l înfrunte pe impiegat. Uite al dracului! Ești
fricos ca un iepure. Se vede că n-ai mirosit praful de pușcă undeva
pe front…
Văzându-l pornit, impiegatul ocoli gara și se făcu nevăzut. Mihai îl
căuta un timp cu privirea, apoi renunțând să-l mai intereseze
incidentul, vârî mâinile adânc în buzunarele pantalonilor jerpeliți și
porni de-a lungul terasamentului, călcând cu picioarele-i desculțe,
zdrelite, pietrișul colțuros dintre traversele înnegrite de păcură.
Ajuns în umbra unor tufe de liliac, se opri. Se simțea obosit, sfârșit
de puteri. Căldura ce se revărsa din plin în aerul încins devenea tot
mai apăsătoare. Zărind la zece pași mai încolo câteva traverse
putrede stivuite lângă peretele prăbușit al unui canton, se așeză pe
ele să se odihnească puțin înainte de a porni către casă. Sus, în
oraș, glasul sirenelor și al clopotelor continua să vestească
alarmant apropierea dezastrului. Iar peste Dunăre, undeva în înalt,
zgomotul avioanelor creștea cu fiecare clipă, trepidant și
înspăimântător. Mihai puse palma streașină la ochi și privi
îndelung și stăruitor în sus încercând să le descopere. Zadarnic
însă. Limpezimea de cleștar a cerului întins și strălucitor îi obosea
ochii, încât după câteva clipe de zadarnice căutări, simți dureri în
adâncul lor. Totuși nu renunță. Cercetă din nou de la un capăt la
altul întreaga boltă a cerului și, după puțin, printre câțiva norișori
albi și pufoși, zări la mare înălțime, scânteind în sclipirea lor de
argint cinci avioane mici, atât de mici, încât păreau niște puncte
sidefii. Pluteau în formație săgeată, lin, aproape nemișcat,
asemenea unor cocori de staniol. Curând intrară într-un nor
cenușiu, scămoșat și nu se mai văzură. Îndată însă se iviră în urma
lor alte cinci, urmând aceeași cale. Iar când primele se arătară din
nou în largul cerului, o a treia formație sclipi argintiu în urma
celorlalte, învăluită în aburul de puf al norilor ce păreau că le
însoțesc în plutirea lor lină. „Poate că nu se abat asupra orașului,
gândi Mihai, apreciind direcția de zbor a bombardierelor. Trec
Dunărea și cred ca se îndreaptă către Brașov sau Ploiești”.
Deodată, sirenele încetară. Și nici glasul de bronz al clopotelor nu
se mai auzi. Peste toate coborî o liniște adâncă și tristă,
prevestitoare de primejdii. Întreaga fire parcă încremenise. Numai
zumzetul acela metalic al morții, venind de peste dealurile
iugoslave, se intensifica coborând parcă tot mai aproape de
pământ.
Ascunși prin gropi umede, mărginite de bălării înalte, trântiți pe
burtă în umbra magaziilor și a vagoanelor răsturnate, oamenii,
stăpâniți de groază, așteptau. Poate că nici nu-și vorbeau… Și nici
nu se priveau… Stăteau tăcuți, nemișcați. Ascultându-și bătăile
inimii și numărând clipele de viață ce-i mai despărțeau de hotarul
morții.
— Iote-le, mămicoooo! dădu deodată strigăt un copil, de undeva din
pustietatea parcului. Iote-le, vin! Thii, ce mai lucesc! Au aripi de
oglinzi?
Mihai întoarse capul, dar nu zări nicăieri copilul acela guraliv.
Parcul era pustiu. Printre copaci se înălțau ici-colo grămezi de
pământ uscat, acoperite de mărăcini, se vedeau câteva bănci
răsturnate, iar sus pe bulevard alerga în mare viteză o mașină
neagră, claxonând repetat și strident, pentru cale liberă. Privi apoi
din nou către limpezimea cerului. Avioanele, ajunse deasupra
Dunării, se zăreau acum destul de bine; erau din acelea cu două
fuselaje. Siluetele lor pluteau lin în uruitul sumbru al motoarelor.
Se apropiau parcă sfidător, într-o liniște amenințătoare, sclipind
viu, diamantin în pulberea de aur a soarelui.
 4

Dana trecuse prin destule emoții până să se vadă scăpată din acel
perimetru al cartierului bănuit a fi pus sub observație de către
poliția orașului. Ieșise prin spărtura gardului pregătită din vreme
de Aurel, traversase o curte pustie – pe-o parte și pe alta erau două
rânduri de case vechi, cu tencuiala căzută, părăsite de locatarii lor
– și deschizând o poartă de fier, se pomenise în strada Virtuții. De
aici, ținând-o tot într-o fugă, apucă pe strada Alecsandri, în jos,
spre calea Traian, și tocmai pe când traversa strada Providenței,
începură să sune sirenele, vestind primejdia unui nou
bombardament aerian. „Trebuie să intru repede într-un adăpost,
chibzui ea fără să se oprească din alergătură, cu palma pe piept ca
să-și potolească bătăile inimii. Dacă sunt într-adevăr urmărită, în
mod sigur mi se va pierde urma”.
Ajunsă în piața Mihai Bravu, zări înapoia unor boschete un șanț de
adăpost către care se îndrepta în grabă un bătrânel cu o bocceluță
în mână. Fugi și ea într-acolo. După ce se încredința că înapoia ei
nu venea nimeni, coborî câteva trepte de pământ, în adăpostul
săpat în aer liber, acoperit din loc în loc cu bârne peste care erau
aruncate crengi uscate de tei.
De câteva clipe se afla aici, între pereții de pământ, istovită de
alergătură, stând pe o banchetă improvizată, putredă. Fruntea îi
era îmbrobonată de sudoare și nici măcar n-avea la ea o batistă.
Rochia i se lipise de spate, umedă și rece, iar părul i se despletise
în șuvițe năclăite de sudoare, ce-i cădeau în neorânduială peste
ochi. Stătea tăcută, cu palma încă pe piept, emoționată și
neliniștită, gândindu-se la cei de care se despărțise în urmă cu un
sfert de oră. Să li se fi întâmplat oare ceva? O fi venit poliția acolo
în curte sau n-au reușit agenții să descopere casa?
În adăpostul destul de adânc era răcoare. Deasupra se zărea cerul
limpede și albastru, liniștit și curat, fără pată de nor. Bătrânelul cu
bocceluța pe genunchi, care coborâse în adăpost înaintea Danei,
stătea ghemuit într-un colț al acestei încăperi strâmte de pământ,
cu capul plecat, de parcă dormita într-o așteptare fără de sfârșit.
Lângă el se vedea o femeie între două vârste, cu o față frumoasă,
dar exagerat fardată și cu părul strâns sub un tulpan înfășurat în
chip de turban, îmbrăcată într-un capod lung, de mătase. Ținea pe
genunchi un cățeluș cu botul mic și părul lățos, căruia îi mângâia
mereu gâtul liniștindu-l să nu scâncească. Iar în fața ei o altă
femeie, ceva mai în vârstă, cu o față aspră, cenușie, cu un mic
geamantan lângă ea, îmbrăcată într-un balonzaid jerpelit și
murdar, privea mereu cerul și se închina șoptind cuvinte numai de
ea știute.
După un timp, femeia în balonzaid înălță ușor capul din groapă și,
ascultând spre înalt huruitul sinistru al avioanelor, anunță parcă
pentru toată lumea, cu un glas plin de deznădejde:
— I-auziți-le, vin! Prea-sfântă fecioară Maria, aibi în pază păcătoșii
de pe pământ…
Se așeză iarăși la locul ei, trase mai bine geamantanul lângă ea și
începu să se închine cu ochii tot în sus. Presimțind parcă primejdia,
cățelușul vecinei în capod de mătase începu să latre, dar îndată
stăpâna îi prinse botul în pumn și-l amenință cu degetul întocmai
ca pe un copil:
— Fii cuminte, Pufi, se poate să faci gălăgie? Tocmai ție, țoancă
mică, să-ți fie frică? Cățelușul unui domn colonel?
Și în timp ce mângâia coama lățoasă a cățelului se adresă Danei pe
un ton prietenos:
— Vai, domnișoară, știi ce inteligent este? Simte de la distanță că
se va întâmpla ceva rău… Și are un fler… ce să-ți spun, mă uimește!
Bărbatul meu e colonel, poate ați auzit, colonelul Dona, de
cavalerie, a adus bijuteria asta de pe front, cu avionul… Și ce
insistă, dragă, pe lângă mine un dentist polonez, din ăia refugiați,
să i-l vând. „Fugi, domnule, încolo cu banii dumitale, i-am zis, nu-
mi trebuie, nu mă despart eu de suflețelul ăsta al meu!” Ce să-i
faci?! oftă ea într-un târziu. Bărbatu-i plecat, am și eu cu cine-mi
petrece vremea…
Dana însă n-o asculta. Stătea tăcută, cu capul plecat și se gândea
la vestea ce i-o dăduse Valeriu despre Mihai. Va să zică fratele ei
trăia! Într-un anume fel o bucura lucrul acesta. De când plecase în
Germania, la școala militară de mecanizate, părinții, mai ales
mama, îi purtaseră o neasemuit de mare grijă. Scrisorile venite de
pe acele meleaguri străine, le citeau cu toți ai casei de zeci și zeci
de ori, încât aproape că le învățaseră pe dinafară. Erau singura lor
legătură cu el, aflat atât de departe. Și deodată n-a mai venit nici
măcar un rând de la Mihai. Totul s-a stins ca o flacără suflată de
vânt. Oricât s-a străduit tatăl, profesorul Vlad Gheorghiu, să afle
vreo veste despre fiul plecat pe meleaguri străine, totul a fost fără
nici un rezultat. Atunci s-a înstăpânit în casă o tăcere și o tristețe
grea, apăsătoare. Nu-și vorbeau, umblau ușor, cu frunțile tot
plecate, cu inimile cernite, îndurerate. Îl considerau mort sau
dispărut pe frontul din Africa, de unde le trimisese cu un an înainte
ultima lui scrisoare. În rarele discuții ale familiei, seara, în jurul
mesei, sau după-amiezele, când timpul prilejuia acest lucru,
numele fiului dispărut era rostit în șoaptă, cu adâncă smerenie. Și
îndată mama începea să plângă cu fața îngropată în palme, iar tatăl
rămânea tăcut cu chipul împietrit de durere. Atunci Dana căuta să
abată discuția pe alt făgaș, în speranța că poate totuși într-o zi o
veste luminoasă le va însenina din nou viața. Și acum iată… Mihai
trăiește, a evadat dintr-un lagăr german… Dar vestea asta poate
aduce liniștea atât de mult așteptată în familie? Ce va zice tatăl?
Dar mama? Mihai trăiește, dar… a evadat dintr-un lagăr german…
Pentru ce a fost în lagăr?…
Dana își cuprinse capul în palme și rămase gânditoare. În liniștea
grea, adâncă, ce se lăsase cu încetul peste năpăstuitul oraș, se
auzea acum deslușit undeva în înalt uruitul puternicelor motoare
ale avioanelor de bombardament. Numai în apropiere, la o casă
pesemne cu ferestrele deschise, un radio, sfidând parcă clipele de
groază, trimetea în zăpușeala amiezii melodia atât de cunoscută
tuturor:
Violete pentru fete,
Pentru inimioara lor…
Le-a cules o țigăncușă
Din grădina fermecată,
A poveștilor de-amor…

Danei îi plăcea foarte mult acest cântec, dar acum nu-i da

ascultare. Inima ei nu era făcută în aceste clipe pentru bucurie,
pentru destindere. O neliniște grea o apăsa, gata parcă s-o
strivească. „Să le spun părinților cele aflate, sau să nu le spun? era
chinuitoarea întrebare care-i frământa mintea. Desigur se vor
bucura că Mihai trăiește, că nu-i putrezesc oasele undeva, prin
locuri îndepărtate. Dar ce vor zice când vor auzi că a evadat dintr-
un lagăr, că nemții și poliția noastră au pornit o urmărire turbată,
vrând cu tot dinadinsul să pună mâna pe el? Bineînțeles că tata se
va duce iară la comandamentul german, așa cum a mai fost de
atâtea ori în zbuciumul lui, se va duce pe la regiment să vadă ce-i
de făcut, ce se poate aranja și în mod sigur va fi întrebat de unde
are știrea? El se va referi poate la mine. Atunci eu ce va trebui să
răspund? Nu, n-am să le spun nimic despre Mihai! hotărî în cele
din urmă Dana. De ce să mai amărăsc inimile părinților când și așa
ei sunt destul de necăjiți cu viața asta plină de mizerie, cu urgia
bombardamentelor americane care s-a abătut ca un blestem
asupra orașului de nu știi dintr-o clipă într-alta dacă vei mai trăi,
dacă vei mai avea adăpost sau te vei mulțumi să privești cu ochii
plânși la zidurile fumegânde ale casei doborâte la pământ? În
familia noastră s-a așternut un fel de uitare voită în privința lui
Mihai, e bine să rămână așa, conchise ea. Ce va mai fi, vom vedea.
Am totuși o mare mulțumire că trăiește; bine, rău, dar e în viață și
nutresc speranța că nu va trece mult și-l vom revedea în mijlocul
nostru. Și totuși… totuși bucuria aceasta îmi este umbrită de-o
neliniște, de îngrijorare, pentru că nu știu ce-a făcut pe acolo,
pentru care motiv a fost închis… Și nici Valeriu n-a putut să-mi
spună ceva precis…”
Astfel gândind, își potrivi rochia pe genunchi, își îndreptă părul pe
frunte și rămase tăcută, ascultând cântecul ce se răspândea în eter,
dulce și melodios:
Violete pentru fete
Din iubire înfloresc,
Să le-aducă pentru-o seară
O speranță-n inimioară,
Celor care mai iubesc…

„Adevărat, celor care mai iubesc, gândi Dana, reflectând asupra

textului ce însoțea plăcuta melodie. Mai iubesc… Dar poate ea,
iubirea, să fie întreruptă, de pildă, de necazuri, fie ele cât de mari?
Cred că iubirea trebuie să fie continuă ca apa unui izvor, ea nu
poate seca, nu se poate stinge, e veșnică și pentru totdeauna”. Își
aminti de Sandu, băiatul vecinului Ion Raicu, muncitor da
Șantierul naval. Alături de el aflase întâia iubire, așa cum se poate
afla la vârsta de treisprezece ani. Învățau împreună – erau în clase
paralele – se plimbau împreună seara prin parcul tribunalului sau
prin grădina publică, mergeau la stadion să vadă meciurile de
fotbal ce le susținea Locomotiva C.F.R., își scriau scrisori de
dragoste, se certau, se împăcau și iar se certau pentru pricini
imaginare de gelozie… Dar într-o zi viața lor tihnită, liniștită a fost
zdruncinată. Mama lui Sandu a murit în primul bombardament din
noaptea de 4 aprilie, tatăl a fost închis în preajma zilei de 1 Mai,
bănuit a fi comunist, iar băiatul, dat afară de la liceu pentru acest
motiv, a devenit ucenic la Șantierul naval; acuma era plecat la
Constanța, unde fusese mutat împreună cu mai mulți lucrători, din
pricină că atelierele de pe malul Dunării suferiseră grele avarii și
Șantierul nu prea avea comenzi.
„Am rămas singură, își spunea Dana, gândindu-se la toate acestea.
Dar îmi pare bine că Sandu s-a ținut de carte și a continuat să-și
treacă examenele în particular. Acuma, poate că vine de la
Constanța să-și dea restul examenelor pentru a promova și el în
clasa a opta. Și liceul e tocmai la Șișești, cale de zeci de kilometri!
Bietul tata, cât drum trebuie să facă și el în fiecare săptămână
pentru a încheia situațiile școlare!”
O umbră se profilă atunci deasupra adăpostului și un glas de
băiețandru întrebă aproape răstit:
— Hei, e careva aici?
Dana tresări. Cineva coborî în grabă treptele de pământ și în acea
clipă cățelul doamnei cu capodul de mătase prinse să latre din nou
tare, asurzitor. Noul venit nu era altul decât Maxim, cu cămașa
murdară, zdrențuită, în pantalonii lui soldățești, prea mari pentru
trupu-i firav și slăbit.
— Pufi, țoancă mică, iar faci scandal? își apostrofă doamna colonel
„odrasla” din brațe. Ce-ai cu băiatul?
Dar câinele nu-i da ascultare. Se smucea, gata să-l sfâșie cu botul
său mic și rânjit pe Maxim, care cât mai ferit vroia să treacă înainte,
spre fundul adăpostului.
— Huo, javră râioasă, ține-ți clanța, că acu-ți dau una peste bot,
de-ți piere glasul!
Și zicând acestea, făcu un gest de lovire cu pumnul. Câinele se
înverșună și mai mult. Maxim începu să râdă, sări peste
geamantanul femeii cu balonzaidul jerpelit, care tocmai citea o
carte de rugăciuni și, dând cu ochii de Dana, se înveseli și mai mult.
— Hei, ce grozăvie, dom’le! exclamă el și se lovi cu palma peste
frunte. Ia uite unde era prințesa noastră?!
Dana puse degetul arătător pe buze, făcându-i semn să nu mai
trăncănească, deoarece poate fi auzit de cei de față. Apoi îi făcu loc
să se așeze lângă ea pe banca improvizată.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Dana în șoaptă la urechea lui
Maxim.
— Nimic, răspunse el tot în șoaptă, în chip misterios, privind cu
precauție către cei din adăpost. Mi se pare că s-au speriat ăia de pe
stradă de pomană. Măi, și ce ghinion! urmă el necăjit, lovindu-se
iar cu palma peste frunte. Tocmai azi ziceam că primesc și eu o
sarcină…
Vru să mai spună ceva, dar Dana îi făcu semn că nu pot vorbi aci
de față cu cei din adăpost, întrucât puteau ușor atrage atenția cuiva
că se cunosc. Maxim înclină din cap în semn că a înțeles și tăcu
făcându-și de lucru cu un bețișor pe care îl rupea bucățele și le
azvârlea în peretele de pământ umed. Dana îl privi câteva clipe într-
ascuns; era netuns de multă vreme, cămașa zdrențuită mirosea a
sudoare, iar pantalonii kaki, soldățești, abia se mai țineau petic
peste petic. Băiatul avea ochi frumoși, căprui, inteligenți, în care se
citea cu ușurință suferința unei vieți de mizerie.
Dana continua să-l privească pe Maxim în tăcere, căutând să
dezlege în minte tainele ce păreau să învăluie trista lui biografie.
Știa că e orfan, le-o mărturisise el o dată, și că muncește ca ucenic
la întreprinderea „Frații Graff”, dar încolo nu mai cunoștea nimic
despre viața lui.
— O duci greu la stăpânii tăi, Ștefane? îl întrebase ea o dată, când
se adunaseră într-o casă conspirativă pentru ședința organizației.
— Greu, Lila, răspunsese el trist, înnegurat. Dar ne spunea
tovarășul Valer că o să vie o vreme în care și noi săracii vom fi
fericiți, vom avea ce mânca, ce îmbrăca. Zicea c-o să fie numai pâine
și trandafiri…
— Zău? făcuse cu prefăcută mirare Dana.
— Așa cum îți spun. Să treacă numai prăpădul asta, să dăm jos
boierii și-apoi să vezi matale! zice că și dumnealui i-ar fi spus despre
treaba asta cu pâinea și cu trandafirii, unul Max…
— Marx, îl corectase Dana zâmbind.
— Așa, Marx… Cine-i ăsta, Marx?
— Un învățat al proletariatului, căutase a-l lămuri Dana.
Învățătura lui arată tuturor celor ce muncesc drumul pe care
trebuie să meargă ca să nu mai fie oameni exploatați de patroni, de
fabricanți, să fie ei, proletarii, stăpâni pe toate bogățiile pământului,
că numai ei muncesc și asudă…
— Că drept mai grăiește învățatul ăsta, prințeso, se luminase la
chip Maxim. Numai să vină el la patronii mei, să vadă cum îmi duc
viața și ce mănânc, și cred că i-ar băga în doi timpi și trei mișcări la
pușcărie!
— Bine, așa ar trebui să fie, încuviințase Dana, dar vreau să te
întreb ceva, Ștefane.
— Întreabă, și am să-ți răspund.
— De ce-mi zici tu mie prințesă?
Maxim roșise până-n vârful urechilor și plecase rușinat privirea.
Tăcea. Parcă îi luase cineva graiul dintr-o dată.
— Îmi spui?
— Pentru că ești foarte frumoasă, de-aia! mărturisise el cu
sinceritate. Am fost de Crăciun la cinema „Regal”, m-am furișat
printre oameni, de nu m-a dibuit nimeni ca n-aveam bilet și am
văzut acolo în film una frumoasă ca matale, căreia îi ziceau toți
prințesă. Numai că avea pe cap o coroniță strălucitoare, din alea
cum poartă irozii…
Dana își reamintea cu plăcere discuția de atunci și-l privea stăruitor
pe Maxim, căutând acum, ca și altă dată, să pătrundă în intimitatea
vieții lui oropsite. O stăpânea un sentiment de profundă umanitate,
de milă și înțelegere pentru durerile micului ei tovarăș de luptă…
Deodată, Maxim se ridică în picioare și întinse mâna arătând către
peticul de cer:
— Aoleu, uite-le! Mamă, mamă ce mai sclipesc! Unul… două… cinci
avioane!
Pe cerul albastru de deasupra adăpostului apăru în plutire lină
prima formație a bombardierelor americane. Într-adevăr, sclipeau
ca argintul în bătaia soarelui. Sirenele tăceau. În jur liniște. Numai
sus, în înalt, motoarele avioanelor huruiau monoton și statornic,
făcând parcă aerul să vibreze în trepidații continue, înfricoșătoare.
Nu după mult, zgomotul acela se stinse și se așternu o liniște într-
atât de adâncă, încât se auzea limpede fâlfâitul păsărilor de
deasupra adăpostului. Dana, înspăimântată, cu sufletul la gură,
ținându-l strâns de mână pe Maxim, privea în sus, către
limpezimea cerului, urmărind siluetele de argint ale avioanelor.
— Parcă nu se mai aud, șopti Maxim, cu teamă în glas. Așa e? Le-
au stat motoarele…
— Acum urmează clipele cele mai grele… răspunse Dana mai mult
în șoaptă. Vor arunca bombele…
Într-adevăr, după câteva secunde se auzi o explozie înfiorătoare,
apoi alte două aproape în același timp și iar încă una, toate într-
atât de puternice, încât zguduiră pământul din temelii. Ecoul lor se
înălță o clipă ca o rostogolire de tunete peste oraș, dar fu acoperit
îndată de alte explozii tot atât de profunde și adânci. Ecoul
acestora, prelung și sinistru, se contopi cu al primelor și un vuiet
continuu și dens dăinui minute în șir. Urmară alte explozii, de data
asta șase la număr, undeva foarte aproape. Răbufnirea lor fu atât
de cumplită încât pământul se cutremură și parcă începu să se
scufunde cu încetul, rupându-se în bucăți.
Înfricoșată, Dana se ghemui și mai mult în colțul ei și închise ochii,
acoperindu-și totodată urechile cu palmele. Maxim stătea și el
chircit, cu capul între umeri și numai cu un ochi privea când și
când cerul, îngrozit de exploziile surde și puternice ce urmau una
după alta ca loviturile unui uriaș ciocan, în partea cealaltă a
adăpostului doamna colonel îl stăpânea cu greu pe Pufi, care urla
și se zbătea în brațele ei, cuprins parcă de turbare. Cealaltă femeie
se închina mereu, cu capul plecat, vârât adânc în gulerul
balonzaidului, să nu audă, să nu vadă nimic. Numai bătrânelul, cu
bocceluța pe genunchi, se arăta oarecum liniștit și privea impasibil
către înalt să vadă ce se mai întâmplă. Dar parcă nu se mai
întâmpla nimic. Pământul răbufnea uneori surd, înăbușit, desigur
spintecat de explozii. Iar în răstimpuri, afară, în mica piață, radioul
își urma nestingherit cântecul și același glas cald și plăcut de femeie
trimitea depărtărilor invariabila melodie ce părea că nu se mai
sfârșește:
De câte ori rătăcesc,
Încercând să-mi alung un dor,
O țigăncușă întâlnesc
Care-mi cântă încetișor…

Violete pentru fete,

Pentru inimioara lor, le-a cules o…

Deodată, ca o fulgerare, se auzi un fâlfâit prelung undeva în

apropierea gropii și în clipa următoare răsună o bubuitură
puternică, asurzitoare, de apocalips. Cântecul acela se frânse. O
bucată mare din acoperișul unei case trecu în zbor razant, ca o
aripă neagră, pe deasupra adăpostului și tot atunci o ploaie de
țarină începu a se cerne asupra celor ce stăteau nemișcați
așteptând sfârșitul. Unul dintre pereții de pământ ai adăpostului
crăpă de-a curmezișul în toată lungimea lui și în aceeași clipă câteva
bârne de deasupra se prăbușiră cu crengi cu tot. Bătrânelul scoase
un geamăt surd, înăbușit. Doamna colonel țipă sfâșietor, prelung,
iar cățelul, schelălăind ca lovit de un retevei, țâșni din brațele ei și
ieși glonț din adăpost. Dana deschise ochii și văzu dezastrul.
Cutremurată, își trecu palma peste fața mânjită de praf, își scutură
țărâna de pe rochie și vru să se ridice. Dar o amețeală o cuprinse
pe dată și căzu la loc pe bancă, cu spatele rezemat de peretele
umed.
— Stai matale liniștită, zise micuțul Maxim, că le sar eu în ajutor.
Mi se pare că omul acela bătrân…
 5

Undeva foarte aproape cineva tuși sec și Mihai, care stătuse până
atunci trântit la rădăcina unui copac, înălță capul și privi în jur.
Sus, pe terasa dinapoia spitalului Grecescu, orașul clocotea sub
urgia bombardamentului. Coloane de fum negru se ridicau către
cer vălătucindu-se în înalt. Exploziile surde, zguduitoare, urmau
continuu, una după alta, și se părea că erau ultimele lovituri ce
aveau să prefacă orașul într-o ruină. O ceață de funingine și praf
dens plutea peste coroanele copacilor ca o năframă neagră; în
căldura amiezii aerul devenise acru, înecăcios, sufocant.
Omul acela tuși iară și de astă dată Mihai îl zări. Nu departe,
înapoia lui, la umbra unui castan, un ceferist stătea aplecat asupra
unui ștergar și îmbuca de zor, parcă fără să-i pese de tot ce se
întâmpla în jur. Insul, neras de multă vreme, purta o cămașă
fumurie, murdară și o pereche de pantaloni de dimie, făcuți
ferfeniță, plini de unsoare. Mesteca rar, liniștit, de parcă numai la
mâncare îi fusese gândul toată viața; când și când ducea un ulcior
pântecos la gură și sorbea din el cu nesaț, după care își ștergea
încetișor mustățile mari cânepii, cu mâneca largă a cămășii. Tot
privindu-l, lui Mihai îi încolți un gând: de bunăseamă că omul face
serviciu aici în gară. Șapca lui, de ceferist, se odihnea lângă
papornița cu mâncare. Ce-ar fi deci să-l întrebe de soarta mătușii
Emilia? Negreșit o cunoaște, lucrează doar în gară de atâția ani.
Dacă ea trăiește, înseamnă că acasă nu s-a întâmplat nimic, că nici
o bombă n-a cumnat viețile alor săi. Locuiau doar în aceeași curte…
Gândind astfel, se ridică și porni către bătrânul ceferist, îi dădu
bună ziua și omul înclină din cap în semn de răspuns, după care îi
făcu semn să ia loc alături. Pe un ștergar alb erau întinse câteva
cepe, o bucată mare de mămăligă rece, una de brânză și trei ouă
răscoapte.
— Nici dumitale nu ți-e frică de bombe? întrebă bătrânul și fața lui
scorojită se lumină de un zâmbet.
— De ce să-mi fie frică? se miră Mihai și se așeză pe iarbă în fața
bătrânului. Tot atât de bine poți să mori și în adăpost…
— Așa am zis și eu, aprobă el, înfulecând fără zăbavă. Când ți-a
venit ceasu neică, moartea te caută și te găsește chiar de-ai fi în
fundu pământului! Da, ia și ’mneata ceva în gură. Din ce avem și
noi, de, ca ăi săraci, că anu ăsta nu s-a prea făcut nimic… Nici n-
a avut cine munci pământu…
— Mulțumesc dumitale, am mâncat mai adineauri, minți Mihai și
înghiți în sec. Dar dacă-ți face plăcere…
— Cum să nu, cu dragă inimă, hai, îndeamnă, zise bătrânul cu
bunătate, că bucatele, vezi ’mneata, de-aia-s date: să fie mâncate.
Colea în ulcior, avem și apă, bună, rece, am luat-o mai adineauri
tocma de la fântâna Călărașilor. Ar fi fost bun un vin, dar de, dacă
nu e, nici burta nu cere, săraca de ea…
Mihai luă o bucată mare de mămăligă, o bucățică de brânză și
începu să mănânce repede, hulpav, de parcă l-ar fi zorit careva. De
două zile nu pusese nimic în gură. N-avusese nici bani cu ce să
cumpere ceva alimente și, chiar dacă ar fi avut, n-ar fi găsit nimic
prin gările prin care trecuse. Numai în apropiere de Timișoara, o
bătrână îi dăduse în tren un castravete verde și o bucățică de lipie
și cu ele își mai astâmpărase foamea. De atunci însă…
— Ce se mai aude cu frontu, îl mai țin nemții sau îi dau rușii mereu
de-a berbeleacu? întrebă bătrânul și cu un gest al mâinii îl îndemnă
să mănânce, să nu se sfiască. Că din gazete nu știi ce să mai alegi…
— Eu știu? înălță din umeri Mihai. Nu cunosc situația.
— E groasă de tot, dom’le! clătină bătrânul din cap atotștiutor. Au
dat de dracu nemții! Vin ceferiștii noștri de prin părțile alea ale
Moldovei și ne spun că a intrat spaima în ei… Să-i vedem acușica
pe unde-or să scoată cămașa… Cum îi bumbăcesc rușii din față, să
le dăm și noi niște ghionți din spate, tot ar fi o treabă, i-am stropși
ca pe coropișnițe și i-am da mai repede afara din țară! Că ăștia au
adus prăpădu pe capu nostru. Dreptu-i?
— Așa e! consimți Mihai.
Discutară apoi despre una, despre alta; mai mult vorbea bătrânul.
Omul se plânse că la ei în sat n-are cine să strângă bucatele în
toamnă, pentru că toți bărbații sunt pe front și au rămas numai
muierile, copiii și câțiva invalizi, oameni fără mâini, fără picioare,
ce de-abia își trag sufletul. Apoi chiar dacă s-ar face ceva, tot or să
moară de foame în iarnă că de bunăseamă, la fel ca și în anul trecut,
le iau nemții tot grâul și tot porumbul pe niște prețuri de
batjocură…
— Și toate s-au scumpit, dom’le, vorbi el cu amărăciune. Uite, de
pildă alaltăieri, în târg la Strehaia, s-au vândut vacile până la
douăzeci și cinci de mii de lei capu, iar porcii șase mii. Apăi, spune
și ’mneata, poți să te mai apropii de târg?
Omul tăcu, se scarpină în cap răvășindu-și părul cânepiu, după
care oftă din adâncul pieptului, stăpânit parcă de o grea suferință.
— Ascultă, moșule, întrebă Mihai după o vreme, aici în oraș este
armată germană?
Chibzuise că e bine să știe, să se ferească de patrulele nemțești pe
care eventual le-ar întâlni pe stradă și în fața cărora ar putea apărea
suspect.
— Apăi, așa… regimente nu sunt, că nu mai au nici ei, le-au tocat
rușii pe toate, dar au un comandament, tocmai în vale, lângă
tribunal, pe bulivard…
— Chiar lângă tribunal?
— Da, lângă el, într-o casă mare, cu etaj; e cam prăpădită dar e
întreagă, a scăpat până acu de urgia bombardamentelor. Am văzut
mereu un neamț de santinelă la poartă și multe mașini trase în față.
Așa că comandament trebuie să fie… Dar ’mneata nu ești de pe aici?
— Nu sunt, minți Mihai și ocoli privirea bătrânului. Vin tocmai de
la Ploiești. Mă duc la niște rude de-ale mele, în oraș. La casiera de
la gară, dac-o cunoști dumneata… doamna Emilia Nicoleanu…
— Pe doamna casieră să n-o cunosc? se arată intrigat, bătrânul. O
cunosc, cum să nu, că doară fac servici la întreținere. Dar, dânsa,
de…
Ceferistul se întunecă la chip, clătină capul cu amărăciune și dădu
din mână în semn de părere de rău.
— Ce-i cu ea? sări Mihai și neliniștit prinse mâna bătrânului de la
încheietură. Spune! A murit?
— Nu, n-a murit, dar din noaptea aia de 4 aprilie…
Omul clătină iar capul, se șterse cu dosul palmei la gură și-și făcu
de lucru, adunând resturile bucatelor pe ștergar, pregătindu-se să
le lege în bocceluță. Tăcea, socotind că nu-i bine să vorbească
despre lucruri care în mod sigur nu-i fac nici o bucurie tânărului
din fața lui.
— Ce-i cu noaptea de 4 aprilie? stărui Mihai cu glas tremurat și se
dădu mai aproape, fără să lase mâna bătrânului. Hai, vorbește, ce
dumnezeu!
— Apăi, ce să fie? glăsui moale bătrânul. Iaca, atunci a început
prăpădu ăsta care s-a abătut pe capu nostru.
— Atunci a fost primul bombardament asupra orașului?
— Da, atunci.
— Și ce s-a întâmplat cu tanti-mea, casiera de la gară?
— Ce să se întâmple? vorbi bătrânul, fără să-l privească pe Mihai
în timp ce punea bocceluța cu mâncare în papornița ruptă de
alături. Bine nu e cu ’mneaei. Trebuie numa să-ți povestesc ca să
vezi dumneata cum a fost…
— Hai, povestește.
Bătrânul își trecu dosul palmei peste mustățile mari, cânepii, tuși
scurt și începu:
— Apăi, dom’le, în sara aia, era înainte de Paști, mă aflam aici în
gară, că eram de servici și aveam treabă la o garnitură tocma încolo
spre triaj. Și cum mergeam așa cu lădița cu scule printre linii,
deodată numa ce văd așa pe cer niște umbrele ca de foc care pluteau
pe deasupra orașului și-i luminau străzile ca ziua. Ei, am zis c-o fi
vreo minune dumnezeiască, că de, așteptam învierea Domnului, că
în biblie spune, mi se pare, într-un loc de luminile cerului care la
judecata de apoi or să arate oamenilor unde-i raiul… Vorbesc de-
ăia cu credința-n dumnezeu, care au făcut numai lucruri bune pe
pământ, nu de păcătoși. Și cum îți spun, am văzut umbrelele alea
aprinse care se tot lăsau către pământ într-o plutire lină. Lumea a
ieșit îndată pe străzi și a început să țipe, să alerge către marginile
orașului, dar cu ochii tot către cer, de parcă se fereau de ghiavolul
ce cobora spre ei cu harapnic de foc. Și-atunci au prins a bate și
clopotele, și-a suna și sirenele de pe la vapoarele din port, de la
făbrici, din șantier, iară locomotivele noastre din depou au prins și
ele îndată glas. Toate vesteau lumea de primejdia ce se apropia. Ei,
și după vreo câteva minute numa ce auzim uruit de avioane, așa
cum s-a auzit acuma, dar alea s-au lăsat jos de tot, nu ca astea,
că, uite, privești după ele și de-abia le vezi cu ochiu liber. Și cum
spun, treceau atât de jos, de zbârnâiau geamurile și tremura frunza
în pom nu alta, și din ce huruiau motoarele lor mai tare, din aia
băgaseră mai mult spaima în oameni.
— Dar cum s-a întâmplat cu tanti-mea? întrebă nerăbdător Mihai
care, nu că nu l-ar fi interesat cele povestite de bătrân, dar vroia să
afle mai degrabă vești despre ai lui.
— Îndată… îndată… zise bătrânul tot cu glas moale, și-i făcu semn
cu mâna să fie liniștit. Ajung eu și acolo.
Își drese nițel glasul, mai bău o dată zdravăn apă din ulcior, și
urmă:
— Și cum îți spuneam dumitale, în noaptea aia mă aflam în triaj,
umblam pe la osiile unui tren cu muniție, că vroiam să-l băgăm pe
linia a patra, să-i mai legăm câteva vagoane cu cherestea. Păi când
am văzut cum fuge lumea care-ncotro, am lăsat totu baltă și am
fugit și eu încoace în deal, către biserica Grecescu; mă tot
strecuram pe după copacii ăștia, să nu m-ajungă cumva blestemata
aia de lumină a umbrelelor. Și cum alergam tot mai tare, numa ce
m-am împiedicat de-un bolovan aruncat în mijlocul drumului de
m-am dus de-a berbeleacu cât colo, gata să-mi rup un picior. Dar
m-am ridicat și tot tremurând de frică, am început iar să alerg. Și
nu crezi că numa ce-am ajuns colo la colțu străzii Decebal, lângă
cârciuma lui Felker – nu-l știi dumneata, că nu ești de pe-aci – și
cum am ajuns acolo, am și auzit primele bubuituri jos în gară, dar
într-atât de zdravene, încât am zis că s-a răsturnat pământu cu
susu-n jos. Cădeau bombele ca ploaia. Nu știam unde lovesc, dar
era un vuiet, și-un prăpăd, de ziceam că-i blestemu iadului pe capu
nostru. Acuma de, ne-am învățat, uite de pildă auzi cum bubuie și
prăpădesc pământu, dar dacă nu mai mi-e aminte de ele, nu-mi e,
și gata! Poate să bubuie domnii americani cât or pofti, că le-arăt
dosu, iartă-mi vorba, dom’le, dar de, ce să-i faci, mi-e și mie năcaz
că nu se mai sfârșește odată războiu ăsta…
— Și mai departe?
— Așa. Mai departe, reveni bătrânul la șirul povestirii sale, mai
departe, ce crezi ’mneata? O bombă, dom’le a nimerit drept în trenu
cu muniții din gară, ăla care-i umblasem eu pe la osii, ca să vezi ce
noroc am avut de-am plecat la vreme de lângă el! Și două zile și
două nopți au tot pocnit drăcoveniile alea din lăzi, că pușcau și
șuierau amarnic de nu te puteai apropia din nici o parte. D-apoi
gara?! Când am coborât înspre zori, ardea cu fum gros și negru, iar
în juru-i se rădicau numai nori de praf, că nu mai avea nici acoperiș
și nici atelierele nu mai aveau, și nici teatru cel nou de lângă
ateliere, că peste tot loviseră bombele…
— Dar tanti-mea, casiera?
— Ea, săraca de ea, când a auzit că încep să cadă bombele s-a
zăpăcit de tot și, până a strânge biletele, hârtiile, până a lua banii
cu ea – că nu-i putea lăsa așa în voia domnului – nu știu cum s-a
făcut că s-a încuiat iala la ușă și n-a mai putut-o deschide în
zăpăceala aia în nici un fel. Și nima nu-i putea veni într-ajutor, că
fiecare fugea care’ncotro să-și scape pielea. Și uite așa a stat biata
de ea până-n zori în grozăvia bombelor iară când ne-am întors noi,
ăștia teferii, să dăm ajutoare, am găsit-o tot acolo în biroul ei…
— Rănită?
— Da de unde! făcu bătrânul dând din mână. Nici măcar o
zgârietură cât de mică n-avea. În odaia aia a ei nu s-a clintit decât
un părete și atât. A crăpat de-a curmezișul…
— Atunci?
— Era teafără, săraca de ea, dar stătea jos pe dușumea și, aci râdea,
aci plângea, după care începea să cânte. Înnebunise… și părul îi
albise tot pe la tâmple… Păi spune ’mneata, să stai toată noaptea
sub grozăvenia aia de bombe, să dai să ieși din odaie și să nu poți,
mai rămâi zdravăn la minte? Ei, asta-i…
Bătrânul sfârși vorba și clătină din cap cu amărăciune. Mihai
rămase cu privirea plecată, îngândurat, fără să scoată un cuvânt.
Îl cuprinsese o ușoară amețeală și ochii i se împăienjeniseră, de
parcă se așternuse pe ei o ceață lăptoasă și grea. „Biata tanti
Emilia!… o compătimea el în gând. Nu-i venea să creadă că femeia
asta, atât de veselă și de prietenoasă, cu un suflet atât de bun și de
mărinimos, care-i făcuse o copilărie fericită, se afla acum într-o
situație de plâns. Vitregă soartă a avut! Dar unchiul Alexandru? O
mai trăi oare acolo pe front? Dar Costel, băiețașul lor? Dar tata?
Mama? Dana?…”
— După aia, urmă bătrânul, socotind că trebuie să mai adauge
ceva la cele spuse, a venit dimineața fratele ei, sau cumnat – nu
știu ce-i vine – e profesor mi se pare, și a luat-o acasă. Io-te, de
atuncea au trecut atâtea luni și n-am mai văzut-o pe doamna
casieră. Săraca de ea! Biata femeie!… Îmi dădea câteodată țigări din
alea scumpe, că primea și ea de pe la călători. „Ține, nea Tudorane,
că mie Tudoran îmi zice, Ilie Tudoran, ține să faci și ’mneata pe
boieru măcar după țigara asta!”
— Dar profesorul, nu știi, trăiește? se interesă Mihai stăpânindu-și
cu greu durerea ce-l cuprinsese.
— Care profesor?
— Acela care spui c-a venit s-o ia pe tanti-mea acasă.
— De, știu eu? înălță bătrânul din umeri. Atunci trăia, în vremea
aia, dar soarta omului, vezi ’mneata, acu îi legată ca de-un fir de
ață. Nu știi când se întinde firu și se rupe. Au trecut aproape patru
luni din noaptea aia și de atunci au mai venit șapte-opt valuri de
avioane și-au tot bombardat, au tot bombardat de nu mai știu dacă
din trei-patru case mai e vreuna întreagă sau nu. Acum, io-te, iară
prăpăd… Auzi cum bubuie… Au lăsat bombele mi se pare în deal,
prin cartieru dinspre pădurea Crihala sau pe Strada Mare…
Răbufnituri surde se repetau la intervale egale, și cu fiecare dintre
ele pământul se zguduia ca după un puternic cutremur.
— Moare lumea pe capete, dom’le, moare și tot necazu ăsta parcă
nu mai are sfârșit, zise bătrânul și, luând papornița de jos, se ridică.
Dar, am uitat să te întreb, pe la Ploiești pe acolo de unde vii
’mneata, tot așa e?
— Tot așa…
— Sfârșitu lumii, dom’le, anul două mii, cum spune biblia; ei, ăsta
e anu două mii… Ne-a trebuit răzbel, uite-l acum că ne iese pe
nas…
— Dar ce, parcă ți-a trebuit dumitale sau mie? zise Mihai înciudat,
ridicându-se și el de jos.
— Apăi, nu nouă, ci mărimilor, ălora de la cârma țării. Nu-i bine să
vorbim, că nu știi niciodată cum zboară vorba, urmă el șoptit, dar
uite că bine-a zis cine-a zis: unu face, altu trage! Aia e! Apăi, cu
sănătate și s-auzim de bine! Mă duc prin vale, prin gara, că văd că
pe aici, astăzi domnii americani nu ne-au adus nici o outoare…
Prinse papornița mai bine în mână și porni printre pomii parcului,
coborând repejor pe o potecă ce ducea la cantonul părăsit. Mihai
privi un timp în urma lui, apoi se hotărî să pornească chiar în clipa
aceea către casă. Momentul era cât se poate de potrivit. Alarmă
aeriană, bombardament intens, toată lumea stătea ascunsă prin
adăposturi, nu-l putea vedea nimeni. Orașul era pustiu și în mod
sigur n-avea să întâlnească nici măcar vreo patrulă sau vreun
polițist.
 6

Profesorul Vlad Gheorghiu venise în Turnu Severin în urmă cu

cincisprezece ani, fiind transferat de la un liceu din Iași. Născut în
Pitești, făcuse studiile liceale acolo, după care urmase facultatea în
marele oraș al Moldovei, unde și rămăsese să-și înceapă cariera
profesorală, îndată după primul război mondial. Era om drept și
cinstit, nu putea suferi minciuna și înșelătoria. Mai bine să-i fi spus
elevul că n-a învățat lecția pentru ziua aceea, decât să tragă cu
urechea la ce i se sufla din bancă, sau să umble cu fițuici. Barem
în privința emancipării timpurii a unora dintre copii ducea o
adevărată luptă, atât cu ei cât și cu susținătorii lor. Nu admitea ca
la ora lui elevul să vină cu frizură și cravată. „Aceasta, bre, îi o
cinste numai pentru cei ce-au ajuns în clasa a opta! decreta el de
la catedră, cu degetul arătător ridicat în semn de ascultare. Voi,
ăștia mai mititeii, umblați așa cum am pomenit și eu disciplina în
școală: tunși și cu haina încheiată la gât!” Bineînțeles că se iveau
proteste, comentarii, se argumenta că de ce, de pildă profesorul
Oprescu, de matematică, permisese elevilor clasei unde era
diriginte, clasa a șaptea B, să poarte părul mare și cravată… La fel
și profesorul Ștefănoiu… Atunci? „Bine, bre, v-a dat domnul
profesor Oprescu voie, să vă fie de bine, umblați cum vi-i voia,
numai la ora mea să veniți fără claie de păr, că altminteri vă scot
afară din clasă!” N-aveau ce face elevii și se tundeau, însă îi purtau
pică și de multe ori chiar îl bruftuluiau pe Mihai, care le era coleg.
„Ce-are, măi, tat-tu cu noi, are impresia că-i Nero călare pe Roma?
De ce face altminteri de cum zic ceilalți?” Mihai înălța din umeri,
fără să știe ce să răspundă, și-și arăta zâmbind capul tuns chilug,
dovadă elocventă că în școală nu există nici o excepție.
În perioada guvernării legionarilor, principiile lui Vlad Gheorghiu
ajunseseră de pomină în școală. Nu admitea, de pildă, ca pe cei
câțiva elevi înscriși în „Garda de fier”, să-i vadă pe stradă, și cu atât
mai mult la cursuri, îmbrăcați cu cămașa verde scoasă peste
pantaloni. „Mă cimpanzeilor, troglodiților! îi lua el la rost,
prinzându-i zdravăn de urechi. Ștergeți-vă întâi nasul și după aceea
apucați-vă de politică! Nu știți anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare
și ziceți că voi o să scrieți istoria țării? Mucoșilor! Ia să nu vă mai
văd la ora mea în cămășile astea scoase din izmene! Ați înțeles?
Scurt! Ori și izmenele le aveți tot verzi?” Bineînțeles că îndrăzneala
lui n-a rămas fără urmări. N-a trecut mult și a fost chemat de două
ori la inspectoratul școlar județean, unde un profesor tinerel, destul
de bine legat și cu părul mare, l-a muștruluit zdravăn pentru
insultele aduse mișcării legionare, după care i-a amintit conținutul
circularei nr. 230882 din 1940 a Ministerului Educației Naționale
care dădea „Frățiilor de cruce” sarcina „educației” elevilor, școala
făcând separat numai instrucția acestora. Zadarnic însă. Oricât s-
a străduit tinerelul acela să-l convingă pe bătrânul profesor de
pretinsa justețe a dispozițiilor superioare, cu Vlad Gheorghiu tot n-
a fost chip s-o scoată la capăt. Profesorul își susținea punctele de
vedere cu tenacitate, nu renunța la nici una din concepțiile sale
privind felul în care trebuie să se comporte elevii la școală, afirmând
în repetate rânduri că „politica nu e de nasul oricărui mucos”…
Profesorul cel tinerel și cu părul înfoiat, enervat peste măsură, a
schimbat pe dată tonul discuției, dar pe Vlad Gheorghiu nu l-au
speriat nici amenințările și nici avertismentul că va fi îndepărtat din
învățământ. „Eu, dragii mei colegi – s-a adresat celor de la
inspectorat care asistau la discuție – nu mă tem nici dacă ajung în
împărăția întunecatului Hades, în adâncul pământului! Vedeți
domniile voastre, eu nu concep ca pe mine, profesorul Vlad
Gheorghiu, să mă conducă din punct de vedere politic elevul
Ciocârdel, de pildă, din clasa a șasea, un destrăbălat și un golan
notoriu, repetent și vagabond, care aruncă cu pietre în vitrinele
evreilor și devastează ziua în amiaza mare casele unor oameni
cinstiți și nevinovați. Dacă comportarea huliganică a acestui
dezmățat se cheamă educație, apoi aprobați-o dumneavoastră, eu
n-o aprob! Bunul simț îmi dictează să întorc spatele unor asemenea
specimene și chiar educatorilor lor!” Cu fața aprinsă de supărare,
congestionată, s-a ridicat, și-a lua pălăria și bastonul de bambus și
a plecat trântind ușa, fără să spună bună ziua. A avut noroc că
peste câteva zile s-a terminat cu guvernarea legionarilor, altfel cine
știe ce i s-ar mai fi putut întâmpla!
Vlad Gheorghiu se purta îmbrăcat modest, în haine ieftine dar
curate, cu pantalonii totdeauna călcați și cămașă albă, scrobită.
Intra în clasă cu un aer marțial, plin de o anumită gravitate, cu
catalogul sub braț, se așeza tacticos la catedră, își scotea încet
ochelarii cu ramă de aur și, până să le șteargă lentilele, privea cu
ochii micșorați peste rândurile elevilor, tăcut și aspru, fără să-i
tresară măcar un mușchi pe obrazul totdeauna proaspăt ras.
Zâmbea rar, făcea uneori și glume, însă fără să treacă măsura
„bunei tactici pedagogice”, cum socotea el. Era zgârcit în aprecierea
cunoștințelor și totdeauna notele pe care le da elevilor nu treceau
de șapte. De asemenea, se declara împotriva însușirii mecanice a
materiei și nu era lecție unde să nu vorbească de zeci de ori despre
o anume problemă care i se părea că nu s-a înțeles, devenind după
părerea elevilor enervant și cicălitor. Dar când trecea la ascultare și
vedea că nu se știe lecția, fără nici un fel de reținere dădea note
doar între doi și patru, încât în clasă începeau pe dată văicărelile.
Cât despre comentarii, afară, în recreație, acestea nu se mai
sfârșeau.
— Ce-ai făcut, Alexiule, la istorie? îl auzeai pe câte unul
întrebându-și plin de curiozitate colegul din clasa paralelă.
— Ce să fac? N-am cunoscut drumul celei de-a doua expediții
romane și m-a tras „Vlad-Țepeș” în țeapă cu un doi de m-a dărâmat!
— Îl avem și noi ora asta. Să știi că dă dracu-n turcii noștri! Cu
„Țepeș” ăsta nu-i de joacă!
Îl porecliseră elevii astfel și aproape toată școala nu-i mai spunea
decât „Vlad-Țepeș”. El aflase lucrul acesta, dar se făcea că nu știe
nimic, socotind că fiecare elev este un bârfitor și un nemulțumit
când se situează printre cei din urmă la învățătură.
Când venise de la Iași și se instalase în casa de pe strada Aurelian
din Turnu Severin, pe care o închiriase de la un preot, copiii lui nu
erau de loc răsăriți ca vârstă. Mihai, mic și dolofan, împlinise cinci
ani, iar Dana abia începuse să meargă în picioare. Grijuliu cu
educația lor, cu mare dragoste pentru ei, Vlad Gheorghiu le dăruia
mult din timpul său liber, prinzându-se cu ei în joacă. Sau citindu-
le povești din cărțile pe care le împrumuta de la biblioteca liceului.
Seara, împreună cu ei și cu soția sa Ana, profesoară și ea, însă de
muzică, la liceul de fete, ieșeau la plimbare prin grădina publică a
orașului, unde într-un chioșc cânta uneori fanfara regimentului 95
Infanterie. Când se însera, ieșeau din grădină, treceau prin fața
cafenelelor de pe „centru”, locul de promenadă al severinenilor, se
opreau la restaurantul „Imperial” unde beau bere, mâncau alune și
ascultau orchestra lui Victor Predescu sau pur și simplu se așezau
pe o bancă sub castanii de pe bulevardul Carol ce ducea la gară,
odihnindu-se și privind lumea care trecea în sus și-n jos prin fața
monumentului Eroilor.
Când Mihai a terminat școala primară, a fost înscris să urmeze cele
opt clase secundare la liceul „Traian” unde preda tatăl său, iar
Dana a fost înscrisă la liceul de fete „Principesa Elena”, să fie sub
supravegherea mamei. Băiatul învăța destul de bine, câțiva ani a
fost chiar premiant, însă nu avea înclinații de a deveni slujitor al
catedrei, fapt ce l-a mâhnit foarte mult pe tatăl său, care vroia să-l
vadă un mare cercetător al monumentelor istorice din antichitate.
Terminând liceul, Mihai și-a manifestat dorința să se facă ofițer,
spre satisfacția mamei, care avea slăbiciune pentru uniforma
militară, dar spre nemulțumirea tatălui care îi hărăzise în taină o
altă meserie: aceea de profesor.
Așa că mama l-a susținut din răsputeri să-și aleagă cariera armelor
și a fost în culmea fericirii când a citit în „Universul” rezultatele
examenului de admitere la Școala de ofițeri de infanterie, unde
băiatul a reușit al zecelea din cei peste trei sute de candidați admiși.
Și în timp ce Mihai lua drumul Capitalei, Dana urma mai departe
liceul. Era o fată plăcută, veselă, cu mare predilecție pentru pian
(cânta destul de bine câteva bucăți din repertoriul clasic), fapt care
o făcuse pe mamă să se gândească a o îndruma în viitor către
conservatorul din București, unde să-și desăvârșească talentul și
cultura muzicală.
Cu zece ani în urmă venise în oraș și sora profesorului Vlad
Gheorghiu, Emilia, în vârstă de treizeci și doi de ani, încă
nemăritată din pricină că era prea mofturoasă în alegerea
bărbaților. Mică, slăbuță, cu un coc mare, bogat, și ochi albaștri ce-
i luminau vesel obrazul, era o fire deschisă, plină de dezinvoltură,
săritoare la nevoie și cu foarte multă dragoste pentru copii. Venise
din Pitești, unde multă vreme fusese funcționară la o bancă și se
aciuase în Turnu Severin, pe lângă fratele său, profesorul, cu
gândul s-o sprijine, să-și facă și ea un rost în viață. După câteva
luni a intrat casieră la gară. A fost repede remarcată pentru
bunăvoința și conștiinciozitatea ei în serviciu, fiind apreciată și
stimată de întreg personalul stației. La serviciu se purta îmbrăcată
în halat albastru, cu guleraș alb, scrobit, și cum mergea repede, cu
pas mărunt, vioi, ai fi zis că e mai degrabă o elevă de liceu rătăcită
prin stație decât o funcționară de vârsta ei. Tot timpul ținea între
degete țigara aprinsă, slobozind fumul pe gură cu o anumită grație,
parcă studiată, după spusele cumnatei Ana. La doi ani după aceea,
într-o iarnă, l-a cunoscut pe Alexandru Nicoleanu, viitorul ei
bărbat, contabil la Banca Națională, cu care s-a căsătorit foarte
repede. Noua familie a ocupat două camere și un antreu într-o casă
foarte veche de pe strada Horațiu, proprietatea unei doamne pe
nume Roza, fostă bucătăreasă aproape douăzeci de ani, pe un mare
vas de pasageri, astfel că Emilia s-a văzut nevoită să se despartă de
fratele ei și de cumnata Ana, cu care conviețuise atâta vreme.
Totuși, îi vizita des, mai ales că-l iubea nespus de mult pe Mihai,
căruia îi accepta toate ștrengăriile, înveselindu-se odată cu el de
poznele pe care le făcea. Își dorea un băiat asemenea lui și iată că
după doi ani l-a născut pe Costel, un drăcușor de copil,
neastâmpărat și zburdalnic, care la cinci ani îl bătea de-l zvânta pe
unul de opt, se cățăra pe toate gardurile, devenind totodată spaima
pisicilor și a câinilor de pe strada Horațiu pe care-i alunga cu pietre
până departe.
— Am dorit un drac și-am dat peste tat-su! spunea deseori Emilia,
mirată de nebuniile lui Costel, pe care i le accepta întrutotul.
Alexandre, să știi că ăsta micu seamănă cu tine!
Dar Costel nu semăna nici pe departe cu tatăl său. Alexandru era
o fire blândă, îngăduitoare, împăciuitor și supus ca o fată. Urmase
liceul comercial în București, făcuse Academia Comercială tot în
Capitală, lucrase câțiva ani la Banca Națională de pe Lipscani și
apoi, după ce fusese mutat prin câteva orașe ale țării, se stabilise
pentru totdeauna la Turnu Severin, unde-și întemeiase familia. Își
iubea nespus de mult cumnatul, pe profesorul Vlad Gheorghiu,
pentru care avea un deosebit respect și căruia îi dădea întâietate în
toate discuțiile iscate în sânul familiilor lor. De asemenea, o stima
pe Ana, femeie muncitoare și mamă devotată a celor doi copii, care,
pensionată fiind în urma unei grele operații, continua totuși să
muncească, dând acasă lecții de pian celor ce se îndeletniceau cu
muzica. Alexandru era și el o fire săritoare la fel ca nevastă-sa
Emilia; nu rareori renunța la timpul său liber și se ducea pe la Vlad
să-l ajute ba la căratul lemnelor pentru iarnă, ba la săpatul grădinii
sau la cine știe ce altă treabă gospodărească.
În iarna lui patruzeci și doi a primit ordin de mobilizare și a plecat
să-și caute regimentul de artilerie undeva prin stepele rusești, către
Cotul Donului. Uneori, înainte de a fi mobilizat, spunea cumnatului
său în discuțiile lor intime, seara, în fața unei cești de cafea:
— Dacă apuc să plec pe front, să știi, Vlade, că nu mă mai întorc.
Am impresia că războiul nu mă cruță…
— Vorbești prostii! replica profesorul privindu-l compătimitor prin
lentilele ochelarilor. Prostii…
— Nu, nu vorbesc prostii, îl contrazicea Alexandru. Dar vreau să-ți
spun ceva…
— Ce anume?
— Uite, stau câteodată singur și reflectez, fie la birou, fie acasă,
când prind câte-o clipă de singurătate. Știi la ce concluzie am ajuns
eu? Războaiele n-ar mai avea loc dacă toți oamenii s-ar înțelege și
nu s-ar duce să lupte. Așa este?
— Așa este!
— În fond, crezi că războiul ăsta pe care l-a pornit Hitler are vreo
justificare? Sau are vreo justificare faptul ca ne-am băgat și noi ca
musca-n lapte în această horă a morții?
— Uite ce-i, Alexandre, vorbea moale Vlad Gheorghiu, punându-i
mâna pe umăr, iartă-mă dar asemenea discuții, nu le pot duce. Eu,
dragul meu, nu fac politică. Sunt profesor de istorie și atâta tot.
Istoria consemnează fapte deosebite de-a lungul timpului, pe care
le redă apoi generațiilor viitoare spre știință și bună prețuire. Ori
istoria nu-i politică…
— Bine, Vlade, dar ca om, nu ca istoric, ca simplu om poți accepta
situația asta care duce la dezastrul țării?
— Ți-am spus, dragul meu, eu nu fac politică, încerca să încheie
discuția profesorul. Poate să ai dreptate, poate nu. Nu știu. Și nici
nu caut să aflu un adevăr undeva deasupra cunoștințelor mele…
Atunci, iarna, în seara plecării, Alexandru se arătase trist,
posomorât fără chef de vorbă. În gară, pe peronul acoperit de
zăpadă, în vâltoarea viscolului care bătea cu putere, își îmbrățișase
încă odată soția, copilul, dăduse mâna cu Vlad și cu Mihai, care
veniseră să-l petreacă.
— Ai grijă de tine, Alexandre, îl povățuia mereu Emilia, abia
stăpânindu-și plânsul. Nu sta în calea glonțului, nu face rău
nimănui, că mare-i dumnezeu și le vede pe toate. Ia seama să nu
răcești…
Castel, mic și zgribulit în paltonașul lui negru, cu căciula vârâtă
adânc peste urechi, stătea lipit numai de taică-său și se juca
nepăsător cu curelele raniței. Iar Vlad, în paltonul gros, îmblănit,
tăcea îngândurat, tropăind din picioare să se încălzească.
Alexandru a plecat și n-au mai aflat nimic despre el. După vreo șase
luni, vara, a venit în oraș unul Vasiliu, căpitan rezervist într-un
regiment de artilerie și, întâlnindu-l pe Vlad, i-a spus că cumnatul
său a fost dat dispărut pe front. La auzul acestei triste vești, Emilia
a plâns, s-a zbuciumat, a petrecut nopți de-a rândul în nesomn și
chin, până în noaptea primului bombardament al avioanelor
americane, când acolo în gară, îngrozită de spaimă, mintea și așa
slăbită de gânduri negre, i-a rămas rătăcită pentru totdeauna.
La sfârșitul verii, în anul acela, a plecat și Mihai la școala militară.
Au primit scrisori de la el din București, apoi după un timp din
Germania, Franța, Italia și la urmă din nordul Africii. De opt luni
de zile însă se așternuse o tăcere prevestitoare de rău și-n jurul lui.
Biata mamă nu știa ce să mai facă de durere. La îndemnul ei, Vlad
s-a dus la colonelul Predoiu, comandantul „părții sedentare” a
regimentului de infanterie și al garnizoanei, să se intereseze de
soarta băiatului, a făcut apoi un drum chiar la București, la școala
militară, să vadă dacă nu au vreo știre despre soarta celor trimiși
să-și continue studiile în Germania, după aceea a trecut pe la
legația germană… În zadar toată această osteneală. Nimeni nu știa
nimic, nu putea da nici o relație. Evident, se eschivau de la un
răspuns direct, categoric, ocolind adevărul sau pur și simplu
înălțau din umeri: „De, e război, și-n război se întâmplă multe!”
Înțelegând că nu mai poate face nimic pentru a da de urma fiului
dispărut, profesorul s-a întors acasă zdrobit, înfrânt, și din ziua
aceea în odăile locuinței lui din strada Aurelian s-a așternut o
tăcere ca de moarte. Nimeni nu mai scotea un cuvânt, nici măcar o
șoaptă. Umblau cu toții în liniște, ca într-un cimitir, triști și
îndurerați, cu grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot, să n-o
supere mai ales pe mama îmbătrânită în câteva zile cu peste zece
ani. Vlad Gheorghiu pleca deseori în comuna Șișești, unde fusese
evacuat liceul, pentru a încheia situațiile elevilor sau pentru a
examina pe cei care urmau cursurile în particular. Se întorcea după
câteva zile obosit și prăfuit, scârbit parcă de tot ce-i în juru-i, cu
umerii plecați ca sub apăsarea unor nevăzute greutăți. Auzea pași
pe stradă și tresărea ori de câte ori cineva trântea poarta. Sau
deslușea glasuri dincolo de ea. Dar nu era el… N-avea chef de nimic,
nu făcea nimic. Își petrecea timpul stând în grădina din fața casei
și răsfoind ziarele venite cu întârziere prin poștă. Dana se ducea
zilnic să presteze „munca de război”, împreună cu elevii și elevele
care rămăseseră în oraș, ajutând la demolarea clădirilor distruse de
bombardamentele aeriene, ale căror cărămizi sparte, grinzi sau
pereți prăbușiți baricadau străzile. Cine lipsea de la această treabă
nu primea adeverință și deci în toamnă nu se putea înscrie la
școală. Venea târziu acasă, după prânz, uneori pe înserat, frântă
de oboseală, cu mâinile zdrelite și rochia îmbâcsită de praf,
nemulțumită că-și petrecea în felul acesta vacanța. De cum intra în
odaie, căuta să înțeleagă dintr-o privire dacă în viața familiei se
produsese vreo schimbare. Poate adusese cineva vreo veste despre
Mihai? Poate sosise vreo scrisoare rătăcită de la el? Sau poate…
Dar nu, nu se întâmplase nimic deosebit. Ca în fiecare zi, toți își
vedeau de treburile lor, umblând tăcuți, cu ochii plecați, vinovați
parcă de soarta celui dispărut.
Astfel treceau una după alta zilele, săptămânile… Treceau într-o
monotonie apăsătoare, tristă, care măcina nervii, sufletele…
 7

Starea de alarmă nu încetase încă. Undeva, în cealaltă parte a

orașului, se mai auzeau încă răbufnirile surde ale bombelor ce
continuau să cadă parcă fără oprire. Dar după un timp exploziile
se răriră, apoi nu se mai auziră de loc. Se ridicau numai către înalt,
plutind peste ruinele orașului, trâmbe de fum și nori cenușii de praf
ca o ceață densă, grea. Avioanele, sclipind peste dealuri ca niște
bumbi de argint, se îndepărtau acum cu fiecare clipă încât abia se
mai deslușeau în zare cu ochiul liber. Și odată cu ele, zumzetul acela
metalic și înfricoșător se pierdea tot mai mult peste dealuri,
estompându-se cu încetul până ce nu se mai auzi. După câteva
minute sirenele prinseră a suna din nou, vestind supraviețuitorilor
că primejdia trecuse. Și, ca la o comandă, de prin adăposturile
săpate în parcuri sau în locurile virane, începură a ieși bărbați și
femei, cu copiii de mână, sub brațe cu pleduri, mici geamantane și
bocceluțe, așa cum se pregăteau de fiecare dată pentru o eventuală
pribegie. Se priveau speriați, cu fețe livide, trase, neliniștite, o clipă-
două apoi își zâmbeau parcă fericindu-se din ochi pentru faptul că
iată, trecuse și prăpădul acesta, erau sănătoși, teferi, și se puteau
bucura de viață. Unii mai neîncrezători puneau palmele streașină
la ochi și cercetau de la un capăt la altul cerul, să ia seama dacă
într-adevăr primejdia trecuse sau nu, după care se închinau și
zoreau la drum către casă.
— Cică au bombardat în jurul bazinului de apă, își dădea cineva cu
părerea, oprindu-se în colțul primăriei.
Îndată câteva zeci de curioși se și adunară în jurul aceluia, vrând
să afle cât mai repede vești, fie bune, fie rele, numai să le afle.
— Ce este? Ce spune?
— Zice că ar fi bombardat în jurul bazinului de apă…
— Nu, domnule, se arătă un altul atotștiutor, avioanele au venit din
direcția Cladovei, au trecut pe deasupra grădinii publice și au lăsat
bombele tocmai în jos, spre cartierul celălalt, ăl nou.
— Da de unde! se auzi alt glas. Uite acuma numai ce trecu pe aicea
un birjar și spuse că în cartierul nemțesc, sus, către stadionul
Angelescu, nu se mai ține cărămidă pe cărămidă.
— Ei, acuma, unde-o fi dat, a dat, bine c-am scăpat cu viață.
Haideți către casele noastre, să vedem dac-om mai recunoaște
locurile…
În trecerea sa prin oraș, Mihai prindea din mers, fără să vrea, toate
aceste discuții. Nu se oprea însă să asculte totul. Nu că nu l-ar fi
interesat, dar nu vroia să se arate în calea oamenilor. Cine știe cine
l-ar fi putut recunoaște și l-ar fi denunțat imediat. Regreta că nu
pornise spre casă chiar de la începutul bombardamentului; nu l-ar
mai fi surprins acum încetarea alarmei pe drum. Iată, de prin
șanțuri, de prin parcuri, de după case apăreau grupuri-grupuri de
oameni ce se îndreptau zoriți către centrul orașului.
Cu grijă să nu fie văzut, tăie parcul în două, ținând-o tot prin
umbra pomilor. Jos, în vale, către dreapta, se înșiruiau atelierele
Șantierului naval, iar în continuare portul cu magaziile și pontonul.
Prin desimea frunzișului se zărea sclipind apa Dunării, ce vălurea
ușor în lumina soarelui. Mihai ieși cu multă precauție în aleea
principală a parcului, apoi trecu aproape în fugă pe lângă
monumentul Eroilor. O clipă stătu locului, mai mult ascuns după
tulpina unui copac, să-și tragă răsuflarea. Se simțea obosit. Inima
îi bătea cu putere. Își roti ochii în jur – după doi ani de absență,
revedea locurile pe unde alta dată se plimbase cu băieții și fetele de
vârsta lui. Parcul rozelor, numit astfel de severineni pentru bogăția
trandafirilor săi, nu mai avea farmecul cunoscut tuturor.
Boschetele neîngrijite, năpădite de iarba crescută sălbatic și
văduvite de gingășia petalelor, se uscaseră. Păreau niște mărăcini.
Din loc în loc se vedeau gropi adânci făcute de bombe și șanțuri
săpate drept adăpost în vechile ronduri de flori. Peste ele bârne
putrede aruncate de-a curmezișul. Pietrișul aleilor fusese luat de
ape, împrăștiat. Iar arcadele de lemn, vopsite în verde, ce
susținuseră pe vremuri trandafirii cățărători, erau acum rupte,
prăbușite la pământ. Totul arăta trist, lipsit de viață, asemenea
unor locuri părăsite, singuratice.
Mihai întoarse capul și privi spre bulevardul care începea de la gară
și ducea către centrul orașului. Și acesta era pustiu. Asfaltul pe
care-l călcau în plimbările lor zilnice localnicii, mergând încet pe
sub umbra bătrânilor castani, era acum murdar, acoperit de
grămezi de moloz și cărămizi sparte, de cioburi și tinichele smulse
de la clădirile lovite de bombe. Iar casele, care altădată se înșiruiau
cochete și sobre în eleganța lor, cu ferestre mari, luminoase,
deschise spre Dunăre și cu grădini încărcate de flori, fuseseră
distruse la rând, nemilos și sălbatic; nu mai rămăseseră din ele
decât ziduri ciuntite, negre, cu tavanuri prăbușite și acoperișuri
smulse, năpădite ici-colo de bălării.
În clipa aceea se auzi pe bulevard motorul unei mașini. Un claxon
țipa strident pe mai multe tonuri, cerând să i se facă loc mașinii
prin mulțimea ce se îndrepta spre case. Instinctiv, Mihai întoarse
capul. Pe sub coroanele castanilor gonea un „Mercedes” albastru,
decapotabil, condus de un subofițer neamț. În spate, în uniformele
lor verzi-cenușii, un locotenent-colonel cu ochelari și un căpitan
roșcovan, stăteau înțepeniți în canapele, îndesându-și din când în
când pe cap caschetele înalte, cu grijă să nu le zboare vântul.
Zărindu-i, Mihai se trase înfrigurat înapoia copacului. „Într-adevăr,
în oraș sunt nemți, gândi el, cuprins de un sentiment de teamă în
timp ce urmărea cu privirea mașina ce zbura pe bulevardul umbrit
de castani. Trebuie să mă feresc… Trebuie… Fără îndoială că ăștia
de aici au primit ordin să mă urmărească și să mă aresteze. Am fost
doar înrolat în armata germană. Și același ordin l-au primit de bună
seamă și autoritățile române… Dar dacă… Nu, nu, își luă el seama,
evadarea mea a fost sesizată, am fost doar un deținut înmatriculat,
e imposibil să nu fiu căutat. Chiar aici, la mii de kilometri de
Bremen, sunt căutat… Își pot da seama că nu m-am aciuat nici la
partizanii iugoslavi și nici la cei slovaci, bănuiesc că e posibil să fi
venit acasă. Și atunci un ordin telegrafic a zburat și către Turnu
Severin: Urmăriți, prindeți și arestați pe deținutul… evadat… Brr, ce
groaznic! Groaznic!”
Mihai simți că-i cuprins de-un fior de gheață. Se închipuise pentru
o clipă înapoi între sârmele cu curent electric ale lagărului de la
Bremen sau în vreo celulă umedă din închisorile gestapoului.
Cunoștea regimul detențiunii germane. În școala militară de
motomecanizate fusese închis în repetate rânduri pentru
indisciplină, pentru neexecutare de ordin și insultarea
superiorului… Ultima dată fusese închis la Bremen pentru motivul
că intenționase să ajute unui deținut să evadeze și dăduse și două
palme unui subofițer german. „Nu, mai bine mort decât arestat. Și
dacă vreau să trăiesc – își zise el cu hotărâre – trebuie să fiu cu
ochii în patru!”
Gândind astfel, se desprinse de lângă tulpina copacului și porni cât
mai ferit, de-a lungul bulevardului, către casă. Zăpușeala creștea
tot mai mult. Soarele încălzea puternic și căldura muiase asfaltul
trotuarelor. Prin dreptul clădirii teatrului, un convoi puțin obișnuit
îi tăie calea: o trăsură veche, hodorogită, lăsată pe arcuri și trasă
de un cal costeliv, urmată de trei furgoane militare, cu roți înalte,
transportau în mare grabă către spital mulțime de răniți, femei,
bărbați și copii, îngrămădiți de-a valma unii peste alții, ale căror
țipete sfâșiau văzduhul. Un gardian înalt, voinic, cu fața buhăită și
mustăți mari, răsucite către vârf, încerca să facă ordine,
îndepărtând pe curioșii ce se apropiau să vadă muribunzii.
— La o parte, cetățeni, faceți loc, faceți loc! ordona el autoritar,
înălțând bastonul negru de cauciuc. Ce beliți ochii așa? Circulați!
Ăștia nu e maimuțe de la circ, e oameni ca și voi, nenorociți!…
Mihai traversă repede bulevardul, intră pe strada maior
Strehăianu, locul de plimbare al severinenilor prin fața cafenelelor
și rămase de-a dreptul uimit de cele ce i se înfățișară înaintea
ochilor. Marile clădiri ale orașului, ridicate în centru, în care se
aflaseră principalele instituții și localuri publice, nu mai erau în
picioare. Banca Mehedințiului și toate casele din juru-i erau acum
la pământ. Hotelul „Regal”, hotelul „Traian”, liceul comercial de
băieți, hotelul „Europa”, o sumedenie de prăvălii, cafenele,
restaurante, tot ce marcase cu câteva luni înainte perimetrul
vechilor clădiri din fața primăriei, erau acum numai ruini. Parcul
din mijlocul acestui perimetru în care se afla impunătoarea statuie
a lui Traian, era și el răvășit de bombe; peste boschetele pârjolite de
arșiță și peste fostele ronduri de flori zăceau culcați stâlpi de
telegraf, se vedeau bucăți de tablă smulsă de pe acoperișuri, cioburi
de sticlă și resturi de tencuială, iar din loc în loc gropi imense ce se
căscau hâde, înconjurate de bălării. Mihai privea totul din fugă, se
cutremura până-n adâncul ființei lui de această priveliște sumbră
urmându-și neostenit alergarea către casă, cu gândul să fie cât mai
de grabă între ai săi. Îndată o coti la dreapta pe strada Aurelian, o
stradă liniștită, pavată cu pietre de râu și mărginită de trotuare
acoperite cu dale pătrate de ciment. De o parte și de alta se
înșiruiau case vechi, înalte, cu ferestrele zăbrelite în cruciș de
scânduri, cu zidurile afumate, unele fără acoperișuri sau distruse
de bombe, până în temelii. Peste tot mirosea a ars, a funingine și a
vopsea încinsă. Prin curți – bălării crescute sălbatic, mobilă spartă,
moloz și grămezi de cărămizi cu tencuială dezghiocată. Trecând pe
lângă biserica Maioresii, în dreptul unei străzi ce urcă în pantă
către calea Traian (sau Strada Mare – cum îi spun severinenii),
arteră comercială principală, Mihai rămase deodată locului. O
mulțime de oameni era adunată în fața unei case cu etaj care, lovită
în plin de o bombă ardea ca o torță uriașă. Acoperișul de tablă, cu
grinzile negre cuprinse de flăcări, era prăbușit mai mult de
jumătate. Prin ferestrele înalte răbufneau limbi de foc și nori de
fum. Pe ușa deschisă a unui balcon, doi bărbați numai în cămăși,
cu mânecile suflecate, negri de funingine, aruncau în stradă
lucrurile ce se mai puteau salva în clipele acelea: perne, saltele,
haine, geamantane. În curte o femeie țipa ținându-se cu mâinile de
cap și cerea celor din jur ajutor să-și mai poată salva și ea câteva
lucruri din casă. Altă femeie, în stradă, căzută la pământ, plângea
cu sughițuri, smulgându-și părul din cap de durere că nu-și aflase
copilul pe care-l lăsase în casă cu un ceas înainte.
— Am plecat să iau uleiul pe bon, se jelea ea, m-am dus tocmai în
vale la Economatul funcționarilor publici, și m-a prins prăpădul pe
drum… și copilașul în casă… cu fereastră deschisă…
— Dar bărbatul unde-ți este? o scutură de umăr o bătrână care-i
punea mereu comprese cu apă rece la tâmple.
— E la serviciu, unde să fie… îi comisar-ajutor… Anghelescu,
Anghelescu îl cheamă… Dați fuga careva să-l chemați… Of,
doamne, zilele mele… Copilașul meu…
Mihai se băgă și el în mulțime să vadă ce se mai întâmplă și într-
adevăr, casa care ardea îl impresiona profund. Se prăbușeau în
flăcări giurgiuvele, grinzi, cu trosnete seci, se auzeau plânsete
sfâșietoare, strigătele bărbaților care alergau cu căldări cu apă,
încercând să oprească într-un fel pârjolul. În jur aerul plin de
funingine era încins, pălălaia se înălța tot mai sus amenințând
clădirile vecine, iar lumea privea neputincioasă învățată cu
asemenea dureri ce le încerca în fiecare săptămână.
Deodată, un băiețaș din mulțime dădu un strigăt, arătând cu mâna
către plopul înalt ce scăpase ca prin minune în fața casei
bombardate.
— Ia uitați-vă ce se zbate colo-n vârful plopului! O pasăre cu aripi
roșii… Uite că-i gata să cadă printre crengi la vale…
Toți cei adunați pe trotuar priviră într-acolo cu mâinile streașină la
ochi. Într-adevăr, printre crengile destul de stufoase ale plopului,
sus, către vârf, se zbătea ceva, ce nu aducea însă a pasăre. O
flamură roșie parcă luneca în jos, printre frunze. Se zărea și ceva
alb…
— Nu-i pasăre, domnilor! zise un invalid din mulțime, un om între
două vârste, neras și cu ochi bulbucați. Era îmbrăcat încă în
uniforma militară, dar cu capul descoperit; la o cheutoare a
vestonului avea prinsă destul de vizibil o panglică a „Crucii de fier”.
Ce, așa arată o pasăre? făcu el contrariat. Să fim serioși…
— Ba pasăre este!
— Nu, nu este, are dreptate dumnealui… intră și un bătrânel în
vorbă.
Atunci, parcă pentru a confirma sau infirma părerile unora și
altora, căzu din plop la picioarele celor adunați în juru-i, un pantof
de lac, scorojit, mic, de copil. Invalidul scăpă îndată cârja, se aplecă
cu greutate și-l ridică de jos.
— Acolo, sus, e un copil! zise careva din mulțime.
— Ei, cum să fie un copil? Ce caută copilul acolo?
— Uite că e un copil. E al domnului comisar. Îl cunosc după
jachețică…
— Doamne, dumnezeule, scapă printre ramuri și zob se face!
Nevasta comisarului-ajutor se repezi, luă pantoful, îl strânse la
piept și începu sa țipe mai avan ca înainte, privind într-una către
vârful plopului.
— Copilul meu! Copilul meu! gemea ea cuprinsă de disperare. Uite-
l cum se prăpădește! Săriți, oameni buni!… Săriți! Ajutor! Ajutor!
Părul despletit îi căzuse peste ochi, iar privirea i se tulburase.
Lumea comenta în fel și chip această nemaipomenită întâmplare.
Suflul bombei smulsese copilul din odaie și-l proiectase drept în
ramurile copacului de care rămăsese agățat printr-o împrejurare
fericită. Dar copilul nu scotea nici un țipăt, nu vorbea, ci numai se
zbătea pesemne în neștiință, contuzionat. I se zărea prin frunziș o
mânuță spânzurată și capul lăsat într-o parte, de parcă el însuși s-
ar fi pregătit să coboare, dar nu putea.
— Urcați-vă careva, oameni buni! îndemna bătrâna care se îngrijise
până atunci de mama copilului. Un bărbat mai cu curaj…
— Aici nu-i vorba de curaj, intră în vorbă invalidul abia
menținându-și echilibrul între cârje. E nebunie curată să se urce
cineva în plopul ăsta. Ia vedeți numai cum i-a retezat o schijă din
tulpină… Acu-acu se prăbușește…
Lumea curioasă, se îngrămădi și mai mult în jurul plopului, apoi,
văzând că într-adevăr, copacul avea la rădăcină o tăietură destul
de adâncă, făcută parcă de un fierăstrău, începu a se da de-a-
ndărătelea. Unii mai fricoși chiar plecară, de teamă să nu cadă
plopul peste ei.
— Feriți-vă, fraților, că nu știți în ce parte se prăbușește…
Deznădăjduită, femeia cu părul căzut peste ochi se năpusti în
disperarea ei și prinse tulpina copacului în brațe. Încercă apoi să
se cațere, dar abia puse un picior pe coaja trunchiului că talpa îi
alunecă, mâinile i se desprinseră și se prăbuși neputincioasă pe
caldarâm. Izbucni apoi într-un plâns năvalnic, lovind cât putea de
tare cu palmele pietrele din pavajul străzii.
— Ce dumnezeu, aveți inimă de iască? sări cu gura bătrâna către
cei câțiva bărbați, care mai rămăseseră la oarecare distanță să vadă
ce are să se întâmple. Ptiu! Așa oameni n-am văzut de când mama
m-a făcut!
— Să se ducă cineva și să cheme pompierii cu scara lor cea mare,
zise o altă bătrână ce stătea mai de-o parte. Că pompierii vin la
treburi de-astea.
— Ce să facă pompierii? se miră invalidul întorcându-se către
femeie. Dumneata nu vezi că plopul n-are stabilitate? He-hei, dacă
nu era beleaua cu tăietura la rădăcină, uite, așa cum mă aflu, mă
cățăram chiar eu până acolo sus… Am fost în război în situații mai
grele, nu ca asta…
Și, ca să atragă tuturor atenția asupra vitejiei sale, își scutură cu
degetul o urmă de praf imaginară de pe panglica medaliei fasciste
prinsă la cheutoarea vestonului și privi roată în jur, plin de o
anumită importanță.
Mihai asista la toate aceste discuții vădit nemulțumit de pasivitatea
cu care toți cei din jur priveau la nenorocirea femeii. Desigur, dacă
n-ar trebui să treacă atât de neobservat, s-ar oferi primul, fără a
mai sta pe gânduri, să salveze copilul. Dar făcând acest lucru, de
bună seamă că toți ochii s-ar aținti asupra lui și poate că s-ar găsi
cineva care să-l recunoască. Trăise doar în oraș, întâlnise atâta
lume, mulți îl cunoșteau prin tatăl său, profesorul Vlad Gheorghiu.
Tot chibzuind astfel, zări deodată la doi pași de el, un tânăr ce abia
sosise și care cerea explicații celor de față, neștiind ce anume se
întâmplă. Era înalt, slăbuț, tuns chilug, purta o cămașă militară,
fără guler, și niște pantaloni bleumarin, uzați.
Mihai îl văzu pe tânăr cum cercetează cu atenție înălțimea plopului
și cum se apropie apoi, lovind de câteva ori trunchiul cu palma,
chiar deasupra tăieturii, de parcă ar fi vrut să-i încerce trăinicia.
După aceea, tăcut, urmărit de privirile celor din jur, se trase lângă
un zid, își scoase bocancii soldățești, scofâlciți și-i aruncă pe
trotuar.
— Te urci dumneata? îl prinse de umăr invalidul.
— Da, am să mă urc eu…
Cei ce priveau mai de departe se apropiară, curioși să vadă ce
ispravă va face noul venit. Stăteau pe trotuarul vecin, la umbra
unei case, înșiruiți ca într-o tribună oficială pentru a asista la o
demonstrație a curajului. Din casa cuprinsă de flăcări ieșea acum
un fum gros, negru, iar în aerul încins al amiezii pluteau nori de
funingine îngreunând respirația. Dar oamenii nu se clinteau.
Dimpotrivă, numărul curioșilor veniți de pe străzile vecine creștea
tot mai mult. Unii stăteau cu batistele la gură, ochii le lăcrămau
din pricina fumului, dar nu se îndurau să plece. Alții se așezaseră
pe lângă ziduri, la umbră și discutau în șoaptă, fără să-și ia ochii
de la tânărul care, desculț, se apropiase de plop și începuse să se
cațere cu ușurință pe trunchiu-i scorojit. Atunci sosi și comisarul-
ajutor Anghelescu, un bărbat voinic, gras, cu pântec rotund și ceafă
puternică. Uniforma neagră părea să pleznească pe trupu-i
voluminos. Fața-i roșcovană, parcă pătată de rugină, era lac de
sudoare. Eghileții albi îi atârnau pe piepții vestonului în
neorânduială, rupți și scămoșați de parcă atunci ar fi scăpat dintr-
o încăierare. Cravata neagră n-o mai avea la gât, îi spânzura într-
unul din buzunarele vestonului, iar cămașa albă, descheiată, lăsa
să se vadă un gât gros ca de taur, peste care era nevoit să-și treacă
deseori batista, să-și șteargă transpirația.
— Arde casa, domnu’șef! zise invalidul și se înclină slugarnic în chip
de salut. Dându-se aproape de polițist, vru să mai spună ceva, dar
în clipa aceea se auzi o trosnitură ca de trăsnet, urmată de o
răbufnitură puternică; jerbe de scântei izbucniră deodată spre
înalt, asemenea unor artificii, plutind prin norul de fum.
— Domnu’șef, interveni tot slugarnic invalidul, căutând a-l prinde
de braț pe polițist, s-a dus dracului tavanul din partea ailaltă…
— Lasă-mă, domnule-n pace! se răsti comisarul-ajutor și,
scoțându-și repede vestonul, îl agăță de un gard, semn că-i gata să
treacă la treabă. Unde mi-e nevasta? Copilul? se întoarse el, privind
disperat în juru-i… tu-i biserica mamii ei de viață! Elviro! Unde ești,
Elviro! Ia uite și la ăla cum se urcă-n plop… ridică el privirea către
tânărul ce înainta acum destul de anevoie către vârful copacului,
strecurându-se prin frunzișul des. Unde dracu’ te duci, mă,
neghiobule? Să-i culegi poamele?
Cineva îi spuse că nevasta lui e într-o curte vecină, a leșinat de
două ori până acuma, iar copilul e tocmai în plop sus, unde l-a
zvârlit suflul bombei care a lovit casa. Pesemne că trăiește, deoarece
se zbate acolo între ramuri. La început n-a vrut nimeni să se urce
după fel, că-i plopul aproape tăiat de la rădăcină, dar s-a oferit
tânărul acela…
Anghelescu rămase o clipă năuc. Parcă-l izbise careva în moalele
capului cu o măciucă. Cum? Copilul lui e acolo… sus? Bine, dar
cum… Un curent electric îi străbătu pe dată întreaga ființă. Se
cutremură. Ochii săi verzi se măriră ca de o cumplită spaimă. Apoi
după o clipă, revenindu-și privi repede în sus, dând capul pe spate
cu palma streașină la ochi, să vadă mai bine. Tânărul ajunsese în
vârful plopului. Se ținea cu mare greutate de un ram gros, iar cu
mâna dreaptă încerca să prindă copilul, să-l ia în brațe. Nu reușea
însă în nici un fel.
— Trăiește, domnule? strigă de jos comisarul-ajutor, punând
palmele pâlnie la gură. Când și când, trăgea agitat de bretelele
pantalonilor, gata parcă să le rupă; simțea că în clipele acelea
trebuia să facă ceva și nu știa ce anume. Vorbește, domnule, cu el…
ÎI cheamă Mircea… Ia strigă-l dumneata… Strigă-l… Mircea.
Vorbește-i blând că răspunde… Ei, ce zici, trăiește?
— Trăiește! veni răspuns din vârful plopului. E mai mult speriat.
Numai că trebuie să-mi vină cineva într-ajutor. Nu-l pot coborî
singur…
— Mda, să se mai urce careva, făcu comisarul-ajutor și privi în
juru-i să vadă cine ar mai putea face treaba asta. Eu m-aș urca,
dar…
— Cade copacul, domnu’ șef! zise invalidul și zâmbi ușor, ferit, ca
să nu-l supere pe polițist. La greutatea dumneavoastră… Și-așa nu
vedeți plopul cum se clatină? Nu știu cine s-ar mai încumeta…
— Zău, domnule Vărzaru, iartă-mă, te-am repezit adineaori, sunt
cam nervos, căută a-și cere scuze comisarul-ajutor, adresându-se
pe un ton politicos invalidului. Îl cunoștea, avusese doar prăvălie
pe Strada Mare, apoi deschisese o bodegă unde când și când
Anghelescu se mai răcorea cu câte-o țuică rece și castraveciori
murați de la gheață. Ai fost aici, domnule Vărzaru, când s-a
întâmplat nenorocirea?
— Nu, n-am fost, mărturisi amical invalidul, eram pe Strada Mare.
Am văzut lumea adunată și am venit și eu…
— Hei! Cine-mi vine-n ajutor? strigă tânărul din vârful copacului,
care nu era altul decât caporalul Tudor Dincu. Fusese la ședința
organizației U.T.C. și, cum trecea către casă să-și schimbe hainele
civile, văzuse nenorocirea și se oprise. Hei! Nu se-aude?
Nici unul însă, dintre cei de jos, nu se încumeta să dea vreun
răspuns. Unii chiar începuseră a pleca, să nu fie solicitați de
comisar la o treabă atât de primejdioasă. Nu-l puteau refuza, dar
nici nu riscau… Anghelescu privi roată în jur, căutând din ochi un
binevoitor, dar nu se oferea nimeni.
Mihai se ferise până atunci să dea ochii cu omul ordinei publice,
temându-se ca acesta să nu-l recunoască. Dar în situația aceea
comisarul era prea disperat ca să se mai intereseze de altceva. Așa
că nu mai stătu pe gânduri. Cum era milos din fire, – nu putea
suferi să știe oameni în nenorocire, pradă unor întâmplări tragice,
neprevăzute, cu atât mai mult fiind vorba de copii, – își făcu hotărât
loc printre oameni, prinse tulpina copacului în brațe și, în câteva
minute, ajunse sus. Peste puțin coborâră amândoi, el și Dincu,
sfârșiți de oboseală. Mihai, lac de sudoare cu părul lui mare, netuns
căzut peste ochi și cămașa murdară scoasă afară din pantaloni,
ținea în brațe un băiețaș de 4-5 ani, alb la față ca varul, ce suspina
ușor privind speriat în toate părțile. Jacheta lui roșie era sfâșiată iar
mânuțele îi tremurau de parcă îl prinseseră frigurile. Caporalul cu
fața aprinsă și palmele zdrelite, își făcu loc printre oameni și, tăcut,
de parcă săvârșise o treabă obișnuită, se duse lângă zid unde-și
încălță liniștit bocancii. Se îndreptă apoi de șale și cu dosul palmei
începu să-și șteargă încet, fără grabă sudoarea de pe frunte.
Comisarul-ajutor Anghelescu, cu mâinile tremurânde, luă repede
copilul din brațele lui Mihai, îl cercetă atent pe toate părțile,
vorbindu-i cu blândețe, să-l liniștească, și, bucuros că era
nevătămat, începu să-l joace, cântându-i și țopăind cu el ca un urs.
Dădu apoi copilul în brațele unei femei și vesel, bine dispus se
întoarse spre Mihai:
— Mă, băiete, ia cheamă-l și pe vagabondu celălalt, să vă cinstesc.
Bravo, ați făcut treabă bună…
Zicând acestea, începu a se scotoci prin buzunare după bani,
vârând adânc mâinile până la coate, de parcă ar fi căutat cine știe
ce lucruri minuscule într-un sac fără fund.
Mihai îl privi câteva clipe cu dispreț, făcându-se a nu fi auzit
chemarea și dădu să plece, dar invalidul îl prinse de mână și,
întorcându-se către caporal, îl strigă și pe el:
— Hei, domnule, te cheamă domnu’ șef… Stai, domnule și
dumneata, unde te grăbești așa?
Mihai rămase cam nehotărât locului, vădit nemulțumit de
intervenția invalidului și de faptul că era nevoit să mai stea în fața
comisarului-ajutor.
Tudor Dincu veni și el cu pas moale, parcă lipsit de vlagă și se opri
lângă Mihai. Îi zâmbi șters, obosit și-i întinse mâna.
— Îți mulțumesc, ești un om curajos. Și cu inimă…
— Ca și dumneata…
În acest timp, fără să-i privească, grăsunul comisar nu mai sfârșea
cu scotocirea buzunarelor. Scoase la repezeală jumătate de țigară
mototolită, niște hârtii, cravata, apoi un nasture mare, alb, o batistă
murdară și în sfârșit găsi o monedă de o sută de lei. O privi pe toate
părțile, apoi o întinse celui cu cămașă militară și pantaloni jerpeliți.
— Ține, mă, pentru amândoi, și să fiți sănătoși. Azi ați câștigat un
ban prin muncă cinstită. Bravo…
Fața roșcovană a comisarului-ajutor era numai lumină.. Zâmbea
mărinimos, patetic, cu acel aer de superioritate pe care i-l dădea
funcția de polițist. De obicei pe vagabonzi îi prindea, îi bătea și-i
zvârlea în beciul arestului. Acum, iată, putea fi și alt om… Îi ajuta
cu bani… Cu o sută de lei.
— Hei, mă, nu iei banii? stărui el, adresându-se lui Dincu. Mă ții
cu mâna întinsă…
— Mulțumesc, domnule comisar, zise caporalul în timp ce,
nehotărât luă moneda și o băgă în buzunar. Nu era cazul. Pentru
ce-am făcut noi poate ăți face și dumneavoastră vreun bine, altuia,
vreodată…
— Ei, lasă că bine am făcut și fac eu la toată lumea, răspunse plin
de sine comisarul, bătându-l prietenește cu palma pe umăr. Sunt
eu mai al dracului cu ăi de tulbură ordinea publică, dar încolo…
— Să trăiți, domnu’ șef!
— Mergeți cu bine…
Dincu duse două degete în dreptul frunții în chip de salut, îi făcu
un semn din ochi lui Mihai, după care strecurându-se printre
oameni, se îndepărtă grăbit. Mihai îl urmă. Comisarul-ajutor
Anghelescu privi o clipă după ei, ironic, batjocoritor, apoi
plescăindu-și buzele groase, zise:
— Uite-ai dracului vagabonzi! Cât pe-aci să nu ia banii… de parcă
trăiesc pe picior mare. Dacă-i bagi la zdup și le dai vreo doi pumni
să le vină disciplina la cap, zic că-s om rău…
Îi urmări un timp cu privirea, aspru, amenințător, după care se
întoarse și se duse degrabă în curtea vecină să vadă ce face nevastă-
sa.
Un val de fum, negru, dens se vălătucea peste case, iar scânteile
zburătăceau ca niște licurici în amiaza fierbinte de vară.
 8

Închise cu grijă poarta și stătu o clipă locului, privind către curțile

vecine, să vadă dacă nu l-a zărit cineva intrând. Dar în jur casele
erau tăcute, pustii, cu ferestrele oblonite. Se vede treaba că unii
dintre locatari părăsiseră pentru totdeauna orașul, plecând undeva
la țară, iar alții, care se încumetaseră să suporte urgia
bombardamentelor, fugiseră în dimineața aceea pe câmp sau în
pădurea Crihala și încă nu se întorseseră acasă.
Cu inima bătându-i puternic la revederea casei părintești, după o
absență atât de îndelungată, Mihai alergă pe lângă zidul acoperit
cu iederă și se opri pe scările verandei. „Or fi acasă, tata, mama?”
Apăsă clanța ușii de fier. Era încuiată. Ciocăni de câteva ori cu
degetul îndoit în geamul din dreapta, acolo unde știa că e
dormitorul părinților. Așteptă o secundă, dar nu răspunse nimeni.
„S-au dus să se ascundă în vreun adăpost, la marginea orașului,
gândi el, nemulțumit că întârzie clipa revederii. Sau poate că au
plecat undeva la țară?”
Înciudat, coborî treptele de piatră și-și roti ochii peste curtea în care
copilărise. Întâlnirea cu locurile lui de joacă, de odinioară îl
înduioșă. Nimic nu se schimbase aici. Nucul cel mare, de care
spânzurase multă vreme leagănul, se înălța tot falnic și umbros în
fața casei. Lângă tulpina lui, cușca câinelui, acoperită cu tablă (o
lucrase unchiul Alexandru într-o toamnă), având în jur paie
răvășite și resturi de mâncare, stătea singuratică. Unde-o fi Haiduc,
lățosul? Mai trăiește oare? Poate că rătăcește pe undeva pe stradă.
Grădina, altă dată înveselită de panseluțe și petunii, era acum de
nerecunoscut. Rondurile erau stricate, florile pârjolite, călcate
parcă în picioare, amestecate cu pământul aspru și zgrunțuros.
Crescuseră pe lângă gard buruieni înalte printre care se vedeau
ciugulind două găinușe. Mai încolo, la umbra viței de vie, zări masa
la care mâncau vara toți ai casei; avea tăblia tot verde, dar spartă,
cu vopseaua scorojită și picioarele noroite cum o stropiseră ploile.
Stătea într-o rână, gata să se prăbușească. Dincolo de ea era întins
un șezlong, cel în care după-amiezile stătea tatăl și corecta în liniște
tezele ce se înălțau teanc alăturea pe un scaun. Acuma șezlongul
se odihnea singuratic, la umbra… Ba nu! Pe spătarul de pânză se
vedea culcat un cap, cu păr bogat, argintiu…
Mihai tresări. „Cine să fie oare? se întrebă el neliniștit și porni cu
pas șovăielnic către umbrarul viței de vie. Poate că e mama. Am să
merg ușor, să n-o sperii…”
Călcând în vârful picioarelor, ocoli masa, veni înaintea șezlongului,
dar rămase deodată înmărmurit cu răsuflarea tăiată. Nu, nu era
mama. În fața lui se afla o femeie, îmbrăcată într-o rochie de
stambă, veche și decolorată, în picioare cu niște târligi de postav.
Stătea culcată în scaunul de pânză, cu capul pe spate, visătoare,
cu un zâmbet împietrit în colțul gurii. Absentă, privea cerul, prin
frunzișul viței de vie. Cearcăne vineții îi umbreau ochii albaștri.
Avea fața palidă, suptă, iar buzele subțiri erau roșite neîndemânatic
și grosolan cu foiță; părul albit și lățos și-l prinsese cu câteva agrafe
pe lângă urechi, ceea ce îi dădea o înfățișare caraghioasă, de păpușă
cu perucă prost fixată pe creștetul capului.
— Doamne, dar asta e tanti Emilia! zise Mihai și cu pas șovăielnic
se dădu mai aproape, să fie văzut. Sărut mâna, tanti, i se adresă el
reverențios, ce faci matale?
Femeia tresări, se ridică de pe spătarul de pânză și întoarse privirea
spre străinul din fața ei îmbrăcat ca un cerșetor. Ochii ei mari, plini
de mirare și neliniște, îl măsurară de sus până jos de câteva ori, în
tăcere, apoi întoarse capul fără să-i mai dea vreo atenție.
— Nu mă cunoști, tanti? stărui băiatul și, aplecându-se, încercă să-
i prindă mâna ca să i-o sărute. Dar Emilia, speriată, și-o retrase,
ducând-o repede la spate, ca într-o apărare.
— Eu sunt, Mihai, nepotul matale…
În ochii dementei se aprinse pentru o clipă o luminiță ce se reflectă
alb pe chipul palid și slăbit ca după o grea suferință. Zâmbetul din
colțul gurii crescu. Fruntea i se descreți.
— M-am întors, tanti Emilia, urmă el blând, de parcă vorbea unui
copil. Unde-i mama? Dar tata? Văd că ușa din față e încuiată…
Femeia nu răspunse. Continua să-l privească în tăcere, cu aceeași
luminiță vie în ochi și cu zâmbetul pietrificat în colțul gurii. Apoi,
după câteva clipe, ca și când și-ar fi amintit de ceva, se ridică, își
potrivi rochia pe trupul slab ca o nuia și, târșâindu-și târligii de
postav cu talpă de cauciuc, plecă încet, către fundul curții, pășind
dreaptă, cu fruntea sus, stăpânită de un aer grav, de nerecunoscut.
După puțin, se opri în luminișul dintre caiși, cu mâinile la spate și,
înălțând privirea, cercetă cerul de la un capăt la altul, lung și
stăruitor. Căuta parcă ceva în imensitatea albastră de deasupra
pământului. Nu găsi nimic. Mulțumită de această constatare, vru
să plece făcând câțiva pași prin iarba înaltă, dar se răzgândi, se
înapoie și mai privi o data către înălțimi. Înveselită apoi peste
măsură, trecu tot dreaptă pe lângă Mihai, plutind ca o umbră și,
fără să-l bage în seamă, se așeză iar în șezlong, cu capul rezemat
pe speteaza de pânză, rătăcind cu ochii pe bolta înverzită a viței de
vie.
Mihai nu știa ce să facă. O urmărise tot timpul cu un sentiment de
durere și compătimire. Cu toate că aflase de la bătrânul ceferist
despre cele ce i se întâmplase, fiind oarecum pregătit, acuma,
constatând realitatea, cruda realitate, ceva parcă se prăbușise în el
stârnindu-i o revoltă surdă pe tot ceea ce putuse să aducă
asemenea nenorociri unor oameni lipsiți de apărare. Tanti Emilia…
O femeie atât de bună și de inimoasă, care-l iubise ca pe propriul
ei copil, iată ajunsese într-o situație de plâns, cu mintea rătăcită,
slăbită… O victimă a războiului… Și câte asemenea victime nu
împânzeau pământul? Mame îndurerate plângând moartea copiilor
sfârtecați de schijele bombelor… Oameni înnebuniți de grozăvia
atacurilor la baionetă… Trupuri sângerânde, fără mâini și picioare,
zvârcolindu-se sub ploaia gloanțelor și a grenadelor… Orfani micuți,
dezbrăcați, flămânzi și slăbiți ca niște umbre rătăcind în căutarea
unor mâini proteguitoare… Umblase prin multe locuri, văzuse
atâtea dezastre, atâtea suferințe, cunoștea necazurile, durerile
oamenilor…
Se așeză pe treptele de piatră ale verandei, adânc răscolit de toate
acestea. Se simțea obosit. Mintea îi era încâlcită în gânduri negre,
apăsătoare, amare. Îl cuprinsese o tristețe grea, nemiloasă și parcă-
i era scârbă să trăiască când în juru-i unii oameni lipsiți de
scrupule, de conștiință, de umanitate, puteau aduce asemenea
nenorociri semenilor lor…
Tăcut, își sprijini capul pe brațe și rămase în nemișcare, parcă lipsit
de viață, multă vreme.
Pe cerul limpede, soarele se înălțase bine de tot și încălzea puternic.
Sub streașina lată a casei un stol de vrăbii gureșe se zbenguiau,
apoi deodată zbucneau spre înălțimi ca un nor viu, cenușiu și
gălăgios. Pe stradă se auzea vorbă. Oamenii începuseră să umble
după treburi, plecând sau venind din oraș. O căruță, trasă de doi
cai mari, dolofani, trecu uruind pe piatra de râu a caldarâmului,
zdrăngănindu-și fierăria într-un chip asurzitor și enervant. La colțul
străzii se auzeau strigătele unor copii care încercau să înalțe un
zmeu. Iar pe celălalt trotuar, un om cu șorț alb pe dinainte, purtând
în mâini două oale de pământ îmbăierate și acoperite cu ștergare,
striga oprindu-se prin dreptul porților:
— Lapte covăsit! lapte, lapteee!
Orașul prinsese din nou viață. Ascultând zvonul acesta al străzii,
atât de cunoscut încă din vremea copilăriei, Mihai se revăzu
deodată cu câțiva ani în urmă, pe când urma clasele liceale… Stătea
la umbra nucului, cu câinele tolănit la picioare și învăța. Tata era
în examene, mama la liceu. În odaia dinspre stradă, cu geamul
deschis, acoperit de perdelele subțiri, fluturânde, Dana cânta la
pian, încercând să învețe „Carnaval” de Schumann sau „Nocturna”
lui Chopin. Era liniște și pace, viața își urma cursul, orânduită așa
parcă de când lumea. Se părea că nimic nu avea s-o clintească, s-
o abată de pe făgașul obișnuinței familiei. Apoi, deodată, cerul
liliachiu al acestei tihne patriarhale s-a acoperit tot mai mult de
nori prevestitori de furtună. Ziarele au început să aducă vești din
ce în ce mai neliniștitoare despre Germania fascistă. Hitler se
zvârcolea, fierbea, se zbătea, pretențiile nu-i mai încăpeau între
hotarele statornicite prin vechile convenții… Profesorul Gheorghiu
venea acasă tot supărat, mânca puțin, citea gazetele pe care apoi le
zvârlea cât colo, de parcă-i frigeau mâinile. Pleca și se întorcea seara
târziu de la cafenea. Copiii îl auzeau mereu spunând mamei: „La
radio s-a comunicat… în cutare ziar scrie… A venit cineva din
București care a aflat că… Profesorul Teodorian a primit ordin de
concentrare… De mâine, se spune, pleacă și cei din contingente mai
vechi…”
A început războiul… S-a dezlănțuit ca un uragan. Țările au
mobilizat… Treceau pe Strada Mare a orașului, venind dinspre
Regimentul 95 infanterie, coloane de soldați în marș, cu echipament
nou, mirosind a naftalină, cu bidoane și lopeți zdrăngănind la șold,
cu căști lucioase și ranițe doldora în spinare. Huruiau în urmă-le,
pe caldarâm, bucătăriile de campanie, cu cazanele clocotinde,
chesoane și tunuri acoperite cu prelate, căruțe cu lăzi de muniție și
saci de alimente. Se duceau coloanele, se duceau… Și după câteva
zile altele noi, proaspete se iveau dinspre bariera Craiovei, trecând
în cadență și liniște pe strada prăvăliilor spre gară. Oamenii în
uniforme priveau trist de sub căști, cercetau fugar lumea de pe
trotuare și mărșăluiau mai departe, sub apăsarea ranițelor și a
amarului din suflete.
Și nu după multă vreme, pe aceleași străzi ale orașului, au început
să umble răniți în cârje, în haine zdrențuite, cu bonete albastre,
slabi și pământii ca niște umbre. S-au ivit pe la porți steaguri
îndoliate, lungi, negre… Iar în ziare, listele celor morți nu se mai
sfârșeau… „Marius Cristescu, sublocotenent de cavalerie, căzut în
luptele de la…”, „Virgil Pană, adjutant aviator, și-a frânt aripile
deasupra pozițiilor de luptă la o recunoaștere aeriană…”, „în veci
îndurerați, părinții, frații și surorile, precum și rudele apropiate,
plâng moartea prematură a unicului lor fiu, Sandu, dintr-o unitate
de infanterie, căzut în atacul de la…”
Zile negre… Zile triste… Noaptea orașul zăcea în bezna unui
camuflaj total… Pâinea se dădea pe cartelă… În vitrinele
magazinelor apăruseră haine de celofibră… Carnea se distribuia
numai de trei ori pe săptămână… Nu se găseau ulei, untură… Iar
pe pereții caselor alături de „ordonanțele” primăriei, prin care se
aducea la cunoștința populației că este interzisă tăierea vitelor, erau
lipite afișe țipător colorate care îndemnau pe severineni:
„Consumați deliciosul sirop de fructe TUTTI-FRUTTI, fabricat
german, 327 lei sticla…”
Zile negre. Zile triste… Apăruseră pantofii cu tălpi de lemn, care
bocăneau zgomotos pe trotuare… Elevii ultimelor două clase de
liceu, premilitarii, erau instruiți în fiecare duminică de către ofițeri
rezerviști pe câmpul din spatele cimitirului sau pe stadionul
orașului. Aproape zilnic, din casă în casă, umblau cu colecte: „Dați
rufărie pentru ostași!” Iar ofițerii italieni și nemți, cantonați în oraș,
se înghesuiau la „Regal” s-o vadă pe Danielle Darrieux în „Clubul
femeilor” sau dansau până noaptea târziu pe terasa teatrului, ca
niște vilegiaturiști puși pe petreceri.
Mihai stătea cu capul sprijinit în palme și se gândea la toate astea.
Vremurile pe care le trăise în urmă cu doi ani, înainte de a părăsi
orașul, i se arătau limpede în minte, de parcă abia s-ar fi despărțit
de ele. Ce se mai întâmplase de atunci? Nu putea ști. Veniseră
bombardamentele aeriene… Distruseseră clădirile, parcurile,
răvășiseră străzile. În goană către casă văzuse mormane de
cărămidă acolo unde pe vremuri fuseseră Banca Mehedințiului,
hotelurile „Europa”, „Regal”, „Traian”. De la gară până în centrul
orașului, pe tot bulevardul, nu mai rămăsese o clădire în picioare.
Atelierele C.F.R., liceul de fete, liceul comercial, majoritatea
prăvăliilor de pe Strada Mare erau la pământ…
Zile negre… Zile triste…

Cineva trânti poarta și Mihai tresări ca trezit dintr-un vis. Se ridică

încet în picioare. În curte intrase tatăl, gârbovit, abătut, în niște
haine cenușii, ponosite, purtând sub braț un pled galben făcut sul,
iar în cealaltă mână un geamantănaș cafeniu, ros și scorojit. În
urma lui se arătă și mama, slăbită, abia mergând, ducând în mână
un alt geamantănaș.
— Tată! Mamă! izbucni deodată Mihai și alergă înaintea lor cu
brațele întinse.
Vlad Gheorghiu rămase deodată locului ca împietrit fără să mai
facă un pas. Mama se opri lângă el mută, cu palma pe gură, în
aceeași încremenire. Amândoi, unul lângă altul, ca două stane de
piatră, își priveau lung și stăruitor fiul întors ca dintr-o altă lume.
Părea o făptură ireală, o vedenie care crescuse fantomatic dintr-un
abur…
— Mihai, tu ești? întrebă tatăl cu glas moale, nesigur, măsurându-
și fiul de sus până jos cu aceeași uimire de la început.
— Eu, tată.
Neîncrezător, profesorul întoarse capul și aruncă o privire nevestei.
Îi cerea parcă încuviințare de adevăr. Nu-i venea a crede ochilor că
fiul lor, pe care-l așteptaseră atâta, pentru care se zbuciumaseră
zile și nopți de-a rândul li se înfățișa acum viu și nevătămat înaintea
ochilor. Lăsară repede bagajul lângă zidul casei și-și îmbrățișară fiul
pe rând, sărutându-l pe frunte, pe obraji.
— Ce-i cu tine, măi băiatule? Pe unde-ai umblat? De unde vii? Ce-
i cu tine în halul ăsta?
Profesorul se dădu un pas înapoi și își cercetă prin lentilele
ochelarilor fiul, măsurându-l din cap până-n picioare, vădit
nemulțumit de ținuta lui vestimentară aidoma unui vagabond, cu
picioarele desculțe, zdrelite…
— Ce s-a întâmplat cu tine?
— Lasă-l, Vlad, întâi să se spele, să se schimbe… interveni mama,
ștergându-și cu mâneca rochiei lacrimile de pe obraz. După aceea
vom avea timp și de vorbă. Hai, Mihai, hai băiatule, în casă…
Mihai făcu câțiva pași alături de părinți, apoi întrebă:
— Dar Dana unde-i?
Nu-și văzuse sora și era neliniștit.
— Cred că vine și ea acuma, răspunse tatăl, descuind ușa verandei.
A plecat de dimineață la munca de război. Pe tanti-ta ai văzut-o?
— Am văzut-o, mărturisi îndurerat Mihai și făcu loc mamei să
treacă înainte. E acolo în șezlong, sub umbrar…
— A rămas așa de la primul bombardament. Eh, nenorocită soartă
a avut femeia asta! De Alexandru nu mai știm nimic… Casa în care
locuiau pe Horațiu a fost bombardată… Uite, stă și ea aici la noi cu
mititelul ăla de Costel. Copilul se joacă, iar maică-sa, cât îi ziua de
mare, nu se mișcă din șezlong. Tace… Tace… Sau privește
neliniștită cerul, temându-se pesemne de avioane…
În odaie era răcoare și liniște. Mirosea a naftalină. Mihai își roti
privirea jur-împrejur: toate erau la locul lor, așa cum le lăsase.
Masa lungă din mijlocul camerei acoperită cu catifea albastră,
divanul din colț, scrinul cu multe sertărașe, pendula din perete,
lampa din tavan, cu cele trei brațe metalice pe care de atâtea ori,
când era mica, Dana își azvârlea bascul când venea de la școală…
Iată și colivia cu cei doi canari, prinsă deasupra ferestrei. Și oglinda
mare de cristal, înrămată, în care se privea înainte de a pleca la
liceu sau la cinematograf. Și bufetul prin ale cărui geamuri se
vedeau rafturile încărcate cu ceșcuțe, păhărele și farfurioare… Iar
pe mica bibliotecă de lângă el, fotografia lui în uniformă germană,
cu gradul de „gefreiter”, pe care o făcuse la Erfurt. Îl înfățișa
zâmbind, privind vesel într-o parte, cu pieptul scos în afară și
caschetă înaltă, cu vultur în chip de pajură și șnur argintiu pe
cozorocul mic, lucios.
— Stai, băiete, stai pe scaun! îl îmbie tatăl. Stai și povestește. Vii de
pe front? Unde ți-s hainele?
— Nu, nu vin de pe front.
— Atunci?
Vlad Gheorghiu se așezase pe divan, își ștergea liniștit lentilele
ochelarilor cu o batistă și aștepta.
— Vin din lagăr…
— Cuuum?
— Din lagăr.
— Ce fel de lagăr?
— Lagăr german…
— Dar ce-ai căutat tu în lagărul ăsta german? se miră tatăl și,
punându-și ochelarii se ridică de pe divan, înmărmurit de cele ce
auzise. Cu mâna tremurândă trase un scaun și se așeză lângă Mihai
să fie mai aproape, să audă mai bine fără însă să-și ia ochii de la
el. Spune, măi băiete, te ascult. Ana! se întoarse el și-și strigă soția
care se apucase să pregătească de-ale mâncării în odaia alăturată.
Ia vino încoace să auzi și tu de unde vine fiul nostru!
Asprimea din glasul tatălui, privirea-i rece ca de gheață, gesturile
lui agitate vesteau declanșarea unui scandal pe care, de fapt Mihai
îl prevăzuse. Cunoștea firea dreaptă, cinstită a tatălui, grija sa
permanentă de a da copiilor o educație deosebită, așa încât prin
comportamentul lor să nu dea niciodată naștere unor situații
neplăcute ce i-ar fi putut tulbura liniștea. Nu credea însă că totul
se va petrece așa de repede, că va fi luat la rost încă din primele
clipe ale sosirii sale. Spera că va avea prilejul să explice părinților,
să-i facă să înțeleagă situația destul de dificilă în care se afla și că
într-o zi-două, sau chiar mai multe, cu încetul, totul se va limpezi,
că va găsi chiar un sprijin în tatăl atât de neînduplecat față de cei
care-i pricinuiau necazuri, supărări, totuși concesiv când era vorba
de propriul lui fiu.
Mihai stătea cu privirea plecată, frământând între degete un colț al
feței de masă. O ușoară fierbințeală îi cuprinsese fruntea. Simțea că
aerul din cameră îl înăbușă, că ceva îl amețește cu fiecare clipă tot
mai mult, mai stăruitor. Un nod ivit pe neașteptate în gât îl
sugruma, îi tăia răsuflarea. Iată că venirea lui nu-i bucura pe
părinți… Tatăl îl privea într-atât de aspru, de parcă ar fi făptuit o
crimă. Nu, el n-a făptuit nici o crimă… A salvat cel mult un om…
În ușă se ivise mama, în mână cu o farfurie pe care tăiase un
castravete, o bucățică de brânză și câteva felii de pâine neagră.
— Ana, te rog, ia loc, o îndemnă profesorul. Haide, băiete! se
întoarse apoi către Mihai. Spune, ce-ai făcut de-ai ajuns în lagăr?
Ai fost eliberat? Sau poate că ai fugit?
— Cum? A fost închis? sări mama și începu să plângă. Dar ce-ai
făcut, Mihai? Ce? Spune, ai fost închis?
— Da, a fost închis într-un lagăr german… vorbi tatăl. Nu, băiete?
Sau n-am înțeles eu bine…
Mihai își privi tatăl pieziș, apoi mama și, după o clipă, tăcut, clătină
ușor capul a încuviințare.
— Va să zică, e adevărat! izbucni Vlad Gheorghiu și-și cuprinse
deznădăjduit capul în mâini. Dumnezeule, ce viață mi-ai dat?! Auzi
tu, Ana? Auzi?
Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea. Ochelarii i se aburiră și
lentilele păreau acum mate, lipsite de transparență. O vână
albăstruie i se zbătea ritmic la încheietura gâtului, gata parcă să
plesnească. Mama, cu ochii în lacrimi, îl fixa și ea cu o privire
speriată, imobilă, totuși cercetătoare și aspră. Tăcea… Clătina ușor
capul a deznădejde și tăcea.
— Nu te neliniști, tată, vorbi moale Mihai, trecându-și degetele
rășchirate prin părul mare. Nici matale, mamă. N-am făcut nimic
rău… Nu sunt un criminal. Vă rog din suflet să nu mă judecați
greșit.
— Copilul meu… Copilul meu… începu a suspina mama și plecând
capul izbucni mai tare în plâns.
— Știu… înțeleg… e dureros pentru dumneavoastră, urmă Mihai cu
același glas convingător. Însă dacă mă veți asculta… mă veți
înțelege… Te rog, mamă, liniștește-te…
— O să înceapă poliția să ne bată noaptea în poartă ca la vecinul
ăsta al nostru, Raicu de la Șantier, zise tatăl cu amărăciune. Și o să
ne facem și de râs în oraș.
— Ei, Vlade, de Raicu se aude că-i comunist, spuse Ana, vorbind
mai mult în șoaptă. Că e împotriva mareșalului și a războiului…
— Ce e, ce nu e, pe noi nu ne privește! îi tăie vorba profesorul.
Fiecare cum își așterne, așa doarme. Uite-l că acuma e arestat, după
ce i-au întors casa pe dos cu zeci de percheziții… Păi asta ne-ar mai
lipsi nouă?
Tăcu. Tremura de enervare. Își scoase batista, și-o trecu ușor peste
fruntea îmbrobonată de sudoare, după care se întoarse către Mihai:
— Spune, măi băiete, îndemnă el cu glasul mai potolit, pentru ce
ai fost închis? Ce-ai făcut? A fost o condamnare politică?
— Nu, tată.
— Atunci?
— Am să vă povestesc.
— Povestește.
— Lasă-l, Vlade, întâi să se spele și să mănânce, interveni mama
grijulie, ștergându-și ochii cu o batistă. Nu-l vezi în ce hal este?
Pielea și osul…
— Nu, nu pot s-aștept! îi reteză vorba Vlad, aspru. Vreau mai întâi
să știu cine stă la masa mea… Pe cine hrănesc… pe cine cresc. Eu
sunt un om cinstit, drept, n-am cârtit împotriva nimănui. Nu fac
politică. Nu m-amestec. Am fost totdeauna supus și ascultător și
mi-am văzut de treabă, de grijile mele. Așa am vrut să fie și copiii
mei. Și, uite-l pe dumnealui!
Vlad Gheorghiu fierbea. Rămase câteva clipe tăcut, îngândurat, cu
privirea plecată.
— Ia s-auzim, băiete, zise el într-un târziu, parcă mai domolit.
Spune-ne și nouă ce s-a întâmplat, să-ți cunoaștem isprăvile. Ai
plecat bine îmbrăcat, ca băiatul unui om cu stare, și iată, te-ai
întors zdrențăros, ca un derbedeu. Haide, dă-i drumul!
În odaie se așternu liniștea. O rază de soare pătrundea prin geamul
acoperit cu fâșii de hârtie lipite cruciș, oprindu-se pe catifeaua
albastră a mesei. În perete pendula își urma tic-tacul ei monoton,
de totdeauna. Mihai privi o clipă cadranul vechi cu cifrele aproape
șterse de vreme, voind parcă să-și adune gândurile și începu să
povestească. Îi plăcuse viața militară. De aceea ținuse să se facă
ofițer, mai ales că asta fusese și dorința mamei. Cât a învățat la
București, lucrurile au mers cum au mai mers. Viața ostășească era
destul de aspră, dar s-a obișnuit cu ea. A bătut în marșuri și teme
de luptă câmpul de instrucție de la Ghencea, lunca Jilava,
împrejurimile fermei Costaforu de la marginea Bucureștiului, a
mers pe brânci kilometri întregi pe șoselele Măgurele, Giurgiului,
Pantelimon… Apoi, într-o dimineață, pe când începuse a fulgui
mărunt și des, a venit ordinul Marelui stat major ca prima sută de
elevi din efectivul școlii de ofițeri, cei care în primele luni se
distinseseră și obținuseră mediile cele mai mari, să plece pentru a-
și continua studiile militare în Germania. A plecat deci și el. Au
călătorit cu trenul prin Ungaria, Austria, au sosit în sfârșit la Berlin
și imediat, conform unei planificări, au vizitat cu toții capitala
Germaniei, pe care o cunoșteau numai din filme sau din imaginile
colorate ale revistei ilustrate „Signal”. După aceea, timp de o lună
de zile, au fost purtați prin cele mai renumite locuri ale războiului,
ca să se convingă cu proprii lor ochi de superioritatea armatei
germane, căreia, după cum spuneau instructorii nemți, „i s-au
plecat la picioare aproape toate popoarele Europei”. Au vizitat,
așadar, linia de fortificații Maginot de la granița cu Franța, au ajuns
în Paris și au cutreierat timp de câteva zile străzile acestei capitale
cu monumentalele clădiri construite în secolele trecute, la ferestrele
cărora fluturau acum steagurile cu crucea încârligată ale armatei
germane cotropitoare. Au rătăcit prin Cartierul Latin, admirând
clădirea Universității Sorbona, au intrat în Panthéon și au rămas
timp de câteva minute în fața criptelor sub lespedea cărora se
odihneau pentru totdeauna Voltaire, Victor Hugo, Emile Zola, Jean
Jacques Rousseau și alte personalități celebre. S-au plimbat după
aceea pe malurile Senei, unde o mulțime de pictori profesioniști
creau și apoi vindeau pe prețuri de nimic tablourile ca să-și poată
duce zilele de azi pe mâine. În altă zi s-au urcat în turnul Eiffel și
au admirat de acolo întregul Paris, contemplând până departe cu
ochiul liber sau cu binoclul clădirile și piețele marii capitale a
Franței, de la Place de la Concorde până la catedrala Notre-Dame și
de la rue de Tolbiac ce trece prin periferia de sud până la cartierul
Montmartre cu monumentala Église du Sacré-Coeur, alături de
care se află gările de nord și est, despărțite prin marele bulevard La
Fayette. Într-o dimineață au vizitat și cimitirul Montparnasse,
simetric amplasat, cu alei largi și cavouri lucrate în stil italian. S-a
oprit cu pioasă reculegere la mormântul lui Maupassant, ale cărui
nuvele îi plăcuseră foarte mult încă în vremea liceului, la cel al lui
Sainte-Beuve, marele critic francez, și la acel al poetului
Baudelaire. Timp de treisprezece zile cât au rămas în capitala
Franței au trecut prin sălile muzeului Louvre, au rătăcit pe marile
bulevarde Voltaire, de la Bastille, Bonne-Nouvelle sau Saint-
Germain, au admirat fațada operei al cărei stil le-a amintit de
Cercul Militar din București… În sfârșit, în ultima zi, au vizitat
Hôtel des Invalides, măreț edificiu construit din ordinul lui Ludovic
al XIV-lea, unde se află mormântul lui Napoleon I, pe a cărui
lespede au citit celebra frază din testamentul său: „Je désire que
mes cendres reposent sur les bords de la Seine, au milieu de ce
peuple français que j’ai tant aimé…”5
— Dar te-ai plimbat, măi, băiete, nu glumă! spuse Vlad Gheorghiu,
așezându-se mai bine pe scaun, semn că e gata să asculte mai
departe.
— Lasă, e bine că a putut să cunoască locurile astea, intră în vorbă
mama. A fost o plimbare instructivă…
— Ei, s-auzim mai departe, își exprimă nerăbdarea profesorul. Sunt
curios să văd cum ai ajuns, unde ai ajuns… asta mă interesează
mai mult…
Mihai înclină capul în semn că a înțeles, își drese nițel glasul tușind
în pumn și urmă:
— Chiar în după-amiaza plecării am vizitat Școala militară franceză,
instalată într-o veche clădire, construită pare-mi-se prin anul 1792,
cu o fațadă de aproape două sute de metri lungime, având două
etaje și o curte interioară în care acum se găseau diferite pavilioane
ale Școlii Superioare de Război. Aici se instalase provizoriu
comandamentul german și, încheind vizita prin Franța, la plecare,
adunați în careu, am ascultat cuvântarea unui general cu monoclu,
care, mai mult țipând, în răcnete scurte, sacadate, ne-a vorbit
despre viitorul nostru și despre perspectivele ce ni se deschid
învățând sub comanda instructorilor germani, după cum zicea el,
„cei mai capabili, cei mai viteji, cei mai culți”. În încheiere ne-a urat
ca, odată încadrați în armata celui de-al treilea Reich, să ajungem

5 Doresc ca cenușa mea să se odihnească pe malurile Senei, în mijlocul acestui popor

francez pe care l-am iubit atât de mult (l. franceză, n.a.)
să cucerim și alte numeroase capitale asemenea Parisului, pe al
cărui turn Eiffel, flutura semeț, la o înălțime de trei sute de metri,
steagul cu svastică, simbolul victoriei armatelor lui Hitler…
Mihai povestea cu glas scăzut, egal, subliniind apoi cu o notă de
indignare tot ceea ce i se întâmplase mai târziu, după prima lună
de aclimatizare cu noile realități ale vieții lui de ostaș în uniformă
germană. Filmul amintirilor sale derula cu încetinitorul înfățișând
alte și alte secvențe de acum triste, apăsătoare, pline de suferință și
mizerie. După „luna de miere”, cum o denumiseră elevii pe cea în
care făcuseră pe excursioniștii, au urmat cele mai grele zile din câte
au cunoscut. A început instrucția prusacă caracteristică tuturor
cazărmilor germane, în care din primele clipe s-a demonstrat cum
poate fi terfelită demnitatea de om. În Germania nimic nu s-a
potrivit firii lui Mihai. Regimul aspru, inchizitorial și neomenos al
traiului din cazarmă, insultele și batjocurile care cădeau ca ploaia,
ar fi zdruncinat până și nervii celui mai pașnic om din lume. Pentru
o nimica toată erai băgat la carceră, oprit de a ieși în învoire
duminici de-a rândul sau pur și simplu pus să faci corvezi
înjositoare. De pildă, pentru că la o inspecție, lui Mihai i-a scăpat
baioneta din mână, înfigându-se cu vârful în pământ, a fost
pedepsit ca zece nopți la rând să sape pe un câmp dincolo de
cazarmă câte două amplasamente de mitralieră, în măsurători
regulamentare. În total douăzeci. „Baioneta se înfige în dușman, nu
în pământ!” îl admonestase aspru instructorul său, Rudolf, un
subofițer neamț scund și îndesat. „Pământul doar se cucerește!”
Altădată, pentru că la conducerea tancului n-a schimbat repede
vitezele și mașina de luptă s-a oprit înclinată pe o pantă, gata să se
răstoarne, a fost pedepsit cu cincisprezece nopți, de la ora stingerii
și până la aceea a deșteptării, să stea în picioare într-o carceră
strâmtă de zid, în care nu puteai nici să te răsucești pe-o parte. Iar
diminețile i se ordona să spele closetele ofițerilor germani. „Este
încă o onoare pentru dumneata, elev, să speli closetele unor eroi, i
se atrăsese atenția de către același subofițer neamț, instructorul
său. Pe viitor, dacă mai greșești, vei trece să faci curățenie la trupă!”
După câteva luni de instrucție, prin bălți și păduri, de marșuri lungi
și istovitoare, cu cărămizi în raniță și după examenul de conducerea
tancului, i s-a conferit în sfârșit și lui primul grad în armata
germană, acela de „gefreiter”. După alte patru luni urma să fie
avansat, dar a rămas bun în grad fiind acuzat de îndărătnicie în
însușirea științei militare germane. Dar nu numai atât. A fost băgat
și la închisoare și nu i s-a dat concediu de vară pentru a veni în
țară. A fost oprit împreună cu alți elevi să ajute niște meșteri zidari
la văruirea pe de-a întregul a cazărmii cu ziduri cenușii și reci. Iar
pentru că într-o zi la prânz, nemulțumit de lăturile pe care le
mânca, a vărsat ciorba sub masa unde ospătau ofițerii, a fost
destituit din grad, fiind trimis la obișnuitul stagiu pentru practică
în unitățile de pe front, ca simplu elev. Așa a ajuns Mihai să
participe la campania germană din nordul Africii.
Într-o noapte fierbinte, cu aer încins, sufocant, a debarcat cu
regimentul lui de tancuri la Bengazi. Au urmat marșuri și lupte prin
nisipurile calde ale Saharei, în diviziile de sub comanda lui
Rommel. În lupta de lângă oaza Er-far, schija unui proiectil i-a rănit
piciorul, mai jos de genunchi. A fost debarcat de pe tanc și internat
la spitalul de campanie din Tripoli. La 9 mai, mareșalul Rommel,
vizitând coasta Mării Mediterane, a trecut prin Tripoli, printre alții
a stat de vorbă și cu Mihai și i-a strâns mâna ca unui brav
supraviețuitor al crâncenelor bătălii de la Er-far. După o lună a ieșit
din spital, dar n-a mai luptat pe tanc și, până la completa restabilire
fizică, a fost trimis înapoi în Germania, pentru a fi folosit în trupele
auxiliare. Astfel a ajuns în detașamentul de pază al unei uzine de
armament. Aci, într-un conflict cu un subofițer neamț – în care
parcă-l vedea pe instructorul său Rudolf – i-a dat acestuia două
palme atât de puternice, încât i-a spart timpanul urechii drepte.
Bineînțeles, a fost băgat imediat la închisoare. După câteva zile, pe
când era scos la corvoadă, a zărit într-un convoi de deținuți ce
deserveau uzina cărând cu spinarea lăzi grele de muniții, pe Leon,
un vechi coleg de liceu, fiul evreului Avram Kern, vânzător la o
prăvălie în Turnu Severin. După trei zile a încercat să-i strecoare
acestuia un bilet prin care-i promitea că o să-l ajute să evadeze.
Bilețelul a căzut însă în mâna poliției militare germane și, până la
judecare, Mihai a fost trimis în lagărul de lângă Bremen. Credea că
aci își va avea sfârșitul. Nimănui să nu-i fie dat să trăiască regimul
unei detențiuni sub paza gestapoului german! După zile întregi de
planuri, de chibzuință, a reușit să evadeze într-o noapte ploioasă
împreună cu un polonez. Desculț, în haine de căpătat, mergând
mai mult pe jos, sau cățărat pe scările și tampoanele vagoanelor,
flămând și slăbit, dar mereu cu ochii în patru să nu cadă în mâinile
urmăritorilor, a ajuns la Oradea, apoi la Timișoara și de acolo la
Turnu Severin…
— Drumul a fost destul de greu, încheie Mihai povestea peripețiilor
sale. Însă mă bucur că vă văd și că sunt iară lângă
dumneavoastră… Ce dor mi-a fost… ce dor… mai ales că aflasem
de bombardamentele americane asupra orașului și de atâtea luni
nu mai aveam nici o veste de aci…
Mihai tăcu, își trecu palma peste față și rămase cu capul plecat.
Mama plângea încetișor și-și ștergea mereu ochii cu batista,
privindu-și printre lacrimi băiatul după care suferise aproape doi
ani de zile. Cutremurat de cele auzite, profesorul nu scoase o vorbă
multă vreme. Tăcut, bătea cu degetele în catifeaua albastră de pe
masă și se uita gânditor pe fereastră. Judeca lucrurile, chibzuia,
făcea presupuneri și calcula, lua hotărâri, apoi le anula și-și
frământa în reflecții chinuitoare mintea, pentru a găsi soluția cea
mai potrivită. Într-un târziu întrebă:
— În ce constă deci gravitatea faptei tale? în aceea că l-ai lovit pe
instructorul neamț sau pentru că ai vrut să-l ajuți pe fiul lui Avram
Kern să evadeze?
— Pentru că l-am lovit pe dobitocul acela, poate nu prea pățeam
mare lucru, zise Mihai, cu glas moale. În definitiv, a fost vinovat că
a încercat să mă lovească mai întâi el pe mine. Eu m-am apărat…
Făceam puțină închisoare și…
— Atunci?
— Pentru celălalt caz, cu evadarea. Am fost acuzat de
complicitate…
— Nenorocitule! izbucni profesorul și, lovind tare cu pumnul în
masă, se ridică brusc în picioare. Cine te-a pus, nesocotitule, să-ți
pui capul sub sabie pentru altul? Nu-ți ajungeau belelele tale? Nu-
ți puteai vedea de treaba ta, de necazurile tale, să nu te amesteci în
lucruri care nu te privesc?
— Nu, tată, zise liniștit Mihai. Nu te supăra, dar n-ai dreptate.
Lucrurile acelea mă priveau. Nu puteam să văd dus la moarte un
coleg, un…
— Nu-ți mai era coleg de patru-cinci ani. A plecat la Cluj…
— N-are importanță. Mi-a fost coleg. Un băiat nevinovat…
— Dar cine ești tu să apreciezi dacă era vinovat sau nu? strigă
profesorul aproape înăbușindu-se de mânie. Cine? Știi tu ce a făcut
el? Știi tu pentru ce a fost condamnat?
— Pentru simplul motiv că este evreu…
— Și te-ai găsit tu să iei apărarea evreilor?
— M-am găsit, răspunse hotărât Mihai. Dumneata m-ai învățat să
fiu totdeauna om și să iubesc oamenii. Dar oare nu dumneata ai
luat apărarea evreilor cărora le erau devastate casele de către unii
elevi smintiți, îmbrăcați în cămăși verzi? Spune, este sau nu
adevărat? Am fost împotriva huliganismului legionar! Știi bine
asta… Acuma mi-am dat seama ce însemnează și fascismul…
Profesorul înălță sprâncenele a mirare, întoarse capul și o privi
întrebător pe nevastă-sa, apoi se uită lung și stăruitor la Mihai,
fixându-l aspru, necruțător.
— Ai început să ai concepții de răzvrătit, Mihai? zise el, clătinând
capul a dojană. Se vede că s-a prins ceva de tine în zilele pe care
le-ai petrecut în lagăr printre cei cu asemenea concepții…
— Orice om cinstit, care ar da la o parte poleiala realităților
germane și ar pătrunde adânc în miezul lucrurilor, ar avea fără
îndoială astfel de concepții! vorbi cu aceeași hotărâre Mihai.
Dumneata, tată, cunoști doar din ziare viața Germaniei. Sau de la
cinematograf… Atât. Eu însă am trăit această viață. Doi ani de zile
am trăit-o. Așadar, cred că totuși concepțiile mele au o justificare…
— Și soră-ta, Dana, o luase razna acum câteva luni cu concepțiile
astea, continuă tot așa de aprins profesorul. S-a apucat să conteste
actuala cultură germană, încât era gata-gata să fie dată afară din
toate școlile statului. Noroc că sunt profesor și am găsit înțelegere
printre profesoarele de acolo, colegele mamei. Altfel…
În cameră se așternu din nou liniștea. În limpezimea tăcerii se
deslușea iară tic-tacul pendulei din perete. Vlad Gheorghiu își
scoase din nou ochelarii și începu să le șteargă încet lentilele; mama
stătea cu capul sprijinit în palme și-și privea cu ochii înlăcrimați
fiul întors din lunga-i pribegie. Toate necazurile prin care trecuse îl
maturizaseră, îl făcuseră să fie mai aspru la vorbă, săpaseră cute
în obrazul lui tânăr, îmbătrânindu-l cu câțiva ani, îl căliseră, îi
conturaseră caracterul. „Bietul de el, îl compătimea ea în gând.
Cum a plecat și cum s-a întors! Poate că are dreptate…”
— Și acum, bineînțeles, ești urmărit de autorități, zise tatăl într-un
târziu, cu glas molcom, nefiresc pentru fierberea în care se afla.
— Cred că da…
— În cazul ăsta, nu poți rămâne aici în casă! hotărî el desfăcând
larg brațele ca unul care n-are ce face în asemenea împrejurări.
Caută-ți adăpost în altă parte, te ajut și eu în treaba asta, dar aici
în nici un caz nu poți rămâne. Îmi pare rău, ești copilul meu, atâta
timp m-am zbuciumat și eu și mamă-ta să te aflăm lângă noi, însă,
dragul meu, nu vreau să am neplăceri de pe urma ta. Văd că ești
destul de dezghețat la minte. Umbletul prin străini, departe de casă,
te-a copt într-un fel. Așa că judecă și trage singur concluziile…
— Bine, tată… zise moale, Mihai – și se ridică pregătindu-se chiar
în clipa aceea de plecare. Trei săptămâni am rătăcit în halul în care
mă aflu, desculț, dezbrăcat și flămând, ca să găsesc la dumneata
un sprijin, un adăpost și când colo… Nu-i nimic!
Se îndreptă spre ușă cu pas hotărât, drept, cu fruntea sus.
— Mihai! dădu mama un țipăt ca scoasă din minți și, repezindu-se
îl cuprinse în brațe. Nu, nu pleca! Of, doamne, rugăciunile mele,
zbuciumul meu să te văd acasă, lacrimile mele… Nu pleca, dragul
meu! Vlad, se întoarse ea, ce, ai înnebunit? Unde gonești băiatul?
Stai, Mihai, dragule, stai și te odihnește, te spală, ia și mănâncă,
uite ți-am adus astea. Pâine, castraveți, brânză… Nu se mai găsește
nimic în piață, trăim și noi cum putem… și, după ce că-i viața atât
de amară ne mai și dușmănim!
Izbucni într-un plâns năvalnic; apoi prinse capul băiatului, îl
strânse la piept, îl mângâie pe părul mare, crescut sălbatic. Cât se
chinuise! Cât îl așteptase! Și acum să plece? Nu, nu-l va lăsa. Unde
să plece? Să rătăcească iar într-o nesfârșită pribegie, ca un câine
alungat din curtea stăpânului? Mihai, băiatul ei cel drag? Nu, nu,
asta nu se va întâmpla niciodată! Poate că nu e urmărit… și chiar
dacă îl vor căuta, va sta și el ascuns, cum se aude că mai stau și
alții fugiți de pe front și nu-i va da nimeni de urmă… Se va găsi
unde… Se vorbește că războiul nu mai ține mult. Nemții sunt gata
să-și dea duhul… O da dumnezeu să se sfârșească prăpădul, să fie
pace și liniște, să-și vadă fiecare de treburile lui. Va pleca băiatul la
o facultate, undeva la București sau la Iași. Își va rândui viața altfel
de cum l-a îndemnat ea. Poate că era mai bine de la început să-l fi
ascultat pe Vlad, să nu-l dea la Școala militară, să-l fi lăsat să
urmeze istoria ca și el… Poate…
— Copilul meu… Copilul meu…
Profesorul stătea gânditor, cu fruntea sprijinită în palme, copleșit
de amărăciune. Parcă totul i se învălmășea în minte și nu-și putea
limpezi nici un gând. Nu, nu pentru lagăr își crescuse el băiatul. Și
nici să devină un răzvrătit, un revoluționar, așa cum vedea că
anumite idei începuseră să-i cuprindă mintea încă fragedă. Visa să
facă din el un intelectual de mâna întâi, un om al cărților și al
studiilor, preocupat de cercetări științifice, cu o anumită reputație.
De aceea îi propusese să urmeze o facultate. Istoria… Și acum? A
ascultat-o pe mamă-sa, s-a dus să se facă ofițer. S-a întors ca un
dezertor, un evadat, urmărit și fugărit de autorități…
În clipa aceea, prin curte se auzi dupăit de pași, apoi deodată ușa
se deschise și în cameră intră Dana, veselă și zgomotoasă. Se ferea
cât putea de Costel, care se ținea după ea cu un laț de sârmă și
vroia s-o prindă de un picior.
— Stai, vrăbioară, stai că te bag eu acuma la colivie! striga copilul
înverșunat. Convenise cu ea că, dacă o va prinde, să o închidă în
cușca câinelui de lângă tulpina nucului.
Văzându-și tatăl stând la masă, cu capul plecat, trist și abătut, iar
mama în picioare, plânsă, cu ochii roșii, umflați și cu un tânăr înalt
și jerpelit pe care-l strângea la pieptu-i, fata se opri deodată în
pragul ușii ca electrizată. „Ce se întâmplă aici? se întrebă ea și cu
palma își îndreptă părul de pe frunte. Nu cumva…” Mirată, privi
spatele străinului, cămașa lui murdară, ceafa cu părul mare, lățos,
mâna aspră de pe umărul mamei…
— Mihai! dădu ea un strigăt și, repezindu-se, își prinse fratele de
gât și începu să-l sărute repede și zgomotos. Te-ai întors! Ce bine-
mi pare că te-ai întors!
— Da, m-am întors, Dana, șopti el cu glas stins, prinzându-și sora
de amândoi umerii și privind-o drept în ochi. Însă trebuie să plec…
— Să pleci? întrebă ea mirată și, plină de nedumerire, aruncă o
privire fugară mai întâi tatălui, apoi mamei. Unde să pleci? De ce?
Pentru numele lui dumnezeu, s-a întâmplat ceva? Spuneți-mi și
mie, nu sunt o străină…
— Străin sunt eu, șopti Mihai cu același glas stins. Străin în casa
părinților mei…
— De ce, Mihai?
— Sunt fugit dintr-un lagăr german. Sunt urmărit… Nu pot sta
aici… Tulbur liniștea tatei…
Dana își cuprinse capul cu palmele și fața i se făcu albă ca varul.
„Va să zică a avut dreptate Valeriu, gândi ea copleșită de durere.
Sperase că e numai un simplu zvon, o presupunere. Dar iată că
totul era adevărat. Confirma chiar el. E urmărit de autorități”…
Întinse mâna și prinse brațul fratelui scuturându-i-l ușor, ca să-l
trezească din apatia în care căzuse.
— Dar ce-ai făcut Mihai, de-ai ajuns în lagăr? întrebă și-l îndemnă
să se așeze alături de ea, pe unul dintre scaunele aflate în jurul
mesei.
— Ia mai lasă curiozitățile, domnișoară! i-o reteză tatăl. Mai bine
spune-mi unde-ai umblat de azi dimineață de la ora zece? De unde
vii în halul ăsta, cu rochia murdară de pământ, cu părul despletit
ca o țigancă? Te-ai uitat în oglindă să vezi cum arăți?
— M-am uitat! răspunse Dana înțepată. Arăt destul de bine… Sunt
frumoasă, am ceva natural…
— Lasă obrăznicia! îi reteză vorba profesorul. O auzi, Ana? Uite,
asta e emanciparea de care-ți vorbeam…
— Dana, se poate să dai un asemenea răspuns? interveni Ana
mâhnită. Și cui? Tatălui tău…
— Am fost la munca de război, mamă, apoi m-am plimbat puțin pe
bulevard, se scuză ea, aranjându-și părul pe frunte. M-a prins după
aceea alarma și, când a început bombardamentul m-am ascuns și
eu într-un adăpost ca toată lumea. După încetarea alarmei, am
venit acasă.. Asta-i tot. Ce puteam face? Să trec prin ploaia de
bombe?
— Umblăm toți ca niște zănatici! vorbi aspru profesorul, săgetând-
o pe Dana cu privirea lui rece, de gheață. V-am spus că în situații
din astea grele trebuie să fim toți la un loc, cad bombele, nu știm
ce se întâmplă…
— E frumos ceea ce spui dumneata, tată, că trebuie să fim toți la
un loc, zise Dana în timp ce cu un pieptene începu să-și aranjeze
cârlionțul de pe frunte în fața oglinzii. Dar văd că de-abia ne-am
adunat și iar ne despărțim…
— ???
— Degeaba mă privești așa, vorbi fata înțepată, întorcând capul de
la oglindă. Mihai îți tulbură liniștea… cu prezența lui. Sunt chiar
spusele dumitale.
— Îmi tulbură liniștea cu apucăturile lui răzvrătite.
— Daa? se miră ea puțin ironic, înălțând sprânceana dreaptă. F…
f… f… foarte grav… zău…
— Nu te mai scălâmbăi aici că nu-ți stă bine! o apostrofă tatăl
privind-o cu aceeași asprime. Am doi copii și amândoi, în loc să-și
vadă de carte, au început să aibă concepții… politice. Și nu numai
atât, dar și o atitudine obraznică…
— Totdeauna copiii seamănă părinților.
— Nerușinato!
Zicând acestea, Vlad Gheorghiu se ridică roșu de enervare și ieși.
Mama privi o clipă în urma lui, apoi se adresă Danei:
— Se poate, fata mea, să vorbești astfel cu tatăl tău?
— Presupun cum a vorbit el cu copilul lui, mamă, zise Dana
supărată. A umblat atâta vreme să-l găsească și, când a venit
singur, îl obligă să plece, că-i tulbură… liniștea.
— Ei, n-a zis chiar așa, vorbi pe un ton împăciuitor mama. Are și el
nițică dreptate, dacă stăm să judecăm lucrurile…
Lângă bufet, Costel stătea îmbufnat cu lațul acela în mână, absent
la tot ce se petrecea în casă.
— Ce faci, măi voinicule? îl mângâie Mihai pe cap, după care îl
prinse cu două degete de bărbie și-l privi drept în ochi. Te-ai făcut
băiat mare. Mă mai cunoști?
— Te cunosc. Nu ești nenea Mihai?
— Da, eu sunt.
— Păi, dacă ești de ce umbli îmbrăcat așa ca un țigan?
— Uite așa m-am îmbrăcat eu! încercă Mihai să zâmbească și-l
mângâie iar pe cap. Nu-ți place?
— Nu.
— Bine, o să mă schimb și o să îmbrac alte haine, conveni el. E bine
așa?
— E bine. Dar sabia mi-ai adus-o?
— N-am adus-o, că n-am găsit una bună, sclipitoare, cum îți place
ție, zise Mihai zâmbind. Toate erau ruginite…
Costel asculta cu fruntea plecată. Cine știe ce judeca mintea lui în
clipele acelea. Mihai îl privea cu dragoste și în același timp cu
compătimire: tatăl pe front, nu se știa nimic de el, iar mama cu
mintea rătăcită, bolnavă.
— Da’ un zmeu îmi faci? întrebă Costel nerăbdător.
— Îți fac.
— Da? Nu mă minți?
— Vai de mine, se poate? se apără Mihai cu palma pe piept. Sunt
un om de cuvânt.
— Uraaa! se bucură Costel și, zvârlind lațul din mână începu să
sară într-un picior. Ce bine c-a venit nenea Mihai! Ce bine! Mă duc
să-i spun lui unchiu să-mi dea din biroul lui niște hârtie groasă…
O zbughi pe ușă în cealaltă cameră, dupăind mărunt pe podele,
îmbrâncind și trântind totul în cale-i.
— Sărmanul de el! zise mama, privind în urmă-i. Ce știe el? Bine că
are un adăpost în casa noastră.
— Trebuie învățat să nu spună nimănui nimic despre prezența lui
Mihai, interveni Dana și, ridicându-se de pe scaun, luă un prosop
din scrin și un săpun de pe bufet, pregătindu-se să se spele. Poate
să-l tragă cineva de limbă. Hai, Mihai, tu nu te speli?
— Vino mai întâi să-i pregătim niște rufe să se schimbe, zise mama
și o prinse pe Dana de braț. Of, dumnezeule, bine că a venit acasă!
Bine că trăiește și că-i sănătos…
Trecură împreună în odaia dinspre stradă, închizând cu grijă ușa
în urma lor. Rămas singur, Mihai, se așeză pe scaun, la masa
acoperită cu catifea albastră. Se simțea foarte istovit, slăbit, parcă
o greutate imensă îl trăgea cu încetul spre fundul unei ape tulburi.
Își sprijini capul pe braț în chip de pernă și stătu așa un timp, până
ce-l cuprinse somnul.
 9

În fața primăriei orașului se află un mic parc, cu ronduri de flori

mărginite de merișori, cu alei presărate cu pietriș multicolor, cu
bănci și brazi umbroși. În mijlocul lui se înalță o veche statuie a
împăratului Traian. De-o parte și de alta a parcului, două străzi
late, asfaltate, duc din bulevardul gării în sus, către piața orașului
și hala centrală. Pe aceste străzi, cu fața spre parc, se ridicau câteva
dintre marile și importantele clădiri ale urbei – instituții de stat,
bănci, hoteluri, restaurante, librării, cafenele, toate distruse acum
de numeroasele bombardamente aeriene.
Într-o parte și alta a primăriei, era locul de parcare a vehiculelor
pentru transportul public. În stânga mașinile, iar în dreapta
trăsurile. În vremuri de liniște, birjarii, în așteptarea clienților, se
adunau ciopor în spatele halei, la bodega lui Diaconescu și, cu
țoiurile de țuică în mână, povesteau întâmplări de prin armată, de
prin mahalalele unde locuiau, sau se văicăreau că s-a scumpit
fânul și nu se mai găsesc grăunțe pentru cai. Câteodată, bine
dispuși, treceau strada și, hotărâți să se mai distreze puțin, se
opreau la librăria lui Măldărescu din colț, lângă zidul căreia Toma,
lustragiul, concesionase doi metri pătrați de trotuar de la stat și-și
instalase „prăvălia”, singurul de altfel admis să facă ghetele
clienților mai simandicoși, aici în centrul orașului.
Toma era un om scund și gras, ras în cap, cu fața măslinie și fălci
mari, lăsate. Nasul puțin ascuțit, ca ciocul unui uliu, ochii negri,
mici și oblici ca și sprâncenele ușor înălțate și stufoase îl făceau să
semene cu vreun oștean mongol de-al faimosului Gingis-Han,
rătăcit de istorie pe meleagurile severinene. Purta pe cap o șapcă
de piele maron, pantaloni negri, bazonați tot cu piele și un pieptar
cu nasturi alămii, în buzunarul căruia adăpostea un ceas de aur,
cu capace frumos ornamentate, prins de un lanț tot de aur, de care
atârna un breloc monogramat. Era mut din naștere. Când încerca
să vorbească, își însoțea gângăvelile cu gesturi repezite, întinzând
mâna, bătându-se cu ea pe piept, făcând diferite semne, într-un
cuvânt, căutând să fie cât mai convingător. „Prăvălia” lui era o cutie
mare, de lemn, cu două suporturi pentru tălpile ghetelor, vopsită
în negru, cu chenare de alamă pe la colțuri. În jur, pe câteva planșe
de lemn, avea agățate felurite perii, mai rare și mai dese, cu părul
mai lung sau mai scurt, iar în cutioare și sticluțe ținea tot felul de
cremuri, paste și unsori, trebuincioase meseriei. Era favoritul
intelectualității liberale din oraș. Ori de câte ori sosea la Turnu
Severin câte o personalitate din conducerea partidului, el își
strângea lucrurile, le lăsa în grija unui vânzător de librărie și pleca
la gară să întâmpine oaspetele. Se înapoia apoi alături de acela, pe
centrul orașului, călcând semeț și privind de sus la cei de pe
trotuare, de parca era un general ce-și trecea în revistă trupele. Ca
să-l necăjească, deseori birjarii, sau cei care ieșeau duminica la
plimbare și voiau să se înveselească, profitau de neatenția
lustragiului și, cu creta, la repezeală, îi desenau în fața cutiei cu
perii și cremuri, un cerc mare, alb, semnul electoral al „Partidului
național țărănesc”, față de care Toma avea o nemăsurată aversiune.
Când observa treaba asta, lustragiul lăsa clientul să aștepte cu
gheata cremuită pe suportul lădiței, se ridica în picioare și începea
să răcnească și să amenințe cu pumnul către birjarii ce stăteau
grămadă în colțul opus al străzii și se prăpădeau de râs; pe ei îi
bănuia întotdeauna de necuviințe. Intra apoi în librărie, cerea o
căldare cu apă și o zvârlea pe trotuar să șteargă creta. Și, dacă totuși
semnul persista, își lua lădița, prindea clientul de braț și-l ruga mai
mult prin semne să se mute cu câțiva pași mai încolo. Începea apoi
lustruitul, tot strigând și scoțând sunete guturale, ciudate, ca niște
șuierături, înălțând când și când mâna cu peria în aer, drept
amenințare.
Nu lustruia ghetele orișicui. Când se oprea clientul în dreptul lui, îl
măsura mai întâi de sus și până jos, cercetându-i din ochi
îmbrăcămintea (și deci și punga) și numai după aceea, dacă îi
convenea, bătea cu peria în lădiță, îndemnându-l sa pună piciorul
pe suport. Avea clientela lui permanentă, avocați, doctori, profesori,
negustori, și nu-și strica crema pe orice ghete sparte și noroite. Așa
că atunci când, dinspre gară, trecea prin centrul orașului vreun
străin neavizat, un om simplu, în haine ponosite, de pildă cu o
paporniță în mână, și vroia să-și cremuiască încălțările, Toma se
ridica în picioare, îl prindea de braț și, cu mâna întinsă îi arăta să
se ducă la lustragiii mai oropsiți, țigani sau coșari, care se înșiruiau,
lipsiți de privilegiile mutului, în piață, pe lângă zidul halei. El cu
asemenea clienți nu se încurca…
De când veniseră ofițerii nemți în oraș și aviatorii italieni, numărul
„bunei” clientele a lui Toma se mărise. Nu mai prididea cu văcsuitul
cizmelor înalte, cu carâmb moale, și al pantofilor negri de box. Își
dădea tot interesul să fie pe placul străinilor, pentru că și ei îi
zvârleau în șapcă mai mulți bani de cât se cuvenea. Însă cel căruia
îi acorda cea mai mare atenție, ostenindu-se să-i facă cizmele lucii
ca oglinda, era locotenent-colonelul Hans von Klausing, șeful
comandamentului german din oraș, un bărbat înalt, blond, cu fața
pistruiată și ochelari cu ramă de aur. Klausing se purta foarte
elegant îmbrăcat: tunică bine ajustată pe corpu-i de atlet, cu
nasturi aurii și petlițe argintii, pantaloni de șeviot cenușii, strâmți
la genunchi, dar cu bufa înaltă, cizme negre din cel mai fin box, iar
pe cap un chipiu cu partea din față a calotei mult ridicată, cu
cozoroc mic și vulturul german cusut în fir de argint. Venea
întotdeauna cu mașina, un Mercedes albastru, decapotabil, pe care
șoferul o trăgea în fața primăriei. Cum îl vedea pe locotenent-colonel
că se dă jos și se îndreaptă către el, Toma se ridica repede în
picioare și-l aștepta cu șapca în mână, în semn de mare respect și
de bună cuviință.
Lustragiul îl cunoscuse pe ofițerul german cu doi ani în urmă, când
acesta venise pentru prima dată în oraș. Atunci, ca și acum, pe
geamul unei vitrine a librăriei Victor Măldărescu, din colțul străzii,
era lipită o hartă mare a frontului răsăritean, cu mici stegulețe
colorate înfipte ici-colo, ce marcau mersul operațiilor de pe
pământul sovietic. De fiecare dată după ce punea cizma pe suportul
de pe cutia de văcsuit și periile lustragiului începeau a umbla
repede pe carâmbul de box, Klausing își trecea vremea privind prin
ochelari harta din fața sa, prinsă pe geamul vitrinei. O studia în
tăcere, liniștit, uneori aplecându-se să vadă mai bine unele
localități despre care știa din comunicatele de război că fuseseră
cucerite. Se arăta foarte mulțumit de victoriile armatei țării sale,
deoarece în timp ce privea cu stăruință linia frontului, începea să
fluiere un cântec la modă, bătând totodată tactul cu talpa cizmei
pe lădița lustragiului într-atât de ritmat, încât aproape că-l
împiedica pe acesta să-și facă treaba.
— Blitzkrieg!6 arăta el lui Toma cu palma înmănușată stegulețele
din jurul Stalingradului. Armata german forte bun! Ja?
Fața sa era numai zâmbet și într-atât se arăta de mândru încât tot
umflându-și pieptul ai fi crezut că dintr-o clipă într-alta plesnește
vestonul pe el.
— Forte bun: Ja… Ja… forte bun…
Mutul îl asculta, dădea repede cu periile să scoată lustrul cizmelor,
gângăvind, dând aprobator din cap, privind când și când înapoi la

6 Război fulger (l. germană, n.a.)

harta de pe geamul vitrinei.
— Bolșevic kaput. Fünf zile, gata! Fertig! Ja?
Toma îl privea pe sub sprâncene și clătina capul a neîncredere.
Degeaba îi arăta neamțul degetele rășchirate ale mâinii,
numărându-le rar și apăsat, în timp ce prin gesturi căuta să-i
explice cum înaintează armata germană, că Toma tot nu putea fi
convins cu una cu două. De opt săptămâni Klausing îi tot arăta
degetele mâinii, numărându-i câte zile mai sunt până la înfrângerea
armatelor sovietice, dar stegulețele de pe hartă nu se mai mișcau
din locul unde fuseseră înfipte. Dimpotrivă, începuseră a se rări.
Așa că într-una din zile, după încercuirea totală a trupelor germane
la Stalingrad, când Klausing l-a mai întrebat o dată de ce dă negativ
din cap, lustragiul a strâmbat din nasu-i coroiat, arătându-i prin
aceasta într-un mod nu tocmai delicat că nu pune temei pe vorbele
lui.
— Warum?7 s-a încruntat Klausing și l-a lovit pe lustragiu cu
mănușa peste cozorocul șepcii de piele.
Toma nu s-a pierdut însă cu firea. A lăsat periile jos, a rășchirat
degetele ambelor mâini, le-a strâns pumn și iar le-a deschis
aproape de șapte ori, gângăvind supărat și nemulțumit, arătând
neamțului de câte zile îi tot spune că „bolșevik kaput” și „kaput” nu
se vede de fel. Dimpotrivă…
— Gut!8 a zis Klausing, punând mâna pe piept, vădit jignit că un
oarecare lustragiu nu pune temei pe vorbele lui, ofițer al marelui
Reich, decorat de două ori cu „Crucea de fier”. Gut! Facem pariu.
Eu dau la tine ceas aur, bun, sehr gut!9 și i-a arătat ceasul-brățară
de la încheietura mâinii stângi. Dacă pierde tu dai la mine ceas aur!
și, aplecându-se, a prins lănțișorul de aur ce spânzura de
buzunarul vestei lui Toma scuturându-l de câteva ori ca să fie
înțeles. Jawohl?10
Lustragiul și-a dat cu un gest moale șapca de piele pe ceafă, a stat
puțin la îndoială, privind fața asudată a domnului oberstleutnant,
după care, zâmbind de năstrușnica afacere, a dat aprobator din
cap, semn că târgul fusese încheiat.
De atunci au trecut aproape doi ani. În dimineața aceasta, când
Klausing veni iară să-și văcsuiască cizmele, îl găsi pe Toma în

7 Pentru ce? (l. germană, n.a.)

8 Bine! (l. germană, n.a.)
9 Foarte bun! (l. germană, n.a.)
10 Da? (l. germană, n.a.)
picioare, cu o perie în mână, zgâindu-se cu interes la harta de pe
geamul vitrinei librăriei. Lustragiul privea și clătina capul vesel,
bine dispus. Stegulețele se mutaseră atât de mult în ultimul timp
către apus, încât de prin aprilie se aflau chiar în preajma Iașului.
Unele se înșiruiau prin Polonia, ajungând răzlețite până aproape de
Marea Baltică.
— Ei, achtung!11 zise Klausing și, bătând cu vârful cizmei în lădiță,
îl avertiză pe lustragiu că e timpul să-și facă meseria.
Toma tresări și se întoarse. Văzându-l pe șeful comandamentului
german, fața i se lumină de bucurie. Salută înclinându-se din șale
și înălță șapca în chip de mare respect. Apoi îl prinse pe ofițerul
german de mână, îl duse în fața geamului și-i arătă harta. Situația
nu era deloc strălucită, așa cum susținuse oberstleutnantul, lucru
ce-l știa și el, mai ales că de la o vreme se arăta foarte nervos și din
nimica toată îi sărea țandăra. Și ca să se facă înțeles, lustragiul
ciocăni de câteva ori, cu degetul său butucănos, întâi în geamul
librăriei, apoi în cadranul ceasului de aur de la mâna ofițerului
german și, mai mult prin semne și cuvinte gângăvite, căută să arate
că nu va trece mult și pariul se va încheia în favoarea sa. Dar pe
domnul oberstleutnant Klausing îl supără nespus de mult
comportarea lustragiului, mai ales că în jurul lor se strânseseră și
vreo câțiva birjari, curioși să audă discuția dintre Toma și ofițerul
neamț. Cum să fie el luat de mână și jignit de un țigan valah cu care
și-a permis să schimbe în glumă două vorbe, doar așa pentru a-și
trece vremea în timp ce-i lustruia cizmele? Să aducă o insultă la
adresa armatei germane, cea mai vestită din lume, cea mai vitează,
cea mai…
Și în timp ce Toma continua să-i facă cunoscut prin semne că se
apropie sorocul și că trebuie să intre în posesia ceasului de aur,
Klausing, roșu la față, smuci mâna într-o parte și îl plesni peste față
cu mănușile.
— Zigeuner!12 exclamă el, făcând aluzie la fața măslinie a
lustragiului și, întorcându-se plin de enervare, chemă mașina, se
urcă și porunci șoferului să pornească imediat către comandament.
Toma își frecă obrazul cu palma, apoi răcnind în gângăveala lui
înăbușită, înălță mâna în care ținea peria și amenință în urma lui
Klausing, gesticulând și căutând să se facă înțeles de cei care erau

11 Atenție! (l. germană, n.a.)

12 Țiganule! (l. germană, n.a.)
în jur, că el are dreptate și că ofițerul neamț este un pungaș care l-
a dus cu vorba că-i va da ceasul în caz că pierde pariul. Și, înfuriat
cum era, intră ca o vijelie în librărie și peste un minut toată lumea
îl văzu în vitrină, călcând peste cărți, penare, caiete. Se sprijini cu
mâna de geam și nervos, repezit, mută stegulețele ce însemnau linia
frontului tocmai prin dreptul Budapestei…
— S-a înfuriat mutul, și mare lucru dacă n-are s-o pățească! zise
Vărzaru, invalidul, care întâmplător asistase la întreaga scenă.
— Ce pot să-i facă, domnule Vărzaru? îl întrebă un tânăr vânzător
din librărie care tocmai ștergea cu o cârpă geamul vitrinei. N-a zis
omul nimic. Nici nu poate vorbi…
— N-a zis, dar a făcut, răspunse contrariat invalidul. Se poate să
amenințe cu pumnul un ofițer german? Un aliat de-al țării noastre?
De-al domnului mareșal Antonescu? Cum își permite? Și-acum uite
unde a mutat frontul… Păi aici s-a retras armata germană?
— Ajunge ea și acolo, n-avea grijă. Ține la fugă…
Toma ieși în stradă și, tot mai nervos, începu a opri trecătorii și a le
arăta noua linie a frontului, demonstrând prin degetele ce le
rășchira mereu că în puține zile armata germană va fi definitiv
înfrântă și că războiul se va sfârși. Dar după un minut, însuși
proprietarul librăriei, Victor Măldărescu, șchiopătând puțin de-un
picior, ieși în stradă supărat și cu un cârlig trase repede ruloul peste
geamul vitrinei.
 10

În aceeași după-amiază, profesorul Vlad Gheorghiu se plimba agitat

pe unul dintre coridoarele poliției, privindu-și când și când, cu
nerăbdare și nervozitate, ceasul de buzunar. Pe niște bănci roase
de vreme, scrijelate, așezate de-a lungul pereților cenușii, murdari,
stăteau oameni veniți aici cu diferite pricini. Vorbeau pe șoptite și,
ori de câte ori se deschidea câte o ușă, urmăreau curioși cu privirile
pe gardienii sau comisarii în uniformă neagră și cu eghileți albi ce
treceau de la un birou la altul în mână cu dosare, cu hârtii sau
îmbrâncind pe câte un bețivan adus la cercetări.
Coridorul era întunecos, luminat de un singur bec ce spânzura de
tavanul murdar; între pereții lui cenușii stăruia un aer închis,
stătut, ce provoca greață. Profesorul se retrase lângă o fereastră cu
gândul să o deschidă, ca să intre puțin aer curat. Dar, privind jos,
în curtea interioară a poliției, constată cu scârbă că era plină de
balegă. O mulțime de boi dejugați, legați de loitrele carelor, stăteau
tolăniți în murdăria aceea, mestecând între fălcile lor mari coceni
uscați.
— Sunt care luate pentru rechiziție! îl lămuri un bărbat mărunțel
la trup, cu fața întunecată, neras, și cu haine pătate de uleiuri. Îl
văzuse pe profesor că privește mirat spre curtea interioară și găsise
nimerit să-i dea această explicație. De trei zile stau aici bieții
oameni, nici nu primesc vreun ordin, nici nu-i lasă să plece.
Profesorul înclină din cap în semn că a înțeles dar nu-i răspunse
omului și chiar găsi nimerit să-i întoarcă spatele, socotind că nu-i
bine să lege vorbă cu cine se nimerește. Auzise că pe sălile poliției
se găsesc totdeauna fel de fel de agenți, care zicând că sunt
împricinați ce stau să fie chemați la unul sau altul dintre comisari,
nu fac altceva decât trag cu urechea, să audă ce se vorbește în
dreapta sau în stânga despre cârmuitorii statului, despre traiul din
ce în ce mai greu, despre război, sau pur și simplu provoacă ei
asemenea discuții, pentru a trage de limbă pe cei chemați la
cercetări. Așa că fără să-l mai bage în seamă pe binevoitorul său
informator, plecă cu pas moale către capătul coridorului și cu
aceeași neliniște de mai înainte aștepta să vadă pentru care motiv
fusese chemat chiar de șeful poliției. „Desigur, cugeta el, trebuie să
fie ceva în legătură cu Mihai. Să se fi aflat oare că a venit acasă?
Sau poate că e vorba de altceva…”
Deodată, din spatele unei uși masive, cenușii, auzi o discuție
aprinsă, cineva strigă: „bolșevicule, pușcăria te mănâncă!” și nu
mult după aceea răsunară câteva palme într-atât de puternic
aplicate pe obrazul cuiva, că omul gemu surd și se prăbuși
răsturnând un scaun sau chiar o masă, nu se putea desluși bine
ce anume. Apoi același glas, care fără îndoială era cel al
comisarului-șef (biroul era al lui – cel puțin așa informa tăblița
prinsă pe ușă) strigă: „Anghelescule, fă-i acte și trimite-l cât mai
neîntârziat la București, la Siguranța generală. De două luni și
jumătate îl țineți aici de pomana dracului și nu scoate o vorbă. Să-
l condamne, să-l trimită pe front, să-l împuște, nu mă privește ce-
or face cu el, dar să nu-l mai văd aici în prevenție! Așa că întocmește
raportul și înaintează-l Siguranței generale.”
După puțin, ușa se deschise și pe coridor ieși un om cam de 50 de
ani, tras la față, cu părul răvășit și barba atât de crescută, încât îi
dădea o înfățișare sălbatecă. O urmă sângerie îi înflorise la tâmplă,
obrazul drept îi era vânăt și umflat. Purta haine ponosite, rupte, iar
în picioare bocanci mari, grei și scofâlciți, cu boturile întoarse.
Mâinile și gleznele picioarelor le avea prinse în lanțuri.
— Domnule Raicu! exclamă deodată Vlad Gheorghiu, zărindu-și
vecinul, nituitor la Șantierul naval și instinctiv făcu un pas înainte,
vrând să pună mâna pe brațul celui arestat, dar imediat amintindu-
și de strigătele comisarului-șef, gândi că nu e bine să-și pericliteze
situația, îi întoarse spatele și vru să se îndepărteze.
— Stai o clipă, domnule profesor! zise Ion Raicu. Ce bine că te văd!
Uite pe mine mă țin în arestul pușcăriei, fără să mă judece… Spune-
i, te rog, lui Sandu al meu, că sunt bine, să aibă grijă de casă… De
când mi-a murit nevasta…
Oftă și, cu mâinile prinse în cătușe, încercă să-și șteargă sângele
ivit în colțul gurii. Fusese arestat chiar în ziua de 1 Mai dimineața.
Muncitorii Șantierului naval erau adunați în hala mare a atelierului
de montaj să asculte apelul adresat lor de către un arhitect,
subsecretar de stat la „Muncă”. Când unul, Anghel, tâmplar la
secția dulgherie, cunoscut ca unealtă a directorului, dăduse citire
apelului și printre altele spusese că „… anul acesta 1 Mai este
umbrit de pătimirea adusă de urgia războiului pe care nu l-am
dorit, nici provocat…”, Raicu ceruse să i se explice pentru care
motiv mareșalul Antonescu, conducătorul statului, poruncise
armatei să intre în război? Cum poate să se spună că „nu l-am
provocat”? Acuma, când le-a ajuns cuțitul la os, mai marii țării
caută justificări în fața poporului, că „n-am dorit război” și câte și
mai câte…
Anghel, urcat pe o tribună improvizată, la fel ca și directorul și
maiorul Atanasescu, comandantul militar al șantierului, s-au
prefăcut a nu fi auzit replica nituitorului, dar la două ore după
sfârșitul adunării, acesta a fost luat pe sus din atelier de către patru
polițiști și aruncat într-o mașină ce aștepta în fața clădirii
administrației. De atunci zăcea în penitenciarul orașului, supus la
nenumărate anchete și torturi de către zbirii poliției.
— Băiatul să-și vadă de lucru la șantier, urmă Raicu, apropiindu-
se mai mult de Vlad Gheorghiu. Și te mai rog, domnule profesor,
să-mi trimită un flanel…
— Hai, hai și lasă vorba! îl înghionti pe nituitor o namilă de gardian
care fiind ocupat cu aprinderea unei țigări de la un țăran ce aștepta
pe sală, nu observase la început că arestatul ce-l avea în grijă își
găsise o cunoștință. Iară dumneata, ochelaristule, fă bine și vezi-ți
de treburile dumitale că acu’ raportez la domnu’ șef că ești în
cârdășie cu bolșevicul ăsta!
Vlad Gheorghiu făcu fețe-fețe și-și retrase rușinat capul între umeri,
vădit jignit de vorbele necioplitului gardian. Nu cumva îl mai auzise
careva în jur? se întrebă el privind roată în toate părțile. Dar
oamenii nu luau în seamă, ci priveau cu compătimire după Raicu,
ce mergea mai mult înghiontit pe coridorul întunecos, zuruindu-și
lanțurile de la picioare.
„Cine știe care-i adevăratul motiv al detențiunii, cugetă profesorul,
privind lung după vecinul său. Desigur mulți, foarte mulți oameni
din oraș și de prin alte părți, chiar la sate, discută în mod
nefavorabil regimul dictatorial al mareșalului, comentează în fel și
chip situația grea din țară, iar de pe front vin zilnic vești cât se poate
de proaste, mor oamenii pe capete, cu miile, secerați de gloanțele
mitralierelor și schijele brandurilor. Vorbesc oamenii, dar o fac cu
prudență, cu oarecari rezerve. Au dreptate unii, nu se știe către cine
deschizi gura și cum ți se interpretează adevăratele concepții, stările
sufletești… Dar Raicu, vecinul meu, se arată a fi om hotărât, cu o
minte ageră, sclipitoare și, după câte am auzit, plin de curaj,
dovadă că s-a pronunțat deschis împotriva stărilor de lucruri din
țară… Poate că era mai bine să-și fi văzut de treabă, că uite-l
acuma, pătimește fără rost, suferă și el și copilul, rămas fără nici
un fel de sprijin. Așa se întâmplă când omul nu-și stăpânește la
timp pornirile… când nu chibzuiește îndeajuns înainte de-a face
ceva… Ajunge eroul propriei sale tragedii… În ce încurcătură a
intrat și Mihai al meu! Repezit, impulsiv și necontrolat cum e, iată-
l în pragul unei mari nenorociri! Și după el mă trage și pe mine… S-
au poate că citația nu e în legătură cu el… Atunci ce rost are să fiu
chemat aici”?
Profesorul se simțea istovit, venise tocmai din comuna Șișești, unde
era transferat liceul, cale de zeci de kilometri pe jos, cu grijă să fie
la ora exactă la poliție, și-acum stătea aci de atâta timp fără să-l
bage cineva în seamă, neliniștit că nu știa pentru care motiv fusese
chemat. Dar iată că în clipa aceea ușa din fața sa se deschise și
comisarul-ajutor Anghelescu, burtos, roșcovan, se ivi în prag și
strigă în lungul coridorului:
— Profesorul Vlad Gheorghiu a venit?
— Aici sunt, domnule comisar! tresări profesorul și veni repede în
fața polițaiului. Aștept cam de mult…
— Și ce dacă aștepți? îi replică tăios roșcovanul, măsurându-l de
sus până jos cu o privire aspră. Ce, aici ești la liceul dumitale unde
intri în clasă când sună clopoțelul?
— Mă rog, dar nu cred că tonul…
— Hai, și lasă gâsca, că nu suntem în parlament să vorbim care
cum vrem! răbufni comisarul-ajutor și părul i se zburli pe dată ca
o coamă. Intră aici la domnu șef, că miroase a pârnaie, să știi. Nu
te prea văd bine.
Vlad Gheorghiu simți că-l cuprinde amețeala. Nervii îi erau peste
măsură de încordați. Acesta era personalul poliției orașului? se
întrebă el plin de indignare. Oamenii ordinei publice? Cei care
vegheau la respectarea legilor țării? Nu avusese până acum de-a
face cu ei, dar nici nu mai întâlnise în viața lui asemenea bădărani
de tipul comisarului-ajutor. Atitudinea polițaiului roșcovan, cu fața
parcă pătată de rugină, îl revolta la culme și simțea că mii de
ciocănele îi bat într-una tâmplele, gata să i le spargă. Dar ce putea
oare face? Trebuia să sufere orice fel de grosolănie, până ce situația
lui Mihai avea să se limpezească. Fără îndoială că pentru el îl
chemaseră.
— Poftiți, poftiți, domnule profesor!
Trecu pragul în biroul comisarului-șef, atât de emoționat și în
același timp atât de revoltat, încât se împiedică de carpeta de la ușă,
cât pe ce să cadă.
— Încet, încet, că mai ai până a face plecăciuni! îi râse la ureche
Anghelescu și-l prinse zdravăn de braț, ca să-l sprijine. Să trăiți,
domnu’ șef, a sosit domnu’ profesor! Dumnealui este…
Șeful poliției, comisarul-șef Paul Alboiu, înalt și voinic, cu umerii
largi și gâtul gros, îmbrăcat civil, cu cămașă albă apretată și batistă
de mătase la haina verzuie, se ridică plin de amabilitate, ocoli biroul
și întinse mâna profesorului, ca unei vechi cunoștințe, vrând să
arate prin aceasta că cei doi ani petrecuți prin facultatea de drept
îi serviseră măcar să cunoască regulile bunelor maniere.
— Îmi pare bine că ați răspuns chemării noastre, domnule profesor!
zise el și-l pofti pe Vlad Gheorghiu foarte curtenitor să ia loc pe un
scaun. De altfel, dacă nu mă înșel, mi se pare că noi ne-am mai
văzut o dată…
— Da… ne-am mai văzut, confirmă profesorul și, fulgerător, îi
apăru în minte scena când mai fusese în acest birou în vremea când
îi scosese afară din clasă pe elevii îmbrăcați în cămăși verzi.
— Sunt vreo patru ani, dacă nu mă-nșel… urmă amical șeful
poliției. Dar, mă rog, n-are importanță… Anghelescule! se întoarse
el către roșcovan, adă încoace băiatule, dosarul cu chestiunea.
Apoi, adresându-se profesorului, găsi cu cale să adauge: sunt
câteodată în viață lucruri neplăcute, stimate domnule profesor, dar
de, noi ca oameni ai legii, trebuie să le executăm, că și noi, vedeți
dumneavoastră, suntem niște ostași credincioși ai conducătorului,
la fel ca cei ce luptă pe front…
Alboiu zâmbi încântat de comparația găsită. Obrazul alb, proaspăt
ras fu învăluit pe dată de-o lumină blândă, binevoitoare,
prietenoasă. De altfel era cunoscut pentru amabilitatea ce-o arăta
orișicui, chit că în spate înjura fără opreliști, făcându-i pe toți porci
și smintiți ce-i tulbură ordinea publică și-l aduc în situația să aibă
necazuri cu mai marii lui de la București.
În oraș vroia să fie remarcat ca un neîntrecut cavaler al eleganței.
Câte belele nu erau pe capul croitorilor! Iar diminețile pierdea
minute în șir în fața oglinzii – își aranja haina, batista din buzunarul
de la piept, potrivea cravata sau își masa pielea în jurul ochilor să
nu capete crețuri care trădează mersul spre bătrânețe.
Acum, cu un gest elegant, studiat, luă dintr-o cutie de pe birou o
țigară, o aprinse, țăcănind scurt bricheta și, lăsându-se alene pe
spătarul scaunului, cu privirea ațintită în tavan, dădu drumul spre
înalt rotocoalelor de fum alburiu. Amintindu-și însă că are un
musafir, se scuză repede și-l servi îndată și pe profesor, întinzându-
i cu o politețe exagerată cutia.
— Vă rog să mă iertați, își ceru el afabil scuze, însă m-am luat cu
vorba și… Serviți, vă rog, domnule profesor. Țigări „4 Mai” din Ada-
Kaleh…
— Mulțumesc, nu fumez! zise Vlad Gheorghiu și, scoțând batista
din buzunarul hainei, își tampona de câteva ori fruntea
îmbrobonată de sudoare.
— E mult mai bine că nu fumați, domnule profesor, constată șeful
poliției și închizând capacul cutiei de țigări se lăsă iar leneș pe
spătarul scaunului tapisat în piele. Aveți sănătatea asigurată. Uite,
eu de pildă, am avut plăcerea să cunosc alaltăieri prin domnul
colonel Klausing pe un doctor german, om eminent. Trecea către
București și de acolo mai departe spre front. Știți ce mi-a spus? Că
tutunul nu numai că dă un mare număr de bolnavi de plămâni, dar
zdruncină foarte serios și sistemul nervos. Ori, pentru un
intelectual cum sunt eu sau dumneavoastră… a, uite, a venit
Anghelescu. Hai, băiete, hai trap…
Polițaiul roșcovan, cu fața parcă pătată de rugină, intră și puse pe
masa comisarului-șef un dosar cenușiu, legat cu șnur tricolor. Apoi,
observând un gest al superiorului său, se retrase, închizând cu
zgomot ușa în urma lui.
— Așaaa! făcu comisarul-șef, dezlegând încet șnurul colorat și
deschizând coperta dosarului. Să vedem cum devine, vorba ceea,
cazul cu… macazul!
Luă una câte una hârtiile, le duse sub ochii săi negri, afundați în
grăsimea obrajilor buhăiți și le citi cu o atenție exagerată, ca și cum
în clipa aceea ar fi luat pentru prima dată cunoștință de conținutul
lor. După fiecare citire, scotea câte un sâsâit printre buzele-i mari,
unsuroase, clătinând capul a nemulțumire, de parcă era nevoit să
facă o treabă împotriva voinței lui, dar n-are încotro și-și dă silința
ca lucrurile să iasă cum trebuie.
— Uite despre ce e vorba, domnule profesor… zise el într-un târziu,
lăsând ultima hârtie să-i cadă pe birou. Ia să auzim ce vești mai
aveți de la băiat, de la Mihai, care-i plecat sa facă școala militară în
Germania?
Vlad Gheorghiu se aștepta la o asemenea întrebare. Ca să câștige
timp pentru a ticlui un răspuns cât mai verosimil, scoase ochelarii
și cu batista începu să le șteargă lentilele. Simțea cum cu încetul îl
învăluia o căldură amețitoare, ce-i dădea o stare de neliniște
deosebită. Nu se gândise niciodată că la vârsta aceasta, când prin
propriile sale strădanii își făcuse o carieră destul de onorabilă, ar
putea fi chemat la interogatorii în birourile poliției. Și pentru ce?
Pentru o nesocotință a lui Mihai, pentru un teribilism care avea să-
l coste poate chiar viața?
— Vă ascult, domnule profesor! insistă comisarul-șef, potrivindu-și
batista albă în buzunarul de la piept.
— M-ați întrebat ce vești am de la băiatul meu? întrebă Vlad
Gheorghiu, vădit încurcat, în timp ce-și punea ochelarii. Păi… cum
să vă spun, nu mai știu nimic de el de aproape un an de zile. După
o tăcere atât de îndelungată, bineînțeles că m-am neliniștit și am
început să fac unele întrebări pe la oficialitățile competente. Am fost
pe la comandamentul german, pe la regimentul de infanterie, apoi
m-am dus la București, la legația germană. Nimeni însă nu mi-a
putut da vreo explicație edificatoare în privința fiului meu. Prin
urmare m-am resemnat, gândind că poate a căzut în vreo luptă sau
poate că e prizonier… Așa că de un an nu mai știu nimic…
Tăcu și-și plecă fruntea, privind pălăria pe care o învârtea în mână,
fără astâmpăr. Va fi observat oare comisarul-șef că mințise? se
întrebă. Nu cumva ei știu că Mihai a venit de aproape o săptămână
în oraș, că stă ascuns în casă, și pândesc doar momentul potrivit
să pună mâna pe el? Dar dacă știu – chibzui profesorul – atunci ce
rost mai mare această invitație la poliție, ce rost mai au aceste
întrebări, aceste suspiciuni?
— Deci, de un an de zile nu mai știți nimic… încheie șeful poliției și
începu să bată toba pe tăblia biroului cu degetele-i butucănoase ca
niște cârnăciori. Mda… foarte interesant…
— Da, nu mai știu nimic, întări profesorul, privindu-l cu oarecare
teamă pe comisar.
Șeful poliției rămase câteva minute pe gânduri, privind afară în
stradă prin geamurile înalte, mărginite de draperii grele de pluș,
vișinii; apoi, ca și când ar fi găsit chiar în acele clipe soluția, plescăi
din buzele-i groase și zise:
— Păi, domnule profesor, dacă nu mai știți nimic de fiul
dumneavoastră de un an de zile, vă rog să scrieți lucrul acesta pe
o bucată de hârtie… Uite, trase el sertarul, am aici o coală albă,
poftim toc și…
— Cum s-ar spune, să dau o declarație?
— Da, să dați o declarație, întări șeful poliției, privindu-l oarecum
cu mirare. Ce vi se pare anormal în treaba asta? Aici, la noi,
domnule Gheorghiu, se dau sute de declarații zilnic, pe baza lor
facem cercetările, opiniem acuzațiile… mă rog, într-un cuvânt ne
facem meseria.
Profesorul rămase tăcut, gânditor, fără să știe ce să răspundă.
— E ca și cum, urmă Paul Alboiu, dumneavoastră ați scoate un elev
la tablă și l-ați pune să vorbească, de pildă, despre luptele dintre
daci și romani, nu-i așa? râse el, dezvelindu-și dinții mari,
îngălbeniți de tutun. Ce-ar părea anormal unuia și altuia, că
dumneavoastră scoateți un elev la lecție? Vă faceți doar meseria de
fiecare zi…
Tăcut, profesorul luă coala de hârtie, tocul și călimara de pe biroul
șefului poliției și se retrase la o măsuță din colțul încăperii,
pregătindu-se să scrie. Își mai luă odată ochelarii de pe nas, le
șterse lentilele, privi apoi lung penița cam uzată a tocului, după
care rămase nemișcat în fața foii de hârtie de parcă s-ar fi aflat
înaintea unei teze ale cărei probleme dificile cereau multă
chibzuială. În acest timp telefonul zbârnâi lung, strident, umplând
odaia cu glasul lui de alarmă. Șeful poliției ridică cu un gest leneș
receptorul și-l duse la ureche, lăsându-se moale pe spătarul
scaunului înalt, tapisat în piele.
— Ce-i, Anghelescule? întrebă el, plictisit. Ia cântă, zmeule, să te-
aud. Cine, mă? Toma, lustragiul? Dă-l dracului, lasă-l liber că nu
facem nimic cu el. Mă, nu auzi ce-ți ordon eu? Lasă-l liber, dă-l în
mă-sa! Ei, cum să fie acuzat că a înjurat Germania, când el e mut,
nu scoate două vorbe! Păi, vezi? Ne facem de râs, Anghelescule…
Dă-i vreo două să știe că a trecut pe la noi și apoi fă-i vânt în stradă.
Așa, zmeule!
Paul Alboiu trânti receptorul în furcă, apoi după ce-l privi câteva
minute pe profesor cum scrie aplecat asupra hârtiei, se ridică de la
birou și trecu la fereastră să vadă cine mai trece pe stradă.
Trotuarele erau aproape pustii. Prăvăliile care mai rămăseseră în
picioare aveau obloanele trase. Un bragagiu, om bătrân cu barbă
albă și fes roșu, vindea unui preot o sticlă de limonada. O femeie
tânără, cochetă, cu fustă strâmtă și pantofi ortopedici, înalți, trecea
grăbită prin umbra castanilor, îndreptându-se către primărie.
„Doamna colonel Dona, își zise Paul Alboiu, tresărind. Să văd ce-a
făcut aseară la nevasta farmacistului la poker”. Vru să se aplece
peste pervaz, să strige după ea, dar tocmai atunci telefonul zbârnâi
iar și comisarul-șef renunță. Cu pasul lui greoi, ca de urs, porni
către birou și ridică receptorul:
— Ce mai vrei, mă? Ia cântă! Cum? Vorbesc eu cu primarul, n-avea
tu grijă. Desigur, în seara asta. Spune-i lui Graff să-și care făina la
moară cu ce știe și mâine să zvârle pe piață câteva sute de pâini, că
dacă nu, îl văd cam albastru. Ce spui? Nu, nu putem. Carele astea
le-am agățat prin piață cu rechiziție și le trimitem chiar în noaptea
asta la moara Bistricioara tot pentru ca să aducă făină. Așa,
zmeule… Iar mâine dimineață în zori mai scoate două-trei echipe
de gardieni în piață și mai puneți mâna pe vreo zece-cincisprezece
care. Vin țăranii cu lemne, cu fân și oale; să lase dracului marfa și
să vină la cărăușie. Altfel n-avem pâine în oraș. Ai înțeles, zmeule?
Gata, executarea!
Zicând acestea, aruncă degajat receptorul în furcă, își potrivi
bretelele pantalonilor pe pântecu-i voluminos, după care se așeză
în scaunul tapisat în piele. Luă țigara de pe marginea scrumierei și
o vârî în colțul gurii, privindu-l pe profesor prin ceața fumului, cu
ochii micșorați, lung și stăruitor. Vlad Gheorghiu tocmai se ridicase
în picioare și recitea încă o dată cele scrise, stând cu capul aplecat
asupra hârtiei.
— Gata, domnule profesor? întrebă pe un ton foarte politicos șeful
poliției și întinse mâna să i se dea hârtia.
— Gata. Am scris cele ce am știut…
— Foarte bine, zise Paul Alboiu, netezind hârtia cu palma. În câteva
zile noi vă vom dovedi dacă ne-ați spus adevărul sau nu.
— Ce trebuie să înțeleg prin afirmația asta? se arată neliniștit Vlad
Gheorghiu.
— Ce doriți. Cugetarea dumneavoastră e liberă, zâmbi șeful poliției.
Poate că vă vom ajuta noi să căpătați unele vești despre fiul
dumneavoastră.
— Mă rog…
— Sunteți liber și vă mulțumim pentru vizita făcută.
Vlad Gheorghiu se înclină în semn de salut, deschise ușa și ieși pe
coridorul întunecos și murdar trecând cât mai repede pe lângă
oamenii necăjiți ce-și așteptau rândul la audiențe.
Ajuns în strada, respiră cu nesaț aerul curat al după-amiezii aceleia
de vară și porni încet, cu pas măsurat, către casă. Era copleșit de
gânduri. Îl neliniștea foarte mult venirea lui Mihai acasă. Stătea,
ce-i drept, ascuns, într-atât de ascuns, încât nici de dinapoia
perdelelor nu îndrăznea să privească în stradă. Dar până când avea
să dureze situația asta? Dacă într-una din zile poliția ar face pe
neașteptate o percheziție, nu l-ar găsi oare acolo? Și atunci o să se
iște scandal, tărăboi, agenții o să-i aresteze pe toți ai casei și numai
bine tot prestigiul lui de om pașnic, așezat, se va spulbera. Mergea
pe stradă ocolind mormanele de moloz și zidurile căzute ale caselor
bombardate și tot gândind parcă își asemuia propria situație cu
aceea a vecinului Raicu, în curtea căruia aproape în fiecare lună
veneau dimineața, seara sau la miez de noapte polițiști repeziți și
obraznici, care fără nici o introducere începeau, așa-zisele
„percheziții fulger”. De după garduri, sau de dinapoia ferestrelor cu
perdelele lăsate, oamenii priveau cum agenții îl înghionteau pe
Raicu urcându-l cu forța într-o mașină sau cum Sandu, băiatul lui,
era pălmuit pentru diferite pricini. „Să ajung să am o asemenea
situație în familia mea? se întreba contrariat profesorul, chiar
revoltat de încurcătura în care-l băgase Mihai, fără voia lui. Asta
nu, niciodată. Asemenea lucru nu se va întâmpla. Voi discuta cu el
chiar în seara asta și-i voi porunci să părăsească imediat casa. Nu
vreau ca pentru actele lui necugetate să mă expun tuturor
brutalităților celor de la poliție…”
 11

Caporalul Tudor Dincu intră în cancelaria companiei și rămase în

picioare lângă ușă. Înalt, slăbuț, cu fața trasă și ochi căprui, blânzi,
era îmbrăcat în niște haine militare largi și mototolite de parcă
atunci le scosese de la etuvă. Pantalonii aveau bazoane de foaie de
cort, iar moletierele scămoșate erau într-atât de scurte încât nu
treceau mai sus de glezne.
La o masă cu tăblia veche, scrijelată, pătată cu cerneală violetă, pe
care se aflau mai multe dosare și niște imprimate, stătea
plutonierul major Petre Grădinaru, un om scund și îndesat, cu
obrajii roșii, bucălați și cu mustața tunsă scurt din foarfecă. Șapca,
cu calota slinoasă, decolorată și cozorocul spart, și-o ținea dată pe
ceafă. După urechea dreaptă așezase o țigară „Mareșal Antonescu”,
s-o aibă mai la îndemână, ca s-o aprindă după ce mai termina cu
treburile. Acum n-avea nici măcar timp să tragă un fum, într-atât
era de ocupat. Era șeful magaziei de armament, ținea și locul
comandantului la compania depozit numită și companie de
garnizoană, pentru că sublocotenentul Victor Ganea era plecat într-
o detașare, iar de dimineață îl chemase colonelul Predoiu,
comandantul P.S. al regimentului de infanterie, și-i ordonase să
facă ce-o ști, dar să se ocupe și cu aprovizionarea cu furaje pentru
cai, că mor cu zile în grajd. Subofițeri sunt puțini la P.S., toată
lumea e pe front, iar cei care au rămas aci scăpați ca prin urechile
acului de vitregia războiului, să facă bine și să muncească cât șapte,
că de nu, intră și ei în primul batalion de marș pentru frontul de la
Iași. „Situația e delicată, Grădinarule, îi spusese în dimineața aceea
colonelul în biroul său. Frontul cere oameni și nu știu cât om mai
putea ține frontul ăsta, că cei de la mobilizare n-au pe cine mai
trimite. Așa că să te împărți într-o sută de locuri și să faci treabă.
Ești om bătrân, cu experiență, nu mă îndoiesc de capacitatea ta. De
altfel, te-am și propus pentru gradul de adjutant.” „Să trăiți și să vă
dea dumnezeu sănătate, dom’ colonel!” luase el poziție de drepți,
bâlbâindu-se din pricina emoției ce-l cuprinsese pe dată, că nu se
aștepta la o asemenea veste. I-auzi, adjutant, acum când mai avea
trei ani până la pensie! „Și să vă văd și pe dumneavoastră general
de brigadă sau chiar pe undeva pe la Corp”… „Bine, bine, hai, du-
te și să te văd zorind ca o sfârlează!”
— Alo, unu! Alo, unu! țipa el acuma în receptorul telefonului de
campanie pe care-l ținea strâns în palma asudată. Alo, unu! Mă, n-
auzi, mă, fir-ai al dracului cu mămițica ta de mârlan, că dormi pe
tilifon… Alo, unu! Alo, unu!
Învârti nervos de manivela aparatului, apoi începu din nou să strige
în receptor, cu sudoarea șiroindu-i pe frunte, lovind mereu cu
pumnul în masă, de parcă telefonistul de la celălalt capăt al firului
l-ar fi putut vedea și s-ar fi speriat pe dată.
— Ia uite a dracului de treabă, acuma se face noapte și eu n-am
putut intra în legătură cu ăia de la Erghevița, vorbea el de unul
singur, enervat peste măsură. Mă gândisem la vremea prânzului să
mă duc până acolo, dar mi-am zis că aranjez treburile prin tilifon
și uite acuma nici n-am plecat și nici tilifonul nu cuvântă. Ei,
anafura mamii lui de mârlan, că ăștia de la transmisiuni toți e
tehnicieni, dar la treabă dau dosu, nu-s în stare să stea lângă un
tilifon!
Trânti cu putere receptorul și, zărindu-l pe caporal lângă ușă i se
adresă aspru:
— Ai venit, mă?
— Am venit, dom’ major.
— Păi de ce nu spui c-ai venit? se stropși Grădinaru la el. Aștepți
să te văz eu ca pe-un general? Tu nu știi cum cântă regulamentul?
Militaru vine, se prezintă și raportează!
— Erați ocupat, dom’ major, încercă caporalul să se apere. Și n-am
îndrăznit…
— Eram, că uite, ai dracului de mârlani nu stau lângă tilifoane,
stau cu ochii aiurea, zgâiți pe pereți, și soneria sbârnâie dar ei
dorm, dormir-ar somnu ăl lung să-l doarmă! Toți învârtiții au rămas
la P.S., dar treabă nu fac și colo-n război moare floarea mândră a
țării, cum spune cântecu…
Caporalul Tudor Dincu nu răspunse. Poate că plutonierul major
Grădinaru făcea aluzie și la el, pentru că fusese reformat și datorită
unui certificat medical pe care-l obținuse cu mare greutate – în
civilie, ca meseriaș turnător înghițise mult praf de plumb și se
îmbolnăvise de plămâni – reușise să rămână în țară și să nu plece
nici măcar o zi pe front.
— Acuma, tu ce ai să raportezi?
— Păi, dom’major, n-ați ordonat dumneavoastră să viu când s-o
însera, că mă trimiteți nu știu unde?
— Aha! își aminti deodată Grădinaru, da, ai dreptate. Du-te, măi
băiatule, la sergentul major Gălușcă, la aprovizionare, și spune-i
să-ți dea ce l-am rugat eu, după care dai fuga acasă la mine și duci
cocoanei pachetul. Ai înțeles, mă?
— Am înțeles, dom’major.
— Gata, trap, băiete!
— Zic să se întunece mai mult, dom’major, propuse caporalul. Știți,
e mai bine…
— Ai tu treabă cu vreo gagică pe camuflaj? râse plutonierul major,
dezvelindu-și cei patru dinți de aur din față. Mă, pezevenghiule, lasă
că te-am cam mirosit eu că umbli lelea prin oraș…
— Nu umblu, dom’major…
— Lasă, lasă nu te-ncontra cu mine la vorbă că-s vulpe bătrână, sa
știi!
— Se poate, dom’major?
— De par ecsampl unde-ai stat alaltăieri toată dimineața?
— Păi n-a fost alarmă aeriană și bombardament, dom’major? se
apără caporalul. Puteam veni așa, prin prăpădul ăla?
— Să fi venit, mă, c-așa-i stă bine unui melitar viteaz, spuse
Grădinaru patetic și luă iar în mână receptorul. Prin ploaie de
șrapnele, cu toți ne-am avântat… cum spune cântecu. Îl știi?
— Nu-l știu, dom’major…
— Păi, vezi, se cunoaște că n-ai fost în compania mea de recrute.
Că dacă ți-ar fi intrat sfânta disciplină în oase de când ai învățat a
pune molitieru, acuma erai melitar cu scaun la cap. Dar eu stau
aicea și-mi omor sănătatea cu situații peste situații, pune mârlanii
la ordinar, scoate-i de la ordinar, fă efectivu, caută răspândirile,
aleargă la compania depozit, du-te încoace, du-te-n colo și furieru
meu lelea prin oraș…
— N-am umblat lelea dom’major, m-ați învoit dumneavoastră, v-am
spus că mă duc acasă la dom’colonel Predoiu să lucrez mai departe
la instalația pompei.
— Mai ai mult de lucru acolo?
— Mai am, dom’major, că nu găsesc tot ce-mi trebuie. Am fost pe
la noi, pe la Atelierele C.F.R. să fac rost de niște țeavă, dar de câte
ori mă duc nu găsesc pe nimeni să stau de vorbă. Toată lumea îi pe
câmp ascunsă de frica bombardamentelor…
Caporalul, meseriaș turnător, era folosit de ofițerii și subofițerii
„părții sedentare” a regimentului pentru diferite servicii pe la casele
lor. El se arăta săritor la orice treabă și se îndeletnicea cu de toate,
numai să-și facă drum în oraș unde conducea munca ilegală a
organizației U.T.C. locale. Repara instalații sanitare, robinete de
apă, biciclete, făcea pe vopsitorul, pe zugravul, desfunda canale,
repara garduri, într-un cuvânt tot ce i se cerea. De două luni se
apucase să sape un puț american înapoia casei colonelului Predoiu,
cu scopul de a instala o pompă să tragă apă, deoarece în oraș
conductele fuseseră sparte din cauza bombardamentelor. Avea cam
tot ce era necesar ca material, dar înadins întârzia cu terminarea
lucrării, ca să aibă mai departe motiv să iasă cât mai des în oraș.
Uneori, când în adevăr săpa puțul, din curtea colonelului Predoiu,
umbla îmbrăcat militar, alteori nici nu da pe-acolo, ci trecea repede
pe acasă și-și punea în grabă hainele civile pentru ca, participând
la ședințele organizației, să nu i se poată identifica de către uteciști
locul de muncă.
— Și azi ai umblat tot după țeava aia? întrebă într-un târziu
Grădinaru, zdrobind cu coperta unui registru o muscă ce umbla
mereu peste hârtii.
— Tot, dom’major.
— Îmbrăcat țivil?
— Nu, dom’major, nu m-am îmbrăcat civil.
— Mă, minte sergentul major Gălușcă? înălță Grădinaru
sprâncenele, fulgerându-l pe ostaș cu privirea. Hai, minte un domn
subofițer?
— Nu zic că minte, dom’major, dar poate m-o fi confundat cu
altcineva. Că oamenii, de, mai seamănă între ei.
— Cică te-ar fi văzut îmbrăcat țivil și beleai ochii la o casă să vezi
cum arde.
— Nu-i adevărat, dom’major, n-a ars nici o casă p-acolo pe unde
am umblat eu…
— N-a ars… N-a ars… bombăni supărat Grădinaru, dar ardea
ficații-n mine aicea, că nici cheia de la magazie n-ai lăsat-o. Ehei,
de-aia-i bine ca mârlanu să nu facă armata lângă casă, toată ziua
cere învoire sau dacă nu, iese la raport să fie descazarmat. Ca să
umble cu muierili sau gagicili prin oraș…
— Am fost în misiune, dom’major.
— Lasă că știu eu misiunea ta. Lucrezi ce lucrezi la dom’colonel și
pe urmă, gata cu muierili…
Tăcu, învârti nervos de câteva ori de manivela telefonului de
campanie de pe masă și începu iar să răcnească, cu fața
congestionată și ochii bulbucați, parcă gata să-i sară din orbite:
— Alo, unu! Alo, unu! Fir-ai al dracului de batalionu unu, cu
tilifonistu tău ăl adormit, să fie cu mumă-sa și cu tat-su și cu tot
neamu lui de mârlan! Alo, unu! Alo, unu! Unuuu!
Ridică ochii către caporal, îl văzu și se stropși la el:
— Ce faci, mă? N-ai plecat?
— Credeam că mai aveți ceva, dom’major.
— Am draci, aia am! zise el aprins, cu glas răgușit. Hai, stânga-
mprejur, și dă-i drumu că așteaptă cucoana mea pachetu!
— Am plecat, dom’major, dar să știți că trec și pe la un meșter de la
ateliere, să fac rost de niște șuruburi pentru pompa lui dom’colonel.
Întârzii puțin…
— Bine, du-te! Ai grijă însă, să nu spui nimănui ce-i în pachet, ai
înțeles, mă?
— Am înțeles, dom’major.
— Gata, executarea!

Casa plutonierului major Petre Grădinaru era situată în marginea

de nord-est a orașului, la periferie, aproape de câmpul de instrucție
al regimentului. Era o clădire nu prea înaltă, dar frumoasă, formată
din cinci camere mari, luminoase, cu gard de piatră și șipci vopsite
în verde. O grădină în fața casei, cu trandafiri și globuri colorate
înfipte în bețe ici-colo printre rondurile cu flori completau liniștitul
decor. Din poarta casei, ziua se zărea departe câmpul întins pe care
pășteau oile sau care era folosit de soldați pentru instrucție.
Când caporalul ajunse aci în cartier, se întunecase de-a binelea.
Casa era cufundată în beznă, la fel ca toate cele din jur. Ostașul
ducea sub braț un pachet destul de voluminos, cu carne,
macaroane, pâine de război și ceva marmeladă. Nu-l găsise la
aprovizionare pe sergentul major Gălușcă, dar în schimb un soldat,
ajutorul acestuia, care știa despre ce e vorba, îi pregătise în grabă
pachetul și în mai puțin de cinci minute Dincu se așternea la drum
către orașul ce se cufunda tot mai mult în întunericul nopții.
Bătu în poartă, dar nu-i deschise nimeni. Mai bătu o dată de data
asta mai tare. Un câine din vecini începu să latre și imediat îi ținu
isonul un altul de peste drum. Caporalul așteptă câteva minute să
se ivească cineva în verandă și, dacă văzu că nu se arată nimeni,
deschise poarta și intră în curte. Trecu de-a lungul verandei,
călcând pe pietrișul aleilor și, după ce ocoli casa, ajunse la ușa din
dos, care da spre bucătărie. Știa rostul pe aici, o cunoștea și pe
doamna Florica – Fifi, cum i se spunea în intimitate – soția
plutonierului major Grădinaru, că doar fusese de nenumărate ori,
ba să repare un comutator electric sau clanța la o ușă, ba să
schimbe vreun burlan spart sau vreun bec ars. Intră deci într-un
coridor întunecos și deschise o ușă. Făcu un pas, doi și podelele
prinseră a scârțâi. Deodată, în cealaltă cameră se auziră șoapte,
somiera patului scârțâi zgomotos, semn că cineva se ridică grăbit
de pe ea, un pahar se sparse în cioburi și Dincu, rămas locului în
așteptare, desluși glasul sergentului major Gălușcă mai mult șoptit:
— Fir-ai al dracului de pahar, să fii! Fifi, tu stai liniștită aici, nu te
mișca, că văd eu cine e…
— O fi Petrică…
— Boșorogul tău? Ăla-i plecat de la amiază la Erghevița, altfel nu
veneam eu…
— Atunci cine-o fi?
— Umblă bagabonții după furtișaguri, când se lasă noaptea, c-așa-
i în timpul bombardamentelor, nu-i lumină, nu-i nimica… Stai că
văd eu…
O brichetă scapără dincolo și la flacăra ei, prin geamul cu perdeluță
transparentă, caporalul zări pentru o clipă capul sergentului major,
cu părul răvășit, care se tot apleca și se ridica de parcă ar fi căutat
ceva pe jos, în timp ce umbra mărită se proiecta destul de bine pe
geamul ușii ca pe un ecran. Dincu nu mai stătu locului, se întoarse,
vru să plece, dar ușa acelei camere se deschise și sergentul major
întrebă somnoros:
— Cine-i acolo? Hei, nu se aude? Cine-i?
Caporalul nu răspunse. Stătu o clipă rezemat de perete, să nu fie
văzut, apoi când după câteva minute totul se liniști, lăsă pachetul
pe o masă ce se afla în coridor și ieși repede în curte. Și tot așa de
repede trecu pragul porții și plecă pe strada cufundată în beznă
către marginea orașului. „Al dracului om Gălușcă ăsta, zise el în
gând, zorind să fie la ora fixată într-un anumit loc numai de el știut.
Cu mâna țeapănă lemn și tot îi arde să se dea la nevasta majorului.
Mi se pare că porcul ăl bătrân cam știe el ceva, dar îl lasă în apele
lui sperând să-l prindă o dată asupra faptului!” Gălușcă, însă, era
mare șmecher, știa cum să aranjeze lucrurile ca să iasă totul bine.
Florica, nevasta lui Grădinaru, era o femeie slăbuță, cu ochi negri
și obrazul alb, fardată tot timpul, lăsând dâre de parfum în urmă-
i, plină de draci la cei peste patruzeci de ani ai ei. Prima nevastă a
majorului murise în urmă cu zece ani și Grădinaru o aflase pe
Florica la țară, la o nuntă. Atât îl jucase ea de-l ostenise și atât îl
sărutase de față cu toată lumea că-l înnebunise nu alta. Hotărât și
înfierbântat, omul a zis că fără ea nu se mai întoarce în oraș, chiar
dacă are să-l dea regimentului dezertor. Așa că s-a însurat, femeia
i-a jurat dragoste veșnică, dar de un timp ochii au început a-i umbla
tot după bărbați tineri, ferindu-se totodată de centironul lui
Grădinaru, ca dracul de tămâie. De altfel, prudentă, nu îndrăznise
niciodată să cheme pe cineva să-i treacă pragul casei. Numai
Gălușcă, cu firea-i prietenoasă și slugarnică, reușise să se facă iubit
de plutonierul major și să-i fie admise vizite acasă chiar în lipsa lui.
Se vorbea că ar fi părtaș cu el la niște afaceri de vreo câteva vagoane
de fasole și fân pe care le învârtise Gălușcă, frustrând regimentul
de sume destul de mari de bani, dar nimeni nu cuteza să-i acuze
de ceva, nefiind probe concludente.
Se mai vorbea prin regiment că sergentul major ar fi fost într-adevăr
pe front, dar că nu ar fi fost rănit așa cum se lăudase el, că totul
nu era decât o înșelătorie. Fiu de chiabur, plătise bani grei unei
întregi comisii medicale și doctorii îl declaraseră inapt pentru front,
dar apt pentru serviciul administrativ pe vreme de război. Așa că l-
au trimis în țară. Evident că era un învârtit, unul dintre aceia care
nu precupețesc nimic și nu se dau în lături de la nimic pentru
salvarea propriei lor persoane. În regiment era plin de servilism față
de cei mari și aspru, neînduplecat cu cei de sub comanda sa. Nu o
dată a fost auzit spunând militarilor care reclamau că mâncarea e
proastă: „Vreți meniu ca la palatul regal, gorobeților? Ei, ai
dracului, cu burțile voastre! Nu e carne, nu e macaroane, nu e
marmeladă, nu-i nimic. Țara trece prin momente grele. Să fi fost pe
front ca mine, să fi luptat și să fi rămas și cu mâna invalidă… Și
uite că nu zic nimic, stau și-mi fac datoria către țară, aici la
regiment”.
Era un bărbat destul de frumos sergentul major Gălușcă,
totdeauna proaspăt bărbierit, frizat și parfumat, cu uniformă din
stofă ofițerească și în picioare cu cizme bilgher, maron, lustruite,
lucii ca oglinda. Singurul lui defect era că ținea mâna stângă cam
țeapănă, încolo plăcea femeilor, mai ales că avea bani, numai el știe
de unde, și ceva avere la țară. Chiar se vorbea în ascuns că ar plăcea
nu numai cucoanei Fifi, nevasta plutonierului major Grădinaru, ci
chiar și altor neveste, care-l cunoscuseră în diferite împrejurări.
„Cade el o dată pe bec! îl judeca în gând Tudor Dincu pe Gălușcă,
mergând pe străzile întunecate ale orașului. Nu se poate să nu dea
într-o zi Grădinaru peste el. Și cum e majurul al dracului de
răzbunător…”
Caporalul își privi ceasul de la mână și zori pasul. Trebuia să fie la
ora opt și jumătate fix tocmai sus, pe bulevardul Elisabeta, acolo
unde această arteră importantă a orașului se întretaie cu strada
Coroanei. Mergea repede pe străzile periferice ale căror case erau
cufundate în beznă, cu ferestrele oblonite, tăcute așa cum erau
întotdeauna la lăsarea serii. Prin curțile pline cu verdeață, stând pe
scăunașe la taifas, bărbați și femei sporovăiau toate câte le treceau
prin minte, așteptând să treacă vremea până către miezul nopții, să
vadă ce se întâmplă: se dă iar alarma, cum se statornicise obiceiul,
cam între orele zece și douăsprezece în fiecare noapte, sau se duc
liniștiți la culcare? Copiii stăteau și ei tot prin curți, pe lângă părinți,
să fie gata la porunca acestora pentru a fugi cu bagajele pregătite
către pădurea Crihala, la doi kilometri de oraș, sau spre comunele
Cerneți, Banovița sau Schela Cladovei, mai puțin vizate de aviația
anglo-americană.
Ajungând la târgul de vite, un imens teren viran, la colțul străzii
Banatului, zări afară, în fața unei cârciumi, câțiva bărbați stând pe
scaune la lumina unui felinar camuflat cu hârtie neagră, cu țoiuri
de țuică în mână, vorbind tare, gălăgios, așa cum fac oamenii la
beție. Unul dintre ei, purtând veston militar, cu capul descoperit,
stătea rezemat de oblonul prăvăliei, în cârje și cânta lălăind tare să
se audă pe toată strada:

Frunză verde ca lipanu

De trei ori potcovii calu.
Ca să trec la mândra dealu!… Uiuuu! Uiuuu!

— Las-o dracului, măi, nea Vărzarule, nu mai răcni așa și stai jos
pe scaun ca oamenii! îi zise negustorul care numai ce ieșise în ușa
prăvăliei cu o sticlă în mână. De ce bei dacă ți se urcă țuica la cap?
Faci gălăgie ca până la urmă să m-amendeze pe mine poliția…
— De ce să te-amendeze pe dumneata? întrebă bâlbâindu-se
Vărzaru, cu părul căzut pe ochi și bale la gură. De ce? Că cânt eu?
Păi, mă, nea Mitică, eu sunt rănit de pe front, am fost luptător, uite
ici, na „Crucea de fier”, cine mai e ca mine? și, bălăbănindu-se, gata
să cadă, prinse panglica decorației ce o avea la una din cheutorile
vestonului militar, vrând parcă s-o desprindă. Uite-o, na, o vezi?
Eu sunt un erou, mă, nea Mitică, un erou, înțelegi dumneata? Cu
o mitralieră am omorât singur într-o noapte peste o sută de
dușmani, aia să știi dumneata. Dar mi-am pierdut și umbletu. Nu-
i nimic, mă nea Mitică, pentru țară l-am pierdut și pentru domnu
mareșal Antonescu, că a venit și a dat și mâna cu mine în spital la
303 la București, ce știi dumneata? Habar n-ai. Mi-a promis domnu
mareșal că-mi dă și pământ, și casă, să deschid prăvălie cum am
mai avut eu aici în Severin și s-a ales prafu de ea c-au făcut-o
americanii zob cu bombele lor. Uite, d-aia cânt eu, na…
— Lasă că acum nu-ți mai dă prăvălie, zise un bătrân de alături,
care stătea liniștit pe un scaun și sorbea când și când din țoiul lui
de țuică ce-l ținea pe genunchi. Acum i-a ajuns cuțitul la os, nu mai
știe unde i-e capul, ce să mai aibă el grijă de prăvălia dumitale…
— Ba o să-mi dea! lovi aerul cu mâna Vărzaru și în acea clipă
scăpând cârja se prăvăli ca un butuc pe caldarâmul din fața
prăvăliei.
Vreo doi se ridicară de pe scaune, îl luară de subsuori și-l așezară
jos, pe treptele de ciment ale prăvăliei.
— Stai aici, domnule Vărzaru, stai liniștit și lasă, nu te mai necăji,
că ai să capeți de toate, zise tot bătrânul acela care sorbea liniștit
din țoiul de țuică. Dacă ți-a promis mareșalul, să știi că se ține de
cuvânt…
Vărzaru, cu cârjele alături, lăsat într-o parte, cu bărbia în piept și
părul pe ochi, părea că nici nu-l ascultă. Dormita și lălăia în
surdină cântecul, repetând la nesfârșit unele și aceleași cuvinte,
singurele pe care le învățase de altfel.
Caporalul îl cunoștea pe invalid, îl mai văzuse cu câteva zile în
urmă, lângă plopul din fața casei comisarului-ajutor Anghelescu.
Chiar îl întrebase atunci invalidul dacă are curaj și e hotărât să se
urce în copac, dar nu știa cine este, nu-i cunoștea „isprăvile” de pe
front, atât de apreciate de nemți încât îl și decoraseră.
Dincu mai stătu puțin locului în colțul străzii Banatului să asculte
discuția celor din fața cârciumii, apoi porni cât mai repede peste
câmpul târgului.
Ajuns pe bulevardul Elisabeta, la colțul străzii Coroanei, se opri.
Privi în toate părțile și prin bezna nopții nu zări nici o umbră de om.
Totul în jur era pustiu. Blocul cenușiu din colț, cu două etaje, era
întunecat. Unele ferestre erau acoperite cu fâșii de hârtie puse în
cruciș, altele cu jaluzelele lăsate. Casa de peste drum, mare,
frumoasă, pare-se a unui arhitect, era și ea cufundată în întuneric.
Undeva îndepărtat, se auzea în liniștea nopții cum lătra un câine,
iar dinspre gară se deslușea pufăitul ritmic al unei locomotive și din
când în când șuierul ei lung, ascuțit.
Caporalul își privi ceasul de mână și constată că minutarele arătau
exact opt și jumătate. „De ce oare nu întâlnesc „legătura”? se
întrebă el cu înfrigurare. E ora exactă… sau ceasul meu a stat?”
Dar abia ridică ochii de pe cadranul fosforescent, că în clipa aceea
auzi în urma sa pași. Întoarse repede capul. Se apropia un om.
Călca ușor pietrișul mărunt al străzii și abia i se deslușea silueta
sub coroanele întunecate al teilor ce populau bulevardul.
Dincu se căută repede prin buzunare, scoase o țigară din pachet și
o puse între buze. Scăpără apoi un chibrit și duse flăcăruia la
capătul țigării s-o aprindă.
— Îmi dați voie? i se adresă cel ce se oprise în fața sa.
Era un bărbat voinic, într-o cămașă maron, cu mânecă scurtă, și
cu capul descoperit. Sub braț ținea un ziar împăturit.
— Poftiți! îi oferi caporalul propria țigară să aprindă și-l cercetă
fugar, pe sub sprâncene pe cel din fața sa. Ceruse un foc, avea sub
braț un ziar…
— Fumați „Regale” cu carton?
— Nu, „Mareșal Antonescu”, ca toți militarii.
— N-ați văzut trecând pe-aici un preot înalt, slăbuț cu pălărie cu
boruri largi?
— N-a trecut decât o țărancă cu un copil de mână. A luat-o pe
strada Coroanei către oraș…
— Vino după mine! șopti omul cu cămașă maron. Fii atent pe lângă
cine treci. Urmează-mă la distanță de vedere…
Caporalul zvârli țigara și rămase câteva clipe locului, până ce
străinul se depărtă câțiva pași. Apoi, când abia îi desluși silueta în
noapte, porni în urma lui, privind în dreapta, în stânga și înapoi,
să ia seama dacă nu-i văzut de cineva. Încerca să pășească ușor,
dar bocancii lui scălâmbăiați și mari dupăiau destul de zgomotos
pe caldarâmul străzii. Ținându-se cât mai aproape de cel din fața
sa, se gândea în clipele acelea dacă n-ar fi mai bine să se descalțe,
dar renunță la ideea aceasta, deoarece presupusese că ar atrage și
mai mult atenția eventualilor trecători. Un militar desculț… cu
bocancii subsuoară… era desigur nepotrivit.
Trecu pe câteva străzi cufundate în beznă, ajunse lângă stadionul
„Dr. Angelescu”, intră pe strada Tabla Buții și tot ținându-se în
urma celui ce-i ceruse să aprindă țigara, se pomeni pe strada
Cireșoaia. În dreptul unei case, cu fereastra mare, pe al cărei pervaz
se vedeau cinci glastre cu flori, acela se opri. Dincu fu îndată lângă
el și îl văzu pe omul în cămașă maron cum dintr-o fulgerare a privirii
numără glastrele. Se întoarse apoi, șopti caporalului „intră” și se
depărtă repede, pierzându-se în întunericul nopții.
 12

Caporalul Dincu se afla de aproape cinci minute într-o odaie, nu

prea mare, destul de modest mobilată, și aștepta. Curios își roti
ochii în jur. Totul în încăpere era simplu, sobru, mobilă de oameni
nu prea avuți, care adunaseră din munca lor strictul necesar
traiului. Un dulap vechi cu oglindă, destul de demodat, un pat
dublu de brad, vopsit în maron, acoperit cu o cuvertură de ață, iar
în mijlocul odăii o masă cu două scaune. În dreptul ferestrei ce
dădea spre curte se vedea o mașină de cusut marca „Singer”, de tip
vechi, pe care erau înșiruite câteva figurine de ipsos. Iar în colțul de
lângă ușă o sobă de zid cu tencuiala coșcovită, crăpată. Pereții
camerei erau zugrăviți într-un model simplu, câteva linii albe
întretăiate pe un fond gălbui și din loc în loc floricele de câmp.
Intrase aci condus de o femeie între două vârste, cu fața ovală și
ochi cenușii, întunecați, îmbrăcată într-un capod uzat; ea nu
scosese o vorbă, și nici măcar nu-l privise. Dincu îi mulțumise
înclinând ușor capul, iar ea închisese ușa și plecase parcă zorită de
cineva. Caporalul se așezase pe unul din scaune și acum aștepta să
vină cel cu care trebuia să se întâlnească. În odaie era cald, hainele
lui miroseau a naftalină, dar nu putea deschide fereastra.
Geamurile erau acoperite cu două pleduri albastre, bătute în cuie,
ce abia se zăreau sub perdelele de ață.
Tot așteptând, zări în perete o fotografie înrămată în coajă de copac.
Unde mai văzuse el fotografia asta? Curios, se apropie și o privi cu
luare-aminte. Într-adevăr, era aceeași cu cea pe care o știa din
odăița părinților săi, în cartierul Moara de foc. În spate un decor de
iarnă, în care fulgi uniformi, mari, cădeau în liniște peste un brad
verde, grosolan executat de un pictor lipsit de talent. În fața acestui
brad, pe o bancă asupra căreia, ciudat, nu mai ningea, stăteau vreo
cinci bărbați, în haine de sărbătoare, ieftine, cu capetele
descoperite, iar jos trei băietani între doisprezece și cincisprezece
ani, așezați cu picioarele cruciș și mâinile pe genunchi. Priveau cu
toții senini, cu ochi mari, luminoși, către obiectivul fotografic.
Dedesubtul fotografiei, un scris mărunt, aplecat, cu cerneală
neagră: „Lucrătorii și ucenicii tipografiei Imprimeria mehedințeană,
1 Mai 1937.” Printre cei cinci bărbați, caporalul îl recunoscu și pe
tatăl său, zețarul Ștefan Dincu, mort în urmă cu doi ani, într-o gară,
într-un accident de tren.
Privind fotografia, se gândi că, de bunăseamă, gazda casei în care
se afla acum (și în mod sigur omul trebuie să fie printre cei din
fotografie) l-a cunoscut pe tatăl său, au lucrat împreună. Dar care
dintre cei patru bărbați și trei ucenici să fie acela? Munca ilegală de
partid îl dusese prin multe case conspirative, dar nicăieri nu trăise
ca acum emoția de a descoperi că tatăl său fusese prieten cu
locatarul, la rândul lui simpatizant al partidului sau chiar membru
de partid. Desigur, putea trage de aici concluzia că tatăl nu fusese
străin de țelurile și idealurile de luptă ale comuniștilor sau poate că
activase chiar în organizația ilegală locală a partidului. Cât trăise
tatăl, Tudor nu aflase nimic nici despre activitatea lui în rândurile
partidului comunist, nici faptul că era poate numai unul din
simpatizanții acestui partid. Era un om tăcut din fire, adânc
nemulțumit de viața pe care o ducea; doar când și când îi scăpa
câte-o vorbă de alinare pentru nevastă și copil, că nu va trece mult
și „va ieși soarele”. Despre ce soare putea fi vorba, nu înțelegea nici
nevasta și nici micul Tudor.
La un an de la moartea soțului ei, Ecaterina Dincu, spălătoreasă la
hotelul Traian, murise și ea de tuberculoză în sărăcăcioasa odăiță
din cartierul Moara de foc. Tudor, care între timp intrase ucenic la
Atelierele C.F.R., a petrecut-o îndurerat pe drumul cel fără de
întoarcere și a rămas singur, fără vreo rudă sau vreun cunoscut
mai apropiat. Exploatat și umilit, cu un salariu de mizerie, fără
îmbrăcăminte și mâncare ca lumea, a găsit repede calea pe care
trebuia să lupte pentru ca să vină ziua în care va „ieși soarele” cum
îi spusese tatăl său. A intrat în rândurile organizației locale a
Uniunii Tineretului Comunist…
Ușa se deschise și caporalul tresări, oarecum rușinat că fusese
surprins contemplând fotografiile de pe pereții încăperii.
— A, tovarășul Haralamb! zise el și se întoarse zâmbind,
recunoscând pe omul prin care ținea permanenta legătură cu
organizația de partid locală. Tot dumneata ai venit… Tocmai
priveam o fotografie.
Haralamb – Dincu nu-l cunoștea decât sub acest nume conspirativ,
după cum, la rându-i nici Haralamb nu-l știa pe caporal decât sub
numele de Valeriu – era un bărbat cam de cincizeci de ani, înalt,
uscățiv, cu sprâncene groase, stufoase și ochi negri, vii,
pătrunzători. Părul albit la tâmple, ca și fața aspră, cu obrazul
uscat și gura strânsă, îi dădeau o înfățișare severă, rece. Era numai
într-o cămașă de in, albă, cu gulerul răsfrânt și o vestă din postav
verzui în culoarea pantalonilor.
Dincu rămase în picioare în timp ce Haralamb se întoarse și răsuci
cheia în ușă. Îl văzu apoi cum se duse să se încredințeze dacă cele
două pleduri acoperă în întregime ferestrele, după care îl invită să
ia loc.
— De ce-ai venit îmbrăcat militar? întrebă Haralamb în timp ce
bătea capetele unei țigări de tăblia mesei. E cam imprudent…
— N-am avut timp să trec pe acasă, mărturisi sincer caporalul. Și
așa am avut noroc că am putut să ies din cazarmă, pentru că i-am
dus majorului acasă un pachet cu alimente…
— Bine, dacă poți, pe viitor evită lucru acesta, îl povățui Haralamb,
în timp ce-și aprindea foarte calm țigara. E mult mai bine. Prin
însuși faptul că porți uniformă, deconspiri în primul rând locul
dumitale de muncă. Or, în situația asta ești mai ușor de depistat…
Dincu, cu o ușoară roșeață în obraji, lăsă capul în jos, găsindu-și
de lucru cu ața unui nasture de la bluza-i militară. Într-adevăr, nu
se prea gândise la treaba asta… De fapt era pentru prima oară când
se întâmpla acest lucru. Fie înainte de ședințele organizației de
tineret, fie de cele care aveau loc cu „legătura” pentru organizația
de partid locală, trecuse totdeauna mai întâi pe acasă, în mare
grabă, și se schimbase în haine civile. Dar acum…
Haralamb fuma liniștit, scuturând când și când, cu gesturi leneșe,
scrumul în farfuria de pe masă ce ținea loc de scrumieră. În cameră
era o zăpușeală înăbușitoare ca înainte de ploaie. Într-adevăr, după
câteva clipe se și auziră afară, undeva îndepărtat, tunete adânci și
repetate, ca niște prăvăliri de bolovani pe un jgheab de tablă. După
câteva clipe, frunza pomilor din curte începu să freamăte vijelios,
ramurile lovind geamurile în clătinările lor tot mai puternice.
— Vine furtuna! Adelo, închide, dragă, puii ăia! auziră cei doi o
femeie afară, în curte, adresându-se pesemne unei fetițe. Lasă joaca
și ai grijă de orătănii!
Haralamb privi atent către geamurile acoperite cu pleduri apoi se
aplecă și scotoci prin manșeta pantalonilor.
— Adelo, reluă femeia din curte, ia ceva pe umeri, că uite a început
să picure. Și aleargă mai repede, dragă, nu te mai moșmoni atâta…
Caporalul ascultă glasul femeii, după care întrebă:
— Gazda a avut sau are soțul tipograf?
— Nu știu, răspunse rece Haralamb. E o casă conspirativă a
partidului și, tocmai pentru că este conspirativă, e bine să știm cât
mai puține lucruri despre proprietarii ei. Cred că înțelegi rostul…
Dincu înclină din cap și tăcu. Afară ploaia se pornise de-a binelea,
vijelia șuiera ascuțit prin frunzele pomilor, iar apa prinse a lovi
geamurile în rafale scurte și repezi. Lampa din tavan avea pâlpâiri
scurte, repetate, și ori de câte ori tuna cutremurând pământul,
părea că e gata să se stingă.
— Uite ce este, tovarășe Valeriu, începu să vorbească mai mult pe
șoptite Haralamb, în timp ce cu palma netezea pe masă o
minusculă bucată de hârtie. Spune-mi, te rog, dacă sarcinile
trecute au fost duse la îndeplinire de către toți uteciștii…
— De către aproape toți, tovarășe Haralamb.
— N-ați ridicat încă manifestele de acolo, vorbi oarecum
nemulțumit Haralamb și ochii îi luciră în sclipiri de cărbune. E o
sarcină a voastră…
— Știu, dar n-am putut organiza nimic, am crezut că suntem filați
și ședința s-a întrerupt, se scuză caporalul. După aceea a început
bombardamentul… Însă vom organiza.
— Cât mai neîntârziat și cu multă precauție, vorbi autoritar
Haralamb. Sunt patru teancuri de fluturași.
— Nu cinci?
— Patru. Cel ce le are în păstrare și-a schimbat domiciliul pentru
depozitarea lor și așteaptă. Nu putem ține omul ăsta multă vreme
în inactivitate…
— Am înțeles…
— Convoacă câte doi-trei uteciști, pe rând, prin „legăturile” pe care
le ai și treci la treabă.
Haralamb tăcu, încercă să citească ceva pe bucățica aceea de
hârtie, o înălță puțin sub lampă, dar neizbutind scoase din buzunar
o pereche de ochelari cu rama de sârmă și-i puse pe nas.
— M-a lăsat de tot vederea, spuse el ca o scuză; seara mai ales nu
deslușesc nici literele ziarului, darămite liniuțele astea înșirate aici
de-ți trebuie o lupă să le dai de rost. Așa, zise el netezind iară cu
palma bucățica aceea de hârtie. Ei, tovarășe Valeriu, „Fulgerul” cere
să raportezi, așa cum ai primit sarcina, situația efectivelor din
garnizoană. Ai reușit să faci ceva?
— De bună seamă, răspunse caporalul satisfăcut. Cum s-ar spune
situația e la zi…
— O ai scrisă?
— Nu, am memorat-o.
— Foarte bine. Te ascult.
— Păi, chestiunea stă în felul următor, începu Dincu. În regiment
se află o companie de ostași, compania de garnizoană așa se
cheamă, sau compania depozit, comandată de un sublocotenent de
rezervă, în viața civilă profesor. Îl cheamă Victor Ganea. Se mai află
o gardă la depozitul de muniții, formată din câțiva ostași rezerviști,
mai în vârstă. Apoi în comunele Erghevița și Poroinița, având și
tabără în pădurea Bolota, la câțiva kilometri de oraș, se găsesc două
batalioane de recruți contingentul 1945, cu instrucția neterminată,
o companie de armament greu, precum și un pluton cu apărarea
pasivă, comandat de un sergent major. Atât în ceea ce privește
regimentul de infanterie.
— Și restul?
— Îndată vă spun și despre restul, urmă caporalul, privind undeva
către colțul încăperii, de parcă acolo ar fi fost scrise toate datele.
Așa… Regimentul 37 artilerie de pildă, cu cazarma pe dealul din
spatele Atelierelor C.F.R., lângă aeroportul civil, are la partea
sedentară două baterii, una cu tunuri, alta pe jos. Tot acolo se mai
găsesc două escadroane de cavalerie… Numai că atât artileriștii cât
și cavaleriștii sunt plecați în tabără tocmai la Padina, cale de vreo
60 de kilometri.
— La Regimentul 95 infanterie nu mi-ai spus nimic despre
comandanți, interveni Haralamb care-și făcea unele mici însemnări
pe spatele acelei foițe de hârtie.
— Batalioanele acelea cantonate în pădure sunt încadrate complet
cu ofițeri și subofițeri, spuse caporalul. Nu le cunosc numele
tuturora…
— Bine, vom discuta la urmă despre problema comandanților care
ne pot ajuta. Spune te rog mai departe efectivele.
— Mai departe… Păi la Cercul Teritorial Mehedinți se găsește un
pluton de secretari…
— Ce-s ăștia? Furieri?
— Da, furieri, însă eu i-am denumit după ordinea de bătaie.
— Bine, mai departe…
— Va să zică, am spus un pluton de secretari, iar la compania a 7-
a sanitară, care se află în clădirea de lângă penitenciarul orașului
se găsește un pluton de soldați de serviciu, înzestrat cu două
mitraliere. Mai este Centrul de exploatare Mehedinți, care se ocupă
cu aprovizionările pentru armată, la sediul căruia se găsesc câțiva
militari pentru pază și diferite corvezi. Cam acestea sunt efectivele
ce se găsesc în garnizoană la ora actuală, încheie caporalul scurtul
său raport. Situația e la zi și cred că ea corespunde realității.
— Mda, făcu Haralamb și continuă să mai scrie ceva pe hârtiuța
din fața sa. Dar cu armamentul cum mai stăm?
— Am mai făcut rost de zece grenade și de două puști Z.B.
— Le-ați ascuns tot în același loc?
— Da, în ghețăria părăsită pe care o știe „Fulgerul”. Sunt în deplină
siguranță.
— Ai grijă de tot acest armament, de muniție. Nu va fi departe ziua
când va trebui să le folosim. Te-am informat la timp asupra
indicațiilor primite de la centru în privința pregătirii formațiunilor
de luptă patriotice. Se apropie timpul să ne răfuim cu Antonescu și
cu nemții. Un rol important în această acțiune îl are bineînțeles și
organizația U.T.C. de aici.
Un tunet năprasnic sparse deodată tăriile cerului și casa parcă se
zgudui din temelii. Haralamb încetă să mai vorbească și privi în sus
spre tavanul care se crăpase în mai multe locuri. Afară ploua cu
găleata și apa continua să lovească în geamuri cu aceeași furie de
la început.
— Vai de cei care n-au un acoperiș în vremea asta, zise Haralamb
cu glas scăzut. Multe distrugeri au făcut bombardamentele
americane în orașul nostru…
— Nici casa asta nu mai ține mult. Uite tavanul…
— Casă de oameni nevoiași, ce să-i faci! Se duce cu vremea…
Își potrivi mai bine ochelarii pe nas și privi iar hârtiuța din fața sa.
Vorbi mai departe:
— Aveți grijă, tovarășe Valeriu, și folosiți alarmele false pe care le
organizăm. Îndemnați oamenii să părăsească lucrul și să fugă către
adăposturi. La Șantierul naval, la Atelierele C.F.R., oriunde, să
întârziem prin orice mijloace efectuarea lucrărilor, să împiedicăm
de pildă reparațiile de armament, că în ultima vreme au început să
aducă tunuri să le peticim scuturile cu tablă groasă. Avem multe
posibilități în direcția asta.
— Tovarășe Haralamb, îl întrerupse caporalul, noi am avut câteva
acțiuni bune, îndeplinite cu succes, cunoașteți cazul acelei eleve
care prin distrugerea unor diapozitive a împiedicat ținerea unei
conferințe de către șeful comandamentului german din oraș. Apoi
acțiunea băieților noștri de la Atelierele C.F.R., care au distrus
instalațiile grupului electrogen, să nu se mai lucreze noaptea, iar
cei din Șantier au uns curelele la mașini, să lunece și să nu se mai
facă transmisia. Au distrus apoi rezistențele electrice de la unele
motoare… Eu v-am informat la vreme despre treburile astea, le
cunoașteți… Apoi la vasul german Kepler, care a fost în Șantier
pentru a i se aduce modificări să fie transformat în vas de război…
— Și ce s-a făcut la vasul ăsta? I-ați defectat tunurile ca la ăla, cum
dracu’ se chema…
— Dürer…
— Așa, Dürer…
— Nu, tunurile nu i le-am putut defecta, însă doi uteciști de-ai
noștri au acționat și de data asta cu mult curaj, cu sânge rece. Știți
ce-au făcut? Unul dintre ei a atras santinela germană într-o cursă,
iar celălalt a intrat repede în sala mașinilor unde a distrus cărbunii
dinamurilor și carburatorul. Vasul a plecat cu o întârziere de cinci
zile…
— Foarte bine, aprobă Haralamb. Care dintre băieți a acționat?
— Pius și Gabriel. Acesta din urmă a plecat la Șantierul naval din
Constanța, cu lotul acela de muncitori care n-au mai avut de lucru
aici, din cauza bombardării atelierelor și a calei de lansare…
— Da, bine, zise Haralamb. Să continuați și pe viitor cu multă
precauțiune.
— Am înțeles.
— Aveți grijă și nu neglijați munca în rândul tinerilor de vârsta
voastră, băieți și fete, nemulțumiți de viața pe care o duc sub
dictatura lui Antonescu, reluă discuția Haralamb. Iar dumneata,
acolo, în cazarmă, prin oamenii cu care lucrezi, caută și mărește
numărul grupelor antifasciste din rândul militarilor. Câți mai ai
acum în evidență?
— S-au mai adăugat patru la cei pe care-i știți.
— Foarte bine. Acum, că a venit vorba de unitățile militare – de
altfel îmi și notasem aici, propunându-mi să vorbesc cu dumneata
mai la urmă – spune-mi, te rog, cum stăm cu ofițerii și cu
subofițerii? Ai găsit vreun om de încredere, patriot, cu vederi
progresiste, antifasciste pe care ne vom putea bizui la momentul
potrivit? Sau poate mai mulți… Dumneata stai toată ziua alături de
ei, poate ai și discutat cu unii, așa mai pe departe, bineînțeles…
Caporalul stătu nițel pe gânduri, netezind cu palma fața de masă și
apoi zise:
— Tovarășe Haralamb, nu mă prea pot lăuda că am făcut mare
lucru în privința asta, însă un om de nădejde am reușit totuși să
atrag de partea noastră…
— Ofițer?
— Da, ofițer, întări caporalul. E chiar comandantul companiei unde
sunt eu. Sublocotenent de rezervă. Îl cheamă Victor Ganea, v-am
mai amintit de el la început când am dat efectivele, profesor de
latină în viața civilă, undeva într-un oraș din Ardeal…
— Mda…
— A învățat carte în condiții foarte grele. A fost argat, îl cunoaște
chiar un om concentrat de la noi din companie care e dintr-un sat
vecin cu el.
— Și cum l-ai aflat?
— L-am studiat de mai multă vreme și mi-am dat seama că e mai
deosebit decât alții. Are o atitudine înțelegătoare față de ostași, nu
le face mizerie, stă deseori cu ei de vorbă și le înțelege necazurile.
Chiar s-a exprimat într-o zi că războiul pe care-l ducem „e o
aventură din care cu tristețe trebuie să constatăm că unii profită și
alții plătesc. Plătesc chiar cu viețile lor”. Sunt cuvintele lui.
— Da, e interesant.
— Acum e plecat într-o delegație la București și Craiova, dar trebuie
să se întoarcă. A rămas plutonierul major Grădinaru „tatăl
companiei”, cum își zice el, și numai în răcnete și pumni ține
oamenii.
— Bine, tovarășe Valeriu, zise Haralamb, ai grijă și apropie-te mai
mult de acest sublocotenent Ganea, parcă așa ai zis că-l cheamă,
nu?
— Da, așa.
— Totodată fii prudent. Știi, centrul ne cere tot mai mult să atragem
de partea noastră și ofițeri. Dumneata l-ai depistat pe acest Victor
Ganea. Foarte bine. Cum vine din delegația aceea, ocupă-te mai
mult de el, studiază-l mai temeinic, vezi cum discuți și cum pui
problema; am vrea să avem confirmarea dumitale că ne vom putea
bizui pe el. Să putem raporta „Fulgerului” și de acolo mai sus. Deci
mare grijă…
— Nouăzeci la sută sunt convins că e foarte apropiat de vederile
noastre, tovarășe Haralamb, zise caporalul cu certitudine. De unde
trag această concluzie? De vreo patru ori, sub diferite motive am
fost la el acasă și discuțiile noastre au alunecat în mod firesc spre
problemele cele mai importante ale zilei: războiul care ne-a adus
numai necazuri, mizeria poporului, nedreptățile care ne-apasă…
Spre surprinderea mea, mi-a vorbit foarte deschis arătându-și
limpede poziția față de aceste probleme: i-a urât întotdeauna pe cei
avuți, războiul e susținut de profitori, de capitaliști, nu poate suferi
actualul regim dar, spunea el, îi e ciudă că nu se ridică mai repede
o forță care să pună capăt dezastrului… Știa de unele acțiuni ale
partizanilor din Valea Prahovei, chiar citise un manifest al
partidului ce-i căzuse întâmplător – spunea el – în mână.
— Foarte interesant…
— Apoi, altceva, zise Dincu. El le scrie ostașilor cărțile poștale către
cei de acasă. Și nu numai că se ferește să scrie plângerile și
nemulțumirile bieților oameni împotriva mizeriei și a războiului, așa
cum cer ei, dar chiar întărește aceste probleme, alegând cuvintele
cele mai potrivite.
— Ce vorbești?
— Așa cum vă spun. Iar acum două săptămâni, urmă caporalul tot
mai aprins, au fost aduși în cazarmă, sub escortă, patru militari
care dezertaseră din trenul ce-i transporta pe front. Au declarat
deschis că nu vor să mai lupte să se mai ducă și alții la război din
cei care stau pe-acasă scutiți pe motiv că sunt cultivatori de tutun,
fasole, soia și câte și mai câte. Cei patru au fost băgați la închisoare
până a li se face acte de trimitere în judecată. Ei bine, nici până
astăzi sublocotenentul Victor Ganea nu le-a întocmit aceste acte.
Mai mult, a dat ordin să li se dea mâncare de la cazan integrală și
nu rația redusă de închisoare și uneori îi scoate la muncă prin
curtea cazărmii chiar fără santinele.
— Și i se tolerează asemenea lucruri?
— Văd că i se tolerează, răspunse sigur pe sine caporalul. I se
tolerează, pentru că e un om dintr-o bucată care știe cum să discute
cu colonelul, comandantul P.S.-ului. Vine cu argumente, cu
justificări, mă rog, știe cum să pună problema, încât nimeni nu
reușește să-l acuze pentru ceva. Tovarășe Haralamb nu știu, dar am
impresia că el cunoaște munca ilegală a partidului, că nu e străin
de lupta noastră… Mi se pare că prin Banat sau Ardeal a făcut chiar
parte din grupul de simpatizanți ai partidului nostru…
— Pe ce te bazezi când faci această afirmație?
— Mi-a dat să înțeleg lucrul ăsta…
— Bine, tovarășe Valeriu, încuviință Haralamb, atunci așa cum ți-
am spus, găsește prilejul și mai discută cu el. Însă foarte, foarte pe
departe. Ți-am spus, când ești complet sigur asupra lui, îmi dai de
veste ca să-l anunț pe „Fulgerul”. Și nu-i neglija nici pe cei patru
militari care n-au vrut să se mai ducă pe front. Vezi care le sunt
vederile, analizează și trage concluziile potrivite. Cam asta a fost tot
ce aveam să discutăm. Eu îți urez succes pe mai departe și am să
informez „Fulgerul” de tot ce-ați făcut voi tineretul până acum…
Zicând acestea, Haralamb se ridică de la masă și-i întinse mâna lui
Dincu, strângându-i-o cu putere, tare, bărbătește.
— Vezi, ai grijă cum părăsești casa, îl sfătui el pe caporal. Profită
de faptul că plouă și că e întuneric. Când fulgeră, stai locului lângă
un zid și nu mai înainta, ca să nu fii văzut… Așteaptă omul de
legătură și la viitoarea întâlnire nu mai veni în uniformă…
— Am înțeles. Rămâneți cu bine și sănătate!
Afară continua să plouă cu găleata. Apa șiroia năvalnic din burlane,
noroind și mai mult trotuarele. Din loc în loc răsăreau în lumina
scurtă a fulgerelor bălți lucii ca niște oglinzi. Apoi după ce șerpuirea
de foc a fulgerelor se stingea, întunericul devenea parcă și mai dens,
aproape de nepătruns, încât nu vedeai nici la doi pași înainte.
Dincu își potrivi mai bine boneta pe cap, ridică gulerul bluzei de
doc și, după ce stătu mai întâi câteva clipe înapoia porții, ca să se
încredințeze că nu mai trece nimeni pe stradă, ieși, mistuindu-se în
beznă.
Ploaia îi biciuia fața, uneori, dar el alerga pe lângă zidurile caselor,
să ajungă cât mai repede la cazarmă. Nu se gândea decât la un
singur lucru: partidul trăiește, acționează din plin, pătrunde tot mai
mult în conștiința maselor. Nu cunoștea nici un membru de partid
al organizației locale, în afară de Haralamb care se vede că avea
sarcina să se ocupe de tineretul comunist, dar tocmai prin el, prin
„bătrânul”, cum îl numea pentru sine, întrevedea viața partidului.
 13

Era într-o după-amiază. Soarele trecea către asfințit și umbrele

caselor, pomilor, stâlpilor de telegraf se alungeau tot mai mult pe
pământul uscat de arșiță. Sandu, feciorul lui Ion Raicu, un băiat
de vreo șaptesprezece ani, stătea în curtea casei sale, la umbra unui
vișin și cu briceagul încerca să cioplească un cui de lemn pentru
strâns o coardă a viorii. Sosise în dimineața aceea de la Constanța,
unde fusese cu mai mulți muncitori ai Șantierului naval și avea să
rămână aci în oraș pentru a se pregăti în vederea examenelor
particulare ce trebuia să le dea la liceu. Găsise casa pustie, așa cum
o lăsase la plecare. Ferestrele acoperite cu scânduri, ușa blocată cu
șipci groase bătute în cuie. Prin curte bălării înalte, sălbatice. Nu-l
întâmpinase nimeni, pentru că nu mai avea pe nimeni. Mama îi
murise în noaptea de 4 aprilie, în timpul primului bombardament
aerian asupra orașului. O surprinsese năvala bombelor pe străzi,
alergând către Șantierul naval, unde auzise că primul val de avioane
făcuse prăpăd nu alta. Plecase să vadă ce face soțul ei, și nu s-a
mai întors. Dimineața, în zori, Sandu și tatăl său au găsit-o pe un
trotuar, în fața cinematografului „Regal”, nemișcată, cu pieptul
sfârtecat de schija unei bombe ce distrusese două case din
apropiere. La câteva săptămâni după aceea, veniseră două mașini
ale poliției și-l ridicaseră de acasă pe Ion Raicu, bănuit a fi
comunist. Se afla închis în beciurile poliției, ori la penitenciar,
băiatul nu știa unde anume, se făceau anchete peste anchete, dar
nici nu era judecat în vreun proces, nici nu i se dădea drumul.
Sandu nu-l văzuse decât o singură dată, în curtea poliției, într-o
dimineața când venise să-i aducă flanelul, bocancii și paltonul,
deoarece, după cum îi spusese un gardian, avea să fie transportat
într-un lagăr din țară de unde nu se știa când avea să se mai
întoarcă. Atunci, tatăl îi zâmbise liniștit, cu ochii blânzi și-i spusese
să aibă grijă de casă, să se țină de muncă, de carte, să fie corect la
Șantier și pretutindeni, să trăiască totuși cu speranța că nu va trece
multă vreme și se va întoarce acasă.
De dimineață, când coborâse în gară venind de la Constanța, Sandu
se întâlnise cu mama unui ucenic, coleg de-al lui de atelier, care-i
spusese c-ar fi auzit că tatăl nu se mai află la poliție și nici la
închisoarea din oraș, că ar fi evadat de vreo două săptămâni și
nimeni nu știe unde este. Cel puțin așa umblă vorba printre
muncitorii care-l cunoșteau și care pesemne auziseră aceste lucruri
de pe la vreun gardian guraliv. Dar cum o fi evadat, unde se afla,
cum o ducea cu sănătatea, Sandu nu știa nimic și nimeni nu-i
putea da vreo informație. Să se ducă la penitenciar și să vadă, poate
s-o îndupleca vreun paznic să-i spună câte ceva? Sau poate pe la
poliție? Dar oare familia profesorului Gheorghiu, vecinii lui, nu știu
nici ei nimic?
Sandu lucra repede cu lama briceagului, fasonând viitorul cui de
vioară, dar nu uita să privească din când în când prin crăpăturile
ulucilor, în speranța că poate o s-o zărească pe Dana. N-o mai
văzuse de aproape două luni de zile și-i era tare dor s-o întâlnească.
Curtea profesorului însă era pustie. Ferestrele casei închise, iar sub
umbrarul viței de vie nu se vedea țipenie de om. Probabil că nu era
nimeni acasă sau dormeau, așa cum făcea mai toată lumea după-
amiezele, deoarece nopțile oamenii stăteau de priveghi până spre
zori, să vadă dacă nu cumva se mai abate vreun val de avioane
americane asupra orașului. În acel ceas al după-amiezii soarele
trecea încet către asfințit, dar cu toate astea era încă destul de cald
și o zăpușeală înăbușitoare stăruia în aerul încins. În fața cuștii
sale, câinele profesorului, un dulău mare, lățos, dormita cu capul
pe labele dinainte, tresărind când și când la înțepătura vreunei
muște ce nu-i dădea pace și i se plimba pe ochi.
Deodată, una dintre ferestrele dinspre curte se deschise și Sandu
tresări. Lăsă lucrul și porni încet către gard, pășind în vârful
picioarelor să nu fie auzit. Se apropie cu răsuflarea întretăiată și
privi stăruitor printre uluci. Pe după perdeaua de mătase albă, zări
capul Danei, cu părul ei lung, blond, revărsat peste umeri. Se
pieptăna. Agățase o oglindă de ivărul ferestrei, se privea în ea și-și
trecea încet, cu gesturi leneșe, pieptenele prin păr, plecându-și cu
o anumită grație capul într-o parte, de parcă s-ar fi știut admirată.
Într-un târziu, prinse două agrafe într-o parte și alta a frunții, după
care dispăru în cameră. Reveni după câteva clipe, dădu perdeaua
la o parte și cu o cană de tablă smălțuită începu să ude florile din
glastrele de pe pervazul ferestrei.
— Dana! strigă mai mult șoptit Sandu, parcă cu un fel de temere în
glas și, înălțându-se pe vârfurile picioarelor, căută să se facă zărit
peste gard.
Fata tresări și rămase mirată, cu cana în mână. Privea nedumerită
în toate părțile, nu știa de va fi fost glas de om sau numai așa, o
părere.
— Aici, aici, Dana! zise Sandu și înălță mâna să-i arate locul unde
se află. Hei, mă vezi?
— Ce, te-ai întors Sandule? întrebă ea mirată, cu licărul bucuriei
în priviri. Vai, ce bine-mi pare! Te rog așteaptă-mă, vin îndată…
Perdeaua căzu și peste câteva minute Dana apăru în ușa verandei,
veselă, zglobie, într-o rochie de vară albă, decoltată, strânsă în talie
cu un cordon roșu. În picioare avea tot sandalele ei în barete,
singurele de altfel cu care se încălța când ieșea în oraș. Alergă către
poartă, ieși în stradă, apoi intră alături, în curtea casei lui Sandu.
Nici nu închise bine poarta, că băiatul îi ieși grăbit în întâmpinare,
deschise larg brațele și o strânse la piept sărutând-o apăsat pe ochi,
pe buze, pe frunte. Apoi, dându-și seama că poate l-a zărit careva
de prin vecini și mai ales că era într-o cămașă cam murdară și
pantalonii de toate zilele cu care mergea la lucru, jegoși și unsuroși,
se rușină pe dată și-și ceru scuze că nu se schimbase. „Nu se face,
chiar așa…”
— Hai, lasă, nu mai face pe fandositul! îi zise Dana și în glumă îi
răvăși părul castaniu, ondulat… Ce, eu te plac pentru hainele tale?
— Ei, ce faci? Îmi strici frizura! se împotrivi glumind Sandu. De
două ceasuri mi-o tot aranjez ca să te dau gata…
— M-ai dat gata mai de mult, și nu cu asta, zise Dana prinzându-l
de mână și pornind cu el către fundul curții. Pe vremea aceea, dacă-
ți amintești, erai tuns în cap ca un soldat…
— Cu ce te-am dat gata? fu curios să afle Sandu și se opri în loc, s-
o privească drept în ochi.
— Știi tu cu ce…
— Zău că nu știu…
— Ei, cu felul tău de a te comporta, cu curățenia ta sufletească, cu
caracterul tău deosebit, cu multe…
— Cu multe și mărunte, râse Sandu.
— Fie și mărunte, cum spui tu, conveni Dana, dar să știi că
mărunțișurile astea sunt de mare importanță… Când ai venit?
— Azi dimineață.
— Definitiv?
— Cred că da, zise el și-o rugă să se așeze pe o bancă sub vișinul
din fața casei. Vreau să-mi dau examenele. Liceul pe unde-o fi?
— Dragă, e tocmai în comuna Șișești, răspunse Dana, făcându-și
vânt cu palma în dreptul frunții. Uf, ce cald e, se lasă seara, dar tot
e zăpușeală.
— Deci, în Șișești?
— Da, în Șișești, întări fata. Acolo-s toate cataloagele, registrele, o
parte din bibliotecă. Bietul tata, când vine de acolo, o dată sau de
două ori pe săptămână, cum poate și el, că e chemat pentru diferite
treburi administrative, cade frânt de oboseală…
— Ce mai face dumnealui? se interesă Sandu. Tot așa de sever este?
— Cum îl știi. Numai că a cam slăbit…
— Și Mihai? Ce mai știți de el? Aveți vreo veste?
— Nimic, nici una, minți Dana. Și tata și mama sunt foarte
îngrijorați că n-a mai dat nici un semn de viață.
Conspirativitatea în privința fratelui nu-i îngăduia să trădeze cu
nimic prezența lui în oraș. Orice neatenție cât de mică în legătură
cu întoarcerea lui acasă, l-ar fi putut costa chiar viața. Mihai stătea
toată ziua în casă, în odaia dinspre stradă și urmărea, de după
perdea, cine trece și încotro trece, veghind să nu fie luat cumva prin
surprindere.
— Ți-a fost dor de mine? întrebă Dana ca să schimbe firul discuției.
Nici n-ai scris…
— Mi-a fost, Dana, mărturisi sincer Sandu. Ce să-ți scriu?
Banalități? Cu cenzurarea asta a scrisorilor, parcă nici nu-ți mai
vine să-ți așterni pe hârtie gândurile adevărate.
— Și ce făceai tu aici? întrebă fata luând de pe scaunul alăturat
bețișorul cioplit.
— Un cui pentru vioară. S-a rupt cuiul de la nota la…
— Ia te uită dom’le! se miră ea. Te știam mare viorist, dar nu și
meșter de viori…
— De nevoie înveți de toate. Eu, acum de când sunt singur, spăl,
gătesc, îmi cos nasturii, ciorapii… Apropo, știi ceva de tata?
— Se aude c-ar fi evadat, răspunse Dana în șoaptă, dar nu știu
sigur. Tata l-a văzut acum vreo săptămână sau nu, două, da două,
l-a văzut pe sala poliției. Tocmai ieșea de la comisarul-șef…
— Daaa? se miră Sandu. Atunci dacă a evadat înseamnă că a făcut
lucrul ăsta de curând…
— Tot ce se poate…
Tăcură un timp amândoi. În curte ea și pe stradă coborâse o liniște
adâncă. Doar undeva în depărtare se auzea o căruță uruind pe
caldarâmul străzii. Dana ascultă o clipă zgomotul roților stingându-
se în amurgul ce se lăsa pe nesimțite, apoi întoarse capul și-l privi
într-ascuns pe Sandu. Cât de mult se maturizase băiatul acesta!
Fața i se înăsprise, brațele îi deveniseră mai puternice, mâinile îi
erau îmbibate cu uleiuri și pilitură de fier, iar cămașa murdară era
grea de sudoare și praf. Îl cunoștea de patru ani, de când se mutase
acolo cu părinții săi. Crescuseră unul lângă altul, își scriseseră
primele scrisori de dragoste, timide, stângace, se întâlniseră și se
plimbaseră de atâtea ori prin parcurile orașului după-amiezele sau
în zilele de sărbătoare. Îl cunoștea, era un băiat răbdător dar
hotărât, cu un suflet deosebit, care știa să primească loviturile, dar
mai ales știa să lupte, adunând în inimă putere pentru a învinge pe
cei care-l apăsau, îl dușmăneau. După moartea mamei lui, Dana îl
zărise adesea printre gard stând singur și plângând. „Suferi mult,
Sandule, îi spunea ea ca o alinare. Te înțeleg…” „Nu, Dana, nu
sufăr, mă doare mult de tot… Dar…” Înălța capul bărbătește,
hotărât să alunge chinuitoarele gânduri. După o clipă, însă, lăsa
iar fruntea în pământ și cădea într-o uitare adâncă. Îi arestaseră
apoi tatăl, îl chemaseră și pe el la poliție în mai multe rânduri și-l
bătuseră cu pumnii, cu frânghia udă, cu bastoanele de cauciuc, ca
să vorbească despre „activitatea clandestină comunistă” a
părintelui său. N-a scos un cuvânt. A tăcut și a răbdat scrâșnind
din dinți, adunând în suflet ură și răzbunare. „Prea de timpuriu ai
început să suferi, Sandule”, îi spunea Dana când îl întâlnea și el îi
povestea toate câte i se întâmplau. „Nu-i nimic, răspundea el, e bine
că ne dăm seama de timpuriu cât îi de strâmbă lumea și cât îs de
hidoși călăii care apără această strâmbătate…” Ultima lovitură
venise la câteva zile după arestarea tatălui. Băiatul fusese dat afară
din liceu, cu drept de a-și da examenele în particular. Inițial se
făcuse propunerea să fie dat afară din toate școlile statului, dar
singurul profesor care se ridicase în apărarea lui și obținuse, după
îndelungate pledoarii, înlăturarea acestei propuneri, fusese Vlad
Gheorghiu. „Domnilor profesori, colegi, vorbise el în ședința aceea.
Nu fac politică și de aceea cuvântul meu, intervenția mea să nu fie
socotite ca fiind ale unui politician. Deci, departe de mine gândul și
deci și de dumneavoastră, aceia care aveți vreo intenție de acuzare
asupră-mi, de a mă considera adeptul vreuneia sau alteia dintre
ideile partidelor politice. Dar îl cunosc pe acest băiat de atâția ani
de zile, a crescut sub ochii mei, aș putea spune în curtea mea,
alături de copiii mei, îi cunosc părinții, oameni cinstiți, muncitori,
respectați în cartier. Se spune că tatăl său ar fi fost arestat pentru
că-i comunist. Se prea poate să fie comunist – cum tot la fel de bine
se poate să nu fie. Mă rog, aici îi vorba de politică și la politică nu
mă pricep. Dar, domnii mei, în chestiunea de față nu-i vorba despre
părinte, ci despre un elev al școlii noastre. Alexandru Raicu, iubiți
colegi, e un băiat eminent, cu bune rezultate la învățătură, în două
rânduri chiar premiant, cu o purtare exemplară. Și cunoscându-l
deci, socotesc că se face o mare nedreptate dacă adoptăm
propunerea colegului nostru Stanciu, de la catedra de latină. Mi-aș
permite chiar să cred că luând o asemenea hotărâre, nu facem
altceva decât să dăm dovadă de iresponsabilitate în fața societății!”
Vlad Gheorghiu se așezase pe scaunul lui de la masa consiliului
profesoral, sub privirile tăioase ale lui Stanciu. Apoi, nemaiputând
suporta fulgerele dușmănoase ale ochilor acestuia, se ridicase din
nou și adăugase: „Am uitat, domnilor, să fac o remarcă, și rog să
fiu scuzat pentru această nouă intervenție. V-am spus că nu fac
nici un fel de politică și nici n-am făcut. Colegul nostru, domnul
Stanciu, președinte al organizației locale a partidului țărănesc,
organizație desființată dar destul de activă în inima domniei sale,
cred că-și susține propunerea împotriva elevului Raicu Alexandru
numai pe considerente politice. Dumnealui e țărănist iar tatăl
elevului, v-am spus, se zice că e comunist. Or, cred că asemenea
considerente personale nu trebuie să stea la baza unei hotărâri
când discutăm – și trebuie să discutăm în lumina dreptății – situația
unui elev și încă a unui elev eminent!”
Se așezase din nou, aprins la față, congestionat, sub privirile pline
de mirare ale celorlalți profesori. Când a fost pusă la vot propunerea
profesorului Stanciu, acesta n-a găsit decât trei adepți, împotriva ei
ridicându-se douăsprezece mâini. Astfel Sandu a rămas să dea
liceul în particular, fără a mai fi exclus din toate școlile statului.
Dana îi povestise toate aceste lucruri lui Sandu și de atunci el îl
stima și mai mult pe profesorul Gheorghiu. Intrase imediat ca
ucenic la Șantierul naval, fiind sprijinit la angajare de câțiva
muncitori, prieteni ai tatălui său, și începuse a prinde rostul
meseriei de strungar. Șantierul fusese bombardat în câteva rânduri,
își mutase o parte din ateliere în pădurea Crihala și în comuna
Malovăț, iar în urmă cu două luni Sandu plecase cu lotul
muncitorilor detașați la Constanța…
Cobora amurgul. Zgomotele orașului piereau cu fiecare clipă ca
afundate într-o apă. Începea încă o noapte de beznă sub camuflajul
acela total, încă o noapte de așteptări înfrigurate, de teamă pentru
eventualele incursiuni ale bombardierelor americane. În corcodușul
din fundul curții, găinile se și rânduiseră pe crengile înfrunzite,
pregătindu-se de culcare. Stele firave prinseră a clipi timid în
înaltul întunecat al cerului, ca niște luminițe îndepărtate,
mângâiate de vânt.
— Pe la Constanța au fost bombardamente aeriene? întrebă într-un
târziu Dana, punând mâna pe brațul lui Sandu.
— Au fost, dar n-au provocat atâtea distrugeri ca aici.
— Severinul e oraș martir, ce crezi! zise Dana râzând. De vreo două
ori a și fost citat de Antonescu pe națiune.
— Dacă mai bombardează americanii de vreo trei ori, cred că până
la urmă n-are ce mai cita pe națiune domnul mareșal, răspunse
Sandu cu ironie în glas. Tu nu vezi că sunt străzi întregi unde n-a
mai rămas nici o casă în picioare? Ia de pildă bulevardul Carol. Am
venit azi dimineață către casă și m-am uitat de-a lungul lui mirat și
în același timp revoltat. De la gară și până în centru, toate clădirile
au fost făcute zob…
Fata tăcu un timp, sprijinindu-și capul pe umărul lui, apoi înălță
fruntea și zise:
— Ascultă, vreau să-ți aflu părerea într-o anume privință. Mi-o
spui?
— Desigur, acceptă Sandu. Pentru tine eu nu am gânduri ascunse,
știi lucrul ăsta și de aceea te rog să mă întrebi orice că am să-ți
răspund cu toată sinceritatea…
Dana stătu o clipă pe gânduri, privind covorul sclipitor de stele,
căutând anume în minte cuvintele cele mai potrivite, care să
exprime ceea ce vroia să afle. Într-un târziu zise:
— Spune sincer, ce crezi tu despre toate câte se întâmplă în țara
noastră?
— Cum ce cred? se miră Sandu și o privi cu ochii mari, neînțelegând
ce anume vrea să afle de la el.
— Părerea ta sinceră, știu, ești sincer, mi-ai spus…
— Bineînțeles, dar dă-mi măcar câteva jaloane, să pot înțelege ce
vrei să-ți spun…
— Jaloane? Ce jaloane să-ți dau? Ți-am spus destul de clar: ce crezi
despre toate câte se întâmplă în țară?…
— Și ce se întâmplă în țară? se prefăcu Sandu a nu înțelege,
interesat s-o vadă pe ea ce gândește. Îl surprindea felul ei de a pune
această problemă, mai ales că până acum n-o auzise niciodată
discutând asemenea chestiuni. Și nici în familia ei, total apolitică,
după câte știa el, nu se discutau asemenea lucruri. Profesorul Vlad
Gheorghiu era cunoscut ca un om intransigent, neînduplecat,
aspru și nu admitea, după cum se exprima câteodată, ca „copiii să-
și bage nasul unde nu le fierbe oala!” Și acum, iat-o dintr-o dată pe
Dana răbufnind, luând inițiativa unei dispute de păreri, pe care el,
Sandu, n-o bănuia nicicând că ar putea-o avea.
— Nu zău, Dana, n-ai vrea să fii mai explicită? stărui Sandu și în
același timp un gând îi fulgeră mintea. „Ce-ar fi, își zise el, s-o atrag
în organizația noastră de tineret? Ar fi bine, o cunosc de atâta
vreme, numai să văd unde vrea să ajungă cu discuția…”
Sandu activase în organizația locală un timp, apoi după desele
percheziții pe care poliția le făcuse acasă tatălui sau, primise
indicația să nu mai participe la ședințe, ci să primească sarcini
direct prin Romică Dumitrașcu, cunoscut pe numele conspirativ de
Pius. Plecase apoi la Constanța, lipsise două luni de zile și acum,
înapoindu-se, desigur că avea să caute să intre în legătură cu
Valeriu, secretarul, pentru a fi reluat în evidență.
Și în timp ce el o rugase pe Dana să fie mai explicită în ceea ce vroia
să afle de la el, fata, preocupată în aceeași măsură de aceeași
problemă, gândea în sinea ei cum să procedeze mai bine să-l atragă
pe acest băiat inimos, muncitor, cu un tată în mod sigur activist de
partid, în organizația tineretului comunist din care făcea și ea parte.
Poate că discuția începută avea să-i ușureze realizarea intenției…
Așa că nu mai stătu pe gânduri și-i relată lui Sandu tot ceea ce îl
interesa. În țară era foamete, mizerie, prețurile creșteau cu fiecare
zi, nu se găseau alimente, lucruri de îmbrăcăminte… Toate acestea
le cunoștea și el foarte bine. Se purtau haine de celofibră și pantofi
cu talpă de sfoară sau de lemn… Orașele erau cufundate în beznă,
din pricina camuflajului, firele electrice erau rupte, iar din lipsă de
curent nu funcționau uzinele, cinematografele, aparatele de radio.
Conductele de apă erau sparte… Cozi imense se înșiruiau, încă de
la ivirea zorilor, la pâine și mălai și deseori auzeai noaptea câte-un
glas strigând în beznă, parcă pentru a nu fi identificat:

Antonescu și Mihai
Ne dau pline cu mălai

Într-adevăr, pâinea era neagră, cleioasă, făcută din tărâțe de mălai

amestecate cu paie, cu nelipsitu-i timbru aplicat pe spate, pentru
ca impozitul să nu scape nici măcar cu această ocazie
guvernanților. Un kilogram de carne de porc, când se găsea, costa
250 de lei, o pâine „populară” de șase sute de grame douăzeci de
lei, iar ca să-ți confecționezi un costum de haine îți trebuiau
unsprezece mii de lei, adică de două ori salariul mediu al unui
muncitor de rând. Uleiul se dădea pe cartelă, gazul de lampă la fel…
Numeroase colecte erau lansate pentru front și, pe lângă bani,
cetățeanul era obligat să dea îmbrăcăminte, nouă sau uzată, să
subscrie la împrumuturile de stat și câte și mai câte…
— Ei, ce părere ai, Sandule, de toate acestea? întrebă Dana într-un
târziu. Care crezi că e calea pe care trebuie să apuce poporul
nostru, ca să iasă la un drum bun, luminos?…
Sandu întoarse capul și din nou, poate pentru a suta oară, în seara
aceasta, o privi pe Dana cu ochi măriți de uimire, parcă n-o mai
recunoștea nici măcar fizic. De unde până unde la ea atâta putere
de pătrundere, de analiză, de orientare politică?
— Ce să spun, Dana? înălță el din umeri și deschise larg brațele a
neputință. Sunt lucruri prea complicate ca să le putem rezolva
noi… Nu voia să-și trădeze gândurile, concepțiile lui politice,
năzuințele lui. Desigur Dana, cu sufletul ei deosebit, inteligentă,
apropiată lui, nu l-ar fi putut nicicând denunța. Totuși… era mai
bine să fie prudent, să analizeze problemele mai pe ocolite, să aibă
timp să tragă anumite concluzii. Bineînțeles vederile fetei îl
bucurau, însă nu putea înțelege cui se datora această nouă
atitudine a ei față de problemele grele ale vieții.
— Va să zică, spui că sunt lucruri prea complicate ca să le putem
rezolva noi? reluă Dana.
— Întocmai…
— N-ai dreptate! îl contrazise ea cu fermitate și-și cuprinse
genunchii cu brațele, lăsându-se pe spătarul băncii. Principalul e
să înțelegem aceste lucruri. Și dacă le înțelegem, apoi drumul către
rezolvare e mult mai simplu…
— Păi de înțeles socotesc că le înțelegem, făcu Sandu pe naivul. Iar
dacă-i vorba de un drum, eu după câte știu pot să spun că există
în țara asta un far care să-l lumineze, care să taie în noapte drum
liber celor mulți…
— Există? făcu Dana cu mirare. Ce fel de far?
— Ei, un far… zise Sandu roșind nițel. Am spus numai așa, la
figurat…
— Bineînțeles că la figurat, dar îmi place să cred că expresia ca
atare exprimă o realitate, nu?
— Desigur, exprimă o realitate…
Tăcură un timp, rămânând fiecare cu gândurile lui. Întunericul se
lăsase de-a binelea și întregul oraș era cufundat în beznă.
Contururile caselor dispăruseră cu desăvârșire. Pe deasupra
pomilor din grădină, o pasăre își fâlfâia fugar aripile în zborul ei
rătăcitor. Dana stătea gânditoare, cu capul sprijinit pe umărul lui
Sandu, așa cum îi plăcea să stea mai întotdeauna și simțea un val
de bucurie cuprinzându-i întreaga ființă. „Am să vorbesc cu Valeriu
despre el, își zise. Neapărat am să vorbesc. E un băiat destoinic,
dezghețat, fiu de muncitor… Cum de-o fi rămas până acuma în
afara organizației?”. „A crescut Dana, nu mai este aceea pe care o
cunoșteam eu, gândea și Sandu. Asta dovedește că sunt mulți tineri
ca ea ce pot fi atrași în rândurile noastre. Așa am adus-o și pe Tanța,
ucenica de la croitoria doamnei Rafael. Cu prima ocazie, când
stabilesc legătura, am să-i spun lui Valeriu despre treaba asta…
Îmi pare bine c-o voi avea alături de mine…”
Pe stradă se auzi undeva îndepărtat fluierul unui gardian. O mașină
claxona strident către bariera orașului și un tren, șuierând ascuțit,
cobora zgomotos dealul Balotei spre gara Șimian. Dincolo de gard,
pe trotuarul ce mărginea casa, un grup de băieți și fete vorbeau
tare, zgomotos, ținând-o numai în glume și râsete. Apoi începură
să cânte toți deodată în cor, de parcă strada toată ar fi fost numai
a lor:

Ochii tăi nu-s camuflați,

și-ai s-o pați…
Și-o să fluiere sergentul,
c-ai călcat regulamentul
și întregul București l-ai luminat!

— Mămulică doamne, ce beznă, fraților, nu vezi la doi pași. Uite mă,

ia uite cum din greșeală îmi bag degetele-n ochi!
Un râs general cuprinse strada. Un băiat dădu un chiot, iar un altul
începu să cânte dintr-o muzicuță de gură o sârbă îndrăcită. O fată
interveni pe dată, rugător, mai mult țipând peste glasurile
zgomotoase ale băieților, să se facă auzită:
— Mircea dragă, cântă mai bine un tango…
— Da, măi, hai, zi un tango!
— Cântă tu, Cristino, pe ăla cu trenul. Hai că ai voce, te-a făcut
mă-ta cântăreață…
— Cântăreață călăreață!
— Ohoho, ca alea de la circ!
Iar izbucniră cu toții în râs, umplând strada cu larma lor. Câinii
începură să latre. Peste glasul lor răsună din nou melodia stridentă
a muzicuței. Urmară chiote, strigăte, frânturi de melodii. În beznă
totul se amplifica, creștea, dând străzii o notă accentuată de veselie.
— Mă duc și eu, că e târziu, zise Dana, ridicându-se de pe bancă.
Ai mei poate că s-au și culcat.
— Bine, Dana…
— Dar nu m-ai lămurit ce e cu acel far…
— Îmi țin cuvântul și-ți voi spune altă dată, o asigură Sandu.
Zicând acestea, se ridică de pe bancă și o prinse pe Dana de braț.
O apropie la pieptu-i și o mângâie ușor cu palma lui aspră pe părul
lung, mătăsos. Apoi o sărută lung și apăsat pe buze și simți cum în
acea clipă o înfiorare caldă îi cuprinde ființa…
— Hai, mai lasă și pentru mâine, glumi Dana desprinzându-se din
brațele lui. Că pe urmă, vorba ălora de pe stradă, o să fluiere
sergentul, c-ai călcat regulamentul…
Sandu zâmbi și, luând-o de braț, porni alături de ea către poartă.
— De toate am vorbit, Dana, numai despre noi n-am vorbit nimic,
zise el cu părere de rău în glas. Și cât te-am dorit, câte aveam să-ți
spun…
— Serios? se miră ea.
— Foarte serios.
— Lasă, Sandule, că cele ce-am vorbit tot despre noi au fost, zise
ea pășind ușor alături de el. Apropo, știi că într-o zi am stat în parc
pe banca pe care ne-am întâlnit noi prima dată?
— Când. Mai mergem acolo?
— Când dorești tu.
— Bine, rămâne să hotărâm împreună…
Dana deschise poarta și vru să plece. Sandu însă o reținu o clipă,
spunându-i că vrea să-i șoptească o vorbă la ureche și ea,
ascultătoare, se întoarse.
— Ce vorbă?
— O vorbă. Hai, vino mai aproape…
Își plecă fruntea. El îi prinse repede capul și-i sărută ochii.
— Hoțule! îl amenință ea zâmbind și fugi în stradă.
Sandu îi auzi pașii pe pietrișul din curtea vecină, apoi o zări printre
uluci cum urcă, pată albă în noapte, scările verandei.
 14

De aproape două săptămâni de când venise acasă, Mihai își

schimbase complet înfățișarea. Era îmbrăcat curat, mereu
bărbierit, cu hainele călcate, într-un cuvânt revenise la ținuta lui
de om civilizat, dar părul îl avea tot netuns, crescut mare la urechi,
și la ceafă, deoarece nu se putea duce în oraș la o frizerie. Se mai
împlinise puțin la față, la trup era însă tot slab și, cu toate că se
odihnea de dimineața până seara, încă nu se restabilise complet.
Neavând ce face, își petrecea vremea citind literatură sau ascultând
radioul în camera dinspre stradă. De fapt, mai mult pândea
dinapoia perdelei studiind trecătorii și luând seama să nu intre
cineva străin în curte, vreun copoi al poliției sau militari de la
comenduirea pieții, să-i dea de urmă și să-l aresteze. Plănuise ca,
în caz de se va întâmpla ceva, să se ascundă într-un șanț adânc,
săpat în grădina din fundul curții, ce folosea drept adăpost pentru
alarmele aeriene. S-ar fi strecurat pe ușa din dos a bucătăriei, apoi
pe sub coroanele pomilor și în câteva clipe ar fi fost în siguranță.
Dar trecuseră atâtea zile și se vede treaba că nimeni nu se mai
interesa de soarta lui. Tatăl, Vlad Gheorghiu, fusese chemat la
poliție pentru a da declarația aceea și atâta tot. „Pesemne, gândea
Mihai, stă cineva la pândă la colțul străzii ziua sau noaptea, să vadă
dacă vin sau plec de acasă. Sau poate ei cred că nici n-am venit
acasă? Este posibilă și treaba asta… Desigur consideră că n-aș fi
atât de imprudent să viu la părinți…”
De fapt, lângă Berlin, Mihai a recurs la un șiretlic ce poate avea să-
i folosească. Într-o noapte, în timp ce împreună cu polonezul
evadat, încerca să se strecoare neobservat printr-o gară, s-a produs
în apropiere o mare catastrofă de cale ferată. S-au ciocnit două
trenuri, unul de marfă, celălalt cu pasageri. Pe câmp au rămas sute
de morți. Unii dintre ei erau într-atât de mutilați, încât nu li se mai
putea deosebi chipul. Ajutat de întunericul nopții și de panica
grozavă ce-i cuprinsese pe cei din stație, Mihai s-a furișat prin
larma aceea de oameni ce țipau strigând după ajutor, în vacarmul
de groază ce stăpânea noaptea. Făcându-se chipurile că ajută la
evacuarea răniților, a cotrobăit prin buzunarele unui tânăr
muribund și i-a luat actele, lăsând în locul lor carnetul său de
identitate militar, scrisorile și fotografiile ce le avea asupra sa. De
atunci a călătorit tot timpul sub numele de Otto Mahler,
concesionar de piei de șoareci din München și delegat al unei fabrici
de marochinărie din Berlin… „Poate că autoritățile nemțești,
descoperind actele, mă consideră mort și mă lasă în pace, își zicea
el când vedea că mai trece o zi și nimeni nu-l arestează. Desigur, la
început, în primele zile, au trimis hârtii pentru urmărirea mea în
toate părțile, dar ulterior, aflându-mi identitatea la locul
accidentului de cale ferată, cred că au renunțat să mă mai caute și
m-au înregistrat ca atare, decedat. Evadat și decedat…”
Mihai împărtășise și tatălui său aceste gânduri, dar profesorul era
neînduplecat în hotărârea lui. Băiatul trebuia să părăsească
neapărat casa, altfel din clipă în clipă se putea abate o cumplită
nenorocire asupra întregii familii. Cu o seară înainte avusese cu el
o discuție foarte aprinsă în acest sens și conflictul în loc să se
atenueze, dimpotrivă, se înăsprise și mai mult
— Așadar, băiete, conchisese Vlad Gheorghiu, te rog să-ți cauți un
adăpost, unde vei crede de cuviință și unde să nădăjduiești că vei fi
în siguranță. Îți sunt părinte, îmi pare rău că te oblig să pleci din
casă, dar gândește-te la liniștea familiei noastre. Povestea cu
catastrofa de tren și cu găsirea actelor tale nu are temei. Ăștia de la
gestapou sau cei de la poliția noastră nu sunt atât de naivi să se
rezume la această simplă constatare. Tăcerea lor, faptul că de atâta
vreme nu întreprind nimic, mă îngrijorează foarte mult… Cine știe
ce pregătesc…
— Nu pregătesc nimic, căutase să-l asigure Mihai. Îți spun eu
dumitale că pentru ei concluzia este clară…
— Clară-neclară, te rog să părăsești casa, decretase autoritar
profesorul. Pentru dumnezeu, Mihai, înțelege odată că nervii mei
nu mai rezistă… Zi și noapte tresar la orice zgomot de pe stradă!
— Bine, tată, consimțise Mihai. În două-trei zile, sau chiar mâine
dacă am să pot, cu ajutorul Danei, am să-mi caut acel adăpost,
numai să te văd odată liniștit. Contează mai mult liniștea nervilor
dumitale decât viața mea…
— Viața ta ți-ai pus-o singur în joc, băiete, după cum te-a tăiat
capul. Așa că acum nu-ți rămâne decât să tragi consecințele…
Mihai vorbise după aceea cu Dana și ea îl asigurase că are să se
intereseze să vadă ce se poate face cu tăinuita lui găzduire; avea să
vorbească cu unele prietene de-ale ei, cu cunoscuți, cu oameni de
încredere și într-o zi sau două totul avea să se rezolve.
Încredințându-l astfel pe Mihai, Dana se gândise în primul rând să
ceară sprijin lui Valeriu. Era un om cu experiență, care cunoștea
destul de bine legile conspirativității și în afară de asta cunoștea și
situația lui Mihai. „Mihai nu mai este un oarecare – cugeta Dana,
gândindu-se la fratele ei – este un om care-i urăște de moarte pe
fasciști și acest lucru îmi întărește și mai mult convingerea că
situația lui îl va preocupa în mod deosebit pe Valeriu”.
Chibzuind astfel, ea mergea în acel ceas al amiezii pe bulevardul
Carol către locul de întâlnire cu „legătura” ce avea s-o îndrumeze
mai apoi către casa unde urma să aibă loc ședința organizației.
Era cald. Soarele ardea atât de puternic, încât muiase asfaltul
trotuarelor. În smoala cenușie, zgrunțuroasă, se vedeau imprimate
ca niște efigii, urme de tocuri, blacheuri și ținte. Aerul încins
mirosea a fum și a lemn ars. Dana mergea numai pe sub coroanele
umbroase ale castanilor și cu o revistă ilustrată își făcea mereu vânt
în dreptul frunții, să se mai răcorească. Purta o rochie albă cu
cordon din piele roșie, iar în picioare obișnuitele ei sandale lucrate
din barete, cu talpă din bucăți de crupon. Prin dreptul liceului
Traian, întâlni un bătrân bragagiu, cu păr alb și fes roșu tras pe-o
sprânceană, în mână cu o cofă strânsă în cercuri de alamă. Se opri
și ceru un pahar cu apă rece.
— Nu estem apa, domnișoara, regretă turcul, înălțând sprâncenele
a părere de rău. Numai braga estem. Braga bun pentru domnișora
giugiuc!
— Fie și-un pahar cu bragă…
Sorbi cu poftă lichidul gros și dulceag, din făină și lapte, plăti, și în
timp ce turcul își trecea mereu monezile peste barba-i sură,
murmurând mașinal în urmă-i: „Alah detem saftea, cinstit să fie
Alah”, plecă mai departe pe bulevard, cu grijă să întâlnească
„legătura”.
Peste drum de teatru, două clădiri fuseseră culcate la pământ de
ultimul bombardament aerian. Rămăseseră în picioare numai
câteva ziduri, ce-și arătau zugrăveala afumată, două coșuri de
cărămidă pentru sobe, iar în fundul curții un garaj cu acoperișul
prăbușit într-o parte. Printre mormanele de cărămizi și tencuială,
se vedeau țăndări de mobilă, covoare și perdele sfâșiate, sau pe
jumătate arse în incendiul ce abia fusese stins. Grămezi de moloz
se întindeau până în mijlocul străzii, împiedicând circulația.
Ajungând în dreptul acestor ruine, Dana zări în curtea largă a
fostelor case, mulțime de băieți de la liceul Traian, care într-o zarvă
de nedescris, numai în cămăși și cu mânecile suflecate, cărau
cărămizi și moloz cu tărgile, aruncând totul în două căruțe trase la
umbra unui dud. Printre ei se vedeau câțiva profesori, tot în cămăși,
ce dădeau îndrumări și supravegheau lucrul sub arșița dogoritoare
a soarelui.
Dana grăbi pasul, să nu fie observată. Nu scăpă însă de privirile
băieților din clasele mari; urcat pe o grămadă de moloz, unul dintre
ei dădu primul de veste:
— Măi băieți, uitați-o pe fata profesorului de istorie
Toți, ca la o comandă, lăsară lucrul și rămaseră cu privirile după
Dana. Zeci de tărgi, lopeți, cazmale fură aruncate cât colo, zeci de
palme se puseră streașină la ochi, zeci de glasuri începură a șopti:
„Frumoasă tipa, fraților. Și are un mers de parcă plutește…”
— Afrodita, fiica lui Uranos, născută din spuma albă a mărilor!
strigă deodată un vlăjgan din clasa a opta, înalt și slab, cu părul
roșcat și ciufulit.
Și punând două degete în gură trase un fluierat de răsună parcul
de peste drum.
— Zi mai bine Pandora făcută de Hefaistos din lut și apă.
— Sau Persefone, fiica lui Zeus…
— Fiica lui Vlad Țepeș!
— Ei, să vedeți voi cum o să vă tragă tat-său în țeapă cu câte un
doi chiar în primele zile ale școlii. Îi știți obiceiul…
Dana cunoștea asprimea tatălui și știa că elevii îl porecliseră „Vlad
Țepeș”, așa că auzind din urmă strigătele băieților și glumele pe
seama ei, se făcea a nu le da importanță. Afișând o subliniată
indiferență, mergea repede cu pas hotărât dar mlădiu pe sub umbra
răcoroasă a castanilor.
— Un-te duci tu până-n zori, cu papucii roșiori? strigă în urma ei
vlăjganul cu păr roșcat și ciufulit.
— Las-o mă, că poate are și ea o întâlnire…
— Trage chiulul de la munca de război…
— Cine poate, oase roade, nu știi proverbul?
— Trage chiulul, dar adeverință că a prestat munca de război tot o
să aibă, că e tat-său profesor!
— Crezi că face cumva secretara gură că n-o înscrie până nu-i
aduce țidula? Ași! Asta să i-o spui lui mutu’!
Dana nu mai auzi ultimele vorbe ale băieților și, ocolind clădirea
înaltă a teatrului, coborî pe autostrada largă, în curbă, către Baia
Comunală. De aici, intră în parcul Rozelor și apucă pe o alee
dreaptă ce ducea către Monumentul Eroilor.
Obrajii i se îmbujoraseră, erau aprinși, inima-i bătea cu putere;
apucăturile huliganice ale celor câtorva băieți, care avuseseră
pesemne de-a face la liceu cu asprimea tatălui său, o indignau.
„Niște golani, lipsiți de caracter și de bună creștere!” îi categorisi ea
mânioasă și căută să uite. Dar abia făcu câțiva pași pe alee, că
deodată tresări. De pe o bancă se ridicase în întâmpinarea ei
„legătura”. Era același băiat de vreo șaisprezece ani, înalt și slab, cu
fața plină de pistrui, ce avea parcă un zâmbet statornic în privire.
— La ora unsprezece, în grădina publică, sus la Turnul lui Sever!
șopti el și trecu pe lângă ea, de parcă nici n-ar fi cunoscut-o.
Dana repetă de câteva ori în gând locul și ora, iar când după câțiva
pași întoarse capul, pistruiatul nu se mai văzu. Parcă intrase în
pământ. Se opri și-și privi ceasul de la mână. Era zece și jumătate.
Mai avea o jumătate de oră, deci suficient timp pentru a ajunge la
vreme. Așa că mai merse câțiva pași și urcă prin parc pe lângă
Monumentul Eroilor, către bulevard.
În grădina publică a orașului, un frumos și bogat parc, umbrit de
castani, tei și brazi înalți cu nenumărate ornamentații de merișori
și ronduri de flori, se află un loc numit Turnul lui Sever, situat către
Dunăre, pe o înălțime dominantă și ascuns vederii atât datorită
copacilor, cât și abundenței vegetației ce-l înconjoară. Aici a existat
în vechime, cam prin secolul al doisprezecelea al erei noastre,
cetatea Severinului, din care astăzi n-au mai rămas decât urmele
unei biserici, ale unor locuințe aparținând fostului ban de Severin
și ostașilor săi, precum și un turn de piatră înalt de vreo zece metri.
Din acest turn privirea putea cuprinde odinioară toată valea
Dunării, de la Cladova și până în jos spre Hinova și chiar către
înapoi spre fosta câmpie întinsă a Severinului.
Ruinele Turnului lui Sever, importantă construcție medievală, erau
înconjurate de un gard de fier ruginit și năpădite de bălării. Pe lângă
castrul militar roman Drubeta și piciorul podului de peste Dunăre,
construit de vestitul arhitect Apolodor din Damasc, din ordinul
împăratului Traian, ca să-și treacă trupele către Sarmisegetuza,
Turnul lui Sever constituie unul dintre principalele locuri de
atracție pentru turiștii ce vizitează orașul.
Severinenii, atât de obișnuiți cu descoperirile arheologice din orașul
lor, nu le mai dau importanță acestor relicve ale trecutului și nu le
mai vizitează decât cu rare ocazii: fie ca părinți, când trebuie să-și
însoțească copiii de școală în excursiile locale, fie cu prilejul sosirii
în oraș a unei rude sau cunoștințe de pe alte meleaguri și căreia țin
neapărat să-i arate unele din podoabele istorice ale orașului de
incontestabilă valoare mondială. În rest, plimbându-se duminica
prin frumoasa grădină publică, urcă uneori panta abruptă către
vechiul Turn al lui Sever și de aici, în asfințitul soarelui, admiră jos
în vale peisajul Dunării, cu mulțimea vapoarelor ancorate în port,
cu geamandurile ale căror luminițe verzi clipesc seara ca niște
licurici în largul întunecat al apelor, cu micul ostrov al Șimianului,
acoperit de verdeață; sau contemplă piciorul podului roman ce se
zărește dincolo pe malul iugoslav, pe locul vechiului castru militar
Egeta…
Iată de ce, se gândea Dana mergând către grădina publică, acest
loc atât de retras, lipsit de vizitatori în zilele liniștite ale orașului –
cu atât mai mult acum, în timpul războiului când severinenii erau
refugiați de frica bombardamentelor în comunele învecinate –
fusese bine ales de către Valeriu pentru ținerea ședinței.
După puțin, intră în vechea grădină a orașului. Cine ar fi văzut-o,
ar fi fost încredințat că această plimbare pe sub castani nu are de
loc o țintă anume. Mergea agale pe alei, cu revista în mână,
admirând parcă frumusețea și răcoarea parcului. Ici-colo se vedeau
gropi adânci, niște pâlnii uriașe, făcute de bombe, în jur cu pământ
răvășit, acoperit în parte de buruieni. Printre copaci se zărea
impunătoarea clădire a hotelului turistic, albă, luminoasă, cu
vederea spre Dunăre, acum transformată în spital de război. În
jurul ei ambulanțe sanitare ce așteptau sub coroanele copacilor,
grămezi de paturi de fier și saltele abia aduse, infirmiere ce umblau
de colo până colo printre răniții ce-și purtau cu greutate cârjele în
scurtele plimbări la umbra binefăcătoare a castanilor.
În dreptul chioșcului deteriorat, în care altădată, duminicile,
fanfara regimentului 95 Infanterie cânta valsuri și tangouri la
modă, Dana se opri și privi cu atenție în urmă. În afară de cei din
jurul spitalului nu se zărea nimeni în tot parcul și nici pe
bulevardul larg ce trecea pe lângă grădină și ducea către gară.
Astfel, încredințându-se că nu era urmărită, coborî treptele de
piatră ale unei scări mărginite pe-o parte și pe alta de țevi
protectoare, ajunse în valea umbroasă unde cu ani în urmă se făcea
într-un chip fastuos serbarea împărțirii premiilor pe întregul oraș și
apoi începu să urce alte trepte, rudimentar lucrate din piatră de
râu, ce duceau către Turnul lui Sever. O liniște odihnitoare, adâncă,
învăluia totul în răcoarea din jur. Dana urca treaptă cu treaptă și,
ca de fiecare dată când știa că-i întâlnește pe cei din organizație, o
încerca o emoție deosebită.
În sfârșit, ajunse pe platoul pe care se afla istoricul monument.
Turnul, în parte deteriorat, cu piatra acoperită de mușchi verzi, se
înălța singuratic, părăsit, înconjurat de boschete și tufe sălbatice.
Rămase o clipă locului să-și tragă răsuflarea. Departe, în vale, apa
Dunării sclipea ca o oglindă, iar cheiul portului era pustiu. Un
singur șlep se vedea ancorat lângă ponton, iar pe puntea lui o
femeie întindea rufele la uscat, agățându-le pe o sfoară între cabina
de cârmă și un mic catarg.
— Ce faci, contempli peisajul danubian?
Dana tresări și întoarse capul. În fața ei se afla Sandu. Era îmbrăcat
într-o cămașă albă, curată, cu o impecabilă frizură trasă într-o
parte, zâmbitor, cu privirea vie, neastâmpărată.
— Tu… aici? întrebă ea abia șoptit, nesigur, și simți că deodată
parcă îi încetaseră bătăile inimii. Obrajii i se împurpuraseră.
Ardeau…
— Da… aici, răspunse Sandu și-o prinse de mână privind-o drept
în ochi, stăruitor, și vesel, sărutându-i pentru o clipă luminițele
albastre și limpezi.
— Dar… nu știu… nu înțeleg…
— Ce nu înțelegi?
— Totul… Faptul că tu ești aici…
— Îți spun sincer, nici eu nu mă așteptam să te întâlnesc în acest
loc! mărturisi el prinzând-o de braț. Am venit mai devreme și
Valeriu printre altele îmi vorbea mereu de Lila. Nu știam cine este
această fată, am lipsit doar atât de mult din organizație, iar tu ai
venit între timp. Când ai sosit aici sus și te-ai oprit o clipă să privești
în jur peisajul, iar el mi te-a arătat, am tresărit de parcă un curent
electric mi-ar fi străbătut corpul. Pe cuvânt de onoare!
— Îți pare bine, Sandule?
— Foarte bine, Dana, mărturisi el fără să-i lase brațul. Cred că-i
cea mai frumoasă întâlnire a noastră de totdeauna. Sunt fericit că
te știu alături de mine și aici…
Rămase o clipă tăcut, privind-o cu dragoste, învăluind-o în căldura
sentimentelor sale adânci. Parcă nu-i venea să creadă că totul e
adevărat. Dar ea se afla lângă el, lângă ceilalți din organizație,
prezență vie, reală, așa cum nici nu-și închipuise.
— Și când te gândești că eu sondam terenul să văd dacă te pot
atrage în rândurile noastre! râse Dana. Îți amintești? Atunci seara,
în ziua când ai venit de la Constanța… Când colo, tu erai mai vechi
ca mine…
— Să fiu sincer și eu intenționam să te atrag pe tine, spuse Sandu.
Și știi de când? Puțin mai târziu ca tine, cu câteva minute, râse și
Sandu. După ce ai intrat în curte la tine și am rămas singur, mi-
am dat seama că ești alta decât cea pe care am lăsat-o când am
plecat pe malul mării…
— Hai, să mergem. Poate suntem așteptați…
Porniră încet, unul lângă altul, ținându-se de mână, ocoliră gardul
de fier ce înconjura Turnul lui Sever și ajunseră într-un luminiș. La
umbra unui arțar, Tudor Dincu, în cunoscuta-i cămașă militară, cu
capul gol și în pantaloni bleumarin, uzați, discuta ceva cu Maxim
și cu Romică Dumitrașcu, boxerul. Auzind pași, întoarse capul.
— Ce, vă cunoașteți? se miră el și, ridicându-se întinse mâna Danei.
— Suntem doar vecini, zise Sandu și așternu un ziar pe o piatră,
pregătindu-i Danei să se așeze.
Maxim, în cămașa lui zdrențuită și pantaloni soldățești, mari și
peticiți, arăta un neastâmpăr deosebit. De cum o văzu pe Dana,
chipul i se lumină, înclină ușor capul în semn de salut și-i făcu
chiar șmecherește cu ochiul, ca unei vechi cunoștințe. Apoi, parcă
nevenindu-i să stea locului, se desprinse de lângă Romică și, venind
lângă ea, îi șopti plin de bucurie la ureche:
— Prințeso, azi primesc o mare sarcină. Degeaba mă privești așa,
mi-a spus tovarășul Valer. Zău dacă te mint… Și uite colo în
pachetul acela mi-a adus și-o pereche de pantaloni, dar tot
militari… Noi, ca din cutie…
„Oare Valeriu să fie militar? se întrebă Dana privind către el.
Cămașa aceea înseriată, de croială soldățească… părul tuns…
bocancii… Tot ce se poate…”
— Tovarăși, acum pentru că sunteți toți, veniți mai aproape, spuse
caporalul, și-i făcu semn lui Maxim să se așeze și el undeva, să nu
stea în picioare. Nu avem mult timp la dispoziție, ședința noastră
va fi scurtă. Vroiam la început să i-l prezint Lilei pe Gabriel, crezând
că nu s-au văzut niciodată, dar văd că lucrurile s-au potrivit mai
bine decât mă așteptam. Sosind primul la întâlnire, Gabriel îmi
vorbise chiar despre ea, propunându-mi s-o atragem în organizație.
„Am o fată, o vecină, cu vederi înaintate, elevă, care îmi dau seama
că e alături de noi”, și așa mai departe, mi-a turuit el vreo cinci
minute și când colo, el forța o ușă care era deschisă. Îmi pare bine
că avem în organizație oameni capabili, care se stimează unul pe
altul.
Și-acum să trecem la ordinea noastră de zi, urmă el vorbind pe
șoptite. Iată despre ce este vorba.
— Mă auziți?
— Da…
— Partidul pregătește acțiuni mari. La ele trebuie să contribuim și
noi, tineretul. Avem patru teancuri de manifeste, tipărite pe hârtie
mică, în chip de fluturași, manifeste care trebuie difuzate. Această
sarcină o va îndeplini Lila și cu Ștefan. Lila – se adresă el Danei –
vei ridica materialul de la adresa pe care ți-o va stabili „legătura” în
seara zilei de joi, la ora nouă. Tu, Ștefane, te ocupi de difuzarea
acestui material, adică vei lipi fluturașii pe burlane, pe case, pe
geamuri, pe garduri, oriunde, la loc vizibil, sub supravegherea Lilei,
care-ți va face siguranța… Ne-am înțeles?
— Da, tovarășe Valer! zise Maxim bucuros peste măsură și ochii lui
neastâmpărați luciră viu, aprins. Își îndreptă pe dată și umerii, plin
de o anume importanță și-i dădu un cot lui Romică, boxerul, vrând
prin asta să-i spună: „Vezi, nenicule, ce fac eu? Să nu mai zici una
și alta… că sunt înapoiat și mai știu eu ce…”
— Voi, Gabriel și Pius, aveți o sarcină de mare răspundere, urmă
caporalul adresându-se lui Sandu și lui Romică. Suntem informați
de către „legăturile” noastre superioare că peste maximum zece zile
va trece prin stația Turnu Severin un tren de 70 de platforme care
transportă tancuri și mașini destinate frontului, la Iași. Trenul vine
din Ungaria și are pază nemțească. Tancurile și mașinile germane
nu trebuie să ajungă pe front. Trenul să rămână între Șimian și
Balota…
— Cum să rămână? interveni naiv Maxim, privind cu mirare pe
fiecare în parte. Să sară în aer, tovarășe Valer, ca ăla de atunci…
Altfel…
— Ei bine, fie cum spui tu, să sară în aer! aprobă caporalul
zâmbind și ochii lui se luminară de admirație pentru acest puști din
cale afară de inimos. Auziți, tovarăși, ce spune Ștefan al nostru: să
sară în aer. Pentru asta însă, acțiunea trebuie pregătită cu mare
grijă…
— Bineînțeles, spuse Romică, în timp ce-și aprindea o țigară. Dar
exploziv?
— Vorbim îndată și despre asta. Când am spus că acțiunea trebuie
pregătită, m-am gândit în primul rând la faptul că e nevoie să
studiați din vreme toate posibilitățile pentru ca planul să reușească
pe deplin și, firește, în cât mai mare siguranță. Pentru aceasta
trebuie chiar de mâine să vă deplasați în respectiva regiune, să
studiați terenul, să vă faceți un plan de acțiune și să mi-l arătați și
mie. Cât despre exploziv, mă voi îngriji eu. Ne-am înțeles?
— Când prezentăm planul, întrebă Sandu.
— În trei zile, prin „legătura” care-l va întâlni pe Romică.
— În regulă.
— Asta-i tot, încheie caporalul în șoaptă. V-am convocat la ședință
numai pe cei care aveți aceste sarcini urgente de îndeplinit. Însă,
vă rog, prudență, cât mai multă prudență! Conspirativitatea să fie
lege de fier…
— N-aveți nici o grijă, tovarășe Valer, că știm noi cum să ne purtăm,
îl asigură Maxim și cu mâneca cămășii își șterse ca de obicei foarte
nedelicat nasul.
— Și cu asta am terminat, tovarăși, zise Tudor Dincu, ridicându-se
de pe piatra pe care stătuse. Vă rog să părăsiți locul la interval de
cinci minute. Lila, te rog pornește tu prima…
— Nu, eu vreau să mai discut ceva cu tine…
— Bine, atunci tu, Ștefane, dă-i drumul la vale.
— Gata, tovarășe Valer, sări Maxim de la locul său și vârî repede
sub braț pachetul cu pantalonii cei noi. M-am dus ca vântul…
— Și ai grijă, măi, vezi ce faci cu fluturașii aceia…
— Îi fac să zboare, tovarășe Valer. Ei ne aduc pâinea și trandafirii
despre care spunea învățatul acela, Max… Sănătate și vă las cu
bine! Și vă mulțumesc pentru pantaloni!
Zicând acestea, micuțul Maxim, cu cămașa umflată de vânt, și
pantalonii soldățești largi și peticiți, porni ca o vijelie pe potecă la
vale, pierzându-se printre boschetele și bălăriile înalte. Îl urmară
îndată Sandu și Romică.
— Ei, ce ai să-mi spui? întrebă caporalul, întorcându-se către
Dana.
Ea oftă, trăgând adânc aer în piept, îl privi pe Dincu drept în ochi
și zise:
— Totul e referitor la fratele meu, la Mihai…
— A venit?
— Da, a venit. Chiar în ziua când am avut noi ultima ședință și a
fost bombardamentul acela…
— I-au dat cumva de urmă?
— Nu, spuse Dana, nu s-a întâmplat nimic rău până acuma. Numai
că tata…
— Ce-i cu dumnealui?
— Nu mai vrea să-l țină adăpostit în casă. Îi e teamă și mereu are
discuție cu Mihai, cerându-i să plece cât mai neîntârziat. Unde să
plece, bietul de el? Unde să se ducă, să se ascundă? A trecut și el
prin atâtea necazuri, a scăpat cu viață și acuma… Vezi, eu m-am
gândit că prin comportarea lui, prin atitudinea pe care a avut-o
acolo față de fasciști, e apropiat de vederile noastre, că l-am putea
atrage mai târziu și pe el alături de noi…
— De bună seamă! aprobă caporalul, privind departe, la vale, spre
Dunăre, în timp ce căuta în minte o soluție cât mai favorabilă
acestei probleme destul de complicate.
— M-am gândit să-ți cer sprijinul, urmă Dana. Cui altcuiva să-l fi
cerut?
— Bine ai făcut, încuviință caporalul, trecându-și mereu palma
peste frunte, gânditor, preocupat să găsească chiar atunci
rezolvarea cea mai potrivită.
Apoi, după o vreme, întrebă, înălțând fruntea:
— Poliția nu s-a interesat de el până acum?
— L-au chemat o dată pe tata la poliție, să dea o declarație în sensul
celor susținute de el, că nu mai știe nimic de Mihai de un an de zile.
Atât…
— Bine, Lila, zise caporalul, și-o prinse pe fată de braț. Printr-o
„legătură” vei primi instrucțiuni în cel mult trei zile unde anume să
se prezinte Mihai. Însă te rog să nu-i spui fratelui tău că ne
cunoaștem. Îți dai seama că ar fi imprudent. Motivezi totul
vorbindu-i de o cunoștință de-a ta, o colegă, care la rândul ei are
un văr ce-l va adăposti. Tu nu m-ai văzut deloc, nu știi cine sunt.
E bine?
— Foarte bine și-ți mulțumesc din inimă! spuse Dana emoționată.
Eram sigură că tu vei găsi o rezolvare…
— Stai, stai puțin că încă n-am găsit-o, zâmbi caporalul. Poți să-mi
spui asta după ce Mihai va fi la adăpost.
— Bine, Valeriule…
— Acum dă-i drumul către casă, o îndemnă el. Ai grijă și observă
mereu în urma ta…
Dădură mâna și Dana porni pe aceeași potecă pe care urcase cu
zece minute mai înainte. Caporalul privi multă vreme în urma ei,
până ce n-o mai zări printre copacii din grădina publică, apoi se
hotărî să plece și el.

Când Dana ajunse în fața primăriei, se întâlni deodată față în față

cu Lizzi Hintz, profesoara de limba germană. Era o femeiușcă
blondă, înaltă și subțire ca o trestie, cu fața pistruiată și prelungă,
cu ochi albaștri, mai mult verzi. Avea buze subțiri, pe care nu le
farda niciodată. Când râdea, și asta se întâmpla foarte rar, își
dezvăluia dinții lați, cariați și îngălbeniți de tutun, ca niște boabe de
porumb putred înșiruite pe-o ață. În dimineața aceasta purta o
bluză portocalie de olandină, închisă până sus la gât cu nasturi
mici și galbeni de metal și o fustă albă din buret, cam uzată, dar
bine întreținută. În picioare încălțase pantofii ei de totdeauna:
ortopedici, înalți, cu talpă de plută, confecționați dintr-o piele ce
imita pe aceea de șarpe. Sub braț ducea un teanc de caiete învelite
în hârtie albastră și legate în cruciș cu o panglică albă.
De cum o zări, Dana înclină din cap în semn de salut și vru să
treacă înainte, dar profesoara, cu un aer rece și distant, îi făcu
semn cu degetul să se apropie.
— Unde ai fost dumneata? întrebă ea pe un ton marțial,
micșorându-și ochii parcă s-o privească și mai bine pe elevă.
— La plimbare, domnișoară, răspunse Dana tot așa de rece ca și
privirea profesoarei. Până la capătul bulevardului spre gară și
înapoi…
— Dumneata nu prestezi munca de război?
— Ba da, prestez. Ieri am fost toată ziua cu elevele clasei noastre,
care mai sunt în oraș și am cărat cărămizi chiar la liceul nostru…
Nu știu dacă ați văzut că n-a mai rămas nici un zid în picioare…
— Și astăzi?
— Astăzi… n-am mai fost.
— De ce?
— Pentru că am cerut voie tatei să nu mă mai duc, minți Dana. De
dimineață am avut puțină treabă acasă. Apoi când am terminat, era
prea târziu…
— Nu e bine că tatăl dumitale îți tolerează asemenea atitudini! vorbi
tăios, glacial și autoritar Lizzi Hintz. Dumneata știi și știe și
dumnealui, cu atât mai mult cu cât e profesor, că în toamnă nu te
poți înscrie la liceu dacă n-ai prestat numărul obligatoriu de ore
pentru munca de război. Trupele germane și române fac un efort
supraomenesc să apere civilizația de barbaria bolșevică și
dumneata nu iei parte la un efort local pentru acțiuni obștești?
Dana vru să-i răspundă că trupele germane nu apără, ci distrug
civilizația, că fasciștii lui Hitler sunt principalii vinovați de suferința
de azi a întregii omeniri, că dacă n-ar fi pornit ei războiul n-ar fi
fost distruse atâtea case și vieți omenești… În consecință n-ar mai
fi fost nevoie nici de această muncă de război (ce termen
caraghios!)… Își luă însă seama, zicându-și că nu e momentul
potrivit să combată mentalitatea prusacă a acestei fiice de
ceasornicar neamț, care de la venirea trupelor germane în oraș era
mereu văzută la plimbare în compania ofițerilor fasciști.
— …Mâine să faci bine să mergi la munca de război! stărui
profesoara de germană; de atâta enervare pistruii i se accentuaseră
parcă, iar fața căpătase o culoare de mozaic. Acuma mergi către
casă?
— Da, domnișoară.
— Te rog să duci caietele astea la mine. Știi unde stau?
— Da, pe calea Traian… adică pe strada Mare cum i se mai spune…
— Exact. La atelierul tatălui meu, magazinul „La ceasul de aur”. Îi
spui că eu mai întârzii puțin de la masă, deoarece trec pe la
Comandamentul german.
— Am înțeles, domnișoară…
Dana luă caietele sub braț, lucrări scrise ale unor eleve corigente la
limba germană, spuse „bună ziua” și plecă cât mai grăbită sub
privirile lungi și cercetătoare ale domnișoarei Lizzi Hintz.
— Iar mâine să nu uiți să te prezinți la munca de război! mai strigă
ea în urma Danei.
De astă dată, Dana se făcu că nu aude și grăbi pasul. Era enervată
peste măsură… Cum de-i răsărise în cale această caricatură de
femeie pe care n-o putea suferi, pentru aroganța ei, nici o elevă? Și
culmea, are și tupeu: îi dă, ca unei servitoare, să-i ducă caietele
acasă…
Trecu prin apropierea magazinului de coloniale al lui Cristescu,
unde era o coadă imensă – se dădea uleiul pe cartelele nebarate,
câte un sfert de litru de persoană. Printre cei ce stăteau la rând o
zări și pe Liliana. Era în rochia ei albă cu năsturași albaștri și în
mână cu o plasă cu două sticle. Îi făcu un semn cu mâna, ea îi
răspunse la fel, și se depărta.
 15

Ostașii companiei „depozit” din regimentul 95 Infanterie se aflau

afară la câmp, între râpele cu pământ galben, lutos (unde câțiva
țigani înălțaseră două cuptoare de cărămidă) și drumul ce ducea
către comuna Cerneți. Stăteau în careu, cu armele la picior, moleșiți
de căldură, sub soarele dogoritor de august, și-l ascultau pe
plutonierul major Grădinaru care le preda o lecție de tactică. Cei
mai mulți erau tineri, abia încorporați, niște copilandri, îmbrăcați
cu bluze decolorate, ude de transpirație, și pantaloni din doc.
Printre ei se aflau și unii bătrâni, concentrați de multă vreme sau
înapoiați de pe front, oameni cu spinările îndoite, cu fețele cenușii,
aspre, arse de soare, cu mustăți mari, niște moșnegi ce se rezemau
în puști ca în toiege. Câțiva dormitau de-a-n picioarelea, cu
pleoapele pe jumătate lăsate, clătinându-se ușor, ca niște trestii
sub adierea vântului; când și când tresăreau la vorba repezită a
majorului și atunci îl priveau buimaci, cu ochii holbați a spaimă,
de parcă nu știau pe ce lume se află.
— Bă, inamicul trebuie luat prin suprindere! striga Grădinaru,
asudat tot, roșu la față, cu mustața zburlită și cascheta dată pe
ceafă. Ce-nseamnă suprindere? Înseamnă că nu te vede. Dacă
inamicul nu te vede, înseamnă că l-ai suprins. Asta este. Deci ce
este suprinderea? Ia spune tu, soldatul Niță Dogaru!
Soldatul Niță Dogaru, un bătrân cocârjat, cu boneta pusă strâmb
pe cap, dormea de-a binelea, clătinându-se, gata-gata să se
prăbușească. Noroc cu cei din dreapta și din stânga lui care cu câte
un ghiont îl mai trezeau uneori, reușind să-l țină în picioare ca între
doi stâlpi de poartă.
— Soldatul Niță Dogaru! strigă plutonierul major Grădinaru și făcu
un pas înainte, gata să-l mănânce din ochi pe ostaș.
— Ordonați, dom’major! se bâlbâi bătrânul, trezindu-se ca dintr-o
amorțeală și lovi călcâiele bocancilor.
— Ce făceai, bă, cap de dovleac? se răsti la el plutonierul major.
Dormeai?
— Nu dormeam, dom’major, ia numa mă gândeam așa și vă
ascultam pe dumneavoastră cum glăsuiați…
— Ei, despre ce glăsuiam eu?
— Păi… despre armată… dom’major. Despre armată și despre noi
toți… despre inamic… despre majestatea sa regele…
— Bă, neghiobule, v-am vorbit eu acuma despre majestatea sa? se
înfierbântă Grădinaru și porni cu pas apăsat până în fața
bătrânului ostaș.
— Nu, dom’major, ne-ați vorbit de prima dată despre majestatea
sa…
— Și-acuma despre ce v-am vorbit?
Soldatul Niță Dogaru lăsă privirea în pământ, frământându-și
mintea să ghicească cam despre ce le-o fi vorbit majorul, că de
vorbit vorbise el ceva, îl auzea prin vis cum scrâșnește ca pietrele
morii lui Ghindoc, de la el din sat, scrâșnește și macină spusele de
n-alegi fărâmă din ele. Dar uite, afurisită treabă oricât se străduia
nu-i putea da de capăt. Ce anume cântase el în clipele acelea?
Rugător, întoarse privirea pe furiș către vecinul din dreapta, un
băietan înalt, cu fața îmbujorată, lac de apă, cu ochi negri, vii,
neastâmpărați.
— Despre surpriză, nea Dogarule! îi șopti acesta și întoarse repede
fața către înainte, să nu-l observe Grădinaru.
— Ei, zii, bă, cap de dovleac! porunci iară plutonierul major. Despre
ce v-am vorbit eu? Ori nu v-am vorbit pe românește?
— Ba pe românește, dom’majur…
— Păi atunci?
Soldatul Niță Dogaru înălță privirea și în ochii lui mici, ascunși în
crețurile obrajilor se putea citi neliniște, teamă, îngrijorare…
— Ei?
— Dom’major, dumneavoastră ne-ați vorbit despre… despre asta…
despre su… despre su…
— Ei, hai, rupe-o!
— Despre… despre…
— Surpriză! șopti iarăși din dreapta ostașul cel înalt, cu fața
îmbujorată.
— Supriză, dom’major! zise deodată soldatul Niță Dogaru și fața i se
lumină ca de o mare izbândă. Asta el Despre su…
— Și ce-i aceea supriză?
Bătrânul ostaș se posomorî iară de parcă i s-ar fi așternut o pânză
neagră peste ochi. Ce putea el ști ce e aceea supriză. El știa numai
de necazurile lui, că umblă îmbrăcat militar de aproape cinci ani,
ba concentrat, ba pe front, vai de zilele lui, iar ăi de acasă nici tu
grâu, nici tu mălai să-și astâmpere foamea. Și războiul ține și tot
ține de nu mai are capăt, să se sfârșească odată suferințele
oamenilor și să se întoarcă fiecare la casa lui…
— Ei, ia zii, bă, cap de dovleac!
Soldatul Niță Dogaru, tăcea, cu fruntea plecată, cuprins de aceeași
teamă și picioarele începuseră a i se muia încât simțea că dintr-o
clipă într-alta e gata să se prăbușească. Îl cunoștea pe majurul
Grădinaru încă de pe vremea concentrărilor și mai apoi de pe front,
era om dat dracului, aspru, și-i sărea țandăra din te miri ce. Și când
îl apuca nebunia, apoi lovea cu centura, cu lopata Linemann sau
dădea cu bocancul în stomac, de nu-ți aflai alinare săptămâni în
șir după ce scăpai din mâinile lui.
— Nu vrei să zici, nu? îl privi Grădinaru tăios pe sub sprâncene,
dându-și cu un bobârnac șapca pe ceafă.
— Ba zic, dom’major…
— Păi atunci, de ce paștele mă-ti, bă, mă faci să aștept atâta de
parcă ți-aș trage vorbele cu cleștili din gură? Hai? Ia spune ce-i aia
supriză?
Soldatul Niță Dogaru privi iară pe furiș către dreapta să-i vină
salvarea de la băietanul acela înalt, cu fața îmbujorată și băietanul
înțelese, că se arăta tare dezghețat, așa că prinse îndată a-i șopti.
Dar nu apucă să lege două vorbe, că plutonierul major îl și zări.
— Bă, Chirică… tu-ți dumnezeirea cui te-a încălțat, cine ești tu, bă,
de-i sufli boșorogului ăsta, hai?
— Dom’major, n-am su…
— Gura! răcni Grădinaru către el și în aceeași clipă îi și croi două
perechi de palme într-atât de tare, încât Chirică se clătină și se
prăbuși peste Niță Dogaru.
— Va’s’că mă prostești tu pe mine, hai, bă? strigă majorul, roșu de
mânie, cu mustața zburlită. Auzi cică n-a suflat… De par ecsamplu
eu îs orb, nu? Am dat în orbu găinilor…
Chirică își luă boneta de jos, o puse sub brațul mâinii cu care ținea
pușca și cu cealaltă mână începu a-și șterge sângele ce-i curgea din
nas. Niță Dogaru se căută repede prin buzunare și-i întinse batista
sa, un șervet mare, cenușiu, din pânză țărănească, mototolit și
murdar.
— Lasă-l, bă, lasă-l, nu-l obloji atâta că nu-i muiere! îl opri majurul.
Ăsta n-a mirosit frontu, n-a dat piept cu inamicu, că de da el, alta-
i era pricopseala acum! Dincule! se întoarse plutonierul major și
strigă către caporal care se afla în flancul drept al companiei.
— Ordonați, dom’major!
— Ia vino tu nițel încoace…
Caporalul Dincu alergă sprinten și se opri la un pas înapoia lui
Grădinaru. Aruncă o privire compătimitoare lui Chirică și apoi
rămase cu capul sus, așteptând ordinele plutonierului major.
— Mă băiete, începu Grădinaru, ia să-l iei tu pe lunganul ăsta, pe
Chirică și pe boșorogul de Niță Dogaru și cum se lasă noaptea faci
pe aici pe câmp niște teme de luptă cu… salturi, înțelegi tu?
— Am înțeles, dom’major! răspunse răspicat Dincu, ducând palma
la bonetă.
— O sută, două, trei, o mie de salturi, să se ducă tot într-un atac
până dau peste inamic și fac cum s-ar spune supriza. Ai înțeles,
mă?
— Am înțeles, dom’major!
— Că supriza mai mult noaptea se face, de nu te vede inamicu…
Așa le-am și spus mârlanilor, dar să-i ia dracu’, au capete de
dovleac, de nu judecă nici măcar cât un bocanc reformat! Ei, acuma
ia să-i întrebăm și pe alții câte ceva…
Și plutonierul major Grădinaru a tot întrebat și a explicat și iar a
întrebat și iar a explicat până ce soarele s-a ridicat la amiază.
Făcuse clăbuci la gură, dar „teoria” s-a prins de ostași ca apa de
penele gâștii. N-a fost unul în stare să priceapă două vorbe din toată
strădania lui. Și dacă „mârlanii” n-au priceput, că „au capete de
dovleac”, apoi au fost trecuți pe nota lui Dincu vreo cincisprezece
la număr, trebuind ca la căderea nopții să vină și ei aci pe câmp și
să facă „salturile către inamic” pentru a realiza cu alte cuvinte
supriza…

Cum s-a întunecat, cei cincisprezece ostași încolonați, și mai

bătrâni și mai tineri, cu puștile pe umăr au pornit în cadență către
câmpul de instrucție din afara orașului. Tot mai mult se lăsa
întunericul ca o năframă neagră fără sfârșit, acoperind depărtările.
În liniștea aceea a începutului de noapte, când zăpușeala încă nu
se topise, pe câmp, dinspre comunele Cerneți și Halânga se auzea
zvon de glasuri și lătrat de câine, iar undeva către regimentul rămas
în urmă se deslușea uruitul roților unei căruțe pe caldarâmul de
piatră al șoselei ce ducea spre comuna Șimian.
— Cântăm ceva, măi băieți? întrebă în glumă Dincu, mergând
alături de coloană.
— Apoi de cântat ne arde nouă acuma, dom’caporal? zise soldatul
Niță Dogaru, ce mărșăluia undeva înapoia coloanei. Vai de zilele
noastre, că mai bine am boci și ne-am plânge bătrânețele, că ne-a
fost dat la anii ăștia să suferim batjocura unuia și altuia…
— Sst, mă, ăl bătrân, ce-ți veni de-ți porni gura împotriva
superiorului? se auzi un glas dinapoi. Te aude dom’caporal…
— De dom’caporal nu mi-e mie teamă! zise Niță Dogaru, că
dom’caporal l-am ghicit eu, e om cu inimă bună, e de-ai noștri. Ei,
dac-ar fi toți ca’mnealui…
Ajunseră la marginea unor râpe, dincolo de cărămidărie și caporalul
ordonă îndată să se ia repaus câteva minute. Oamenii se strânseră
în jurul lui și se așezară pe iarba încă încinsă de arșița zilei. Jur-
împrejur era liniște adâncă. Foarte de departe, de undeva din
întuneric, veneau șoaptele orașului cufundat în bezna camuflajului.
Nu se zărea nici măcar o luminiță cât de mică într-acolo. Totul se
mistuia într-un negru dens, abia de se ghicea conturul primelor
case de la periferie, peste ale căror acoperișuri se înălțau siluetele
singulare ale unor plopi.
— Și vă e gândul să ne muiați oscioarele, dom’caporal? începu vorba
bătrânul Niță Dogaru, stând cu picioarele sub el și cu arma
sprijinită pe genunchi.
— Lasă, mă nea Niță, că face dumnealui cum e bine, zise careva
din întuneric.
— Care ești, mă ăla?
— Eu, nea Niță, Totelică…
— Aha…
— Eu nu vreau să vă moi oscioarele, măi tată Nițule, interveni
caporalul ce abia își aprinsese o țigară și o ținea ascunsă în pumn,
așa cum îl învățase majorul Grădinaru că se fumează pe front, în
linia întâi. Ce dracului, nu suntem tot oameni? Mi-a dat domnul
plutonier major ordinul ăsta, apăi eu l-am executat și v-am adus
încoace. Aici, de, vedem noi ce temă de luptă facem…
— Vedeți, numai vedeți bine și cu folos, dom’caporal, zise iar
soldatul Niță Dogaru cu înțeles. Of, doamne-dumnezeule, nimeni
nu știe câte salturi din astea am făcut eu în concentrări, pe ploaie
și pe viscol, sau în război, prin vifornițele luptelor. Numai cine n-a
fost pe front, nu-și poate închipui…
— Că și cine a fost, ori a venit beteag, ori a venit jigărit și amărât ca
o umbră.
— Ori n-a mai venit de loc! zise Niță Dogaru. Că vedeți voi, măi,
oameni buni, urmă el trăgându-se mai în față să fie auzit de toți,
am luat sama că azi trăiesc și trăiesc bine ăia de se învârt, ăia care
au neamuri sau proptele la armată și-i scutesc de mobilizare, ăia
care dau bani și plocoane… Dară eu, păcatele mele, ce să fi dat? N-
am nici uluci la bătătură, dară mite să zic că sunt propitar…
— Cât pământ ai acasă, măi nea Nițule? întrebă caporalul trăgând
cu poftă din țigară.
— Cât pământ am? se scarpină după ceafă bătrânul soldat și privi
roată în jur, parcă să vadă de este vreunul care poate da un
răspuns mai altfel decât al lui. Păi, dom’caporal, am și eu o juma’de
pogon și-o grădină pe lângă casă. Încolo, în deal, la cimitir, cât să
sari un pas în dreapta și altu în stânga…
Ostașii începură să râdă. Dincu însă nu râse și urmă cu altă
întrebare:
— Cine-i cel mai bogat om de la dumneata din sat?
— De la noi? Păi, dom’caporal, sunt mai mulți din ăștia cu stare,
zise el și întinse degetele pentru a-i număra. Iacă e unul întâi și
întâi cu moșie mare, îl cheamă Tintorescu, Oscar Tintorescu, boier
mare pe care nu l-am văzut de vreo douăzeci de ani prin sat. Se zice
că stă prin străinătățuri…
— Și cine are grijă de moșie?
— Are un ginere, colonel de cavalerie, unul Dona, ăsta taie și
spânzură acolo. Dar acum și ăsta e pe front. Așa. Apăi avem un
negustor, unul Stelică Sultan, care ține două prăvălii, una la
șușeaua mare, alta mai înspre marginea satului. Asta de la șușeaua
mare are și salon pentru nunți, și mașină de umplut sifoane, nu
mai vorbesc de mașina lui de treierat, și tractorul, și hambarele, și
cășile, că are vreo trei căși toate arătoase, de a zis că vrea să mai
aridice una să-l puie-n pozenar pe boieru Tinctorescu, auziți
dumneavoastră cum se joacă blestematu ăsta cu banii!?
Niță Dogaru tăcu, întoarse capul în dreapta și-n stânga și întrebă:
— Care-aveți, mă, copiilor, să-mi dați și mie o țigară? Că mi se
usucă gura…
— Ia de aici, nea Nițule! îl îmbie caporalul întinzându-i pachetul.
Fumezi „Naționale”?
— Fumez, dom’caporal, de ce să nu fumez? Crezi că mai stau să
aleg? Vorba ceea: calul de dar nu se caută-n gură!
Aprinse țigara, slobozi spre înalt câteva fumuri, tuși sec, după care
bătrânul ostaș urmă:
— Și cum vă spuneam de negustoru ăla cu două prăvălii, pe nume
Sultan… Ei bine, ăsta are doi băietani, iacă nițel mai în vârstă decât
Chirică al nostru și decât alții din companie, mă rog, oameni de
armată, dar credeți-mă, vă spui pe zâlele mele care le mai am, că
ăștia doi nici nu știu unde se află cazarma regimentului, dar să mai
fi văzut frontu…
— Au dat bani grei, nea Nițule…
— Au dat, dom’caporal, au dat că au de unde și a avut și cine lua,
zise Niță Dogaru cu năduf. Ei, oameni ca alde dom’major al nostru
se găsesc prin toate locurile.
— Mă, ăl bătrân, iară vorbești prostii, se auzi un glas înapoia lui.
— De ce vorbesc prostii, mânca-ți-aș sufletu? se întoarse mirat Niță
Dogaru și-l căută cu privirea pe acela prin întuneric. Află dumneata
care ești că nu-ți văz ochii, că dom’major Grădinaru mi-a cerut cinci
mii de lei ca să mă lase acasă de tot…
— Cinci mii?
— Cinci mii! întări Niță Dogaru. Uite să mă bată dumnezău dacă vă
mințăsc. Cinci mii în cap. Era atunci, la început, când umblau banii
altfel… I-am zâs: „Dom’major, n-am, păcatele mele, nici cinci sute,
dară cinci mii, și n-am nici cincizeci de lei în pozonar, de unde să
fac eu banii? Dați-mi drumu, că de când mi-a murit băiatu pe front,
n-are cine munci peticul ăla de pământ acasă, că muierea îi oloagă
de vreo șase ani, abia se târăște pe prispă, și moare cu zile, săraca
de ea, și pământu ăla ajunge pârloagă, și n-am nici eu cu ce da
foncierea, că vine pirceptoru și bate-n poartă și cere, că așa l-a
învățat mumă-sa să ceară…”
— Ai avut un băiat, nea Nițule? întrebă interesat Dincu.
— Am avut dom’caporal, suspină bătrânul și dădu drumul unui
oftat din adâncul pieptului. Am avut… Și ce băiat! Înalt și frumos,
și ascultător, și muncitor, săritor la orice nevoie, și uite că s-a
prăpădit cu zile pe front… Era într-un regiment de dorobanți…
Bătrânul tăcu, lăsă capul în piept și-și șterse lacrimile cu dosul
palmei în care ținea țigara aprinsă.
— S-a prăpădit, săracu de el, și s-au mai prăpădit și alții din sat și
din alte sate, urmă cu glas stins, că unde te uiți, dom’caporal, vezi
numai cârpe negre la porți. Numa copiii lui Sultan, negustoru
nostru, și alții, și alții ca ei stau și au zile… și ce zile! Ei, tot banu
bogătanului face politica!
Zicând acestea, Niță Dogaru dădu a lehamite din mână, își potrivi
mai bine pușca pe genunchi și tăcu. Caporalul Dincu îl privi câteva
clipe, după care zise:
— Așa-i războiul, nea Nițule, mor oamenii… Dacă l-am pornit…
— Apăi, eu l-am pornit, dom’caporal? sări Niță Dogaru cu gura,
dându-și cu un gest repezit boneta pe ceafă. Sau poate dumneata?
Sau Chirică, prăpăditu ăsta? Sau Totelică de aci, ori moșneagu
Gheorghe Cârlig de colo, că parcă-i o umbră în țoalele astea
militare? Spune, noi l-am pornit?
— Vrei să spui că nu?
— Îți bați joc de sufletele noastre dom’caporal?
— Atunci cine? întrebă cu un aer nevinovat caporalul.
— Cum cine? Boierii, miniștrii, ăia cu bani, ca de pe urma
răzbelului să facă alți bani. Ei l-au pornit! dădu ca o sentință Niță
Dogaru. Așa-i, măi, oameni buni? se întoarse el către ceilalți
militari. Am grăit drept sau nu?
— Drept, nea Nițule!
— Apăi vedeți? Asta-i… Dac-ar fi după noi, dom’caporal, uite
acușica ai veni cu noi la magazie, ți-am da puștile astea și ne-am
tot duce fără să ne mai uităm înapoi!
— Ba eu m-aș uita să n-alerge dom’major Grădinaru după noi și să
ne cheme înapoi, zise Totelică, un om între două vârste, cu o
mustață neagră, tăiată scurt și un veston prea lung pentru trupul
lui puțintel și rebegit.
— Ei, și chiar de-ar alerga, m-aș trage după un dâmb, la o cotitură,
l-aș aștepta și i-aș da una în cap cu un bolovan, să mă ție minte
toată viața dac-o mai avea minte după aia! zise Niță Dogaru și
răsuflă ușurat de parcă s-ar fi răcorit numai la gândul că ar putea
odată și-odată să-l răpună pe cel care-i batjocorește zilele acum la
bătrânețe.
Alături, stând trântit într-un cot pe iarbă, Chirică încerca să cânte
dintr-o frunză, pe care mereu o umezea între buze și nu-i afla în
nici un fel rostul.
— E de tei, mă, Chirică? se întoarse către el Niță Dogaru.
— Nu e, nea Niță. E de plop. Când ieșirăm pe poarta cazărmii și
rămăsei mai în urmă să-mi leg moletiera găsii o ramură smulsă…
— Îi bună și de plop, zise Niță Dogaru, dară ție îți arde a cânta?
— Păi, de ce să nu-mi ardă, nea Niță?
— Ești tânăr, ce-ți pasă, de-aia îți arde a cânta. Numai noi cu jalea-
n suflet…
— Am și eu jalea mea, nea Niță, vorbi moale Chirică, da-ncerc a o
uita, că dacă mă ia gându, iar mă apucă nebunia… Da, da, geaba
te uiți mata așa la mine, eu am o nebunie a mea care când mă
apucă îmi vine să fac prăpăd în jur!
— Ce nebunie ai, mă Chirică? întrebă Totelică de alături, care se
trăsese și el mai aproape, să intre în vorbă. Ia auziți oameni buni…
Uite muream și nu știam nimica de județ ăsta…
— Ei, mă doare sufletu când mi-aduc aminte, da rabd și rabd până
s-o rupe răbdatu ăsta odată…
Totelică aruncă o privire întrebătoare lui Niță Dogaru și acesta
înălță din umeri a neștiință, ca și când ar fi vrut să spună că nu
poate ști el pe unde-i umblă mintea lui Chirică.
Caporalul Dincu veni și el mai aproape, aruncă țigara cu un
bobârnac departe în întuneric, și-l stârni pe Chirică la vorbă.
Flăcăul nu se lăsă mult îndemnat, mai ales că-l ruga chiar
caporalul, față de care avea un mare respect, așa că începu a
povesti cam de unde-i vine „nebunia” aceea a lui. Cu un an în urmă,
în comuna lui, a venit la moșierul Petre Soreanu, fiul acestuia,
maior de stat major, ca să-și petreacă concediul la vie. Dar n-a venit
singur. A venit însoțit de un locotenent-colonel neamț, unul înalt,
blond, cu ochelari cu ramă de aur, căruia i se spunea de către
boieri, „domnu Klausing”…
— Îi țiu minte numele câte zile oi avea, vorbea cu răsuflarea
întretăiată Chirică și ochii pierduți într-aiurea. Nu l-oi uita în vecii
vecilor!
— Ei, și ce dac-a venit neamțu ăsta în sat? întrebă plin de
curiozitate Niță Dogaru.
— Păi a venit acolo, în deal la moșie, și a stat vreo câteva zile ținând-
o tot într-o petrecere, urmă Chirică cu glas sugrumat de
neîmpăcare. Tocma atuncea venise și soră-mea Marioara de la oraș,
de la școală, că era la școala de menaj, o dăduse taica să învețe și
ea carte, măcar s-ajungă ceva de capu ei că nu l-a lăsat învățătoru
în nici un fel până n-a trimis-o la examen că era bună la învățătură.
Așa, și cum spun venise și ea, era fată la șaisprezece ani împliniți,
și frumușică, și cuminte, și muncitoare, că numa ce-a venit și
auzind că eu cu taica și cu muma ne ducem să muncim în via
moșiei ca să scoatem și noi un ban, ea numa ce-a zis că merge și
ea, că doară pentru ea muncește taica să facă bani ca s-o țină la
învățătură. Și uite așa a doua zi ne-am dus cu toții la vie și
administratoru de pe moșie a trecut-o și pe ea la catastif să-i facă
parte la plată. Și cum treceam noi așa în cea de-a treia zi pe lângă
cerdacu conacului în sus către vie, numa ce zărim acolo sub
umbrar, stând tolăniți în două foteluri de pânză, pe George,
maiorul, fiul moșierului, în cămașă albă, cu ochelari negri pe nas,
și alături de el, pe neamțu ăla, Klausing, cum i-am spus. Stăteau și
fumau privind în vale către sat, peste livezi, cum răsărea soarele în
dimineața aceea. Și acum am trecut prin preajma cerdacului cu
sapele pe umăr, am dat și noi ziua bună așa ca oamenii și ne-am
văzut de drum în sus, printre vii. După vreo câțiva pași, taica s-a
uitat în urmă, și l-a văzut pe neamț că pune binoclu la ochi și
privește după noi, dar și-a zis că de, e omu străin și vrea să vadă
cum arată țăranii noștri. Și am ajuns noi în deal, și-am început a
da cu sapele pe lângă buștenii de vie. Ei, și n-a trecut mult și așa
cam după vreun ceas și ceva numa ce vine o femeie bătrână, una
Aristița, îngrijitoare acolo la conac, și spune că a poruncit domnu
George ca să vină soră-mea Marioara până la el că are s-o întrebe
nu știu ce. Taica a aruncat o privire către mine, eu către el și-apoi
după ce s-a scărpinat în cap a zis femeii acelea să se ducă și să-i
spună lu domnu George că n-are ce s-o întrebe pe Marioara de
vorbă, că el îi boier, băiat subțire, iară ea îi fată de țărani necăjiți și
neștiutori și nu-i poate da învățătură, cu atât mai mult vreo povață.
Și s-a dus Aristița, femeia aceea și a dus vorba către boier și numa
că ne pomenim cu ea ca vine înapoi tot într-un suflet și-i spune lu
taica să facă bine și să vină și el cu fata până la domnu George.
Taica tot nu s-a dus și atuncea numa ce ne pomenim, așa, cam
când se ridicase soarele bine pe cer că răsar printre buștenii de vie
chiar cei doi boieri: maiorul și cu ofițerul neamț. Veneau agale,
urcând dealu, domnu George tot în cămașa aceea albă, cu mâinile
la spate și cu ochelarii negri pe nas și neamțu îmbrăcat în uniforma
lui, cu centură neagră de lac și cu șapca înaltă, verzuie. S-au oprit
lângă noi și numa ce l-a întrebat băiatu moșierului pe taica de ce
n-a vrut sa vină acolo la cerdac? Ori s-a întors lumea cu susu în
jos și vin boierii la țărani?
Taica n-a zis nimic, nici nu i-a aruncat măcar o privire lu George
ăsta, ci și-a văzut mai departe de treabă, mușuroind pământul la
rădăcina buștenilor, că aveam mare zor, trebuia să sfârșim în
săptămâna aceea treaba, că mai aveam și pe-ale noastre pe lângă
casă de făcut.
— Vezi, domnule Klausing, cum se poartă țăranii noștri? s-a întors
băiatu moșierului către neamț.
— Forte prost! Forte prost, nu-i bun! a clătinat din cap neamțu și
cu ochii umbla tot după soră-mea, Marioara, care se îndepărtase
câțiva pași mai către deal dând mereu cu sapa. Țăran trebuie
ascultat boier.
Taica a înțeles ce vor cei doi și când soră-mea a întors capu către
el, numai ce i-a făcut semn din sprâncene și ea îndată a priceput.
A lăsat sapa și a luat-o la fugă prin vie la vale, către sat. Neamțu a
încercat și el să se ia după ea, așa ca într-o joacă, dar eu m-am pus
îndată în cale-i cu sapa înălțată deasupra capului. Înfuriat, el mi-a
dat încet sapa la o parte cu mâna, iar cu cealaltă mână umbla să
desfacă tocu pistolului. Într-o fulgerare de-o clipă, taica l-a văzut
ce vrea să facă și l-a prins de mână.
— Ce vrut? Ce vrut? s-a întors înfuriat neamțu către taica și așa
tam-nesam a scos pistolu și a descărcat două focuri în pieptu lui.
Muma a început să țipe. Eu am ridicat sapa și am vrut să-i dau una
în cap neamțului, dar s-a pus între noi George, băiatu moșierului,
și l-am lovit pe el atât de zdravăn, încât i-am tăiat umărul adânc de
tot. Atunci, neamțu a întins repede pistolu către mine și nu știu de
unde am avut atâta putere de mi-a venit un gând bun, și i-am dat
una cu sapa peste mână, încât pistolu i-a căzut în țărână. M-am
aplecat în clipa aceea, l-am luat, m-am îndepărtat câțiva pași și am
întins arma către cei doi, spunându-le că ori pleacă, ori trag.
Au plecat. George a făcut câțiva pași, ținându-se cu mâna de umăr,
apoi s-a întors și mi-a spus că am să dau socoteală la postu de
jandarmi. Taica a murit peste o săptămână, eu am fost luat de
jandarmi și trimis într-un batalion de reabilitare și uite așa am
ajuns să fac armata înainte de a-mi veni rându…
— Dar când îți vine ție rându?
— La toamnă…
Chirică tăcu și privi roată în jur să vadă ce efect au avut cele
povestite de el asupra celorlalți militari din companie. Ostașii
fumau în tăcere, clătinau capul dar nimeni nu zise nimic. Numai
caporalul Dincu întrebă într-un târziu:
— Și cu boierul cum a rămas, măi Chirică?
— Cu George ăla? Păi am să-l dau în judecată când m-oi întoarce
acasă. Dară mi-a spus notaru nostru că nu fac nimic cu procesu,
că nu el l-a împușcat pe taica, iară pe neamț, vorba aceea, prinde
orbu scoate-i ochii! E străin și n-au ce să-i facă legile noastre… Așa
umblă vorba…
— Neamțul ăsta e aici în oraș, zise Dincu. E șeful comandamentului
german…
— Cine? se miră Chirică și se dădu aproape de Dincu, să-l privească
în ochi.
— Cum cine? Ăla de l-a omorât pe taică-tău. Klausing, că văd că-i
ții bine minte numele…
— E aici în oraș? holbă ochii Chirică. Ei, dumnezeirea cui l-a adus
pe lumea asta! scrâșni el din dinți, atuncea numa lasă-l pe mâna
mea, că-i fac eu de petrecanie…
— Mai încet, măi Chirică, mai încet, nu te-nfierbânta așa, zise
Totelică de alături. Nu uita că nemții îs aliații noștri și…
— Și ce dacă-s aliați? sări cu gura bătrânul Niță Dogaru, care
tăcuse până atuncea. Să ne fure bucatele din bătătură, să ne bage
pe front numai în linia întâi și ei să dea mereu dosu că zic că-s de
ilită sau cum se spune, să ne omore ca pe niște vite, auzi să tragă
cu pistolu în om nevinovat și să facă ce vor, asta însamnă că-s
aliați? Ei, mânca-i-aș ficații lu domnu Clausin ăsta, că uite pentru
necazurile lu Chirică, cum l-oi vedea, întâi eu mă-nfig în el…
— Măi, nea Niță…
— Lasă, măi frate, că ajunge cât am tot înghițit, vorbi supărat Niță
Dogaru. Uite, măi Totelică, ia-ți inima ta și citește în ea ca într-o
carte și citește și-n a altuia, și-n a altuia, și-ai să vezi că și tu și toată
lumea sunteți de părerea mea, și tu și toată lumea nu mai puteți
suferi toate câte sunt pe capu nostru de când s-a pornit războiu
ăsta. Ajunge! Nu știu cum să se facă, dar oricare dintre noi simte
că i-a ajuns cuțitu la os! Că trebuie să se întâmple ceva, ca să se
sfârșească odată chinu ăsta… Așa-i dom’caporal? Bine am grăit, că
uite să mă bată dumnezău dacă te mint, îmi spune inima că ești
om bun și nu mi-e teamă de toate câte le-am sporovăit și noi aicea!
Dincu zâmbea în întuneric și-l încerca în clipele acelea o mulțumire
fără margini. Avea în jurul său oameni simpli ca și el, cei mai mulți
desigur fără o conștiință politică ridicată, dar care oricând erau gata
să fie alături de lupta adevăraților patrioți pentru izbăvirea țării de
fasciștii din afară și dinăuntru. Asemuia în închipuirea lui masa
aceasta de oameni cu o pastă de lut, materie definită prin o mie și
una de însușiri, de caracteristici, proprii modelajului, dar care nu
putea căpăta o anumită formă revelatoare decât prin iscusința, prin
meșteșugul și priceperea unui neîntrecut maestru în lucrarea
obiectelor de ceramică. De felul cum acesta își dă toată osteneala,
punând în joc priceperea și talentul, obiectul capătă forma realității.
„Câtă forță, câtă înțelepciune, câtă putere de luptă are poporul
nostru! – cugeta Dincu în sinea lui, privind pe rând fețele militarilor
care se deslușeau destul de bine în noaptea ce acoperea câmpul. Și
mai ales câtă putere de pătrundere și de analiză, de înțelegere
adevărată a lucrurilor…” Putea oricând să se bizuie cu încredere și
cu fermitate pe ei, erau oameni muncitori ca și el, cu aceleași
aspirații, cu aceleași nădejdi, oprimați de exploatare, batjocoriți de
cei avuți, oameni care datorită unei judecăți limpezi, datorită
minților clarvăzătoare dibuiseră în necunoscutul ce-i înconjura
adevărata cauză a nenorocirii în care se zbătea țara. Poate că
întrezăreau și drumul pe care trebuiau să meargă cu toții pentru a
ieși la adevărata lumină a dreptății…
— Uite de-asta am eu nebunia aia de care v-am vorbit, zise ca o
încheiere soldatul Chirică. Și numa când văd pe stradă un soldat
cu uniformă verzuie, un neamț din ăsta, eu uit că-i aliat sau ce este
și-mi vine să mă reped la el și să-i bag baioneta în șale până dau de
buric în partea ailaltă, așa-mi vine mie, să știți… Ei, fraților, oftă el
clătinând din cap a durere, ce mai om a fost taica și cum și-a trudit
el viața, că s-a târât printre oameni ca o furnică din ălea și uite că
tot l-a călcat un netrebnic… Asta e!
Chirică tăcu, aruncă frunza ce-o tot umezise între buze, se ridică și
se pierdu în întuneric, trăgând pușca după el.
— Are dreptate, bietu de el, zise Niță Dogaru. Nebunii din astea de
care zice Chirică avem cam fiecare, că fiecare avem câte-o socoteală
de încheiat cu câte cineva: cu boieru, cu negustoru, cu priceptoru,
cu ăi care ne mănâncă viața cu dobânzile pe la bancă, iacă așa cu
toți ăștia…
— Ai vrea să nu mai fie boierii mai marii țării, nea Nițule? îl întrebă
caporalul și-i puse mâna pe umăr prietenește, simțindu-se apropiat
de sufletul lui.
Niță Dogaru râse din toată inima. Râseră și ceilalți ostași pe de
lături.
— Zău, dom’le caporal, zise el ștergându-și gura cu dosul palmei,
știi numa cum m-ai întrebat dumneata? Așa ca și cum ai fi zis: „Mă,
nea Nițule, ți-ar place, mă, să te pupe o femeie frumoasă?” Paște
calule iarbă verde, vorba ceea!…
Militarii se porniră iar pe râs și odată cu ei și caporalul Dincu,
înveselindu-se peste măsură de mult.
— Păi cum să nu-mi pară bine, dom’le caporal? urmă Niță Dogaru
și-i privi pe cei din jur, pe rând, pe fiecare în parte. Aș vrea să fie la
cârma țării tot de-ai noștri, țărani ca mine sau muncitori ca
dumneata, oameni care ne știu năcazurile și durerile…
— Așa e, nea Nițule, zise caporalul, fiecare am vrea să fie mai marii
noștri oameni muncitori ca și noi, dar vezi dumneata, pentru ca
oamenii ăștia să ajungă la cârma țării, trebuie să fie schimbate
rânduielile astea strâmbe pe care-i așezată țara, să fie altă prețuire
pentru omul muncitor, uite ca mine, ca alde dumneata, Totelică, și
alții. Or, treaba asta nu se poate face fără luptă, strâmbătatea n-o
putem înlătura decât prin luptă, o lupta pe viață și pe moarte
împotriva a tot ce-i putred și ne batjocorește, ne mănâncă viața asta
și așa destul de amară și de grea. Lupta asta, nea Nițule, trebuie
purtată de oamenii care muncesc ca să trăiască, care nu trăiesc de
pe spinarea altora…
Caporalul Dincu vorbea cât mai pe ocolite despre viața grea și de
mizerie pe care o ducea poporul umilit, exploatat, târât într-un
război pe care nu l-a dorit, batjocorit de bogătași și de bancheri,
despre ce trebuie să facă fiecare om cinstit, care nădăjduiește să se
ivească odată lumină peste întunericul ce-a cuprins țara. El vorbea
și ostașii din jurul său, într-o tăcere deplină, îl ascultau fără să
clipească din ochi, sorbindu-i parcă fiecare vorbă și minunându-se
totodată de câtă deșteptăciune e cuprins gradatul lor, pe care
acuma socoteau că-l cunosc și mai bine, că e mai lipit de inima lor
și de sufletul lor, că nu-i de mirare lucrul ăsta, deoarece și el e
muncitor și-și duce traiul din ce câștigă cu mâinile.
— Mă înțelegeți, măi oameni buni? încheie într-un târziu Dincu
scurta sa discuție cu soldații pe care-i avea în subordine. Voi nu
puteți citi ziarele, nu puteți asculta ce se mai spune pe la radio, nu
auziți ce mai vorbește lumea prin oraș, că stați în cazarmă, dar eu
umblu cu diferite treburi prin oraș, și uite cele ce v-am spus le-am
auzit și eu de la unul și de la altul, că lumea vorbește, fraților, și nu
numai că vorbește dar adună și venin în suflet și caută fiecare un
drum care să ducă spre o viață mai bună…
— Adevărat dom’caporal…
— Oamenii s-au săturat de război, urmă caporalul tot mai
insistent, mai convingător, că mulți nu și-au dat numai vita din
bătătură la rechiziție, dar și-au dat și viața sau au ajuns schilozi,
de nu mai au vindecare, s-au săturat să mai primească pâine, și
gaz, și ulei, pe cartelă, s-au săturat să mai plece și să moară aiurea
pentru interesele unuia și altuia dintre mai marii țării. Dușmanul
nostru de moarte, măi oameni buni, e aici în țară, la doi pași de noi,
umblă pe lângă noi ca stafiile de zici că nu-l poți vedea, dar îl vezi
dacă vrei, ne suge sângele și ne strânge de grumaji și de beregăți și
ne ia suflarea, – îi mareșalul cu toți ai lui, cu nemții lui Hitler și toți
cei care s-au dat de partea lor. Așa să știți, măi oameni buni. Ei,
uite asta-i toată chestiunea ce aveam să vă spun.
— Drept și pe inima noastră ai grăit dom’caporal…
— Acuma, vă rog, atenție la mine, ceru Tudor Dincu.
Se auziră câteva îndemnuri, ostașii tăcură, se liniștiră.
— Ce vreau să vă spun? Am vorbit aici ca oamenii cuprinși de
aceleași necazuri, nu cred să se afle printre noi vreo coadă de topor
să ne vândă către mai marii noștri…
— Cum ai zis, dom’caporal, să ne vândă? sări Niță Dogaru și-l
prinse pe Dincu de mână. Să ne vândă, zici? Uite na, mă uit acușica
în ochii lor, cum mă uit într-ai dumitale dom’caporal, ce dracu, că
ne cunoaștem între noi, vorbim mai de mult pe ascuns despre
treburile astea, nu-i prima dată, dar dacă acu sunteți și
dumneavoastră în gând cu noi, parcă ni-i inima mai ușoară și
sufletele mai deschise. Așa-i, fraților?
— Literă de lege, nea Niță, ce-ți mai răcești gura de pomană
întrebându-ne? zise Totelică din întuneric. L-am mirosit eu pe
dom’caporal că-i de-al nostru, știi, ți-am spus odată dumitale o
vorbă, așa-i omu care-i tot de-o suferință ca a noastră…
— Și eu, ca și voi, urmă Tudor Dincu, nu am alt gând, măi fraților,
decât să se facă mai repede pace și dreptate în țară.
— Așa-i dom’ caporal, și dreptate, întări Niță Dogaru. Că geaba se
face pace, dacă dreptatea ne-o mănâncă mai departe boierii…
— Și acum că a trecut vremea cu sporovăitul, zise caporalul, haide-
ți să vedem ce facem cu salturile alea pe care a ordonat dom’ major
Grădinaru să le faceți…
Și zicând acestea, se ridică de jos, își scutură pantalonii cu latul
palmei și așteptă până ce se ridicară și ceilalți militari din jurul său.
— Dom’caporal, interveni Niță Dogaru, aș avea și eu o vorbă de
spus, zise el și-i privi cu șiretenie pe ceilalți de lângă el, pe rând, pe
fiecare în parte.
— Ei, spune, nea Nițule…
— Ce să ne mai omorâm ăle oase pe blestematu ăsta de câmp?
zicem și noi că am făcut salturi din alea, și gata! Așa-i măi, fraților?
se întoarse el către militari. Iaca, mai bine ne-au prins cele auzite
de la dumneavoastră, decât să ne izbim ăle burți de pământ…
— Așa-i, dom’caporal, are dreptate nea Nițu… zise și Totelică.
— Nu suflă unul o vorbă, dom’caporal…
— Mai bine ziceți mai departe despre viața asta a noastră, că parcă
le ziceți din cărți… zău, oameni buni, din ce ascult și tot nu m-aș
sătura să-l aud pe dumnealui vorbind…
Caporalul Dincu își luă iar boneta de pe cap, își șterse fruntea de
sudoare cu latul palmei și zâmbi subțire în întuneric, fără să știe ce
să răspundă. Părea nehotărât în cele ce gândea… De fapt și el
plănuise să nu mai omoare oamenii, unii dintre ei cu ani de război
în spinare, să nu-i mai alerge acum noaptea pe câmpul cu iarba
pârjolită de arșiță, mai ales că era convins că pedeapsa era
nedreaptă, urmare a apucăturilor păcătoase ale plutonierului
major, care nu știa altceva decât să înjure, să bată și să
pedepsească… Ce rost aveau salturile acelea, când oamenii,
majoritatea dintre ei, înaintaseră pe adevărate câmpuri de luptă,
chiar sub ploaia gloanțelor? Căutase și el la amiază să-i explice
lucrul acesta lui Grădinaru, dar plutonierul major îi aruncase o
privire care mai degrabă ar fi vrut să însemne „ia vezi că ai să faci
salturile alea cu tine în fruntea companiei!”, decât că e surprins de
cuvintele lui.
— Măi, oameni buni, zise caporalul, să nu fie printre voi vreunul
care să înceapă a-i turui gura către dom’major, că noi n-am făcut
instrucție, ci am stat de vorbă…
— Care să fie ăla, dom’caporal? întrebă Niță Dogaru, și-și roti o dată
ochii peste cei din jur. Uite, numa să-l aflu eu că-i mănânc ficații,
să fiu al dracului dacă vă mințăsc! Este vreunu printre noi din ăia,
măi fraților? Care ești, dă-te acuma în fapt până nu te dibui eu, că
la urmă vorbim altfel!
— Vezi-ți de treabă, nea Nițule, ce mai întrebi? zise Chirică de
alături. Parcă nu ne-ai cunoaște…
— Mormânt, nea Nițule, asta suntem! grăi Totelică din întuneric.
— Dar ce enteres am avea? zise un altul. Care-i prostu ăla să se
ducă și să-i spună majurului că el nu și-a dat burta de pământ de-
o mie de ori și vrea să și-o dea sub comanda ’mnealui?
— Bine, fu de acord caporalul. Atunci să ne încolonăm și să mergem
încet către cazarmă.
— Așa da, dom’caporal!
— Și vă rog încă odată, nu discutați cu nimeni…
— Ce dracu’, dom’caporal, suntem oameni sau ce suntem? sări Niță
Dogaru cu gura. Păi ar trebui să ne cunoașteți mai bine și atunci
să gândiți ce vreți despre noi!
Peste câteva minute, cei cincisprezece ostași mergeau în pas de voie
pe câmpul întunecat către cazarmă, în frunte cu caporalul Dincu.
Noaptea era neagră și nu se vedea mai departe de câțiva zeci de
metri. O liniște firească, liniștea câmpului adormit, stăruia în acele
clipe în imensitatea de necuprins din jur. Se auzea numai țârâitul
ascuțit al unor greieri și undeva înainte se deslușea tropotul
copitelor unor cai pe caldarâmul șoselei ce ieșea din oraș.
— Acum cântăm ceva, nea Nițule? întrebă caporalul și-și întoarse
fața către bătrânul soldat ce mărșăluia la mijlocul coloanei nițel
șchiopătând de-un picior.
— Cântăm, dom’caporal! fu de acord Niță Dogaru. Acuma, că am
vorbit de-ale noastre, parcă ne-am mai mângâiat și noi sufletele…
— Atunci să dăm tonul. Chirică!
— Ordonați, dom’caporal!
— Ia zii, mă, pe-ăla care l-am învățat alaltăieri…
— Ăla cu gornistul?
— Așa, ăla.
Chirică își drese puțin glasul, cântă de unul singur începutul
melodiei, după care la comanda lui Dincu toți militarii reluară o
dată:

Mă bădiță, nu fi trist,
C-ai s-ajungi și tu gornist,
Tra-la-la-la-la…
Ai s-ajungi poate gradat
Până n-ăi veni în sat,
Tra-la-la-la-la…

Cântecul se revărsa peste câmpul întunecat și se auzea până

departe la cazarmă. Așa că Dincu nu se miră când, în timp ce dădea
comanda de oprire militarilor în fața pavilionului companiei, îl zări
pe scările de piatră, tocite de vreme, chiar pe plutonierul major
Grădinaru. Stătea ca o umbră, neclintit, cu două pâini la
subsuoară și aștepta ca gradatul companiei să dea repaus
oamenilor.
— Dincule! strigă el după aceea.
— Ordonați, dom’major!
Caporalul veni imediat în fața lui Grădinaru și salută regulamentar,
stând în poziția de drepți.
— Văd că-s veseli mârlanii, i-ai dat cu burta de pământ să-nvețe
suprinderea?
— I-am dat, dom’major. Cred că acuma s-au învățat minte și când
explicați dumneavoastră la teorie nu mai greșesc…
— Așa, băiete. Acuma să treacă la dormitor. Trap!
Zicând acestea, plutonierul major Grădinaru plecă prin curtea
întunecată a cazărmii, călcând greoi, pe sub castanii cu coroane
bogate, ținând strâns sub braț cele două pâini cazone.
 16

Într-o seară, Dana l-a vestit pe Mihai că în noaptea următoare, la

orele unsprezece și jumătate, va trebui să fie în marginea câmpului
de instrucție al regimentului, în locul unde începe strada
Brâncoveanu. Acolo îl va aștepta un tânăr scund și îndesat, cu
șapcă de licean pe cap, îmbrăcat într-o cămașă albă și în mână cu
o ramură de brad. Consemnul recunoașterii, parola: „Nu știți cumva
unde este strada Austrului?” „Nu știu că nu sunt de pe aicea, dar
puteți întreba la cârciuma din colț”. „Cârciuma este închisă”.
Se bucurase foarte mult Mihai că se aranjase într-un fel această
situație, dar nu-i era limpede unde anume avea să meargă. Dar nici
Dana nu știa mai multe. Caporalul Dincu îi spusese numai atâta:
„În seara de cutare, la ora cutare…” „Unde îl vei adăposti pe fratele
meu, Valeriule?” încercase ea să afle. „Nu-ți pot spune, vorbise el
deschis. Îl va aștepta tânărul despre care ți-am vorbit și fii
încredințată că va fi găzduit în deplină siguranță și nu va duce lipsă
de nimic”.
Mihai se întâlnise cu cel ce-l aștepta, se recunoscuseră după
consemnul stabilit și pornise cu el peste câmp. După vreo trei sute
de metri, dintr-o groapă le ieșise înainte caporalul Dincu, îmbrăcat
civil. Îl luase în primire pe Mihai, îi mulțumise tânărului cu șapcă
de licean pe cap și după ce acesta se pierduse în noapte, caporalul
îl rugase pe fratele Danei să-l aștepte cel mult douăzeci de minute
în groapa în care stătuse el. Trebuia să se ducă până la marginea
orașului, la o casă, ca să se schimbe de haine, să se îmbrace militar.
— Dumneata ești sub arme? se mirase Mihai.
— Deocamdată, da, spusese Dincu pregătindu-se de plecare.
Trebuie să îmbrac uniforma ca să pot intra în cazarma…
— În cazarmă va fi adăpostul meu?
— Da, în cazarmă.
— Mă mai ia cineva în primire de la dumneata? întrebase neliniștit
Mihai.
— Nu. Eu o să fiu acela care o să te am în grijă. Te asigur, domnule
Mihai, că vei fi în deplină siguranță.
— De unde știi că mă cheamă așa?
— Crezi dumneata că mi-am luat sarcina să adăpostesc un
necunoscut?
— Deci dumneata ești vărul…
— Nu, vărul este cel care te-a adus la mine. Eu sunt vărul vărului,
râse Dincu și dându-i mâna îi spuse să-l aștepte că are să se
întoarcă numaidecât.
Peste exact douăzeci de minute, caporalul Tudor Dincu se înapoie
echipat în uniforma militară. Se îmbrăcase mai înainte civil pentru
ca nici măcar „legătura”, tânărul cu șapcă de licean, să nu-l știe că
e ostaș. Din toată rețeaua conspirativității, singurul care știa că e
militar și că face parte dintre ostașii Regimentului 95 infanterie era
tovarășul Haralamb și mai sus „Fulgerul”. Încolo absolut nimeni.
— Haide, domnule Mihai, spusese Dincu luându-l de braț. Să
mergem…
— Ce ești dumneata, caporal? întrebă Mihai, căutând a desluși prin
întuneric tresele de lână de pe epoleții bluzei.
— Da, caporal…
— Parcă te-aș cunoaște… Uite, după ce m-ai lăsat singur și-ai plecat
să te îmbraci militar, m-am tot gândit la lucrul ăsta. Parcă te-am
mai văzut undeva…
— Se prea poate, consimți Dincu. Și știi unde? Chiar mă gândeam
acum pe drum. Ne-am urcat amândoi în plop să salvăm copilul
comisarului…
— Exact, dom’le! exclamă bucuros Mihai. Uite acum îmi aduc
perfect aminte… Dumneata ești curajosul salvator…
Au ajuns la poarta numărul doi a regimentului, aceea din spatele
cazărmilor, ce da spre câmpul de instrucție și pe care în timpul zilei
ieșeau militarii încolonați sau căruțele cu fân, cu alimente sau cu
echipament.
Dincu îl lăsă pe Mihai să aștepte puțin mai deoparte și se duse către
santinela ce abia se deslușea în noapte.
— Dumneata ești, nea Nițule? întrebă Dincu, apropiindu-se.
— Dar care ești acolo, mă, frati-miu, de mă cunoști? vorbi Niță
Dogaru cu glas răgușit.
— Eu, caporalul Dincu…
— Să trăiți, dom’caporal, eu sunt, vai de bătrânețele mele, zise
necăjit Niță Dogaru. Stau la miezul nopții cu pușca-n brațe să
păzesc stelele de pe cer…
— Dă-te mai încoace să-ți spun o vorbă…
Bătrânul soldat se apropie și Dincu îi șopti că i-a venit un cumnat
de la țară, n-are unde să doarmă și-l ia cu el în cazarmă să se
odihnească până dimineața, că e amărât vai de zilele lui, a venit pe
picioare vreo treizeci de kilometri, să vadă ce mai face nevasta că e
în spital de două luni de zile…
— Să doarmă sănătos, dom’caporal! spuse Niță Dogaru, bucuros
că-l putea servi pe Dincu cu ceva. Că ce ziceți dumneavoastră,
pentru mine-i sfânt… Mai rar așa suflet…
— Știi, eu ziceam de consemn…
— Dă-l dracului de consemn, dom’caporal! vorbi Niță Dogaru cu
arma la umăr. Dacă s-ar fi ținut ăi mari de consemn, nu porneau
prăpădul ăsta…
Mihai și Dincu intrară în curtea cazărmii. Chiar lângă poarta
numărul doi se înșiruiau grajdurile și remizele în jurul cărora
plutea un miros greu de balegă putredă. Mai încolo se vedeau
câteva clăi de fân, șoproane și stive de lemne.
Prin curtea largă, prăfuită, nu se vedea țipenie de om. Trecură în
mare taină pe lângă magaziile regimentului, niște clădiri lucrate în
același stil, cu cerdacuri într-o parte și alta, scunde și acoperite cu
tablă, ale căror uși masive de lemn de stejar erau închise cu drugi
de fier puși de-a curmezișul. Către stradă se zăreau pavilioanele
înalte, din cărămidă roșie, cu mulțime de geamuri, ale căror trepte
de la intrare erau date cu var.
Ajungând în dreptul uneia dintre magazii, Dincu se căută prin
buzunare, scoase un lanț cu multe chei și deschise lacătul unui
drug de fier ce bara o ușă laterală. Dădu ușa la o parte, scăpără un
chibrit și-l pofti pe Mihai să intre. Trecură printre rastele de arme
și rafturi cu lăzi mari și grele și ajunseră la o cameră în fundul
magaziei.
— Aici va fi locuința dumitale! zise Dincu și-l pofti pe Mihai să intre.
Un aer închis, stătut, mirosind a unsoare râncedă și a var, îi izbi
deodată nările lui Mihai. Totuși trecu pragul și rămase lângă ușă,
rotindu-și privirea în toate părțile să vadă unde-și va petrece cele
câteva săptămâni sau poate luni de adevărată detențiune.
Era o odaie scundă, văruită în alb, cu tavanul înclinat, pe lângă ai
cărei pereți se înălțau stive de lăzi. Dușumeaua roasă, putredă, era
găurită din loc în loc și scârțâia jalnic la orice apăsare a piciorului.
Avea o singură fereastră acoperită cu gratii prin ale cărei geamuri
mate, vopsite în alb nu se putea vedea nimic afară. De tavanul
coșcovit atârna un bec murdar, stropit cu var, ce împrăștia în jur o
lumină slabă, difuză.
— Îți mulțumesc, domnule caporal, îți mulțumesc din suflet, spuse
Mihai, așezându-se pe patul improvizat de către Dincu pe două lăzi
de pușcă-mitralieră. Am să-ți fiu recunoscător pentru toată
strădania dumitale…
Dincu asculta și-l examina în tăcere pe Mihai. Părea un tânăr
interesant. Destul de voinic, cu părul răvășit, privirea ageră,
deschisă, îmbrăcat curat, chiar elegant pentru vremurile acelea.
Ochii îi erau încercănați probabil de nesomn sau suferință, dar
obrazul se arăta parcă luminat de-o trăire lăuntrică, intensă.
Caporalul îl studia în ascuns și căuta să-și închipuie prin câte
putuse trece acest om în lunile de instrucție sub comanda germană,
și mai ales între sârmele lagărului de lângă Bremen unde fusese
închis.
— Te rog, domnule caporal, să înțelegi și să judeci la justa ei valoare
atitudinea mea față de frații noștri de arme, ostașii germani, urmă
Mihai privindu-l drept în ochi. Și-mi place să cred că dacă ai
consimțit să mă protejezi în felul acesta, asigurându-mi un
adăpost, îmi îngădui a aprecia că și vederile dumitale nu sunt
departe de ale mele…
— În ce privință? ceru Dincu o lămurire, înălțând sprâncenele.
— În privința fraților noștri de arme, preciză Mihai. Despre ei e
vorba. Despre ostașii germani…
— Mda, făcu Dincu, puțin stânjenit, ca omul care se ferește să ia o
atitudine. Vezi dumneata, cum să-ți spun ca să mă înțelegi mai
bine, cu toate că n-am avut un contact direct cu ei și nu m-au lovit
ca pe dumneata, totuși nu pot spune că nu împărtășesc întrucâtva
punctul dumitale de vedere…
— Vrei să-ți spun ceva?
— Te rog…
— Știi, gestul dumitale de a mă adăposti în asemenea condiții,
destul de periculoase pentru dumneata, mă face să trag concluzia
că ești un om cu un caracter deosebit, zise Mihai prinzându-l pe
caporal de braț. Un om dintr-o bucată… Ce meserie ai în viața
civilă?
— Turnător, însă cunosc și instalații de apă, sanitare,
electricitate…
— Din ce oraș?
— De aici, din Turnu Severin…
— A, va să zică ești localnic, se bucură Mihai. Și cum ai aranjat de
n-ai plecat pe front?
— Medical. Sufăr de plămâni… Și apoi am mai făcut unele lucrări
ofițerilor, colonelului Predoiu și chiar plutonierului major
Grădinaru, „sufletul companiei”, râse Dincu.
— Păi să știi dumneata că majorii ăștia sunt cei care trag sforile în
regiment, întări Mihai. Ei mobilizează, ei lasă la vatră. Regimentului
îi trebuie un efectiv de atâția oameni să completeze pierderile pe
front, dar nu se precizează că trebuie să i se trimită ordin lui cutare
sau cutare… Și atunci totul rămâne la alegerea majorului de la
mobilizare, care se are bine cu ăla de la îmbrăcăminte sau de la
aprovizionare și așa mai departe. Cine are noroc și zile, scapă, cine
nu – nu!
— Văd că cunoști toate mecanismele astea, așa-zise ascunse, ale
majorilor! zise Dincu vesel.
— Dar cine nu le cunoaște?!
Mihai îl întrebă apoi pe Dincu dacă are părinți, unde locuiește în
oraș, dacă-l cunoaște pe profesorul Gheorghiu și câte și mai câte.
Dincu răspundea cu plăcere întrebărilor și făcea lucrul acesta nu
pentru a îndeplini o cerință a politeței, ci fiindcă fratele Danei,
manierat și binecrescut, un băiat cult și cu deosebire integru, se
arăta a fi un interlocutor agreabil, plăcut și foarte sociabil. Nu-i mai
puțin adevărat că-l aprecia fără rezerve cunoscându-i justificata
revoltă împotriva nemților. De aceea, în timp ce Mihai începuse a
povesti din peripețiile sale prin străinătate, Dincu chibzuia și-și
frământă mintea cum să-l atragă la activitatea organizației de
tineret, a întregii mișcări antifasciste din oraș, bineînțeles fără ca
el, Dincu să se deconspire și să-și trădeze calitatea de membru al
organizației tineretului comunist.
În cele din urmă ajunse la o soluție și spuse:
— Domnule Mihai, te rog să n-ai nici o grijă în privința hranei și a
siguranței în care te afli. Voi face tot posibilul să-ți asigur, dacă se
poate spune, un „confort” cât mai acceptabil.
— Îți mulțumesc foarte mult, domnule caporal.
— Vreau însă să te rog ceva…
— Cu plăcere. Ascult.
— Ca să nu te plictisești, pot să-ți ofer o anume îndeletnicire? Una
simplă de tot…
— Desigur! acceptă Mihai, fără nici un fel de rezervă, bucuros că
poate răsplăti într-un fel bunătatea militarului. E vorba de curățitul
unor arme? Văd pe-aicea niște lăzi…
— O, nu, nici pe departe nu poate fi vorba de așa ceva! râse Dincu,
ci de cu totul altă chestiune. Uite, vreau să cunosc situația exactă
a felului cum merg treburile pe front, ce mai e nou prin lume…
— Și cum te pot ajuta pe dumneata în această problemă, atâta
vreme cât sunt nevoit să stau închis între acești patru pereți?
întrebă Mihai zâmbind de năstrușnica idee a caporalului pe care
practic, în acel moment n-o vedea realizabilă. Ai vreo soluție, alta
decât a-mi furniza presa din care eu să extrag articolele
trebuincioase?
— Desigur.
— S-o vedem.
Fără prea multe ocolișuri, în câteva cuvinte, Dincu îi spuse că el,
om cinstit, nu poate da crezare comunicatelor germane care
denaturează situația frontului și acoperă cu o perdea de minciuni
adevărata situație a războiului. Ca militar, desigur, este interesat
direct de mersul operațiunilor și la dorința unor camarazi din
regiment ar vrea să-i informeze și pe ei despre declinul tot mai
accentuat al armatei germane, despre situația reală care-i în țară și
câte altele. Din unele date pe care le deține în privința biografiei lui,
știe că în Germania a urmat un curs de limba rusă, deci poate
înțelege puțin din ceea ce se vorbește. În acest caz i-ar aduce un
mic aparat de radio, cu ajutorul căruia să asculte emisiunile unui
post românesc clandestin și care se cheamă, pare-se „România
liberă”, apoi Moscova, Londra, Alger, după care să întocmească mici
buletine pe care să i le dea în fiecare dimineață când va veni să-l
vadă. N-ar fi îndrăznit să-i ceară acest lucru, dar din cele discutate
și-a dat seama că și el, Mihai, este un adevărat patriot care înțelege
datoria fiecărui om cinstit din țara noastră de a o ajuta să nu
meargă către pieire.
— Poate că dacă toți oamenii cinstiți, patrioți, își vor uni gândurile,
glasurile – continuă Dincu – dacă vor trece la fapte, se mai poate
schimba ceva spre binele țării și a salvării ei din dezastrul în care a
adus-o regimul dictatorial al lui Antonescu.
— Deci și dumneata, ca și mine, nutrești aceleași sentimente de ură
împotriva guvernanților antonescieni și a nemților? întrebă Mihai.
— Dacă din cele ce ți-am spus până acuma, tragi aceasta
concluzie…
— Da, eu trag această concluzie.
— Eu nu te contrazic…
Constatarea aceasta îl bucură într-atât de mult pe Mihai, încât nu
se putu stăpâni să nu-l îmbrățișeze pe caporal.
— Păi atunci, zise el vesel, se cheamă că privim lucrurile prin
același binoclu…
— Da, prin același binoclu, însă țin să adaug că adevăratul conținut
al acestor lucruri îl putem desluși în raport cu vederea fiecăruia…
— Cum anume? se miră Mihai. Nu înțeleg…
— Destul de simplu: unul are vederea mai bună, altul mai slabă,
râse Dincu. Nu? Dar important este că privim prin același binoclu,
cum bine te-ai exprimat dumneata, și în aceeași direcție…
— Da, în aceeași direcție…
Dincu își aprinse o țigară, îl îmbie și pe Mihai să ia una din pachet,
dar Mihai spuse că nu fumează și că mai degrabă ar vrea să
doarmă. Se simțea tare obosit, stătuse toată ziua într-o continuă
încordare, crezând că va veni poliția să-l caute pe acasă și nici
noaptea trecută nu închisese ochii tot din această pricină; la orice
mic zgomot de pași auzit pe stradă sau motor de mașină, tresărea
și stătea cu sufletul la gură, așteptând ca cineva să intre în curte.
Dar faptul că astăzi avea să fie rezolvată favorabil găzduirea sa, îl
mai înviorase puțin spre seară, mai exact căpătase o anume
stăpânire de sine așteptând clipa când avea să fie condus aci.
— Da, e destul de dificilă situația asta a dumitale, zise Dincu și-și
puse boneta pe cap, semn că se retrage. Însă acuma sper că te vei
liniști.
— Asta e adevărat…
— Te rog, însă, un singur lucru, domnule Mihai, și cred că și
dumneata ești convins de lucrul ăsta – nu faci nici cel mai mic
zgomot, mai ales ziua, când majurul și unii militari poate vor umbla
prin magazie…
— Daaa? făcu ochii mari Mihai. Păi… se folosește această magazie?
— Desigur…
— Atunci…
— Nu, nu-ți fie teamă, îl asigură caporalul. Ușa camerei va fi tot
timpul încuiată iar cheia este la mine.
— Ufff! zâmbi Mihai șters. M-am liniștit.
— Deci, continuă Dincu, grijă mare când auzi pași sau glasuri
alături…
— Este în interesul meu, așa că voi lua toate măsurile de precauție.
Să n-ai nici o îndoială în privința asta. Apropo, când primesc
aparatul de radio?
— Poate chiar în noaptea asta. Mă duc să văd dacă pot să-l aduc.
Am o cunoștință în oraș…
— Bine, am să aștept.
— Nu, dumneata te poți culca. Când viu am să te scol eu… Deci,
noapte bună.
— Noapte bună și încă o dată îți mulțumesc din inimă!
Peste câteva zile, caporalul Dincu avea în mână primele buletine cu
știri emise pe calea undelor de posturile de radio „România liberă”,
Moscova și Londra. Noapte de noapte, Mihai asculta cu multă
răbdare toate emisiunile, regla butoanele „Tellefunken-ului” în așa
fel ca sunetul să fie abia perceptibil și scria de zor pe bucățele de
hârtie tot ce recepționa.
— Îți foarte mulțumesc, domnule Gheorghiu! exclamase caporalul
Dincu citind primele însemnări ale lui Mihai. Îți rămân foarte
recunoscător…
La prima întâlnire cu Haralamb, într-o casă conspirativă din
cartierul Tabaci, caporalul îl informase de faptul că-l găzduise în
cazarmă pe Mihai și de îndeletnicirea ce i-o dăduse. La început,
Haralamb nu se arătă mulțumit de inițiativa lui Dincu; dimpotrivă
se și supără și-l mustră aspru pentru acțiunea întreprinsă, acțiune
ce putea aduce mari neajunsuri muncii ilegale a organizației.
Tocmai în cazarmă s-a gândit să-l adăpostească? Nu putea să-l
ascundă în altă parte, undeva în oraș sau într-o comună
învecinată? Dar până la urmă, socotind că nu se mai putea face
nimic, încuviințase să continue a lucra cu el, însă cu mare
precauție, cu mult tact…
— În definitiv, tovarășe Haralamb, băiatul e sub cheia mea, așa că
nu mă poate trăda în nici un fel…
— Asta e foarte adevărat. Dar cum i-ai justificat necesitatea acelor
buletine?
— I-am spus că-mi trebuie pentru aflarea exactă a situației de pe
front. Soldații sunt curioși să știe când se termină războiul,
deoarece circulă fel de fel de zvonuri și nu mai știu cărora să le dea
crezare și cărora nu…
— Foarte bine. Te rog să-mi aduci și mie acele buletine.
 17

Au trecut câteva zile. Într-o dimineață înnourată, gata să înceapă

ploaia, pe când se aflau în cancelaria companiei numai caporalul
Dincu și plutonierul major Grădinaru, intră pe neașteptate
comandantul regimentului – partea sedentară – colonelul Predoiu.
Grădinaru tocmai mânca un pepene verde și era tot mozolit pe la
gură și pe mustăți de zeama roșie ce i se prelinsese până și pe piepții
vestonului. Dincu, la o masă, lângă fereastră, trăgea niște linii cu
creionul roșu într-un registru.
De cum se ivi colonelul în prag, Grădinaru sări în picioare ca ars și
rămase stană de piatră cu felia de pepene în mână, pe jumătate
mâncată.
— Să trăiți, dom’ colonel! zise el cu gura plină și lăsă repede pe
masă felia de pepene. Mă iertați că…
— Te respecți, Grădinarule, te respecți, zise colonelul, plimbându-
se prin cameră cu mâinile la spate. Era un bărbat nu prea voinic,
cu părul alb, tuns scurt și ochi căprui, blânzi, ca de adolescent.
Mănânci de parc-ai fi în ceasul morții…
— Să trăiți, dom’ colonel… mănânc… ce să fac… vorbi fâstâcit
majorul și cu dosul palmei se șterse discret la gură. Să vedeți,
veneam azi dimineață încoace spre cazarmă și se tot ținu după mine
o lăptăreasă din alea din Cerneți și a dracului nu se lăsă până ce
nu-mi puse pepenele ăsta în brațe. „Ia-l, zice, că-i de-ăla turcesc,
cu semințe negre, zahăr nu alta!” Și, de, nu mai avusei răbdare până
acasă și tăiai acolea o feliuță să văd e zahăr sau e numai o vorbă
așa… Că dacă-i altminteri de ce să-l mai car doi kilometri până
acasă?
Grădinaru vorbea, gura îi turuia ca o morișcă, dar colonelul,
absent, nu lua aminte la cele ce-i spunea. Deschisese un registru
ce-l găsise pe masa unde lucra caporalul și citea cu atenție
însemnările din el. Răsfoi câteva file, mai citi ce mai citi, apoi îl
închise cu un gest de plictiseală, mai mult de dispreț, suflându-și
praful imaginar de pe degete. Într-un târziu se întoarse și privi
câteva clipe pe fereastră afară, la câțiva soldați desculți, numai în
cămăși care descărcau dintr-o căruță vestoane și pantaloni de
reformă.
— …că dacă v-amintiți când eram cu dumneavoastră pe front, dom’
colonel, urmă cu insistență Grădinaru, tot așa o femeie cu un
afurisit de pepene din ăsta…
— Lasă-l, măi, dracului de pepene! îi reteză vorba colonelul și veni
lângă masa lui. Spune-mi mai bine de unde au civilii din oraș arme?
— Ce să aibă, dom’ colonel? holbă ochii Grădinaru.
— Arme, mă! Ar-me! înțelegi? Puști. Puști Z.B. …
— Păi de unde le au?
— Asta te întreb eu pe tine. Tu ai în primire magazia de armament
și muniții și poate că ai început să vinzi armele precum lăptăreasa
aia pepenii!
Grădinaru, vădit precipitat, neliniștit, făcu fețe-fețe, roșu tot ca un
rac, se mai șterse o dată la gură cu dosul palmei fără să-și ia
privirea de la colonel și tot cu palma încercă să înlăture un roi de
muște care se tot învârtea să se așeze pe pepenele tăiat de pe masă.
— Dom’ colonel, uitați să mă bată dumnezeu dacă eu știu ceva de
armili alea! zise el eu glasul înecat, mai mult bâlbâindu-se. Poate
că au venit cu ele de pe front. Că știți dumneavoastră cum e omu:
pe ce găsește pune mâna… că așa suntem noi fiecare, strângători.
Nu știți dom’ general…
— Hai, și nu mai trăncăni despre lucruri fără rost, care n-au nici o
legătură cu problema în discuție! zise supărat colonelul și lovi cu
cravașa în tăblia mesei. Eu vorbesc una și tu îi dai zor cu alta. Te
întreb: știi ceva de armele pe care poliția le-a găsit la civili?
— Nu știu, dom’ colonel, să mă bată dumnezeu dacă știu! se apără
Grădinaru luând poziția de drepți. Fața i se îmbrobonase de
sudoare, fălcile lăsate îi tremurau ușor ca piftia. V-am spus doară.
Dar câte arme s-au găsit? încercă el să afle o lămurire.
— Două. Puști Z.B. amândouă.
— Puști Z.B.? se miră el. Se poate. Tot ce se poate. Doar toată
armata are numai puști Z.B. Cine știe de unde dracului au venit cu
ele. De la noi în nici un caz, nu lipsesc…
— Dar dacă lipsesc? întrebă colonelul și-l privi pe Grădinaru lung
pe sub sprâncene. Ia uite aici biletul ăsta, citește-l că scrie seriile
puștilor. Mi le-a dat la telefon șeful poliției… Ia vezi tu după registru,
astea sunt trecute în evidența noastră?
Grădinaru luă cu mâna tremurândă bilețelul din mâna colonelului,
îl depărtă mult de ochi, citi cifrele ce însemnau seriile celor două
puști, după care se întoarse și porunci lui Dincu:
— Ia dă, măi băiete, registru ăla încoace!
— Care registru, dom’ major? întrebă Dincu ridicându-se de la
masă. Ăla cu armamentul de pe oameni sau din magazie?
— Din magazie.
— Păi e acolo, în magazie. Mă duc să-l aduc…
— Lasă, măi băiete, că mergem mai bine acolo, zise colonelul și se
îndreptă spre ușă. Să vedem dacă nu sunt cumva și unele
posibilități de sustragere a armamentului… Să luăm ceva măsuri
pentru a asigura paza magaziei… Haide, Grădinarule!
Ieșiră toți trei, în curte. Colonelul mergea înainte, tăcut, grav, mai
mult îngândurat, cu mâinile în care ținea cravașa la spate.
Plutonierul major venea la un pas în urma lui și îi vorbea mereu
învălmășind cuvintele, căutând să arate că el are o evidență clară a
materialelor, pe oameni, în răspândiri și în magazie, că a făcut
atâtea verificări, dar poate că situațiile care vin de pe front aici la
partea sedentară nu corespund cu realitatea, că pe front e ca pe
front, se distrug vieți omenești darămite niște puști, și oamenii le
mai schimbă de la o unitate la alta, nu se mai țin de serie, pușcă să
fie, cu țeavă, cu magazie de cartușe, cu trăgaci, cătare și crestătura
înălțătorului…
— Lasă, măi Grădinarule, lasă că de gură nu te-ntrece nici dracu’!
îl opri la un moment dat colonelul. Ce te mai justifici atâta? Am zis
că-s puștile de la tine? Eu numai am presupus.
— Că bine ar fi dom’ colonel să fie numai o presupunere, zău să
trăiți, i-auzi ai dracului de civili, pe front nu se duc, dar acasă țin
arme, dar-ar dracu în ei, că bine era dacă intra disciplina și-n ei
cum se auzea atunci cu Frontu Renașterii Naționale că le făcuse și
uniformă…
— Lasă tu Frontul Renașterii și du-te de deschide mai repede
magazia. Unde-s cheile?
— La caporalul Dincu, dom’ colonel!
— De ce le ții la el?
— Pentru că e un băiat de încredere și apoi i-am dat și lui o mică
gestiune, adică vreo douăzeci de poziții din registru: chei, grile,
tuburi arse, arcuri pentru încărcătoare și altele. Restu
armamentului, puști, grenade, pistoale, sunt în lăzi sigilate așa că
acolo el nu are apces… Dincule!
— Ordonați, dom’ major! răspunse caporalul din urmă și alergă
venind lângă Grădinaru.
— Fugi, băiete, și deschide magazia! Trap, mă, să n-aștepte dom’
colonel, că-i grăbit…
— Ia stai nițel, caporale! îl opri colonelul pe Dincu printr-un gest al
mâinii.
Caporalul Tudor Dincu se întoarse, luă poziția de drepți și ducând
palma la marginea bonetei salută cât mai corect.
— Ordonați, dom’ colonel!
— Măi băiete, cum mai merge lucrarea aceea de acasă de la mine?
Conducta de apă e spartă, țeavă nu se găsește, iar până faci tu
puțul acela, n-avem strop de apă…
— Luați din vale, de la fântâni, dom’ colonel! dădu o lămurire
Grădinaru, plecându-se slugarnic din șale. Acolo jos, lângă liceul
Traian, sunt niște cișmele…
— Las’ că le știu eu cișmelele acelea, dar n-o să beau toată viața
apă de-acolo… vorbi superior Predoiu. E și cam departe… Toată
ziua ordonanța e cu căldările după apă. Ei, caporale, se întoarse el
către Dincu, când văd puțul acela american gata?
— În două-trei săptămâni, dom’ colonel! răspunse Dincu, stând tot
în poziția de drepți. Am făcut rost de țeavă, îmi trebuie niște chei.
Am să mă duc la atelier…
— Păi du-te mai repede, că stă pământul acela răvășit în curte, e
un aspect mizerabil acolo.
— Am înțeles, dom’ colonel!
— Acuma grăbește și deschide magazia…
Dincu o rupse la fugă, zorit să descuie lacătul în timp ce inima îi
bătea într-atât de tare, încât parcă dintr-o clipă într-alta era gata
să-i spargă coșul pieptului. Lipseau vreo șapte arme din magazie pe
care le sustrăsese el în interval de câteva luni, depozitându-le după
sfatul „Fulgerului” într-o ghețărie părăsită de la marginea orașului,
dar acelea erau scăzute din evidența registrelor, pentru că avusese
el grijă să aranjeze în așa fel lucrurile, încât la orice control totul să
fie în ordine: trei la atelierul de armurărie la Corpul de Armată,
patru cu țevile decalibrate trecute la reformă… Deci lipsa acelor
arme, sesizată de colonel, nu-l neliniștea din acest punct de vedere,
ci mai degrabă îl bucura. „Se înarmează oamenii, se înarmează!
cugeta el gândind la cei care puneau mâna pe arme și se pregăteau
pentru doborârea dictaturii militare fasciste și alungarea nemților
din țară. Asta demonstrează că forța noastră crește, că victoria
noastră e pe cale de a se înfăptui…”
Dar ceea ce îl neliniștea pe caporal era faptul că nu avusese putința
să-l prevină pe Mihai de o eventuală surpriză. „Nu, colonelul nu va
cere să vadă și camera aceea, gândea Dincu în timp ce urca
șovăielnic treptele de piatră ale magaziei. Avem acolo numai lăzi
goale și n-are rost să le controleze. Și dacă totuși va cere, am să-i
spun că n-am cheile la mine, le-am pierdut și am să raportez să
treacă după amiază sau cel mai târziu mâine dimineață să facă câte
cercetări voiește. Până atunci îi fac eu vânt fratelui Danei într-alt
loc…”
În acest timp, Mihai tocmai transcria pe foi curate de hârtie știrile
înregistrate în cursul dimineții. Auzind alături, în magazie, niște
voci, tresări și îngheță cu stiloul în mână. Vroi să se ridice de pe
lăzile ce-i serveau drept pat, dar rămase nemișcat, cu auzul
încordat, fără măcar a face un pas. Cineva călca apăsat pe cimentul
magaziei, iar o altă persoană se ținea în preajmă-i și-i dădea unele
explicații. Din discuțiile ce se deslușeau foarte limpede, el înțelese
că cel ce dădea lămuririle nu era altul decât plutonierul major
Grădinaru, pe care-l mai auzise umblând și în alte rânduri prin
magazie și-i cunoștea de-acum vocea, iar celălalt, după cum i se
adresa Grădinaru pronunțând gradul, „domnul colonel”, nu putea
fi decât comandantul părții sedentare a regimentului.
— Și astea ce-s aicea? auzi Mihai.
— Niște măști de gaze reformă, dom’ colonel, răspunse repede
Grădinaru. Trebuie să le vărsăm. Am făcut actili… Dincule, gata,
măi, actili pentru măștili reformă?
— Gata, dom’ major! răspunse Dincu de undeva din fundul
magaziei.
„Va să zică e și caporalul cu ei, constată cu oarecare satisfacție
Mihai, apreciind că dacă e și el prezent, înseamnă că nimic nu i se
poate întâmplă. Este el atât de prevăzător să motiveze într-un fel
blocarea ușii către cămăruță”.
— Ia vezi, măi Grădinarule, cercetează cele două serii de pe puștile
Z.B., vezi nu-s ale noastre? zise colonelul cu glasul parcă mai muiat
ca la început. Ai registrul aicea… Și până te uiți tu, eu iau puțin
seama să văd dacă gratiile de la ferestre sunt în bună ordine, sau
pe aici se pot strecura unii bandiți să ne fure armamentul?
— Nu se ezicstă, dom’ colonel! făcu Grădinaru contrariat. Cum o să
calce picior străin în magazie?
— Ei, uite că în alte părți s-a întâmplat lucrul ăsta, zise Predoiu cu
certitudine. Ne-a venit o circulară de la Corpul I Armată și apoi mi-
a spus și domnul comisar-șef Alboiu. S-a spart chiar o ușă de fier,
înțelegi tu? Ușă de fier… Apropo, ușa asta unde duce?
Colonelul se apropie cu pas apăsat de ușa cămăruței. Mihai înlemni
pe patul lui improvizat, cu hârtiile în mână, într-o așteptare
încordată, neclintit, de parcă ar fi fost de piatră. Predoiu ciocăni de
câteva ori în tăblia ușii cu degetul îndoit și apoi, zdrăngănind
lacătul atât de tare de parcă ar fi vrut să-l smulgă din belciuge,
întrebă:
— Mai Grădinarule, tu auzi ce te-am întrebat eu?
— N-am auzit, dom’ colonel, mă iertați, să trăiți! zise plutonierul
major și i se deslușiră pașii alergând prin magazie, venind lângă
colonel. Ordonați!
— Ce se găsește aici în camera asta?
— Mai nimic, dom’colonel, răspunse Grădinaru gâfâind. Ținem
niște lăzi goale, vreo trei bidoane din alea mari de ulei, o masă de
curățat puștile…
— Dar armament?
— Nimic, dom’ colonel.
— Ei, ai găsit seriile acelea?
— Nu corespund cu registrul nostru, dom’ colonel.
— Precis?
— Foarte precis. Așa că nu sunt de la noi…
— Bine. Controlează încă o dată gratiile de la ferestre și te rog să
fixezi un post de santinelă aici noaptea, să umble în jurul magaziei,
ai înțeles? Spui ofițerului de serviciu că am dat eu ordin.
— Am înțeles, dom’ colonel…
— Așa. Să respectăm recomandările făcute de Corpul de Armată.
N-are voie să intre în magazie nimeni în afară de dumneata și de
caporal. Ne-am înțeles?
— Întocmai, dom’ colonel!
Pașii se îndepărtară, se pierdură în cuprinsul magaziei și după un
sfert de oră se auzi ușa trântindu-se și zgomotul drugului de fier ce-
o fereca de-a curmezișul. Abia atunci Mihai răsuflă ușurat și se
întinse pe patul improvizat, mai obosit parcă decât după trei nopți
de nesomn.
 18

Magazinul sau mai bine zis atelierul „La ceasul de aur” era o
încăpere nu prea mare, situată pe strada centrală a orașului, nu
departe de clădirea primăriei. Peter Hintz, proprietarul, germanofil
convins, era un omuleț pirpiriu, gheboșat, cu părul alb și ochelari
cu ramă de sârmă pe care-i purta mai mult atârnând pe nasul
subțire, pistruiat. Era cunoscut ca omul cel mai conștiincios în
repararea ceasornicelor, indiferent de marcă și, mai ales foarte
condițional în ceea ce privește termenele. Dacă, de pildă, îți
promitea că reparația e gata sâmbătă la orele cincisprezece, desigur
că termenul era o adevărată lege pentru el. Însă ceea ce-l făcuse
apreciat în lumea severineană nu era meșteșugul înzdrăvenirii
ceasornicelor, pricepere de altfel recunoscută, ci arta cu care grava
bijuteriile, îndemânarea cu care executa orice fel de piesă din aur.
Verighete, brățări, cercei, lănțișoare sau capace de ceas, toate, dar
absolut toate erau executate cu un deosebit talent de mare maestru
în ale gravurii. De dimineața până seara, fără să aibă vreun ajutor,
stătea aplecat la masa lui de lucru înconjurată de paravane de
sticlă, cu lupa la ochi și sub lumina becului învelit cu o hârtie
neagră sau, când nu era curent, a lămpii cu gaz, meșterea tăcut,
preocupat parcă numai de meseria lui, fără să ridice ochii de la
piesa pe care căuta s-o așeze la locul ei în mașinăria complicată a
ceasului.
Când clopoțelul agățat deasupra ușii vestea printr-un ușor clinchet
intrarea vreunui client, el îl privea fugar cu ochiul la care nu avea
lupa și apoi își vedea mai departe de treabă, ca și când nu l-ar fi
căutat nimeni. Întreba fără să ridice privirea:
— Cu ce vă pot fi de folos, domnul meu?
Și apoi, tot cu privirea plecată, fără să întrerupă o clipă lucrul,
dădea lămuririle necesare în privința reparației, a termenului și
bineînțeles a prețului din care nu scădea o centimă. Atât costă, atâți
bani trebuie să primească. Reparație garantată. Cine dorește poate
să meargă și în altă parte, la ceasornicăria lui Begu, Elias,
Dombach, Ivanovici, sau unde poftește… El și așa este aglomerat cu
lucrul până peste cap. Mai ales că nu are nici lucrător.
Singura lui preocupare în afară de meseria migăloasă de
ceasornicar era îngrijirea unui frumos canar pe care-l ținea într-o
colivie agățată pe perete printre mulțimea de pendule ce băteau
toate într-un glas orele și jumătățile de oră. Canarul, primit în dar
cu câteva luni în urmă de la domnul oberstleutnant Klausing, era
socotit de Peter Hintz drept o pasăre aducătoare de noroc. Și
aceasta nu numai pentru faptul că de când pasărea începuse a
cânta în triluri fermecătoare înveselind mica prăvălioară, clientela
parcă crescuse la număr, ci mai ales pentru că din ziua aceea
domnul oberstleutnant Klausing îi onora aproape zilnic atelierul cu
vizita lui, întrebându-l de sănătatea canarului, dorind deopotrivă
vești despre domnișoara Lizzi, profesoară de limba germană la liceul
de fete.
— Cum se simte freulein Lizzi? era prima întrebare a ofițerului
german. Cum a dormit?
— Foarte bine, domnule ofițer. Foarte bine…
— Dorește să mergem la plimbare? Nu-i cumva obosit?
— Pentru dumneavoastră nu-i obosită niciodată, domnule
oberstleutnant! răspundea bătrânul Peter Hintz, roșind până-n
vârful urechilor de atenția ce i-o acorda șeful comandamentului
german din oraș. Așa o cinste nici că s-a pomenit… Vă rog să treceți
în camera ei… Lizzi! striga bătrânul cu glas răgușit. Lizzi! A venit
domnul comandant…
Vizita intimă a domnului comandant în camera domnișoarei Lizzi
ținea două-trei ceasuri, uneori întreaga noapte și de fiecare dată se
auzeau din încăpere râsete, melodiile aparatului de radio sau
clinchet de pahare ciocnite în clipele de adâncă fericire. Peter Hintz
nu îndrăznea să-și tulbure fiica nici măcar cu o șoaptă. Stătea la
masa lui de lucru, în micul atelier, cu lupa la ochi și lucra încordat
trăgând cu urechea la tot ce se vorbea dincolo, în odaia fiicei sale.
Nu-l deranjau nici accesele de dragoste excesivă ce le mărturisea
sau practica violent domnul comandant, nici pasiunea declarată a
domnișoarei Lizzi ce îndrăgostită se înlănțuia de gâtul lui Hans, nici
orgiile cu care se sfârșeau mai toate aceste vizite. Câteodată,
părăsind odaia, Klausing mai stătea de vorbă cu bătrânul
ceasornicar. Dar de cele mai multe ori, pleca în zori, duhnind a
coniac și răspândind în jur miros tare de parfum; atunci domnul
Klausing nici nu-l băga în seamă, ci trecea înainte ca o umbră, în
timp ce Peter Hintz, după o noapte de nesomn, ridicat pe jumătate
de pe scaun încerca să-l salute cât mai respectuos printr-o adâncă
înclinare a capului. Bătrânului ceasornicar îi ajunsese la ureche o
vorbă a lui Klausing spusă într-o clipă de confidentă destăinuire și
apoi confirmată de Lizzi și anume că nu va trece mult și o va cere
în căsătorie, înainte de a se înapoia în Germania. Războiul va fi
câștigat de armata führerului, iar el, Klausing, se va întoarce acasă
împreună cu ea, adorata lui, în Mercedesul albastru, proprietate
personală, și vor locui la vila părinților săi, crescători de vaci într-
un mic orășel de lângă granița cu Franța. El își va termina studiile
în filozofie la Berlin, după care va ocupa o catedră universitară
acolo în capitala Germaniei sau poate la Paris și o va lua și pe Lizzi
cu el. Doi profesori care se iubesc și vor face o căsătorie fericită…
Nimic mai frumos!
O, cât de măgulitoare erau toate astea pentru bătrânul ceasornicar.
Ce perspective! Dar cât de fericită se simțea domnișoara Lizzi,
gândindu-se la viitorul ei atât de strălucit!
Și pentru ca zestrea ei să fie cât mai cuprinzătoare, într-o seară i-a
propus tatălui ei, în numele lui Hans von Klausing, o mică afacere:
domnul ofițer are drept proprietate o mică valiză plină cu dinți de
aur, verighete, inele, brățări, tot ce a putut strânge de pe vremea
când făcea serviciu în unele garnizoane din nordul Poloniei. Le-a
„cumpărat” de la diverși misiți, pe prețuri derizorii, pentru că
polonezii aveau nevoie de bani să-și refacă gospodăriile distruse de
război.
— Și ce să fac eu cu un asemenea material, Lizzi dragă? s-a mirat
foarte mult Peter Hintz. Să-l cumpăr la rându-mi?
— O, nu, nici pe departe asemenea propunere, tată, a vorbit cât
mai convingător Lizzi. Trebuie numai să-l prelucrezi și apoi
obiectele finite să le vinzi. Iar banii…
— Care bani?
— Banii ce vor rezulta din vânzarea lor o să constituie averea
noastră. A mea și a lui Hans…
— Bine, dar tu mi-ai spus că vrei să pleci cu dumnealui în
Germania, că te vei stabili acolo…
— Foarte adevărat. Și ai să mergi și dumneata cu noi…
— Și ce vei face cu banii românești pe piața germană? Mai bine
plecați cu aurul…
— E imprudent să valorificăm acolo obiectele acestea. Așa că mai
bine le prelucrezi dumneata, le vindem aici și banii românești îi vom
preschimba în cocoșei de aur… Au circulație internațională. Acesta
e planul lui Hans și dumneata trebuie să-l ajuți să și-l realizeze…
Peter Hintz a stat multă vreme pe gânduri, la masa lui de lucru, cu
un ceas în mână, fără să-l mai meșterească. Ce urmărea oare
domnul ofițer cu asemenea afacere? Și de unde până unde a adunat
el atâția dinți de aur? Cum, oamenii de prin Polonia își vindeau
dinții numai ca să facă, cum spunea Lizzi, capital? Cam greu de
presupus asemenea lucru. Bine, în definitiv, nu-l interesează pe el
proveniența aurului, că domnul ofițer este stăpân pe bunurile sale,
dar cum va vinde el acele obiecte? Cum le va justifica fiscului? Că
de bună seamă vor trebui înregistrate verighetele, capacele de ceas,
brățările, tot ce va rezulta din prelucrarea aurului…
— La ce te gândești, tată? l-a întrebat într-un târziu Lizzi, privindu-
l cu duioșie prin lentilele ochelarilor săi.
— Ce fac cu cei de la fisc? și-a mărturisit el teama. Că aurul trebuie
înregistrat.
— O, în privința asta, n-ai nici o grijă. Nu e Hans cel mai mare în
orașul ăsta? l-a asigurat cu certitudine Lizzi mângâindu-și tatăl pe
părul cărunt. Cine ar îndrăzni măcar să întrebe ceva în această
privință?
Peter Hintz a căzut iar pe gânduri, rămânând într-o consternare
mută, cu capul plecat, privind mulțimea de piese, capace,
ciocănele, șurubelnițe și rotițe îngrămădite sub abajurul lămpii, pe
masa lui de lucru.
— Gândește-te, tată, că ceea ce faci, faci pentru viitorul meu, a
urmat Lizzi cu tot mai multă stăruință. Ți-am spus, nu putem pleca
în Germania cu dinții aceia de aur…
— Bine, draga mea, a zis după o vreme bătrânul. Mâine am să-ți
dau răspunsul. Bineînțeles un răspuns care să nu-l supere pe
domnul ofițer.
— În acest caz, răspunsul nu poate fi decât unul singur, să accepți
propunerea mea. Mai bine zis a lui Hans…
N-au trecut decât zece zile de la această discuție și în vitrina
atelierului „La ceasul de aur” au apărut bijuterii și capace de
ceasuri, brățări și inele executate „cu materialul clientului” și
eventual „al patronului”. Iar după încă patru zile, într-o dimineață,
clopoțelul de la intrare vesti lui Peter Hintz că un client a trecut
pragul atelierului. Era un bărbat nu prea înalt, roșcovan, cu ochii
verzi și fața mare, roșie, parcă pătată de rugină. Purta haine din doc
maron și sub braț o servietă din piele galbenă.
— Cu ce vă putem servi, domnul meu? întrebă cu același glas
invariabil bătrânul ceasornicar, fără să ridice ochii de pe piesele
unui ceasornic de mână ce-l avea demontat într-o farfuriuță în fața
sa.
— Sunt comisarul-ajutor Anghelescu, de la poliția orașului! zise
străinul și trânti servieta pe un scaun. Dumneata ești Peter Hintz?
— Întocmai, domnule! înălță bătrânul ochii săi albaștri, spălăciți, și
scoțând lupa își puse ochelarii cu ramă de sârmă să-l vadă mai bine
pe vizitator. Cu ce vă pot fi de folos?
Comisarul-ajutor nu luă în seamă întrebarea ceasornicarului și nici
nu înregistră chipul acestuia ce se albise ca varul înapoia
paravanelor de sticlă ce-i înconjurau masa de lucru. Se duse calm
la vitrină, deschise un gemuleț de dinapoia ei, întinse mâna și luă
în palmă un capac de ceas și o brățară pe care le privi multă vreme
întorcându-le când pe-o parte când pe alta.
— Aur adevărat? se întoarse el și-l întrebă pe ceasornicar.
— Veritabil, domnule comisar…
— Care-i proveniența lui?
— Mă rog? întinse urechea bătrânul. N-am auzit…
— De unde ai dumneata aurul acesta?
— De unde-l am?
— Da, de unde-l ai?
— Păi… de la clienți… Cumpăr și vând… Știți dumneavoastră cum
se face negustoria. Vremurile sunt atât de grele! Oamenii n-au cu
ce trăi și atunci se gândesc că se pot lipsi de-o verighetă…
— Sau de-o dantură…
— Câteodată și așa…
Anghelescu tuși în pumn, îl privi pe bătrân lung și bănuitor pe sub
sprâncene, apoi deschise servieta, scoase o hârtie și citi cu atenție
ceva, preocupat de-o problemă a cărei dezlegare se părea că n-o
putea afla decât în acea hârtie. O lăsă apoi să alunece în servietă și
zise:
— Dumneata, domnule Hintz, ești acuzat a fi în legătură cu o bandă
de hoți care noaptea dezgroapă morții din cimitir, le ia danturile și
apoi le aduce la dumneata să le prelucrezi…
— Eu, domnule comisar? se miră bătrânul făcând ochii mari și
ridicându-se în picioare. Eu să am legătură cu hoții? Dar asta e o
infamie… o acuzare lipsită de temei… o…
— Mă rog, până la proba contrară sunt nevoit să-ți sigilez toate
obiectele lucrate din aur. Așa că te rog strânge vitrina și pune totul
în casa de fier.
— Domnule comisar, vă rog, nu pot face acest lucru, zise Peter
Hintz, ocolind masa. Obiectele nu sunt ale mele… Sunt
proprietatea chiar a domnului oberstleutnant Hans von Klausing
în persoană. Așa că…
— Cum proprietatea domnului oberstleutnant? se miră la rându-i
Anghelescu și fața i se roși și mai tare. Ce legătură are dumnealui
cu atelierul dumitale? Și apoi, la urma urmei, chiar dacă ar fi așa,
legea nu dă drept domnului oberstleutnant să-ți vândă dumitale
aur fără autorizație! E clar? Ce, dumnealui are depozite de aur? E
furnizor de obiecte prețioase? De unde și până unde îndeletnicirea
asta?
— Ați înțeles greșit, domnule comisar, găsi nimerit să adauge
bătrânul ceasornicar. Eu am spus că obiectele sunt proprietatea
dumnealui și nu că mi le-a vândut…
— În ce fel trebuie să înțeleg acest lucru?
— Adică sunt obiectele dumnealui și se folosește de vitrina mea
pentru a le vinde.
— Nici acest lucru nu e permis fără o prealabilă autorizație, zise cu
voce gravă Anghelescu. Cu atât mai mult, cu cât dumnealui,
domnul oberstleutnant nu e cetățean al statului român și deci
comerțul pe care-l face dumnealui a frustrat vama de sume
considerabile!
— Nu știu, domnule comisar, eu nu știu nimic, înălță din umeri
Peter Hintz, cu un aer nevinovat. Poate fi așa cum spuneți
dumneavoastră, că dumneavoastră cunoașteți legile, noi numai le
executăm. Dar în cazul acesta, vă rog să stați de vorbă cu
dumnealui…
— Deocamdată stau de vorbă cu dumneata, că pe dumneata te-am
găsit în neregulă, zise aspru comisarul-ajutor. Așa că strânge, te
rog, obiectele cum am spus și pune-le în casa de fier ca să le sigilez.
După aceea, vei semna și un proces-verbal.
Peter Hintz desfăcu larg brațele a neputință, semn că e pus în mare
încurcătură, și cu pas moale, aproape fără vlagă, mergând
gheboșat, bătrânește, se duse și deschise vitrina. Pe o tavă de argint
începu să aranjeze cu mâna tremurândă tot ce se afla acolo:
verighete, capace de ceas, brățări, monograme, cercei. Apoi se duse
și le puse în casa de fier, a cărei ușă masivă o dăduse la perete.
Comisarul ajutor Anghelescu stătea de-o parte și observa întreaga
operație, în timp ce cu un băț de chibrit se scobea insistent în
măsele, schimonosindu-și fața într-un chip foarte caraghios.
Bătrânul ceasornicar îl privea pe sub sprâncene, cu un fel de teamă
și în același timp cu ură, străduindu-se totuși să pară cât mai
nepăsător posibil. Se gândea că nu are cum să-l anunțe pe domnul
ofițer Hans von Klausing, pentru că dacă dumnealui ar fi avut
cunoștință de cum îi sunt sigilate obiectele, în definitiv averea sa
personală, desigur că lucrurile nu ar fi ajuns aici, ci ar fi luat altă
întorsătură. Dar așa? E nevoit să închidă totul în casa de fier, să
iscălească un proces-verbal, poate chiar să-i fie confiscate… Și ce
va zice atunci domnul Hans von Klausing? Îi va găsi oare vină că
n-a fost mână de fier? Dar oare poți fi mână de fier cu comisarul-
ajutor Anghelescu, care trece drept cel mai brutal și mai neomenos
dintre toți slujbașii poliției? Omul care bate până lasă leșinat un
țăran în piață pentru că vinde pe-un ștergar câteva grămăjoare de
spanac sau fasole uscată și nu are bilet de plata taxei comunale?
Tocmai când gândea astfel, se auzi clinchetul clopoțelului de
deasupra ușii și în prag apăru destul de grăbită domnișoara Lizzi,
într-o rochie de mătase înflorată și pantofi albi cu tocul ortopedic,
după moda vremii. Cum o văzu, comisarul-ajutor se dădu un pas
la o parte ca să-i facă loc să treacă și apoi o urmări cu privirea
ochilor săi verzi, bulbucați, cum se duce și-l sărută pe bătrânul
ceasornicar pe frunte. Dar umbra de tristețe de pe chipu-i
înnegurat îi dete imediat a înțelege lui Lizzi că se întâmplase ceva
deosebit, ceva care îi îngreunase sufletul și-i zdrobise inima.
— Ce-i tată? Ce s-a întâmplat? întrebă ea în limba germană și
aruncă o privire fugară lui Anghelescu presupunând că totul e în
legătură cu el.
— Du-te, te rog, și spune-i logodnicului tău (vorbi astfel pentru a
nu-i pronunța numele ofițerului german ca să-l audă polițaiul) că
obiectele lui vor fi sigilate…
— Cum se poate asta? se miră domnișoara Lizzi și aruncă o privire
ascuțită comisarului-ajutor care de astă dată arăta că nu-l mai
interesează făptura ei și continua a se scobi cu acel băț de chibrit
în măsele. Pentru care motiv?
— Nu putem vorbi acuma. Spune-i numai ce ți-am comunicat și
roagă-l să ia măsuri urgente…
Domnișoara Lizzi trecu în camera ei, se pieptănă în fața oglinzii,
dădu cu puțin roșu pe buze, după care intră iarăși grăbită în atelier,
trecu pe lângă comisarul-ajutor fără să-l mai bage în seamă și ieși
în stradă.
 19

Comandamentul german era instalat într-o casă veche, cu un etaj,

pe bulevardul principal al orașului, în imediata vecinătate a
tribunalului. Întreaga fațadă a clădirii cu pereții coșcoviți, era
îmbrăcată în iederă și acest veșmânt verde îi dădea o notă de
cochetărie tinerească. Era una dintre puținele case mari rămase
nevătămate de pe urma numeroaselor bombardamente aeriene și
acest lucru, cât și faptul că era situată în centrul orașului fuseseră
considerente pentru care oberstleutnantul Hans von Klausing se
hotărâse în alegerea ei. În curtea nu prea largă, dar destul de
umbroasă, se vedeau trase sub ramurile unui bătrân cais două
mașini militare germane, decapotabile. Lângă una dintre ele, cea
dinspre stradă, doi soldați în salopete de culoare cenușie stăteau
jos și reparau un cauciuc. Un altul, cocoțat pe aripa mașinii, în
uniformă gri-verzuie, cu vestonul descheiat și boneta dată pe ceafă,
se delecta cântând dintr-o muzicuță de gură.
La poartă, înaintea unei gherete vopsită în gri și pe care erau trase
în diagonală două dungi late, negre, se plimba santinela, un ostaș
scund și blond, cu ochi albaștri și sprâncene alburii, ce-și ținea cu
o anume gravitate automatul spânzurat de umăr.
Domnișoara Lizzi trecu pe lângă el repede, cu capul pe sus, afișând
un aer marțial, fără să-i dea vreo importanță. Surprins, ostașul
german tresări și luă imediat poziția de drepți, înclinând ușor capul
în semn de salut, apoi întoarse privirea după „admiratoarea
domnului oberstleutnant”, așa cum o cunoștea tot comandamentul,
apreciind din ochi mersul ei grațios pe tocurile înalte, ortopedice.
Nu-i ceruse să-și decline identitatea, înainte de a intra în
comandament, așa cum se proceda de obicei cu orice persoană din
oraș și nici nu o întrebase unde se duce și pentru care motiv. Ar fi
fost o îndrăzneală de neiertat pentru un subaltern al domnului
comandant. Și asemenea îndrăzneli dumnealui le pedepsea
întotdeauna socotind că hotărârile sale, în interesul disciplinei, nu
aveau nevoie de explicații…
Hans von Klausing se afla în biroul său. Stătea în picioare lângă
fereastră, între draperiile albastre, fuma foarte liniștit și discuta cu
colonelul Dimitrie Jurăscu, primarul orașului, despre problema
aprovizionării trupelor germane cu făină de grâu.
— Calitate forte prost, tomnule primar, vorbea Klausing într-o
românească stricată, strâmbând nasul și trăgând leneș din țigară.
Faine prost, paine prost… Doare stomac… Soldat german trebuie
se lupta, trebuie forța… Dacă paine prost și forța prost…
— Aveți dreptate, domnule oberstleutnant, încuviința primarul, un
om înalt și slab ca trestia, cu părul alb, lins peste cap și cu monoclu,
purtând uniforma cavaleriei, cu eghileți din șnur galben, de stat-
majorist. Însă vedeți dumneavoastră, aprovizionarea orașului se
face foarte greu. Am vorbit acum câteva zile cu șeful poliției, domnul
comisar-șef Alboiu, și dânsul m-a asigurat că va face tot posibilul
să rechiziționeze în continuare toate carele și căruțele pe care le
găsește prin piață, dimineața. Numai astfel putem asigura
transportul făinii la moară și aducerea pâinii în oraș. Cât despre
făină, mă rog, asta-i calitatea ei și nu avem ce face… desfăcu larg
brațele primarul orașului.
— Forte prost! zise Klausing. Forte prost…
— O fi, domnule oberstleutnant, nu vă contrazic, dar bine că avem
pâine și în condițiile astea. Iată, zilele trecute, întreprinderea „Frații
Graff” a trimis primăriei o adresă prin care ne face cunoscut că nu
va mai putea aproviziona orașul cu pâine deoarece n-au apă și
curent din pricina bombardamentelor aeriene. Apoi, după toate
acestea, domnul Graff se plânge, și pe bună dreptate, că Marele stat
major nu i-a admis muncitorii în planul de mobilizare și că aceștia
au lăsat lucrul baltă și au fugit din oraș.
— Grevă? înălță sprâncenele alburii Hans von Klausing.
Împușcat… împușcat… decretă el nervos, apăsând cu degetul pe un
trăgaci imaginar.
— Nu-i vorba de grevă, căută să explice colonelul Dimitrie Jurăscu.
Dar oamenii nu vor să lucreze sub bombardamente. Dacă
întreprinderea ar fi militarizată, ar fi altceva… Și apoi nu au
întotdeauna de lucru și ei sunt plătiți cu ziua…
— Atunci cine face pâine? întrebă el mirat și trase adânc din țigară.
Trupe german trebuie se lupta, trebuie forța…
— Am aranjat cu întreprinderea „Frații Graff” și va face pâine în
cuptorul de probă din comuna Bistricioara. Zilnic va asigura
aducerea în oraș a maximum o mie de pâini…
— Forte bun! spuse satisfăcut oberstleutnantul Klausing, punând
mâinile la spate, înălțând bărbia și privindu-l admirativ pe primar.
Forte bun! Totul pentru armata german…
— A, nu, domnule colonel, îi tăie vorba primarul. Cantitatea asta
de pâine e pentru populația civilă. Oamenii aceștia din oraș ce
mănâncă? Vom căuta să dăm din această rație și comandamentului
dumneavoastră o cantitate aproximativă.
— Ce-i asta aproxi… ta…
— Aproximativă, adică nu o cifră exactă, ci în raport cu ce socotim
noi necesar că s-ar putea da, lămuri colonelul, aranjându-și mai
bine monoclul la ochi. În orice caz nu vom lăsa armata germană,
glorioasa dumneavoastră armată, care a dat pilde de nenumărate
acte de vitejie, să nu aibă ce mânca în urbea noastră. Vă închipuiți
că ar fi ridicol…
— Da… da… forte bun gândit… forte bun… aprobă Hans von
Klausing și apropiindu-se de birou mai trase un fum în piept, după
care stinse restul țigării în scrumiera de metal de lângă telefon. Apoi
se așeză pe scaun și scoase ochelarii cărora începu să le șteargă
lentilele folosindu-se de draperia de pluș din spatele său.
În încăpere se așternu pentru câteva clipe liniștea. De jos, din
curtea umbroasă venea până sus zvonul unui cântec german
cântat din muzicuță. Undeva în port, un vapor sună lung și gros ca
un muget, iar prin dreptul parcului liceului Traian din vecinătate
trecu un tren și pământul prinse a se cutremura atât de tare, încât
și clădirea comandamentului german parcă trepida, gata să se
prăbușească.
Într-un târziu, zărind pe masa oberstleutnantului un ziar german
desfăcut, colonelul Jurăscu găsi nimerit să-l întrebe pe Klausing ce
se mai aude nou în legătură cu atentatul împotriva führerului, pus
la cale, în ziua de 20 iulie, de către colonelul Klaus von
Stauffenberg.
— Totul forte bun, spuse Klausing, punându-și pe nas ochelarii cu
ramă aurie. Führerul rănit puțin, forte puțin chiar zâmbit și apoi
chemat pe Ducele Mussolini la discuție cu el. Venit la el și
Reichsmarschall Goering. Scrie ziarul…
— Deci führerul n-are nimic?
— Nimic.
— Și tâlharii?
— Ce-i asta… telharii?
— Acei care au tras cu pistolul…
— Nu tras pistol, corectă Klausing puțin enervat. Stauffenberg pus
bomba cu ceasornic.
— Ei, mă rog, aceștia care au pus bomba, au fost condamnați?
— Da, confirmă oberstleutnantul și deschise ziarul de pe birou,
bătând cu degetul îndoit întruna din pagini. Opt acuzație…
Tribunalul poporului marelui Reich condamnat la ei, la opt august,
la moarte… forte bun… La moarte…
Colonelul Jurăscu tăcu, înclinând numai din cap în semn că e de
acord cu cele spuse de șeful comandamentului german, apoi își
puse cascheta pe cap, arătând prin aceasta că discuția s-a terminat
și socotește că e timpul să plece. Klausing se ridică imediat în
picioare, își potrivi vestonul, își aranjă centura de lac negru și,
zâmbind foarte politicos și amabil, întinse mâna peste birou,
strângându-i-o puternic pe cea a primarului.
— Nu uitat! amenință în glumă cu degetul Klausing și zâmbi iară,
micșorându-și ochii albaștri prin lentilele ochelarilor. Paine forte
bun pentru armata german…
— Se face, domnule oberstleutnant, îl asigură primarul, luând
poziția de drepți și ducând mâna la caschetă. Se face. Cam greu, v-
am spus, dar vom lua măsuri…
— Forte bun… Forte bun…
Abia ieși primarul, zdrăngănindu-și pintenii pe coridorul acoperit
cu linoleum, că ușa se deschise și ca o vijelie intră domnișoara Lizzi
fără a se mai lăsa anunțată.
— Hans, dragul meu! zise ea în germană și aruncă cu un gest
degajat geanta drept pe biroul lui. Simt că înnebunesc! Înnebunesc,
înțelegi tu?
Fața domnișoarei Lizzi era congestionată, lentilele ochelarilor i se
aburiseră, iar pe frunte îi apăruseră deodată mulțime de bobițe
sclipitoare, semn că asudase de atâta alergătură.
— Dar ce s-a întâmplat? se ridică el îngrijorat de la birou și veni în
fața logodnicei sale, prinzându-i amândouă mâinile în ale sale.
Liniștește-te…
— Hans, poliția a sigilat bijuteriile noastre în casa de fier a lui
papa…
— Ce-a făcut? se miră Klausing, înălțând sprâncenele și strâmbând
din nas, semn că nu înțelege nimic. Cine a sigilat bijuteriile?
— Poliția!
— De ce?
— Nu știu. A venit un comisar-ajutor, unul fălcos și roșcovan și a
poruncit tatei să adune totul din vitrină, din sertare și de pe unde
mai are asemenea obiecte și să le depună în casa de fier pentru a fi
sigilate…
Și domnișoara Lizzi, fără a atenua nimic din întreaga-i efervescență
ce-o cuprinsese, continuă a vorbi repede și pe nerăsuflate,
explicând, gesticulând, ba, într-un timp, cuprinsă de nervozitate
trânti așa de tare tamponul de metal pe capacul călimării de
bachelită, încât îl sparse.
— Un imbecil! încheie ea și tot cu gesturi repezite își aranjă părul
care-i cădea mereu peste ochi.
— Fii liniștită, îi spuse la urmă Klausing. Am să iau imediat măsuri.
Și ca să arate că nu întârzie cu nimic realizarea acestei hotărâri,
puse mâna pe telefon și ceru să i se dea imediat legătura cu poliția
orașului.
Peste zece minute, în cabinetul comisarului-șef Alboiu intră puțin
speriat Anghelescu și, gâfâind de alergătură, rămase lângă ușă,
așteptând, într-o aproximativă poziție de drepți, cu o mână întinsă
de-a lungul vipuștii pantalonului negru, iar cu cealaltă ștergându-
și mereu cu batista fruntea îmbrobonată de sudoare.
— Ascultă, bă, Anghelescule, cine dracu’ ți-a dat voie să te duci la
ceasornicarul Hintz și să-i sigilezi giuvaerurile alea sau ce dracu are
în prăvălie?
— Să trăiți, domnu’ șef, eu mi-am dat voie, vorbi bâlbâit comisarul-
ajutor și înghiți o dată în sec, deoarece îl văzu pe șeful poliției că se
ridică masiv de la birou și vine înspre el. Știți… am primit un denunț
și… am zis să iau imediat măsuri…
— Dar ce, tu faci totul de capul tău? țipă Alboiu și ochii săi negri
ascunși în grăsimea obrajilor buhăiți îl fulgerară ascuțit pe
Anghelescu, gata parcă să-l sfâșie în bucăți. Unde te trezești aicea?
Pui sigiliuri la oamenii Reichului?
— Păi, domnu’ comisar-șef…
— Bă, ăla-i omul Reichului, înțelegi tu, sau nu înțelegi? strigă iară
șeful poliției atât de tare încât geamurile cabinetului său zăngăniră
ca după un cutremur. Ce te bagi tu în afacerile lor? Cine ești tu?
— Legea, domnu șef… încercă Anghelescu să se apere. Știți, legea
nu permite…
— Bă, când e vorba de aliații noștri germani, legile astea ale noastre
nu mai fac doi bani, înțelegi tu? Ce vrei, să ne ia domnul von ăla
Klausing și să ne zvârle cât colo ca pe niște măsele stricate? Să-mi
pierd postul din cauza tâmpeniilor pe care le săvârșești tu?
Anghelescu tăcea, cu capul plecat, asudat tot, cu fruntea
îmbrobonată și părul căzut pe ochi. Nu îndrăznea nici să se
clintească măcar. Îl știa pe comisarul-șef cât era de pornit în
asemenea situații; îi trăgea două palme și un picior în spate și-l
trimitea și legat la București să-l ancheteze aceia pentru insulte
aduse la adresa instituției. Era zbir și nu admitea o singură abatere
care să-i zdruncine autoritatea.
— Să te duci imediat, trap, să rupi sigiliile alea de la ceasornicar și
să-i ceri și scuze! încheie comisarul-șef parcă liniștindu-se puțin. Ai
înțeles? Acum să te duci!… Îi spui că a fost o eroare, deoarece
denunțul era pe numele altui ceasornicar, sau mă rog spui ce vrei,
numai să vii să raportezi că lucrurile au fost reparate, e clar?
— Clar, domnu comisar-șef!
— Așa! Dă-i bătaie!
— Să trăiți!
Anghelescu se întoarse, își puse cascheta pe cap, dar când să apese
pe clanța ușii, șeful poliției îl opri cu un gest al mâinii.
— Ia stai puțin…
— Ordonați, domnu șef!
— Cum merge ancheta cu arestarea lui Mihai Gheorghiu?
— Cu…
— Ce belești ochii așa la mine? strigă iară șeful poliției. Te-am
întrebat cum merge ancheta cu Mihai Gheorghiu, fiul profesorului
de istorie de la liceul Traian. Ăla de-a fugit din lagărul din
Germania.
— Da, știu, domnu șef, că eu mă ocup de chestiune…
— Păi dacă te ocupi de ce mama dracului mă privești așa de parcă
nici n-ai fi auzit de numele ăsta? zise șeful poliției și trecu înapoia
biroului, așezându-se greoi pe scaun. Ei, ce vești mai ai?
— Domnu șef, n-avem nici o veste, vorbi moale Anghelescu și fața
lui căpătă o asemenea expresie încât părea că spune „puteți să mă
și spânzurați dar n-am de unde să-l scot!”. Oamenii mei au
cotrobăit peste tot, au făcut cercetări, nimic!
— Ce spun vecinii?
— Nimeni nu știe nimic. Nu l-au văzut de doi ani de zile.
— Dacă se ascunde acasă?
— Imposibil, domnu șef, zise Anghelescu, tăind aerul cu palma. Ar
fi o nesocotință prea mare din partea lui!
— Deocamdată e o nesocotință din partea noastră, vorbi aspru șeful
poliției. Sau mai bine zis o neglijență. Imediat după ce l-am chemat
pe profesor la poliție, dumneata care aveai cazul, trebuia să iei
măsuri pentru prinderea individului.
— Domnu șef, îmi permiteți să vă întrerup, dar nu avem nici un
indiciu că ar fi venit în oraș, se apără Anghelescu. Circulara spune
că a evadat din lagăr… Apăi, lumea e mare, cine știe unde s-o fi
dus… Așa că de ce să fi făcut zgomot pentru nimic?
— Ce zgomot, bă, zevzecule, ce zgomot! strigă iară șeful poliției și se
ridică în picioare cât era de voluminos. Ce, poliția trebuie să facă
zgomot când urmărește pe cineva? Trebuie să tragem noi concluzii
că n-a venit în oraș, că lumea e mare, cum spui tu, sau cum dracu
îți trece prin cap să spui? Noi trebuie să ne facem datoria, să facem
cercetări, anchete, să luăm măsuri. Ce, am ajuns în situația să ne
aprecieze șeful comandamentului german ca incapabili? Știi bine că
și el se interesează de acest caz…
— Știu, domnu’șef…
— Și-atunci? Uite, mi-a dat telefon domnul colonel Klausing acum
câteva minute și pe lângă neghiobia ta m-a întrebat și de mersul
cercetărilor în privința lui Mihai Gheorghiu. Și ce-i putem spune?
Nimic! Pentru că nimic e și-n capul tău, domnule Anghelescu, ai
înțeles?
— Am înțeles, domnu șef, consimți Anghelescu și cu dosul palmei
îndrăzni să-și șteargă iar sudoarea de pe frunte, că-i șiroia atât de
tare încât îi intra în ochi. „E întors pe dos șeful astăzi, cugetă el în
sinea lui și se gândi ce rău e când superiorului nu-i merg toate cum
trebuie. Ori a pierdut aseară la poker, ori l-a tradus nevasta
farmacistului!”.
— Dac-ai înțeles, ia imediat măsuri! zise aspru șeful poliției. Scoate
ordinul parchetului și fă-i în două ceasuri o percheziție să întorci
casa cu dosul în sus, ai înțeles, mă? Poate găsești un indiciu cât de
mic…
— Am înțeles, domnu șef. Să trăiți!
— Hai, circulă, că dracu-i pe tine! Pe urmă îmi faci un raport cu
rezultatul cercetărilor să-l înaintăm garnizoanei și
comandamentului german. Ți-am spus: colonelul Klausing se
interesează personal de treaba asta!
 20

Profesorul Vlad Gheorghiu stătea afară sub umbrarul viței de vie,

la masă și citea ziarul Universul, foarte preocupat să vadă cum mai
merg treburile pe front. Îl interesau de asemenea problemele de
ordin diplomatic, unele știri referitoare la spectacole, crime,
accidente, într-un cuvânt tot ce se poate citi într-un ziar, chiar dacă
vine în oraș, la chioșc, cu o întârziere de câteva zile. Alături, într-
un șezlong, se odihnea soția sa, Ana, care țesea o pereche de
ciorapi. Lângă picioarele mesei, Costel, nepotul lor, săpase cu un
bețișor în pământ niște șănțulețe pe care le umplea acum cu apă,
acoperindu-le totodată cu cioburi de sticlă găsite pe stradă de la
casele bombardate. În camera dinspre stradă, cu ferestrele
deschise, Dana cânta la pian, încercând să descifreze un menuet
de Ravel.
— S-au scumpit pânzeturile, zise într-un târziu profesorul,
împăturind foile ziarului. „America” a ajuns șase sute cinci lei
metrul, șifonul de optzeci centimetri costă șapte sute șaizeci și trei,
iar „Olanda”, nouă sute șaptezeci și cinci lei!
— Scrie în ziar? întrebă mirată Ana.
— Da, e aici o reclamă… Așa reclamă îi lasă rece pe cumpărători!
— Mda, se scumpește viața din ce în ce mai mult, conchise și Ana,
țesând de zor ciorapii. Carnea de porc a ajuns la aproape trei sute
de lei kilogramul. Iar uleiul nu s-a mai dat de mult, nici pe cartelele
barate, nici pe cele nebarate. Uite, suntem în august, și nu ni s-a
dat nici cota din aprilie!
— Am auzit că se dă la economatul funcționarilor publici, zise
profesorul ridicând ochii de pe ziar. Astăzi parcă le-a venit un butoi.
Vorbea cineva de dimineață în piață… Sau la oficiul de
aprovizionare al Șantierului naval? căută el să-și amintească,
privind undeva în sus, către umbrarul viței de vie. Da, da, la cel de
la Șantier a venit…
— În cazul ăsta să vorbim cu Sandu, băiatul vecinului Raicu, poate
ne face el rost de vreun kilogram, hotărî Ana și acest gând i se păru
atât de salvator, că fața i se lumină pe dată. Îi dăm cartelele mâine
dimineață… Nu se găsește nici untură…
Dana, auzind discuția și mai ales văzând că tatăl său citește ziarul
(o gazetă se găsea foarte greu în acel timp în oraș, deoarece nu
veneau din lipsă de comunicații), închise capacul pianului și coborî
și ea în curte. Luă un scăunaș, și se așeză lângă mama sa.
— Uite, orașul nostru a fost citat pe națiune, ca unul care a suferit
grele bombardamente! exclamă deodată profesorul și potrivindu-și
mai bine ochelarii se aplecă asupra ziarului și începu să citească
comunicatul președinției consiliului de miniștri, publicat în pagina
întâi. Da, da, iată, Ploiești, Turnu Severin, Brașov, Iași, Craiova,
Câmpina, Pitești, Giurgiu… Semnează chiar Antonescu.
— Poate să semneze el oricâte comunicate o vrea, intră în vorbă
Dana și, dându-și cu un gest al capului părul spre spate, luă din
poala mamei un ciorap, un ac cu ață și începu și ea să cârpească.
Comunicatele astea nu alină în nici un fel durerile pe care le-au
pricinuit oamenilor guvernanții antonescieni!
Vlad Gheorghiu lăsă pentru o clipă ziarul din mână și-și privi fata
cu ochii mari, plini de mirare, foarte contrariat pentru cele ce
auzea. Cum, iară nu-și controla vorbirea? Iară avea păreri politice,
când el i-a spus poate, de sute de mii de ori că n-are voie nici să
gândească așa ceva?
— Durerile nu le-au pricinuit guvernanții, cum spui tu, fata mea,
căută s-o corecteze profesorul, ci bombardamentele…
— Dacă nu era politica dumnealor, nu erau nici bombardamentele,
căută Dana să se facă mai bine înțeleasă, vorbind pe un ton
sentențios, fără echivoc.
Profesorul lăsă iară ziarul din mână și peste ramele ochelarilor o
privi lung, mustrător și în același timp neliniștit, fără să știe ce să
mai creadă. „Ce se întâmplă cu fata mea? gândea el aruncând
priviri îngrijorate soției, care la rându-i înălța din umeri și se arăta
de asemenea neliniștită. Ce dracului de prostii i-au intrat în cap și
nu i le mai poate scoate nimeni? Cine știe ce boroboață mai face și
nici că aș mai fi în stare s-o salvez cum am salvat-o atunci după
discuția cu profesoara de limba germană, când a subapreciat
actuala cultură germană…”
— …Poporul nostru n-a dorit războiul ăsta, vorbi Dana mai
departe, ca pentru sine, stând cu capul aplecat, cu părul căzut pe
frunte, preocupată parcă numai de cârpitul ciorapilor. Nimeni n-a
pus de bună voie mâna pe pușcă și a zis: „Hai măi, hai să murim
pentru țară și rege”, cum spun unele cântece pe la radio…
— Ajunge! tună deodată tatăl și, ridicându-se în picioare, zvârli
enervat ziarul pe masă. Ai căpiat, fetițo dragă? întrebă el privind
roată în jur, să se încredințeze că nimeni prin vecini nu i-a auzit
fata vorbind asemenea lucruri nepermise. Ți-ai ieșit din minți? Vrei
să te trezești chiar tu la Curtea Marțială? Cine dracu te-a îndemnat
să vorbești așa, să faci politică?
Era peste măsură de enervat. Fața i se împurpurase, ochelarii îi
căzuseră pe nas, iar bărbia îi tremura ușor. Ana lăsase ciorapii în
poală, nu mai cosea și se uita și ea lung și îngrijorător la Dana, cu
o umbră de neliniște pe față, fără să spună nimic. Ce-ar fi putut
spune? În ce fel ar fi putut interveni?
— Mihai, frate-tău, la fel, n-a avut de lucru, s-a apucat și el de
politică și acuma umblă ca un dezertor cu poliția pe urmele lui, zise
supărat profesorul vorbind repezit, mai mult în șoaptă să nu-l audă
careva. Dumnezeule, se prinse el cu mâinile de cap, ce copii mi-ai
dat?! Ce copii!
— Dar dumneata, tată, nu faci politică? întrebă Dana sumețindu-
se, preocupată mai departe de cusutul ciorapilor. Spune, nu faci?
— Euuu? se miră profesorul și înălță sprâncenele, rămânând cu
gura căscată pentru cele auzite. Eu, politică? Ce-ți trece prin cap,
fată dragă? Tu ești în toate mințile sau nu ești?
— Sunt în toate mințile.
— Păi dacă ești, de ce debitezi niște prostii mai mari decât tine? De
unde și până unde m-ai văzut tu că fac eu politică?
— Nu te-ai afirmat, vorbi liniștit Dana, dar chiar faptul că taci și nu
iei atitudine împotriva rânduielilor strâmbe de acum din țară,
înseamnă că accepți politica guvernului Antonescu. Ori asta nu se
numește tot un fel de politică? Nu înseamnă că tolerând dezastrul
ăsta – și dumneata fii te rog sincer, îți dai seama că-i un dezastru –
zic nu înseamnă că tolerându-l ești de partea celor care l-au
provocat? Ei, ce părere ai?
Profesorul stătea în picioare, lângă masă, cu mâinile puse cruciș pe
piept și tăcut își privea stăruitor fata prin lentilele ochelarilor. Era
cu desăvârșire uluit! Parcă cineva îi zvârlise peste față o căldare cu
apă rece. I-auzi ce-l întreabă fata lui? Copilul lui? Dana care
crescuse într-o cumințenie exemplară, asupra căreia, la fel ca și
asupra lui Mihai, își îndreptase atât el cât și Ana toată atenția, să
fie model de supunere și ascultare, să-și vadă de învățătură și de
viitor, să n-o intereseze ce-i în dreapta și ce-i în stânga. Auzi ce-i
trece prin cap? Chiar că nu știa ce să-i răspundă! Acuma, cinstit
vorbind, ea avea puțină dreptate – nu lua nici un fel de atitudine,
în nici o ocazie, afară numai de cazurile de indisciplină și de
nedreptate ce se făceau la școală – dar aceasta ea trebuia s-o
catalogheze nici mai mult nici mai puțin decât drept politică?
Politică de acceptare a măsurilor luate de guvern? A dispozițiilor și
hotărârilor guvernului? Bine, dar era oare un om în țara asta care
putea declara deschis că nu este de acord cu politica guvernului?
— N-ai nici o părere, tată? întrebă într-un târziu Dana și zărind
ziarul aruncat pe masă, lăsă ciorapul în poală, îl luă și se apucă să-
l răsfoiască afișând un total aer de degajare. Sau nu vrei să ai vreo
părere?
Tatăl nu luă în seamă ironia fetei și ca și când nu ar fi fost angajat
în această discuție, îi întoarse spatele și, supărat, intră în casă.
Dana rămase mai departe cu privirea în paginile ziarului,
imperturbabilă și în același timp satisfăcută că pusese la punct o
problemă care o frământa de multă vreme. Mama o privi un timp
fără să mai lucreze și din întreaga ei înfățișare se putea citi o umbră
de îngrijorare pentru ieșirile necontrolate ale fetei.
— Se poate, Dana, să vorbești astfel cu tatăl tău? îi zise ea pe un
ton de mustrare și ca s-o facă atentă îi puse mâna pe braț.
— Cum am vorbit? înălță ea privirea din ziar.
— Să-i spui că face politică, când tu știi prea bine că el e departe
de orice partid… Mai ales că partidele știu că sunt și desființate de
câțiva ani…
— Nu-i neapărat nevoie, mamă, să fii înscris într-un partid ca să
faci politică, replică Dana autoritar, și se apucă să citească iarăși
ziarul. A, exclamă ea deodată plină de bucurie, uite, mamă, la
București, la Casandra, un nou film cu Alida Vali: „Te voi iubi
mereu”… Joacă cu Antonio Centa și Gino Cervi. Ce păcat că
cinematografele din orașul nostru nu pot da filme… Uf, lipsa asta
de curent mă înnebunește. Vezi ce înseamnă războiul? răbufni ea.
Ce ne-a adus războiul? Și tata…
— Ei, lasă, lasă, căută s-o liniștească mama. De ar fi numai asta…
Dar câte nu ne apasă?
— Păi vezi?
Din fundul grădinii se zări printre pomi înaintând cu pas ușor o
umbră. Era tanti Emilia în rochia ei veche de stambă, decolorată,
târându-și papucii de pâslă rupți, scămoșați. Cu părul despletit,
albit și fața brăzdată de cute adânci, umbla cu ochii rătăciți pe sus,
căutând să zărească prin frunziș cerul albastru. Ținea mâinile
cruciș pe piept și, fără să-și ia ochii de la cer, murmura, mai mult
șoptit, niște versuri pe care nimeni nu-și amintea să le fi citit
undeva:

Trec păsări argintii de moarte-aducătoare…

Se-ntunecă văzduhul și nu e pic de soare…
Trec păsări argintii… Trec păsări argintii…

Se oprea pentru câteva clipe locului, se uita înapoi de parcă s-ar fi

ferit de cineva și apoi privea iar cerul și murmura aceleași versuri,
încet și cu răbdare, dar într-atât de mult repetate că făcea spume
la gură și glasu-i devenea tot mai răgușit:

Trec păsări argintii de moarte-aducătoare…

Se-ntunecă văzduhul și nu e pic de soare…

— Lasă-le-ncolo de păsări argintii, tanti Emilia, îi zise Dana și

zvârlind ziarul îi ieși în întâmpinare. Ce tot vorbești de ele? Unde
vezi dumneata acuma păsări din acelea argintii?
Tanti Emilia se opri și-o privi pe Dana mirată, cu ochii ei albaștri
mari, înconjurați de cearcăne viorii. Prinse apoi să zâmbească, și-o
undă de lumină parcă îi învălui fața. Costel ieși de sub masa unde
se juca, își prinse mama de mână și își lipi capul de trupul ei slăbit.
Ea îl mângâie pe păr, pe frunte, pe obraji și era atâta duioșie în
privirea ei încât în clipele acelea părea că mintea îi este destul de
lucidă, că nimic n-a întunecat-o și a îndepărtat-o de la judecata
limpede a lucrurilor, că nici un fel de nenorocire nu s-a abătut pe
capul ei.
— Mamă, eu mă joc cu bărcuțele, spuse Costel prinzând-o de
mână. Mi le-a făcut nenea Mihai…
— Ssst… îi puse Dana palma peste gură copilului. Să nu spui
nimănui că nenea Mihai a venit acasă. Ai înțeles, Costel? Noi am
vorbit odată amândoi ceva, ai uitat?
— Știu, știu, Dana, replică el candid, am vorbit, dar n-am spus la
nimeni. Mama știe doar c-a venit. Cu ea pot să vorbesc de nenea
Mihai că e doar de la noi din casă…
— Ei poți să-i spui, zise Dana și făcu mamei sale cu ochiul. Și așa
tanti nu vorbește cu nimeni.
— Of, vai de viața ei, săraca! oftă Ana și ochii i se umeziră de lacrimi.
Ce femeie capabilă a fost! Ce gospodină! A rămas și fără casă și fără
bărbat… Bietul Alexandru…
— Ei, ce este cu el?
— Se zice că a murit undeva pe front, șopti mama cu fereală să n-
o audă cumnată-sa. Asta e…
— Mort? se miră Dana și se cutremură cuprinsă de spaimă. De
unde aveți vestea asta?
— Tatăl tău a adus-o azi dimineață. A venit de pe front un profesor
de desen, ofițer de rezervă, rănit, și acesta i-a spus.
Îndurerată, Dana rămase pe gânduri, cu chipul întunecat. Îl
mângâie pe Costel pe obraji și tanti Emilia văzând gestul prinse a
zâmbi, dar tot tăcută și împietrită, cu privirea rătăcită într-aiurea.
Ana își șterse ochii cu dosul palmei și după puțin luă iar ciorapii
din poală și începu să-i cârpească.
În acea clipă, undeva în susul străzii se auzi motorul unei mașini.
Nu trecu un minut că în fața casei se opri un automobil negru, cu
luciul caroseriei șters, cam hodorogit și lăsat pe arcuri ca o veche
droșcă de țară. Era una dintre acele mașini de piață cu mulți ani de
serviciu, rechiziționată de stat și repartizată instituțiilor, a cărei
fierărie zdrăngănea la fiecare hop, hurducându-se zgomotos și
sinistru în mai toate gropile ivite în caldarâm.
— O mașină! exclamă Costel și începu să bată din palme de
bucurie. A venit tăticu! A venit tăticu!
Și zicând acestea, o și zbughi către poartă. În pragul verandei se ivi
pe dată profesorul Vlad Gheorghiu, numai în cămașă, cu ochelarii
în mână și capul descoperit. Rămase în ușă, cu privirea spre poartă,
să vadă cine-i face o vizită în această după-amiază călduroasă de
august. Dana, mama și tanti Emilia stăteau tăcute sub umbrarul
viței de vie și așteptau să vadă cine descinde din mașină și deschide
poarta.
Peste câteva clipe însă se lămuriră cu toții despre cine era vorba.
Din automobilul negru coborî greoi comisarul-ajutor Anghelescu,
îndesat, roșcovan, îmbrăcat civil în niște haine cenușii, cu gulerul
cămășii răsfrânt peste cel al hainei, cu fălcile lăsate și ochii verzi
privind în jur, de parcă s-ar fi ferit de cineva. Și în clipa când el
încercă să apese pe clanța porții, alți trei polițiști – de astă dată
gardieni – și încă doi îmbrăcați civil se rânduiră la spate-i ca la o
comandă.
— Ăsta gras, roșcovanul, e comisarul care m-a anchetat la școală,
șopti Dana la urechea mamei. El mi-a cerut declarația…
— Dumnezeule! exclamă Ana cutremurată de spaimă. O fi pentru
Mihai sau… tot pentru tine?
Văzându-l, Vlad Gheorghiu, puțin emoționat, își trecu cu un gest
stângaci palma peste părul lins, pieptănat într-o parte cu cărare și
coborând treptele de piatră ieși în întâmpinarea polițiștilor.
— Bună ziua! zise grav comisarul-ajutor Anghelescu ducând două
degete la tâmplă, în chip de salut, în timp ce călca greoi cu mersul
lui legănat ca de rață, îndreptându-se spre verandă. Domnul
profesor Vlad Gheorghiu?
— Da, eu în persoană.
— Am onoarea să mă prezint, comisarul-ajutor Anghelescu, de la
poliția orașului. Parcă ne cunoaștem, nu?
— Mda… parcă.
Anghelescu zâmbi nițel ștrengărește, clipind dintr-un ochi, apoi îl
bătu familiar cu palma pe umăr pe profesor. „Ești nițel șmecher,
domnule profesor, părea că spune privirea lui obraznică. Dar să nu
uiți că eu sunt tatăl șmecherilor! I-auzi, „parcă”… Cum să nu mă
cunoști doară eu te-am băgat la anchetă în cabinet la domnul
comisar-șef Alboiu”.
— Ce scop are vizita dumneavoastră? întrebă profesorul cu
amabilitate, fără să-și poată ascunde însă starea de surescitare ce-
l cuprinsese.
— Ce scop? zâmbi iară Anghelescu, un zâmbet acru, distant, și
plescăi zgomotos din buzele-i groase. Mă miră întrebarea
dumneavoastră, domnule profesor! Zău că mă miră!
— Păi de ce să vă mire?
— Foarte bine, uite că mă miră…
— Nu trebuie să vă mire de fel, replică Vlad Gheorghiu, de astă dată
vădit enervat de impertinența comisarului-ajutor. Datoria mea de
locatar al acestei case îmi cere să vă întreb pentru care motiv poliția
îmi face această vizită neașteptată? Vă rog să nu vă supărați, dar
uzanța bunei cuviințe, știți… impune acest lucru.
— Atunci sunt dator să vă explic, plescăi din buze comisarul-ajutor
și vârî mâinile adânc în buzunarele pantalonilor, luând un aer grav,
marțial, impunător, socotindu-se „cineva” în poliție și căruia numai
cine nu-i cunoaște meritele și perspectivele își poate permite să-l
întâmpine astfel. Și în ce împrejurare? Față de niște pârliți de
gardieni? Daaa, sunt dator să vă explic, urmă el pe un ton superior
și obraznic, fără să-și scoată mâinile din buzunare. Dacă vă
amintiți, domnule Gheorghiu, ați fost la noi într-o scurtă vizită și
domnul șef al poliției v-a promis c-o să vă ajute să-l găsiți pe domnul
Mihai, fiul dumneavoastră de la care nu mai aveți vești de… de…
— De aproape un an, completă profesorul.
— Exact, de aproape un an. Ei, și în consecință, pentru ca să-l
găsim trebuie să-l căutăm. Logic, nu? De aceea am venit. Să-l
căutăm… Să vă ajutăm să-l găsiți… și… pentru o mică percheziție.
Tanti Emilia, fără să dea vreo importanță polițiștilor plecă în
obișnuita-i plimbare către fundul grădinii, târșâindu-și papucii
zdrențuiți pe sub coroanele umbroase ale pomilor. Dana și mama
ei, se apropiară la oarecare distanță ca să asculte discuția. Zărindu-
le, și afișând un aer voit politicos, Anghelescu le salută extrem de
reverențios, înclinând ușor capul, după care se întoarse și întrebă.
— Mă iertați, domnule Gheorghiu, dânsele sunt rudele
dumneavoastră?
— Da. Soția și fiica mea…
— Ooo, trebuie să vă felicit! exclamă el teatral trăgând cu coada
ochiului către Dana. Aveți nu o fată, ci o adevărată zeiță! Pe onoarea
mea dacă vă mint! Și parcă aș cunoaște-o… sau…
Vlad Gheorghiu îl asculta pe comisarul-ajutor, dar după felul cum
îl privea, rece, tăios, printre gene, se vedea că-l disprețuiește, că doi
bani nu dă pe-un asemenea terchea-berchea ce atunci la poliție, la
fel ca și acum îi vorbise obraznic, cu impertinență. Un bădăran și-
un necioplit…
Și într-adevăr, parcă vrând în acea clipă să-i confirme aprecierile,
Anghelescu, fără să-i pese că se află de față și două femei, vârî
adânc un deget în nas și începu să se scotocească cu insistență.
— Care va să zică, asta este situația! zise el ca o concluzie în timp
ce-și ștergea degetul de pulpana hainei. Trebuie să ne facem
datoria…
Se întoarse, făcu un semn cu capul către gardienii ce-i stăteau în
preajmă și porni cu mersul lui greoi, legănat, către verandă. După
câțiva pași, gardienii îl depășiră, iar unul chiar pătrunse grăbit în
casă, de parcă l-ar fi fugărit careva din urmă. Doi dintre ei ocoliră
clădirea și se pierdură în livada cu pomi dinapoia ei. Profesorul
porni și el în urma lui Anghelescu, tăcut, enervat, roșu de tot la
față, cu broboane de sudoare pe fruntea înaltă și bombată.
— Vlad! îl strigă Ana din urmă. Ce-nseamnă asta?
— Ce anume? se întoarse el agitat.
— Pentru ce intră în casă?
— N-ai auzit? Îl caută pe Mihai…
Și fără să mai dea vreo explicație, grăbit, profesorul urcă treptele
verandei câte două o dată, zorind să-l ajungă cât mai repede din
urmă pe comisarul-ajutor. Dar, acesta se afla deja în mijlocul
sufrageriei și stătea cu mâinile în șold privind cu mult interes jur
împrejur pereții acoperiți cu tablouri. Gardianul care intrase
primul, trăsese de pe masa lungă din mijlocul camerei catifeaua
albastră și acum scotocea înfrigurat prin sertare. Anghelescu se
grăbi să-și imite subalternul: se întoarse, trase și el sertarele
scrinului și începu a scotoci prin rufăria frumos călcată, zvârlind
pe-un scaun fețe de pernă, cearceafuri, prosoape…
Dana, enervată la culme de această neașteptată vizită, intră și ea
repede în casă și zărindu-l pe comisarul-ajutor cum cotrobăie ca un
smintit prin rufăria spălată și călcată de ea, îl prinse de braț și-l
smuci înapoi cu putere.
— Aici îl cauți pe fratele meu, domnule comisar? Ochii ei aruncau
fulgere de mânie, de revoltă. Pieptu-i tresălta ușor iar mâinile îi
tremurau și întregu-i corp parcă era cuprins de friguri. Spune, aici?
În sertarele astea?
Anghelescu însă nu se pierdu cu firea. Dimpotrivă, arătă a fi foarte
calm ca unul ce-i obișnuit cu atitudinile celor cărora li se face
percheziție. Și ca să demonstreze acest lucru, lăsă din mână un
teanc de șervețele de masă și se întoarse zâmbind către Dana:
— Ce-ați întrebat? vorbi calm, pe un ton măgulitor și cu anume
inflexiuni în voce. Mă iertați, n-am auzit… A, constată el plăcut
surprins, chiar zâmbind, mi se pare că-mi sunteți o veche
cunoștință, așa-i domnișoară? V-am văzut adineauri în curte și-mi
ziceam: „dom’ le parcă… parcă…” Uite, abia acum când vă văd mai
bine și mai îndeaproape, îmi amintesc perfect!
— Eu nu-mi amintesc nimic!
— N-ați spart dumneavoastră niște plăcuțe din alea de geam cu
fotografii despre Germania? întrebă calm Anghelescu. Ați dat o
declarație… la liceu… Nu sunteți elevă?
— Se prea poate, replică rece Dana. Eu însă nu-mi mai amintesc
nimic.
— Desigur, a trecut cam mult timp și, mă rog, n-aveți nici un
interes să vă amintiți. Însă să știți că niciodată poliția nu uită!
— Nici cei care sunt anchetați nu-i uită pe anchetatori! zise ea și,
văzându-l pe polițai că răvășește iar rufele, puse din nou mâna pe
brațul lui și i-l trase atât de puternic la o parte încât era gata-gata
să-l dea jos…
— O, dar puternică mai sunteți domnișoară! zâmbi Anghelescu.
Parol! V-am supărat?
— V-am întrebat adineauri ceva și nu mi-ați răspuns.
— Mă iertați, ce anume?
— În sertarele astea îl căutați pe fratele meu? Că așa spuneați, că-
l căutați pe el…
— O, nu, frumoasă domnișoară, zise polițaiul, cu același zâmbet de
la început, parcă fără să dea importanță faptului că fusese
brutalizat. Desigur, nu presupun câtuși de puțin că un om ar putea
fi ascuns într-un sertar. Vai, dar ar fi un afront pentru meseria
mea. Însă vedeți dumneavoastră, practica ne învață multe: aici un
indiciu, dincolo altul, aici ceva, dincoace altceva, putem până la
urmă trage anumite concluzii…
— Vă rog totuși să dați dovadă că sunteți un om civilizat, vorbi Dana
tăios, enervată peste măsură. Și dumneavoastră și oamenii
dumneavoastră. Uitați cum se comportă…
Unul dintre gardieni răsturnase o somieră și-i cerceta arcurile, în
timp ce alături de ea, pe podea, aruncase pernele, cearceaful și o
cuvertură lucrată de mână. Un altul lovea cu bastonul de cauciuc
limba pendulei din perete ca s-o pornească, deoarece umblase la
ceas și-l stricase. Iar în camera vecină unul dintre cei doi civili
deschisese ușile șifonierului și scotea repede, aruncându-le de-a
valma pe pat, rochii, haine, pălării și tot ce găsea.
— Cu atenție, domnilor, cu atenție! le strigă comisarul-ajutor,
înclinând capul către Dana, vrând să arate că iată, făcându-i
plăcerea, ordonase gardienilor să se comporte „civilizat”. Nu scăpați
însă nimic din vedere!
Zărind biblioteca, Anghelescu se întoarse și, cu ochii țintă numai
către ea, se repezi într-acolo și deschise repede ușile, privind lacom
titlurile volumelor înșiruite pe rafturi.
— Aveți ceva suspect pe aici, domnule profesor? îl întrebă el pe Vlad
Gheorghiu, care tocmai atunci venea din camera vecină, neștiind
unde să supravegheze mai întâi.
— Ce înțelegeți dumneavoastră prin „suspect”?
— Păi cum, dumneavoastră ca profesor nu știți ce însemnează
„suspect”?
— În meseria pe care o predau, eu nu utilizez acest termen!
răspunse ironic Vlad Gheorghiu.
— Ce predați dumneavoastră?
— Istoria.
— A, istoria? păru că se miră comisarul-ajutor. Mda, în istorie nu
se găsesc domnitori suspecți. Decât ăia fanarioții mi se pare…
Apropo, ce-i asta?
Cu ochii plini de mirare, Anghelescu luă în mână un dosar între
coperțile căruia se aflau câteva zeci de foi dactilografiate și mai
multe schițe desenate pe calc. Le răsfoi în grabă, apoi întoarse
dosarul și privind coperta, silabisi scrisul mare, cu creionul roșu:
„Studiu asupra cercetărilor arheologice în orașul Turnu Severin”. Mai
silabisi o dată titlul acela, după care se întoarse către profesor și
întrebă plin de uimire:
— Ce, și dumneata faci cercetări?
— Da, cercetări arheologice…
— Ce-s alea… arhelogice?
— Arheologice, îl corectă profesorul, vădit revoltat de incultura
polițaiului. Adică cercetări ce se referă la trecutul istoric, privind
unele săpături menite să scoată la iveală o așezare din vremuri
foarte îndepărtate, de pildă…
— Dar cine v-a dat dumneavoastră voie să faceți cercetările astea?
— Cum cine? se arătă contrariat Vlad Gheorghiu. Meseria mea de
profesor.
— Păi dumneavoastră nu știți că orice cercetări se fac numai de
poliție? vorbi apăsat comisarul-ajutor, cu un licăr de satisfacție în
priviri pentru că-l găsise, gândea el, în defect pe profesor. Ce,
credeți că pe oricine îl taie capu, și-i vine lui pe chelie, se apucă să
facă cercetări? Unde ne trezim aicea? Ce, lucrați la anchete?
Dumneavoastră aveți dreptu să interogați oamenii? De unde până
unde îndrăzneala asta?
Dana, care asista la discuție, zâmbea de prostia comisarului-ajutor
și vorbea șoptit cu mama ei, căutând s-o liniștească, să-i arate că
la mijloc era vorba de-o simplă necunoaștere a problemei și că
desigur, cu toate constatările acestui găgăuță, se vor găsi la poliție
și oameni mai luminați care își vor da seama că țin între ei o
nulitate, că studiul tatei nu are absolut nici o legătură cu cele
pretinse de el.
— Bine, dar până atuncea poate îl arestează…
— N-ai nici o grijă, vorbi Dana tot în șoaptă. Nu are motiv pentru
asemenea lucru…
— Dar când l-au arestat pe vecinul nostru, Raicu, au avut vreun
motiv?
Comisarul-ajutor Anghelescu parcurgea grăbit foile dactilografiate,
umblând cu degetul arătător de-a lungul și de-a latul lor, în timp
ce Vlad Gheorghiu îl privea în aparență liniștit, dar tot numai un
pachet de nervi.
— Aha! tresări deodată polițaiul și bătu cu degetul într-o schiță
lucrată pe calc. Uite aici e vorba de niște legiuni române…
— Romane, îl corectă profesorul.
— Lasă, nu mă duce dumneata pe mine cu muia, că nu suntem noi
din ăia fleții, de n-avem pic de cap să pătrundem lucrurile! îi replică
supărat Anghelescu și parcă fălcile i se revărsaseră și mai mult
peste gulerul hainei. Am mai găsit noi manifeste din astea scrise
camuflat. Va să zică studiul dumneavoastră nu-i nici mai mult nici
mai puțin decât o lucrare despre Garda de Fier! Extraordinară
descoperire! Cu schițe, cu planuri cum să vină legiunile să atace
orașul… Ei, ce părere aveți, domnișoară, despre munca noastră? se
întoarse comisarul-ajutor către Dana, vorbindu-i pe un ton
impertinent. Ziceați să nu mai răvășim lucrurile și mai știu eu ce,
să umblăm civilizat… Uite de ce răvășim noi. Astea sunt indiciile…
— Indiciile astea demonstrează că nu aveți nici măcar patru clase
primare! zise Dana cu fața congestionată de supărare. Pentru că
dacă le-ați avea ați fi învățat despre legiunile romane care au atacat
Dacia la anul 101 și 106, despre luptele care s-au purtat la
Sarmisegetuza și Tapae, despre castrul roman Drubeta la care se
fac săpături de ani de zile aici în oraș, lângă Dunăre… Dar cred că
e prea greu pentru dumneavoastră cei de la poliție, care confundați
cercetările științifice cu cercetările dumneavoastră, zic e prea greu
să înțelegeți unele lucruri elementare! Mă rog, prostia poate să-și
facă loc și-ntr-o instituție de stat ca poliția…
— Domnișoară! strigă deodată Anghelescu și ochii săi verzi,
bulbucați se măriră nefiresc de mult în orbite. Te rog să fii
respectuoasă când vorbești cu ordinea publică!
— Eu nu vorbesc cu ordinea publică, pentru că e imposibil să
vorbesc cu noțiunea însăși, zise Dana dându-și la o parte cu un gest
al capului părul de pe frunte. Eu vorbesc cu oamenii care se pretind
că reprezintă ordinea publică, sau mai bine zis care sunt plătiți să
facă această ordine. Dar văd că dumneavoastră sunteți mai
degrabă oamenii dezordinei…
— Nu vă permit! strigă Anghelescu cu spume la gură și călcând
peste mormanul de cărți răsturnate din bibliotecă, vru s-o prindă
pe Dana de mână. Dar fata se trase într-o parte, ocoli masa și
rămase înapoia ei. Despre ce dezordine vorbiți? Cum îndrăzniți?…
— Despre dezordinea pe care ați făcut-o aici, zise fata cu privirea
aprinsă de ură. Nu vedeți ce-ați făcut în casă?
În mijlocul camerei stăteau învălmășite vase de bucătărie, perne,
cearceafuri, cărți, tablouri, până și colivia cu cei doi canari în care
bietele păsări se zbăteau neliniștite neștiind ce se întâmplă cu ele.
În camera vecină – dormitorul profesorului și al soției sale – un
gardian se opintea de zor să deplaseze șifonierul de la locul său, ca
să vadă de nu-i ascuns ceva în spate, iar un altul, îmbrăcat civil,
răvășind patul, descosea saltelele și introducea în zegrasul cu care
erau umplute un cârlig lung, trăgând din când în când cu putere
afară, doar-doar va agăța vreun obiect dubios.
În acest timp, în curte, tanti Emilia stătea dreaptă sub umbrarul
viței de vie și oricât încerca gardianul ce controlase grădina s-o
întrebe câte ceva, ea rămânea impasibilă, privindu-l fix, cu ochii ei
albaștri, mari, tulburi.
— Dumneata, cucoană, nu înțelegi românește? se răstea la ea
gardianul, un om înalt, între două vârste, cu uniformă cafenie,
ponosită și șapcă jegoasă, decolorată de soare. Unde-i cheia de la
pod?
Tanti Emilia însă părea că nici nu-l bagă în seamă.
Costel se apropie în fugă și-l îmbrânci pe gardian să se dea la o
parte, deoarece din nebăgare de seamă îi călcase pe bucățile de
sticlă ce acopereau șanțurile săpate de el și umplute cu apă.
— Nene, uite, îmi strici cetatea! zise el supărat și în ochii săi albaștri
prinseseră să joace lacrimi. Dă-te la o parte, n-auzi?
Gardianul tresări și se întoarse de îndată, ca să vadă cine vorbește,
dar fără să-și ia piciorul de pe lucrarea copilului. Zărindu-l, îl prinse
de mână și-l întrebă pe el dacă nu știe ceva de cheia de la pod.
— Nu știu! înălță el din umeri. Ultima dată a umblat cu ea nenea
Mihai…
În clipa aceea, ca la o comandă, toate sirenele din oraș începură să
șuiere unindu-și glasurile într-un strigăt continuu, amenințător, de
moarte. Gardianul lăsă brațul copilului și privi spre casă să vadă ce
face comisarul-ajutor, apoi se îndreptă grăbit către ușa verandei să
primească ordine. Clopotele bisericilor începură și ele să bată pe
întrecute și în același timp sirenele locomotivelor și ale vapoarelor
ce se aflau în port ca și cele ale fabricilor ce nu fuseseră încă
dispersate dădură drumul glasurilor metalice ce prinseră a umple
văzduhul cu strigătele lor de groază.
Nu trecu nici un minut, că din casă ieși în mare grabă Anghelescu,
urmat de gardieni și se îndreptară cu toții, în fugă, către mașina
aflată în fața porții. Înainte de a deschide portiera, comisarul-ajutor
se opri o clipă, cercetă cerul cu palma streașină la ochi, și apoi
strigă profesorului ce aștepta în ușa verandei:
— După alarmă, să treceți pe la mine, pe la poliție! M-ați auzit?
Deocamdată sunteți acuzat pentru lucrarea aceea care e la mine și
constituie corp delict!
Apoi adresându-se șoferului:
— Dă-i bătaie, nea Petrică, afară, către pădurea Crihala, că ne
ajung din urmă „Liberatoarele”.
Mașina porni în mare viteză, cu gardienii claie peste grămadă
înăuntru, coti la stânga în Strada Mare și apucă apoi pe drumul
către târgul orașului.
Profesorul împreună cu Dana și soția parcă uitaseră de necazurile
pricinuite de polițist cu câteva minute mai înainte. Auzind alarma,
coborâră repede în curte și, speriați, începură a privi și ei cu palmele
streașină la ochi cerul. De la un cap la altul era limpede ca sticla,
fără urmă de nor, de-un albastru marin, ca o imensă cupolă de
peruzea. Dar nu zăreau încă nimic. După câteva minute, sirenele
își opriră pe rând strigătul și într-o clipă se așternu peste oraș o
liniște atât de adâncă și de profundă încât te înspăimânta tăcerea
aceea rece, prevestitoare de moarte.
— Se văd? întrebă într-un târziu Ana fără să ia mâna de la ochi.
— Nu, nu se văd, răspunse Dana, care pentru a-și lărgi orizontul,
ieșise chiar în stradă, privise în toate direcțiile cerul și acum se
înapoia în curte.
— Ssst! Liniște, se aud! zise profesorul și înălță urechea ascultând
undeva către marginea dinspre Dunăre a orașului. Le deslușiți
zgomotul? Vin dinspre Iugoslavia…
Într-adevăr, în depărtare, peste dealurile iugoslave, se auzea un
uruit continuu, înspăimântător, care creștea cu fiecare clipă.
Motoarele „Liberatoarelor” americane duduiau înfundat și zumzetul
acela metalic, statornic, constant, se apropia mărind spaima.
— Iată-le, se văd! zise Dana și arătă cu mâna peste casă, departe,
în zare. Unul, două, trei… patru… uite-l și pe-al cincilea mai
înapoi…
— Unde? Unde? întrebă profesorul ștergându-și în mare grabă cu o
batistă lentilele ochelarilor.
— Privește pe lângă coșul casei! zise Dana și prinzându-și tatăl de
mână îl trase mai spre poartă, dincolo de umbrarul viței de vie. Uite-
le, sclipesc în soare…
— Aha, le văd, zise el și chipul i se albi deodată ca varul. Înapoia
lor vine alt grup… Și încă unul…
Sus, în înalt se zăreau plutind liniștit, în formație de V, mulțime de
avioane ale căror planuri străluceau când și când aprins în lumina
soarelui. Veneau către oraș și nu era exclus, așa cum se întâmplase
de opt ori până atunci, să bombardeze restul clădirilor rămase în
picioare, sau chiar ruinele caselor încă fumegânde.
— Ce facem? întrebă speriată Ana cu palma pe piept, abia ținându-
și răsuflarea. Stăm aici în curte să ne facă zob?
— Haideți! porunci Vlad Gheorghiu. Încuiați și să fugim și noi către
pădurea Crihala. Luați copilul. Unde-i Costel?
— Aici, unchiule! răspunse Costel de lângă șezlongul maică-si.
Unde mergem?
— La pădure, că vin avioanele!
— Și mama? Pe mama n-o luăm?
— Nu, ea nu vrea niciodată să meargă…
Peste două minute alergau cu toții pe strada Aurelian în mână cu
mici bocceluțe, alăturându-se grupurilor tot mai mari de oameni ce
afluiau către Strada Mare și mai departe spre periferiile orașului.
Numai tanti Emilia rămăsese în scaunul acela de pânză, cu ochii
privind cerul atât cât îl putea vedea prin frunzișul viței de vie,
recitând la nesfârșite versurile ce parcă-i dădeau o anume
satisfacție:

Trec păsări argintii de moarte-aducătoare,

Și-ntunecă văzduhul și nu e pic de soare…
 21

Mihai stătea în cămăruța lui strâmtă, igrasioasă, cu miros acru de

tencuială scorojită, și la lumina becului înfășurat într-o foaie de ziar
făcea unele însemnări într-un carnet, redactând concis ultimele
știri auzite cu o oră mai înainte la radio. Abia termină de scris, că
tresări și își privi repede ceasul de la mână. Era timpul să asculte
postul „România liberă”. Închise, așadar, carnetul și se aplecă
asupra aparatului de radio, încercând să potrivească lungimea de
undă și să prindă postul. Era atent să nu ridice tonalitatea
aparatului, deoarece putea în orice clipă să fie auzit de afară, de
santinelă, sau de către cei care treceau pe lângă clădirea magaziei.
În același timp însă, se străduia să găsească „plaja” cea mai
potrivită pentru ca emisiunea să fie clară, limpede și totul să se
înțeleagă perfect. Postul german de radio ILSE II, pe 302 metri
lungime de undă, transmise câteva minute muzică de dans, apoi
crainicul anunță invariabilul text liniștitor pentru trupele lor aflate
pe pământul țării noastre: „Achtung! Achtung! Luftraummeldung –
im Luftraum Rumäniens herrscht Ruhe!” 13. Postul Alger transmitea
pe unde scurte un comunicat în limba franceză despre situația
unităților care înaintau spre Paris și Marsilia, iar radio București
vestea ascultătorii că la Teatrul Alhambra actrița Nora Piacentini
joacă și prezintă cu mult succes spectacolul „În spațiul Alhambra…
liniște deplină!” în două acte și 24 de tablouri de Mircea Șeptilici.
Echipa de fotbal F.C. Rapid a făcut meci egal – doi la doi – cu
Juventus, duminică pe arena din Splai. O melodie plăcută îndemna
pe ascultători să folosească cu încredere numai lama de ras
„Pucha”, „o minune, cea mai bună”, în timp ce alta făcea reclama
hainelor de ploaie, relatând o întâmplare „într-o zi de toamnă rece,
în tramvaiul cincisprezece” cu un cetățean care a început să
strănute deoarece n-avea fulgarin…
Tocmai se pregătea să treacă indicatorul de-a lungul scalei pentru
a găsi „România liberă”, când Mihai tresări. Cineva ciocănise la ușă.
Fără îndoială că era caporalul care-i aducea mâncarea de seară.
Într-adevăr, ușa se deschise încet și Dincu, în mână cu o gamelă
plină cu ciorbă de arpacaș și sub veston cu o jumătate de pâine
neagră, cu miezul zgrunțuros, își făcu apariția, încet, ca o umbră.
— Cum merge? întrebă el și puse cu grijă gamela pe una dintre

13 Atențiune! Atențiune! În spațiul aerian al României, liniște deplină! (l. germană, n.a.)
lăzile goale de muniție.
— Merge bine, răspunse Mihai și lăsând aparatul sări să-i vină în
ajutor caporalului. Mă pregăteam să prind „România liberă”.
— Ce se mai aude?
— Armata Roșie atacă insistent pe toate fronturile.
— Dar pe frontul din Moldova?
— Nimic deosebit. Rare schimburi de focuri de armă. Totuși am
impresia că se pregătește ceva…
— Altceva?
— Diferite știri externe, vorbi Mihai în șoaptă. Mareșalul
Mannerheim a preluat conducerea statului finlandez, fiind numit
președintele republicii. Cei care au atentat la viața lui Hitler, la 20
iulie, au fost condamnați la moarte. În Franța se pregătește
eliberarea Parisului, de altfel lucrul ăsta l-a anunțat și postul
Alger… Am notat tot în carnetul meu…
— Bine, ai să-mi dai pe urmă o notiță, zise caporalul tot în șoaptă,
grăbit, parcă preocupat să termine cât mai repede convorbirea.
Peste cât timp emite „România liberă”?
— Peste un sfert de oră.
— Foarte bine. Acuma, te rog, ia și mănâncă și în timp ce mănânci,
ascultă-mă, am să-ți fac o propunere…
Mihai micșoră la minimum tonalitatea aparatului de radio, mai
privi o dată ceasul de la mână și în timp ce caporalul Dincu se așeză
pe o ladă în fața lui, el trase alături gamela și începu să mănânce
cu poftă zeama de arpacaș.
— Te ascult, domnule caporal…
Dincu își trecu palma peste față, stătu puțin cu fruntea plecată,
parcă pentru a găsi cuvintele cele mai potrivite, apoi începu să-i
spună lui Mihai cele ce avea de gând să-i propună. Avea nevoie de
pregătirea unui exploziv, sub forma unei mine sau chiar o simplă
cutie de tablă cu trotil. Militarii urmau să execute peste câteva zile
un exercițiu denumit „compania în atac” și explozia la inamic,
marcând tragerile masive de artilerie, trebuie să fie cât mai reală,
să se declanșeze la momentul potrivit, să aibă în același timp efect…
Mihai asculta spusele caporalului, cu un ușor zâmbet în colțul
buzelor, fără să mai afunde lingura în zeama arpacașului. Mesteca
arar bucata de pâine ce-o avea în gură și-l privea țintă pe Dincu,
interesat de cele ce auzea dar în același timp puțin contrariat de
falsitatea argumentelor caporalului. „De ce umblă cu asemenea
ocolișuri? se întreba el. În urma acestei propuneri se conturează
cum nu se poate mai bine chipul lui, activitatea lui ascunsă, sau
mai bine zis voit ascunsă. Nu are de fel încredere în mine… Oare el
nu înțelege că tocmai pentru atitudinea asta a lui, pentru această
activitate care o presupun că este în slujba oamenilor cinstiți,
antifasciști, eu îl stimez și îl apreciez? Crede oare că am să-l trădez?
El nu-și dă seama că eu poate sunt mai pornit împotriva nemților
decât el, că am toate argumentele să fiu astfel? E prudent caporalul
și ăsta e un lucru bun. Totuși, ar trebui să cunoască mai mult
oamenii… Doar îi sunt un fel de prizonier, nu iau contact cu nimeni
și mă are, cum s-ar spune, la mână…”
— Ei, ce spui, domnule Gheorghiu, mă ajuți să realizăm explozivul
ăsta? întrebă la urmă caporalul și puse mâna pe umărul lui Mihai.
Vreau ca într-adevăr compania din care fac parte și de a cărei
muniție răspund, să iasă bine la exercițiu. Vine și domnul
sublocotenent Victor Ganea, comandantul meu din detașare. Se
anunță mi se pare și o inspecție… Dumneata, după câte mi-ai spus,
cunoști și instrucția pionierilor…
— Da, o cunosc, fu de acord Mihai, și am să te ajut. Vreau însă,
dacă-mi este îngăduit, să-ți pun o întrebare. Se poate?
— Cu plăcere…
— Uite, vezi dumneata, ar trebui să-mi fie indiferentă cererea ce mi-
ai făcut: realizarea unei mine. O fac și gata, ce-i așa mare lucru?
Pentru ce, de ce, puțin îmi pasă! Datorită dumitale pot azi să fiu în
siguranță, la adăpost de orice urmărire a gestapoului sau a poliției
române așa încât nici nu încape îndoială că te-aș fi putut refuza. Și
nici n-aș fi avut nevoie de explicațiile pe care dumneata ai încercat
să mi le dai cu viitorul exercițiu al militarilor din companie, cu mai
știu eu ce, după mine argumente de prisos. Am spus doar:
dumneata ești binefăcătorul meu și pentru asta îți stau la dispoziție
cu toată priceperea mea. Însă… mă asculți, domnule caporal?
— Te ascult, desigur, de ascult… zise Dincu și se trase mai aproape
pe lada de muniție.
— Așa, după cum îți spuneam, n-ar trebui să mă intereseze obiectul
cererilor dumitale, scopul lor. Totuși, pe mine mă nemulțumește un
lucru…
— Ce anume?
— Este vorba chiar de întrebarea pe care vroiam să ți-o pun…
— Te ascult…
— De ce oare mă crezi un naiv? Un om lipsit de înțelegerea
anumitor lucruri? De ce mă consideri un străin de gândurile și
preocupările dumitale?
— Nu înțeleg ce vrei să spui, zise Dincu și-și încruntă sprâncenele
arătând a fi mult mai atent în discuția ce-o purta. Fii te rog mai
explicit.
— Am să încerc, conveni Mihai și împinse cu un gest moale gamela
din față-i, punând alături de ea bucata de pâine neagră ce-i fusese
adusă pentru cină. Vezi dumneata, domnule caporal, eu sunt fiul
unor intelectuali, după cum bine știi și poate că tot atât de bine știi
– din auzite măcar – că tata e împotriva faptului ca noi, copiii lui,
să ne amestecăm în treburi politice. Aceste precepte el ni le-a
insuflat, mie și soră-mi Dana, încă de când am început a ne ridica
la înțelegerea anumitor lucruri. Cu aceste precepte am plecat și eu
în Germania să fac școala militară. De fapt „am plecat” nu e bine
spus. Am fost trimis e mai corect. Trimis împotriva voinței mele. M-
am dus acolo din ordin. Am ajuns la Berlin. Acolo însă, printre
militarii germani, mai bine zis printre corpul de comandă, ofițeri,
subofițeri și chiar printre elevii, camarazii de școală la
motomecanizate, am înțeles că lucrurile stau cu totul altfel, că noii
românii nu suntem considerați aliați, așa cum de fapt se
trâmbițează în toate cuvântările conducătorilor statului german și
ale alor noștri, ci suntem catalogați drept supușii lor, oameni cărora
trebuie să le mărturisim veșnică recunoștință pentru că ne
împărtășesc, cică, civilizația lor superioară.
— Foarte interesant!
— Acolo, urmă tot mai înfierbântat Mihai, în Germania, mi-am dat
seama de adevărata față a lucrurilor. Și pentru că sunt un om drept,
cinstit, care nu suferă defăimarea și țin la țara în care m-am născut
și am crescut, la poporul ăsta umilit și batjocorit de cei ce-s în
cârdășie cu Hitler, pentru că eu însumi am fost pălmuit și batjocorit
de instructorii nemți din pricina unor motive imaginare, pentru
toate acestea, zi cu zi în suflet am adunat împotriva lor ură, revoltă,
răzbunare. Și cu atât mai mult a crescut această ură și revoltă cu
cât eu însumi am fost deținut în lagărul acela de la Bremen și mi-
am așteptat din clipă în clipa moartea cum poate o așteptam și
acasă dacă nu se ivea bunăvoința dumitale de a mă adăposti…
Mihai se opri, trase adânc aer în piept și urmă:
— De aceea, spun sincer, știindu-mă cine sunt și care-mi sunt
sentimentele, concepțiile, atitudinea față de regimul antonescian și
de nemți, gândind după cele discutate din prima clipă a cunoștinței
noastre, că și dumneata nu ești departe de aceste sentimente, ci
dimpotrivă – și mi-a plăcut lucrul acesta – împărtășești oarecum
concepțiile mele, de aceea, spun, mă miră rezerva pe care o ai față
de mine, ascunderea anumitor acțiuni întreprinse de dumneata,
acțiuni la care în limita posibilităților aș putea participa și eu din
toată inima.
Dincu tăcea. Emoționat, îl privea cu plăcere pe Mihai, zâmbind, plin
de-o nemărturisită afecțiune. Până aici, după fiecare discuție,
adăugase noi culori în conturarea portretului său moral. Acuma
însă, totul era parcă învăluit într-o lumină nouă, înviorătoare,
descoperise în concepțiile lui valențe care-i fixau și mai hotărât
fizionomia morală, completaseră cu trăsături definitive liniile
portretului său atât de neclar la început, atât de viu acuma, în
aceste clipe.
Bucuros că descoperise în el un nou tovarăș de luptă și idei,
caporalul era gata să-l îmbrățișeze, să-l sărute ca pe un frate, să-l
ia de mână și plin de entuziasm să-i arate drumul pe care trebuia
să meargă de aci încolo. Drumul lui și al atâtor altora… Dar putea
oare face acest lucru acum, în situația aceea destul de dificilă?
Putea oare să-și deconspire calitatea, sarcinile ce le avea în
rândurile tineretului comunist din oraș, obiectivele luptei lor
ilegale? Desigur totul ar fi fost riscant. Mihai rămânea pentru el un
înflăcărat, un om de acțiune, un răzvrătit împotriva celor care-i
umiliseră demnitatea, dar deocamdată atât și nimic mai mult. Se
va putea el, oare, ridica la concepțiile marxist-leniniste ale
organizației? Iată întrebarea al cărei răspuns avea să hotărască
atragerea definitivă a acestui năpăstuit și vitregit în rândurile
tinerilor comuniști din oraș. Până atunci, însă, era necesar să mai
reflecteze asupra concepțiilor și vederilor lui după câte se vedea net
progresiste.
— Ei, ce zici, domnule caporal? întrebă într-un târziu Mihai,
văzându-l pe Tudor Dincu că stă parcă impasibil, dar totuși
frământat de anumite gânduri.
— Ai foarte multă dreptate, domnule Mihai, răspunse caporalul.
Desigur, orice om cinstit – așa cum bine ai afirmat – care judecă
totul limpede, nu poate să nu vadă prăpastia către care mergem,
dezastrul ăsta care-i în țară datorită lui Antonescu. Și atunci
oamenii acționează, nu stau cu mâinile în sân și ca adevărați
patrioți caută diferite căi pentru a ajunge la drumul cei drept și
sigur către izbândă…
— Aceste căutări le ai și dumneata? Mai bine zis le întreprinzi și
dumneata?
— Nu pot afirma cu certitudine că da, dar nici să neg acest lucru
nu pot, răspunse moale caporalul și ochii săi luciră viu în lumina
slabă a becului din tavan. Există totuși o preocupare… Orice om
cinstit, bun patriot am spus, caută drumul cel drept…
— Buletinele acestea ale știrilor radiofonice nu ajută și ele cumva
la găsirea acelui drum „drept și sigur” care să ducă către izbândă?
întrebă Mihai zâmbind cu înțeles.
— Am spus, există o preocupare…
— În orice caz, preocuparea aceasta ar trebui s-o aibă cât mai mulți
militari, fu de părere Mihai. Și după capul meu, dumneata ești cel
mai indicat să dai tonul… Ce zici?
— Condițiile din cadrul cazărmii nu permit să avem asemenea
preocupări, căută o scăpare Dincu. E greu…
— Totuși, condițiile trebuie adaptate scopului, stărui Mihai. Astfel
dacă rămânem robii acestor condiții, niciodată nu vom putea
acționa cu succes împotriva blestematului regim antonescian!
„E băiat deștept și are vederi apropiate de-ale noastre, îl judecă în
gând Dincu pe Mihai. Îmi place. Consider că mă pot bizui pe el,
însă sarcinile muncii noastre de partid nu-mi permit să pot discuta
încă de acum mai multe cu el. Se arată hotărât și sincer… Îi voi
vorbi tovarășului Haralamb despre el…”
— Oamenii au nevoie de organizare, au nevoie de cineva care să le
arate acel drum „drept și sigur” de care vorbeai dumneata
adineauri, urmă Mihai tot cu glas șoptit. Atât cât am putut umbla
printre acești oameni în fuga mea ascunsă către țară, mi-am putut
da seama că totu-i un vulcan pe punctul de a-și revărsa lava
fierbinte, incandescentă… Nu se mai poate… Înțelegi? Nu se mai
poate!
Tăcu și prinse a mesteca cu lingura prin zeama de arpacaș din
gamelă. Rupse o bucățică de pâine și începu să mănânce.
— Am să mai reflectez la cele discutate, spuse caporalul și se ridică,
semn că trebuie să plece. Dar până atunci, am asigurarea că-mi vei
confecționa acea cutie cu exploziv?
— Bineînțeles, răspunse Mihai și se ridică. Mai ales, adăugă el
zâmbind, nu se face ca exercițiul să se desfășoare fără a fi
marcată… tragerea de artilerie.
Caporalul zâmbi la rându-i și, după ce-i dădu mâna, se îndreptă
spre ușă.
— A, era să uit! se întoarse el din prag. Ce materiale trebuie?
— O cutie de tablă, un ceas deșteptător, un sfert de kilogram de
trotil, un fitil Bikford, o brichetă, niște sârmă și deocamdată atât…
Restul mai vedem noi. Când să fie gata?
— Exact peste două zile.
— Dacă mâine am materialul, spuse Mihai șoptit, promit că totul
va fi gata la timp. Se poate să se desfășoare exercițiul fără acest
efect de regie scenică?
Caporalul râse din nou, îi atrase atenția să nu scape cumva emisia
postului „România liberă”, după care duse două degete la bonetă
în semn de salut și ieși, închizând ușa cât mai încet, să nu fie auzit
cumva de santinela ce patrula în curte, de-a lungul zidului.
 22

În amurg, Sandu se trezi din somn și se dădu repede jos din pat.
Dormise două ore încheiate și căldura odăii îl moleșise întrucâtva.
Își scoase cămașa, o aruncă pe un scaun și apoi ieși în curte.
Răcoarea serii se făcea tot mai simțită. Soarele coborâse undeva
după casele orașului și în lumina albastră a începutului de seară
se zărea la orizont numai o dungă roșietică, estompată, ca o tentă
ruginie. În jur totul se cufundase într-o tăcere adâncă. Luă din
dulapul aflat în săliță o cană de tablă și cu ea se duse lângă butoiul
așezat la gura burlanului. O afundă în apa de ploaie călduță din
timpul zilei și începu să se spele. Se șterse apoi cu prosopul, și când
să intre în casă rămase deodată locului ascultând. Dincolo, în
curtea profesorului, se auzea muzică. Dana cânta la pian și prin
ferestrele deschise se revărsau în amurgul serii acordurile pline de
prospețime ale unui lied de Schumann. Cu prosopul în mână,
Sandu se duse până la gard, se înălță pe vârfurile picioarelor și privi
o clipă către fereastră – fata se zărea foarte vag înapoia perdelei de
mătase – după care intră în casă. Puse prosopul într-un cui după
ușă și trecu în bucătărie. Pe mașina de gătit se mai afla crăticioara
în care după-amiază gătise o simplă mâncare de fasole verde. O luă,
și o puse pe masă, pe un taler de lemn, ca să nu se strice
mușamaua. Găsi o bucată de pâine uscată într-un dulap și începu
să mănânce. Nu era tocmai gustoasă mâncarea, dar îi plăcea că era
făcută de el. Când și când mai venea și-l ajuta Dana, iar uneori
chiar mama ei îi trimitea în ascuns, să nu vadă vecinii, câte o
farfurie de mâncare. Dar de cele mai multe ori Sandu își gătea
singur, de obicei seara după ce se întorcea de la lucru și trecea prin
piață, unde mai apuca să găsească cele trebuitoare.
Încet-încet, amurgul devenea tot mai dens. În odăița în care, înainte
de a muri, mama lui improvizase bucătăria, era cald și mirosea a
mâncare. Pe tavan și pe pereți mulțime de muște stăteau lipite ca
niște puncte negre sau roiau de colo-colo bâzâind enervant. Prin
fereastra deschisă larg, să intre aerul serii, pătrundeau de afară
șoaptele tot mai stinse ale orașului ce se pregătea de culcare. În
corcodușul din dreptul ferestrei, găinile se înșiruiseră pe o cracă,
cu capetele vârâte sub aripi, moțăind în somn.
Sandu privi ceasul de masă, vechi, cu cadranul murdar, instalat pe
bufet, și se gândi că mai are aproape o oră până să se întâlnească
cu Pius. Acesta terminase lucrul la ora patru, spunea că trece pe la
sala căminului de ucenici să facă un ușor antrenament la box după
care se ducea acasă, mănâncă și la ora opt și jumătate fix avea să
fie la întâlnire. „Ne va aduce Valeriu explozivul? se întreba Sandu
în timp ce închidea ferestrele la bucătărie, pregătindu-se să plece.
Ne-a spus că planul acțiunii e bun, dar să vedem cum îl vom pune
în aplicare…”
Gândindu-se la toate acestea, îl încerca o ușoară emoție. Avea parcă
o strângere de inimă. Ceva nedefinit îl făcea să aibă continuu o
stare de neliniște, de neîmpăcare și grijă. Mai acționase atunci pe
vasul german Kepler și trecuse prin stări sufletești destul de
puternice, dar totul rămăsese undeva în urmă, ca o simplă amintire
sau o faptă comună, obișnuită. Acum îl încerca parcă un sentiment
deosebit poate și datorită faptului că pentru prima dată îndeplinea
o astfel de sarcină, nu tocmai ușoară, ce comporta riscuri destul de
serioase. „Principalul e să ne stăpânim nervii, conchise el scurtul
colocviu cu el însuși. Și dacă lucrăm cu calm, cu precauție, fără să
ne pripim, este imposibil să nu reușim”.
Lăsă în sertarul mesei actele ce le avea asupra sa și orice obiect de
prisos de prin buzunare. Nu-și opri decât briceagul. Căută apoi
într-un săculeț de pânză, ascuns într-o ladă, și scoase de acolo o
lanternă mică, portativă, fabricată în Germania, pe care tatăl său o
cumpărase cu un preț de nimic de la niște marinari. Nu avea nevoie
de baterie. Se încărca electric și dacă n-o utilizai frecvent, o putea
folosi multă vreme.
Încuie ușa de la bucătărie, apoi pe cea de la odaia din față și
ascunse cheia înapoia unei glastre cu flori ce se afla afară în curte,
lângă treptele de piatră ale casei. Ieși după aceea în stradă. Se
întunecase de-a binelea. Cât ținea trotuarul de la un capăt la altul,
nu se vedea țipenie de om. Casele cu ferestre oblonite sau cu hârtie
pusă cruciș peste geamuri își pierduseră conturul în pâcla serii. Ici-
colo se deslușeau vag ca niște cuburi imense în negura tot mai
adâncă. Auzind încă pianul, intră ușurel, cât mai neobservat, în
curtea profesorului și se duse la fereastra dinspre stradă.
— Dana! șopti el și întinse mâna să dea perdeaua la o parte. Dana,
pianisto, n-auzi?
Dana se ridică repede de la pian și veni la fereastră. Era într-un
capod de casă lung, roșu, cu flori mari albe. Părul și-l strânsese în
fileul de școală.
— Ce faci, prințeso? râse Sandu dezvelindu-și șirul dinților albi. Te
distrezi?
— Exersez! răspunse ea țuguindu-și buzele și alintându-se. De ce-
mi spui „prințeso”? Te-ai apucat și tu să-l imiți pe Ștefan?
— Da, mărturisi Sandu, complimentele inteligente îmi plac și le imit
întotdeauna.
— Unde te duci acum, noaptea?
— Până la un prieten…
Prin curte se auziră pași. Cineva își târșâia papucii prin pietrișul
mărunt.
— Du-te, spuse Dana, să nu te vadă tata. Nu vreau să zică…
— Ce?
— Ei, îl știi cum e el, zise fata, dând a lehamite din mână. Nu vreau
să ne vadă stând de vorbă la fereastră. Ne-a mai văzut într-o seară,
știi tu, duminică și după ce-ai plecat mi-a și zis: „Ce făceai Julieto,
vorbeai cu Romeo despre camuflaj?” Închipuiește-ți tu ce vorbă!
Sandu începu să râdă pe înfundate și în acea clipă de după colțul
casei apăru o umbră. Parcă plutea. Era tanti Emilia, cu brațele
puse cruciș pe piept, mergând ușor, târșâindu-și papucii prin
pietrișul mărunt al curții.
— Săraca de ea, zise Dana, uite-o, așa umblă și ziua și noaptea. N-
are somn de fel…
— E târziu, am plecat, Julieto! glumi Sandu și înălțându-se pe
vârfurile picioarelor, o strânse de încheietura mâinii. Romeo te
sărută!…
Ieși pe poartă repede, fluturând mâna, în semn de bun rămas și se
pierdu în întuneric. Dana mai rămase nițel cu coatele rezemate de
pervazul ferestrei, cu fruntea mângâiată de boarea răcoroasă a
serii, apoi se retrase în odaia ei și se așeză din nou la pian.

Sandu se întâlni cu Romică Dumitrașcu exact la ora stabilită, pe

un teren viran, înapoia bisericii Maioresii. Boxerul era numai într-
un maieu subțire, de culoare albastră și într-o pereche de pantaloni
de pânză, ușori, iar în picioare încălțase niște pantofi de tenis rupți,
legați cu șireturi peste glezne, ca să nu-i iasă din picioare. Era
asudat tot, roșu la față de alergătură și pieptul lui îndesat, puternic,
îi tresălta ușor în ritmul respirației.
— Măi, dar am alergat, nu glumă! zise el și-și trecu palma peste față
să-și șteargă broboanele de sudoare. Am fost la antrenament, am
așteptat ce-am așteptat și, văzând că nu vine antrenorul, m-am dus
acasă. Tata numai ce venise și el de la lucru. M-a pus să sap niște
gropi în dosul casei, să puie stâlpi pentru gard, că a căzut gardul
de vreo două luni și ies găinile în câmp… Și ori am dat cu ranga
aceea, ori n-am dat! încheie el răsuflând din adâncul pieptului.
Ziceam că mă ia dracu, așa mă grăbeam, că știam că aștepți…
Sandu îl privea cu admirație, ascultându-l cum povestește, și în
sinea lui îl prețuia din adâncul inimii pentru prietenia ce-i lega. Îl
știa un sportiv în continuă dezvoltare, – făcea din zi în zi progrese
în boxul pe care-l practica de vreo doi ani. Avea o musculatură de
atlet, un piept lat, puternic și o ceafă groasă, îndesată. Îl văzuse de
atâtea ori în meciuri amicale, jucând pe ringuri improvizate în
grădina publică sau în curtea atelierelor și cu sinceră emoție îi
urmărise mișcările brațelor și jocul picioarelor dorind din toată
inima să iese învingător. Iar când, prin lovituri precise, date prin
surprindere, își trimitea adversarul într-o secundă să se legene
între corzi sau chiar la podea, entuziasmul lui nu mai avea margini.
Aplauda, sărea în sus de bucurie și îndemna toată lumea să-l
ovaționeze.
— Până ce vine Valeriu, să stăm să mai fumăm o țigară… zise
Romică și-l prinse pe Sandu de mână, plecând cu el către niște stive
de stâlpi de telegraf, înșiruite în spatele bisericii.
Se așezară. Romică scoase pachetul, îl îmbie și pe Sandu să ia o
țigară, dar fiind refuzat, luă numai el una, o puse între buze și o
aprinse tacticos, ca unul ce face treaba asta de ani îndelungați și
are o anume experiență de fumător. În jur era o beznă de
nepătruns. Prin bălăriile ce crescuseră sălbatic pe acest loc unde
altă dată copiii jucau fotbal, umblau acum niște găini, pesemne ale
preotului ce locuia în casa parohială de lângă biserică. Acolo se
zărea licărind slab o lumină la una din ferestre, dar până la urmă
se stinse, ceea ce însemna că preotul se culcase. Pe cer alergau nori
groși, alungiți, ca niște reptile unduitoare, și curând, de undeva de
după turla bisericii, răsări luna, mare, rotundă ca un talger de
aramă, presărat ici și colo cu pete de umbră. Și în clipa aceea,
deodată totul se lumină, ca în revărsatul zorilor. Se vedeau acum
destul de bine casele din jurul locului viran, niște maghernițe,
scundace, cu acoperișuri de șindrilă, căzute, hâite, cu ochiuri de
geam cât să le măsori cu palma, în care locuiau oameni săraci,
hamali sau birjari, în orice caz nevoiași ce abia își duceau zilele de
azi pe mâine. În partea de sud se zărea și clădirea alungită a fabricii
de gheață dinspre care venea un miros de amoniac, greu, apăsător,
chiar grețos.
— Dacă e așa lumină tot timpul, am dat-o dracului! vorbi Romică,
trăgând cu poftă din țigară, în timp ce privea cu îngrijorare spre
discul imens al lunii. Uite, parcă e ziuă. Orice om al poliției ne ia la
ochi ca pe iepuri…
Sandu privi cerul tăcut, de parcă atunci ar fi constatat apariția
lunii. Zise, după o vreme:
— E mai bine pe lună. Ne orientăm mai ușor și găsim și drumul de
întoarcere mai repede… Ți-e teamă?
— Mie? întrebă Romică întorcând capul. Nu, băiatule, nu mi-e
teamă, dar nu vreau să dăm greș.
— Dacă funcționează aparatul sau explozibilul, că nici nu știu ce
ne aduce Valeriu, totul va fi în ordine.
Romică mai trase o dată din țigară, apoi cu un bobârnac zvârli
chiștocul într-o arcuire largă, destul de departe, fapt ce-l făcu să-l
privească pe Sandu într-un anume fel, ca și când ar fi vrut să
spună, că uite ce grozav este el, încât o poate face și pe asta.
— Ascultă, măi băiatule, zise după aceea, tu poate ești mai
informat, nu știi ce-a făcut duminica trecută F.C. Rapid în meciul
cu Juventus? Au jucat pe arena din Splai…
— Meci egal, răspunse Sandu, jucându-se cu briceagul pe care-l
scoase din buzunar. Doi la doi.
— Zău, mă? se miră Romică. Credeam că bate Rapidul…
— Uite că n-a bătut.
— Au jucat cu formația completă?
— Da, după câte-mi amintesc din cele citite în ziar. Sadowsky în
poartă, Ghiurițan, Moldovan, Baratki centru, Ionică Bogdan
extremă…
— Va să zică, doi la doi, vorbi de unul singur Romică, clătinând
capul a mirare. Ei, parcă nu mai merge Rapidul ca altădată.
În clipa aceea, de după colțul bisericii se ivi o umbră ce abia se
deslușea ca o pată neagră în întuneric. Când intră în lumina lunii,
Sandu îl făcu atent pe Romică, lovindu-l ușor cu cotul.
— Acela e Valeriu…
— Mda, după statură și după mers, el este, fu de acord Romică.
Ascultă, măi băiatule, ăsta-i militar? întrebă el în șoaptă. Eu parcă-
mi amintesc că a lucrat în ateliere. Așa, după figură, nu mi-e
străin…
— Nu știu dacă e militar sau nu.
— Ba cred că este. Nu l-ai văzut că uneori vine îmbrăcat cu o
cămașă cazonă, înseriată sau ștampilată, nu știu ce dracu de
număr are pe piept, că a ieșit la spălat.
— Ei, cămăși militare din astea poartă acuma toată lumea, că mai
toți au trecut prin concentrări și mobilizări, zise Sandu și închizând
lama briceagului îl băgă în buzunar.
Cel ce se apropia, traversă câmpul plin cu bălării și, în lumina vie
a lunii, cei doi îi deslușiră chiar chipul. Într-adevăr, era Valeriu.
Îmbrăcase ca întotdeauna cămașa albă de in, obișnuiții pantaloni
bleumarin, uzați, iar în picioare încălțase acum niște sandale
confecționate din resturi de piele.
— Noroc, tovarășilor, zise el în șoaptă și rămase drept, nemișcat în
fața lor. Avea sub braț o servietă scorojită, cu pielea roasă, destul
de grea, pentru că se vedea că de-abia o ține. Sunteți gata?
— Gata, zise Sandu, și se ridică în picioare:
Se ridică și Romică, încet, greoi și-și șterse palmele de fundul
pantalonilor, tot privindu-le apoi, de parcă le-ar fi controlat dacă
sunt murdare sau nu.
— Știți ce aveți de făcut, cum veți acționa? întrebă Valeriu tot în
șoaptă și privi o dată roată cu ochii în toate părțile, să vadă dacă n-
a venit careva după el să-i ia urma. Dar maidanul era pustiu,
liniștit, iar pe lângă biserică nu se mișca nimeni. Uite, aveți aicea
explozivul, arătă el servieta. E o încărcătură destul de puternică.
Aveți grijă cum vă strecurați până acolo. Trenul va intra în gara de
aici exact peste o oră și jumătate. Va pleca la ora unsprezece și zece.
O garnitură de patruzeci și opt de platforme…
— Nu sunt șaptezeci? întrebă Romică. Că așa era vorba…
— Nu, sunt patruzeci și opt de platforme pe care se află tancuri și
mașini grele de război. Sunt acoperite cu prelate. Veți monta
explozivul numai după ora unsprezece și zece, ne-am înțeles? La
ora aceasta va pleca garnitura din stație, va trece fără oprire prin
Șimian, luând apoi pieptiș panta Balotei. Deci, suntem siguri că din
moment ce i s-a dat cale liberă, nu mai coboară altul la vale către
Turnu Severin, vreun tren cu cherestea sau personal, ca să ne
încurce socotelile…
— E în regulă, zise Sandu în timp ce lua servieta din mâna
caporalului. Aoleu, da-i grea, dom’le!
Deschise curios capacul, privi cu luare-aminte pachetul dinăuntru
și-l pipăi îndesându-l cu degetele.
— Știți cum să lucrați cu explozivul, vorbi mai departe Tudor Dincu.
Cred că n-ați uitat cele ce-am vorbit.
— Nu, n-am uitat…
— Căutați un loc mai potrivit lângă șină, montați cutia, că totul e
pus într-o cutie de tablă, controlați după aceea fitilul, să nu fie
răsucit. Apoi fixați clama pe șină. Când trec primele roți ale
locomotivei, greutatea lor apasă clama, în clipa aceea se face
contactul declanșând scânteia, flacăra trece fulgerător prin fitil și
următoarele trei-patru vagoane au și sărit în aer. Aveți grijă să vă
retrageți la mare depărtare… Înăuntru e o cantitate foarte mare de
trotil…
— E clar, tovarășe Valeriu, zise Romică. Vreau însă să te întreb: în
mod precis trece garnitura la ora aceea?
— În mod precis, asigură caporalul, vorbind tot în șoaptă. Toată
acțiunea e organizată de „Fulgerul”, informațiile sunt verificate de
sus…
— Ce mai, totul e limpede, zise Sandu, arătând a fi gata de plecare.
Valeriu le întinse mâna. Îi privi apoi tăcut câteva clipe, de parcă ar
fi vrut să le citească gândurile. Fața parcă i se înăsprise dintr-o
dată. Zise cu glas șoptit, emoționat:
— Vă urez succes și nu uitați, Gabriel și tu Pius, asta este o sarcină
pe care ne-a încredințat-o partidul!
— Rămâi cu bine, tovarășe Valeriu și n-avea nici o grijă. Vom ști să
ne descurcăm destul de bine…
Cerul se limpezise. Nu mai alergau nori negri într-o parte și-n alta,
iar stelele sclipeau acuma strălucitor și vesel, ca de argint. Luna
lumina totul ca ziua, văruind în alb casele, pomii, așezările. Sandu
și Romică, mergând unul înapoia celuilalt, se strecurară cât mai
ferit prin umbra bisericii și caporalul privi mult timp în urma lor,
până nu le mai desluși siluetele. Porni apoi și el către casă, să-și
schimbe hainele; trebuia să ajungă cât mai degrabă la cazarmă, de
unde plecase în urmă cu o oră, pe poarta dinspre câmp, fără voia
nimănui.
 23

Mergeau târâș, de-a bușilea sau aplecat, urcând cu greutate

povârnișurile destul de abrupte din pădurea Balotei. Romică,
boxerul, scund și îndesat, sufla din greu, dar nu se da bătut și
înainta metru cu metru, luând pantele pieptiș, în timp ce schimba
servieta dintr-o mâna într-alta. În urma lui, la câțiva pași, venea
Sandu, călcând ușor, să nu facă zgomot. Deslușea în fața lui silueta
masivă a lui Romică și-l mira cu câtă agilitate se strecura acesta
printre copaci, urcând la deal fără istov. După un timp, ajunseră
într-un luminiș și Romică se opri să-și tragă răsuflarea. Se așeză
lângă trunchiul unui stejar și așteptă până ce veni și Sandu
alăturea. Sufla și el greu, obosit de urcușul pantei, și-și apăsa
pieptul cu palma să-și domolească bătăile inimii.
— Cât e ceasul? întrebă el în șoaptă.
— E aproape zece, zise Romică, privind cadranul fosforescent de la
mâna stângă. Peste o oră trebuie să fim la locul stabilit…
— E greu al dracului urcușul ăsta…
— Dar ce credeai c-o să mergi ca la plimbare pe bulevard?
Sandu tăcu și nu mai răspunse. Își rezemă spatele de trunchiul
stejarului și rămase așa, să se odihnească. Luna se zărea undeva
sus, printre ramurile dese ale copacilor, luminând departe în vale
orașul, ale cărui acoperișuri sclipeau viu, aprins, de parcă toate
erau de tablă lucitoare. Deasupra tuturor așezărilor, cam în
mijlocul îngrămădirilor de case, se înălța ca un imens turn de
cetate, cu acoperișul țuguiat, bazinul de apă al orașului, a cărui
turlă sclipea ca o oglindă. Iar către stânga, apa Dunării netedă și
liniștită, de un luciu cenușiu, mai, se pierdea undeva în depărtare,
contopindu-se cu zarea.
— Uite, măi băiatule, cum se vede orașul de aici de sus, șopti
Romică în timp ce cu o batistă își ștergea cu mișcări domoale gâtul
și ceafa de sudoare. Cu tot camuflajul lui, că într-adevăr nu se vede
nici o lumină aprinsă, dar din pricina lunii, casele se deslușesc ca
ziua…
— Dacă ar veni acum bombardierele americane, n-ar mai avea
nevoie de parașutele acelea luminoase, ca în noaptea de 4 aprilie,
zise Sandu tot în șoaptă. Ai dreptate, se vede totul ca-n palmă…
Deodată, în vale, prin pădure se auziră scârțâind niște roți.
Pesemne un car, încărcat cu povară, urca încet pe drumul Balotei.
Sandu îl prinse pe Romică de mână și-l făcu atent. Rămaseră câteva
clipe nemișcați, cu auzul încordat în noapte.
— Hăi, tu, Napoleoane! Cea, Turcule, cea! Ei, al dracului cu
coarnele tale, că de-abia îți tragi picioarele!
Un om îndemna boii și glasul i se deslușea acuma limpede, în
liniștea pădurii. Nu trecu mult și printre copaci, jos în vale, cei doi
zăriră o luminiță ce se legăna într-o parte și-n alta, ușor, ca o
părere.
— E felinarul de la car, șopti Romică. Pesemne vreun țăran de prin
partea locului.
Ascultară un timp zgomotul acela al roților, apoi după puțin li se
păru că-l aud undeva în spate, foarte aproape, cam la zece-
cincisprezece pași. Întoarseră capul în direcția aceea și într-adevăr
zăriră înapoia lor felinarul ce se legăna prin luminișurile dintre
ramuri.
— Să ne adăpostim! zise Sandu și punând mâna pe umărul lui
Romică îl apăsă la pământ. Ne poate vedea în fâșiile de lumină ale
lunii…
Se trântiră amândoi la tulpina bătrânului stejar și rămaseră
nemișcați, cu ochii țintă către luminița ce se zărea parcă tot mai
aproape.
— Măi, să fie-al dracului, nu-mi explic cum vine treaba asta? șopti
Sandu. Că parcă am auzit roțile carului în partea cealaltă…
— Șoseaua urcă în serpentină, asta e…
După puțin, carul se opri. Cei doi priviră cu atenție printre ramuri
și răchiți, și-l zăriră foarte vag în lumina lunii. Era un furgon militar,
înalt, cu roți mari, grele, acoperite cu o prelată, tras de doi boi, cu
coarnele mari, puternice. De capătul oiștei era agățat un mic felinar,
cu lumina slabă, abia pâlpâitoare. Un soldat bătrân, puțin aplecat
de șale, veni, desprinse felinarul din agățătoarea lui, îl luă și porni
cu el să umble pe sub car, pe la roți, de parcă ar fi căutat ceva.
Omul avea petrecută în bandulieră o armă și la șold un sac cu
merinde, gol, cu curelele desprinse și atârnate ca niște ațe. Umblă
ce umblă, apoi lăsă felinarul jos, în marginea drumului, căută în
jur doi bolovani mari, și, aplecându-se, îi puse înapoia roților din
spate ale furgonului, înțepenindu-i bine, cu lovituri de bocanc.
— Aici, în pădurea asta, e un cantonament militar, șopti Sandu la
urechea lui Romică. Sunt recruți de la Regimentul 95 Infanterie.
Așa că am nimerit-o ca Ieremia cu oiștea-n gard!
— Ce, măi băiatule, boșorogul ăsta e recrut? râse Romică și arătă
cu capul către bătrânul soldat care tot trebăluia în jurul furgonului
cu arma în spate. Tu nu-l vezi cum umblă? Parcă duce bolovani în
spinare… Aoleu, ia uite la el!
Zicând acestea, Romică îngheță cu vorba pe buze. Sandu se ridică
într-un cot să vadă mai bine și rămase nemișcat, cu privirea
speriată, îndreptată către omul acela cu arma la spinare.
Soldatul lăsase carul în mijlocul drumului și aplecat din șale cum
îi era umbletul pornise către ei prin pădure, călcând cu grijă peste
vreascurile uscate, ocolind răchitele și tulpinile groase ale copacilor.
Când și când privea către înapoi, de parcă s-ar fi ferit de cineva.
Ajungând la vreo câțiva metri de cei doi, el se opri, scoase încet
arma din bandulieră și o rezemă de un copac, după care se apucă
să-și descheie centura de pânză din jurul trupului. Desfăcu apoi
cureaua de la pantaloni…
— Acuma trebuie să stăm aici până ce-și golește ăsta burta! șopti
Sandu și apucând mâna lui Romică de la încheietură, privi
cadranul ceasului. Timpul trece, ce facem?
— Mă duc și-i iau arma, zise Romică hotărât. Apoi îl somez să se
predea…
— Și ce faci cu el?
— Vedem ce are în furgon, poate ceva arme, le capturăm și
înseamnă că am îndeplinit o sarcină foarte importantă. Nu știi ce
ne spunea Valeriu la una din ședințe? Să procurăm arme. Avem
nevoie de arme. Mult n-o să mai dureze situația asta. Va veni
curând ceasul răfuielilor…
Înfierbântat, Romică ridicase nițel glasul, apoi dându-și seama de
acest lucru, se opri. Era prea târziu însă. Bătrânul soldat îl auzise.
Stând pe vine înapoia copacului, începu a scoate când și când capul
de după trunchi, cercetând stăruitor cu privirea în jur. Nu-și putea
da seama din ce parte îi ajunseseră la urechi câteva șoapte. Cei doi,
nemișcați, se făcuseră una cu pământul. După câteva clipe,
soldatul, bănuind că e cineva prin apropiere, întinse mâna după
armă, dar Romică îl văzu și înțelese că de acum totul e pierdut. Într-
o fulgerare de-o secundă se ridică în picioare și din câteva sărituri
ajunse lângă soldat și se năpusti asupră-i. Luat prin surprindere,
soldatul cu pantalonii în vine se răsturnă pe spate, cu fundul gol și
picioarele în sus. Romică îl acoperi cu pieptul lui puternic,
apăsându-l la pământ, îi puse palma lui grea pe gură și bătrânul
începu să geamă înfundat, gata parcă să-și dea sfârșitul. Totul se
petrecu atât de repede, încât Sandu nu avu timp să se
dezmeticească din uluitoarea-i vedenie. Lăsând servieta lângă
tulpina stejarului, se ridică și veni și el în ajutorul lui Romică, ce se
lupta cu bătrânul și încerca să-i bage în gură o batistă mototolită.
— Măi, Pius, dar cu ce-l legăm?
— Scoate-i cureaua de la pantaloni, șopti repede Romică.
Desprinde-i și centura de la veston…
Bătrânul soldat se zvârcolea, căutând să scape din strânsoarea
brațelor voinice ale lui Romică, dar toate încercările lui erau
zadarnice. Continua să geamă înfundat, clătinând capul într-o
parte și-n alta, vrând să scuipe batista, dar Romică i-o vâra la loc
în gură, apăsându-i-o tare cu palma, gata-gata să-l înăbușe. Îl
legară zdravăn de mâini și de picioare cu cureaua de la pantaloni și
centura de pânză, îi luară arma și lăsându-l jos, lângă tulpina
copacului, plecară. Sandu se repezi, luă servieta cu exploziv și îl
ajunse din urmă pe Romică, care alerga cu pași mari, strecurându-
se printre copacii pădurii, urcând cu o viteză de neînchipuit panta
dealului.
— Să ne fi uitat, să vedem ce era în furgon, zise Sandu cu răsuflarea
întretăiată, venind mai aproape. Poate dam peste niște arme…
— Nu era bine, răspunse Romică în șoaptă, întorcând capul.
Rămâneam în șosea mai mult de un minut și era periculos. Poate
trecea cineva… Tabăra militarilor cred că e aproape. Bine c-avem o
pușcă. E bună și-asta… Ia să vedem, e încărcată?
Trase închizătorul și privi în magazia de cartușe.
— Are trei cartușe! zise el satisfăcut. E-n regulă. Tot e ceva. Captură
de arme și muniție…
Mergeau grăbiți la deal, prin pădure, și priveau mereu înapoi cu
teamă să nu le ia cineva urma. Sandu călca acum aproape de
Romică și-i vorbea în șoaptă, spunând că de fapt nu făcuseră bine
ceea ce făcuseră. Trebuia să-și fi văzut de misiunea ce-o aveau de
îndeplinit, și să nu-și pericliteze situația acuma cu atacarea
soldatului. În mod sigur, se va alarma unitatea și vor porni patrule
pe urmele lor.
— Mai bine îi dădeam una în cap bătrânului și-l lichidam de nu mai
dădea nici o informație! zise Romică, oprindu-se o clipă locului și
umflându-și puternic pieptul să tragă aer.
— De ce să fi făcut treaba asta? spuse Sandu. Omul poate că e un
necăjit, un năpăstuit de vitregia războiului, ca atâția alții și nu e
vinovat cu nimic…
— Dar întinsese mâna să ia arma și să tragă. Ce spui de asta?
— Oricare ar fi făcut la fel, îi luă Sandu apărarea bătrânului.
Instinctul de conservare dictează aceasta…
— Ia mai lasă-mă, măi băiatule, dracului în pace, cu instinctele
tale! îi tăie vorba supărat Romică. Eu am să răspund singur de
faptele mele. Ce-am făcut rău că am capturat o armă pentru partid?
Voi fi chiar felicitat pentru treaba asta…
În clipa aceea, undeva, în vale, deasupra satului Șimian, scăldat în
lumina lunii, se auzi un șuierat ascuțit și prelung de locomotivă.
Șuierul se repetă după câteva secunde și se amplifică în ecouri
metalice, ca un vaiet ce se înălța peste dealul împădurit al Balotei.
— Ăsta-i trenul! șopti Romică și privi înfrigurat ceasul de la mână.
În cel mult douăzeci de minute începe să urce panta. Să ne
grăbim…
Prinse mai bine arma la umăr și luă în același timp servieta din
mâna lui Sandu.
— Dă-o-ncoace! zise el. Și țin-te zdravăn după mine.
Începu să urce și mai grăbit panta, strecurându-se printre copacii
al căror frunziș des scânteia sub clarul de lună. Jos, în vale, se
auzea tot mai înfundat gâfâitul sacadat al locomotivelor care
trăgeau din greu garnitura trenului.
— Pe aici, măi, pe poteca asta! zise Sandu și-l prinse pe Romică de
mână.
Începură să coboare tot mai repede, aproape rostogolindu-se de-a
berbeleacul pe-o cărăruie ce se deslușea cu greu printre copacii deși
și rămuroși. Crengile întinse ale răchitelor și ale arinilor le
împiedicau mersul, lovindu-i peste mâini sau peste față, dar ei nu
luau seama la nimic și zoreau, cu fețele lac de sudoare, grăbind să
ajungă cât mai repede la vale, în locul stabilit, lângă linia ferată.
— Nu ne-am rătăcit cumva, măi băiatule? întrebă Romică, cu
teamă și, oprindu-se puțin, privi îngrijorat în toate părțile să se
orienteze. Parcă nu-i asta cărarea…
— Asta este, îl asigură Sandu. Nu-ți amintești de la recunoaștere?
Mergi înainte fără grijă, că în câteva minute suntem acolo. Uite, na,
chiar se vede linia ferată…
Printr-o deschizătură în rămurișul des al copacilor, se zărea o
tăietură adâncă, un fel de vale strâmtă, pe ai cărei pereți abrupți se
înălțau stejari tineri. În acea vale, linia ferată sclipea argintiu în
lumina lunii, ca două fire lungi și subțiri de beteală întinse peste
verdele întunecat al pădurii.
Ajunseră lângă un stâlp de telegraf, proptit cu altul mai mic. Pe el
era bătută o tăbliță neagră pe care se deslușeau cifre scrise cu
vopsea albă. Cei doi se opriră și ascultară o clipă în jurul lor. Se
uitară chiar în urmă. Nu se auzea nici un zgomot. Totul era
cufundat într-o liniște deplină. Se auzea numai, tot mai apropiat,
gâfâitul ritmic al celor două locomotive ce urcau încet la deal
trăgând după ele cele patruzeci și opt de vagoane platformă pe care
se aflau tancurile și mașinile germane. Când și când, de undeva nu
prea de departe, se înălțau peste frunzișul pădurii jerbe de scântei
ca două jeturi de confeti aprinse, ce se împrăștiau în noapte.
— Măi băiatule, locomotivele sunt aproape! zise Romică îngrijorat
și zvârli arma de la umăr, luând în brațe servieta cu exploziv. Haide
să montăm drăcia asta aici…
— Era bine mai încolo, zise Sandu și arătă cu capul un loc mai la
vale.
— Nu mai mergem până acolo, că pierdem timpul, se împotrivi
Romică. Ori aici, ori acolo, e tot una.
Coborâră în marginea terasamentului. Sandu luă servieta din
brațele lui Romică, scoase cutia metalică și o puse jos, alături de el.
Ziarul în care fusese învelită cutia îl făcu cocoloș și-l aruncă mai
încolo într-o râpă. Desfășură sârma, probă printr-o ușoară apăsare
clapa metalică…
— Merge? întrebă Romică, ce se apucase cu un cuțitaș să sape la
repezeală o mică scobitură sub una dintre traversele înnegrite de
catran.
— Merge, spuse Sandu în șoaptă. Pune repede cutia că eu montez
clapa…
În câteva secunde treaba fu gata. Romică luă servieta goală de jos,
apucă apoi arma și porni să urce panta la deal, pe cărăruia pe care
coborâseră cu câteva minute mai înainte. Sandu mai stătea încă
aplecat asupra cutiei metalice controlând fitilul.
— Haide, măi băiatule, că nu mai avem timp să ne îndepărtăm! îi
strigă șoptit Romică. Auzi, se apropie trenul…
Deodată, ca o confirmare a celor spuse de el, una dintre locomotive
șuieră lung și ascuțit de trei ori, trimițând în văzduh ca un semnal
de alarmă, glasu-i de groază. În secunda următoare șuieră și
cealaltă și pe deasupra copacilor se zăreau acuma destul de limpede
cele două suluri groase de fum negru, vălătucit, ce le scoteau
coșurile lor. Jerbe de scântei jucau în înalt peste coama întunecată
a pădurii, ca niște licurici.
Sandu alergă pe pantă în sus, se strecură printre copaci și suflând
greu de osteneală îl ajunse în sfârșit pe Romică.
— Nu coborâm în satul Șimian, spuse el cu răsuflarea întretăiată,
prinzându-l de braț pe boxer. Ocolim nițel pe la marginea pădurii și
cădem drept în spatele fabricii de spirt din Banovița…
— Nu sunt militari prin partea asta?
— Cred că nu sunt. Știu că tabăra lor e în partea cealaltă, pe unde
am urcat și unde am dat de furgonul acela…
Ajunseră sus, în coama dealului împădurit și deodată, ca și mai
înainte, li se dezvălui ochilor jos, în vale, panorama orașului, cu
miile de acoperișuri ale caselor scăldate în lumina lunii. Era atâta
limpezime în noapte, încât se deslușeau și străzile drepte ce
traversau de la un capăt la altul orașul, ca și Dunărea a cărei apă
liniștită de-un luciu mai, ca de plumb parcă sta în loc, încremenită.
— Pe aici, pe cărarea asta! zise Sandu, apucându-l pe Romică de
mână.
— Aha, uite satul Banovița…
Dar nu făcură decât un pas, că deodată, în clipa aceea, sus, în
coama dealului împădurit, o răbufnitură puternică, ca un tunet,
zgudui parcă pământul din temelii și ecoul ei hăui prelung și
sinistru minute în șir prin văile adânci și negre. Stoluri de păsări
adormite își fâlfâiau aripile înălțându-se speriate deasupra
copacilor. Instantaneu, o goarnă prinse a suna, în chemări
repetate, alarma. Se auziră împușcături răzlețe prin pădure, apoi
șuierul lung și ascuțit al unei locomotive, în acea parte se deslușeau
foarte vag glasuri de oameni care se strigau sau se chemau, nu se
auzea bine ce anume, dar era o învălmășeală de țipete ce nu
prevestea nimic bun.
Sandu și Romică stătură o clipă locului, ascultând toate aceste
zvonuri alarmante ale nopții, apoi se priviră în tăcere și-și zâmbiră,
strângându-se de mână.
— S-a făcut! șopti Sandu în ai cărui ochi se putea citi bucuria. Îl
prinse apoi în brațe pe Romică și-l sărută repede pe obraji, peste
măsură de entuziasmat. Sunt fericit, mă Pius, mă boxerule! adăugă
el, sunt fericit că le-am dat la cap nemților! I-am făcut cnocaut, mă!
Cnocaut în trei secunde!
— Haide, măi băiatule, hai că dăm de dracu, dacă mai zăbovim prin
locurile astea, zise Romică grijuliu și, desprinzându-se din brațele
lui Sandu, luă arma în mână și începu să alerge printre copaci la
vale, sărind peste răchite și boschete, greoi ca un urs.
Sandu porni în urma lui, căutând să se țină cât mai aproape. Sărea
ca un copil, țopăind ștrengărește, zvârlind servieta goală în sus,
strecurându-se cu greu prin lăstărișul copacilor. Fața și mâinile îi
erau zgâriate de crengi și spini, abia mai răsufla de atâta alergătură,
dar bucuria ce-l stăpânea în clipele acelea era neasemuit de mare,
ca să mai poată simți usturimea micilor răni.
Când ajunseră în marginea comunei Banovița, un cocoș urcat pe
gardul fabricii de spirt prinse a trâmbița lung și strident ca un țignal
de vardist, vestind a doua jumătate a nopții. Romică se lăsă lângă
un gard, își scoase maieul și începu să-și șteargă cu el sudoarea ce-
i șiroia în dâre lucii pe față, pe gât. Sandu își scoase și el cămașa și
făcu la fel. Apoi, după ce se mai odihniră nițel, acuma fiind în afară
de orice pericol, porniră către oraș, apucând-o peste câmpul de
instrucție al regimentului.
 24

Sublocotenentul de rezervă Victor Ganea era un tânăr înalt, voinic

și atât de robust, încât privindu-l aveai impresia că a coborât de
undeva din basmele copilăriei. Călca greoi, ca un urs, mergând
legănat, fără să se grăbească, bocănind cu cizmele pe caldarâmul
străzii, de i se auzea umbletul de la două colțuri.
În ciuda staturii sale impunătoare, de ridicător de haltere sau
luptător de circ, ochii lui albaștri ce-i luminau fața măslinie
exprimau multă blândețe și bunătate. Era de prin părțile
Sighișoarei. Crescuse de mic în lipsuri și nevoi, copil al unor țărani
săraci, argați la un bogătan, căruia băiatul îi vindea în fiecare
dimineață laptele la oraș, transportându-l cu bidoanele într-o
cabrioletă hodorogită, lăsată pe arcuri. Victor Ganea își avea
biografia lui foarte cunoscută de colegii săi de școală. Îl vedeau cum
din revărsatul zorilor și până către ora șapte, desculț și prăfuit,
numai în cămașă și pantaloni de pânză, pe care abia se țineau petic
de petic, trăgea după el calul de căpăstru, o gloabă râioasă și
costelivă de-o sufla vântul, oprind cabrioleta pe la toate porțile. Îl
vedeau apoi cum împarte laptele în crătiți, oale sau sticle pe la
casele arătoase din centrul orașului, după care, văzând că se ridică
tot mai în înalt soarele, arunca claie peste grămadă, bidoanele goale
în cabrioleta aceea hodorogită și, în zgomotul tinichelelor lovite ce
stârneau câinii de după garduri, dădea bice calului, alergând către
un han de la marginea orașului, al cărui proprietar era fratele
stăpânului său. Băga cabrioleta sub un șopron, spăla repede
bidoanele, priponea gloaba sub un acoperiș, și după ce-i dădea un
braț de fân, zorea către școală, ostenit și îmbrobonat de sudoare, cu
cărțile învelite într-un ștergar alb la subsuoară. Se așeza cuminte
în bancă, în rând cu toți elevii și, atent să nu-i scape o vorbă,
asculta cu luare aminte lecțiile profesorilor. La vremea prânzului,
grăbit, alerga către han, scotea cabrioleta în stradă, dădea două-
trei bice gloabei și pornea la drum cale de cincisprezece kilometri
până la satul unde trăia împreună cu părinții săi.
Într-o odăiță de lângă grajdul bogătanului, în care mai creșteau trei
frățiori, la lumina unei lămpi de gaz fumegânde, Victor își făcea
lecțiile până noaptea târziu, ostenit de toată alergătura de peste zi
prin ograda stăpânului. El aducea apă, țesăla calul, mulgea vacile,
se ducea cu sapele la ascuțit, mătura, dădea de mâncare la porci și
câte alte multe treburi ce se aflau la fiecare pas în gospodăria aceea.
Era un băiat milos din fire și cu toate că se arăta a fi cel mai voinic
din școală și-și putea face dreptate cu pumnii, nu-i plăcea să se
certe cu nimeni, evita discuțiile aprinse și nu răspundea
batjocurilor ce i le adresau unii copii de oameni avuți, care strigau
în urmă-i prin curtea școlii: „Uriașul vinde cașul!”
— Lovește-i, Ganea! îl îndemna câte unul văzând cu câtă
nerușinare aceia nu-i dădeau pace.
El însă zâmbea, dădea a lehamite din mână și-și vedea mai departe
de-ale lui, fără să-i bage în seamă pe răutăcioși. Avea atâta grijă să
nu facă rău nimănui, încât ocolea până și mușuroaiele de furnici ce
i se iveau în cale, luând seama să nu le calce sub tălpile desculțe.
În ultimii ani de liceu, prin ce împrejurare nimeni nu știa, făcuse
rost de-o pereche de bocanci mari, sparți, cu tălpile descusute, pe
care-i încălța iarna pe piciorul gol. Pentru a-i face mai arătoși, îi
stropea când și când cu zeamă de bozi și-i înnegrea, trecând repede
peste bombeurile lor un ghemotoc de hârtie în chip de perie. Odată
însă, spre primăvară, n-a mai venit cu bocancii aceia în picioare, ci
desculț, călcând apăsat, cu tălpile lui mari pe dușumeaua clasei.
Era trist, cu ochii înlăcrimați, abătut, cuprins de-o mare și adâncă
durere.
— Ce s-a întâmplat, Victore? l-a întrebat colegul de bancă. Ai ochii
plânși, ți-au furat bocancii?
— A murit tata ieri dimineață, a răspuns el cu glasul stins,
sugrumat. Ridica un șopron pentru stăpânul nostru și a căzut o
bârnă pe el. L-am încălțat cu bocancii mei, să meargă cu cinste la
groapă…
Cu toate că era cel mai bun la învățătură, Victor Ganea n-a fost
niciodată premiantul clasei. Se bucura însă de o deosebită
considerație în rândurile elevilor, care-i recunoșteau în mod tacit
meritele la învățătură și superioritatea în răspunsurile date.
În vacanțe sau când avea puțin timp liber, muncea din greu,
argățind pe la cei cu stare sau făcând pe salahorul la diferite
construcții din oraș, ca să câștige bani și să se țină la școală. A
terminat liceul și, dând lecții unor odrasle de bogătași, în București,
a putut să urmeze și facultatea; a devenit apoi profesor de latină în
orașul din care plecase în urmă cu șase ani și pe străzile căruia,
până în preajma examenului de bacalaureat, umblase cu cabrioleta
încărcată de garnițele cu lapte ale bogătanului din satul său. La doi
ani după izbucnirea războiului făcuse un curs redus de școală
militară și primise gradul de sublocotenent de rezervă.
Fusese repartizat la Turnu Severin, la partea sedentară a
regimentului de infanterie, unde îndeplinea funcția de comandant
de companie, având drept subalterni pe plutonierul major Petre
Grădinaru, iar ca furier și magazioner pe caporalul Tudor Dincu.
Timp de trei săptămâni se aflase în delegație, la București, după
niște armament, lucrase un timp detașat pe la Corpul de Armată și
acum se întorsese acasă. Locuia pe strada Unirii, aproape de
spitalul militar al orașului, la o bătrână pensionară, fostă
profesoară de lucru manual la școala profesională de fete.
Era dimineața, pe la orele opt, și Victor Ganea trecea către regiment
cu mersu-i legănat, ca de urs, pe sub bătrânii castani de pe
bulevardul Carol. Purta o bluză militară kaki, de doc, ajustată și
bine călcată. Pantalonii bine croiți, ca și cizmele noi, nouțe,
lustruite oglindă, îi dădeau un aer de eleganță și de bun gust cu
care puțini dintre ofițerii regimentului se puteau mândri.
Când ajunse în dreptul liceului Traian, se întâlni față în față cu
Dana, care mergea zorită în sus, către clădirea teatrului.
— Ave Dana!14 zise el, ducând mâna la caschetă și înclinându-se în
fața fetei, cu un gest de vădită curtoazie.
O cunoscuse pe fată cu aproape patru luni în urmă, prin aprilie,
într-un adăpost în timpul unei alarme aeriene și datorită unei
discuții inteligente pe care o purtaseră, rămăseseră prieteni, fără
însă să se mai întâlnească pentru vreun motiv sau altul. Numai
când întâmplarea îi scotea unul în fața celuilalt se bucurau sincer,
schimbau câteva cuvinte de complezență, uneori banalități și la atât
se rezuma totul.
Dana simțea că îi face curte, dar ea, fără să-și explice de ce, nu-i
împărtășea sentimentele și-i acceptase prietenia numai pentru
plăcerea de a cunoaște un om cu erudiție, de înaltă factură
intelectuală, cu bună pregătire în meseria de profesor. Atât și nimic
mai mult.
— Încotro așa de noapte?
— La munca de război, răspunse Dana, îmbujorându-se din pricina
acestei neașteptate și matinale întâlniri.
— Îmi închipui că n-ai nici o plăcere pentru treaba asta, zise Victor
Ganea și ochii săi albaștri luciră viu, blând, pe fața-i măslinie. Nu
te-am mai văzut de mult, de fapt am fost plecat. Cum mai stai cu
dragostea?

14 Te salut, Dana! (l. latină, n.a.)

Dana plecă rușinată fruntea, fără să știe ce să răspundă. Cât era
de îndrăzneață în alte împrejurări, devenea de nerecunoscut în
discuțiile pe care întâmplător le avea cu acest profesor de latină,
îmbrăcat în haine militare. Și nu-și putea explica în nici un fel
motivul acestei stări sufletești deosebite. Poate erudiția lui sau
bunătatea pe care i-o citea sincer în privirea-i blândă, sau poate
marea afecțiune ce-o avea pentru ea, declarată fără rezerve într-
una din zile… Totuși acum îndrăzni să-l privească în ochi și-i
răspunse:
— M-ai întrebat cum stau cu dragostea, nu? Stau la fel ca
dumneata…
— O, nu, asta n-o mai cred! spuse Victor complet contrariat de
această afirmație. Știi ce spune Ovidiu, dragă Dana? Dilligitur nemo,
nisi cui fortuna secunda est!15. Ori, cum sunt un om simplu, crescut
la țară, n-am un asemenea noroc să-mi fie prielnic, să întâlnesc o
fată pe potriva simplității mele…
— Și totuși ești atât de complex!
— Se prea poate, fu de acord Victor. Bineînțeles exceptis
excipiendis!16 râse el arătându-și cu mâna fizicul enorm. Încolo,
poate că se mai găsește câte ceva care să placă și la mine. Dar cum
impossibilium nulla obligatio est17, zic și eu, cum ziceau vechii latini:
„Ita diis placuit!”18… Așa au voit zeii…
— Poate că sunt zeițe care vor altfel, aruncă Dana o vorbă
încurajatoare și râse, îndepărtându-și cu un gest al capului părul
de pe frunte. Mai știi?
— O, de-aș afla aceste zeițe, puse Victor mâinile la piept ca pentru
rugăciune. Sau măcar una…
— Speră, domnule, speră, zise Dana zâmbind. Și pentru că mă
alinți numai în dictoane latinești, îți răspund în același mod,
sfătuindu-te să te gândești la cele spuse de Horațiu în ale sale
Epistole: „Grata șuperveniet, quae non sperabitur, hora!” 19. Îți
amintești?
— Da… desigur… un profesor de latină să nu-l știe pe Horațiu?
— Dacă-ți amintești, gândește-te la acest ceas și sunt sigură că el
va veni negreșit. Acum, iartă-mă, se scuză ea și-i întinse mâna, dar

15 Iubit e numai acela căruia norocul îi este totdeauna prielnic (l. latină, n.a.)
16 Exceptând ceea ce trebuie exceptat (l. latină, n.a.)
17 Nimeni nu-i dator să facă ceea ce nu se poate (l. latină, n.a.)
18 Așa au voit zeii, așa a fost să fie! (l. latină, n.a.)
19 Ceasul norocos îți va veni pe negândite (l. latină, n.a.).
mă duc, că întârzii la adunarea elevelor. Și avem o dirigintă tare
nesuferită. Domnișoara Lizzi Hintz…
— O știu. Ochelaristă, pistruiată și rea!
— Și amorezată! râse Dana. De șeful comandamentului german!
— Știu. Dar mă rog, cine nu știe? Ei, atunci petrecere frumoasă și
la revedere! zise Victor ducând palma la cozorocul caschetei.
— Așa petrecere nu doresc nimănui! răspunse zâmbind Dana și se
îndepărtă făcând semne de bun rămas cu mâna.

Peste o jumătate de oră, sublocotenentul Victor Ganea intră în

curtea regimentului. Se lăsase o căldură moleșitoare, sufocantă, de
te amețea nu alta. În fața pavilionului administrativ, la umbra
castanilor, era trasă la scară trăsura colonelului. Pe capră, un
soldat cu fața tuciurie, suptă, ținea hățurile pe genunchi și dormita
cu capul lăsat în piept, tresărind uneori din pricina muștelor care
nu-i dădeau pace. Prin curte nu era mai nimeni. Doi-trei soldați
măturau aleile cu niște mături mari, stufoase, confecționate din
ramuri de tei, iar mai încolo, în fața bucătăriei, sergentul major
Gălușcă, proaspăt bărbierit, cu pantalonii la dungă și cizmele sale
bilgher sclipind să-ți ia ochii, striga cât îl ținea gura la un soldat
bătrân și cocârjat care se străduia să stea drepți în fața lui, în mână
cu o cratiță mare, roșie, smălțuită:
— Te ia mama dracului, ostaș! țipa el, înghiontindu-l mereu în
coaste cu cravașa. Cine te-a pus, bă, să bagi la cazan și cartofii ăia.
Cantitate dublă, hai? Vrea mârlanul să mănânce iahnie în loc de
ciorbă? Scoate-i imediat de la fiert, că te ia mama dracului! Imediat!
Ganea stătu o clipă locului privind către bucătărie și o umbră de
mâhnire i se așternu pe chip. „Mare pezevenghi e și chiaburașul
ăsta de subofițer! zise el în gând. Se crede buricul pământului și
lovește oamenii ca pe animale. Până când l-oi apuca eu odată de
beregăți, să dau cu el de pământ, încât să-i iasă cizmele alea
boierești din picioare!”
Tocmai pe când cugeta astfel și vroia să intre în pavilionul
administrativ, îl văzu pe colonelul Predoiu, comandantul părții
sedentare a regimentului. Cobora afectat treptele de ciment
zăngănindu-și pintenii, cu cascheta în mână, roșu la față ca un rac
și foarte agitat.
— Am onoarea să vă salut, domnule colonel! zise Ganea și, ducând
palma la cozorocul caschetei, se dădu la o parte, să-i facă loc să
treacă.
— Ce-i cu tine, mă, ai venit? se opri comandantul în fața lui,
măsurându-l de sus până jos cu privirea.
— Am venit, domnule colonel. Azi dimineață, la patru am venit.
— S-a terminat detașarea aceea?
— S-a terminat, domnule colonel…
— Ce mai e nou pe la Corp?
— Ce să fie, domnule colonel? înălță din umeri Ganea. Vorbind
sincer, toți de la cel mai mic până la cel mai mare, sunt neliniștiți
de soarta țării. Numai aliații noștri, nemții, sunt optimiști și-și tot
laudă mereu trupele ce le vor băga în luptă: viteze, de elită, eroism
fanatic… mă rog chestii din astea… Vorba lui Seneca: „Magnifica
verba mors prope admota excutit!”
— Ce înseamnă asta? întrebă colonelul, în timp ce-și punea
cascheta pe cap. Știindu-l pe sublocotenent cam limbut, îl privea
cu ochii mici, întredeschiși, ironic.
— Moartea apropiată stoarce vorbe admirabile celui în agonie,
răspunse Ganea zâmbind… Adică…
— Ia mai lasă tu citatele astea, că până la urmă am să te cam văd
la Curtea Marțială, îi tăie vorba colonelul privindu-l aspru. De la o
vreme sunt informat că arunci niște cugetări nu tocmai potrivite
pentru onoarea de ofițer și aceea de aliat al armatelor germane. Da,
da, ascultă ce-ți spun! mai bine ocupă-te de educația oamenilor din
companie și vorbește-le pe românește, să bage la cap, că soldatul
nu pricepe o iotă din latina ta.
— Am înțeles, domnule colonel, zise Ganea, luând poziția de drepți.
— Știi ce s-a întâmplat alaltăieri noapte cu un soldat din compania
ta?
— Nu știu, domnule colonel, mărturisi sincer Ganea, cu ochii măriți
de uimire. V-am raportat, am sosit azi dimineață, la ora patru, cu
o mașină… Ce s-a întâmplat?
— Uite pentru asta mă cheamă acuma și șeful comandamentului
german, locotenent colonelul Klausing.
— E ceva grav?
— Destul de grav, însă nu te prea fac răspunzător pentru că ai lipsit
atâta vreme și de instruirea lor s-a ocupat Grădinaru, cu toate că
știi, vorba aceea, care ți-o spun eu pe românește: „Peștele de la cap
se împute!” Dacă te ocupai mai mult de educația lor, era altceva.
Dar dumneata le tolerezi orice, te bați pe burtă cu ei, le dai țigări,
iar ălor neștiutori de carte, am auzit că le scrii scrisori către cei de-
acasă…
— Și ce vedeți rău în asta, domnule colonel? întrebă plin de mirare
Ganea. Din pricina unor împrejurări nenorocite, niște oameni – și
durerea mare e că sunt cam mulți – nu știu să scrie și să citească…
Îi ajut. Sunt și eu țăran ca și ei. Am fost și sunt un sărac… Cunosc
necazurile…
— Ce vrei să înțelegi dumneata prin „împrejurări nenorocite”?
— Astea în care se zbate țara…
— Cu războiul?
— Cu războiul și altele mai de mult, completă Ganea. Că doar plaga
mizeriei și a analfabetismului s-a întins cam de mult pe trupul ăsta
bolnav al țării… Mă iertați că vă rețin, dar citeam ieri într-o revistă
engleză că din banii pentru construirea unui avion s-ar fi putut
face, mi se pare, douăzeci de școli. Dar guvernanții noștri…
— Spusele dumitale, sublocotenente, au iz de propagandă
bolșevică! decretă aspru colonelul. Parol! Vezi, ai grijă. Te previn.
De altfel, în armata bolșevică ofițerii, subofițerii chiar și ostașii, așa
toți de-a valma își zic „tovarăși”. Până la urmă, nu-i de mirare ca și
ostașii dumitale au să te tovărășească… Îți spun sincer, atitudinea
dumitale e foarte primejdioasă… Ai grijă, repet. Ești prea indulgent,
nu dai dovadă de asprime în raporturile cu subordonații, așa cum
i se cere unui ofițer.
— Domnule colonel, părerea mea este că nu prin asprime și prin
pumni un ofițer își poate comanda cu bune rezultate subalternii,
vorbi Ganea cu hotărâre, sigur pe el. Nu știu cum să mă exprim mai
limpede, dar vă rog să fiți de acord cu mine că ostașii sunt oameni,
nu animale, ei trebuie educați, trebuie să li se explice totul cu calm
își răbdare și atunci, vă asigur, ordinele vor fi executate mult mai
bine decât de frica centurii sau a lopeții Linemann…
— Ai vederi prea libertine, sublocotenente! îi replică tăios colonelul
Predoiu. Se vede că nu ești militar de carieră și că sub vestonul ăsta
al dumitale bate tot o inimă de civil.
— Inimă de om, domnule colonel.. Un om cu dragoste de oameni,
cu înțelegere pentru necazurile lor…
— Am văzut cu ce fel de înțelegere te răsplătesc ei, sub locotenente!
îi aruncă în obraz colonelul Predoiu. Mâine-poimâine parcă te văd
la Curtea Marțială…
— Vă rog, domnule colonel, făceți-mă să pricep totuși ceva, stărui
Ganea vădit neliniștit. Mereu îmi vorbiți de niște nereguli, de Curtea
Marțială. Credeți-mă, sunt direct interesat…
— Ce să pricepi? zise colonelul îndreptându-se către trăsură cu
Ganea alături. De fapt, nici nu prea am timp acuma să-ți vorbesc,
că mă grăbesc. Dar în două cuvinte… Uite despre ce-i vorba…
— Vă ascult, domnule colonel…
— Un dobitoc de soldat din cei din contingentele vechi, a fost trimis
ieri noapte de Grădinaru cu un furgon, să ducă niște saci de
merinde goi și câteva perechi de bocanci reparați la recruții care-s
în pădurea Balota. Și ce crezi? Mamelucul a fost atacat de partizani,
i s-a luat arma și apoi aceia au aruncat și un tren german, cu vreo
cincizeci de vagoane, în aer. Înțelegi dumneata? Numai tancuri și
mașini… Asta e situația! Șeful comandamentului german e supărat
foc. Am primit ordin de la Corp să fac cercetări. Dacă boșorogul ăla
de soldat era instruit și avea cât de cât simț milităresc în el, punea
mâna pe partizani, că doar era înarmat și, dacă punea mâna pe ei,
aceia nu mai aruncau nici trenul în aer. Dar ăia și-au făcut de cap,
vorba ceea, ca-n târgul lui Cremene!
Ganea era de-a dreptul uluit. Și aceasta nu pentru faptul că unui
soldat din compania sa i se luase arma, doar se pierduseră sute de
mii de arme pe front, ci pentru senzaționala știre că și în această
regiune a Dunării acționează grupuri de partizani. Avea unele
informații foarte vagi despre asemenea oameni prin valea Prahovei,
sub conducerea comuniștilor – chiar îi căzuse în mână, cu totul
ocazional, un manifest și-l citise cu foarte mare interes – dar nu-și
închipuise că detașamentele lor se întinseseră până în această
parte a Olteniei. Într-un anume fel îl bucura lucrul acesta: regimul
antonescian pe care nu-l putea suferi din o mie și una de
considerente, primea lovituri tot mai puternice, și dintr-o zi în alta
avea să se prăbușească.
— Du-te imediat, Ganea, zise colonelul, în timp ce se urca în
trăsură, și ia în mână cercetările în locul lui Grădinaru. Până la
prânz să-mi întocmești actele de dare în judecată!
— Am înțeles, domnule colonel…
Trăsura porni în goana cailor și în urma ei. Se ridică un nor de praf
alburiu și dens. Ieși pe poarta larg deschisă de către santinela de la
postul numărul unu și se așternu la drum către oraș, pe strada
pietruită și murdară.
Ganea privi o clipă în urma trăsurii, apoi porni cu pas moale către
cancelaria companiei sale. „Să întocmesc acte de dare în judecată,
chibzuia el, amintindu-și spusele colonelului. Desigur, e foarte ușor
să dai ordin și este foarte ușor să întocmești astfel de acte… Dar să
vedem mai întâi care e vina soldatului? Că dacă nu are nici o vină,
de ce să mai stricăm hârtia și cerneala de pomana dracului?”
Urcă treptele tocite ale pavilionului companiei și intră în cancelarie.
De cum îl văzu, plutonierul major Grădinaru, care stătea în picioare
cu centura în mână, luă imediat poziția de drepți, zicând un „să
trăiți”, tare, din toți bojogii, așa cum știa el că le place superiorilor.
Într-un colț, mai după ușă, se afla soldatul Niță Dogaru, descheiat
la bluză, fără moletiere și curele la bocanci, cu fața trasă de
nesomn, nebărbierit și amărât, aproape cu lacrimi în ochi de
durere. Lângă el, un soldat tânăr, de santinelă, cu arma la picior.
— Ce e aici, Grădinarule? întrebă Ganea și scoțându-și cascheta o
puse pe masă. Ce-i Niță Dogaru, cu dumneata?
— Ce să fie, dom’sublocotinent, înălță din umeri bătrânul soldat și
în ochii lui, Ganea citi ca într-o carte durerea și suferința ce-l
stăpâneau. Uite, a dat necazu peste capu meu…
Oftă, clătină capul plin de amărăciune și rămase tăcut, fără să mai
scoată, o vorbă, cu fruntea plecată, ca un înfrânt.
— El e cel căruia i s-a luat arma? se întoarse Ganea și-l întrebă pe
Grădinaru.
— El, dom’sublocotenent, el, dar-ar dracii în burta lui să dea, de
neghiob! vorbi plin de venin plutonierul major și-l fulgeră o dată cu
privirea, pe Niță Dogaru. Că le-am isplicat mârlanilor, dar ei ce să
înțeleagă, că au capete de dovleac, firar-ai dracului cu capetele lor
cu tot, zic le-am isplicat cum îi treaba cu supriza, cu inamicu. Și
uitați dumneavoastră la el, n-a știut cum să umble cu supriza și i-
a luat ăia arma. Niște golani, niște prăpădiți, auziți dumneavoastră,
ei cu mâinile goale și el, melitarul, cu pușca la el…
— Bine, ieși dumneata puțin afară, zise Ganea liniștit către
plutonierul major. Și dumneata, se adresă după aceea santinelei.
Veniți când vă chem eu…
Grădinaru își petrecu centura în jurul pântecului voluminos,
încheindu-i cu greu catarama, luă din cuier cascheta decolorată și
slinoasă, cu cozorocul spart, și și-o aruncă pe ceafă, iar după ce
mai rândui pe masă niște registre, hârtii, călimara, tocul și câteva
dosare, îi făcu semn santinelei să-l urmeze, ieșind afară în curte.
— Ei, ia spune-mi mie adevărat cum s-a întâmplat tot necazul? se
adresă după aceea ofițerul lui Niță Dogaru. Stai colo jos, pe scaunul
acela și povestește. Tot, absolut tot, dar să nu mă minți…
— Pe dumneavoastră să vă mințăsc, dom’sublocotinent? zise
bătrânul soldat și se așeză pe scaun cu mare greutate, că primise
la spate de la Grădinaru vreo cincizeci de lovituri cu centura. Pe
dumneavoastră să vă mințesc eu, un om cu o inimă atât de bună,
că uite mă ținea în pumni și-n curele dom’majur iar eu mă rugam
la sfânta fecioară pe unde-ți fi să veniți mai degrabă că simțeam că
mor cu zile nevinovat, să veniți zic și să mă scăpați. Și parcă
rugăciunea mea a auzit-o ăl de sus, că uite taman ați picat pe ușă,
uf, să vă dea dumnezău multă sănătate, că n-am mai întâlnit de
cinci ani de când o țin în concentrări și-n război, n-am mai întâlnit
zic printre comandanți un om atât de bun ca dumneavoastră…
— Ei, ia spune cum a dat necazul peste dumneata? întrebă Ganea.
Și așezându-se la masa lui Grădinaru scoase o țigară, o aprinse și
slobozi fumul către tavan. Fumezi? îl întrebă el pe soldat.
— Fumez, dom’sublocotinent, dar acum nu-mi arde de nimica…
— Bine, ia spune, că te ascult, dar știi… adevărul adevărat…
— Adevărat, dom’sublocotinent… Pe dumneavoastră nu vă
mințăsc. V-am spus că m-ar bate dumnezău pentru o faptă ca asta!
Și bătrânul Niță Dogaru se apucă să povestească, cum cu două seri
în urmă plutonierul major Grădinaru l-a chemat pe el și pe soldatul
Chirică și le-a dat ordin să transporte cu furgonul niște materiale
la recruții din tabăra aflată în pădurea Balota…
— Și Chirică a fost cu dumneata?
— Și el, dom’sublocotinent…
— Așa, mai departe. Spune cum a fost mai departe…
— Păi, mai departe cum să fie, dom’sublocotinent? zise Niță
Dogaru, ștergându-și nasul cu mâneca bluzei de doc. Chirică a
rămas mai în urmă, că zicea că-și pierduse un molitir și s-a întors
pe drum să-l caute, că după aia avea bocluc cu dom’major
Grădinaru și cum a rămas el în urmă, eu am îndemnat boii la deal,
că ziceam că m-ajunge. Și dac-am văzut că nu m-ajunge, am oprit
furgonul, m-am uitat pe la osii și până a veni el din urmă, am zis
să mă duc și eu să-mi fac nevoile, de, ca omu, iertați de vorba asta,
dar așa s-a întâmplat, dom’sublocotinent, uite mi-e martor
dumnezău de vă mințăsc, că am avut și eu un băiat mare,
putrezește nu știu pe unde în pământ străin. Și cum m-am dat după
un pom, numa că aud o vorbă venită din pădure, și numa ce-am
întins mâna după pușcă s-o iau că era răzămată de pom în fața
mea, când atunci în clipa aia numa ce s-a prăbușit unul peste mine,
voinic ca un taur, un băietan zdravăn, în putere, și fără să zică
nimic a scos batista din pozonar și mi-a băgat-o în gură. Apoi a
venit un altul, tot așa băietan și ăla, m-au legat de mâini și de
picioare cu cureaua de la pantaloni și cu centura, m-au legat
zdravăn încât așa m-a aflat Chirică după un ceas, când a dat peste
mine acolo jos… Când m-am uitat, arma nu mai era. Mi-o luaseră…
— Asta-i tot?
— Tot, dom’sublocotinent, adevărul adevărat, uite să mă bată
dumnezău dacă mințăsc cu ceva, zise Niță Dogaru și-și făcu semnul
crucii pe toată lățimea pieptului.
— Dar trenul cum a fost aruncat în aer? întrebă sublocotenentul
trăgând leneș din țigară. Că așa am auzit că un tren german cu
tancuri și mașini a fost aruncat în aer…
— Da, așa am auzit și eu, confirmă Niță Dogaru și-și șterse iar nasul
cu dosul mânecii. Dar nu l-am văzut. Atuncea când eram jos, legat
burduf de nu mă puteam răsuci nici pe o parte, nici pe alta, la
puțină vreme după plecarea băetanilor ălora, am auzit o bubuitură
atât de tare, cum numai pe front mi-a fost dat să aud, când trăgea
artileria grea a rușilor. Ziceam că se prăbușesc copacii peste mine
în pădure, nu alta, iar țărâna din aer a venit până deasupră-mi, de
mi-a intrat și-n ochi…
— Bine, soldat Niță Dogaru, zise Ganea, și se ridică de la masă.
Uite, – trase el sertarul și scoase o foaie de hârtie – te rog scrie
dumneata aici tot ce s-a întâmplat, așa cum mi-ai povestit mie, cu
cuvintele acelea, după care te iscălești. Uite și toc… Stai jos și
scrie… Știi carte, nu?
— Așa și-așa, dom’sublocotinent, vorbi moale bătrânul. Că pe
vremea mea taica a zis că de ce să mai umblu la școală, că n-o să
mă facă popă, să văd numai de boul de la plug și de casă…
— Bine, scrie cum te pricepi dumneata.
— Dar o să pățesc ceva, dom’sublocotinent? întrebă el cu teamă.
— O să vedem noi, îl liniști Ganea. Deocamdată, nu-ți face griji. Eu
te cunosc pe dumneata, așa că…
— Of, să vă ajute dumnezău, să mă scăpați de beleaua asta,
dom’sublocotinent și din puținul ce-l am oi fi și eu recunoscător, că
zău îs om de treabă și de cuvânt…
— Ei, lasă, lasă, că nu pentru plocoane fac eu treaba asta, zise
Ganea ocolind masa. Eu vreau să iasă la lumină dreptatea cea
adevărată, înțelegi dumneata?
— Înțeleg, dom’sublocotinent… Că toți din companie vă știm om
drept și apropiat de sufletele noastre…
— Bine, așează-te la masă și scrie…
Niță Dogaru își șterse palmele lui mari, crăpate, de fundul
pantalonilor, apucă după aceea tocul privindu-i penița multă vreme
ca pe un lucru rar, nemaivăzut, o muie încet, cu grijă în sticla cu
cerneală violetă și se aplecă asupra colii albe de hârtie.
Sublocotenentul stătea deoparte și-l privea. Chipul lui Niță Dogaru,
asprit de mizeria vieții, îi aducea în față aievea pe cel al tatălui său,
tot așa cocârjat de suferință, cu barba mare, nerasă de multă
vreme, cu ochii stinși și triști, om ce și-a dus cu greu traiul zilelor
amare la curtea stăpânului, numai ca să aibă o bucată de pâine.
Poate că asemenea dureri îl apăsau și pe Niță Dogaru, și pe alții și
alții ca el din companie și îl mustra conștiința că trecuse atâta
vreme de când îi avea în subordine și nu făcuse mai mult pentru a-
i cunoaște îndeaproape ca să le fie prieten și ajutor la nevoie…
— Zic și de Chirică, dom’sublocotinent? întoarse capul cu ochii săi
plânși Niță Dogaru.
— Zi-i și de el, întări Ganea. Așa cum mi-ai povestit mie, așa să
povestești și pe hârtie.
— Bine, dom’sublocotinent…
Afară, prin curtea largă a cazărmii, sub soarele dogoritor de august,
sergentul major Gălușcă, descheiat la veston și cu capul gol,
fugărea în salturi patru ostași, oameni de serviciu de pe la
bucătărie, dându-i cu burta de pământ, învățându-i să se târască
pe brânci, uneori urcându-se cu cizmele pe grumajii lor, și zbierând
cât îl ținea gura:
— Așa, mârlanilor, geniliera cât mai mică, cât mai mică, dumnezeii
mamilor voastre de putori! Trageți chiulul pe la bucătărie, nici n-ați
mirosit frontul ca mine și ați uitat cum se înaintează către inamic…
Mergi, mârlane, cu burta lipită de pământ și râmă cu nasul până
faci tranșeu, să nu te vază din față bolșevicii! Așa, mă! Așa… Asta-i
geniliera, s-o țineți minte…
Parcă absent la toată această instruit, plutonierul major Grădinaru
stătea pe un scăunaș în cerdacul bucătăriei având în față o masă
scundă cu trei picioare. Pe ea un talger de lemn, cu bucăți mari de
carne fiartă, aburindă, abia scoase de la cazan. Le prindea între
degetele lui butucănoase, suflând să nu-l ardă, dădea capul pe
spate, căsca gura mare, până la urechi și cu o dexteritate
nemaivăzută, și le zvârlea între fălci, mestecând după aceea ca un
hămesit, cu ochii bulbucați de poftă și lăcomie.
— Luați și-o cinzeacă de la popotă, dom’majur! îi strigi Gălușcă,
scuturându-și praful de pe pantaloni cu lovituri scurte de cravașă.
Are pușlamaua aia o țuică mamă-mamă! Termin instrucția cu
bucătarii ăștia și vă vin și eu în ajutor…
Grădinaru însă parcă nu-l auzea. Înfuleca de zor, mozolit pe la gură
și pe bărbie de grăsime, cu șapca dată pe ceafă și fruntea asudată,
înghițind totul fără pâine, fără sare, grăbit să termine mai repede,
să nu-l vadă careva.
Atunci, se ivi de după colțul bucătăriei plutonierul major Tănăsică,
un om în vârstă, slăbuț, cu părul albit la tâmple, îmbrăcat curat,
cu ochi căprui și privirea blândă. Era unul dintre cei mai
cumsecade subofițeri din unitate, săritor la orice treabă, calculat și
cu măsură în tot ce făptuia. Mergea șchiopătând de-un picior, abia
ieșise din spital, explodase un focos de proiectil la o tragere și câteva
schije îi sângeraseră pulpa.
— Te îndopi ca un porc, mă Grădinarule, nu te lași de fel, tot așa te
știu! îl luă el de departe cu vorba pe Grădinaru, care tocmai se
ștergea la gură cu șorțul unui bucătar.
— A… ai înviat, mă Cristos? râse cu toată gura Grădinaru, că așa
îl poreclise el pe Tănăsică, Cristos, deoarece era blând, zicea el, ca
sfinții din biblie.
— Am înviat, numai mi-e teamă c-ai să mori tu de toate câte le bagi
în tine, aruncă Tănăsică. Credeam că te-ai schimbat, dar tot așa ai
rămas. Ne faci pe ăilalți subofițeri de rușine cu hămăseala asta a
ta!
— Mă Cristos, știi una? îl luă peste picior Grădinaru. Hai, ia-o din
loc că te-apucă ploaia! Pă cinstea mea!
Tănăsică dădu scârbit din mână și se depărtă. Grădinaru râse cu
poftă în urma lui după care vorbi de unul singur cu gura plină:
— Toți e grozavi în regimentu ăsta. Până și ăsta, face pe deșteptu!
„Sfântă nedreptate, cum încălzești tu prostimea dintre zidurile
cazărmii! cugetă Ganea, privindu-și majorul prin fereastră. Greu,
foarte greu să schimbi năravul unora… Mai ales dacă năravul ăsta
ține de zeci de ani”… Mai stătu o clipă, cu coatele rezemate de
pervaz, apoi își descheie vestonul, își slăbi nodul cravatei și se așeză
pe scaun înapoia mesei, ascultând în liniștea odăii cântecul peniței
cu care soldatul Niță Dogaru își scria destul de chinuit povestea
tristei sale năpăstuiri.
 25

În biroul său spațios, cu draperii de pluș vișiniu la ferestre, Paul

Alboiu, șeful poliției, stătea tolănit pe scaunul tapisat cu piele, cu
spătar înalt, sculptat, și dintr-o ceșcuță ce-o ținea pe farfurioară
sorbea încet, fără grabă, cafeaua pe care numai ce i-o adusese un
gardian. De două zile și două nopți n-avea odihnă, nu închisese
ochii, nu putea nici să mănânce. Catastrofa feroviară de pe dealul
Balotei îl slăbise cu cel puțin zece kilograme. Ochii ascunși în
grăsime erau încercănați, fălcile mari se lăsaseră ca două pungi
peste gulerul alb, scrobit, iar părul îi încărunțise puțin pe la tâmple.
Chiar în noaptea accidentului fusese sculat din somn de către
telefonul șefului comandamentului german, locotenent-colonelul
Hans von Klausing, care-i ceruse, nici mai mult nici mai puțin, ca
până dimineața la ora zece să-i afle pe vinovați. Dimineața îl
chemase telefonic Siguranța generală de la București, apoi Biroul 2
de la Corp, iar pe la ora prânzului din nou Klausing, supărat și
enervat peste măsura că nu se făcuse nimic.
Zeci de gardieni și patrule militare cutreieraseră pădurea din dealul
Balotei, să caute indicii care să ducă la arestarea vinovaților, dar
totul fusese zadarnic. Se făcuseră pânde de noapte, razii și
percheziții la unii cetățeni vizați a nu simpatiza regimul
antonescian, dar nimic nu dusese la vreun rezultat favorabil.
Fusese interogat și soldatul Niță Dogaru, aici la poliție, însă
bătrânul nu știa cu nimic mai mult decât cele ce declarase și la
regiment. Un tânăr voinic, puternic, l-a cuprins în brațe, i-a băgat
o batistă în gură, iar un altul i-a legat mâinile și picioarele cu
curelele. După aceea i-au luat pușca și au fugit…
— N-au vorbit între ei nimic? îl întrebase la primele cercetări șeful
poliției care se ocupa personal de treaba asta.
— Ba parcă au grăit ceva, dom’șef, căutase a-și aminti Niță Dogaru.
— Ce anume?
— Unul a zis: „Măi Pius, dar cu ce-l legăm?” iar celălalt a zis să-mi
scoată centura și cureaua de la pantaloni.
— Pius ai zis?
— Da, dom’șef, Pius.
— Bă, hodorogule, ăsta-i numele papei de la Roma, bă! îi lovise
Alboiu pe bătrân, în cap, cu degetul îndoit. Te-ai scrântit la minte
sau ai venit aicea să faci pe prostul cu noi?
— Nu știu al cui nume o fi, dom’șef, dar eu ăsta l-am auzit, nu s-a
lăsat Niță Dogaru. Uite, să mă bată dumnezău dacă vă mințăsc…
— Lasă, că o să te batem noi mai întâi să ne spui adevărul adevărat!
l-a amenințat mai marele poliției. Deocamdată o să-ți aducem câțiva
băietani să vedem dacă vreunul dintre ei seamănă cu cei care te-
au atacat. I-ai recunoaște dacă i-ai vedea?
— Eu așa cred, dom’șef. Cu toate că era noapte, tot le-am văzut
oleacă chipurile…
Patru ceasuri la rând au fost aduși la poliție și au fost puși să treacă
prin fața lui Niță Dogaru, mulțime de tineri, dar de fiecare dată cum
îl zărea pe cel ce intra în cameră, el dădea din cap negativ, spunând
că nu aduce nici pe departe cu vreunul dintre cei care l-au atacat.
— Bă, boșorogule, ești smintit? îl zgâlțâise de umeri Alboiu, enervat
peste măsură, gata să-i repeadă o palmă peste ceafă. Ce dracului,
n-ai ținere de minte sau faci pe nebunul? Vrei să intri în pușcărie?
— Dacă e nevoie, intru, dom’comisar, vorbise moale bătrânul. Ce
să fac, dacă nu-l văd pe ăla de mi-a băgat batista în gura?
Au fost cercetate toate fișele și registrele cu buletinele de identitate,
registrele de stare civilă de la primărie, dar nicăieri nu s-a aflat vreo
persoană cu numele de Pius… Atunci, Alboiu ceruse să i se aducă
la cercetări și recunoaștere de către bătrân toți sportivii din oraș, în
special cei care practicau luptele și boxul. Alte ceasuri la rând,
aproape din sfert în sfert de oră, în odaia în care se afla Niță Dogaru
au intrat fel de fel de copilandri sau băieți mai mari, dar bătrânul
soldat obosit, cu pleoapele lăsate nici măcar nu le mai arunca vreo
privire.
— Nu e dom’comisar! înălța el din umeri. Dacă nu e, nu e și gata!
Când Romică Dumitrașcu a fost înștiințat de către un gardian că
este și el invitat la poliție pentru a da unele lămuriri, tocmai se afla
la antrenament, într-o sală mică și întunecoasă, unde cu mănușile
lui mari de box lovea de zor un sac de nisip. Dacă nu ar fi fost
întunericul acela din sală, poate că omul poliției ar fi observat cum
tânărul tresărise și se făcuse pe dată alb ca varul la față.
Când a intrat în odaia în care pe un scaun se afla Niță Dogaru,
Romică a avut imediat o ușoară tresărire și parcă un nod i se oprise
în gât, gata-gata să-i taie răsuflarea. S-a stăpânit însă pe dată și
printr-un mare efort de voință și-a recăpătat calmul. Cu toate că
atunci în pădure fusese noapte și deci nu-i putuse desluși bine fața,
totuși acum îl recunoscuse într-o clipă pe bătrânul soldat.
— Ei, moșule, ia spune, îl cunoști pe ăsta? l-a zgâlțâit de umeri
comisarul-ajutor Anghelescu într-atât de tare, încât era cât pe-aci
să-l dea jos de pe scaun. Primise ordin să continue el cercetările,
întrucât șeful poliției se simțea peste măsură de extenuat.
Bătrânul l-a privit lung pe Romică, apoi a făcut ochii mari și băiatul
înghețând de spaimă, a citit în ei o ușoară tresărire, ca o părere.
Dar după o clipă, bătrânul a clătinat capul ca întotdeauna,
desfăcând larg brațele.
— Nu-i nici ăsta, dom’comisar!
Anghelescu și-a prins tâmplele în palme și a ieșit pe ușă, înjurând
de toți sfinții din calendar, blestemându-și ziua când intrase în
poliție, slujbă ingrată, grea și neprețuită de cei mari, îți macini ficații
cu toți netrebnicii, îți mănânci sănătatea cu bagabonții și
revoluționarii și până la urmă de reușești ceva tot șefii sunt ăia de
primesc prime și avansări în posturi. Uite, i se dăduse pe mână o
asemenea anchetă, tare a dracului de încurcată încât nu știa cum
să mai conducă cercetările, cum să afle un capăt de ață care să-l
ducă spre făptaș. De dimineață și până acum către prânz, numai
confruntări peste confruntări, obositoare, enervante, sâcâitoare și…
nimic! De bună seamă, șeful poliției se dăduse în mod diplomatic la
o parte sub pretextul oboselii și-i lăsase lui pe cap beleaua acestui
caz neasemuit de greu.
— Anghelescule, ia-n mână chestiunea că-n ea stă avansarea ta! îi
atrăsese atenția Alboiu. Am și raportat „sus” că am dat cazul unui
om destoinic, ce plesnește de inteligență, al dracului din născare.
— Vă mulțumesc, dom’șef, se arătase măgulit Anghelescu. Am să-
mi dau toată silința.
Și a început să și-o dea, dar toată treaba bătea pasul pe loc: parcă
încerca să umple din Dunăre, cu furca, un butoi cu apă…
După două zile, amenințat de șeful poliției că dacă a doua zi nu-i
aduce un cât de mic indiciu îl va înainta legat Siguranței generale,
s-a dus la bătrânul Dogaru și i-a spus:
— Moșule, primul care intră mâine dimineață aici în cameră, spui
că ăla e criminalul…
— Da de ce să fac treaba asta? se mirase bătrânul privindu-l pe
omul poliției cu ochi mari, neliniștiți.
— Uite așa, ca să sfârșim odată ancheta asta blestemată.
— Și să intre un om nevinovat la apă?
— Dar ce te privește pe dumneata? Ce, intri dumneata?
— Mă privește, că eu am suflet, dom’comisar, și am coștință, și nu
pot să intru în păcat.
— Atunci să știi că vei fi băgat tu la pușcărie, îl amenințase
Anghelescu, agitat, roșu la față de supărare. Tu ai aruncat trenul
în aer…
— Dacă așa socotiți dumneavoastră, faceți cum știți…
— Moșule, primești zece mii de lei, să spui ce te-am învățat eu? Uite,
poftim douăzeci de mii, o pereche de boi!
Bătrânul l-a privit lung pe comisarul cel roșcovan, după care a dat
scârbit din mână și s-a ridicat de pe scaun.
— Ce-i moșule?
— Apăi, domnule comisar, eu mă duc în vale, la noi, la cazarmă,
nu mai stau aici, a zis el îndreptându-se către ușă. Dac-am început
a ne târgui ca la piață, înseamnă că nu-i coștința, nu-i nimic…
— Deocamdată ești la dispoziția noastră, mă, mațe fripte, îi tăiase
calea Anghelescu, și-l îmbrâncise gata să-l răstoarne de pe scaun.
Uite al dracului de pârlit, n-are după ce bea apă și-mi dă zor cu
conștiința! Stai dracului aici, că nu s-a terminat încă ancheta!

Acum, comisarul șef Alboiu stătea în biroul său, sorbind agitat

cafeaua și se gândea la mersul cercetărilor. Era enervat la culme,
„Mnezeii mă-si de treabă! înjura el plin de venin. N-am dom’le
subalterni capabili, și pace! constata declarativ poate pentru a mia
oară în zilele acelea. Cu cine să fac cercetări? Cu Anghelescu,
incultul ăsta care a făcut poliția de râs la percheziția casei
profesorului Gheorghiu? Auzi, tâmpitul, să confunde cercetările
arheologice ale ăluia cu cercetările noastre judiciare! Cretin, dom’le,
minte seacă și cap umplut parcă cu tărâțe, ’tui mama lui de
puturos! Și, colac peste pupăză mai face și gafa cu confiscarea
bijuteriilor ceasornicarului Hintz… Gata să-mi aprind paie în cap
cu Klausing, iar neamțul ăsta de când cu catastrofa nu mă slăbește
nici el, de parcă are draci! Aproape din zece în zece minute, presat
și el pesemne de mai marii lui, dă mereu telefoane și întreabă una
și aceeași problemă: „Ce aflat nou? Cercetări merge bun? Rezultat?”
„Ce rezultat să-i dau? Am vreun rezultat?”
Tocmai când Alboiu cugeta astfel, se deschise deodată ușa și în
birou intră ca o vijelie Anghelescu, îmbrăcat civil, cu gulerul
cămășii răsfrânt peste haină, cu fața toată lucie de sudoare și părul
vâlvoi de parcă-l răvășise vântul.
— Ce-i, mă? tresări supărat Alboiu cu ceașca de cafea în mână. Ce
dai buzna așa ca la dame?
— Să trăiți, dom’șef, vorbi întretăiat Anghelescu, abia trăgându-și
răsuflarea, vă raportez că am găsit criminalul!
— Ai găsit criminalul? întrebă mirat șeful poliției și punând încet
ceașca de cafea pe birou, fără să-și ia ochii de la Anghelescu, se
ridică brusc în picioare, gata să răstoarne scaunul. Păi cum l-ai
găsit, mă? Ia spune…
Pe fața-i buhăită de nesomn a șefului se revărsă pe dată o lumină
vie, aprinsă, iar ochii prinseră a-i sclipi ca de bucuria unei izbânzi.
— Ei, sunt copoi bătrân, dom’șef, zise Anghelescu îndreptându-și
umerii și dându-și oarecare importanță. V-am spus eu, lăsați totul
pe mine și-n câteva zile îi mănânc ficații, dumnezeii mamii lui de
bolșevic…
— L-ai adus aici?
— L-am arestat imediat, dom’șef, ce, mai stăteam la tocmeală? zise
cu aceeași importanță Anghelescu. Să-l bag în birou?
— Ia adu-l încoace!
Anghelescu ieși în ușă și strigă în lungul coridorului:
— Măi, Boboruță, Tontoroiule, ia aduceți-l, mă, încoace pe
criminalul ăla, aici la dom’șef… Hai, trap!
Pe sala murdară și întunecoasă se auziră răcnete, îmbrânceli și
vaiete. Dușumeaua putredă scârțâia jalnic sub tropotul pașilor.
Cineva plângea sfâșietor, parcă o femeie sau un copil, și glasul se
pierdea tot mai mult sub năvala înjurăturilor și a amenințărilor.
Peste câteva clipe, doi gardieni împinseră în biroul lui Alboiu pe
micuțul Maxim, ucenicul de la întreprinderea de panificație „Frații
Graff”. Băiatul era legat de mâini și de picioare, cu o frânghie
groasă, încât abia se putea mișca. Fața îi era roșie de sânge, un ochi
i se umflase, gata parcă să-i iasă din orbite, iar pe gât, pe umeri,
atât cât se putea vedea prin sfâșieturile cămășii zdrențuite, se
zăreau dungi vineții în urma loviturilor primite cu bastonul de
cauciuc. Băiatul avea privirea tulbure, stinsă, era mai mult leșinat
de pumnii gardienilor și sufla greu, tremurând din tot trupul lui
firav, cuprins parcă de friguri.
Șeful poliției îl privi câteva clipe pe Maxim, îl prinse de bărbie și
căută să i se uite în ochi, apoi se dădu un pas înapoi și, tăcut, grav,
îl măsură de câteva ori din cap până-n picioare. După aceea,
aruncă o privire nedeslușită lui Anghelescu, neîncrezătoare și plină
de mirare.
— Mă, tu ești întreg la minte? îl întrebă.
— De ce, dom’șef? sări speriat comisarul-ajutor.
— Păi ăsta are mutră de partizan, mă?
— Dar ce are, dom’șef? L-am prins asupra faptului…
Alboiu întoarse iară privirea asupra lui Maxim, îl cercetă din nou
de sus până jos, cu un fel de scârbă după care se duse și se reașeză
pe scaunul tapisat în piele dinapoia biroului.
Maxim purta pantalonii cei vechi militari, rupți și peticiți, cu
picioarele desculțe, murdare și crăpate.
— Cum te cheamă, măi băiete? întrebă Alboiu și, ca să facă ceva,
împinse ușor cu latul palmei ceașca de cafea de dinaintea sa.
Maxim se clătina pe picioare, amețit, inconștient, cu aceeași
răsuflare greoaie de la început, cu chipul învinețit și plin de sânge.
Pleoapele și le ținea pe jumătate lăsate, cuprins parcă de un somn
și de-un tremur fără sfârșit.
— Bă, tu n-auzi, cum te cheamă? strigă la el Anghelescu și-i dădu
o palmă atât de tare peste față, încât firavul Maxim se prăbuși
imediat pe covorul din fața biroului. Se zbătu în câteva spasme
scurte, apoi rămase nemișcat, gemând ușor, cu gura năclăită de
sânge și ochii vineții stinși. Uite, al dracului, face pe nebunul aicea!
— Lasă-l, mă Anghelescule, lasă-l în mă-sa două-trei ore până se
reface și apoi băgați-l în viteză, spuse Alboiu de la biroul său în timp
ce, tolănit în scaun își aprindea tacticos o țigară. Dacă tu spui că ai
dovezi, începe imediat ancheta, cu toate că eu, să-ți spun drept, mă
îndoiesc de adevăr. Cum l-ai dibuit? E în legătură cu vreo
organizație comunistă?
— Vă raportez eu îndată, dom’șef, răspunse Anghelescu,
deschizând ușa camerei. Numai să-i chem pe gardieni să ia
pramatia asta de-aici. Hei, Boboruță, Tontoroiule! Veniți, măi, și
luați-l pe-ăsta din biroul domnului șef!
Gardienii se prezentară de îndată, îl prinseră pe Maxim de
subsuori, și-l târâră afară pe coridor ca pe-un sac. Băiatul cu capul
plecat, leșinat, ținea pleoapele tot lăsate, de parcă își dăduse
sufletul.
— Boboruță, băiete, trei găleți cu apă rece pe el, și pe urmă din nou
la întrebări, zise Anghelescu autoritar din ușă. Cunoști tu regulile
că doar ești curvă bătrână în poliție…
Stătu o clipă în prag, privind cum îl târau pe Maxim pe dușumeaua
roasă către camera de anchete, după care intră iar în biroul lui
Alboiu.
— Ia zii mă, cum l-ai dibuit?
— Păi, dom’șef, simplu de tot, cum nici nu mă gândeam, începu
vorba Anghelescu, și la îndemnul superiorului său se așeză într-
unul din fotoliile din fața biroului, fericit la culme că superiorul îi
făcea asemenea cinste. Pușlamaua asta n-are tată, n-are mamă, e
ucenic și vânzător de covrigi la „Frații Graff”. Azi dimineață, de
credeți, am și eu antenele mele, vine unul din ăștia, un invalid, pe
nume Vărzaru, a avut el o mică prăvălioară prin piață, e un om
devotat, are și-o „Cruce de fier” primită pe front, zic vine ăsta la
mine și-mi spune că așa cam pe la miezul nopții, cum venea el în
jos pe Strada Mare, prin dreptul magazinului de coloniale al lui
Ostian, vede pe trotuarul celălalt o fată, iar înapoia ei un băietan
cu pantaloni soldățești, desculț. Fata mergea liniștită înainte și în
urma ei, cam la distanță de patruzeci-cincizeci de pași, derbedeul
tot umbla cu palma pe geamurile de la vitrinele prăvăliilor, pe
burlane, pe porți și pe garduri. Invalidul, curios, a trecut strada și
scăpărând un chibrit a luminat geamul unei vitrine și a citit micul
afiș lipit cu clei…
— Ce afiș? întrebă Alboiu trăgând liniștit din țigară. Vreun
manifest?
— Manifest, dom’șef. Am unul dincolo la mine, la dosar, am să vi-l
arăt…
— Ce spune manifestul?
— Păi dumneavoastră nu știți ce spune fițuicile astea? îl măguli cu
vorba Anghelescu. Tot îndemnuri la sabotaj, la nesupunere la
mobilizare și câte și mai câte. Cică, „ostași refuzați să mai luptați și
să mai muriți pentru criminalii Hitler și Antonescu”. Auziți
dumneavoastră, dumnezeii mamii lor de bandiți, cum îi zic
domnului mareșal al nostru? Și celui mai mare comandant de
armate, domnului Hitler?…
— Bine, lasă asta, că am să văd eu manifestul, dar spune-mi, îl opri
Alboiu, lăsându-se pe spătarul înalt al scaunului și trăgând alene
din țigară, spune-mi mai întâi cum ai descoperit toată afacerea?
Cum ai ajuns la concluzia că ăsta a aruncat trenul în aer, că el i-a
luat arma soldatului și toate celelalte…
— Păi, dom’șef, uitați cum a fost, urmă Anghelescu, trecându-și
palma peste părul înfoiat ca o coamă. Azi-noapte, invalidul a
încercat să se țină după băietan, să pună mâna pe el, dar vă dați
seama că omul de-abia își trăgea cârjele. Și-apoi ăla, puștanul,
văzând că-i luat la ochi, a întins-o, și la primul colț a dispărut. Și a
dispărut și fata…
— Bănuiești că fata era în legătură cu el?
— Categoric, dom’șef! spuse Anghelescu sigur pe sine. Altfel nu
dispărea odată cu puștanul.
— Și cine este fata?
— Pe ea n-am putut pune mâna, răspunse Anghelescu, arătându-
se total dezamăgit. L-am snopit pe covrigaru ăsta în bătaie dar al
dracului nu scoate un cuvânt!
— Despre fată?
— Nici despre fată, nici despre el. Spune că nu știe nimic, că nu el
a fost pe stradă la miezul nopții, că nu e în legătură cu nici o
organizație comunistă și așa mai departe…
— Ei, așa spun ăștia, că așa sunt învățați, zise Alboiu, scuturând
țigara cu un gest elegant în scrumiera de pe birou, însă, tu știi cum
e chestiunea, trebuie învățat să declare. De aruncarea trenului în
aer nu știe nimic?
— Absolut nimic. Tace ca peștele. Al dracului, parcă e mut. Dai în
el ca-ntr-un sac și degeaba. Ați văzut că l-am făcut cârpă, nu alta…
— Poate că nu este el acela care lipea manifestele azi noapte,
încercă Alboiu să pună la încercare abilitatea subalternului său.
Cum ai ajuns la concluzia asta? Ai spus doar că invalidul nu l-a
putut identifica…
— Într-adevăr, nu l-a putut identifica, fu de acord Anghelescu,
trecându-și iar mâna prin părul înfoiat. Însă câteva indicii tot mi-a
dat. Ce statură avea, că purta pantaloni soldățești, umbla desculț…
Și-apoi, dom’șef, am găsit corpul delict. Am găsit chiar în brutărie,
sub niște tăvi ruginite, un manifest.
— Din acelea ce se găsesc lipite pe geamuri și pe garduri?
— Nu, un altul, un alt text, dar tot dracul ăla îl spune.
— Și cum ai ajuns la concluzia că trebuie să faci o descinderi la
brutărie?
— Simplu de tot, dom’șef, se umflă în pene Anghelescu, plin de sine,
și fața i se lumină toată de satisfacție. Să vedeți, azi dimineață a fost
invalidul la mine, chiar acasă, că știți, de când mi-a bombardat
casa, m-am mutat în altă parte, stau la un cumnat al invalidului,
pe strada Eroii de la Cerna, în sus către târgul de vite. Și cum vă
raportam, după ce a venit și mi-a dat relațiile respective, eu m-am
îmbrăcat civil și am pornit la identificarea individului. Cred că n-
am făcut douăzeci de pași prin piață, mergând așa cu mâinile la
spate ca omul fără treabă, când l-am zărit – auziți dumneavoastră
ce baftă! – zic l-am zărit prin lume pe puștanul cu pantalonii
soldățești. Umbla cu coșul în urma unei cucoane, mi se pare că
nevasta unuia din domnii Graff, n-o cunosc, una grasă, cu capul
rotund și pieptul lăbărțat, mă rog, nu pot ști cine era, cum zic l-am
ochit pe individ și am și pus mâna pe el. „Unde lucrezi, mă?” m-am
înfipt eu în el și l-am apucat de piepții cămășii. „La domnul Graff”,
a răspuns el moale și pe dată s-a pierdut cu firea. „Hai cu mine!” i-
am poruncit și am încercat să-l prind de subsuori. Dar al dracului
a început să dea din picioare, să mă lovească cu pumnii peste piept,
peste gură, auziți de ce-i în stare jigodia dracului, dar l-am prins
zdravăn de ceafă, am chemat doi gardieni care treceau pe-acolo și
l-am umflat. Până a se dezmetici cucoana, eram cu el la domiciliu,
la prima percheziție…
— Păi spuneai că ai găsit manifestul acela sub niște tăvi… la
brutărie deci…
— Da, e adevărat, confirmă Anghelescu. Puștanul nu are locuință,
dom’șef, el doarme pe niște saci rupți, într-un ungher întunecos al
brutăriei. Ei, și întorcând brutăria cu susul în jos, am dat sub un
teanc de tăvi de drăcia aia de manifest. Așa că nu mai încape nici o
îndoială în privința vinovatului…
Alboiu rămase puțin pe gânduri parcă absent, bătând darabana pe
tăblia biroului cu degetele lui groase, încărcate de inele, în timp ce
privea pe fereastră, afară, cerul limpede ca sticla. Zise apoi după o
vreme:
— Vezi tu, mă Anghelescule, e bine cum ai lucrat, dar ce ne facem
cu nemții? Ăsta, puștanul o fi în legătură cu vreo organizație de
comuniști, n-o fi, nu știm, numai ce presupunem, dar n-avem probe
că el a aruncat în aer trenul cu tancuri și mașini ale aliaților noștri.
Înțelegi tu?
— Ăsta să fie necazul, dom’șef? sări Anghelescu, și-și trecu iar mâna
prin claia de păr roșcat. Lăsați-l pe mine, și dacă mâine n-o declara
că el a aruncat în aer nu numai trenul ăsta, ci și pe ăla din luna
trecută, uitați, să mă zvârliți cât colo ca pe-o treanță! Păi se poate,
dom’șef? se sumeți comisarul-ajutor. Ce, lucrez în poliție de două-
trei zile? Un singur caz am rezolvat eu? Ascultați-mă pe mine, dacă
n-o spune ăsta până diseară și laptele care l-a supt de la mă-sa,
uitați, îmi leg un bolovan de picioare și să fiu al dracului m-arunc
în Dunăre! Lăsați-l pe mine… Este el așa pirpiriu, slăbuț, de-l suflă
vântul numai când îi arzi o palmă peste mutră, dar e al dracului,
să știți, nu scoate un cuvânt. Dar cu mine nu-i merge, pușlamaua!
Nu-i merge, dom’șef, că unu-i Anghelescu în poliția orașului! Așa că
eu am să continui ancheta…
— Bine, Anghelescule, continu-o… aprobă Alboiu, ușurat ca de o
grea povară și apăsând cu degetul chiștocul țigării, îl stinse încet în
scrumiera de porțelan de pe birou. Dacă așa stă chestiunea, atunci
am să-i telefonez și șefului comandamentului german, să știe și
dumnealui în ce stadiu suntem cu cercetările, să se liniștească și
să nu creadă că dormim aici de pomana dracului…
Ridică cu un gest moale receptorul de pe furcă, dar în clipa aceea
ușa se deschise și în cameră intră însuși Hans von Klausing, urmat
de un plutonier neamț, scund și îndesat, cu fața albă ca laptele.
Anghelescu se trase repede înapoia ușii, stând în picioare într-o
poziție respectuoasă, iar Paul Alboiu lăsă receptorul din mână și
vru să se ridice de la birou.
— Nu deranjat! Nein! zise Klausing și cu un gest repezit zvârli
mănușile în cascheta pe care o pusese în brațele plutonierului.
Buna dimineața…
— Să trăiți! răspunse Alboiu și se ridică în picioare, aranjându-și
ținuta. Luați loc, domnu’ colonel. Luați loc…
Ocoli repede biroul și potrivi în fața ofițerului neamț fotoliul,
poftindu-l să se așeze. Dar Klausing arătă că nu ia în seamă gestul
acesta de curtoazie și se așeză nepăsător în fotoliu, scoțându-și cu
un aer degajat ochelarii pe care începu să-i șteargă calm cu batista.
— Care-i noutate? întrebă el, punându-și ochelarii și privindu-l de
sus pe Alboiu.
— Tocmai voiam să vă telefonez, domnule colonel, despre mersul
cercetărilor, când dumneavoastră…
— Ha, ha, ha, râse forțat Klausing, mai mult rânjind ironic de
potriveala lucrurilor. Este un proverb: „Wenn man von Wolfe
spricht, so ist er nicht weit!” Înțeles cum vine german? Forbești de
lupul și lupul la ușa…
— Întocmai, domnule colonel, zâmbi la rându-i și șeful poliției, un
zâmbet șters, mai mult silit, de complezență. Și în românește avem
proverbul ăsta…
— Jawohl! aprobă Klausing pe un ton autoritar, arătând că nu vrea
să se întindă mai mult la vorbă. Jawohl… Ei, resultat? înălță el
sprâncenele deasupra ochelarilor cu ramă de aur.
— Cercetările merg foarte bine, domnule colonel, vorbi Paul Alboiu.
Suntem pe urmele cele bune. Comisarul-ajutor Anghelescu care-i
aici de față, impulsionat, a pornit la treabă cu rezultate foarte
bune…
— Făzut? zise Klausing, privindu-l peste umăr pe Anghelescu,
căruia nu-i ierta nesocotința cu ancheta la ceasornicarul Hintz. Eu
spus odat: Műssiggang ist aller Laster Anfang!
— Nu înțeleg, domnule colonel, zise plecăcios Alboiu. Scuzați… Noi,
știți, cu limba germană… greu…
— Weber! făcu un semn Klausing plutonierului scund și îndesat,
care tocmai vroia să-și ceară permisiunea să aprindă o țigară.
Bitte…
— Domnul comandant, se adresă acesta lui Alboiu, spune că din
trândăvie se nasc toate relele!
— Am înțeles, domnule colonel, am înțeles! zise Alboiu satisfăcut și
prinse a râde. Sunteți mare filozof, pe onoarea mea, și aveți
dreptate. Multă dreptate… Sigur că din trândăvie se nasc toate
relele. Dar noi am luat măsuri…
— Herr Alboi, îl întrerupse Klausing înălțând profesoral degetul
arătător. Prea multe forbe! Trebuie fapte, înțeles?
— Desigur, domnule colonel, desigur, aprobă șeful poliției. Tocmai
despre fapte vroiam să vă raportez. Uitați, azi dimineață, comisarul-
ajutor Anghelescu a arestat pe unul dintre partizanii care se crede
că au acționat în pădurea Balota. Un băiețandru, ucenic la o
brutărie. S-au găsit la el manifeste comuniste. A fost văzut chiar
lipind aceste manifeste noaptea pe geamurile vitrinelor, pe
burlane…
Plutonierul Weber traduse îndată lui Klausing cele relatate de Paul
Alboiu și șeful comandamentului german făcu deodată ochii mari.
— Partizan? întrebă el privindu-l când pe Alboiu, când pe
Anghelescu, care se dăduse mai aproape, gata să povestească el
despre felul cum l-a prins pe băiat. Ein Kind Partisan?20
— Da, da, kinder, domnu’ colonel, kinder comunist! întări
Anghelescu, făcând un pas înainte. Kinder, fir-ar al dracului de
bagabond! Păi să vedeți dumneavoastră…
Dar Alboiu îi făcu un semn discret ajutorului său să nu se întindă
la vorbă și acesta se retrase bombănind lângă ușă unde stătuse mai
înainte.
— Ist hier das Kind?21
— Este, domnule colonel, răspunse Alboiu. E la camera de arest.
Doriți să-l vedeți?
— Jawohl!
Zicând aceasta, Hans von Klausing se ridică în picioare și ceru lui
Weber cascheta și mănușile. Alboiu, cât era de gras, ocoli cu

20 Un copil partizan? (l. germană, n.a.)

21 Este aici copilul? (l. germană, n.a.)
repeziciune biroul, se duse către ușă și o deschise larg în fața
ofițerului german.
— Anghelescule! ordonă după aceea, întorcându-se către
comisarul-ajutor. Dă fuga și deschide arestul!…
— E deschis, dom’șef, sări comisarul-ajutor ca ars. E Boboruță
acolo și cu Tontoroiu, fac cercetări…
Hans von Klausing porni înainte pe coridorul întunecos, murdar,
cu pereții afumați și geamurile nespălate, urmat la un pas în urmă
de Weber și de cei doi polițiști. Podelele sparte, scârțâiau jalnic la
fiecare pas. După puțin ocoliră la dreapta pe un coridor tot așa de
întunecos și murdar ca cel dintâi, dinspre fundul căruia răzbea
insistent un miros grețos de urină. Aci, ușile de pe dreapta și stânga
erau acoperite cu drugi groși de fier și în tăbliile lor erau tăiate
ferestruici mici cât un lat de palmă, zăbrelite cu gratii. Dintr-una
din camere se auzea un geamăt stins, sfâșietor și când și când
răcnetul de fiară al unuia dintre gardieni:
— Spune, bagabondule, spune că te-mpușc, ’mnezeii mamii tale de
bolșevic! Spune, mă, nu mă face să-mi ies din minți!
Alboiu făcu semn lui Anghelescu și acesta, depășind grupul se duse
repede și deschise ușa camerei în care se auzea geamătul. Cei doi
gardieni, înalți, voinici, numai în cămăși, asudați, în mâini cu
bastoanele de cauciuc, tresăriră uimiți și prinzând din zbor șoapta
lui Anghelescu își șterseră repede frunțile de sudoare cu mânecile
cămășilor și se dădură lângă perete, așteptând în poziția de drepți.
Jos, pe podeaua roasă și murdară, plin de sânge și de vânătăi pe
față și pe grumaji, zăcea micul Maxim, făcut ghem, cu genunchii la
gură, zvârcolindu-se în spasme scurte. Cămașa îi era numai
zdrențe, sfâșiată de sus până jos, udă de apa zvârlită cu găleata de
gardienii ce vroiau să-l aducă în simțiri. Cu unghiile, bietul de el
zgâria podeaua putredă, plângea și șoptea printre sughițuri cuvinte
care pentru gardieni n-aveau nici un înțeles:
— Nu știu… Nu știu… Fugi, prințeso… Fugi…
— Ce spune, mă, ce spune? zise repede Anghelescu și se lăsă în
genunchi, aplecându-se asupra lui Maxim, să prindă mai clar
vorbele acestuia.
— Dracu-l știe ce spune, dom’comisar! răspunse unul dintre
gardieni. Îi tot zice mereu de-o prințesă și atâta tot. Dar încolo nu
scoate o vorbă…
Hans von Klausing veni și el mai aproape și se opri locului, cu
mâinile la spate, stând drept și țeapăn ca o statuie. Îl privi un timp
acru și disprețuitor pe micuțul Maxim, după care cu vârful cizmei
sale lustruite încercă să-l întoarcă cu fața în sus. Dar zadarnică îi
fu încercarea și până la urmă renunță, de necaz lovindu-l pe băiat
cu bombeul în coastă.
— Să-l scol în picioare de subțiori, dom’șef? zise slugarnic
Anghelescu, dând să pună mâna pe băiat împreună cu gardienii.
Poate vrea să-l vadă mai bine domnu’ comandant…
— Nein! renunță printr-un gest al mâinii ofițerul neamț. Nu-i
nefoie…
— Îi dau una, domnu’ comandant, de sare ca ars în sus! vorbi mai
departe Anghelescu. O să iau eu personal în mână interogatoriul.
Trebuie să declare, trebuie să-i denunțe pe cei cu care era în
legătură…
— Ist hart wie Stahl! zise Klausing, arătându-l pe Maxim. Nu
forbești…
— Ce spune domnu comandant? îl întrebă Alboiu pe Weber.
— Zice că vagabondul ăsta e tare ca oțelul.
— Tare ca oțelul? se miră Anghelescu deodată cu Alboiu. Domnule
comandant, cât o fi el de oțel dar în doi timpi și trei mișcări îl fac
cârpă, sa fiu al dracului! Numai să veniți mâine să-l vedeți…
— Eu zic să-l mai lăsăm două-trei zile, poate că are să facă unele
declarații, propuse unul dintre gardieni. Dacă-l ținem tot așa în
bătaie, se duce dracului, moare…
— Ce e? se interesă Klausing la Weber, curios să afle ce vorbise
gardianul. Plutonierul îi traduse în germană și ofițerul neamț prinse
a zâmbi, dând scârbit din mână: „Unkraut vergeht nicht!”
Și pentru a arăta că într-adevăr buruiana rea nu piere, Klausing se
duse din nou lângă Maxim și-l mai lovi o dată în coaste cu vârful
cizmei, apoi în cap și iar în coaste. Băiatul gemu sfâșietor, se
zvârcoli pe podeaua roasă, zgâriind cu unghiile de durere, iar
ofițerul neamț, imperturbabil, îi mai dădu una, de astă dată cu
tocul cizmei, în fluierul piciorului.
— Hei, Partisan, spreche! Und bist du nicht willig, so brauch’ ich
Gewalt! 22
Dar Maxim nu se clinti. Continua să plângă stins și să zgârie cu
unghiile, la nesfârșit, podeaua putredă a odăii.

22Hei, partizanule, vorbește! Dacă n-o faci de bună voie, o vei face de nevoie! (l. germană,
n.a.)
— Ich bin zu gut für diese Welt23, zise într-un târziu șeful
comandamentului german și potrivindu-și cascheta pe cap se
întoarse să plece. Trebui împușcat! Wird verbrannt mit…24 asta…
bricheta, verbrannt und forbești imediat! Also nicht, impușcat! Eu
împușcat!
Părăsi apoi încăperea, urmat îndeaproape de Alboiu și Anghelescu.
Weber rămăsese mai în urmă să-și aprindă o țigara.
— Îi vom face acte de trimitere în judecată, domnule comandant!
spuse Alboiu venind alături de Klausing. Îl trimitem la Curtea
Marțială.
— Wird impușcat! Împușcat… Asta este… Dacă nu forbești fertig,
împușcat…
Coborî în grabă scările tocite ale clădirii, fără să-i mai dea vreo
atenție lui Alboiu și împreună cu Weber se urcară în Mercedesul
albastru care demară într-o clipă, pornind în goană pe Strada Mare
a orașului, în sus, către primărie.

23 Sunt prea bun pentru lumea aceasta! (l. germană, n.a.)

24 Trebuie ars cu… (l. germană, n.a.)
 26

În comuna Cerneți, la o depărtare de trei kilometri de oraș, într-o

casă mică, din trei odăi și cu pridvorul acoperit cu zorele, locuia
gardianul Petre Măciucă, ce făcea de câțiva ani serviciu la
penitenciarul Turnu Severin. Mai înainte fusese măturător la
atelierele căilor ferate, dar renunțase la acest post din pricină că se
certase cu un șef de secție care-l dăduse afară pentru indisciplină.
Într-un timp vânduse ziare, apoi zarzavaturi în piață și până la
urmă se angajase gardian, după ce în prealabil făcuse vreo șase
cereri în acest scop, mereu fiind amânat fără vreun motiv anume.
În noul său serviciu, Petre Măciucă dădu dovadă, încă din primele
zile, de un zel deosebit și de o conștiinciozitate neasemuit de mare.
I se duse faima printre deținuți de greutatea pumnului său cu care
lovea fără milă pe oricine nu executa ordinele date de directorul
închisorii. Adevărată măciucă! spunea câte unul, văzându-l cum
dintr-o singură lovitură trimitea drept în zid pe câte un borfaș care
nu se supunea poruncilor vreunui gardian să iasă la corvoadă. N-
a greșit cine i-a pus numele ăsta… Noaptea, în timpul patrulărilor
de la un post la altul, era numai ochi și urechi și rar îi era dat să
nu prindă în auz cel mai mic zgomot de prin preajma închisorii. N-
au trecut decât două luni de la angajarea sa că a și descoperit
aranjamentul unor hoți de buzunare de a evada peste câteva zile.
I-a prins asupra faptului și imediat a fost recompensat cu câteva
sute de lei, chiar de directorul închisorii. Iar altădată, cu simțul lui
deosebit, descoperise într-o pâine adusă la vorbitor de o femeie o
mică pilă cu care deținutul (un măcelar ce-și omorâse cumnatul
într-un scandal) vroia să taie gratiile celulei și lanțurile de la
picioare și să o șteargă peste zidul închisorii. Nu e de mirare deci
că, după șase luni, Petre Măciucă fu avansat în funcția de șef de
detașament și dat ca exemplu celorlalți gardieni pentru felul
conștiincios cu care-și făcea serviciul. Iar în urmă cu două luni
avusese un conflict și cu Ion Raicu, închis aici până a fi transferat
într-un lagăr, pentru bănuiala de a fi comunist. Acesta ridicase
tonul în fața lui Petre Măciucă cerând regim de deținut politic și
șeful gardienilor, cum îi era obiceiul, îl admonestase imediat
amenințându-l că dacă mai vorbește îl „bagă în viteză”. „N-ai
dreptul să lovești deținuții! strigase Ion Raicu de se cutremuraseră
zidurile închisorii. Am să fac plângere la Direcția Penitenciarelor!…”
„Vrei plângere? întrebase cu spume la gură Petre Măciucă. O să-ți
dau eu plângere!”…
Cazul devenise public și conflictul dintre deținut și șeful
detașamentului de gardieni era cunoscut de toți cei închiși care
apreciau actul de curaj și în același timp de demnitate al
muncitorului Ion Raicu.
Dar într-o noapte, Ion Raicu a evadat din penitenciar și, cu toate
cercetările făcute, nimeni n-a putut afla cum a reușit deținutul
politic cu numărul 6 să iasă din celulă și să escaladeze zidul
închisorii. Petre Măciucă și cu încă doi gardieni au fost găsiți
înapoia grajdului legați unul de altul cu o frânghie și bătuți măr, cu
vânătăi pe față. Iar pe panta din spatele închisorii ce cobora spre
cazărmile Regimentului 37 artilerie au fost descoperite dimineața
urme ale unor pantofi de femeie. Atât și nimic mai mult… Cine a
putut să înfăptuiască acea îndrăzneață operațiune de răpire a
deținutului, nimeni nu a putut afla. Totul a rămas învăluit într-un
mister nedezlegat și multă vreme s-a comentat nefavorabil lipsa de
vigilență de care dăduseră dovadă gardienii penitenciarului în paza
lui Raicu care nu peste multă vreme urma să fie transferat. „Cum
dau cu ochii de el, îl împușc! decretase aspru și plin de venin Petre
Măciucă. I-auzi ce-a fost în stare, să mă lege și s-o șteargă… Nici
nu mi-am dat seama cum m-a prins somnul. Pesemne mi-a pus
prafuri în apa de băut din căldarea fântânii…”
Acestea sunt faptele. Dar cititorul să nu se mire dacă va afla că de
la evadare, Ion Raicu se adăpostea chiar în casa lui Petre Măciucă,
din comuna Cerneți. Acest simpatizant al partidului, care fusese
atras în mișcare chiar de pe vremea când mătura birourile la
atelierele căilor ferate, era un om de nădejde al organizației locale
și se pusese mare temei pe acțiunea sa. Nu-i mai puțin adevărat că
riscase foarte mult, însă planul întreprins de Haralamb reușise, și
acum Ion Raicu, aflat în siguranță, putea conduce prin el toată
activitatea de partid din oraș.
Secretarul organizației de partid locuia într-o cămăruță ale cărei
ferestre erau veșnic acoperite cu o pătură. Nimeni din comună,
unde gardianul trecea drept un om închis și morocănos, n-ar fi
îndrăznit să-i treacă pragul, tocmai datorită firii lui respingătoare
și aspre, mereu pus pe gâlceavă din te miri ce. Măciucă îi procurase
lui Raicu un aparat de radio cam vechi, pe care-l așezase într-un
dulap de haine ca să-i fie amortizată rezonanța difuzorului. Astfel,
zi și noapte, el putea asculta veștile venite pe calea undelor din
întreaga lume. Ținea legătura cu organizația de partid prin
Haralamb. Acesta venea când și când, către miezul nopții, dădea
scurte rapoarte și primea instrucțiuni cum trebuie îndeplinite
sarcinile. Aici, în cămăruța aceasta, Haralamb și Raicu întocmiseră
într-o noapte, până în cele mai mici amănunte, planul de
organizare a formațiunilor de luptă patriotice din oraș. Se trecuse
după aceea la constituirea grupelor, la numirea comandanților și la
stabilirea obiectivelor. Dar stând și cântărind lucrurile pe toate
părțile, Raicu găsea mereu câte ceva de modificat, cu grijă ca totul
să fie temeinic organizat, să nu se ivească nici o fisură în acțiunea
ce trebuia întreprinsă în oraș când conducerea partidului avea să
dea semnalul.

Într-o seară, după ce sfârșise de mâncat, Raicu stătea în cămăruța

lui, cu coatele rezemate de tăblia mesei și tocmai vroia să-și aprindă
o țigară la sticla lămpii, când se auzi o scurtă bătaie în ușă. Tresări
și rămase nemișcat, cu țigara în mână. Aruncă o privire fugară spre
ușa dulapului de haine. Era închisă. După o clipă, în încăpere intră
Haralamb, suflând din greu, aprins la față cu cămașa leoarcă de
sudoare. Se vedea că alergase.
— Noroc, tovarășe Raicu! zise el și întinse mâna secretarului care
se și ridicase în clipa aceea în picioare să-i dea un scaun. Ce făceai?
— Uite, te așteptam și eram îngrijorat că nu mai vii…
— A fost o razie în oraș și a trebuit să ocolesc mult până să pot ieși
în câmp, încoace, către comună, vorbi întretăiat Haralamb, în timp
ce cu o batistă își ștergea, cu gesturi pripite, sudoarea de pe frunte
și de pe ceafă. Și, ca să nu întârzii, să te neliniștesc că mi s-ar fi
întâmplat ceva, am tras un pic de alergătură!
— Credeam că te-au fugărit copoii poliției… Hai, stai colea, pe
scaunul ăsta…
— Ași! N-au ei norocul ăsta! zise Haralamb, trăgând scaunul mai
aproape de masă. Sunt bătrân în meserie, știu să mă feresc…
Scoase și el o țigară și o aprinse tot de la flacăra lămpii ce se afla pe
masă, sfârâind ușor și fumegând. Pe pereți jucau lumini și umbre.
În odaie era liniște.
— Petre era afară?
— Afară, zise Haralamb. Stă la colțul casei, înspre grădină și
supraveghează, cu vestonul de gardian pe umeri.
— Ei, ia spune, ce vești îmi aduci? întrebă Raicu șoptit, scuturând
scrumul țigării în capacul unei cutii de cremă ce se afla pe masă în
chip de scrumieră.
— Vești foarte bune, începu Haralamb, continuând să-și șteargă
fața cu batista. Dom’le, dar cald mai e!
— Cum stăm cu organizarea oamenilor în formațiunile de luptă? S-
au completat grupele acelea de la Ateliere? Trebuie să terminăm
odată!
— S-au completat. Oamenii sunt gata pregătiți. Așteaptă semnalul
să pună mâna pe arme…
— Bine, despre treaba asta vom vorbi mai mult la urmă, de aceea
te-am chemat. Spune-mi acuma ce s-a făcut cu sarcinile?
— Toate la țanc. Celula de șantier a îndeplinit sarcina dată cu câtva
timp în urmă. Lanțul granicului s-a rupt și lăzile cu piese pentru
vasele germane s-au dus la fund, în Dunăre, în două secunde!
— Le-au scos?
— Le-au scos, dar îți închipui ce fel de piese mai erau și alea. S-a
întârziat reparația cu două săptămâni.
— Foarte bine. Dar la Atelierele C.F.R.?
— Și acolo treburile merg bine. Se dau mereu alarme false, cum de
altfel se dau și la Șantier, oamenii aleargă afară, părăsind lucrul și
ziua de muncă s-a dus! A venit un ordin să se ia măsuri severe
împotriva celor care părăsesc serviciul de capul lor. Sunt
considerați sabotori și spune ordinul că vor fi trimiși în fața Curții
Marțiale.
— Ei, să le fie de bine celor care dau asemenea ordine! zise Raicu
dând nepăsător din mână. Au descoperit pe careva?
— Pe nimeni…
— Să le fie de bine!
— Două locomotive oprite alaltăieri în gară, pe motiv că au
defecțiuni, au fost băgate în ateliere pentru reparații, urmă
Haralamb, vorbind în șoaptă. Erau de la un tren cu cisterne pline
cu benzină pentru Germania. Au fost demontate complet…
— Asta-i grozav. Ce fac uteciștii?
— Ce să facă? Bine. Se descurcă destul de frumos până acum,
spuse Haralamb. Trenul cu mașini și tancuri germane de pe Balota
a sărit în aer.
— Am auzit explozia și m-am bucurat, zise Raicu și ochii îi luciră
viu în lumina lămpii. A „căzut” cineva?
— Nu.
— Cine a lucrat acolo?
— Doi băieți. Unul Gabriel de la Șantier și celălalt, Pius, de la
Ateliere…
— Sunt numele lor conspirative, nu-i așa?
— Da.
— Transmite-le prin Valeriu mulțumiri din partea „Fulgerului”. Ai
înțeles?
— Am înțeles.
— Dar cum s-a întâmplat dom’le, cu puștanul acela, covrigarul de
la „Frații Graff”? întrebă Raicu îngrijorat și chipul i se încruntă pe
dată. Era utecist? Mi-a spus Petre că-l chinuie în mod barbar ăia
de la poliție, de-i gata-gata să-l lase fără zile…
— E utecist, confirmă Haralamb. Mi-a relatat Valeriu la ultima
întâlnire cum s-au petrecut lucrurile. Un invalid l-a zărit noaptea
lipind fluturași pe vitrinele magazinelor și l-a denunțat comisarului-
ajutor Anghelescu… Dar băiatul se ține tare. N-a trădat nimic. Nu
scoate un cuvânt.
— E păcat că trebuie să acționăm cu jertfe, zise Raicu, abătut și
îngândurat. Și mai ales că e vorba de copii din aceștia care luptă
alături de noi, însuflețiți de speranța unei vieți mai bune! Ce pot
spune că au făcut în anii lor puțini la număr? Mai nimic. Decât că
și-au jertfit copilăria pentru o cauză măreață, și uite, se întâmplă
câte unul să nu ajungă să vadă împlinirea ei…
Raicu tăcu, scutură scrumul țigării în capacul cutiei de tinichea și
rămase câteva clipe gânditor, privind la fumul ce se ridica în
rotocoale alburii. Către tavanul scund al odăii, într-un târziu
întrebă:
— Știi ceva de Sandu al meu?
— E bine, răspunse Haralamb în șoaptă. S-a întors de la Constanța
și lucrează la Șantier. L-am întâlnit săptămâna trecută, umbla prin
piață cu un braț plin de zarzavaturi. Își gătește singur…
— Nu-i spui nimic despre mine, auzi, tovarășe Haralamb? Poți să
aduci vorba pe departe, că ai aflat de la cineva că sunt bine, sănătos
și mă gândesc tot timpul la el. Să fie cuminte și să aibă grijă de
casă…
— Bine…
— Cum stăm cu armele? Ați mai făcut rost de ceva?
— Unul dintre uteciștii care au aruncat trenul în aer a capturat o
armă de la un ostaș bătrân, concentrat. Putea să-l coste scump
această treabă. Mă gândesc la compromiterea acțiunii…
— S-a prelucrat cazul în organizația de tineret?
— S-a prelucrat. Mă rog, băiatul și-a justificat fapta prin aceea că
ori trebuia să-l omoare pe ostașul ce-i descoperise, ori să-l lege și
să-i ia pușca, – de fapt cum a și fost.
— Unde e arma?
— A fost dată lui Valeriu, iar acesta a dus-o la locul știut, alături
de celelalte.
— Foarte bine. Uite, îți spun dumitale și te rog transmite-i și lui
Valeriu, aveți grijă de arme, de grenade și de muniție ca de lumina
ochilor din cap. Dintr-o clipă într-alta, vom avea nevoie de ele. Când
le vom împărți la oameni, să meargă ca ceasul…
— Se aude ceva? întrebă în șoaptă Haralamb. Știu c-a fost la
dumneata cineva de sus. Nu mai am răbdare, au început să mă
mănânce al dracului palmele…
— Da, a fost tovarășul acela care a venit mi-a înapoiat planul nostru
de acțiune, cu unele îndrumări precise.
— Ceva modificări?
— Nu, grupele rămân organizate așa cum le-am stabilit noi, plus
alea de la Ateliere care spui că s-au completat.
— Da, s-au completat.
— Așa. Dar ce facem cu militarii din garnizoană? se arătă îngrijorat
Raicu. Asta m-a întrebat și tovarășul de la regiune. Uite, trece zi
după zi și dumneata parcă bați pasul pe loc. Doborârea regimului
ăstuia și întoarcerea armelor împotriva nemților trebuie făcute cu
participarea militarilor. E o indicație dată de sus și trebuie să
lucram așa cum s-a stabilit. Noi am constituit grupele, știm pe ce
forțe ne bazăm, dar oare e de-ajuns?
— Tovarășe Raicu, nu te neliniști, frate, căută să-l îmbuneze
Haralamb. Sublocotenentul Ganea, singurul de altfel indicat a
participa la acțiune, a fost plecat din oraș. Cum s-a înapoiat, am și
luat legătura cu el, așa cum mi-ai dat sarcina…
— Și…
— Este de acord. Chiar s-a bucurat că e chemat într-o asemenea
treabă, că i se acordă încredere de către acel grup de inițiativă, cum
am numit eu față de el organizația noastră. I-am arătat ce trebuie
să facă și a rămas să întocmească și el un plan de acțiune pentru
militarii din garnizoană. El contează sigur pe compania ce-o
comandă, de altfel singura la peseul regimentului de infanterie.
— Bine, dar ne rezumăm numai la Ganea? Pe altcineva în plus n-
ai mai reușit dumneata sau caporalul să atrageți în această treabă?
— Nu s-a putut face mai mult, tovarășe Raicu, zise Haralamb,
desfăcând larg brațele. Este riscant să se procedeze la alte depistări.
De altfel, în orașul ăsta, după cum mi-a spus Valeriu, n-a găsit pe
altcineva potrivit. Mai este un ofițer, un locotenent de la peseul
regimentului de cavalerie, pe nume Sabin Nuțulescu, care, de, ar
cam putea fi atras, dar n-avem încă destule confirmări asupra
convingerilor lui reale. Rămânem, deocamdată, la Victor Ganea…
— Bine, rămânem la el, dar nu trebuie neglijat nici acest ofițer,
Nuțulescu. Să ne fie în atenție, să-l influențăm pe linia vederilor
noastre… Cât privește pe Ganea mi se pare că e limpede.
— Te asigur că e un om de nădejde, ți-am spus, am stat de vorbă
cu el. După cum a reieșit din discuția ce am avut-o, mi se pare că
acest Ganea a mai avut unele legături cu partidul…
— Ei, asta mă bucură, zise Raicu. Mai ales că după câte mi-ai spus,
sublocotenentul are mare influență asupra ostașilor din unitate.
— Întocmai. De la Valeriu cunosc acest lucru.
— Atunci, avându-l pe Victor Ganea alături de noi, înseamnă că
putem trece la definitivarea planului de acțiune, conchise
secretarul. Să punem de acord propunerile lui cu ale noastre,
bineînțeles această îmbinare făcându-se pe linia planului elaborat
de noi. Trebuia mai de mult să facem treaba asta, dar, mă rog, dacă
spui că omul n-a fost aci… Să ne grăbim totuși. Până mâine seară
să-mi aduci propunerile lui. Se poate?
— Cred că da. Voi lua chiar azi legătura cu el să-mi pregătească
materialul, așa că mâine voi avea planul.
— Eu voi întocmi planul general de acțiune și apoi îl vom discuta în
cadrul unui mic colectiv, unde fiecare va primi sarcini precise…
— Când convocăm acest colectiv și unde?
— Duminică seara, la ora douăzeci și două, în podul fabricii de spirt
Banovița. Locul este verificat.
— Cine participă?
— Toți cei care răspund de această acțiune: eu, dumneata, Florea,
nituitorul de la Șantier, Valeriu și bineînțeles, sublocotenentul
Ganea…
— Și el?
— Da, și el. Vom discuta numai probleme strict legate de trecerea
la acțiune împotriva nemților din oraș: sarcini, obiective, mijloace
de realizare…
— Bine, tovarășe Raicu, zise Haralamb, ridicându-se, gata de
plecare. Deci, mâine seară îți aduc materialul de la Ganea, iar
duminică la ora douăzeci și două, așa cum s-a stabilit… Să trăiești
și rămâi cu bine.
Își strânseră cu putere mâinile, după care Haralamb, deschizând
ușor ușa, ieși în vârful picioarelor în tindă. Stătu câteva clipe,
ascultând liniștea nopții calde de vară, după care, avertizat de
semnalul lui Petre Măciucă, coborî în curte, ocoli casa ca o umbră
și se pierdu printre pomii livezii, într-o întunecime de nepătruns.

Părăsind comuna cât mai pe ascuns, Haralamb traversă câmpul ce

se întindea către oraș și, pe când se apropia de primele case, auzi
în întuneric la poarta uneia dintre ele zarvă multă. Câțiva bărbați
se certau ridicând glasul, o femeie plângea cu sughițuri, câinii
lătrau pe întrecute, iar noaptea amplifica totul, dând scandalului
proporții de nebănuit. În beznă se vedea agitându-se un felinar
aprins, iar cel ce-l purta se vede treaba că nesocotea cu vădită
intenție legea camuflajului, atât de riguros impusă localnicilor în
ultima vreme. Lumina felinarului aci se înălța, aci cobora în fața
acelei porți, uneori fiind ascunsă, de cei ce-o înconjurau.
— Lasă-măăă, lasă-măăă, Dumitre! se auzea destul de limpede în
noapte glasul femeii care plângea. Uite, îmi vine rău…
Haralamb stătu o clipă locului, ascultând cu auzul încordat, după
care chibzui ce să facă. Era într-adevăr curios să știe ce se întâmpla
acolo, dar în situația lui trebuia să evite orice întâlnire cu cineva
cunoscut sau cu vreun polițist. Așa că fără a mai da importanță
larmei ce spărsese liniștea nopții, apucă pe a doua stradă, zorind
către inima orașului. Dar nu făcu decât câțiva pași prin întuneric,
că se întâlni piept în piept cu o femeie bătrână, îmbrăcată destul
de sărăcăcios, ce trăgea după ea un copil de vreo cinci ani, numai
în cămășuță și desculț.
— L-au prins, domnule? întrebă ea, oprindu-l cu un gest al mâinii
pe Haralamb care tocmai vroia s-o ocolească.
— Pe cine să prindă? se arătă mirat Haralamb.
— Pe ucigaș.
— Care ucigaș?
— Păi dumneata nu vii de acolo? De la casa lui Zamfiroiu, frate, ce
te uiți așa la mine?
— Nu, nu vin de-acolo, vorbi încet Haralamb și căută să-și ascundă
fața, chipurile ștergându-și fruntea cu batista. Dar ce s-a
întâmplat?
— A, va să zică nu știi despre ce-i vorba? se arătă lămurită femeia.
Păi, uite, găsiră oamenii un soldat neamț mort, în spatele casei lui
Zamfiroiu. Cine a dat, a dat zdravăn cu cuțitul, că plutonierul ăsta
– se spune că e plutonier neamțul – n-a zis nici pâs și s-a prăbușit
ca un copac în bălăriile alea de lângă gard…
— Dar ce au avut cu el?
— Da’ cine poate ști ce-au avut cu el? înălță femeia din umeri.
Umblă fel de fel de vorbe. Unii spun că l-ar fi mai văzut și altădată,
venea la femeia lui Zamfiroiu și că bărbatul ei ar fi plătit niște
bătăuși să-l omoare, că pe ea o omoară el. Alții zic că i-au luat viața
niște țigani șătrari ca să-i umble prin pozonare după bani și să-i ia
și ceasul de la mână, că avea ceas din alea scumpe, de aur… Că,
auzi dumneata, i-au tras până și cizmele din picioare. Cizme bune
din toval, sănătoase, noi…
— Ce vorbești? se arătă surprins Haralamb.
— Uite, asta e tărășenia, suflețele, încheie femeia, stăpânind cu
greu copilul care o trăgea mereu de mână să meargă. Dar oricum o
fi, că unii zic că la mijloc ar fi niște partizani din ăia de dau trinurile
cu roatili în sus, bine fac că le dau la cap nemților, că din cauza lor
avem și răzbel și năcazuri…
— Răzbel ca răzbel, dar ce necazuri ne-au adus mătușă? o stârni la
vorbă Haralamb.
— Ce năcazuri? oftă ea din adâncul pieptului. Poate că ai ce
îmbuca, ce îmbrăca, sau nu trăiești pe lumea asta? îl luă la rost
bătrâna.
Haralamb începu să râdă.
— Geaba râzi dumneata, urmă ea. Uite, după ce că s-a ales prafu’
de oraș, de nu se mai ține cărămidă pe cărămidă, nu mai avem nici
ce mânca… A venit de dimineață o căruță cu pâine în vale, pe
Strada Mare și n-a apucat lumea să se bată pe câteva amărâte de
turte din alea cu tărâțe, că stăteau bieții oameni de la miezul nopții
așteptând, că s-a și ivit de după colț o patrulă nemțească, a spus
ălor de se îmbulzeau acolo să se ducă fiecare țuhaus25 – auzi
dumneata cum i-au înjurat blestemații! –, după care au luat pâinile
și-au plecat, ocărâți de toată lumea…
— Păi de ce-au luat pâinile?
— Cică să mănânce trupa lor, zise supărată femeia, că ei ne
păstrează rânduiala în țară să nu vină comuniștii la guvern. Și
amărâții ăștia de copii ai noștri n-au cu ce-și astâmpăra foamea.
Rod toată ziulica la poame… Așa că bine face cine face de le mai dă
nemților câte una la cap!… Apoi, sănătate și s-auzim de bine!
Femeia se mistui în noapte cu copilul de mână și Haralamb privi

25 acasă (l. germană, n.a.)

câteva clipe în urma ei, vădit mișcat de cele auzite. „Oricare ar fi
mobilul acestei crime, cugetă el, gândindu-se la plutonierul neamț
ucis în spatele casei acelui Zamfiroiu, un lucru e limpede: ai noștri
nu-i mai pot răbda pe nemți, le-a ajuns cuțitul la os…”
Cugetând astfel, nu mai zăbovi locului și grăbind pasul traversă
câteva străzi întunecoase, scufundate în beznă și se îndreptă către
casă. Undeva, foarte aproape, se auzea huruitul înfundat al unui
motor. Era pesemne mașina poliției sau a comandamentului
german, care se îndrepta în mare viteză spre locul unde fusese ucis
plutonierul neamț.
 27

Odăița din podul fabricii de spirt, unde se ținea consfătuirea, fusese

pe vremuri locuința unuia dintre paznicii acestei întreprinderi,
acum aflată aproape în părăsire. Era o încăpere mică, strâmtă, cu
tavanul coșcovit, căzut, de care spânzurau ici-colo pânze de
păianjen. Podeaua de scândură, murdară și putredă, era spartă în
mai multe locuri, și prin crăpături se deslușeau greu, în lumina
lunii, jos, sub ea, într-o hală mare, câteva cazane imense,
înconjurate de pasarele de fier ușor estompate în întunericul nopții.
Un geam mic, rotund, cât gura unei căldări, ce da spre curtea
fabricii, era acoperit cu o haină, așa încât lumina lămpii cu gaz nu
se putea zări afară.
La ora zece fără cinci, toți cei convocați erau prezenți în încăperea
aceea sărăcăcioasă, neprimitoare, îmbâcsită de praf, cu miros
stăruitor de mucegai și lemn putred. Gligor, nituitorul, cunoscut în
munca de partid sub numele de Florea, un om bine legat, cu umerii
largi și fața aprinsă parcă de dogoarea focului, se așezase pe un
butuc de lemn și cu palmele-i mari netezea o foaie de ziar pe care
încerca să citească, la lumina puțină a lămpii, rândurile unui
articol pe jumătate rupt. Lângă el, Haralamb stătea pe un alt butuc
de lemn și își ștergea cu o batistă ochelarii, privindu-l când și când
pe Ganea care vorbea ceva pe șoptite cu caporalul Dincu. Ofițerul
era îmbrăcat civil. Purta o haină cadrilată, de croială sport,
pantaloni golf, iar în picioare niște ghete de munte cam uzate, cu
șireturi late și albe. Masiv, greoi, abia îl ținea o ladă răsturnată pe
care se așezase de cum venise. Ganea îl asculta pe caporal care-i
povestea ceva în legătură cu fântâna americană pe care o lucra în
curtea colonelului Predoiu, dar gândurile ofițerului zburau mereu
în altă parte. Încă de când avusese loc întâlnirea cu Haralamb, dar
mai ales acum, în această odăiță, departe de oraș și de ochii poliției,
pe ofițer îl încerca un sentiment deosebit – găsise, în sfârșit, drumul
către mâine, întâlnise oamenii care alături de alții, de aici și din alte
locuri aveau să schimbe lucrurile în țară. În același timp însă îl
apăsa teama pentru noua sa activitate. Din clipa în care acceptase
propunerea lui Haralamb de a participa la acțiunea grupului de
patrioți avea impresia că pătrunde tot mai mult în locuri
necunoscute, ca într-o pădure cu tainice cărări neumblate, că
treptat și într-un chip interesant, chiar surprinzător de interesant i
se dezvăluie lucruri pe care până atunci doar le intuise, le bănuise,
dorise să le cunoască în adevărata lor esență. Iată, așadar, lângă el,
sub acest tavan cu tencuiala căzută și în lumina plăpândă a acestei
lămpi de gaz, pe câțiva dintre oamenii cu care vroise să se
întâlnească și către care pornise uneori numai cu gândul, pe care-
i simțea că există uniți într-o forță unică, comună dar pe care nu-i
putuse afla, nu-i putuse depista fizic, și care acum se pregăteau în
ascuns, aici ca și în toate colțurile țării, să doboare strâmba
rânduială a regimului antonescian și să întoarcă armele împotriva
adevăraților dușmani ai poporului: fasciștii lui Hitler. Privirile i se
opriră asupra lui Gligor, nituitorul. Câtă forță, câtă hotărâre
exprimau ochii săi negri, pătrunzători! Dar Haralamb? Un om în
aparență liniștit, cuprins însă de o nesecată efervescență, de o
energie fără seamăn, un adevărat „argint viu”, desigur și el
muncitor, undeva în Atelierele C.F.R., sau poate în Șantier… Apoi
Tudor Dincu, caporalul, tânăr, entuziast, inteligent și calculat în
discuții, ponderat în afirmații, cu mare putere de pătrundere, de
analiză, rezervat și totuși foarte activ în problemele ce priveau
interesele colectivității… Și câți n-or mai fi ca el în armată? Iată, de
dimineață se întâlnise pe Strada Mare, mai sus de primărie, cu
locotenentul Sabin Nuțulescu, de la peseul regimentului de
cavalerie, un tânăr înalt, slăbuț, cu privire ageră și înfățișare de
sportiv. ÎI cunoștea mai de mult, era un „învârtit” după cum îl
bârfeau alții, făcuse numai opt zile de front și apoi nimeni nu știe
prin ce împrejurări rămăsese în țară la diverse servicii
administrative, mutat mereu dintr-o unitate într-alta. Era un om
dintr-o bucată, se ciondănea într-una cu superiorii săi. Fiu de
general, după câte se auzea, avea concepții total deosebite de cei
care sprijineau regimul antonescian. Visa să fie pace, să poată
călători în toată lumea, să cunoască oameni, locuri istorice,
peisajele diferitelor țări, obiceiurile de pe alte meleaguri, să scrie
apoi o carte de reportaje; era un visător și nu putea înțelege în nici
un fel argumentele propagandei germane pentru susținerea
războiului.
— Ce mai faci, măi ursule? îl oprise el pe Ganea. Apoi cu totul
confidențial îl luase deoparte și-i șoptise că știe el dintr-o sursă
sigură că războiul n-o să mai țină mult, că într-o lună-două se duce
dracului toată piesa pe care-o joacă Antonescu. Știi ce-am găsit la
mine în escadron? vorbise el misterios. Țigări pe care când le
aprinzi și tragi primele fumuri, apare scris pe ele, așa ca la
comandă, „Proletari din toate țările, uniți-vă!” Sau, „Ostași, părăsiți
frontul!” Sau apare secera și ciocanul.
— Ai văzut tu?
— Mi-a adus un sergent și mie câteva, găsite într-un pachet. M-am
făcut că nu dau importanță faptului și mi-am văzut de treabă. Ei,
ce spui de asta? Ostașii, dragă Victore, au pulbere în tălpi. Așteaptă
să le pună careva scânteia și sar ca niște zmei pe nemți, pe slugile
lui Antonescu. Pe cuvânt de onoare! Și pe la voi, pe la pifă e tot așa,
dar nu știi tu. Sunt comuniștii, care lucrează și în armată. Îți spun
eu, o lună-două, și gata piesa!

Deodată se auzi scârțâind scara de lemn și Ganea tresări din

gândurile lui. Ceilalți se mișcară brusc. Haralamb se ridică repede
de pe butucul de lemn și le făcu semn să stea liniștiți. Apoi scoase
din buzunar o lanternă cu lentila camuflată, o aprinse și se opri în
pragul ușii.
— Aici stă paznicul Cristea Tudorașcu? auzi venind de jos, ca din
adâncuri, o șoaptă.
— Nu, s-a mutat în comuna Gura-Văii, răspunse Haralamb din ușă
și se dădu un pas la o parte. Acum trei săptămâni…
— Avea o mașină de gătit de vânzare.
— Nu, o sobiță, dar a vândut-o. Hai, intră, ești așteptat…
Toți întoarseră privirile. În încăpere, aplecându-se să nu se
lovească cu capul de pragul de sus al ușii, intră un om potrivit de
înalt, cu o pălărie neagră trasă adânc pe ochi, într-o cămașă
cafenie, cu mânecile suflecate. Era Ion Raicu.
— Bună seara! zise el și depășindu-l pe Haralamb se duse și se
așeză la masa din colțul încăperii, pe care se afla lampa de gaz.
Scoase apoi pălăria, își netezi părul pe frunte cu palma, după care
privi cu atenție pe cei din încăpere.
— Cine este dumnealui? întrebă în șoaptă Ganea, aplecându-se la
urechea caporalului.
— Nu știu, nu-l cunosc! înălță Dincu din umeri. Vedem noi îndată…
În odaie se făcu liniște. Raicu trase lampa mai aproape, s-o aibă în
față, apoi se scotoci prin buzunare și scoase la iveală o bucățică de
hârtie pe care o puse pe masă. Haralamb își așeză ochelarii și se
dădu și el mai aproape. Privi apoi fugar către Raicu; văzând
încuviințarea acestuia zise:
— Așadar, să începem consfătuirea noastră. Dar înainte de toate,
pentru cei care nu-l cunosc – mă refer la dumneata, întoarse el
capul către Raicu și la Florea, se adresă apoi lui Gligor, vreau să vi-
l prezint pe sublocotenentul Victor Ganea de la Regimentul 95
infanterie din localitate, ofițer de rezervă, care s-a integrat în aceste
zile în familia grupului de patrioți din oraș…
Toți întoarseră capetele către Ganea. Raicu îi zâmbi și ridică pentru
o clipă lampa deasupra capului să-l vadă mai bine. Gligor își luă
butucul de lemn și veni și el mai în față, în apropierea mesei la care
stătea Raicu.
— Acum să intrăm în ordinea de zi, zise Haralamb. Te rog, ai
cuvântul… se întoarse el către Raicu. Trebuie să terminăm totul în
cel mult douăzeci de minute…
Raicu înclină capul în semn că a înțeles, după care, calm, fără să
se grăbească, potrivi lumina lămpii, mărindu-i ușor flacăra până ce
aceasta era cât pe-aci să fumege. Netezi apoi cu palma bucățica de
hârtie din fața lui, privi din nou pe rând fețele celor adunați în jurul
lui și începu să vorbească rar, parcă alegându-și cu grijă cuvintele,
căutând să fie cât mai convingător. În țară forțele patriotice
populare – spunea el – pregătesc o mare acțiune: răsturnarea prin
forța armelor a lui Antonescu și începerea luptei împotriva
adevăraților dușmani ai poporului nostru, nemții lui Hitler. Când
se va declanșa această acțiune, nu se știe. Deocamdată, sarcina
principală a tuturor patrioților este să se înarmeze, să se
pregătească, să fie gata de luptă.
— Pentru asta, vorbi mai departe Raicu, cu același glas egal, de la
început, încă cu mult timp în urmă, comuniștii au început
organizarea forțelor patriotice din orașul nostru, s-au ocupat de
înarmarea oamenilor, de pregătirea lor. De ce ne-am adunat aici
mâna asta de oameni? Să ne sfătuim, să dezbatem ultima formă a
planului de acțiune, să luăm unele măsuri organizatorice concrete,
în așa fel ca totul să fie pregătit până în cele mai mici amănunte.
Înainte însă de a porni la treabă, vreau să vă spun că alături de noi
îl avem pe prietenul Victor Ganea, ofițer după câte ați auzit, ale
cărui cunoștințe militare sunt prețioase în treaba ce vrem să
înfăptuim. Îl felicităm că face parte din rândurile noastre…
Ganea era de-a dreptul mișcat. Își frământa mâinile mari pe
genunchi, neștiind ce să facă. Chipul i se îmbujorase, ochii îi
străluceau într-o lumină vie, aprinsă. Se foi o clipă pe lada aceea,
gata s-o sfărâme sub greutatea lui, apoi se ridică încet în picioare,
înalt și masiv, lovind cu capul tavanul murdar și coșcovit.
— În primul rând trebuie să vă mulțumesc eu, zise el cu glas moale,
privindu-i roată pe toți cei din încăpere. Să vă mulțumesc că prin
dumneavoastră am găsit drumul pe care și-l dorește orice om cinstit
din țara asta, drumul de luptă împotriva nedreptăților, drum ce
duce – sunt sigur – către alte vremi, mai sănătoase, mai fericite
pentru cei necăjiți… Eu nu cunosc îndeajuns de bine politica
partidului comunist, n-am de unde s-o cunosc, însă sunt alături
de această politică, pentru că urmărind desfășurarea evenimentelor
din 1933 de la Grivița și mai apoi procesul de la Craiova, mi-am dat
seama că această politică este politica oamenilor simpli, a celor de
jos, a muncitorilor… Și cum și eu am fost pălmaș, am dus-o din
greu, dar… ce mai… asta este! încheie el fâstâcit, socotind că nu e
momentul să vorbească despre el. Mulțumesc și caporalului Dincu,
de aici de lângă mine, care m-a luat de mână și m-a adus între
dumneavoastră… Vă rog să vă bizuiți pe sprijinul meu devotat. Nu
mă sperie riscurile, greutățile, să știți. Eu, după cum o să vedeți,
sunt dintr-o bucată. Încă o dată, vă mulțumesc că m-ați luat alături
de dumneavoastră. Vom lupta și vom învinge…
Raicu era de-a dreptul mișcat. La fel ceilalți, Gligor, Haralamb,
Dincu. Le plăcuseră cele spuse de Ganea, apreciau această
mărturisire atât de simplă, atât de sinceră… Un intelectual crescut
din masa oamenilor necăjiți, oropsiți, se frământase de unul singur
să găsească drumul de luptă și să se înroleze în rândurile
partidului. L-a aflat, și iată mărturisirea lui, bucuria lui,
angajamentul lui… Câți n-or mai fi ca el pe întreg cuprinsul țării?
— Cuvântul prietenului Victor Ganea, urmă Raicu, exprimă cum
nu se poate mai bine gândurile oamenilor cinstiți din țara noastră,
din orașul nostru. Nu e singurul care gândește așa. Mii, sute de mii
de patrioți ce urăsc din adâncul ființei lor regimul antonescian,
sunt gata, în ceasurile acestea grele, să pună mâna pe arme.
— Compania mea, domnule – iartă-mă că te întrerup, înălță mâna
Ganea – e toată de partea acestei acțiuni care cred că-i întreprinsă
de partidul comunist. Vă asigur eu, comandantul ei… Îmi cunosc
oamenii… Așa e, caporale?
— Așa e, domnule sublocotenent, confirmă Dincu, cu certitudine.
Am stat și eu de vorbă cu oamenii, îi cunosc, le știu năzuințele…
— Apăi, asta el Vă rog iertați-mă pentru intervenție…
— Bravo, domnule sublocotenent, zise Gligor în șoaptă și-i strânse
mâna tare, bărbătește. Ești un bun tovarăș de-al nostru…
— Dragă domnule, alea jacta est!26 cum spun latinii, răspunse el

26 Zarurile au fost aruncate! (l. latină, n.a.)

tare, de răsunară pereții cămăruței. Acum mă consider că sunt și
eu în partidul dumneavoastră. Ori nu toți de-aici sunteți comuniști?
Mă rog, n-are importanță, nici nu cer să-mi spuneți, poate nu e
cazul, dar tare mult aș vrea să fiu în partid! Nu știu ce trebuie să
fac ca să fiu, dar eu, domnule, ți-am spus, mă și consider ca făcând
parte din rândurile lui. Din toată inima mă consider…
Haralamb atrase atenția să se vorbească în șoaptă, cu mai multă
prudență, deoarece s-ar putea auzi în afară. Ganea înclină din cap
în semn că a înțeles și, cu palma pe piept, vădit jenat, se scuză că
dăduse drum glasului fără socoteală.
— Iertați-mă că m-am aprins, zise el. Am mocnit destul ca jarul sub
cenușă, și acuma…
— Nu-i nimic, interveni Raicu. O să vină vremea, dom’le
sublocotenent, să vorbim și tare. Acuma însă… Legile
conspirativității, trebuie să știi, sunt aspre și trebuie respectate cu
sfințenie. Orice greșeală ne poate costa chiar viața. Așa că nu luați
în nume de rău intervenția prietenului…
— Nu, nicidecum, vai de mine, îl asigură Ganea zâmbind. Numai
că eu m-am pornit așa cu vorba, tare, răspicat, știți ca la cazarmă…
Râseră cu toții, după care Raicu făcu semn să i se dea ascultare și
urmă:
— Așa, să continuăm. După cum vă spuneam, a fost întocmit un
plan de acțiune pentru lupta împotriva nemților. Planul este
cunoscut de unii dintre dumneavoastră. A fost însă îmbunătățit cu
unele propuneri făcute de domnul sublocotenent Ganea.
— Ei, mare lucru n-am prea gândit eu, dar oricum, e bine că am
găsit niște soluții care țin seama de realitățile garnizoanei noastre…
— Sunt foarte bune soluțiile dumitale, zise Raicu. Ele m-au ajutat
să dau o structură nouă planului inițial. După mine sunt soluții
realizabile. Și acuma, prieteni, pentru că ceasul merge, merge
înainte și timpul zboară, să trecem la treabă. M-am gândit ca dintre
cei prezenți aci să constituim un grup local de acțiune. Prietenul
Florea primește sarcina de comandant al formațiunilor de luptă
patriotice din oraș, ajutat de domnul sublocotenent Victor Ganea.
Mi se pare că ai făcut armata la marină, ai fost sergent, dar te
descurci și pe uscat…
— Mă descurc și-n aer, când e vorba să pun mâna în gât nemților…
— Ei, ești de acord, prietene Florea?
— Cu ce să fiu de acord?
— Ți-am spus, să fii comandantul formațiunilor de luptă patriotice.
— De acord! răspunse grav Gligor de la locul său, înălțând mâna.
Să stabilim numai ce trebuie să facem…
— Vom stabili, n-ai grijă, zise Raicu. Acuma să discutăm planul de
acțiune pe care l-am întocmit…
Netezi iar cu palma foaia de hârtie din fața sa, mai potrivi o dată
flacăra lămpii și urmă:
— Planul se cheamă „Dunărea Vest”. El cuprinde următoarele
puncte: organizarea formațiunilor de luptă patriotice pe grupe
formate din câte 6 până la 8 oameni, fiecare grupă având un
comandant. Grupele vor fi dotate cu arme de diferite tipuri: puști,
pistoale automate, pistoale, iar unele dintre ele vor avea puști-
mitraliere. Muniția și armele se distribuie la timpul potrivit, asupra
fiecărui luptător care răspunde de buna lor păstrare și
întrebuințare. Lucrurile astea se cunosc jos, de către oameni, s-a
vorbit cu ei la vreme. Ce nu se știe sunt următoarele: la ordinul dat
prin indicativul „Răsăritul”, grupele, după o repartiție ce o vor
stabili ulterior în amănunțime prietenii Florea și Ganea, vor ocupa
imediat următoarele obiective: poșta și telefoanele, gara, Șantierul
naval, Atelierele C.F.R., primăria, prefectura, penitenciarul local,
poliția. Se vor tăia legăturile telefonice dintre comandamentul
german și restul orașului. De asemenea legăturile telefonice ale
poliției și jandarmeriei locale. Grupe de muncitori înarmați și ostași
din compania domnului sublocotenent Ganea vor înconjura
comandamentul german, arestându-l pe locotenent-colonelul Hans
von Klausing. Avem informații sigure că efectivele germane nu sunt
mari. Aproape zece ofițeri, vreo cincisprezece subofițeri și restul
soldați. În total vreo cincizeci de oameni. Așa e, domnule
sublocotenent?
— Întocmai, aprobă Ganea. Dacă doriți, vă pot procura o situație
exactă.
— În privința efectivelor militare românești și nemțești din
garnizoană avem date concrete, urmă Raicu. Pe baza lor am
întocmit și planul inițial de acțiune. Acuma nu știu în ce măsură
mai corespund realității.
— Mă voi îngriji și de treaba asta, zise Ganea. Nu-i lucru greu. Când
vom întocmi planul concret, cu misiunea fiecărei grupe în parte,
vom dispune de toate datele…
— Foarte bine, zise Raicu. Deci, la indicativul „Răsăritul”, ce-l veți
primi din partea mea, dumneavoastră, cei din acest grup, veți
începe acțiunea după cum am arătat mai înainte. Domnul
sublocotenent Ganea va organiza efectivele garnizoanei în sprijinul
acțiunii, după planul conceput inițial…
— Trebuie să iau imediat comanda părții sedentare a regimentului,
propuse Ganea. Astfel…
— Poate că nu e nevoie de acest lucru, interveni Raicu. Dându-și
seama de situație, cred că și colonelul Predoiu va simți datoria
patriotică, va înțelege imperativul acestor zile…
— Dacă înțelege, dacă nu, bineînțeles că voi lua comanda.
— În cazul acesta desigur că veți lua comanda, aprobă. Raicu. Când
veți fi înștiințat cu indicativul „Răsăritul”, trebuie să fiți în cel mai
scurt timp la cazarmă. Să fiți pregătit pentru orice eventualitate.
— În privința asta, să n-aveți nici o grijă, asigură Ganea. Dacă e
nevoie, chiar din noaptea asta dorm în cazarmă. Să știți că un rând
din cheile magaziei de armament și muniție se află la caporalul
Dincu. Așa că armamentul este la dispoziția noastră.
— Asta-i un lucru bun, aprobă Raicu. Acuma ascultați mai departe.
În continuare, trebuie luate măsuri ca la obiectivele ce le-am
enumerat mai înainte, poșta, telefoanele, gara, Șantierul, și așa mai
departe, să fie organizată apărarea lor. Grupele din formațiunile de
luptă patriotice și militarii destinați în acest scop să intre în acțiune
imediat. Încă o problemă, prieteni, urmă Raicu. După cum știți,
orașul nostru este situat pe o arteră principală de comunicații.
Dacă ceilalți militari români din garnizoană nu ni se alătură, iar
nemții nu vor să depună armele, e posibil ca aceștia să ceară
ajutoare. E necesar deci să prevedem măsuri pentru supravegherea
intrărilor în oraș. În afară de aceasta, o echipă să arunce în aer
calea ferată între Balota și Șimian. Alta către Gura Văii. Să li se taie
posibilitatea de a primi ajutoare pe drumul de fier. Asta, repet,
numai în cazul când nemții nu se predau, iar forțele noastre sunt
puține, rămân doar la câteva detașamente comandate de militari
apropiați de noi.
— În ceea ce privește subunitățile române aflate în garnizoană –
interveni caporalul Dincu – nu trebuie să ne punem problema c-o
să ne batem cu ele deoarece la ora actuală starea de spirit a
ostașilor dovedește că nimeni n-ar reuși să-i facă să acționeze de
partea nemților. Dimpotrivă, sunt convins că din primele clipe ei
vor fi în totalitate alături de noi…
— Ne-am bucura să-i avem din primele clipe de partea noastră, zise
Raicu, însă planurile trebuie să cuprindă și cele mai dificile
variante…
— Vreau să întreb ceva, ceru Gligor și dădu să se ridice.
— Spune.
— S-a vorbit aici că vom tăia legăturile telefonice cu exteriorul.
Foarte bine, dar atunci ce rost mai au aceste măsuri? Cei care ni
se împotrivesc n-au cum să mai țipe după ajutoare.
— O clipă, prietene Florea, interveni Raicu, înălțând mâna să fie
ascultat. Vom vorbi despre treaba asta. Acum să mai stabilim un
lucru. Comandamentul forțelor de luptă patriotice va avea sediul în
localul școlii de comerț din spatele Telefoanelor. Prin agenți trebuie
ținută legătura permanentă cu prietenul Florea care, repet, chiar
din seara asta va stabili în amănunțime, împreună cu prietenul
Ganea, măsurile concrete ce trebuie luate, în privința fiecărei grupe
în parte. Unde va fi instalată, de ce armament dispune, cum ocupă
obiectivele etc. De stabilit totul, până în cele mai mici amănunte…
— Vom discuta aici sau în altă parte?
— Aici, hotărî Raicu. Fabrica de spirt e sub supravegherea
oamenilor noștri. Însă nu zăboviți mult. În cel mult o jumătate de
oră, părăsiți clădirea.
— Cum e cu tăierea legăturilor telefonice? aminti Gligor foindu-se
pe butucul de lemn.
— Prieteni, vorbi mai departe Raicu, planul „Dunărea Vest” are
două variante, create în raport de situațiile ce se ivesc în timpul
desfășurării acțiunii noastre. „Dunărea Vest-unu” va fi aplicat în
cazul când restul militarilor români din garnizoană nu ni se
alătură, iar comandamentul german se opune cu tărie, începând
lupta armată cu formațiunile noastre patriotice. Atunci, prietene
Florea, vom proceda prin tăierea firelor telefonice, ca să izolăm
orașul sau instituțiile din interior, să nu poată comunica și primi
ajutoare. Înțelegi?
— Înțeleg.
— Foarte bine. În varianta asta, vom începe lupta pe viață și pe
moarte cu dușmanii poporului nostru. Trebuie să acționăm repede,
fulgerător, cu hotărâre, fără să ne pierdem capul. Să dăm dovadă
de mult calm și sânge rece. Surprinderea joacă un mare rol, așa-i,
domnule sublocotenent?
— Așa-i, întări Ganea. De altfel, după cum ați spus, noi vom întocmi
mai apoi un plan amănunțit al celor două variante ale planului
„Dunărea Vest”. Dar care e concepția în varianta a doua?
— Varianta a doua este următoarea, zise Raicu, privind o clipă
hârtia din fața sa. Dacă restul militarilor români trec de partea
noastră din primele clipe și noi vom fi stăpâni pe situație,
îngenunchindu-i pe nemți, atunci, vă dați seama că avem nevoie de
legături telefonice. E posibil să punem stăpânire pe fiecare
instituție în parte fără măcar să tragem un singur foc de armă.
Trebuie conceput un plan de acțiune și în acest sens, deci varianta
a doua…
— Nemții nu se vor preda atât de ușor, interveni Gligor sceptic. Sunt
ai dracului, nu-și pleacă ei capul cu una cu două…
— Dacă nu și-l pleacă, îl vom reteza! decretă autoritar Raicu. Îi
izolăm și-i atacăm, silindu-i să se predea. Trebuie însă ca mai întâi
să-l arestăm pe Klausing.
— E posibil ca militarii români în totalitate să treacă fără nici o
împotrivire de partea noastră, după cum ne-a asigurat Valeriu, zise
Gligor, iar nemții încăpățânați cum sunt, să nu cedeze. În situația
asta cred că e bine să concepem o a treia variantă.
— Anume?
— Trecerea ostașilor români de partea formațiunilor de luptă
patriotice, izolarea și lupta împreună cu ei împotriva trupelor
germane din oraș, până le silim să capituleze.
— Da, e posibilă și această variantă, consimți Raicu. Atunci vă rog
să concepeți și un plan „Dunărea Vest-trei”, ne-am înțeles?
— Vom analiza situația în toate felurile, zise Ganea cu glasul său
profund. Și vom întocmi aceste planuri potrivit cu fiecare situație.
— Însă după cum v-am spus, treaba asta o faceți acum, după ce
încheiem această consfătuire, stărui Raicu. Chiar în noaptea
aceasta, dumneata, prietene Florea, și dumneata, prietene
Haralamb, trebuie să luați măsuri ca oamenii noștri să cunoască
până în cele mai mici amănunte ce au de făcut: de unde iau arme,
unde se vor aduna, cine sunt comandanții de grupe, consemne,
parole, legături, tot, e clar?
— S-a stabilit o dată treaba asta, zise Haralamb. Planul de acțiune
e cunoscut de oamenii noștri, de mai bine de o lună…
— Știu, dar uite că au intervenit măsuri noi… Avem acum trei
variante. Ai înțeles, prietene Haralamb?
— Am înțeles.
— Iată, urmă Raicu, am aicea planul general, inițial, completat
după indicațiile date de Comitetul Central, prin delegatul regiunii
cu care am luat legătură săptămâna trecută. Și în raport de acele
indicații am căutat să adaptez totul la situația reală din orașul
nostru, la posibilitățile existente. Apoi am mai adăugat și
propunerile sublocotenentului Ganea. De aceea ți-am spus
dumitale că acum sunt elemente noi, iar oamenii noștri din
formațiuni să cunoască fiecare amănunt și cât mai neîntârziat ce
au de făcut.
— De mare importanță cred că trebuie să fie pregătirea oamenilor,
interveni Gligor, cerând și el planul să-l studieze. E bun, chiar
foarte bun planul, dar el devine realitate numai prin oameni…
— Ei, da, asta e foarte adevărat, confirmă Raicu. În acest sens ai și
primit dumneata sarcina să fii comandantul formațiunilor de luptă
patriotice locale. Să te ocupi în primul rând de pregătirea
oamenilor… Fiecare să știe ce are de făcut. Curaj, entuziasm,
vigilență, hotărâre, chibzuință, tact, foarte mult tact… Totul trebuie
să ducă la victorie. Asta e!
Raicu tăcu. În lumina gălbuie a lămpii ochii lui arătau multă
oboseală, dar privirea lor era totuși limpede, încrezătoare,
tinerească. Cercetă ceasul de buzunar, apoi își puse pălăria
trăgând-o adânc peste ochi și se ridică. Zise, vorbind cât mai
convingător:
— Vă rog, prieteni, să depuneți tot efortul ca treaba să meargă bine.
Să izbândim și acțiunea noastră aici, în acest oraș, să triumfe, așa
după cum sunt sigur că va triumfa în întreaga țară. Vă doresc
sănătate și victorie!
Se întoarse, dădu mâna cu Haralamb, apoi ocolind masa întinse
palma pe rând lui Gligor, caporalului Dincu, sublocotenentului
Ganea.
Haralamb veni lângă Raicu și în timp ce-l conducea spre ușă, îl
prinse de braț.
— Ai grijă de dumneata! îi spuse în șoaptă. Petre te așteaptă…
— Nu-ți fie teamă, îl asigură el. Te rog, să mă ții la curent cu toate
problemele. Orice greutate se ivește pe parcurs, vino, te rog, să
găsim soluțiile cele mai potrivite pentru ca Florea să fie ajutat și
treaba să meargă bine… Mâine seară la ora opt te aștept să-mi spui
că planurile au început să prindă viață, iar oamenii noștri sunt gata
de acțiune. Dumneata răspunzi de tot…
— Fii fără grijă…
Raicu deschise ușa, stătu o clipă în prag ascultând cu încordare
ecourile stinse ale fabricii pustii și prăfuite, după care coborî în
grabă scara de lemn putred, sub fasciculul de lumină al lanternei
lui Haralamb.
 28

După câteva zile, într-o dimineață, sublocotenentul Ganea stătea

în cabinetul colonelului Predoiu și de zece minute îl aștepta pe
superiorul său. Fusese încunoștințat prin plutonierul major
Grădinaru să se prezinte urgent la el, dar iată că încăperea era
goală și comandantul regimentului nicăieri. Neavând ce face, Ganea
se duse la fereastră. Dimineața de august luminată de un soare
blând se arăta liniștită. Dincolo de perdelele de mătase ce vălureau
ușor în adierea vântului matinal, în curtea umbrită de bătrânii
castani, câțiva ostași cărau apă cu căldările și udau niște flori
înșiruite ici-colo pe lângă aleile acoperite cu pietriș mărunt, de râu.
Erau militari din ultimele contingente mobilizate, oameni bătrâni,
cocârjați din șale ca sub apăsarea unor greutăți, în cămăși, cu
mânecile suflecate, cu chipurile triste, întunecate și trase ca după
boală. Purtau cu greutate căldările cu apă, cumpănindu-le în
mâinile slăbite, vânoase, fără să se privească și fără să-și vorbească,
de parcă erau străini. „Iată pentru ce sunt ținuți amărâții ăștia sub
arme, cugetă Ganea privindu-i cu compătimire. Ca să ude florile
regimentului. De cinci ani au tot trăit cu spaima glonțului în suflet,
târându-se prin noroaie, sub năvala proiectilelor și acuma, bieții de
ei, cară căldări cu apă. Ei, câți oameni a smuls războiul ăsta de la
rosturile lor! Câte vieți a secerat, câte cămine a distrus, câte inimi
a îndurerat!… Și pentru ce? Care-i filozofia războiului? Am căutat
deseori explicații, argumente sănătoase, piloni de susținere pentru
ideile propagandiștilor antonescieni. N-am găsit… Totul e atât de
șubred, atât de fals, de neconvingător, încât numai bunul simț te
oprește să-i scuipi în obraz și să le rupi fițuicile cu care otrăvesc și
înșală omul de rând”…
Tocmai pe când cugeta astfel, ușa se deschise și Ganea se întoarse
brusc luând poziția de drepți. Intrase colonelul Predoiu, roșu la față,
cu privirea obosită și părul răvășit. Sub braț avea un dosar. În două
zile parcă îmbătrânise cu zece ani.
— Să trăiți, domnule colonel!
— Noroc, Ganea, răspunse el moale, aproape plictisit și trecând în
apropierea biroului zvârli cu un gest de dispreț dosarul pe mapa de
lucru. Ce faci?
— Am venit la ordinele dumneavoastră, domnule colonel!…
— Știi pentru ce te-am chemat?
— Nu…
— Uite, ia și citește asta…
Zicând acestea, colonelul scoase dintre foile dosarului o hârtie și i-
o întinse. Sublocotenentul o luă și încruntându-se la chip ca
înaintea unei rele prevestiri începu să parcurgă repede cu privirea
rândurile dactilografiate.
— A început ofensiva sovieticilor pe frontul din Moldova. Corpul ne
cere să mai trimitem un batalion de marș pentru front?
— Închipuiește-ți! făcu iritat colonelul. De unde să scoatem, dom’le
oamenii? Să-i facem din lut și apoi să suflăm peste ei dându-le viață
ca-n prima zi a facerii lumii? Spune-mi, de unde?
Ganea tăcea. Mai reciti o dată nota telefonică adresată părții
sedentare a regimentului, apoi puse ușor, cu un gest delicat hârtia
pe biroul colonelului și se retrase un pas înapoi, așteptând.
— Ei, ce părere ai? Așa-i că ăștia de la Corp nu cunosc situația?
— Ba cred c-o cunosc destul de bine, domnule colonel, zise Ganea,
luând o poziție cât mai militărească în fața superiorului său.
— Cunosc ei situația efectivelor? se arătă contrariat colonelul.
— Nu, m-am referit la situația frontului.
— Nu înțeleg. Ce vrei să spui cu asta? făcu Predoiu micșorând ochii.
— Cred că e destul de limpede, domnule colonel, zise Ganea, stând
mai departe, în aceeași poziție rigidă, în fața superiorului său. E
evident că frontul se va prăbuși. De lucrul acesta sunt conștienți și
cei de la Corp, dar cum primesc ordinele de sus așa ni le transmit
și ei, „ordine de urmare” cum se spune. Mai-marii țării cer acum
ostașilor noștri „eroism fanatic”. Eroismul, domnule colonel, și-l pot
dovedi ostașii numai împotriva adevăraților dușmani ai poporului.
În acest sens sunt convins că dacă armele ostașilor noștri ar începe
să tragă în nemți, ar arăta soldatul român ce înseamnă eroism, așa
cum le-a mai arătat o dată la Mărășești!
Predoiu tocmai vroia să-și aprindă o țigară. Rămase năuc, cu
tabachera de argint în mână, privindu-l pe Ganea cu ochii mari,
puțin speriat de parcă tânărul ofițer picase în fața sa din altă lume.
— Măi Ganea, zise el după un timp, moale, dojenitor, aprinzându-
și țigara, uite, să fiu sincer mie nu prea-mi plac reflecțiile dumitale.
Parol! Ți-am mai spus o dată: te poți foarte bine trezi în fața Curții
Marțiale…
— Depinde cine mă poate acuza, domnule colonel, răspunse
prompt Ganea. În nici un caz, dumneavoastră nu sunteți acela care
să pledați, eventual, ca martor al acuzării… Sunteți pe linia
vederilor mele și…
— Eu? sări ca ars Predoiu la fel de speriat ca înainte. Eu, Ganea?
Dar ce-ți trece prin cap, măi băiete?! Fugi de-aici, să nu te-audă
careva că ia totul de bun și cine știe în ce bucluc mă mai bagi. Te-
am avertizat o dată că ai atitudini cam libertine…
— Domnule colonel, mi-a plăcut întotdeauna să fiu un om sincer,
deschis, mărturisi Ganea cu aceeași siguranță în glas. Sunt ferm
convins că și dumneavoastră – v-am mai spus – în adâncul
conștiinței dumneavoastră îmi dați dreptate, că dialogând cu
propriul dumneavoastră eu, nu se poate să nu ajungeți la concluzia
enunțată succint de mine.
— Uite ce-i, Ganea, vorbi de astă dată mai liniștit Predoiu, slobozind
fumul țigării și împrăștiindu-l apoi cu palma. Eu te simpatizez,
pentru că ești un om sincer, inteligent, dintr-o bucată, dar nu-ți
dau dreptul să mi te substitui, mă înțelegi?
— Nu vă supărați, domnule colonel, dar nu-i vorba de nici o
substituire. E vorba de-o presupunere bazată pe considerente
viabile, adevărate… Credeți că numai eu, sau dumneavoastră,
gândim așa? Vai de mine! Dar sunt sigur că azi, în toată țara, din
zece oameni, nouă au aceleași reflecții, discută cu propriul lor eu, –
din teamă să nu se trădeze discutând cu altcineva – că din zece,
nouă trag aceleași concluzii: poporului nostru i-a ajuns cuțitul la
os și nu va trece mult și va scutura cu arma-n mână jugul actualei
situații. Domnule colonel, iertați-mă, suntem conștienți de
dezastrul în care a ajuns țara, dar ne mulțumim să fim simpli
spectatori ai propriei noastre tragedii și atât!
— Dar ce-am putea face?
— Ce-am putea face? Să nu mai fim spectatori, domnule colonel.
Să ne urcăm pe scenă și să schimbăm acțiunea piesei, mă înțelegeți
dumneavoastră?
— Ganea, ce te-a apucat, băiete? zise speriat colonelul, privind
neliniștit în toate părțile. Vrei să mă bagi în bucluc că-ți aprob
asemenea păreri fulminante? Că stau cu tine la taifas și punem țara
la cale? Dracu știe cine te mai aude și…
— Mă iertați, domnule colonel, se scuză sublocotenentul. Faceți-mi
acte de trimitere în judecata Curții Marțiale, dacă socotiți că sunt
un instigator…
— Nu-i vorba de asta, ci de prudența de care trebuie să dai dovadă,
măi băiete. Știi, câteodată și pereții au urechi… Fii mai calm, măi
flăcăiaș, nu te avânta așa. Stăpânește-te…
— Dumneavoastră sunteți stăpânit? nu se lăsă Ganea. Se vede de
la o poștă că sunteți în derută. Iată, acum trebuie să trimiteți
oameni pe front… Să trimiteți oameni la moarte. Ați trimis mereu…
De unde să mai trimiteți? Sunt convins că dumneavoastră singur
condamnați aceste ordine care trebuie să susțină un război
absurd… Pentru ce am luptat? Pentru ce mai luptăm? Care-i sensul
jertfelor noastre? Cunoașteți situația frontului… Oamenii s-au
săturat… Au început să vadă mai departe, au început să gândească
cu capetele lor nu cu ale unora dintre comandanți, aruncă armele
și fug… Nemții, „frații noștri de arme”, ne bagă numai în linia întâi,
pentru ca prin foc și moarte să le creăm lor siguranța retragerilor
„elastice”…
— În sfârșit să lăsăm astea. Spune, cum vezi dumneata rezolvarea
acestei note telefonice? zise Predoiu trăgând alene din țigară. Ce
putem face?
Își dădea seama că fără voia lui fusese angajat într-o discuție pe
care n-o dorise și de aceea găsise nimerit să schimbe vorba..
— Dumneavoastră ce părere aveți?
— Mă gândeam să trimitem măcar două companii, răspunse
nesigur Predoiu. Să executăm ordinul Corpului…
— Și de unde vreți să formați aceste două companii?
— De la dumneata, și să vedem poate ceva oameni de la
batalioanele de recruți…
— Domnule colonel, iertați-mă că trebuie să nu fiu de părerea
dumneavoastră, zise Ganea punându-și palma pe piept ca o
apărare. În primul rând, eu vă raportez că din compania mea nu e
bine sa dăm nici un om. Și nici din batalioanele de recruți nu-i bine
să trimiteți.
— Pentru că sunt neinstruiți?
— Ar fi un motiv în plus…
— Atunci? făcu nedumerit colonelul.
— Ce-a fost ieri, nu mai e azi, domnule colonel, căută să se facă cât
mai înțeles Ganea. Dumneavoastră nu vedeți cum se precipită
lucrurile? În țară oamenii au ajuns la marginea răbdării, a
suferinței, se organizează, se pregătesc de luptă. Din ce ne spun
ordinele venite de sus, reiese că comuniștii conduc această luptă.
Ei adună arme, organizează poporul la unele acțiuni împotriva
actualului regim antonescian…
— Crezi într-o apropiată lovitură de stat? întrebă în șoaptă Predoiu,
privind cu teamă către ușă, să nu intre careva.
— Nu știu! înălță din umeri Ganea. Presupunerile mele sunt
intuitive, nu mă bazez pe nimic sigur, trag numai concluzii
analizând situația actuală din țară. Gândesc, judec ca fiecare om
care privește înainte, care caută azi să vadă ce va fi mâine… Și
aceste concluzii, domnule colonel, mă fac să cred că indiferent de
situația frontului, datorită faptului că în țară lucrurile s-au
precipitat foarte mult – vedeți doar ce spun rapoartele Biroului 2 –
în curând forțele din interior conduse de comuniști vor face să se
prăbușească actualul regim.
— E cam hazardată presupunerea dumitale! făcu ochii mari
colonelul. Mergi prea departe cu raționamentele…
— Aveți perfectă dreptate, întări Ganea. Da, e o presupunere și încă
hazardată… însă se bazează pe concluzii evidente, juste…
— Anume?
— Dumneavoastră nu vedeți ce se întâmplă în ultima vreme,
domnule colonel? vorbi tot mai aprins Ganea. Se sabotează
continuarea războiului: ajung pe front proiectile cu focoase defecte,
în canistre benzină care nu știu ce dracului are, dar înfundă
carburatoarele mașinilor și tancurilor, locomotive care pleacă din
gară și se opresc, stricându-se după treizeci de kilometri de mers,
zeci și sute de arme, grenade, lăzi cu muniție sustrase din depozite,
dispărute de pe front… Pot fi acestea presupuneri, nimic de zis, dar
ce părere aveți de circularele disperate ale Siguranței și ale
serviciilor militare speciale care confirmă în fraze laconice și totuși
alarmante aceste lucruri, care cer să fim cu ochii în patru, să luăm
măsuri de siguranță și mai știu eu ce? Apoi, în afară de asta, ați
văzut că numai aici, în regiunea asta partizanii au aruncat două
trenuri germane în aer… D-apoi acțiunile lor din Moldova, de pe
Valea Prahovei, din Banat… Cunoașteți circulara…
— Ei, și-atunci? întrebă nedumerit colonelul.
— Cum „și-atunci”?
— Unde vrei s-ajungi cu pledoaria asta a dumitale?
— În orice caz nu departe, îl liniști Ganea. Spuneți dumneavoastră,
e posibil acum, în perioada aceasta, când, după cum ați văzut,
acțiunile împotriva actualului regim se intensifică, repet, e posibil
să lăsăm garnizoana fără militari? Ce părere aveți?
— Avem două batalioane de recruți la câțiva kilometri de oraș, vorbi
calm Predoiu. Aceste batalioane să stea pe loc, să avem garnizoana
asigurată cu militari așa cum sună ordinul Marelui stat major. Iar
pe front să trimitem pe cei instruiți, oameni vechi, de aceea
spuneam să luăm din compania dumitale…
— Cu atât mai rău, domnule colonel, mă iertați că intervin în felul
acesta, se scuză jenat Ganea.
— De ce „cu atât mai rău”?
— Păi punem temei în garnizoană pe niște copilandri care abia au
învățat să dea onorul cu pușca? Se poate așa ceva? În primul rând
că în felul acesta contravenim ordinelor Marelui stat major în
privința asigurării garnizoanelor. Spuneți să trimit militarii din
compania mea. Deci ne dispensăm de niște oameni instruiți…
— Sunt bătrâni, Ganea… Nici ăștia…
— Sunt, domnule colonel, da, sunt bătrâni, priviți-i afară, de-abia
cară căldările cu apă, arătă sublocotenentul cu capul spre
fereastră, dar au experiența frontului, știu ce-i aceea deschiderea
focului la comandă, lupta în apărare, atacul și atâtea altele. Sunt
luptători, ne putem bizui pe ei aici în garnizoană, în caz de nevoie…
— Atunci să formăm două companii din recruții aflați în
cantonament în comuna Erghevița sau pădurea Balota, propuse
colonelul.
— Iertați-mă, dar nici de părerea asta nu sunt, protestă Ganea.
Puteți oare dumneavoastră semna sentința la moarte a două sute
de tineri neinstruiți, care n-au învățat nici măcar a se feri de glonț?
Niște băietani care n-au altă vină decât aceea că venindu-le vremea
stagiului militar mai devreme decât trebuia, din cauza războiului,
au îmbrăcat uniforma de ostaș și sunt obligați să execute niște
ordine, încă o dată iertați-mă, absurde… Aveți dumneavoastră o
inimă atât de lipsită de simțul umanității? Unde e atunci conștiința
dumneavoastră? Vă stimez și vă apreciez, domnule colonel… Sunt
un simplu profesor de latină, concentrat și port cel din urmă grad
de ofițer din armată… Dar nu cu gradele vă judec eu, vă apreciez,
ci cu inima…
— Dar ce pot face, măi omule? se arătă descumpănit Predoiu. Ce
pot face? Dumneata nu vezi cât de categorică e nota telefonică?
— Raportați Corpului că nu mai avem posibilități – fu de părere
Ganea. Asta este. Cine are oameni de trimis să mai trimită, noi nu
mai avem. Trebuie să executăm și ordinele, tot ale lor, cu siguranța
garnizoanei în vremurile astea foarte precipitate și tulburi… Ce,
emit ordine care se bat cap în cap? Ce-i aicea? Sac fără fund?
Efectivele astea sunt interminabile? Să se mai trezească și domnii
comandanți de sus, să nu execute la rându-le ordinele domnului
mareșal orbește, să vadă mai întâi care-i situația reală…
Colonelul Predoiu mai trase un fum, apoi strivi restul țigării în
scrumiera de pe birou. Era de-a dreptul înnebunit, nu știa ce să
facă, simțea că fruntea îi e cuprinsă într-un cerc de fier care-l
strânge puternic, gata să-i plesnească țeasta capului. „În toată viața
mea, dedicată carierei armelor – cugetă el – n-am știut altceva decât
să fiu un om disciplinat, să-mi fac datoria și ca un adevărat militar
să execut „fără murmur și fără șovăire” ordinele superiorilor mei,
ordine care întotdeauna mi s-au părut juste, de necontestat. Dar
acum nu mai înțeleg nimic! Ce dracului, m-am scrântit eu la minte
sau vorba lui Ganea ăsta, pe acolo, pe sus sunt comandanți care
„ar trebui să se mai trezească!”. Pentru că am ajuns să nu știu ce
hotărâre să iau: aci trimit ordine să asigurăm garnizoanele cu
militari, aci expediază telegrame prin care cer noi și noi efective…
Dar tot vorba lui Ganea, regimentul ăsta ce-i? Sac fără fund? Are
dreptate băiatul ăsta, are foarte multă dreptate! Dar pot oare să i-
o spun? Pot oare să comentez împreună cu el ordinele superioare?
Unde-ar mai fi atunci disciplina, disciplina de fier „mama vieții
ostășești?”
Chibzuind astfel, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi înălță
privirea și zise:
— Bine, Ganea, îți mulțumesc pentru părerile dumitale. Discutând
parcă mi-am mai ușurat sufletul. Voi mai reflecta până către ora
prânzului.
— Mă rog… cum socotiți dumneavoastră.
— Ești un om capabil, inteligent și-mi plac raționamentele dumitale
logice, chiar dacă ești de fapt un civil. Încă o dată, îți mulțumesc.
— Să trăiți, domnule colonel! zise Ganea și punându-și cascheta pe
cap duse palma la cozoroc. Pot să plec?
— Da, consimți colonelul. Vezi, ai grijă și întocmește planul de
apărare al cazărmii după indicațiile ce ți le-am dat aseară. Și fă și
schița…
— Nu se găsește hârtie de calc, domnule colonel.
— Las-o dracului, fă-o pe-o hârtie obișnuită, numai fă-o, hotărî
Predoiu. S-o am până la prânz.
— Am înțeles.
Peste câteva minute, Ganea intră în cancelaria companiei.
Caporalul Dincu, aplecat asupra mesei desena cam stângaci, pe o
coală de hârtie, planul cazărmii.
— Așa, bine că te-ai apucat de el, zise sublocotenentul, punându-
și cascheta în cuier. Să trec după aceea planul apărării, cu
mijloacele de foc, că trebuie să-l dăm până la prânz domnului
colonel… Unde e Grădinaru?
— Nu știu. Cred că umblă lelea prin cazarmă. Ce se mai aude cu
plecarea pe front, domnule sublocotenent? întrebă în șoaptă Dincu.
Ostașii au și auzit că se mai cer efective.
— Acuma vin de la colonel, zise Ganea, așezându-se la masa lui. M-
am opus să mai trimitem vreun om. Și mai ales din compania
noastră… Știi care-i motivul…
— Știu, făcu conspirativ caporalul, nici nu e cazul. Noi ne bazăm pe
oamenii de aici…
— Nici o grijă, îl asigură Ganea. Tot ce am discutat acolo e sfânt.
Trebuie să îndeplinim sarcina primită. Numai te rog pe dumneata,
cu grijă, continuă munca de lămurire a oamenilor noștri. Fiecare să
știe ce are de făcut… Prudent însă, Dincule… cât mai prudent…
Zău, nu știu cum să-ți spun, dar mă simt un alt om de când m-ai
îndreptat pe drumul pe care-l căutam de mult. Îți mulțumesc din
inimă. Totdeauna am să-ți mulțumesc… Însă n-aș vrea ca tocmai
acum, în ceasul hotărâtor, să-mi fie barat acest drum… Te rog, ai
grijă. Să facem totul să izbândim.
— Vom izbândi, domnule sublocotenent. Să știți că în calea noastră
nu există piedici de netrecut!
— Ssst! se aude cineva afară…
Într-adevăr, intră plutonierul major Grădinaru, cu fața roșie,
buhăită, duhnind a rachiu, sub braț cu o capelă plină cu lame de
încărcătoare.
— Dumnezeii mamii lui de mârlan, zise el bombănind ca pentru
sine. Uite, bagabonții, îi pui să-ți curețe lamili și le uită pe lângă
zidurile magaziei… Să le-adun eu, om bătrân, cu capela… Că-i
averea lui tata…
Dar Ganea nu-l asculta. Stătea la masă, gânditor, și privea pe
fereastră, undeva afară, departe, peste pavilioanele cazărmii,
învăluite în lumina soarelui ce se înălța tot mai mult pe cerul
albastru ca de sineală.
 29

Întunericul se lăsase pe nesimțite, învăluind orașul într-o tăcere

neagră, apăsătoare și tristă. Străzile pustii erau cufundate în beznă.
Aproape că nu se mai vedea la doi pași. Ferestrele caselor încă
nevătămate erau camuflate cu hârtie neagră sau cu pături, să nu
se strecoare nici o șuviță de lumină afară. După o vreme însă, de
dincolo de dealul Balotei, se ivi peste păduri luna, mare, rotundă,
ca o imensă pecete de aramă, și deodată lumina ei se revărsă
darnică peste întinderi, aurind contururile caselor, făcând să
sclipească viu turnul înalt al bazinului de apă, dezvăluind privirilor,
ca ziua, parcurile răvășite de bombe, străzile, ruinele așezărilor
doborâte la pământ. Caporalul Dincu mergea agale prin umbra
zidurilor îndreptându-se către cazarmă. Fusese acasă la
plutonierul major Grădinaru și reparase o ușă, că nu se închidea
prea bine. Primise drept cinstire de la „coana Florica” o ceașcă de
țuică și o bucățică de brânză cu pâine de manutanță și se simțea
sătul, cu toate că mâncarea fusese drămuită ca la farmacie. Acum,
mergea către cazarmă, obosit și îngândurat. De când aflase de
arestarea lui Maxim nu mai avea o clipă de liniște; îl îngrijora tare
mult soarta acestui băiețaș atât de săritor la îndeplinirea oricărei
sarcini încredințată de organizația de tineret. Se gândise mult,
analizase în fel și chip situația, dar nu-și putea explica în nici un
fel „căderea” băiatului. Cum de fusese atât de imprudent, cum de
nu luase seama la cine-i venea pe urme? Dana justificase într-un
fel toată întâmplarea și Dincu îi dăduse crezare. La mijloc fusese o
clipă de neatenție a ei. Îi asigurase lui Maxim numai drumul
înainte, dar trebuia când și când să vadă și cine vine din urmă, mai
ales că era noapte și zgomotul pașilor s-ar fi deslușit cu ușurință
chiar de la distanțe mai mari. „Nu, Valeriule, crede-mă, oricât a
bocănit invalidul acela cu piciorul său de lemn pe trotuar, tot nu l-
am auzit, s-a scuzat ea la prima întâlnire cu caporalul. De altfel
eram și departe de Maxim, la cel puțin cincizeci de metri, așa cum
mi-ai spus că trebuie să merg. Dar cred că invalidul a venit de
undeva, de pe altă stradă, a dat numai colțul, altfel era imposibil
să nu-l fi auzit Ștefan…”
Dincu se interesase prin legăturile ce le avea și aflase că micuțul
Maxim era supus la chinuri groaznice de către comisarul-ajutor
Anghelescu, dar că în ciuda bătăilor n-a scos un cuvânt care să
trădeze activitatea organizației de tineret. Într-un fel îi părea bine
că băiatul se comportă astfel, că deși n-avea decât paisprezece ani,
dovedea totuși o anume maturitate, o voință neabătută și o hotărâre
deosebită în privința păstrării secretului de organizație. „Nu-mi
închipuiam să găsesc atâta tărie la puștiul ăsta, se gândise el, după
aceea, de multe ori. Se vedea că e plin de ambiție și că dorește din
toată inima să îndeplinească și el o sarcină mai deosebită… Și iată
că prima lui misiune s-o soldat cu un eșec… Și baremi de-ar fi
numai asta… Dar lucrurile pot deveni foarte grave… Dacă totuși
până la urmă băiatul nu rezistă și scapă ceva despre acțiunea
întreprinsă de Gabriel și Pius pe dealul Balotei? Și el și fata au fost
de față când cei doi au primit instrucțiuni în ce fel să lucreze… Nu,
sper să se țină tare așa cum s-a ținut până acuma, sper… dar cu
câtă suferință își va ține el această tărie!”
Lui Dincu îi părea nespus de rău că celui mai tânăr membru al
organizației îi era dat să suporte torturile bestiale ale anchetatorilor
de la poliție. Din prima clipă când îl cunoscuse, simțise că-i este
foarte drag, foarte apropiat, întocmai ca și un frate și că băiatul
acesta inimos, cu ochi căprui, blânzi, zdrențuit, adesea nemâncat
și bătut de oamenii patronului, avea un suflet mare, ales, deosebit.
„Tovarășe Valer, îi spunea el uneori caporalului, așa e că o să vină
vremea când și noi muncitorii o să fim stăpâni, o să avem fabricile
noastre, o să mâncăm pe săturate și o să avem bani câți are domnul
Graff al meu?” Tudor Dincu îl asculta zâmbind, după care îl
mângâia cu duioșie pe părul crescut sălbatic. „Vor veni timpurile
acelea, băiete. Vor veni… Nu ne vom face patroni în felul lui domnul
Graff al tău, dar vom trăi bine…”
Pe Strada Mare, în curtea unei foste prăvălii bombardate, din care
nu mai rămăseseră decât zidurile înnegrite de fum, mulțime de
lume se îngrămădea în jurul a două butoaie negre și pântecoase.
Vestea că venise uleiul se dusese ca vântul prin toate cartierele, și
alergaseră cu toți într-un suflet, care cu sticle, cu borcane, cu
damigene mici sau cu bidoane de tablă, să apuce să primească rația
acum, chit că era miezul nopții și nu a doua zi dimineața, când nu
se știa dacă va mai rămâne vreun strop sau nu. Oamenii, mai mult
femei și copii, se îmbulzeau vorbind gălăgios, agitând în mâini
cartelele de alimente, aruncându-se claie peste grămadă fără să
țină socoteală că se calcă în picioare, își rup hainele de pe ei sau își
dau ghiont un mai mult sau mai puțin nevinovate.
— Huo, cucoană, nu da buzna, că mă călcași, ia, acolea pe deșt de
nu mai pot! zise o femeie desculță, cu picioarele prăfuite, îmbrăcată
într-o rochie de stambă decolorată și ruptă.
— Mă împing și pe mine alții, zise cucoana tot privind mereu către
un burlan de care legase cățelul. Uite, sunt nevastă de colonel de
cavalerie și stau cu dumneata aici la rând să-mi iau rația de ulei.
Colonelul Dona, dac-ai auzit…
— Și ce dacă ești nevastă de colonel? se stropși cea călcată pe picior.
Trebuie pentru asta să-mi dai cu copita, fă? Parc-ai umbla călare
ca bărbatu-tău!…
Un râs general cuprinse mulțimea și doamna colonel, intrigată, cu
fața aprinsă de supărare, își făcu loc cu coatele, ieși din îmbulzeala
aceea, desprinse curelușa câinelui din inelul burlanului și zise
înțepat:
— Hai, Pufi, dragă, hai, că inculții și mahalagiii ăștia n-au loc de
coada ta…
— Ia-o din loc, grăbește-te, mai du-te și pe la alte cozi cum ți-e
obiceiul că de, nu-ți ajung câte-ți cară acasă primarul! sări o femeie
mică, subțirică, ce ținea de mână un băiețel de vreo patru ani numai
într-o cămășuță scurtă și desculț. Zău, oameni buni – se întoarse
ea către mulțime – mai în fiece dimineață vine la sulemenita asta
trăsura primăriei cu pachete. Eu văz, că stau la trei case mai în sus
de ea. Și-acuma, uite-o, fără obraz, se înghesuie și la amărâta
noastră de rație!
— Te rog, impertinento, să-ți măsori cuvintele! strigă doamna
colonel, cu glas răgușit, aproape înecându-se de furie. Nu ți-e
rușine? Auzi la ea? O spălătoreasă mă insultă în public! Domnul
colonel Jurăscu, primarul, să știi și tu, trențăroaso, îi camarad cu
bărbatu-meu… Amândoi de la cavalerie… Și ca prieteni, are grijă și
de casa celui plecat pe front…
— Poate are grijă și de muiere-sa! țâșni din mulțime un alt glas de
femeie.
— Mizerabilo! Mahalagioaice prost crescute!
Zicând acestea, doamna colonel plecă toată numai nervi, cu pas
mărunt, repezit, trăgând cățelul după ea, smucindu-i mereu
curelușa gata s-o rupă. Apoi, după câțiva pași se întoarse și spuse
înăbușit ridicând glasul:
— Neciopliților! Bărbatu-meu e pe front, luptă pentru țară și
mareșal și voi vă bateți joc! Am să mă duc să vă reclam!
— Bărbatu-tău luptă pentru moșia lui! se auzi o voce groasă din
mulțime… Nu pentru țară…
— Pentru a lui, pentru a mareșalului… Ce parcă mareșalul nu-i tot
boier? răspunse femeia aceea cu copilul de mână. Tot boier îi și el…
În vremurile astea când abia găsești o coajă de pâine, el are ce bea,
ce mânca, cred că nu stă cum stăm noi colea, la miezul nopții,
pentru o ceașcă de ulei pe care trebuie să ne-o dea din aprilie și uite
acuma îi sfârșitul lui august…
— Uleiul nostru l-a luat Hitler, prăjește cartofi la Berlin!
— Mai bine s-ar pune el în tigaie!
Râsul izbucni din nou, mai puternic decât cel dintâi, dar deodată,
la apariția caporalului Dincu, care se oprise să vadă de ce-i
îmbulzeala aceea, veselia încetă de parcă lumea s-ar fi ferit de el.
Desigur, Dincu auzise tot ceea ce vorbiseră oamenii, îi părea bine
că din zi în zi creștea ca o furtună revolta populației, dar își zise că
nu e bine prin prezența lui să-i stânjenească în a-și spune gândurile
– deh, oamenii se feresc acum și de umbra lor, darămite de un
militar! – fiind mai nimerit să-i lase, să-și verse fiecare năduful cum
vrea, să se răcorească.
Porni, așadar pe sub castanii de pe Strada Mare, zorind să ajungă
cât mai degrabă la cazarmă. Cu toate că era aproape de miezul
nopții, stăruia totuși atâta zăpușeală în aerul încins după căldura
de peste zi, încât dintr-o clipă într-alta părea că te înăbuși, gata să-
ți dai sufletul. Ajungând la colțul străzii Independenței, zări un
gardian, în uniforma lui cafenie, decolorată, cu șapca dată pe ceafă,
vorbind cu un țăran. Îl întrebă cât e ceasul și aflând că nu era încă
vremea să se prezinte la cazarmă, hotărî să treacă puțin și pe acasă,
să vadă ce mai este nou pe acolo. Apucă înspre cartierul Moara de
Foc, ale cărui case mici, sărăcăcioase, cu pereți crăpați și
acoperișuri lăsate într-o parte, erau în parte bombardate, altele
numai zdravăn mușcate de schijele proiectilelor. Dar când să dea
colțul pe strada lui, se pomeni brusc, chiar lângă bordura
trotuarului, cu o mașină de piață, un Ford negru, hodorogit.
Portiera se deschise și caporalul se trezi față-n față cu Haralamb.
— Ce-i, ce s-a întâmplat? se sperie Dincu și privi îngrijorat în toate
părțile.
— Unde umbli, măi băiete acum aproape de miezul nopții? îl dojeni
Haralamb. Alerg de-o oră după tine și nu te aflu nicăieri. Mi-a spus
Ganea că ești plecat la major acasă și acum mă duceam într-acolo…
Hai, urcă…
— Dar ce este?
— „Fulgerul” comunică: „Răsăritul!”
— Gata? A început? se opri deodată locului caporalul și-l privi uluit
pe Haralamb. Apoi într-o clipă fața i se lumină și prinzându-l în
brațe, îl sărută repede pe obrazul acoperit de țepii bărbii… Ura! Să
trăiești, tovarășe Haralamb! Uraa! Când a început? Unde mergem?
Era tot o explozie de bucurie, de entuziasm și neastâmpăr. Îi venea
să sară în sus, să joace, să chiuie…
— Mai încet, măi băiete, mai încet că scoli strada, îl opri Haralamb.
Și dacă ne punem de-acuma clopoței…
— Iartă-mă, se scuză caporalul, vorbind repede, precipitat. Dar
dac-ai ști dumneata ce-i în inima mea în clipele astea!…
— Dar ce, parcă într-a mea nu este? făcu Haralamb fără să-și
ascundă emoția. Dar acuma n-avem timp să ne bucurăm. Hai
repede, urcă în mașină! Peste zece minute avem o adunare a
grupului de acțiune.
— Comandantul meu a venit?
— E acolo. L-am adus tot eu de-acasă… Sunt toți… Numai
dumneata lipseai…
Peste o clipă, mașina demară brusc, cu motorul duduind din plin
și porni să alerge pe străzile pietruite ale cartierului, luminate de
lună ca ziua. Șoferul, un bătrânel uscățiv, cu mustăți mari și șapcă
de pânză trasă adânc peste ochi, conducea cu multă siguranță,
gonind cu toată viteza de parcă era un apucat, ocolind atât cât
putea gropile și șanțurile ce le întâlnea în cale.
— Cine e dânsul? întrebă în șoaptă caporalul, aplecându-se la
urechea lui Haralamb.
— E de-al nostru.
— Mașina lui?
— A lui. E piețar…
Peste câteva minute, Fordul opri în dreptul unei case scunde, cu
acoperiș de tablă, îmbrăcată până sub streașină cu viță de vie.
Coborâră repede, mai întâi Haralamb, apoi Dincu și intrară, zoriți,
în curtea aproape cufundată în întuneric din pricina unui tei mare
ale cărui ramuri se întindeau până peste acoperișul casei. Un câine
își zornăi lanțul, lătră puțin, apoi cunoscându-l pesemne pe
Haralamb care începuse a-i vorbi în șoaptă, se domoli și tăcu.
Trecură printr-o bucătărie scundă, cu tavanul crăpat, în care se
vedeau o mașină de gătit, o postavă plină cu rufe și un pat de fier
alături de-o masă încărcată cu farfurii murdare, cratițe și oale. O
ușă li se deschise în cale. În prag, Gligor, înalt, voinic, oarecum
neliniștit:
— Hai, măi tovarășilor, bine c-ați venit! Trece vremea și…
Raicu se ridică de pe patul pe care stătea și dădu mâna cu Dincu.
Caporalul privi nedumerit în jur. În lumina lămpii cu gaz, cocoțată
pe-un șifonier demodat, desluși chipul lui Ganea care-i zâmbi
prietenește și-i făcu semn să se așeze lângă el pe-un cufăr.
— Acum suntem toți, zise Raicu grăbit. Prieteni, tovarăși, începu el,
vădit emoționat, prea multe n-am să vă spun. Fiecare minut e
prețios în acțiunea noastră. Ceasul mult așteptat a sosit. Acuma o
oră – poate vreunul dintre dumneavoastră a ascultat la radio – s-a
comunicat că dictatura antonesciană a fost doborâtă, și că începe
războiul pentru eliberarea Transilvaniei, cu alte cuvinte ne batem
cu nemții. După cum se vede, forțele patriotice, conduse de partidul
nostru comunist, au acționat cu succes. S-a început, tovarăși, lupta
împotriva adevăraților dușmani ai poporului. Deci, trebuie să
punem mâna pe arme.
— Ce variantă a planului aplicăm? întrebă sublocotenentul Ganea,
trăgând din buzunarul de la piept al vestonului câteva hârtii frumos
împăturite.
— Aplicăm planul „Dunărea Vest-trei”, interveni Gligor, și luând
scaunul se așeză lângă ofițer să privească hârtiile pe care acesta și
le întinsese pe genunchi.
— Exact, confirmă Raicu. Domnule Ganea, se adresă el apoi
sublocotenentului, luați măsuri să fixați posturi de santinelă la
poștă, telefoane, la Șantier și Atelierele căilor ferate, mă rog, așa cum
ați conceput planul… Eliberați băiatul acela de la poliție…
— Și cu nemții ce facem? întrebă Gligor.
— Vom înconjura clădirea comandamentului lor și-i vom împiedica
să iasă sau să facă vreo mișcare…
— Trebuie să-i dezarmăm!
— Trebuie, dar mai întâi luăm această măsură. În orice caz, să fim
pregătiți pentru o acțiune hotărâtă. Dacă consimt de bună voie să
se predea, cu atât mai bine.
— Legăturile telefonice?
— Tăiați numai cele către comandamentul german, hotărî Raicu.
Restul rămân intacte. Avem nevoie de legături. Oamenii noștri au
primit armele?
— Le au asupra lor, răspunse Gligor.
— Ți-am spus eu dumitale, totul e pregătit, interveni Haralamb. Am
așteptat numai ceasul ăsta.
— Foarte bine, zise Raicu. Acum, la treabă. Sediul
comandamentului forțelor de luptă patriotice îl știți unde este.
Florea, ai luat măsuri să ocupi școala? E doar pustie, elevii-s în
vacanță…
— Am luat.
— În regulă. Țineți legătura cu Florea. De altfel, eu voi fi tot timpul
acolo în noaptea asta. Vom trece apoi să vedem cum am pus
stăpânire pe obiectivele vizate în planul nostru de acțiune. Tovarășe
Haralamb, oamenii au brasarde tricolore?
— Li s-au împărțit o dată cu armele.
— Domnule sublocotenent, zise Raicu întorcându-se către Ganea,
în oraș să fie patrule formate din militari și muncitori. Nimeni n-are
voie să circule după lăsarea serii. Ne-am înțeles?
— Am luat notă.
— Te rog, vino la sediu peste două ore și spune-mi care este situația
trupelor, cum a reacționat colonelul Predoiu, să vedem ce măsuri
mai trebuie luate.
— Am înțeles.
— Acuma, tovarăși, destul! hotărî Raicu. Să pornim acțiunea
noastră. Cât mai repede, mai sigur, prin surprindere…
— Ce facem cu mașina? întrebă Gligor.
— O iei dumneata și prietenul Ganea. Să ajungeți cât mai repede la
posturi… Haide, grăbiți-vă!
Se ridicară cu toții. Își strânseră mâinile.
— Nu uitați, tovarăși, li se adresă pentru ultima dată Raicu. Totul
prin surprindere. Și cu multă hotărâre. Acum, în clipele astea, în
toată țara s-a sărit pe nemți. Ca toți ceilalți patrioți, și noi, aici, în
acest colț al pământului nostru, să ne facem datoria. Deci, la
treabă! Noroc și numai bine! Victorie!
Încă o dată își strânseră mâinile și ieșiră în curte, trecând prin
bucătăria în care stăruia mirosul de mâncare și de rufe muiate
pentru spălat.
 30

Ținând-o tot într-o alergătură, caporalul trecu pe la băiețandrul

pistruiat, legătura lui, și-i dădu sarcina să-i anunțe chiar în
noaptea aceea pe toți membrii organizației de tineret despre faptul
că a sosit clipa cea mare.
— Cum? Începem? se miră acesta, ieșind la poartă, în toiul nopții,
desculț, numai într-un maieu și chiloți, cu părul ciufulit.
— Începem. Anunță indicativul „Răsăritul”, apoi „Dunărea Vest-
trei”…
— Am înțeles. Dar ce-i cu dumneata îmbrăcat militar? Te-au
concentrat între timp?
— Hai, măi băiete, îmbracă-te și dă-i drumul, că n-avem timp de
vorbă acuma! îi porunci Dincu. Auzi tu? Din om în om, după
legăturile lor, toți uteciștii să fie la posturi. Deci, nu uita: „Răsăritul
– Dunărea Vest-trei”. Ții minte?
— Se poate, tovarășe Valeriu? se simți jignit pistruiatul. Uite, într-
o clipă am și zburat!
Dincu porni apoi într-o goană să ajungă cât mai repede în cazarmă.
Trebuia în clipele acelea să fie și printre militarii companiei. Când
să iasă în Strada Mare, se întâlni cu soldatul Chirică, tot numai o
apă, asudat, cu boneta în mână, gâfâind de alergătură.
— Ce-i mă, unde te duci? îl întrebă caporalul, mirat de această
neașteptată întâlnire.
— E alarmă, dom’caporal, răspunse cu glasul întretăiat Chirică. M-
a numit dom’majur agent și m-a trimis fuga acasă să-l chem la
cazarmă pe dom’ colonel…
— Dar ce s-a întâmplat de-i alarmă? făcu pe miratul caporalul.
— Nu știu! înălță din umeri Chirică. Am scos armamentul,
muniția… Oamenii stau cu căștile pe cap în curte și așteaptă.
— Bine, vezi-ți de drum și vino tot în trap înapoi! zise Dincu și fără
să mai stea pe gânduri porni și el repede către cazarmă.

De cum intră în curtea regimentului, caporalul zări în lumina lunii

forfota militarilor care acuma, la miezul nopții, umblau buimaci de
colo până colo, sub strigătele și înjurăturile gradaților. Unii cărau
în brațe saci de pânză plini cu cartușe, ranițe, lăzi cu marmeladă.
Alții, cu căștile pe cap, cu armele la picior, se aliniau în grabă în
fața pavilioanelor tropăind scurt din picioare, speriați și nădușiți,
cu fețele roșii, bulucindu-se, căutând în fierberea aceea grupa sau
plutonul din care făceau parte, îmbrâncindu-se, agitați ca în fața
unei apropiate primejdii. Sergentul major Gălușcă, cu mâna lui
țeapănă pe lângă corp, se urcase pe o ladă de muniții, ca să-l vadă
toată lumea și dădea ordine peste ordine, cărora numai el le
înțelegea rostul.
— Plutonul întâi, aveți câte zece cartușe de fiecare? Aveți mă, sau
n-aveți?
— Daaa! răspundeau fără vlagă ostașii.
— Așa, să nu mai aveți! Scoateți cartușele și adunați-le pe
companie. Hai, repede, leat, că acum mă reped la tine!
Înălța pumnul în care ținea cravașa lui din curele împletite și privea
scrutător peste rânduri să vadă care-i acela care nu se mișcă „ca
argintul viu” când dă el porunci. Ostașii stricaseră rândurile, se
îngrămădiseră în jurul unei lăzi de muniții, unde un gradat primea
în mare grabă de la fiecare cartușele pe care le distribuise cu numai
câteva minute mai înainte.
— Hai, leat, mișcă, mișcă… tu-ți dumnezeirea cui te-a făcut, de
mârlan, că de puturoși nu vă întrece nimeni!
Strigăte, îmbulzeală, căști și bidoane, gamele și lopeți Linemann
lovite, zdrăngănite, tropot înfundat de bocanci sub norii de praf ce
se înălțau de pe platoul de adunare al trupei.
— Gata, mă?
— Daaa!
— Așa, leat. Alinierea! Sfoară, mă!…
Oamenii jucau mărunt din picioare, stârnind și mai mult praful,
privind către dreapta că fie rândurile „sfoară”, că cel care se găsea
numai cu câțiva centimetri mai înainte sau mai înapoi cunoștea
îndată cravașa lui Gălușcă. Sergentul major coborî de pe ladă ca de
pe o tribună, grav și încruntat, cu cizmele lui bilgher lustruite, cu
cravașa la spate, se apropie de ostași, privi rândurile și apoi tot
tăcut se trase mai la o parte.
— Drepți! comandă el ca un turbat și toți militarii întoarseră fața
către înainte. Ascultă leat! Treci acuma și primește câte
cincisprezece cartușe. Trap, mă, că acu vine domnu sublocotenent
și trebuie să dăm raportu!
Caporalul Dincu se apropie și privi mirat la cele ce se întâmplau,
fără să înțeleagă nimic. De ce se cerea înapoi muniția, dacă se
împărțea din nou oamenilor? Îl zări îndată Gălușcă și îi făcu semn
cu cravașa să se apropie.
— Unde ai fost, mă?
— În misiune la dom’majur, răspunse Dincu, luând poziția de
drepți. Dânsul m-a trimis…
— Așa, știu, își aminti Gălușcă. Treci trap la magazie, vezi că-i
dom’majur acolo, ajută-l să scoată afară și restul de muniție!
Dincu salută și alergă către magazie. Dar ușa era încuiată și
Grădinaru nicăieri. Scoase repede cheia, descuie lacătul, dădu
ranga de fier la o parte și deschise larg ușa. În mijlocul magaziei se
aflau îngrămădite lăzi de muniție goale, răsturnate, așa cum le
aduseseră în grabă ostașii. Ieși din nou afară, privi cu grijă în toate
părțile și încredințându-se că nimeni nu putea veni în clipa aceea
la magazie, trase ușa după el și o încuie cu cheia. Se duse apoi la
ușa cămăruței și ciocăni scurt de câteva ori, repetat, după semnalul
stabilit. După câteva clipe se auzi un zăvor trăgându-se și Mihai se
ivi în prag.
— Domnule caporal, bine c-ai venit! șopti și îl trase de mână
înăuntru. Evenimente deosebite!
Ochii îi luceau viu, aprinși de un foc lăuntric care parcă atunci
izbucnise.
— Stai să încui ușa…
— Ce s-a întâmplat? făcu caporalul pe neștiutorul, luându-și
boneta de pe cap.
— Ceea ce am așteptat de multă vreme, vorbi Mihai precipitat, cu
glasul sugrumat de emoție, dar tot în șoaptă. Antonescu a fost
doborât și România a trecut de partea coaliției antifasciste.
— Ce vorbești?
— Așa e, cum îți spun, vorbi tot mai înfierbântat Mihai.
— S-a comunicat la radio?
— Da, la radio.
— Păi cum…
— Stai să vezi cum a fost, îl opri Mihai. Așa, cam pe la orele opt, se
transmitea muzică. Deodată emisia se întrerupe și crainicul anunță
cu o voce gravă cerând ca toată lumea să stea pe recepție pentru că
în curând se va face o comunicare importantă. Nu știu, dar parcă
mi-a trecut prin corp un curent electric. Măi, ce să fie? mi-am zis.
Au trecut cam la douăzeci de minute, iar muzică, iar se întrerupe
emisia și iar anunță crainicul să nu părăsim postul de recepție.
Domnule, m-a ținut așa sub tensiune până la ora zece și un sfert,
când am auzit în difuzor un comunicat, că dictatura lui Antonescu
a luat sfârșit și că alături de armatele aliate vom elibera pământul
Transilvaniei de sub ocupația străină. Deci, am întors armele
împotriva nemților… S-au mai citit apoi niște decrete – un decret
pentru numirea generalului Sănătescu în funcția de președinte al
Consiliului de Miniștri, un altul de amnistie, altul pentru
desființarea lagărelor de concentrare… Ei, ce zici, domnule caporal?
încheie Mihai cu lacrimi în ochi. Nu se mai putea, domnule, nu se
mai putea!
Emoționat, se întoarse, luă de lângă aparatul de radio un petic de
hârtie și-l întinse caporalului.
— Uite, am scris aici acel comunicat, atât cât l-am putut prinde în
fuga condeiului. Și unele din decrete.
Tudor luă hârtia, o parcurse în grabă, o împături și o vârî în
căptușeala bonetei.
— Dumneata nu știai chiar nimic? întrebă Mihai, trecându-și mâna
prin părul mare, crescut sălbatic. Nu cred să nu fi aflat…
— Ba da, am aflat și eu. Însă nu cunosc atâtea amănunte ca
dumneata.
— Cred că regimentul a primit unele ordine, reluă Mihai în șoaptă.
Aud afară mare zarvă și eram îngrijorat că nu aveam nici o
posibilitate să-ți comunic cele aflate…
— Da, s-a dat alarma, confirmă Dincu și-și puse boneta pe cap. Mă
duc să văd ce se mai întâmplă. Te rog, continuă să-mi întocmești
acele mici informații scrise. Acum am mare nevoie de ele…
— E-n ordine! zise Mihai și pe fața lui acoperită de țepii mari ai
bărbii trecu o undă de lumină. Cred că mâine dimineață voi ieși și
eu din… cantonament!
— Poate chiar în noaptea asta, răspunse evaziv caporalul.
Deocamdată nu-ți dau nici o asigurare… Să vedem mai întâi cum
se vor desfășura evenimentele…
Zicând acestea, întinse mâna lui Mihai și ieși repede, încuind ușa.

În cancelaria companiei, slab luminată de-o lampă de gaz, Dincu îl

găsi pe sublocotenentul Ganea stând la masa lui, cu fața lac de apă,
descheiat la veston, răsuflând greu din pricina alergăturii prin
cazarmă. Își ștergea fruntea de transpirație, gâtul, ceafa și, parcă
absent, privea afară, prin geamurile prăfuite, la ostașii care
forfoteau de colo până colo, cu căștile pe cap și cu sacii de merinde
doldora la șold.
— Să trăiți! zise Dincu și, luând poziția de drepți, duse palma la
marginea bonetei.
— A, tu erai? tresări ofițerul și întorcând capul îl privi zâmbind.
— Eu, domnu’sublocotenent.
— Domnule, ai avut dreptate în privința celor ce mi-ai spus cândva,
zise Ganea și se ridică greoi de la masă, venind lângă Dincu. Uite,
de la adunarea noastră de adineaori, am venit direct în cazarmă,
pentru că aici e locul meu. În clipa asta stăteam și mă gândeam
câte evenimente deosebite s-au întâmplat în ultimele zile: ofensiva
rușilor pe frontul din Moldova, pregătirile noastre de aici, tot mai
febrile, acuma știrea aceasta pe care o așteptam dar care să-ți spun
drept m-a uluit. Și știi de ce? Domnule, mi-am dat seama ce forță e
partidul comunist! Câtă înțelepciune, ce perfectă organizare a
acțiunii, de cât sprijin se bucură din partea poporului! Poate te miri
că am asemenea sincere reflecții, dar știi, îmi place să-mi dezvălui
gândurile intime către cineva apropiat, cu atât mai mult când e
vorba de dumneata, care m-ai scos la lumină…
— Și mie îmi place să vă ascult, domnule sublocotenent, îl asigură
caporalul. Tocmai pentru că reflecțiile astea, cum le numiți
dumneavoastră, sunt sincere și vă arată cum nu se poate mai bine
ca om.
Câteva clipe domni tăcerea între pereții afumați ai cancelariei. Se
auzeau afară, în noapte, comenzile repezite, scurte, tropăitul
bocancilor, clinchetul căștilor și al bidoanelor lovite de lopeți și
baionete.
— Ceva ordine au mai venit? se interesă caporalul, vorbind în
șoaptă.
— Nu știu, că n-am fost pe sus, pe la biroul colonelului. Ți-am spus,
abia am picat. E stare de alarmă, așa că desigur situația asta n-a
creat-o colonelul de capul lui; înseamnă că a primit și el ceva ordine
de sus. În orice caz, compania noastră va ocupa chiar în noaptea
asta cele mai importante obiective. Conform planului…
În clipa aceea sună telefonul și încăperea se umplu de larma
soneriei stridente. Calm, sublocotenentul se duse la masă și ridică
receptorul. O voce răgușită, repezită, vorbea agitat, întretăiat,
aproape strigând în capsula de ebonită.
— Am înțeles, domnule colonel, viu la dumneavoastră, zise Ganea
și puse încet receptorul în furcă. Apoi, adresându-se caporalului:
Uite că mă cheamă. Să vedem ce se mai întâmplă…
— Vedeți cum puneți problema, domnule sublocotenent, i se adresă
caporalul, dându-i cascheta din cuier. În caz că nu vrea să
acționeze de partea noastră, luați comanda unității. Compania
noastră e pregătită…
— Nici o grijă, Dincule, zise Ganea liniștit. Știu eu să mă descurc.
Se încheie la veston, își potrivi centura și punându-și cascheta ieși
afară, în curtea regimentului.
Nu făcu decât câțiva pași, că se întâlni cu cei patru ostași dezertori,
urmați de o santinelă cu baioneta la armă. Oamenii erau cu
capetele descoperite, în haine numai zdrențe, cu fețele supte, fără
moletiere și cu bocancii pe piciorul gol. Cum îl văzură pe ofițer, se
opriră, rânduindu-se pe o singură linie și luară poziția de drepți.
— Încotro, frumoșilor? râse sublocotenentul, oprindu-se în fața lor.
— La tăiat lemne, dom’sublocotenent, răspunse unul dintre ei, pe
nume Vasile Plopșor, cel mai bătrân, cu barba crescută mare și
neagră. Omul avea privirea stinsă, ochii albaștri duși în fundul
capului. Trebe lemne pentru bucătărie, e alarmă și pleacă trupa. Se
dă mâncare caldă cică…
— Cine v-a scos la lemne?
— Dom’majur Grădinaru, răspunse santinela în locul celui
escortat. A venit acum un sfert de oră și a dat ordin caporalului de
schimb să-i scoată la lemne…
— Foarte bine, să-i scoată, zise sublocotenentul. Dar se pot duce și
fără tine, camarade. Așa că, fă bine, pune baioneta în teacă și
întoarce-te la gardă. Iar voi, frumoșilor, dați-i drumul la
îndeplinirea misiunii. După aceea o să am eu o vorbă cu voi…
Cei patru dezertori se priviră mirați unul pe altul, îl priviră și pe
ostașul de santinelă care se chinuia să scoată baioneta de la armă
și apoi ochii lor se îndreptară neîncrezători asupra ofițerului care-i
fixa pe rând, pe fiecare în parte, zâmbind, căutând a înțelege ce se
petrecea în clipele acelea în sufletele lor.
— Hai, frumoșilor, înainte marș! ordonă sublocotenentul. Ori v-ați
învățat cu paznicul după voi, să nu vă fure vreo fată acuma pe
lună? Gata, dați-i drumul către lemne…
Ostașii se întoarseră nehotărâți, fără să mai înțeleagă nimic din tot
ce se petrecea cu ei și porniră cu pași șovăitori către magazia din
fundul curții. Când și când, speriați și neîncrezători, priveau înapoi,
să vadă dacă-i ajunge din urmă santinela sau nu. Dar militarul
acela reușise în sfârșit să scoată baioneta de la armă, o pusese în
teacă și pornise și el către corpul de gardă. Dacă i se ordonase să-i
lase liberi pe dezertori, el nu se putea împotrivi. Executase ordinul
superiorului său și nimic mai mult.
Victor Ganea urcă treptele de piatră tocite ale pavilionului
administrativ, până la etajul întâi și intră în camera în care se afla
comandantul părții sedentare a regimentului. O lampă de gaz, cu
sticla afumată, așezată pe birou abia pâlpâia, împrăștiind în jur o
lumină slabă, bolnăvicioasă. Colonelul stătea în picioare la
fereastră și privea undeva în noapte, gânditor. Auzind ușa, se
întoarse și spuse:
— Ai venit, Ganea?
— Am onoarea să vă salut, domnule colonel! zise sublocotenentul,
luând poziția de drepți. M-am prezentat la ordinul
dumneavoastră…
— Ai auzit evenimentul? zise colonelul, mai mult în șoaptă, parcă
speriat de propriul lui glas și veni cu pas rar în întâmpinarea lui
Ganea. Extraordinar, domnule! Extraordinar! După câte am înțeles,
mi se pare că mareșalul Antonescu a fost arestat… În orice caz din
cele spuse la radio reiese limpede că guvernul lui a fost doborât de
la putere…
— Știu, domnule colonel, răspunse calm Ganea. Am aflat și eu.
Vorbește lumea în oraș… Am auzit chiar la radio. De aceea am și
ordonat, drept măsură inițială, ca dezertorii cei închiși să fie lăsați
liberi prin curtea cazărmii, să nu mai fie escortați…
— Pentru ce ai dat asemenea ordin? întrebă mirat colonelul.
— Pentru că-l socotesc logic.
— Nu înțeleg…
— Foarte simplu, reluă sublocotenentul cu același calm de la
început. Oamenii au fost acuzați că au dezertat de pe front, nu?
— Da.
— Ei, cum acel front nu mai există, mai poate dăinui vreo
culpabilitate acuzatoare împotriva lor? Niciuna! E o măsură
profund democratică și… cred că înțelegeți sensul… Cessante
causa, cessat efectus! 27
Colonelul clipi din genele-i alburii și obosit se așeză pe scaunul de
piele, cu spătar înalt, dinapoia biroului. Zise, împreunând mâinile
deasupra unor dosare ce le avea în față:
— Cum ți-ai permis să dai un asemenea ordin, când încă nu ai
confirmarea oficială despre încetarea ostilităților?
— Dar dumneavoastră n-o aveți?
— O am, dar n-o ai dumneata. Și chiar dacă o am, mai întâi am
verificat raportând telefonic la Corpul de Armată… Or, dumneata
te iei după spusele unuia și ale altuia, aplicând măsuri contra

27 Încetând cauza, încetează efectul! (l. latină, n.a.)

disciplinei militare…
— Domnule colonel, mă iertați, zise Ganea, fără să se piardă cu
firea, dar n-am făcut altceva decât să anticipez o măsură
democratică pe care sunt sigur că ați fi luat-o și dumneavoastră cât
mai neîntârziat.
— Eu?
— Da, dumneavoastră.
— O măsură… democratică?
— Întocmai.
— Democrația nu-i proprie armatei, sublocotenente! zise pe un ton
autoritar colonelul. Așa că nu puteam lua o asemenea măsură…
— Nu este acum, dar poate va fi mai târziu, domnule colonel, nu se
lăsă Ganea. Tempora mutantur, et nos mutamur cum illis! 28
— Dumneata faci exerciții de vorbire în latină, sperând că dintr-o
zi în alta te vei întoarce la catedră, spuse Predoiu. Ei, află
sublocotenente, că nu te vei întoarce așa de curând în viața civilă!
Lucrurile sunt atât de tulburi, încât nu știm ce se întâmplă mâine.
Auzi, guvernul Antonescu a fost doborât! Cine s-ar fi așteptat la
lucrul ăsta?
— Istoria.
— Cum istoria?
— Foarte bine, istoria, reluă sigur pe sine Ganea. Istoria pe care o
făuresc oamenii prin propriile lor fapte, pe care o făurește poporul.
Și poporul nostru desigur că s-a așteptat la acest deznodământ.
— Poporul?
— Da, poporul. Masele largi de cetățeni, prin exponenții cei mai
devotați unei cauze drepte, au dat curs evenimentelor pe care poate
dumneavoastră le considerați bizare, de neînțeles… Acum,
domnule colonel, dacă-mi permiteți, hai să discutăm deschis…
— Totdeauna dumneata vrei să discutăm deschis…
— Dumneavoastră singur ați apreciat cândva acest lucru drept o
calitate a mea, fapt ce m-a bucurat nespus de mult, mărturisi
Ganea.
— Mă rog… Ce vrei să spui? Ce vrei să discutăm?
— Eu, domnule colonel, sunt un om sărac, după cum știți, sunt un
simplu profesor de latină, vorbi Ganea cu modestie. Nu sunt un
filozof, și nici nu trebuie să fiu ca să am unde reflecții de ordin
personal, așa cum le are orice om care gândește logic.

28 Se schimbă vremurile și noi odată cu ele! (l. latină, n.a.)

— Desigur…
— Vreau să vă întreb, urmă Ganea, cunoscându-vă după cum v-
am mai spus, ca un om drept, integru chiar cu dumneavoastră
înșivă, zic, vreau să vă întreb: în propria dumneavoastră conștiință
nu se reflectă câtuși de puțin ideea că tot regimul acesta dictatorial,
că toată această guvernare antonesciană a fost clădită pe niște
piloni șubrezi, că mai curând ori mai târziu avea să-i vină sfârșitul?
Fiți sincer… Dacă vă mai amintiți, am mai discutat chestiunea
asta… Și iată a sosit ceasul…
— Sunt militar și n-am dreptul să gândesc în nici un fel asupra
ordinei de stat! răspunse rece și grav colonelul. Militar de carieră.
Or, militarii nu fac politică! Știi bine lucrul ăsta! Politica o fac civilii,
cei care n-au jurat credință regelui și patriei.
— Și civilii aceștia au fost odată militari și au jurat.
— O fi jurat ei, dar se vede că jurământul acela l-au dat la dos, dacă
după cum spui dumneata, mulțimea, poporul, mă rog, a așteptat
de mult evenimentele astea…
— Și dumneavoastră sunteți convins că le-au așteptat, stărui
Ganea. Merg mai departe: sunt sigur că în mulțimea aceasta
oricând vă puteați sau vă puteți număra și dumneavoastră.
— Uite ce-i, sublocotenente, îi tăie vorba colonelul pe același ton
aspru. Dumneata ești civil și poți gândi ca toți civilii. Eu sunt militar
de carieră și gândesc ca un militar de carieră. Ți-am mai spus: nu-
ți permit să faci aprecieri ale situației politice din țară pe seama
persoanei mele! Profiți de faptul că am o anume stimă pentru
dumneata, o anumită considerație și îndrăznești să afirmi cum că
aș gândi la fel ca dumneata… Ei, uite că nu gândesc! Și chiar dacă
aș gândi ca militar n-am nici un interes să-mi provoc, prin trădarea
gândurilor, un act de acuzare din partea mai marilor mei! Asta mi-
ar lipsi acuma, să mă văd pe la Curtea Marțială pentru motivul că
am început să fac politică!
Zicând acestea, Predoiu se ridică, ocoli biroul și cu pas apăsat,
ținând mâinile la spate, se duse din nou la fereastră. Trase cu un
gest nervos perdeaua de mătase și privi în curte. Se întoarse apoi
după câteva clipe și se opri în fața lui Ganea care continua să stea
în picioare într-o poziție respectuoasă, lângă ușă, în locul în care se
afla de când intrase în cabinetul comandantului.
— Să ne întoarcem, mai bine, la problemele ce ne interesează
direct, spuse el pe un ton grav, marțial, dar care vroia să arate calm
și stăpânire de sine. După câte știi, unitatea noastră e în alarmă,
conform ordinelor superioare…
— Ostașii s-au și adunat pe platou, domnule colonel.
— Foarte bine. Te rog să controlezi starea armamentului, a
muniției, felul cum s-a distribuit hrana rece…
— Am înțeles, domnule colonel.
— Ca singurul ofițer din regiment, mă vei înlocui la comandă, urmă
Predoiu pe același ton autoritar.
— Plecați undeva?
— Da. Am să iau trăsura și am să dau o fugă până în comuna
Erghevița și pădurea Balota unde avem cele două batalioane de
recruți. Vreau să văd ce măsuri s-au luat acolo după ordinele pe
care le-am dat. Dumneata ai grijă aici ca totul să fie în regulă.
— Am înțeles, domnule colonel!
— Încă ceva: am primit un ordin de la Corp, pe care trebuie să-l
executăm chiar în noaptea aceasta. E vorba de întărirea gărzilor
existente, de instalarea unor posturi de santinele duble la poștă,
telefoane, instituții și întreprinderile cele mai importante. De
asemenea, să organizăm câteva patrule prin oraș. Totodată trebuie
să supraveghem trupele germane aflate în garnizoană.
„Va să zică, treburile merg bine, cugetă în sinea lui Ganea. Armata
a și primit ordin să treacă de partea forțelor patriotice”.
— Mă iertați, n-am reținut, ce se spune în privința nemților? întrebă
sublocotenentul, vădit interesat de acest lucru. Ce ordin?
— Deocamdată numai ce-ai auzit, zise colonelul. Să-i
supraveghem… Nu ne mai sunt aliați, așa că…
— Dacă nu ne mai sunt aliați, poate că ne sunt dușmani, încercă
Ganea să dea o interpretare proprie dispozițiilor venite de sus. Și
dacă ne sunt dușmani, poate că ar fi bine să trecem la dezarmarea
lor…
— Domnule sublocotenent, mă exasperezi cu teoriile dumitale
hazardate! izbucni colonelul, cu fața congestionată de enervare.
Dumneata nu înțelegi că nu avem voie să facem presupuneri, din
moment ce ordinele superioare nu fac nici o precizare în acest sens?
Nu zic, s-or fi dat ordine și pentru dezarmarea nemților, dar acestea
s-au emis, cred, către garnizoanele mari unde se știe că există
efective serioase ale trupelor germane. Dar nouă, de ce să ne fie dat
un asemenea ordin? Pentru cincizeci de oameni cât numără
comandamentul lui Klausing? S-a presupus că aceștia – datorită
numărului mic al efectivului – nu se vor gândi să înceapă a opune
rezistență și înțelegând situația nou creată se vor preda fără multe
parlamentări. Asta cred că ar fi o explicație… Iar dumneata vii cu
niște idei…
— Nu vă supărați, domnule colonel, zise Ganea imperturbabil, dar
chiar așa fiind, cred că măsura adoptată de Corp, de a supraveghea
deocamdată trupele germane din garnizoana noastră are un înțeles
mai adânc.
— O avea, dar noi n-avem voie să interpretăm, îl opri colonelul
aspru. Ai înțeles? Ce-o mai fi, vom vedea. Deocamdată trebuie să
executăm ordinul așa cum e dat și nimic mai mult!
— Dar noi nu putem să avem puțină inițiativă în privința acestor
evenimente?
— Ce inițiativă? făcu ochii mari colonelul.
— În privința celor ce v-am raportat adineauri, zise Ganea. Să
trecem la dezarmarea trupei germane și apoi să raportăm măsura…
— Domnule, ești nebun? izbucni Predoiu abia stăpânindu-se, roșu
de mânie, cu ochii numai scântei. Eu vreau să te fac să înțelegi că
nu trebuie să ieșim din litera ordinului și dumneata îi dai înainte
cu una și cu alta, vrei să faci ce te taie capul!
— Domnule colonel…
— Am terminat, îi tăie vorba Predoiu. Nu văd rostul unei astfel de
inițiative total riscante! De altfel, am raportat acum o jumătate de
oră și domnului colonel Jurăscu, primarul, situația și dânsul a fost
de aceeași părere, anume, că nu e bine să începem o luptă fără rost
când nimeni nu ne-a cerut acest sacrificiu complet gratuit…
— Gratuit? înălță Ganea sprâncenele a mirare. Nici nu putea un
primar antonescian să aibă alte reflecții. Și dumneavoastră îi cereți
sfatul…
— Mă rog, antonescian, neantonescian, dar până l-or schimba –
dac-or găsi de cuviință acest lucru – e tot primar. Și-apoi eu i-am
cerut sfatul ca unui militar mai vechi în grad, în meseria armelor,
ca unui om cu experiență. I-am arătat și ordinul telefonic. Într-
adevăr – a concluzionat și dumnealui – nemții nu ne mai sunt aliați,
dar nici nu se precizează că ne sunt dușmani. Nu reiese de niciunde
acest lucru…
— Cum nu reiese? se arătă contrariat Ganea. Dar chiar din cele
spuse la radio se deduce acest lucru: „Vom trece – mi se pare că s-
a spus – hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a
elibera pământul Transilvaniei de sub ocupația străină”. Deci, e
destul de limpede: război împotriva nemților și fasciștilor unguri
care sunt în cârdășie cu ei…
— Astea-s presupunerile dumitale, și atâta tot…
— Ale dumneavoastră nu sunt?
— Or fi, dar n-am dreptul să iau măsuri în afara ordinelor
superioare. Ce dracului, măi Ganea, armata asta a ajuns chiar așa,
o turmă fără stăpân? Face fiecare ce vrea? Luăm inițiative de capul
nostru?
— Vă asigur, domnule colonel, că nemții vor căuta să se răzbune
pe această hotărâre a noastră de a rupe alianța cu ei și a pune mâna
pe arme să ne facem dreptate. Și atunci vor lovi tocmai când nu ne
așteptăm.
— Te înțeleg, dar uite că până acum la miezul nopții nu s-au
manifestat în nici un fel în acest sens. Și-apoi, nu uita dumneata
un lucru, sublocotenent Ganea: așa cum ți-am mai spus, cred că
apreciind lucid evenimentele, vor da dovadă de loialitate și de o
deplină înțelegere a lucrurilor.
— Nu cred că aceeași impresie o au ei despre noi, domnule colonel,
zise Ganea. Și atunci, sunt singur că vor proceda în consecință.
— Evenimentele următoare vor confirma sau vor infirma părerile
dumitale, vorbi de astă dată calm colonelul. Deocamdată lucrurile
se prezintă în stadiul pe care-l cunoaștem. Te rog să treci la
executarea măsurilor ordonate…
— Am înțeles, domnule colonel!
— Totul în spiritul ordinelor superioare.
— Da, domnule colonel…
Zicând acestea, Ganea își puse cascheta pe cap, salută și ieși din
biroul comandantului.
 31

În aceeași noapte, Mihai intră pe poarta casei părintești de pe

strada Aurelian, grăbit să-i revadă cât mai neîntârziat pe ai săi.
Barba îi crescuse mare, părul de asemenea, iar cămașa nespălată
de multă vreme era grea de sudoare și murdărie. Curtea casei era
pustie. Primul care-i ieși înainte fu Costeluș, ce apăruse ca o umbră
de dinapoia cuștii câinelui cu o nuia în mână.
— Ura! A venit nenea Mihai! dădu el un strigăt de bucurie și se
repezi înainte-i cu brațele larg deschise.
— Ce faci, măi sfârlează, nu te-ai culcat încă? îl sărută Mihai pe
amândoi obrajii și luându-l de subsuori îl ridică în sus ca pe un
fulg. Îți era dor de mine?
— Îmi era. Unde-ai fost?
— Departe.
— Mai pleci acuma?
— Nu mai plec… E cineva acasă?
— Numai mama și tanti…
Mihai intră în casă. La apariția lui, maică-sa, care tocmai ștergea
niște farfurii era cât pe-aci să le scape jos de emoție.
— Mihai, ce-i cu tine, băiatule?
— Bine, mamă… S-a terminat exilul și am venit acasă.
— Unde ai stat? Ai fost plecat din oraș?
— Îți spun eu…
Îl îmbrățișă, mângâindu-l pe păr, apoi îl întrebă cu îngrijorare în
glas:
— Să fie oare adevărate toate câte se aud?
— Dar ce se aude?
— Că s-a încheiat pace și că nemții pleacă din țară.
— E adevărat.
— Bine c-a dat dumnezeu să se întâmple minunea asta! zise mama
și se închină de câteva ori făcând cruci mari pe piept. Că nu se mai
putea trăi. Și tu, întrebă ea după o clipă, nu mai ești amenințat
acuma de nici un pericol?
— De nici unul. Sunt liber și nu mai plutește nici o primejdie asupra
mea…
Mama își îmbrățișă din nou fiul și începu să plângă. Lacrimi de
fericire îi lunecară pe obraji. Costeluș stătea de-o parte și-i privea
tăcut, fără să scoată o vorbă. Înțelegea că în acele clipe se întâmpla
ceva deosebit, dar ce anume nu-și putea da seama.
După un minut-două, pe-o ușă alăturată își făcu apariția și tanti
Emilia. Era fardată exagerat de mult cu roșu pe obrajii supți, cu
părul vâlvoi și privirea rătăcită. Trecu pe lângă cei doi ca o umbră
și ieși afară în curte, lăsând ușa larg deschisă în urma ei.
— Săraca de ea! zise Mihai, desprinzându-se din brațele mamei.
Victimă a nenorocitului ăsta de război, a suferit și suferă mai mult
decât toți… Dar unde-i Dana?
— A plecat acum două ceasuri în oraș. S-a dus pare-mi-se la o
colegă. Așa mi-a spus…
— Și tata?
— Trebuie să sosească din clipă în clipă. S-a dus până la domnul
Pintilie, judecătorul, să asculte la radio.
Într-adevăr, peste un sfert de oră sosi acasă și profesorul
Gheorghiu. Era slăbit, cu fața trasă, iar hainele îi cădeau prea largi
pe trupul său vlăguit. Numai sticlele ochelarilor îi luceau dând
ochilor o expresie deosebită.
— Mihai! zise el, văzându-și fiul în sufragerie și grăbit îl îmbrățișă,
sărutându-l apăsat pe amândoi obrajii. Ai venit? Ce bine-mi pare
că s-a terminat totul! Cred c-ai auzit, altfel nu te întorceai acasă.
Unde-ai stat până acuma?
— N-are importanță unde am stat, zise Mihai rece, oarecum
rezervat. Principalul e că trăiesc și că am avut posibilitatea să mă
întorc acasă fără să-ți mai pricinuiesc dumitale vreo neplăcere…
— Ești nedrept, băiete, zise profesorul, prinzându-și fiul de braț.
Dacă m-ai înțelege…
— Te înțeleg destul de bine, tată. Dumneata vrei să fii bine cu toată
lumea. Și din cauza asta n-ai o poziție precisă, clară, un drum
propriu pe care să mergi drept, după propriile dumitale gânduri,
după propriile dumitale convingeri. Și totuși cred că-ți sunt limpezi
anumite lucruri, dar n-ai curaj să le afirmi, sau mai bine zis să-ți
exprimi poziția…
— Mihai!
— Uite ce-i, tată, să lăsăm clarificările, propuse băiatul. De acord?
Vom avea timp de ele mai târziu și sunt ferm convins că vei înțelege
mai bine unele lucruri. Acum spune-mi, te rog, ce noutăți mai sunt
anunțate la radio? căută el să schimbe vorba. Am auzit că ai fost la
judecătorul Pintilie.
— Da, am fost. Cum, nu cunoști nimic din cele întâmplate? Eu
credeam că din moment ce-ai putut veni acasă…
— Cunosc foarte multe, zise Mihai și se așeză pe un scaun lângă
masă. Datorită acestor evenimente deosebite mă și pot mișca în
voie, fără să-mi mai pese de ceva. Dar de vreo două ceasuri n-am
mai ascultat nici un comunicat…
— Păi ce să fie nou? căută a-și aminti profesorul. Cică s-a format
un nou guvern, prezidat de generalul de corp de armată Sănătescu.
S-a dat apoi un decret de amnistie, apoi un altul pentru desființarea
lagărelor de concentrare…
— Cunosc toate astea. Altceva nou?
— Altceva? înălță profesorul din umeri. La amiază, Parisul a fost
eliberat de forțele franceze din interior, iar guvernul lor s-a instalat
din nou acolo. A fost eliberată și Marsilia… Cam asta este… Când
ai venit?
— Acum o jumătate de oră.
— Și unde spui c-ai stat?
— În regiment.
— În regiment? făcu ochii mari profesorul. În care regiment?
— În Regimentul 95 infanterie…
— Ce vorbești, dom’le? Păi cum ai stat acolo? Sub ce formă?
Concentrat?
La întrebările insistente ale tatălui, Mihai povesti totul, arătând
cum prin bunăvoința unui caporal trăise atâtea zile în siguranță în
cămăruța unei magazii de armament fără să-l știe nimeni. I se
aducea hrană, avea la dispoziție un aparat de radio cu ajutorul
căruia știa absolut tot ce se întâmplă în lumea largă…
— Numai ce se întâmpla aici acasă, cu mata și cu mama, nu
puteam ști, încheie Mihai cu tristețe în glas.
— Am dus-o și noi greu, Mihai, zise profesorul copleșit de
amărăciune. Alimente nu se găsesc, apa o aducem tocmai din vale,
de la fântânile de lângă liceul Traian, apoi bombardamentele, unul
după altul, percheziția de la poliție din pricina ta, declarații peste
declarații, grosolăniile comisarilor… Liceul e mutat în comuna
Șișești și săptămânal fac un drum sau două până acolo, atâția
kilometri, ca să închei situația școlară a elevilor. Acuma vin și
examenele celor care dau în particular… Ei, sunt multe greutăți,
dar bine că s-a sfârșit totul. Speram în zile mai bune… Războiul
ăsta a fost o mare durere pentru țara noastră…
— Abia acum ai înțeles lucrul ăsta? se miră Mihai.
— L-am înțeles mai demult, dar l-am înțeles numai pentru mine,
zise profesorul, clătinând capul a părere de rău. Puteam spune
unuia și altuia ce e în inima mea? Sau altul îmi putea spune ce
gândește despre tot ceea ce se petrece în jurul nostru? Știi cum sunt
oamenii… E bine să fii prudent… În acești câțiva ani care au trecut,
atâtea lagăre de concentrare, atâta suferință, atâtea mizerii…
— Regimul dictatorial al lui Antonescu nu ne putea aduce altceva
mai bun.
— Foarte adevărat, dragul meu, foarte adevărat, întări profesorul.
Dar acuma lumea răsuflă ușurată… Nemții ăștia, prin ambiția lor
prostească, prusacă, ne-au adus numai necazuri. Am fost împinși
într-un război pe care poate nu l-a dorit nimeni…
— Nu „poate”, ci în mod cert nu l-am dorit, zise Mihai, împreunând
mâinile deasupra mesei. Aventura lui Antonescu și a celor care l-
au adus la putere ne-a costat atâtea vieți omenești!
— E adevărat că a fost arestat? se arăta profesorul vădit interesat.
Așa se aude… Chiar judecătorul Pintilie mi-a spus adineaori. L-a
informat cumnată-sa care-i telefonistă la oficiu, cică așa se aude la
București: Antonescu a fost arestat…
— Nu știu. Tot ce e posibil…
Profesorul clătină gânditor capul, apoi rămase tăcut. Îl privea pe
Mihai și parcă nu-l mai recunoștea. Nu mai era cel de acum doi-trei
ani în urmă. Îi plăcea, de altfel, perseverența lui, constanța în
concepții, hotărârea și dârzenia pe care o dovedea în susținerea
afirmațiilor ce aveau la baza lor anumite adevăruri de necontestat.
Nu disperase când în discuția lor aprinsă îi poruncise să
părăsească în grabă casa. Plecase ca un înfrânt și iată-l că se
întorcea după atâta vreme stăpân pe sine și pe faptele sale. Desigur,
băiatul avea dreptate. Numai el, prin suferințele și mizeriile
îndurate, putea cunoaște grozăviile regimului lui Hitler. Își
inoculase în suflet ura împotriva nemților, ură provocată de
comportarea acelora în care poate crezuse în primele zile ale
încorporării sale, dar care, își dăduseră mai apoi arama pe față. Dar
bine că se sfârșiseră toate…
— Nu știu dacă mă înțelegi, tată, zise Mihai în cele din urmă, dar
port aici în inimă o anume sete de răzbunare împotriva tuturor
celor care mi-au călcat în picioare demnitatea de om, împotriva
celor care și-au bătut joc de anii mei tineri, care m-au băgat în
lagăr, de unde cu mari riscuri am reușit să evadez…
— Bine, lasă-i dracului acuma! îl întrerupse profesorul, dând a
scârbă din mână. Nu te mai gândi la tot ce a fost. Gândește-te la
viitor.
— Tocmai că gândindu-mă la viitor nu pot uita trecutul, zise Mihai
aprins, înfierbântat. Nu pot!
Tăcu, oftă din adâncul pieptului și mângâind capul lui Costeluș
urmă parcă cu un alt glas:
— Mă gândesc la o posibilitate să lupt împotriva nemților, să mă
răzbun pentru tot ce-au făcut din viața mea și a altora…
— Cum să lupți? se miră profesorul potrivindu-și mai bine ochelarii
pe nas.
— Dacă-mi înțelegi inima, înțelegi și rostul hotărârii, zise băiatul,
privind undeva, pe fereastră, afară, în noapte. Aș fi decis să lupt
dar nu se vede o asemenea posibilitate. Decât numai dacă m-aș
înrola voluntar în armată…
— Ce tot vorbești, măi, băiete!? protestă profesorul. Ce idei îți mai
flutură prin cap? În loc să fii mulțumit că totul s-a sfârșit cu bine,
că ai scăpat de primejdii, vrei acuma să te aventurezi în altele? Tu,
băiete, trebuie să te gândești la viitorul tău, la situația ta. Acuma,
că s-au limpezit vremurile, la toamnă să te înscrii la o facultate, vor
începe cursurile universitare și trebuie să-ți faci un rost, o carieră…
— Până la toamnă mai sunt multe de făcut! zise Mihai gânditor. În
primul rând să ne așezăm liniștea în țară cu arma.
— Ești obosit, măi băiete, căută a încheia discuția profesorul, vădit
nemulțumit de întorsătura lucrurilor. Trebuie să mănânci ceva și
apoi să te culci. Hai, Ana, pune, te rog, masa! strigă el spre odaia
de alături. Uite, e aproape trecut de miezul nopții… Lasă, își prinse
el fiul iară de braț, mâine sunt sigur că ai să judeci altfel lucrurile…
Peste un sfert de oră, mama aprinse încă o lampă în sufragerie și
în jurul mesei se adunară toți ai casei. Lipsea numai Dana, care nu
se întorsese încă din oraș.

Dana veni acasă abia pe la orele două din noapte. Chipul îi era tras,
palid, iar părul despletit îi cădea în neorânduială pe umeri. Pe
mâneca stângă a bluzei purta o brasardă tricoloră, iar în mână avea
un automat „Mauser”. Era însoțită de un băiețaș firav, slăbuț,
îmbrăcat într-o cămașă sfâșiată și pantaloni soldățești. Fața
acestuia era vânătă, brăzdată de dungi negre și răni încă
nevindecate; ochiul drept umflat și buza de sus însângerată arătau
că băiețașul fusese bătut zdravăn. De altfel, din câte se vedea, abia
se mai ținea pe picioare.
— Ce-i cu tine, fata mea? o întrebă Ana, văzând-o intrând în
sufragerie cu un necunoscut trențăros după ea. De unde vii și pe
unde-ai umblat de aseară și până acuma? Și ce ai în mână? Ah, fugi
cu pistolul ăsta din fața mea, că mă sperii! începu ea să strige,
cuprinsă de frică. Fugi…
— Nu-ți fie teamă, o asigură Dana. Știu să umblu cu el.
— Dar cine ți l-a dat?
— Las’ că vă spun eu. Hai, Maxime, se întoarse ea, îndrăznește și
treci pragul…
— Dar cine-i copilul ăsta?
— E Maxim, ucenic la „Frații Graff”. Va locui la noi…
— Cum va locui la noi? se miră mama, vădit nemulțumită de
hotărârea fetei. Ce înseamnă toate astea?
— Înseamnă multe! vorbi autoritar Dana și făcând un semn lui
Maxim îl pofti să se așeze pe scaun. Băiatul e membru al
organizației noastre de tineret, Uniunea Tineretului Comunist. A
fost arestat de poliție și schingiuit, pentru că a fost prins împărțind
manifeste antifasciste… A fost eliberat azi-noapte.
— Ce-i asta… Uniunea… și cum ai mai spus? făcu ochii mari mama
și, deschizând ușa, îl strigă pe profesor din odaia alăturată. Vlade
dragă, ia vino încoace nițel!
Îndată se iviră în pragul odăii Vlad Gheorghiu și Mihai. Profesorul
era în pijama, ținea o carte în mână, iar Mihai numai ce se
bărbierise și avea încă spumă de săpun pe față.
— Ce-i, ce s-a întâmplat?
— Mihai! exclamă Dana și, lăsând automatul pe masă, se repezi și-
și îmbrățișă fratele. Ai venit? Când ai venit?
Mihai se desprinse din brațele soră-si și cu palma încercă să-și
șteargă urmele de săpun de pe față.
— Aseară am venit, zise el fără să-și ia privirea de pe chipul răvășit
al Danei, de la brasarda tricoloră ce-o purta pe braț, de la
automat…
— Și… cum a fost?
— Mai întâi spune ce-i cu tine? întreba Mihai vădit interesat de
noua postură în care-și vedea sora. Faci pe revoluționara? De unde
ai arma asta?
— Îți voi răspunde îndată, pentru că acuma a trecut primejdia,
băiete, vorbi Dana cu dezinvoltură și-și prinse cu exagerata
cochetărie o agrafă în păr. Am ieșit cu toții la lumină. Putem să ne
spunem cu glas tare tot ce avem pe inimă…
— E foarte adevărat, zise Mihai, dar spune-mi ce-i cu tricolorul pe
braț? Ce faci cu automatul ăsta. Și cine-i musafirul pe care l-ai
adus?
Aceleași întrebări se vedeau a stărui și pe fața profesorului ce-și
potrivise mai bine ochelarii și privea cu stăruință când către Dana
care mutase automatul pe-o etajeră, când către Maxim ce stătea pe
scaun mai lângă ușă, cu capul plecat și mâinile vineții tremurânde
pe genunchi.
— Ia nu-l mai priviți atâta, că n-a căzut din lună, zise Dana
zeflemitor. Un băiat ca toți băieții… Stați mai bine jos, uite aici pe
scaunele astea, să vă spun tot ce vă pot spune astăzi. Tu, Maxime,
nu te speria, că nu se întâmplă nimic, îl asigură ea liniștitor. Părinții
mei sunt oameni cumsecade, oameni de inimă, ai auzit tu de ei, cu
dragoste pentru cei necăjiți. Te rog, tată, mamă și tu, Mihai, vă rog
stați jos, să discutăm…
— Ce putem discuta acum, în puterea nopții? întrebă vădit enervat
profesorul. Ce-mi vii aici în casă cu toți vagabonzii găsiți pe stradă
și vrei să pozezi în chip de zeiță a filantropiei? De unde până unde
ai devenit prietenă cu orice nespălat și coate-goale, tu fiica unui
profesor cu reputație? Și ce-i cu pistolul ăsta sau ce dracu e de pe
etajeră?
— Tată, te rog încetează! vorbi autoritar Dana și-l fulgeră cu o
privire atât de tăioasă încât profesorul înmărmuri.
— Ceee? Se poate?
— Ți-am spus, te rog încetează! reluă Dana pe același ton aspru,
neînduplecat. Totdeauna n-ai știut altceva decât să faci uz de
reputația dumitale, de cartea dumitale de vizită, te-ai închis în
carapacea unei așa-zise neutralități și n-ai vrut să vezi – dincolo de
lentilele ochelarilor – realitatea asta absurdă. Asta e! Mă doare că
fac asemenea constatări, dar făcându-le acum simt că mă ușurez,
că prea mult am ținut în mine veninul unei revolte ce trebuia
tăinuită!
— Dana, se poate? o luă mama de braț, căutând să-i vorbească cu
glasul blând liniștit.
— Lasă-mă mamă, am și eu necazurile mele, ce știi dumneata? nu
se domoli ea. Știi bine că-l iubesc foarte mult pe tata, e un om
capabil, inteligent, îl apreciez pentru erudiția lui, dar nu-i pot
înțelege purtarea, atitudinea, lipsa asta de orientare politică. Cum
s-a comportat cu Mihai? Aproape că l-a alungat din casă. Se poate
așa ceva? Știți cât l-am așteptat! Noroc că s-au găsit oameni de
inimă să-l adăpostească. Altfel ce se întâmpla? Tot tata ne-a învățat
să-i stimăm pe semenii noștri, să nu facem deosebire de stare
socială. Și acuma? Uite, nu-i place prietenia mea cu acest băiețaș…
— Eu te-am crescut și am căutat să-ți dau altfel de educație, fata
mea, zise profesorul ștergându-și cu o batistă lentilele ochelarilor.
Văd însă că te-ai îndepărtat de preceptele mele… Regret că trebuie
să constat acest lucru, dar…
— Nu m-am îndepărtat de loc, tată! îi tăie vorba Dana, dimpotrivă,
sunt pe linia preceptelor dumitale. Așa cum îți spunea și Mihai. Iată,
dumneata ne-ai învățat să iubim adevărul, oamenii, să urâm
nedreptatea, să fim cinstiți… Și dumneata iubești oamenii. Cum
poți atunci pune problema unei diferențieri între starea mea
socială, că am avut să zic așa norocul să fiu fata unui profesor, și a
acestui micuț orfan care și-a pus în pericol viața pentru un viitor
care să aducă numai fericire oamenilor?
— Despre ce viitor e vorba? Despre ce fericire?
— Tată, cred că Dana are perfectă dreptate, intră în vorbă și Mihai,
privindu-l cu bunătate pe Maxim. Din unele puncte de vedere, e
explicabilă atitudinea dumitale, dar trebuie să fii înțelegător și să
accepți unele situații firești în împrejurările pe care le trăim. Dana
ne-a invitat să-i dăm puțină ascultare întrucât are să ne facă unele
destăinuiri… Așa că… Fii calm și…
— Ce sunt aceste enigmatice invitații? întrebă enervat profesorul.
Să ne spună mai direct ce are de spus și gata. Crezi că acum la
miezul nopții avem timp de consilii în care să pălăvrăgim vrute și
nevrute?
— Te rog, tată, ia loc, stărui Dana și ducându-se la Vlad îl prinse
de braț și, mai cu voie, mai fără voie, reuși până la urmă să-l așeze
pe un scaun. Ți-am spus, eu te stimez și te prețuiesc. Și dumneata,
mamă… Uite că Mihai m-a ascultat din capul locului… Maxim,
băiatule, dă-te și tu mai aproape…
Dar Maxim clătină capul a refuz și rămase acolo pe scaun, lângă
ușă, cu privirea plecată, cu mâinile pe genunchi, răsuflând din
greu, răvășit și însângerat, așa cum scăpase în după-amiaza aceea
din mâinile comisarului-ajutor Anghelescu. După o clipă își șterse
nasul cu mâneca cămășii și dădu să se ridice.
— Ce-i, unde pleci? îl întrebă speriată Dana.
— Nu vreau să vă supăr… zise el cu glas stins și privirea tot plecată.
Oi găsi e un adăpost.
— Stai pe scaun, măi puștiule și lasă, nu te neliniști, îl opri Mihai.
— Maxim, te rog să stai jos! îi porunci și Dana și el se supuse
cuminte, fără să înalțe privirea. Apoi se așeză și ea pe un scaun,
împreună mâinile deasupra mesei și după ce-și privi pe rând
părinții, pe Mihai, zise cu un aer grav, ce înlătura orice posibilitate
de interpretare echivocă:
— Dragii mei, n-ați știut până acum și nici nu era cazul să știți,
deoarece situația nu-mi permitea să vă aduc la cunoștință…
— ???
— Să vă aduc la cunoștință că sunt membră a Uniunii Tineretului
Comunist, în organizația din acest oraș, iar el, se întoarse către
Maxim, este un tovarăș de-al meu de organizație… Suntem în
formațiunile de luptă patriotice. Am primit după cum vedeți arme.
De aseară facem de gardă la toate instituțiile din oraș. Eu sunt la
poștă…
— Ce spui, ce spui? sări profesorul cu ochii holbați sub lentilele
ochelarilor, gata parcă să-i sară din orbite. Explică-te mai
limpede…
— Cred că am vorbit destul de limpede, reluă Dana cu aceeași
dezinvoltură și siguranță în glas. Sunt membră a Uniunii
Tineretului Comunist…
Mihai își privi tatăl cu mirare, o privi apoi pe Dana, pe maică-sa, în
timp ce profesorul, rămas năuc la cele auzite, n-avea astâmpăr pe
scaun și, nervos, răsucea mereu un nasture de la pijama gata să-l
rupă. Chipul mamei se întunecase pe dată, neliniștit și în același
timp aprins, ca de o febră continuă.
— Ce-i asta – Uniunea Tineretului Comunist? întrebă după o clipă
de ezitare profesorul.
— Există în țara noastră un Partid Comunist, vorbi Dana în chip
profesoral. Un partid al muncitorilor din România, care până astăzi
a fost în ilegalitate.
— Da, cunosc, vorbi moale tatăl. Cei cu procesul de la Craiova,
pentru greva din București, de la Grivița, pe vremuri…
— Întocmai, aprobă Dana. Acest partid, reluă ea, are și o
organizație de tineret. Rezerva de mâine a partidului. Viitorii
membri de partid în marea familie a comuniștilor.
În odaie se așternu o tăcere de gheață. Se auzea numai cum bate
pendula rar și statornic în perete, iar afară, în curte, tanti Emilia,
instalată în șezlongul ei de totdeauna fredona nedeslușit un cântec,
mai mult lălăind cuvintele în demența ei.
— Și de când faci tu parte din organizația asta? întrebă într-un
târziu profesorul cu glasul stins, fără să-și fi revenit din starea
aceea de uluială de la început.
— Din primăvară, zise Dana, cu oarecare semeție. Am activat în
ilegalitate. Acum Partidul Comunist și-a cucerit dreptul să activeze
la lumină. În legalitate… Este cel mai important partid din țară, cel
mai popular, cel mai iubit de muncitori… Partidul care a adus pe
primul plan evenimentele de aseară, care a mobilizat și mobilizează
forțele pentru lupta împotriva fasciștilor aflați încă în țară. De
aseară cred că vă e cunoscut faptul că țara noastră se află în război
cu Germania lui Hitler, alături de Uniunea Sovietică… Nu știați? Ce
vă uitați așa la mine? A fost și un comunicat la radio…
Profesorul era de-a dreptul uluit de cele auzite. La fel Ana căreia
parcă îi luase cineva glasul. Stătea mută, cu fața împietrită de
mirare, cu mâinile în poală, fără să știe ce să mai creadă.
— Va să zică suntem în stare de război cu Germania? reflectă
Mihai, căruia nu i se păreau surprinzătoare știrile aduse de sora
sa, în afară de faptul că activase în organizația tineretului
comunist. E bine că ne batem cu ei, reflectă el. Avem posibilitatea
să încheiem anumite socoteli…
În odaie se așternu din nou liniștea. Maxim stătea pe scaun lângă
ușă, cu fruntea plecată, parcă vinovat de ceva, străin și îngândurat,
frământându-și mâinile pe ale căror încheieturi se vedeau urme
vineții rămase de la cătușele de fier ce le purtase atâta vreme.
Profesorul începu a-și șterge din nou, poate pentru a suta oară,
lentilele ochelarilor, așa numai ca să facă ceva, în timp ce se gândea
la uluitoarele vești aduse de Dana. Ana aduna mereu cu dosul
palmei de pe fața de masă niște firimituri imaginare, fără să-l
privească, iar Mihai zâmbea complice soră-si, mulțumit că o știa
astfel, pe un drum pe care poate îl căutase și el dar încă nu-l aflase
la timp.
— Și acum, continuă Dana, întorcându-se către micuțul Maxim, să
vă spun ce e cu băiatul acesta, tovarăș cu mine de organizație. A
fost prins pe când lipea pe ziduri și pe geamurile vitrinelor
manifeste de-ale organizației noastre, a fost bătut la poliție,
schingiuit și uitați-l în ce hal a ajuns. Aproape că nici nu mai poate
vorbi. Acuma, în urma decretului de amnistie pe care l-a dat noul
guvern, l-am eliberat de la poliție. Dar ce-am pățit cu cei de acolo!
Închipuiți-vă, știau de decret dar nu, și nu, că nu pot lua nici o
măsură până nu vine comisarul șef Alboiu. Mai ales roșcovanul ăla
care a fost aici la percheziție, a început să țipe la noi, la uteciștii
care am fost să-l eliberăm pe Maxim. Dar când Romică, ăsta-i un
băiat voinic, boxer, și-a băgat o dată capu-n pieptul lui și i-a mai
plimbat și automatul pe sub nas făcându-l „coadă de topor” a lui
Antonescu și câte și mai câte, pe dată s-a muiat și l-a lăsat liber pe
Maxim. Ei, și la ședința de astă seară a organizației noastre, am
primit sarcina să-l iau eu în grijă, să se întremeze, până ce își va
face și el, în vremurile astea, un rost în viață…
— N-ai părinți, măi băiete? îl întrebă profesorul pe Maxim.
— N-am domnule, răspunse moale Maxim, abia vorbind, cu buza
umflată, însângerată. Tata a fost hamal în port și a murit pe front,
iar mama a fost spălătoreasă și a murit în noaptea de 4 aprilie,
atunci, la primul bombardament…
— O femeie slăbuță, firavă, cu o șuviță de păr alb în creștetul
capului? întrebă vădit interesată Ana, privindu-l cu bunătate pe
Maxim. Care a murit în parcul din fața primăriei?
— Da, doamnă, aceea…
— O cunosc, Vlade, se adresă ea soțului ei, cu o undă de lumină pe
chip. Ne-a spălat astă-primăvară de două ori la rând rufele. Femeia
aceea cu cârpă neagră pe cap care plângea că-i lipsită de ajutor, că
i-a murit bărbatul…
— A, da, își aminti profesorul. Cea care spunea că are un copil și
vrea să-l bage la școala profesionala de la Atelierele C.F.R.? Și m-a
rugat să intervin pentru el…
— Da, da, aceea. Uite, e mama băiatului.
— Tu vroiai să intri ucenic la gară, măi băiete? îl întrebă profesorul
pe Maxim.
— Eu, domnule… Dar dacă a murit și mama…
Băiatul stătea cu fruntea tot plecată, stingherit și neliniștit, fără să
îndrăznească să ridice privirea.
— Și unde ai trăit tu până acuma?
— La domnii Graff, răspunse Maxim fără să ridice privirea.
Dimineața vindeam covrigi, după-masă la corvoadă prin brutărie
sau la casa dumnealor. Seara dormeam pe niște saci în cocătorie…
— Și cum te-a prins poliția? Ce-a avut cu tine?
— V-a spus domnișoara Lila…
— Care domnișoara Lila?
— Dumneaei, fata dumneavoastră.
— O cheamă Dana, măi băiete.
— Așa? se miră Maxim. Noi uteciștii îi spuneam Lila…
— Da, am avut nume conspirativ, găsi nimerit să explice Dana,
văzând mirarea de pe chipul părinților săi și al lui Mihai. Tocmai
pentru a nu fi descoperiți de poliție în cazul că unul dintre noi ar fi
căzut pe mâna vreunui agent.
Discuția se prelungi până către ziuă și abia acum profesorul își putu
explica unele atitudini „refractare” ale fiicei sale, unele comportări
„ciudate” ale ei ca și aversiunea ce o avea față de profesoara de
limba germană, Lizzi Hintz. Dar discuțiile în contradictoriu ce-i
scoteau uneori din sărite pe Vlad Gheorghiu? Unele ieșiri ale ei, ce
vădeau anumite concepții politice…
Într-un târziu, când pendula din perete bătu ora patru spre
dimineață, profesorul zise:
— Fata mea, crede-mă, nu prea sunt mulțumit că te-ai înscris și ai
activat într-o asemenea organizație. Dintr-o clipă într-alta îți puteai
primejdui viața. Dar dacă faptele sunt consumate și rezultatul este
acesta care este, n-am ce face! Cum îți așterni, așa vei dormi…
— Cred că și-a așternut destul de bine, tată, intră în vorbă Mihai.
Un asemenea așternut am să-mi caut și eu cât de curând. Văd că
mă privești cam ciudat dar mă poți privi oricât, nu mă interesează.
Dacă m-ai înțelege și ai judeca lucrurile mai profund, ai vedea că
am perfectă dreptate.
— Aș vrea să te înțeleg, dar nu pot, mărturisi rece profesorul,
înălțând din umeri. Iartă-mă, dar nu pot.
— Vezi dumneata, tată, noi suntem oameni cu vederi deosebite,
zise Mihai cu un glas egal, liniștit. Până cu un an în urmă, aș putea
spune că le-am avut la fel. Însă realitatea, cruda realitate pe care
am întâlnit-o în țara lui Hitler, m-a făcut să înțeleg pe deplin lupta
oamenilor împotriva regimului fascist. De altfel, lucrurile acestea ți
le-am mai spus eu dumitale, atunci când am venit din pribegia
prizonieratului. Am avut unele prejudecăți, așa cum încă le mai ai
dumneata, dar viața m-a învățat să-mi limpezesc orizontul
înțelegerilor. În țara fascismului am învățat să-i urăsc pe fasciști.
Iar în țara noastră am învățat să-i iubesc pe oamenii vremurilor noi,
pe comuniști. Un comunist a făcut ceea ce n-a putut, sau mai bine
zis n-a vrut, să facă tatăl pentru fiul său: m-a adăpostit și m-a
apărat de primejdia arestării. Înțelegi ce înseamnă lucrul acesta
pentru conștiința mea, pentru noua mea conștiință? De aceea am
să mă străduiesc ca în scurt timp să fiu și eu alături de Dana. Îți
spun sincer, tată, auzindu-i destăinuirea, am rămas deodată mirat
că face parte din rândurile comuniștilor, dar în același timp m-am
bucurat că iată, am o soră care a găsit drumul pe care poate l-am
căutat și eu în închipuirea mea…
— Treaba voastră, zise profesorul, ridicându-se de la masă. Sunteți
mari, aveți minte destulă, slavă domnului și puteți să răspundeți de
faptele voastre. Dar să vă spun drept, mie unul, personal, nu mi-a
plăcut niciodată politica, mai ales când ea comportă și anumite
riscuri. Nu m-am băgat, mi-am văzut de treburile mele… Ce mai,
acum vorbesc în zadar, faptele sunt consumate. Ana, se adresă el
soției, dă-i te rog băiețașului să mănânce ceva și aranjați-i și lui
undeva să se culce. Ce-o mai fi om vedea…
Toți ai casei s-au culcat. Chiar și tanti Emilia a adormit afară, sub
ramurile dese ale pomului, în șezlong, cu bărbia sprijinită în piept,
cu părul pe ochi, așa cum o prinsese somnul.
 32

În seara de 23 august, locotenent-colonelul Hans von Klausing,

șeful comandamentului german din oraș, se afla la locuința sa
particulară din strada Decebal. Stătea afară pe o terasă largă,
acoperită cu plăci de marmură, înconjurată de trandafiri cățărători,
într-un fotoliu din pai de orez, numai în pijama și își sorbea liniștit
obișnuita cafea de după-amiază. În fața lui, pe un alt fotoliu, se afla
domnișoara Lizzi Hintz, veselă și surâzătoare, îmbrăcată cu o bluză
ușoară de mătase și o fustă înflorată, exagerat de înfoiată, ca o
parașută în cădere. Sorbea din ceașca de cafea și-l privea admirativ
pe logodnicul ei care cu câteva clipe înainte îi povestise niște
întâmplări extraordinare de la o vânătoare de pantere în sudul
Africii, la care fusese împreună cu tatăl său cu aproape
cincisprezece ani în urmă.
— Pantera, draga mea, continuă Klausing discuția începută, este
un animal sălbatic, foarte periculos. Trebuie să știi cum să o
ochești, altfel, rănită, însă nu îndeajuns de bine, se repede și te
sfâșie în bucăți…
— Nu-ți era frică, dragul meu? întrebă Lizi, privindu-l galeș cu ochii
săi miopi prin lentilele ochelarilor. Vai, dar cred că n-aș fi putut face
nici un pas prin jungla aceea…
— Frică? pufni pe nări Klausing și cu un gest elegant scutură
scrumul țigării pe marginea farfurioarei de cafea. De ce să-mi fi fost
frică? Dacă e să fiu sincer, mi-e mai frică de perfidia oamenilor,
decât de răzbunarea animalelor.
— Mda, așa este, aprobă fără rezerve Lizzi.
— Știi ce făceam câteodată în Africa? urmă Klausing plin de sine,
pe un ton grandilocvent. Vânam și gazele.
— Gazele?
— Da, gazele. Au un mers felin, grațios… Puneam servitorii, le
prindeau de vii și apoi ca să mă distrez, le împungeam cu niște
săgeți înroșite în foc, până ce-și dădeau sfârșitul… Ah, e un
spectacol splendid să vezi chinurile unei asemenea gazele în țepușa
de fier înroșit până la topire! Spasmele acelea au în ele ceva sublim,
degajă o anume dăruire morții care se lasă așteptată, prea mult
așteptată… D-apoi privirea gazelei! Ochii i se sting cu încetul,
pleoapele îi cad ușor în zvâcniri moi, scurte, mă rog, nu-ți pot
descrie prin cuvinte, e ceva fantastic! Tata a filmat câteva zeci de
metri de peliculă, o am acasă în Germania, am să-ți fac proiecția
când vom merge acolo.
— Când vom merge, Hans?
— Cât de curând, draga mea. Cât de curând. Locuim într-o regiune
minunată, de un pitoresc fermecător. Stăm la ferma de vaci a tatei,
în acel peisaj încântător, sau dacă vrei la Berlin, ori la o soră a tatei
la München… Mă rog, peste tot ești bine primită… Dar servește-te,
te rog, se răcește cafeaua…
Lizzi Hintz luă ceșcuța de pe masă și începu să soarbă cafeaua cu
încetul.
— Ah, e încă fierbinte! exclamă ea.
— Așa e bună… surâse Klausing, mângâind ușor mâna logodnicei
sale. La noi în Germania există o zicală, după mine destul de reușită
în privința cafelei.
— Daa? Ce zicală?
— Cafeaua trebuie să fie fierbinte ca iadul, neagră ca diavolul,
curată ca un înger și dulce ca iubirea. Frumos nu?
— Foarte frumos! întări Lizzi. Dulce ca iubirea noastră aș fi adăugat
eu…
— Fie „ca iubirea noastră”, cum spui tu, fu de acord el și,
apropiindu-și fotoliul de cel al profesoarei de germană, o sărută
ușor pe frunte, apoi pe gât și pe buze.
Se simțea fericit Klausing. Încă din primul ceas al sosirii sale în
acest oraș, i se oferise prilejul de a fi îndrăgostit de fiica
ceasornicarului Peter Hintz. Cunoscuse multe femei, prin diferite
localități din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, pe unde îl purtase
serviciul său de comandament, dar nicăieri nu găsise această
corespondență intimă a sentimentelor, această afecțiune reciprocă,
așa cum o aflase cu Lizzi, afecțiune ce i se părea fără egal. Încă din
prima seară ea îi cedase și acest act îl considera pecetluirea
dragostei ce se statornicise între ei în mod trainic, pentru
totdeauna. Aflase după câteva zile că prin jurul ceasornicăriei lui
Peter Hintz se mai învârtiseră prin toamnă și niște aviatori italieni,
că într-o noapte, după ce Lizzi petrecuse cu ei la restaurantul
Teatrului până spre ziuă, au găsit-o paznicii de serviciu beată,
numai în furou, dormind pe o bancă în grădina publică, dar Hans
considera că totul era numai o calomnie ordinară, o clevetire lipsită
de temei, așa cum se întâmplă uneori la adresa femeilor frumoase,
înjosiri propagate fie de femeile ce nu sunt băgate în seamă de către
bărbați, la mijloc fiind deci gelozia, fie de bărbații care, din lipsă de
posibilități de a fi în grația femeilor, născocesc pe seama lor fel și fel
de istorioare voit adevărate. Pentru el, Lizzi rămânea prima, și cea
mai mare iubire a sa!
Încetul cu încetul se lăsă amurgul. Umbre violete învăluiau ca într-
o mantie de mătase transparentă peisajul mizer al orașului
bombardat. Casele, pe jumătate dărâmate, cu ziduri negre,
ciuntite, pomii sfârtecați, cu ramurile frânte, căzute, stâlpii de
telegraf îndoiți, cu firele rupte și încâlcite în juru-le, totul se topea
într-o culoare sumbră, tot mai întunecată și tristă. Într-un târziu,
Hans o luă pe Lizzi pe genunchi și începu a-i mângâia sânii,
fredonând încet o melodie din filmul „Un vals cu tine”, în care juca
celebra actriță germană Lizzi Waldmüller…
— E un cântec minunat, șopti încântată domnișoara Hintz.
— Am văzut filmul la cinematograful Casandra, în București,
lămuri Hans. Numele actriței noastre îți seamănă. Și la chip semeni
puțin cu ea. Numai că ea nu poartă ochelari. Dar ori de câte ori aud
cântecul, îmi amintesc de tine…
Klausing o sărută din nou și Lizzi cuprinsă de o dulce reverie căzu
în extaz cu capul pe umărul iubitului ei. Îi simțea bătăile inimii,
răsuflarea tot mai precipitată și adâncă, tremurul nervos al
mâinilor care o cuprinseseră de după mijloc cu o anume tandrețe.
Stătu așa nemișcată multă vreme, în răcoarea serii, privind clipirea
stelelor pe bolta întunecată a cerului, fără să scoată un cuvânt, cu
grijă să nu strice acest tablou intim ce i se părea total deosebit. Era
fericită; zilele pe care le petrecuse alături de Hans i se păreau de
aur, calde, fermecătoare… Clipele acestea de plăcută desfătare – o,
de-ar fi cât mai multe! – o reconfortau sufletește, îi dădeau o anume
relaxare fizică. Când va veni oare ceasul plecării ei definitive în
Germania? Să se știe stabilită acolo odată pentru totdeauna, într-
un oraș, fie el Berlin, München sau oricare altul, împreună cu Hans
și cu tatăl ei, să scape de insinuările și privirile batjocoritoare ale
unora dintre profesoare care o bârfeau în ascuns sau îi făceau
apropouri, uneori mai vagi, alteori destul de evidente, că e amanta
ofițerului german. Constatase, însă, că de câteva zile Hans își
pierduse din voioșia de altădată, era tot supărat, cu chipul
încruntat, nervos, neliniștit și repezit în gesturi. Nu puteai să-i
adresezi un cuvânt, că-i sărea țandăra din te miri ce. Dar, în după-
amiaza aceea, parcă se ivise un soare strălucitor printr-o spărtură
de nori negri. Hans redevenise omul vesel, bine dispus de
altădată… Curtenitor, amabil, drăgăstos și plin de gingășie. Cel
puțin așa aprecia Lizzi. A invitat-o, și ea, firește, a acceptat să facă
o scurtă plimbare cu Mercedesul în afara orașului. Au pornit pe
șoseaua asfaltată de pe malul Dunării până la insula Ada-Kaleh, și
acum, pe seară, s-au întors și s-au instalat pe terasă. „Spune,
Hans, l-a întrebat pe drum, constatând că e în bună dispoziție, de
ce-ai fost supărat până acum? Nu cumva eu sau tata…” „O, draga
mea, ce-ți trece prin cap? protestase Hans zâmbind în timp ce ținea
cu o anumită eleganță volanul mașinii, privind drumul înainte.
Supărările mele au fost de altă natură… Ești neîncrezătoare, dar ți-
o jur că au fost de altă natură…” Și spre a-și convinge iubita că
acesta era adevărul și nu altul, i-a mărturisit că totul se datorează
unor cauze strict militare sau profesionale mai bine zis. De
duminică dimineața, când sovieticii au dezlănțuit marea ofensivă
pe frontul din Moldova, parcă i-a vârât cineva un cuțit în inimă.
Trei zile a fost ca și paralizat, nu știa ce să mai facă, simțea că
înnebunește dintr-o clipă într-alta de supărare. Dar azi, pe la
vremea prânzului, s-a întâlnit cu domnul Prange, șeful agenției
fluviale germane DDSG din port abia întors din Germania și care i-
a adus o veste de-a dreptul senzațională: în curând, armata
führerului va pune în aplicare o nouă armă secretă, cu efect
extraordinar. „Și, atunci draga mea, toate ofensivele astea rapide
ale rușilor nu mai fac doi bani. Vor fi opriți și dați peste cap într-o
fracțiune de secundă. Mai mult! Armatele germane se vor întoarce
biruitoare de astă dată, cucerind chiar Moscova și Londra! Îți dai
seama ce armă e aceasta? Ceva uluitor, nemaipomenit!”
Acum Hans era în aceeași stare de bună dispoziție și-și săruta
mereu iubita, mângâindu-i fruntea părul, sânii…
— O, Lizzi, Lizzi! spuse el patetic. Ești un adevărat elixir pentru
mine. Știi ce? Nu vrei să bem câte-un pahar de vin? Sunt obosit de
pe drum, credeam că mă reconfortează cafeaua, dar, dimpotrivă…
— Cum vrei tu…
— Am un vin grozav, draga mea. Mi l-a procurat primarul din
podgoriile Corcova, proprietatea unui anume principe Anton
Bibescu. Am și trimis trei sute de sticle în Germania…
— Da, am auzit și eu că e un vin bun.
— Rudi! strigă Klausing spre ușa verandei. Rudi!
După câteva clipe, apăru pe terasă un soldat neamț înalt, deșirat,
cu o față prelungă și sprâncene alburii, ce purta pe dinainte un șorț
alb, semn că venea de la bucătărie.
— Ce făceai, Rudi? îl întrebă binevoitor Klausing.
— Spălam vasele, Herr oberstleutnant.
— Adu-mi trei sticle de vin din acela adus de domnul primar…
— O, e mult, dragul meu, protestă Lizzi.
— Nu, nu e mult, interveni Klausing. Am plăcerea să beau cu tine.
E un vin bun, admirabil. Ai să-l savurezi cu plăcere… Rudi,
executarea!
Soldatul salută cu mâna la bonetă și dispăru după ușa verandei. În
mai puțin de trei minute se înapoie cu sticlele în brațe și două
pahare pe care le puse cu multă grijă pe masa din pai de orez.
— Cafea mai servește, Herr oberstleutnant? întrebă el atent,
adunând căștile și farfuriile de pe masă.
— Deocamdată nu. Du-te și vezi-ți de treabă.
— Herr oberstleutnant și doamna servesc astă-seară masa acasă
sau la restaurant?
Klausing o privi o clipă întrebător pe Lizzi și ea, cu o naivitate
copilărească ridică din umeri, dând a înțelege că nu știe ce să
răspundă. Cum hotărăște el, Hans…
— Pregătește niște șnițele, pentru orice eventualitate, ordonă
Klausing soldatului.
— Am înțeles, Herr oberstleutnant.
Puțin după orele zece din noapte, Klausing era cherchelit de-a
binelea. Sub masa din pai de orez zăceau răsturnate cinci sticle de
vin goale, iar cea de a șasea pe jumătate goală o ținea în brațe
domnișoara Lizzi, împotrivindu-se s-o mai dea iubitului ei.
— Nu, Hans, ajunge dragul meu, vorbea ea împleticindu-și limba,
cu privirea molatică, prostită și părul răvășit, despletit, căzut pe
frunte. Ajunge… Ajunge…
— Nein! protesta Hans bâjbâind cu mâna prin întuneric peste
masă, să apuce sticla. Vreau să… mai… beau… Ei, ai dracului
românii ăștia, ce vinuri au ei! Îți toarnă nectar în inimă și plumb în
picioare. Dă-mi sticla… Lizzi Waldmüller, tu auzi? Dă-mi sticla…
Ea începu să râdă de neputința lui de a-i prinde mâna și el enervat
se ridică peste masă, lovi cu cotul și sparse un pahar făcându-l
cioburi, după care vru să plece dar nu-l mai țineau picioarele și se
prăbuși greoi în fotoliul din pai. Pentru a-l liniști, Lizzi se ridică,
veni lângă el cu sticla ascunsă la spate și-l sărută fugar pe frunte,
țuguindu-și buzele și maimuțărindu-se ca un copil răsfățat.
— Gata, dragul meu, acuma la culcare…
— Vrei tu?
— Da…
Se aplecă asupră-i să-l mai sărute o dată, dar în clipa aceea se auzi
telefonul sunând strident în holul casei. Peste un minut, ordonanța
apăru în ușa verandei.
— Ce-i, Rudi? întrebă cu glas moale, bâlbâit, Klausing.
— Herr oberstleutnant este poftit la telefon.
— Cine mă cheamă, Herr Rudi acum, la ora asta? Cine mă
deranjează când…
— Herr Prange, șeful agenției fluviale germane.
— A, Herr Prange?… Bine, viu… Afurisit porc bătrân și Prange
ăsta… un afacerist… Ei, Herr Prange ce m-ai bucurat tu azi-
dimineață… cu… secretul… aia… arma… secretă… Stai să te invit
la un pahar de vin… Vin de Corcova… Cor-co-va… Lizzi dragă,
așteaptă-mă puțin… Vin imediat…
Ajutat de ordonanță, Klausing se ridică încet, cu greutate din
fotoliul de pai și târându-și papucii de piele, plecă mai mult
clătinându-se, către ușa holului pe care Rudi se grăbise s-o
deschidă cât mai larg.
Rămasă singură, Lizzi scoase pieptenul din geantă și începu să-și
aranjeze părul. Era amețită, simțea că totul se învârte cu ea și o
ușoară amăreală îi stăruia în gură, venind parcă din adâncul
stomacului. O dată cu lăsarea nopții răcoarea se întărise tot mai
mult. Frisoane îi lunecară deodată pe șira spinării. Se scutură, apoi
zgribulindu-se, își frecă brațele, umerii cu palmele, să se mai
încălzească. Privi ceasul de la mână: era aproape zece și jumătate.
Destul de târziu. Și era atâta beznă în tot orașul acela cu miros de
lemn ars și funingine, că desigur, dacă s-ar fi aflat singură pe
stradă, s-ar fi înfricoșat. Și răcoarea o pătrundea parcă tot mai
mult. Luă sticla, își mai puse un pahar de vin și dintr-o singură
suflare îl dădu peste cap. Se cutremură ca de-un fior, dar simți cum
un șuvoi cald îi străbătu o clipă tot corpul. Vru să ascundă sticla,
dar rămase cu ea în mână ascultând. Din casă răzbăteau până pe
terasă strigătele lui Hans. Ce să se fi întâmplat oare? Cine l-a
supărat? Ordonanța? Țipa cât îl ținea gura, răgușit, înecându-se și
tușind gata parcă să-și verse plămânii. Se răstea la cineva. Acel
cineva se vede treaba că nu-i dădea voie să vorbească dar el
protesta cu vehemență și până la urmă începu să înjure murdar,
întocmai ca un bețivan de rând. Trânti ceva, pesemne un pahar sau
o cană de sticlă, se auziră cioburi căzând și, după o clipă, năvăli pe
terasă cu fața congestionată, aprinsă, trezit dintr-o dată din aburul
băuturii. Se trânti în fotoliul de pai și-și prinse capul în palme,
plecându-și fruntea ca un înfrânt.
— Ce este? Ce s-a întâmplat, dragul meu? întrebă Lizzi speriată,
venind lângă el, și căutând să-i dea la o parte mâna de pe frunte.
Ce e cu tine? Cine te-a supărat și de ce? Ți-e rău? Ești cu totul
schimbat…
— Niște porci! decretă el vânturându-și mâna în aer, de parcă ar fi
vrut să lovească pe cineva. Canalii!
Avea glasul sugrumat, răgușit, aspru, de tinichea zornăitoare.
— Bandiții! Ei, de știam eu că lucrurile iau o asemenea
întorsătură…
Clătină din cap amenințător, grav, neînduplecat. Fața răvășită de
băutură i se crispase ca de o mare durere. Ochii verzi îi scăpărau
aprinși de mânie. Mâinile îi tremurau ușor pe brațele fotoliului.
— Porcii! Valahii ăștia nesuferiți…
— Ce-i dragă, ce s-a întâmplat? Spune-mi, te rog, și mie, insistă
Lizzi și trăgându-și fotoliul aproape, se așeză lângă Klausing. E ceva
grav la mijloc?
— Mareșalul Antonescu și guvernul lui au fost doborâți de la putere.
Alianța cu noi, vax! Ba mai mult, se pare că noul guvern ne-a
declarat război…
— Cuuum? făcu Lizzi, și ochii i se măriră de spaimă. E posibil așa
ceva? Dar cum s-a întâmplat? Cine ți-a spus?
— Mi-a telefonat Prange să ascult repede la radio cuvântarea
regelui României. N-am prins-o decât la jumătate când vorbea de
dictatura lui Antonescu care a încetat, sau a luat sfârșit, așa ceva.
De fapt nici n-am înțeles prea bine ce tot gângăvea bâlbâitul ăla
încoronat… Ei, să-l ia dracu! Am închis aparatul și am încercat să
vorbesc repede cu Bucureștiul, cu comandamentul sau cu legația,
la telefon.
— Ei, și? Ai vorbit?
— Pe dracu! dădu supărat din mână Klausing. Centralista orașului
îmi spune că ambele numere nu răspund la apel, iar prin firul
nostru mi-a fost imposibil să obțin legătura. Subofițerul de serviciu
raportează că de asemenea numerele noastre nu răspund.
— O fi vreun deranjament pe fir.
— Poate și mai rău! își dădu cu părerea Klausing. Dată fiind situația
asta – românii au trecut de partea rușilor – cred că ne-au tăiat toate
legăturile telefonice!
— Și ce-o sa facem acuma? întrebă îngrijorată Lizzi, palida și
speriată, cuprinsă parcă, de febră. Ce-o să se întâmple, Hans?
Klausing își cuprinse iar fruntea în palme și rămase tăcut, gânditor,
cu capul plecat. Stătu așa câteva minute, fără să scoată un cuvânt,
după care deodată, cuprins de-o furie isterică, luă un pahar de pe
masă și dădu cu el în marmura terasei. Se ridică apoi în picioare și
răcni:
— Rudi!
Într-o clipă, soldatul se ivi în capul terasei, și, rămase în așteptare,
smerit, în poziție de drepți.
— Pregătește-mi uniforma, plec la comandament. Mașina duce pe
domnișoara acasă și apoi vine să mă ia numaidecât!
— Am înțeles, Herr oberstleutnant.
Ordonanța se răsuci pe călcâie ca o sfârlează și dispăru în casă.
Hans o prinse pe Lizzi de mână și, apropiind-o de el, îi șopti pe un
ton calm, liniștit:
— Nu te îngrijora, draga mea. Mi-a venit în minte un plan, grozav.
După ce voi sfârși treaba la comandament, trec pe la tine…
— Nu mă culc, te aștept…
— Te rog chiar.
— Sunt neliniștită, mi-e teamă…
— Nici o grijă, Lizzi. Vom pleca din acest oraș. În mod sigur vom
pleca. Dar nu înainte de a mă răzbuna. Mă voi răzbuna și încă
cumplit de tot…
— Poate că aranjezi ceva cu primarul, știu că-ți poartă respect, o
anumită prietenie…
— Nu mai cred nici în dumnezeu! Singurul nostru dumnezeu e
Führerul!
 33

Chiar în noaptea aceea, Klausing convocă la sediul

comandamentului său de pe bulevardul Carol pe principalii săi
colaboratori, ca să le aducă la cunoștință ordinele superioare. Un
căpitan pe nume Otto Willke, mic și slăbuț, cu fața suptă,
cadaverică, înlocuitorul său la comandă, alți doi ofițeri de diferite
grade și cincisprezece subofițeri, printre care și translatorul Weber,
stăteau în jurul mesei, gravi, încordați, fiind gata să-l asculte pe
comandantul lor ce se arăta foarte agitat, nervos, repezit…
— Cred că ați aflat, camarazi, situația nou creată în raporturile
noastre cu România, începu Klausing, cu glas scăzut, ușor
tremurat, așezându-se în capul mesei. Guvernul mareșalului
Antonescu, credincios Führerului, a fost doborât de la putere, iar
România a denunțat alianța cu noi…
Ofițerii și subofițerii încremeniră și mai mult în pozițiile lor rigide,
iar fețele lor grave deveniră deodată livide, ca de ceară.
— Camarazi, continuă Klausing cu același glas scăzut, egal, nu
trebuie să ne pierdem capul. Am primit ordin, minți el, să nu
părăsim orașul ca niște înfrânți. Victorioși am colindat Europa de
la un capăt la altul, victorioși trebuie să plecăm și de aici. Pentru
aceasta am întocmit un plan de acțiune care chiar în noaptea asta
trebuie pus în aplicare. Vă rog să fiți numai ochi și urechi și să vă
notați fiecare misiunea ce-i revine. Mâine dimineață veți raporta de
executare…
Și, urmărind o hârtie ce o avea în față, Klausing lămuri subalternilor
săi ce trebuie să facă fiecare. Se vor mina, folosind mine cu explozie
întârziată, cele mai importante puncte ale orașului: atelierele
C.F.R., atelierele Șantierului naval, spitalul din grădina publică,
clădirea teatrului, primăria, prefectura, castelul de apă, uzina
electrică, calea ferată în cinci locuri pe o porțiune de doi kilometri,
triajul, clădirea gării, casa telefoanelor. Sub motivul unor patrule
germane de control, care merg în misiune din loc în loc, echipe
formate din câte un ofițer și doi subofițeri vor pătrunde în locurile
sus-amintite, vor instala minele și vor pleca imediat, fără a da ceva
de bănuit… Asta e tot!
Încântat și oarecum liniștit de cele ordonate, Klausing se ridică grav
și fără să mai spună vreun cuvânt, părăsi clădirea
comandamentului la ora două după miezul nopții în Mercedesul
său albastru care-l duse direct la locuința sa din strada Decebal.
Fără măcar să-și scoată cascheta de pe cap, se trânti în fotoliul de
pai de pe terasă, comandă ordonanței o sticlă de coniac și bău
singur, până spre zori, cu gândul să uite tot, absolut tot ce-i
provocase cumplita surescitare.
Când se făcu ziuă, ordonanța îl găsi tot afară în fotoliu, dormind cu
capul pe masă, iar doi pași mai încolo, într-o mică băltoacă rămasă
de cu seară de la stropitul florilor, cascheta înaltă, cu vulturul
cusut în fir de argint zăcea înmuiată într-o zeamă noroită, murdară.

În aceeași dimineață, Sandu care cu toate că era obosit – făcuse de

gardă la telefoane și venise acasă în zori – se apucase în mare grabă
înainte de a pleca la lucru, să pregătească ceva de mâncare rațelor.
Stătea pe treptele de piatră ale casei, numai în maieu și pantalonii
lui de doc și pe un taler de lemn toca cât mai mărunt cu un cuțit,
frunze de lobodă. Soarele abia începuse să se ridice peste coama
casei din față și dimineața se anunța călduroasă ca toate celelalte
de până atunci.
În jur totul era liniștit. Pe stradă trecea o lăptăreasă, care striga
când și când „lapte dulce, ia cucoană lapte dulceee…”, iar câinii de
prin curți o primeau cu lătrături, aruncându-se cu labele pe uluci.
În curtea profesorului Gheorghiu, tanti Emilia era singura care la
acea oră matinală se vedea umblând de colo până colo. Trecea ca o
umbră pe sub coroanele pomilor din grădină, târșâindu-și după ea
papucii de postav și murmurând cuvinte fără rost. Departe, în port,
sirena unui vas suna gros, în repetări scurte, chemând pesemne
pilotul de la agenție ca să poată pleca în cursă.
Rațele se adunaseră în jurul lui Sandu, măcăind puternic iar el le
împingea deseori cu piciorul la o parte să-l lase în pace, să
sfârșească treaba. Una mai dolofană, neascultătoare și insistentă,
începuse să-i ciugulească sandaua, trăgând zdravăn de-o curelușă,
dar băiatul îi dădu una peste cap cu latul cuțitului și ea se depărtă
pentru o clipă, după care veni din nou și tot de curelușa aceea
prinse a trage.
— Hai, țațelor-rațelor, astâmpărați-vă! zise el, amintindu-și cum le
spunea odinioară mama ca să le alinte și să-i facă lui bucurie,
îndemnându-l să se joace cu ele. Uite, acuma vă servesc meniul…
În clipa aceea se auzi poarta și Sandu întoarse brusc capul.
— Tată! zise el explodând de bucurie și zvârlind cuțitul se repezi
înaintea lui Raicu, ce venea spre el zâmbind, cu brațele deschise.
Tată, ce bine că te-ai întors!
I se aruncă de gat, îl sărută pe amândoi obrajii, apoi îl prinse de
braț și porni cu el alăturea către casă. Era în culmea fericirii,
aproape că-i venea să țopăie, să bată din palme și să sară în sus ca
un copil. Toată durerea acelei singurătăți și neliniști ce-l stăpânise
atâta vreme se risipise acum parcă dintr-o dată. Nu, nu se
schimbase de fel tatăl… Era tot așa precum îl știa. Cât de mult îi
așteptase! Câte nopți de groază și chin… Zile de zbucium și
căutări… Și acum, dintr-o dată, iată-l! Era aici, lângă el, cu toată
ființa lui, cu toată dragostea lui de părinte. Raicu era nebărbierit,
cu fața răvășită de nesomn și părul mare, netuns de multă vreme.
Dar fața-i cenușie, asprită de vreme și necazuri, radia optimism și
tinerețe. Iar ochii te învăluiau cu o lumină vie, limpede, așa cum
nu-l văzuse nimeni de multă vreme.
— Unde-ai fost? Ce-ai făcut? Spune-mi, spune-mi totul! zise Sandu
nerăbdător să afle cât mai multe despre cele petrecute cu tatăl său
în ultimele luni. Ai fost închis și ai evadat, știu, am aflat, dar unde
ai trăit până acuma? Ai auzit că aseară Antonescu a fost doborât?
S-a spus la radio. Stai, tată, să-ți aduc un scaun din casă… Sau
să-ți pregătesc repede ceva de mâncare? Hai, că m-am specializat
la gătit mâncare…
— Nici nu stau, nici nu mănânc! îl opri tatăl cu un gest al mâinii.
Am treabă, măi băiete, trebuie să plec în oraș…
— Mergi la Șantier?
— Da, acolo merg. După aceea am să mă duc și pe la Atelierele
C.F.R… Trebuie să stabilim un sediu al organizației noastre, să iau
legătura cu unii membri de partid. Pe cei mai mulți i-am și întâlnit
azi-noapte cu arma în mână, patrulând pe străzi…
— Dumneata conduci formațiunile de luptă patriotice din oraș?
— Nu eu, ci partidul…
— Ce mândru sunt de tine, tată! exclamă Sandu și-și lipi fruntea de
pieptul lui. Știi cât de mult m-am gândit la dumneata? Știam că
suferi, că o duci greu și-mi era ciudă că nu te puteam ajuta în nici
un fel. De altfel, nici nu știam de unde să te iau…
— Nu-i nimic, bine că au trecut toate! zise Raicu, urcând treptele
de piatră ale casei. Ce mai e nou pe-aici, Sănducule?
— Nimic, tată, totul e așa cum ai lăsat dumneata când te-au
arestat… Numai că după ultimul bombardament tavanul de la
odaia din față a crăpat puțin și peretele dinspre stradă la fel. Câteva
țigle de pe acoperiș s-au spart și ca să nu ajungă apa de ploaie în
casă, m-am urcat în pod și am pus o postavă acolo. Știi, am vrut să
zugrăvesc că făcusem rost de un rulou, de la un băiat, dar dacă m-
au mutat pentru un timp la Constanța…
— Și tu ai fost plecat cu lotul acela de muncitori?
— Și eu. M-am întors acum vreo trei săptămâni.
Raicu trecu prin cele două odăi, privind cu multă luare-aminte în
jur, de parcă atunci ar fi intrat pentru prima dată în ele. Camere
sărăcăcioase, cu lucruri puține și ieftine, două paturi de fier, cu
tăblii înalte a căror vopsea verde se scorojise, acoperite cu macaturi
țărănești, o masă, o oglindă cu luciu ruginiu, șters, prinsă în perete,
un lavoar de lemn cu un ștergar pus deasupra ligheanului, un
dulap pentru haine, de modă veche, cu ușile sculptate, dar crăpate
de-a curmezișul, un raft cu cărți învelite mai toate în hârtie de ziar,
bufetul cu ceșcuțe și pahare rânduite pe broderii simple, lucrate de
soția lui, în serile când îl aștepta să vină de la lucru… Raicu revedea
încăperile pustii și triste și i se părea că lipsise de acasă nu trei luni,
ci ani întregi, în care imaginea odăilor parcă i se ștersese cu
desăvârșire. Totul reînvia acum ca o lumină vie, strălucitoare.
Amintirea nevestei îi întuneca însă deodată chipul, întristându-l.
Altădată când se întorcea acasă după absențe îndelungate, fiind
închis sau trimis în delegații cu alți muncitori, femeia lui îi ieșea
înainte veselă și surâzătoare, cu ochii plini de fericire, îl îmbrățișa
și în clipele acelea parcă toată casa era alta, încăperile prindeau
viață, mobilele vechi și demodate străluceau. Acum ea nu mai era,
îl privea blând și cuminte dintr-o fotografie mare, prinsă în perete,
deasupra paturilor și ochii parcă-i vorbeau și-l îmbrățișau cu
privirea lor caldă și bună.
— Ce mai este nou pe la Șantier? întrebă Raicu într-un târziu,
întorcându-se către băiat care nu se mai dezlipea de el.
— Ce să fie, tată? înălță Sandu din umeri. Tot așa cum știi… Numai
că acuma oamenii sunt alții. Plini de bucurie și entuziasm. Știi, încă
din schimbul de azi-noapte au apărut peste tot lozinci și chemări
ale partidului. Abia te așteaptă să te întorci…
— Și mie mi-e dor de ei…
— Spune, tată, zise Sandu prinzându-l de mâna și privindu-l
rugător drept în ochi, e adevărat că dumneata ești secretarul
organizației de partid din oraș?
Raicu rămase surprins de întrebarea fiului, dar după o clipă prinse
a zâmbi.
— Cine ți-a spus lucrul ăsta?
— Vorbesc muncitorii. I-am auzit azi-noapte cum discutau. Nu știu
cine le-a spus. Abia acuma le-a spus…
— E adevărat, Sandule. Eu sunt secretarul.
— Dar nouă, în organizația U.T.C. mereu ni se vorbea de
„Fulgerul”… „Fulgerul” a dat sarcina… „Fulgerul” întreabă…
— Tu ești în U.T.C.? se miră Raicu și vesel își prinse fiul de umeri
cu amândouă mâinile. De când ești în organizația de tineret?
— Din iarna trecută.
— Ce vorbești? Uite că deși sunt secretar, nu i-am cunoscut pe
membrii organizației de tineret. Bineînțeles că regulile
conspirativității nu mi-au permis să-i cunosc nici pe unii membri
de partid… Mă bucur, băiete, să știi că mă bucur foarte mult pentru
treaba asta!
— Am avut și două acțiuni mari, prinse a se lăuda Sandu. Cu vasul
acela german din Șantier, dacă ai auzit de treaba asta și cu
aruncarea trenului în aer de pe dealul Balotei…
— Zău? Tu ai purtat numele conspirativ Pius?
— Nu, Gabriel. Pius e un băiat de la Atelierele C.F.R. A lucrat cu
mine în noaptea aceea.
— Ce vorbești, măi băiete?! zise bucuros Raicu și-și bătu băiatul cu
palma pe umăr. Bravo! Îmi place! Crezi, oare, că eu nu sunt mândru
de tine? Sunt și vreau să fiu și în viitor.
— Acum sunt și în formațiunile de luptă patriotice. Mi-au dat o
pușcă azi-noapte. Am și brasardă tricoloră. E în casă…
— Vezi, ai grijă de tine, îl povățui Raicu. Să nu ieși din cuvântul
comandantului tău de grupă. Cine ți-e comandant?
— Nea Tomiță Grozea, vopsitorul…
— Aha, îl cunosc. De altfel tu ești ascultător, te știu eu…
ÎI îmbrățișă din nou pe Sandu și-l ținu multă vreme la pieptul său,
simțindu-i bătăile inimii aproape, ca zbaterile unei păsări vii. I-auzi
utecist! Nu știa treaba asta. Poate că ar fi stat tot timpul cu inima
strânsă pentru el. De, ce să-i faci, inimă de părinte! Cât de mult se
gândise Raicu la el în clipele de liniște, de singurătate, acolo, în
cămăruța lui Petre Măciucă din Cerneți. Ce dor îi fusese de el, cât
de mult ar fi vrut să știe ce face și cum se descurcă singur… Dar
nu putuse să-l ajute cu nimic. Faptul că trebuia să stea ascuns,
ferindu-se cât mai mult de ochii și urechile poliției, nu-i îngăduia
să-și mângâie într-un fel inima aflând câte ceva despre fiul său. I
se aducea uneori câte o veste, în termeni telegrafici, că e bine,
muncește, vede de gospodărie, însă totul era vag, parcă lipsit de
conținutul acela profund al sentimentelor după care tânjea. Dar
acum toate se sfârșiseră și iată, se afla iar lângă Sandu al lui,
singuru-i fecior, cu ochi căprui, luminoși și fața smeadă, chip atât
de asemănător cu al maică-si…
După câteva clipe, în stradă se opri trăsura regimentului de
infanterie. Raicu se afla în curte. Văzând-o, îl lăsă pe Sandu și se
îndreptă grăbit către poartă. Îl întâmpină sublocotenentul Ganea,
care coborî greoi din trăsură, cu fața aprinsă, enervat, clocotind de
supărare.
— Ce-i dom’le sublocotenent? Ce s-a întâmplat? întrebă Raicu și-i
întinse mâna. Poftim înăuntru…
— Ce să fie? zise indignat Ganea intrând în curte. Uite, nu mă pot
de loc înțelege cu colonelul Predoiu.
— În ce fel?
— I-am propus – și asta nu-i prima dată, că i-am mai propus și
aseară – să trecem imediat la dezarmarea nemților. Nici nu vrea s-
audă de acest lucru. Spune că încă nu are ordin de sus în acest
sens.
— Cum nu are ordin? El nu cunoaște comunicatul de aseară? N-a
auzit azi dimineață la radio ce-au făcut nemții în București? Nu știe
că ne aflăm în stare de război cu Germania?
— Știe, dar dracul să-l mai înțeleagă pe omul ăsta! vorbi tot supărat
Ganea. Stă mereu în umbra împintenatului ăla de primar! Gata,
una-două, hai la el să se sfătuiască! Îl convinsesem într-un fel azi
dimineață în privința dezarmării nemților, dar discutând cu
Jurăscu, ăsta l-a întors iar din părerea lui.
— Și ce spune?
— Spune că au ajuns la concluzia că trebuie să-i propună lui
Klausing să se predea de bună voie. El și întreg comandamentul
lor. Fără vărsări de sânge… Și pentru asta mai așteaptă… Zice, să
menținem în continuare sub supraveghere comandamentul, iar la
momentul oportun să acționăm.
— Și când dracului e momentul oportun?
— Nu știu, înălță din umeri Ganea.
— Dumneata ai vreo propunere? îl iscodi Raicu.
— Mă gândesc că dacă vom aplica unul din planurile noastre de
acțiune, îl vom ridica în cap pe Predoiu cu garnizoana lui.
— Dar compania dumitale va fi alături de noi…
— Este, dar el poate va aduce recruții din Erghevița… spuse
bănuitor și în același timp temător Ganea. Pe ei nu contez în
totalitate. În cazul acesta se vor isca ciocniri între militari care nu
știu cum se vor rezolva.
— Și atunci? Ce crezi că trebuie să facem în situația asta?
— Eu zic să mai așteptăm până mâine, să vedem cum evoluează
lucrurile, zise Ganea mai liniștit. Vom ține comandamentul german
sub supraveghere și…
— Nu domnule Ganea! îl contrazise cu hotărâre Raicu. Nu vom
aștepta să vedem cum evoluează lucrurile… Te rog discută încă o
dată cu comandantul dumitale. Și dacă acest dom’colonel Predoiu
vrea să-și facă de cap, n-are decât! Ciocnirea cu nemții este
inevitabilă și trebuie să procedăm ca atare! Vom acționa peste capul
lui! Și vom acționa chiar în cursul acestei zile. Îl vom aresta întâi pe
Klausing, apoi vom lua cu asalt viesparul fascist. Te rog, pregătește-
ți oamenii și comunică acestea și tovarășului Florea. Gligor, că de
fapt Gligor îi spune. Așa… O să vorbesc și eu cu el chiar în
dimineața asta.
— Cum vedeți arestarea lui Klausing? întrebă Ganea.
— În orice caz nu în comandamentul lui, zise hotărât Raicu. Îl vom
urmări în oraș. Îl vom aresta și-apoi îl vom forța să accepte
capitularea, să ordone subalternilor lui să se predea. De nu, vom
lua cu asalt și comandamentul.
— Bine, domnule Raicu, așa vom face!
— Este limpede?
— Foarte limpede!
— Ei, noroc bun și s-auzim de bine!
Sublocotenentul Ganea dădu mâna cu Raicu, apoi se urcă în
trăsură.
— Mă ții la curent cu tot ce se întâmplă! îi strigă Raicu în urmă.
Sunt la Șantier, la Atelierele C.F.R. și după aceea la sediul
formațiunilor de luptă patriotice… Mă găsești dumneata…
 34

După o oră, în timp ce Raicu ieșea cu Sandu pe poartă, pornind

către Șantier, profesorul Vlad Gheorghiu tocmai se înapoia de la
piață cu o sacoșă încărcată de verdețuri iar în mână cu un pepene
galben. Văzându-și vecinul care absentase atâta vreme de acasă,
profesorul lăsă sarcina jos și-i întinse mâna cu multă bunăvoință și
amabilitate.
— Bine-ai venit, domnule Raicu! zise el vădit bucuros de
neașteptata întâlnire. Ce mai faci?
— Ce să fac? deschise larg brațele Raicu. Am lipsit atâta vreme,
acuma mă duc la lucru.
— Ai fost închis, după câte am aflat. Nu mai știu nimic de dumneata
de când ne-am întâlnit pe sala poliției.
— Da, de atunci, confirmă Raicu. M-au închis preventiv pentru
încheierea dosarului, să mă trimită ia Curtea Marțială, dar până la
urmă au rămas numai cu dosarul…
— Ai evadat? se miră profesorul și ochii îi sclipiră pe după lentilele
ochelarilor.
— Am evadat. Am umblat de colo-colo și acuma m-am întors acasă.
— Da, s-au amnistiat toate pedepsele începând – auzi dumneata –
chiar cu cele din anul 1918! Extraordinar! Am ascultat comunicatul
la radio.
— E o măsură logică și profund democratică, zise Raicu.
— Foarte bine, domnule, foarte bine, încuviință profesorul cu
convingere. Nu se mai putea trăi în situația de până acum. Bine că
s-a terminat cu tirania, vin alte vremuri…
— Au și venit! îi spuse Raicu zâmbind, și-i întinse mâna. Ei, vă salut
și sănătate!
— Am onoare, domnule Raicu! Sănătate și toate bune…
După ce făcură câțiva pași Sandu spuse:
— Tată, știi că și fata profesorului e utecistă?
— Serios? se miră Raicu. De când activează?
— De câteva luni. Când m-am întors de la Constanța am găsit-o în
organizație.
— Dac-ar fi știut tat-său, cred că în primul rând el, cu apolitismul
lui, o deconspira! zise Raicu, grăbind pasul. E un om drept, cinstit,
dar îmi pare cam lipsit de hotărâre, prea rezervat… ca un melc care
se retrage în casa lui și nu-i mai pasă de ce-i în jur…
Curând intrară pe Strada Mare a orașului. Raicu mergea agale și
privea cu tristețe ruinele caselor ce se înșiruiau ca niște mormane
de moloz în tot lungul acestei artere comerciale. Firmele: „Ostian
Dimitriu – coloniale, delicatese, băuturi”, „La capul de bou –
Gheorghe Bosoancă”, „La generalul Dragalina – manufactură, Gh.
Trandafir”, „Restaurantul Cărăbuș – Dumitru Grumăzescu”,
„Bragageria și cofetăria „La Caraiman”, „La Vânătorul –
manufactură, galanterie, mărunțișuri, Constantin Roibu”,
„Depozitele Generale, fierărie, sticlărie, porcelanuri – Gh. D.
Stănică și Gh. Budașca”, „Bodegă și coloniale – Leonida Tahu”, cele
de la prăvăliile lui Blagoe și Iacob, Rotărescu și Anghelescu, Nae
Giurescu, Nicolae Cristescu, de la librăria „Arta românească”, toate,
absolut toate erau smulse și amestecate cu cărămizi, cioburi de
sticlă, burlane turtite, acoperișuri de tablă, totul de-a valma până
în mijlocul străzii. Ici-colo se înălțau pereți singuratici, înnegriți de
fum, cu coșuri izolate, ridicate ca niște turnuri grotești în mijlocul
grămezilor de cărămizi sparte. Castanii, de crengile cărora pe
vremuri negustorii agățau marfa s-o vadă trecătorii, aveau acuma
ramurile sfârtecate de schijele bombelor, iar stâlpii de telegraf,
mare parte dintre ei erau culcați la pământ. În pivnița unui fost
magazin ce se căsca neagră sub podeaua roasă, pe jumătate
prăbușită, se zărea un cărucior de copil, răsturnat cu roatele în sus,
lângă el o mașină de gătit din plita căreia răsăriseră printre
crăpături ierburi, câteva pleduri și haine putrezite de ploi și
năpădite de bălării. Puțin mai încolo, pe un zid rămas ca prin
minune în picioare, cu zugrăveala ștearsă, murdară, se vedea prins
în perete un tablou înfățișând un ginere și o mireasă, lipiți unul de
altul și zâmbind fericiți aparatului fotografic. Sub acest tablou, o
diplomă înrămată, ce atesta calitatea de tehnician dentist a unuia
pe nume Nicu Kauffman…
Raicu pășea în dimineața aceea alături de feciorul său, Sandu, în
drum către Șantierul naval; vedea tot acest dezastru pe care nu și-
l închipuise să fie chiar atât de mare, de înfiorător și se gândea cu
părere de rău la oamenii care cu câteva luni mai înainte locuiseră
în acele case, intraseră în magazine după cumpărături, se
bucuraseră de viață, trăiseră și munciseră să-și ducă zilele de azi
pe mâine… Din tot ce fusese odinioară, acum rămăseseră numai
ruine. Soarele încălzea dimineața aceea de vară, în aer stăruia un
miros înecăcios de fum și lemn ars, peste tot se așezase o liniște de
pustietate și în acest decor sumbru, rareori câte o pasăre săgeta
văzduhul ciripind veselă în zborul ei avântat.
— Ce nenorocire, măi băiete! spunea când și când Raicu fiului său.
Uite ce a mai rămas din orașul ăsta atât de frumos altă dată… Și
domnii nemți din pricina cărora au avut loc toate crimele astea stau
liniștiți, fără teamă că-i va deranja cineva.
— Cum așa? se miră Sandu.
— Foarte bine, zise apăsat Raicu. Domnul primar, mai marele
orașului, nu vrea deocamdată să-i dea de-a dura, l-a influențat și
pe colonelul Predoiu de la Regimentul 95 infanterie să stea
deocamdată să aștepte și să nu le pună nemților mâna-n gât, vor
să se poarte cu mănuși, să parlamenteze, să ajungă la înțelegere…
— De asta a venit ofițerul acela la dumneata?
— De asta. Dar lasă că le venim noi de hac nemților ăștia! Noi,
formațiunile de luptă patriotice… Uite ce-au făcut blestemații din
orașul nostru… Numai ruine și jale…
Sandu tăcea. Privea și el îndurerat în dreapta și-n stânga. Fără să
scoată un cuvânt.
— Îmi amintesc că la Șantier, reluă vorba Raicu, atunci, înainte de
arestarea mea, în preajma lui 1 Mai, erau bombardate numai
câteva ateliere. Mi se pare că cel de tâmplărie, cel de…
— Acum nici n-ai să mai recunoști Șantierul, vorbi moale Sandu.
Cala de lansare a vaselor au făcut-o numai gropi. Bombele au lovit
uzina electrică, tinichigeria, atelierul de mecanică, de asamblare…
De aceea am și lucrat un timp refugiați în comuna Malovăț și în
pădurea Crihala… Când și când s-au mai întors oamenii, au pus
mâna și au mai înălțat ici un acoperiș, colo un șopron, să protejeze
materialele…
Către primărie, unele prăvălii rămase intacte, ridicaseră obloanele
și negustorii scoseseră pe tarabe mărfurile spre vânzare – viguri de
stofă, papuci de mușama cu ciucuri colorați de mătase, galoși de
cauciuc lucrați grosolan, basmale și mărgele, pălării cu fundul
bombat, curele de pantaloni, piepteni, oglinjoare, agrafe, ace de
siguranță, papiote de ață, într-un cuvânt tot ce socoteau că în acele
zile puteau să intereseze pe cumpărătorii ocazionali.
În fața librăriei lui Victor Măldărescu, înaintea vitrinei celei mari de
pe „centru”, Toma, lustragiul, stătea pe scăunașul lui, în fața cutiei
de văcsuit și dintr-o pungă mânca fără grabă niște struguri. Când
și când, din pâinea ce-o ținea subsuoară rupea câte-o bucată,
dădea capul pe spate și zvârlea deodată în gura larg deschisa miezul
alb și boabele negre de struguri, savurându-le cu mare poftă.
Mesteca rar, fără grabă, iar pe fața-i tuciurie cu nas îndoit ca de
uliu se putea citi o anume satisfacție, în timp ce ochii lui alburii,
priveau neastâmpărați în toate părțile, să vadă ce se întâmplă în
juru-i.
Pe trotuarul celălalt, câțiva birjari, obișnuiții lui rivali, râdeau și
puneau la cale noi șotii ca să-l necăjească. Unul dintre ei încerca
acuma să-l lovească, aruncând cu praștia niște corcodușe mari,
roșii, după care, împreună cu ceilalți se ascundeau repede înapoia
coșului primei trăsuri. Lustragiul se strădui să descopere direcția
de unde veneau corcodușele, care de cele mai multe ori își greșeau
ținta și se opreau în geamul vitrinei, dar zadarnic, nu-l putu afla pe
făptaș. Se mulțumi numai să clatine din cap necăjit, amenințând
cu pumnul către birjarii pe care mai întotdeauna îi bănuia de
necuviințe.
— Ce-i, nea Toma, ce vrei? îl luă la rost unul dintre proprietarii
trăsurilor, făcând pe supăratul, dar abia stăpânindu-și râsul. De ce
ne ameninți? Ne vezi pe noi că-ți facem ceva?
Mutul care înțelegea ce spune acela, după felul cum i se adresa, se
ridică în picioare, prinse una din perii în mâna și amenință iar,
arătând cu degetul la obraz în semn că sunt oameni în toată firea
și n-au rușine, se țin de blestemății, nu-i dau pace.
În rândul birjarilor și al celor ce se opreau să privească, izbucni un
râs general și lustragiul, vădit supărat de veselia aceea nelalocul ei,
întoarse tuturor spatele fără să le mai dea vreo atenție.
După vreo jumătate de oră, Mercedesul albastru al șefului
comandamentului german din oraș se auzi claxonând repetat și
strident pe Strada Mare. Ajungând la colțul primăriei, mașina își
încetini mersul, întoarse cu un viraj scurt depășind șirul de trăsuri
și opri apoi mai jos, chiar în fața cutiei de văcsuit a lustragiului.
Din mașină coborî grav, marțial, locotenent colonelul Hans von
Klausing, însoțit de traducătorul său, plutonierul Weber.
— Ein Moment!29 spuse el șoferului, un soldat cu fața albă, stafidită
și cu sprâncenele alburii.
Apoi Klausing, mergând țanțoș, cu pieptul scos în afară și mâinile
la spate, porni urmat îndeaproape de plutonier și urcă în grabă
scările primăriei.
— Hei, nea Toma, uite-ți, dom’le, prietenul! îi strigă lustragiului
unul dintre birjari. Ți-a dat ceasul acela?
Și prin anume semne îmbinate ale mâinilor, ajutându-se și de

29 Un moment! (l. germană, n.a.)

mimica feței, îi traduse în limbajul necuvântătorilor acest lucru.
Lustragiul ascultă cu atenție ce i se spunea, apoi văzând că acela a
terminat, se ridică în picioare, se întoarse cu spatele și se bătu cu
palma pe fundul pantalonilor negri, bazonați cu piele.
— Tă mă pupe iți! zise el arătând către mașina ofițerului german.
Tacu să-l ia de pătătit. A-ata lu Icler kaput! Kaput!
Și pentru a demonstra mai bine cele ce vroia să spună, luă repede
în mână o perie, o plimbă pe deasupra capului în chip de avion,
după care imitând niște trageri antiaeriene, lăsă peria să-i cadă pe
lădiță.
— Kaput aioane… taturi… tot… țuhause!
Se întoarse, căută din ochi măturică, o luă și pe aceea în mână și
arătă cum trebuie să fie luați pe făraș nemții și zvârliți afară din
țară.
Raicu și Sandu, alături de mulțimea adunată atunci pe trotuare,
asistară la întreaga scenă, după care plecară mai departe în jos,
către bulevardul cel mare, să ajungă la Șantierul naval.
— Vezi cum se plimbă neamțul în voie prin oraș? zise în cele din
urmă Raicu, vădit nemulțumit de acest lucru. Autoritățile noastre,
militarii din garnizoană nu trec la dezarmarea comandamentului.
Să vezi ce-o să mai facem noi treaba asta.
— Nu știu ce se întâmplă, răspunse Sandu. Aud că în București se
duc lupte cu nemții și aici – nimic.
— N-o să-i fie prea bine domnului primar, vorbi tot supărat Raicu.
Îi e greu să strice prietenia cu Klausing.
Trecură pe lângă clădirea înaltă a teatrului, coborând pe
autostrada largă, pe stânga căreia se afla Cercul Militar și Baia
Comunală și apoi, depășind cișmeaua birjarilor, traversară calea
ferată și se îndreptară către port. După puțin, intrară pe poarta
Șantierului naval, o poartă mare de fier, deasupra căreia pe o plasă
de sârmă sta scris cu litere de tablă „P.C.A. Șantierul naval T.
Severin”. De cum îl văzu pe Raicu, nea Tudose, portarul, un
bătrânel subțirel și sprinten, fost nituitor, acum pensionar, îi ieși
înainte și-l îmbrățișă, fără să înceteze o clipă a-i spune cum se
gândise tot timpul la el, că doar el l-a învățat meserie, că a aflat și
de fapt toată lumea știe că cel care l-a pârât atunci, la 1 Mai, la
director, n-a fost altul decât Anghel de la dulgherie, o coadă de
topor a Siguranței, iar între timp, maiorul Atanasescu, fostul
comandant militar al Șantierului a fost trimis pe front și a murit în
luptele de la Iași în urmă cu o lună de zile.
— Bine, nea Tudose, mulțumesc pentru toate informațiile astea,
zise Raicu, strângându-i mâna cu putere. Vreau să ne vedem
săptămâna viitoare, să bem amândoi o țuică…
— Bem, cum să nu bem! aprobă bătrânelul. Să ne bucurăm că
trăim și c-am scăpat cu viață. Ei, s-auzim de bine și sănătate!
De cum intră în Șantier, Raicu fu plăcut surprins de lozincile ce se
aflau scrise peste tot locul și prin care P.C.R. chema muncitorimea
să fie vigilentă, să pună mâna pe arme și să pornească la luptă
împotriva nemților, a rămășițelor fasciste. Cuvinte mobilizatoare
scrise cu creta sau cu vopsea roșie, pe bucăți de tablă, pe ziduri sau
pe ușile mari ale atelierelor, arătau că sarcina de partid, trasată de
către el, prin Haralamb, tovarășilor din organizație, prinsese viață
chiar din prima zi.
Dincolo de uzina electrică, pe pântecul masiv de tablă al unui șlep
urcat pe cală, cineva lipise încă din zorii zilei un afiș mare, tipărit
în noaptea aceea la tipografia din oraș. Aproape o sută și ceva de
muncitori, mai tineri și mai vârstnici, în mână cu ciocane, chei,
burghie, așa cum se aflaseră la lucru, se îngrămădiseră în fața
acelui afiș, căutând să-i deslușească cuvintele adânc răscolitoare;
oamenii se înălțau pe vârfurile picioarelor, se îmbulzeau, ridicau
cât mai mult capetele, dar oricât se străduiau nu puteau citi destul
de bine cele scrise acolo. Unii protestau că erau călcați în picioare,
alții că erau dați la o parte de cei mai îndrăzneți sau că nu li se
făcea loc să se urce pe o stivă de colțare, să vadă și ei mai bine…
— Măi, oameni buni, fiți de înțeles și nu vă îngrămădiți așa, că până
la urmă nu vedem niciunul nimic! zise un lăcătuș bătrân, în cămașă
cafenie, cu păr cărunt, zbârlit și rar.
— Să citească unul cu glas tare pentru toată lumea!
— Așa e, să citească și noi să-i dăm ascultare…
Atunci, printre oameni se produse o mișcare. Cineva își făcu loc cu
coatele, îmbrâncind și lovind în dreapta și-n stânga, fără să țină
seama de nimic. Puse mâna pe umărul unui ucenic mai înalt, își
făcu vânt și dintr-o săritură fu sus. Era Anghel de la dulgherie, un
om între două vârste, scund și rotofei, cu fața spânatecă și
mustăcioară neagră sub nasul cât un ardei gras. Purta pe el o bluză
de salopetă, făinită de rumeguș, din al cărei buzunar de la piept se
vedea ieșind capătul unui metru de tâmplărie și un creion mare,
roșu și lat. Din acelea ce le folosesc dulgherii.
— De ce v-ați adunat aici? începu el să strige, agitând deasupra
capului șapca de piele pe care o ținea în mână. Duceți-vă fiecare la
atelierele voastre! Domnul director a ordonat să vă vedeți de treabă
și să nu beliți ochii la afișele astea care vă țin din muncă! Hai,
cărăbăniți-vă!
Se întoarse după aceea, smulse afișul de pe tabla vasului și începu
a-l face sul, gata să plece cu el. În clipa aceea, însă, muncitorii
începură să protesteze și glasurile lor se contopiră într-un vacarm
din care cu greu puteai înțelege ceva. Se auzeau strigăte, înjurături,
îndemnuri, chemări, fluierături – toate la tonul cel mai înalt, încât
vuietul dezlănțuit deveni de-a dreptul înspăimântător.
— Dă-te jos, de-acolo, pramatie! îi strigă unul dintre muncitori lui
Anghel și zvârli în el cu o piatră. Dar Anghel se feri la vreme și
piatra, destul de mare de altfel, lovi pântecul de tablă al vasului.
— Lasă afișul, nu pune labele tale spurcate pe el!
— Măi, dumnezeirea cui te-a fătat, stai că-ți fac eu de petrecanie!
zise unul cu glasul răgușit.
Era un muncitor înalt, cu o frunte lată și ochi mari negri, cu privire
stranie, amenințătoare. De umăr purta agățat un automat, iar pe
mâneca stângă era prinsă o brasardă tricoloră.
— Zdrobește-l ca pe o muscă, nea Gligore! se auzi un glas venind
din spate.
Gligor își făcu îndată loc printre oameni, trecu în față și dintr-o
singură mișcare îl prinse pe Anghel de-un picior și-l trase atât de
puternic în jos, încât îl dădu de-a berbeleacul. Dulgherul prinse a
țipa cât îl ținea gura, dar glasul i se stinse pe dată sub loviturile
celor din jur care se năpustiseră cu toții asupra-i. În clipa aceea,
prin curtea Șantierului, trei militari în frunte cu sergentul major
Gălușcă, veneau în pas alergător. Văzându-i, oamenii se domoliră,
îl lăsară pe Anghel slobod, și dulgherul, cu gura plină de sânge și-
un ochi vânăt, se ridică cu greu de jos, șchiopătând.
— Ce se întâmplă aici? întrebă de departe sergentul major Gălușcă,
venind tot într-o fugă. Hei, să stea toată lumea pe loc, nimeni să nu
facă un singur pas, că ordon deschiderea focului!
Oamenii nu se clintiră. Stătură locului, unul lângă altul,
îngrămădiți, așa cum îi surprinsese porunca subofițerului. Îi
priveau cu ochii întunecați pe militarii ce se apropiau în trap, cu
armele în cumpănire.
— Cine a provocat scandalul ăsta? întrebă Gălușcă cercetându-i pe
rând pe muncitori, în timp ce, nervos, lovea cu cravașa în cizmele-
i bilgher, lucii ca oglinda. De ce nu se lucrează?
— Domnule subofițer, ieși în față Anghel, domnul director mi-a
poruncit să dau jos afișul lipit pe coasta vasului, că din pricina lui
nimeni nu mai lucrează și stau cu ochii la el. Și, uite și dumneata
ce mi-au făcut…
Își arătă gura însângerată, ochiul vânăt și umflat, hainele sfâșiate,
tânguindu-se cu glas mieros și lingușitor.
— Unde-i afișul? întrebă Gălușcă aspru. Dați-mi-l încoace!
Făcu trei pași înainte cu palma întinsă, să ia din palma nituitorului
Gligor afișul, dar acesta duse hârtia la spate, ascunzând-o.
— Uite, el m-a tras jos și mi-a cărat la pumni de nici nu mai aud
de-o ureche! se tângui mai departe Anghel, pipăindu-și nasul,
maxilarele, încheieturile mâinilor.
— Adu, domnule, afișul încoace! porunci Gălușcă și, privind
amenințător peste zecile de muncitori făcu un semn cu cravașa
militarilor ce până atunci stătuseră de-o parte, să se apropie. Vrei
să te duc legat la poliție?
— Pe mulți ai mai dus, să mă duci și pe mine? îl scrută cu privirea
lui tăioasă Gligor. Ce, crezi că mă sperii de puștile alea? Se vede că
nu știi cu cine stai de vorbă…
— Nu mă interesează!
— Azi nu mai poți porunci ca ieri, domnule subofițer, căută să-l
lămurească Gligor. Armata are ordin să fie alături de noi, de
formațiunile de luptă patriotice. Ori, dumneata văd că ții tot parte
cozilor de topor, reacționarilor…
— Ți-am spus, nu mă interesează! decretă autoritar Gălușcă
înălțând cravașa ca să fie ascultat. Armata-i armată, nu se bagă în
cârdășie cu civilii!
— Se vede că ești străin de evenimentele ce au loc.
— Nu discut. Nu cunosc nici un eveniment. Am ordin să asigur
liniștea în Șantier, și asta fac. Restul nu mă interesează! Așa că adu-
mi afișul! Dă-mi-l, n-auzi! ceru amenințător Gălușcă și făcu un pas
înainte.
Atunci se ivi de după șlepul urcat pe cală Ion Raicu, împreună cu
Sandu. Văzând muncitorii strânși grămadă în fața militarilor și de-
o parte pe Anghel zdrobit în bătaie, întrebă repede pe un ucenic ce
se întâmplase. Apoi își făcu loc, se duse lângă Gligor, îi luă afișul
din mână, îl despături citindu-l în fugă, după care îl înfășură iar și
se opri în fața lui Gălușcă.
— Ce-ți dorește inima, domnule subofițer? Hai, spune, să aud și eu,
că uite numai ce-am venit!
Un murmur de uimire trecu ca un curent prin masa muncitorilor.
Venise din nou în șantier Ion Raicu!… Nu-l văzuseră de atâta
vreme, îl știau arestat. Iată-l acuma, după trei luni, din nou în
mijlocul lor. Arăta destul de bine. Ba, parcă i se înăsprise mai mult
fața și părul îi albise pe la tâmple.
— Ce-i mă, ce se întâmplă acolo în față? Pe cine se îngrămădesc
oamenii?
— A venit nea Raicu, nituitorul…
— Comunistul?
— El.
Oamenii se înălțară pe vârfurile picioarelor să-l vadă mai bine,
îmbulzindu-se și strângându-se atât de mult în jurul său încât era
cât pe-aci să-l dea jos.
— Să trăiești, nea Raicule, și bine-ai venit!
— Bun sosit, mă frate Ioane!
— Raicule, ți-au dat drumul, mă?
Din toate părțile se auzeau strigăte, chemări, saluturi de bun venit.
Familia muncitorilor își primea fiul încercat și iubit în mijlocul ei,
cu acea bucurie cu care este întâmpinat de obicei cel drag întors
după vreme îndelungată de pe meleaguri îndepărtate. Uitând parcă
pentru o clipă de bătăiosul și înfiptul subofițer, Raicu se întorcea
către fiecare în parte dintre cei ce-l strigau, zâmbindu-le tuturora
cu bunăvoință și făcându-le cu mâna semne prietenești de hun
găsit, în cele din urmă, reveni la subofițer și-l privi din nou aspru,
tăios, neînduplecat.
— Ți-a pierit glasul, domnule subofițer? îl întrebă el, și-l fulgeră cu
privirea, gata parcă să treacă prin el ca lama unui cuțit.
— De ce să-mi piară glasul? se sumeți sergentul major, lovindu-și
ușor podul palmei cu cravașa de piele. Că n-ai fi vreun dumnezeu
picat acu din cer ca să mă plec în fața dumitale? Ei, drăcia dracului!
— Am spus eu că sunt dumnezeu? vorbi liniștit Raicu, înălțând
sprâncenele a mirare. N-am spus. De fapt, n-am nici haine de popă
pe mine și nici raze sfinte din alea de aur în jurul capului. Sunt
muncitor, de-aci, din Șantier, ca oricare altul și te-am întrebat ce-ți
dorește inima?
— M-ai întrebat?
— Da, te-am întrebat.
— Dar cine-oi fi dumneata să-mi pui întrebări?
— Ți-am spus: un muncitor. E limpede, nu? Și uite, de-aia am zis
că ți-a pierit glasul, că nu vrei să vorbești…
Mijind ochii și înălțând o sprânceană, Gălușcă începu a-l privi cam
de sus pe Raicu, ca și când întreaga lui poză de acum ar fi spus:
„Ce, mă, mârlane, mă iei peste bombeu pe mine, militar de carieră,
care am luptat și am fost rănit pe front?” Dar nu îndrăzni să dea
glas gândului, ci tăcea continuând a-l privi pe Raicu în același fel,
lovind ușor cravașa în podul palmei.
— Ei, stărui Raicu. Am dreptate sau nu?
— În definitiv, ce vrei, domnule, de la mine? ridică glasul Gălușcă.
Sunt autoritate și…
— Ai luat afișul că ești autoritate?
— Da, l-am luat. L-am luat să-l duc la direcțiune, zise Gălușcă pe
un ton arogant, distant.
— Dar chiar ca autoritate, cum spui că ești, asta poți fi acolo la
cazarma dumitale, ce cauți aici în Șantier? îl întrebă mai departe
Raicu. Știu că încă de ieri carcerile au fost desființate, jandarmii ne-
au fost luați din spinare…
— Eu nu sunt jandarm!
— Dar te porți ca un jandarm, îi tăie vorba Raicu. Noi, comuniștii,
am cerut ca alături de muncitorii din formațiunile de luptă
patriotice, domnul sublocotenent Ganea să ne trimită ostași
devotați poporului, nu jandarmi antonescieni ca dumneata!
— Ți-am spus, domnule, nu sunt jandarm! aproape că strigă
Gălușcă. Și nu m-a trimis domnul sublocotenent Ganea! Sunt aici
din ordinul comandantului garnizoanei, care a hotărât ca la fiecare
întreprindere în aceste zile tulburi să fie instalată câte o pază de
doi-trei soldați…
— Vremurile astea or fi ele tulburi pentru dumneata și mai marii
dumitale, îi spuse răspicat Raicu țintuindu-l cu privirea. Pentru
noi, muncitorii, pentru ăștia care trudim cu mâinile, sunt foarte
luminoase vremurile, să știi, nespus de limpezi, că putem, domnule
sergent major, privi înainte prin ele, ăhă! să fii sănătos până
departe în viitor!… Cred că e cazul să-ți vezi de paza dumitale, că
treburile noastre muncitorești ni le rezolvăm noi, între noi…
— Nu mă lua pe mine cu vorba așa, nenicule! îi sări țandăra lui
Gălușcă. Sunt în misiune și…
— Nenicule să-i spui lui tat-tu, îl repezi aspru Raicu, ai înțeles,
galonatule? Lui să-i spui, nu mie!
— Nu-ți permit… începu a striga iar Gălușcă, roșind ca un rac fiert.
Nu-ți permit să fii obraznic! Ostași, se întoarse el către cei trei
militari ce stăteau mai la o parte, arestați-l. Imediat arestați-l!
Ostașii se priviră între ei, neștiind ce să facă, apoi se uitară spre
muncitori, nehotărâți, încurcați, și până la urmă rămaseră locului
fără măcar a face o singură mișcare.
— Vă ordon! țipă el din nou, făcând spume la gură. Soldat Niță
Dogaru! Totelică! Zamfir! Mă auziți? Mă, mocofanilor, nu executați
ordinul superiorului? Bine, am să raportez situația domnului
sublocotenent Ganea…
Zicând acestea, se răsuci pe călcâie ca o sfârlează și, enervat, plecă
repede, urmat îndeaproape de Anghel care șchiopăta și se ținea cu
mâna de falcă.
— Să le ordoni să tragă în nemți, mă zevzecule! strigă Raicu în urma
lui. În ei să deschidă focul, nu în muncitori… Fir-ai al dracului de
chiaburoi sau ce-i fi, că de-ai noștri, cu palmele crăpate de muncă,
nu te arăți a fi!
— Că chiar îi neam de chiabur, domnule! zise Niță Dogaru, cel mai
în vârstă dintre soldați, cu barba crescută mare, alburie și țepoasă.
Numai noi știm cum ne mănâncă ăsta zilele în cazarmă…
— Taci, nea Niță, nu vorbi așa, că pușcăria ne mănâncă, îl înghionti
de alături Totelică, îmbrăcat cu o bluză decolorată de soare, pe cap
cu o bonetă veche, ponosită, pusă strâmb.
— De-acuma s-a zis cu pușcăria, măi băiete, făcu pe atotștiutorul
Niță Dogaru. Acuma a venit vremea noastră, a ăstora care uite,
muncim ca și dumnealor, ei cu ciocanul, noi cu sapa, necăjiți, vai
de zilele noastre…
Între timp, Raicu se urcase sus pe cala de lansare și cerea cu
insistență să se facă liniște.
— Frați muncitori! zise el cu glas tare.
— Lăsați, măi, gălăgia să-l auzim ce spune!
Vorbele încetară; se stinseră și șoaptele. Se făcu pe dată o liniște
adâncă, într-atât de adâncă încât se auzea apa Dunării clipocind
jos în, vale la țărm, lângă granicul cel mare.
— Frați muncitori, reluă Raicu și cu privirea căuta să cuprindă
toată mulțimea aceea. Am în mână acest manifest, acest afiș, pe
care o coadă de topor, un ticălos pus în slujba lui Antonescu, a vrut
să-l rupă. I-ați dat peste bot și bine i-ați făcut!
— Și-o să-i mai dăm dacă nu se astâmpără! strigă dintre rânduri,
cu glas grote și răgușit, nituitorul Gligor. Câte amenzi n-am luat din
pricina pușlamalei ăsteia!
— Ce este cu acest afiș? întrebă Raicu, arătând mulțimii
manifestul. După cum poate ați văzut, este o chemare a Partidului
Comunist din țara noastră, chemare care a fost lansată și adresată
poporului într-un ceas deosebit de important al istoriei. Măi oameni
buni, ani de zile noi am fost batjocoriți, ni s-a furat munca, banii,
am trăit în mizerie și în întuneric, pentru că așa au vrut domnii
exploatatori și slugile lor ca alde Anghel de la dulgherie și alții. Mai-
marii țării au vândut țara capitaliștilor străini, au scos-o cum se
spune la mezat, iar în ultimii ani nemții au dat buzna în România,
unde nu numai că s-au făcut stăpâni pe bogățiile noastre, dar ne-
au trimis și la moarte într-un război pe care nu l-am dorit niciunul
dintre noi. Priviți orașul nostru și vedeți ce-a mai rămas din el!
Ruine fumegânde, ruine și moloz, iar frumoasele noastre parcuri au
fost răvășite de bombe de parcă ar fi intrat cineva cu plugurile în
ele… Priviți atelierele noastre! Priviți-vă chipurile slăbite de
nemâncare și mizerie!
— Moarte fascismului! strigă cineva din mulțime și deodată, ca la o
comandă, sute de glasuri prinseră a scanda lozinci cu o tărie fără
seamăn.
— Moar-te fas-cis-mu-lui! Moar-te fas-cis-mu-lui!
— Afară cu nemții din țară!
— Jos cozile lor de topor!
Mulțimea se agita, se răzvrătea, era într-o continuă fierbere, ca o
apă nestăvilită aflată în clocot.
— Liniște, vă rog! strigă din nou Raicu. Liniște…
Cu greu se potoliră glasurile. Se auzeau numai niște murmure
înfundate, ca un vuiet surd, care după câteva clipe se stinse,
spulberat parcă de vânt.
— Cineva a strigat aici să-i dăm afară din țară pe nemți, reluă Raicu
cu vocea lui puternică. Să-i dăm, fraților muncitori, să-i dăm afară
din țară, să stârpim molima de pe capul nostru, lipitorile astea care
ne-au supt sângele, care ne-au furat bogățiile și, cârdășind cu
guvernanții antonescieni, ne-au trimis la moarte. Dar fraților, ursul
de la miere nu pleacă de bună voie, asta o știți prea bine. Ați auzit
comunicatele de azi dimineață, că nemții au zburat cu avioanele
deasupra Bucureștiului, adăugând noi ruine peste cele pricinuite
de bombardamentele aviației anglo-americane. Nemții nu vor să
părăsească teritoriul țării noastre cu una, cu două, înainte de a ne
pedepsi – așa cum spun ei – pentru că am rupt alianța cu ei. Dar
atunci să-i pedepsim noi. Să-i pedepsim pe ei și pe codoșii lor
pentru toate suferințele ce ni le-au adus în anii din urmă. Partidul
Comunist Român care a mobilizat la luptă masele muncitoare și a
doborât dictatura antonesciană, vine astăzi în fața voastră, frați
muncitori, și vă cere să puneți mâna pe arme, să alungați din țară
nemții lui Hitler care țin cu dinții de acest pământ bogat, din care
au supt ani de zile…
— Afară cu ei! strigă cu glasul lui răgușit, Gligor.
— Să-i dezarmăm!
— Să le luăm cu asalt comandamentul!
— În orașul nostru, continuă Raicu, ștergându-și cu o batistă
fruntea de sudoare, se află, după cum bine știți, un comandament
german și trupa care-l deservește. Ei bine, nici până la această oră
autoritățile noastre – mă refer la primar care-l influențează și pe
comandantul regimentului de infanterie – n-au dat curs Declarației
către țară a noului guvern, care arată că am pornit războiul
împotriva Germaniei și că deci trebuie luate măsuri urgente pentru
a-i dezarma pe acești criminali în uniforme verzui. Dar în orașul
nostru, nimeni nu-l deranjează pe domnul comandant Klausing pe
care acum un ceas l-am văzut plimbându-se liber și nevătămat, ca
un stăpân, cu mașina prin oraș. Asta e o rușine pentru autoritățile
noastre!
— Să ni se dea nouă arme și o să le facem de petrecanie nemților!
strigă un glas din mulțime.
— Așa e, nea Raicule, să ni se dea dom’le, arme!
Ion Raicu înălță mâna și ceru să se facă din nou liniște. Apoi urmă:
— Frați muncitori! Nemții din orașul nostru, personal criminalul de
Klausing, împreună cu șeful poliției și cu comisarii lui au bătut și
schingiuit oameni cinstiți, oameni care au luptat pentru adevăr și
dreptate. De ieri a răsărit un soare nou pe cerul patriei, dar în
orașul nostru nu s-a schimbat încă nimic. Toate se petrec ca mai
înainte. Vă chem, frați muncitori, să dăm ascultare chemării
partidului nostru, Partidul Comunist Român, și să trecem noi la
înfăptuirea dreptății, să trecem noi la curățirea orașului de
elementele reacționare și de criminalii germani! Intrați în
formațiunile de luptă patriotice și la arme!
— Mie mi-au trimis feciorul la răzbel, și pe-acolo i-au rămas oasele!
strigă din grupul de muncitori soldatul Niță Dogaru care se dăduse
mai aproape, să audă mai bine ce cuvânta Raicu. Iar neamțul
Claisin sau cum îi spune, a împușcat și pe tatăl unui băiat de la noi
din companie, pe tatăl soldatului Chirică… Avem noi socotelile
noastre cu ăștia…
Unul dintre soldați îl trase de mâneca vestonului pe bătrân să-și
țină gura, să nu se amestece, dar el se smuci, mai făcu un pas
înainte și strigă din nou cât îl ținu gura:
— Eu, măi oameni buni, uite am și pușcă și bainetă, poci merge
chiar acuma cu dumneavoastră să facem curățenia aia! Bravo
taică, că bine vorbiși, adăugă el adresându-se lui Raicu. Parcă
glăsuiși cu vorbele mele! Adevăr spui: foamete și mizerie la oraș, dar
și la țară. Vitele la răchiziție, nu are cine munci pământu, am ajuns
în sapă de lemn că uite numa eu de cinci ani stau în concentrări și
mobilizări pentru boieri… Cred c-ajunge!
Tăcu, își șterse sudoarea de pe frunte cu mâneca vestonului de doc
alburiu și se trase înapoi lângă ceilalți doi militari cu care se afla de
dimineață în Șantier pentru pază.
Raicu prinse la loc pe tabla vasului afișul cu chemarea partidului,
apoi se întoarse și vorbi iar muncitorilor:
— Ați auzit ce-a spus dumnealui, tovarășul nostru de muncă,
soldatul cel bătrân. Cum îți spune tovarășe?
— Soldatul Niță Dogaru, domnule. De la compania Depozit.
— Ați auzit, deci, ce-a spus soldatul Niță Dogaru, zise Raicu, și-l
arătă cu mâna pe bătrânul militar care stătea cu gura căscată să
nu-i scape cumva vreun cuvânt din cele ce se spuneau. Să știți,
fraților, că ostașii noștri de rând, uite ca dumnealui ce se află aici,
oameni simpli, muncitori sau țărani îmbrăcați în haine militare, vor
fi de partea noastră. Ca dumnealui, soldatul Niță Dogaru, mai sunt
atâția în garnizoana noastră. Deci, cu toții la arme! Veniți în rândul
formațiunilor de luptă patriotice! Să dăm viață chemării partidului!
Un „ura” puternic și prelungit izbucni deodată din sutele de piepturi
ale muncitorilor. Glasurile parcă zburau în văzduh, se contopeau
și vibrau asemeni unor coarde uriașe și nevăzute. Oamenii,
descătușați din teroarea dictaturii fasciste, se manifestau acuma la
prima lor adunare liberă, fără teamă de baioneta jandarmului sau
pistolul agentului de siguranță, își exprimau în entuziasmul
uralelor bucuria pentru zilele noi ce începeau în această dimineață
de august.
Ajutat de câțiva muncitori, Raicu coborî de pe cală și se amestecă
printre oameni. Strângea mâinile tuturor care-l îmbrățișau, căuta
să răspundă în grabă întrebărilor, își făcea cu greu loc să iasă dintre
rândurile lor.
— Mă întorc, fraților, mă întorc îndată! îi asigura el, abia răzbind
prin mulțimea ce-l înconjura. Mă duc până la Atelierele C.F.R. și
viu îndată…
Porni cu pas mare, zorit către poartă și toți priviră în urma lui până
ce nu se mai văzu.
 35

În dimineața zilei de 24 August, pe la orele zece, când Klausing sosi

la comandament, căpitanul Otto Willke îi raportă că subordonații
săi executaseră ordinul, însă nu tocmai în întregime, din lipsă de
posibilități, dar că se vor strădui ca în curând totul să fie gata. Spre
ziuă, pătrunseseră cu ușurință la spital, la prefectură, la teatru, în
gară, la triaj, minaseră calea ferată, castelul de apă, uzina electrică
și celelalte puncte, însă nu se putuseră apropia de Șantierul naval,
de Atelierele C.F.R., de clădirea telefoanelor, a poștei… Au întâlnit
patrule formate din militari români și muncitori înarmați, care nu
dădeau voie în nici un chip să se apropie cineva de acele puncte.
Cu două ore mai înainte, la Șantierul naval avusese loc chiar un
incident între muncitori și un subofițer român care voise să rupă
un afiș ce fusese lipit pe pântecul unui vas. Vor încerca însă și la
noapte…
— Dacă nu vom reuși, își dăduse cu părerea căpitanul Otto Willke,
atunci, domnule locotenent-colonel, va trebui neapărat să mergeți
la comandantul garnizoanei, să-i cereți aprobarea scrisă pe câteva
delegații, prin care să se autorizeze echipelor germane ca în cursul
nopții să strângă firul telefonic în locurile cutare și cutare…
Klausing părea absent la tot ce i se propunea. Stătea gânditor, cu
privirea ațintită undeva pe fereastra deschisă, cu chipul întunecat
de supărare și într-o joacă parcă total nevoită lovea ușor cu
mănușile-i galbene cristalul de pe birou. Aflase din comunicatele
unui post de radio german despre înăsprirea și mai accentuată a
relațiilor dintre țara sa și România. Încă de dimineață, în București,
aveau loc lupte crâncene. În câteva rânduri, avioanele germane
bombardaseră în picaj capitala României. Aprige schimburi de
focuri se dezlănțuiseră la Școala de război, pe cheiul Dâmboviței, la
Comandamentul german al aerului, la Băneasa. Antiaeriana
română doborâse numeroase avioane germane. În Moldova,
resturile armatei germane se retrăgeau în dezordine, ducând grele
lupte cu forțele sovietice. În alte locuri făceau cu greu față atacurilor
prin surprindere pe care le dădeau unitățile române în diferite
puncte ale țării…
Situația era destul de încordată și în același timp primejdioasă.
Klausing nu mai avea nici un fel de legătură cu superiorii săi. Totul
depindea acuma de hotărârea pe care avea s-o ia. Stând și
cântărind lucrurile pe toate părțile, ajunse la concluzia că
propunerea căpitanului Otto Willke e destul de interesantă și în
același timp nu lipsită de posibilități de succes. Așa că luă hotărârea
ca la ora prânzului să părăsească orașul. Planul va fi următorul: se
va duce la logodnica lui să-i spună ca în cel mult un ceas să-și facă
bagajul, deoarece va trece cu mașina s-o ia. Apoi va trece pe la
colonelul Predoiu, comandantul garnizoanei române, și va căuta să-
l convingă că vrea să părăsească în liniște orașul, cu întreaga trupă,
nu însă înainte de a-și ridica firele telefonice ce i-au făcut legătura
până acuma cu unele instituții. Vrea ca vechile relații de prietenie
să se încheie ca între buni camarazi. Îl va ruga să-i semneze
delegațiile de acces în punctele ce i le va desemna. Sub acoperirea
acestor delegații, ostașii germani vor putea mina în liniște locurile
stabilite. Apoi își va lua rămas bun și cu părere de rău va părăsi
orașul atât de ospitalier… Bineînțeles, împreună cu logodnica sa,
domnișoara Lizzi Hintz, și cu tatăl ei, ceasornicarul Peter Hintz. La
ora prânzului o garnitură feroviară va transporta către Timișoara și
trupa. Va lua legătura cu gara în acest sens…
Chibzuind bine la acest plan și întrezărind succesul aplicării lui,
fața lui Klausing prinse iarăși a se lumina. Dându-și seama că e
privit cu insistență de subalterni, își reveni din acea contemplare,
zvârli cu un gest degajat mănușile pe birou și zise:
— În regulă, camarazi. Aprob propunerea domnului căpitan Willke.
Pregătiți explozivul și așteptați să mă întorc cu acele delegații
aprobate. Luați măsuri să evacuăm totodată și comandamentul.
Adunați și împachetați arhiva, documentele, mobilierul…
Peste un sfert de oră, Klausing, împreună cu translatorul său, trecu
pe la Regimentul 95 infanterie și negăsindu-l pe colonelul Predoiu,
află că este plecat la primăria orașului. Se hotărî așadar să-l caute
acolo. Opri Mercedesul în fața cutiei de văcsuit a lustragiului Toma,
coborî din mașină cu un aer marțial, grav, și urmat de plutonierul
translator, urcă scările primăriei, călcând rar ca un bărzoi, în
pantalonii de șeviot cu bufă înaltă și vestonul strâns în centură de
lac negru pe corpu-i atletic.
Se anunță secretarei și rămase în așteptare în anticameră.

În acest timp, în cabinetul său, colonelul Dimitrie Jurăscu,

primarul orașului, și colonelul Predoiu stăteau unul în fața celuilalt
la o măsuță rotundă și discutau tocmai dispozițiile superioare
primite de la București referitoare la dezarmarea resturilor armatei
germane aflate pe teritoriul țării. Predoiu propusese arestarea
tuturor militarilor germani ce formau comandamentul din
bulevardul Carol, dar Jurăscu se opunea cu vehemență unei
asemenea măsuri.
— Nu în modul acesta trebuie să se sfârșească o camaraderie de
arme, argumentase el. Uiți, Predoiule, esențialul, și anume că dacă
s-a întârziat până acum contaminarea comunistă a țării, acest fapt
grăitor îl datorăm în exclusivitate armatei germane, fostei noastre
aliate, Germania. Și atunci, care sunt considerentele noastre?
Atitudinea noastră?
— Ba, dimpotrivă, pretinse Predoiu, eu socotesc, analizând
evenimentele, că declanșând războiul împotriva Uniunii Sovietice,
Germania a grăbit de fapt această contaminare comunistă de care
vorbiți dumneavoastră și nicidecum n-a întârziat-o. Dovadă,
acțiunile tot mai numeroase ale partizanilor împotriva mașinii de
război germane, actele de sabotare a producției în fabrici,
sustragerea armamentului… Ce sunt acestea, domnule colonel? N-
a fost o intensificare a acțiunii comuniștilor în întreaga țară?
Intensificare provocată pe lângă altele și de venirea trupelor
germane în România?!
Până la urmă, colonelul Jurăscu convenise că vor respecta
dispozițiunile superioare, și în acest scop vor cere lui Klausing să
depună tot armamentul, așa cum sună ordinul, după care le vor
pune în vedere nemților să plece în Germania lor. În felul acesta –
socotea el – nu vor avea loc nici incidente, nici vărsări inutile de
sânge și totul va fi adus la îndeplinire în cea mai perfectă ordine. În
fond – continuase a argumenta Jurăscu – ordinul prevede curățirea
teritoriului țării de elementele germane. Vor executa în acest mod
ordinul cu rezultat destul de echitabil pentru ambele părți.
— Nu, nu sunt de acord cu acest fel de a vedea lucrurile, domnule
colonel, se opuse Predoiu. Eu sunt comandantul garnizoanei și
trebuie să execut ordinele așa cum s-au dat. Răspund pentru asta.
De azi dimineață tot discutăm și nu ajungem la nici un rezultat.
— Și eu sunt militar și chiar colonel cu stea, Predoiule! nu se lăsă
mai prejos Dimitrie Jurăscu. Am gradul de general în buzunar. Eu
răspund, ca primar și ca militar în același timp, de aducerea la
îndeplinire a acelor ordine superioare. Dar nu pot fi de acord cu
propunerea ta…
— Propunerea mea e în spiritul ordinelor de mai sus.
— Dar a mea nu este? se sumeți Jurăscu. Este! Iată, spui că de azi
dimineață discutăm fără a cădea la un acord. Spune, te rog, în acest
timp, armata germană din oraș a dat loc la incidente? Nici
pomeneală! E liniște deplină, mon ami… Loialitatea lor, dragul meu,
se manifestă până în ceasul al doisprezecelea! Și dacă n-au dat loc
la incidente de ce să le provocăm noi? De ce să mai aruncăm încă
un dezastru asupra orașului acesta martir când și așa a avut atât
de mult de suferit și el și locuitorii lui?
Când secretara îl anunță pe primar că a sosit Klausing, cei doi
militari români se priviră în tăcere câteva clipe, surprinși de
neașteptata vizită, după care, liniștit, Predoiu spuse:
— A venit la timp, domnule colonel, de parcă l-am fi chemat noi. E
cazul deci, să-i aducem la cunoștință hotărârea guvernului nostru,
pe care sunt sigur că și el o știe prea bine…
— În spiritul celor susținute de mine, adăugă Jurăscu, în timp ce-
și aprindea destul de degajat o țigară. Să-i punem în vedere ca în
cel mult opt ore, dezarmată, întreaga trupă să părăsească
garnizoana. Apoi vom raporta Marelui stat major îndeplinirea
ordinelor date.
— Raportăm cam târziu, observă Predoiu. Trebuia de azi dimineață
să trecem la acțiune.
— Raportăm mai târziu, însă raportăm o situație exactă, o situație
efectuată în întregime, zise Jurăscu, trăgând adânc din țigară. În
alte părți se duc lupte și situația asta abia e la început. Prin acele
părți încă nici nu poate fi vorba de dezarmarea nemților, de vreme
ce trupele sunt angajate în luptă.
Hans von Klausing intră în cabinetul primarului și, după ce salută
cu un gest elegant, își scoase cascheta, mănușile galbene și întinse
celor doi mâna. Îl invită apoi pe plutonierul ce-l însoțea să vină mai
aproape.
— Tocmai vroiam să vă chemăm să discutăm o problemă cam
delicată, zise colonelul Jurăscu, poftindu-l pe Klausing să ia loc
într-un fotoliu alăturat. E vorba de situația nou creată, prin forța
împrejurărilor… Ați luat cunoștință și cred că vă dați seama… e
neplăcut… dar…
Plutonierul Weber traduse imediat și Klausing nu se arătă de loc
surprins de cele auzite.
— Înțeleg, zise el calm, frământând în mână mănușile. Am aflat
încă de aseară…
— E regretabil că prietenia noastră comună, reluă colonelul
Dimitrie Jurăscu, trebuie să se sfârșească în ceasurile astea:
Recunoștința noastră însă…
— Was ist vergesslicher als Dankbarkeit? 30 îi întrerupse Klausing
care de astă dată înțelesese totul fără ajutorul traducătorului.
Zâmbea ironic, sfidător, privindu-i pe cei doi militari români cu
dispreț și aroganță. Asta cum spune… urmă el căutând în minte
cuvintele românește, a, da… asta lofitur grație! Aber, Herr
Komandant von einem Streiche fällt keine Eiche! 31 Înțeles? German
tare! Wir Deutschen fürchten Gott, aber sonst nichts in der Welt! 32
Weber!…
Plutonierul traduse imediat. Traduse de asemenea și cuvintele
colonelului Predoiu care-i puse în vedere lui Klausing că se teme
sau nu se teme de nimic în lume, dar trebuie să părăsească
garnizoana în cel mult opt ore cu întreaga trupă. Altfel se va crea o
situație neplăcută atât pentru domnul colonel cât și pentru militarii
germani. Spre mirarea celor doi militari români, însă, șeful
comandamentului german nu reacționă în nici un fel. Nu se arătă
tulburat, neliniștit. Dimpotrivă, cu un zâmbet de regret în colțul
buzelor, deschise larg brațele, arătând prin acest gest că n-are ce
face, trebuie să se supună și îi asigură că totul va decurge în cea
mai perfectă ordine. Are însă o rugăminte: dacă se poate aproba să
i se permită ridicarea firului telefonic de la Șantierul naval,
Atelierele C.F.R., poștă și telefoane… E material din dotarea armatei
germane și…
— De acord! hotărî fără nici o ezitare Jurăscu. Veți ridica acest fir
telefonic.
În acea clipă, ușa se deschise, intră cât mai ferit secretara și printr-
un gest discret făcu semn colonelului Predoiu să poftească până
afară, deoarece îl caută cineva. Comandantul regimentului și în
același timp al garnizoanei se scuză față de Klausing și de Jurăscu
și ieși pe sala primăriei. Dar abia deschise ușa, că rămase surprins
de scena ce i se înfățișa ochilor: vreo doisprezece muncitori cu puști
în mâini și grenade agățate la centurile petrecute peste haine, cu
banderole tricolore pe braț, stăteau înșiruiți lângă zid pe-o bancă și
așteptau. Dintre ei se ridică unul cu fața cenușie, aspră și cu pas
apăsat, hotărât, veni în fața lui Predoiu. Omul avea în mână un
pistol cu prăselele de bachelită neagră.

30 Ce se uită mai ușor decât recunoștința? (l. germană, n.a.)

31 Dar, domnule commandant, nu se doboară stejarul dintr-o singură lovitură! (l.
germană, n.a.)
32 Noi, germanii, ne temem de Dumnezeu, dar încolo de nimic altceva în lume! (l. germană,

n.a.)
— Domnule colonel, salută el respectuos, scoțându-și șapca din
cap, mă cheamă Ion Raicu și sunt secretarul organizației locale a
Partidului Comunist Român. Iar dumnealui de colo – arătă el spre
Gligor ce se și ridicase în picioare – e comandantul formațiunilor de
luptă patriotice din acest oraș.
— Cum ai spus? făcu ochii mari Predoiu.
— Comandantul formațiunilor de luptă patriotice din acest oraș,
repetă Raicu cu glas tot mai apăsat, fără să se piardă cu firea.
— Bine, dar trupe din acestea muncitorești am auzit că sunt la
București…
— Sunt în toată țara, domnule colonel, pentru că acțiunea
întreprinsă și condusă de Partidul Comunist Român se desfășoară
concomitent în toată țara.
— Va să zică dumneata ești președintele Partidului Comunist…
— Secretar al organizației locale, corectă Raicu.
— Și ce doriți? întrebă neliniștit colonelul Predoiu, privind cu ochii
mari când pe Raicu, când pe muncitorii ce se ridicaseră de pe bancă
și făcuseră roată în jurul lui.
— Dorim să vă întrebăm pentru care motiv nemții din oraș continuă
încă a se plimba liberi, fără a fi arestați, când ordinele superioare
sună destul de clar cum trebuie procedat?
— Uite, domnule… cum ziceai că-ți spune?
— Raicu.
— Uite, domnule Raicu, chiar acum se află în cabinetul primarului
șeful comandamentului german căruia i-am pus în vedere ca în opt
ore să părăsească orașul cu întreaga trupă.
— De ce să părăsească orașul? sări contrariat Gligor, făcând un pas
înainte. Guvernul, după câte știm foarte bine, a ordonat armatei,
deci dumneavoastră, să înceapă imediat lupta împotriva tuturor
formațiunilor militare germane aflate pe teritoriul țării.
— Bine, să înceapă acolo unde situația se pretează, unde nemții se
opun a fi dezarmați, căută a lămuri lucrurile Predoiu. Or, cum noi
am căzut la o înțelegere, vedeți dumneavoastră…
— Ați căzut la înțelegere să-i luați și prizonieri? întrebă Raicu.
— Nu, n-am căzut la o asemenea înțelegere.
— Nemții lui Hitler, domnule colonel, cum prea bine știți și
dumneavoastră, sunt dușmanii de moarte ai poporului nostru,
vorbi apăsat Raicu. Ei trebuie să plătească pentru toată suferința
adusă țării ăsteia. Ne aflăm în război cu Germania. Și dacă ne aflăm
în război, dacă în alte părți ale țării nemții atacă populația pașnică,
bombardează orașe, distrug căile ferate, aici de ce noi am proceda
altfel de cum sună legile războiului?
— Bine, domnule Raicu, dar înțelege că nemții din orașul nostru nu
s-au manifestat în nici un fel…
— Au încă timp să se manifeste, domnule colonel! vorbi tot apăsat
Raicu. Mâța blândă zgârie rău, spune un proverb de-al nostru.
Trebuie deci să luăm măsuri pentru dezarmarea și arestarea
nemților. În numele cetățenilor acestui oraș, al Partidului
Comunist, vă cer acest lucru. Noi, formațiunile de luptă patriotice,
vom trece îndată la acțiune. Așa să știți!
Colonelul Predoiu plecă fruntea și rămase câteva clipe gânditor. Tot
chibzuind își descheia și încheia la nesfârșit un nasture de la
veston, gata să-l rupă. Nu știa ce să răspundă. Desigur, și el fusese
la început de părerea asta și nu prea înțelegea în nici un fel
atitudinea colonelului Dimitrie Jurăscu care acționa în afara
ordinelor superioare. Situația era destul de gravă și în același timp
delicată.
— Uite ce-i, domnule Raicu, zise el într-un târziu, dă-mi te rog
răgaz câteva minute, să-i șoptesc și colonelului Jurăscu cele
discutate cu dumneata. Da? Poate că-l arestați pe Klausing chiar
acum.
— Bine, fie…
Colonelul Predoiu își potrivi centura, își trase vestonul și apoi intră
în cabinetul primarului. Raicu împreună cu Gligor și restul
muncitorilor se retraseră pe aceeași bancă de pe sală unde
stătuseră mai înainte. Unii își aprindeau țigări. Alții controlau
închizătoarele puștilor, cartușele ce le aveau prin buzunare,
vorbeau între ei, nerăbdători și în același timp cu grijă ca totul să
se termine cât se poate de repede. De afară, prin ferestrele înalte și
prăfuite, acoperite în cruciș de fâșii late de hârtie, pătrundea lumina
blândă a dimineții de august. Undeva, în piață, se auzea nechezatul
unui cal și vocea spartă, ca de tinichea a unui chefliu care începuse
a cânta lălăind cuvintele, strigând și înjurând pe cei care nu-i
dădeau pace. După un timp omul se potoli și nu i se mai auzi glasul.
De afară răzbea acum clinchetul clopoțeilor prinși în salbe la gâtul
cailor de la trăsurile birjarilor ce aveau stația lângă primărie.
Trecură cinci, zece, cincisprezece minute și ușa de la cabinetul
primarului nu se mai deschidea. Parcă cineva o bătuse în cuie și o
înțepenise pentru totdeauna. Raicu stătea numai cu privirea
asupra ei, fără să clipească, dar clanța rămânea neclintită. Când și
când își privea ceasul de buzunar și clătina nemulțumit din cap.
Timpul trecea și tăcerea asta îl neliniștea. După o vreme se sculă în
picioare și nervos începu să se plimbe de colo până colo, fără să-și
găsească locul. Fierbea. Fața i se crispase, fruntea se încrețise iar
ochii îi scăpărau de mânie. „De ce-i întârzierea asta? se întrebă el
nedumerit. Să-l fi dus oare cu vorba colonelul Predoiu? Se prea
poate, conchise el. Unii dintre ofițerii ăștia, ce-i drept nu mulți, s-
au pupat în bot trei ani de zile și mai bine cu nemții și acuma le e
greu să le pună mâna-n gât. Știu eu ce fel de om o fi Predoiu ăsta?
Nu sunt toți ca sublocotenentul Ganea…”
În cele din urmă, Raicu se duse cu pas apăsat, hotărât și deschise
ușa de la biroul secretarei. Vroia s-o trimită înăuntru să-l cheme
din nou afară pe colonelul Predoiu. Aceasta însă nu era în încăpere.
— Ce mai așteptăm, nea Raicule? întrebă ridicându-se de pe bancă
nituitorul Gligor. Ce mumă-sa tot fac ăștia acolo înăuntru?
— Ne-au dus cu vorba, Raicule! interveni Vișan, un muncitor de la
Atelierele C.F.R., care-și făcea de lucru ștergând mereu cu o cârpă
unsoarea de pe închizătorul puștii. Zic să intrăm peste ei…
— Așa-i, nea Raicule, de ce nu intrăm peste ei? făcu și Gligor. Are
dreptate, nea Vișan. Suntem doar puterea muncitorilor și
țăranilor…
Raicu nu răspunse. Stătea gânditor la capătul sălii cu pistolul în
mână, îl cântărea mereu în palmă și se vedea cât de colo că e
neliniștit, încordat, un pachet de nervi. În cele din urmă făcu semn
lui Gligor să-l urmeze și stătu o clipă în cumpănă la ușa cabinetului
în care se afla primarul.
— Măi fraților, se întoarse el și vorbi șoptit tovarășilor săi, Klausing,
neamțul, e înăuntru, ați auzit, discută cu cei doi colonei, după cum
spunea Predoiu. Îl arestăm și apoi cu tot detașamentul nostru
lichidăm și trupa germană ce s-o găsi acolo, în vale, pe bulevard.
Acuma, fiți vă rog atenți, cu armele pregătite…
Bătu în ușă, o dată, de două ori și fiindcă nu i se răspunse, apăsă
pe clanță și intră. Cei doi colonei, aflați în picioare în fața biroului,
întoarseră speriați capetele. Klausing nicăieri.
— A, dumneata! făcu Predoiu bâlbâindu-se și roșind pe dată până-
n vârful urechilor. Uitasem să-ți dau răspunsul acela… De fapt…
— Unde-i neamțul?, tună Raicu și-n aceeași clipă mânui
închizătorul pistolului.
— Ce-i domnule, unde te trezești aicea? strigă Dimitrie Jurăscu,
fără să se piardă cu firea. Monoclul îi căzu de la ochi și rămase
spânzurat de un șnur negru peste eghileții galbeni de stat majorist.
Îl căută fără să-l privească și îl puse repede la ochi cu mâna
tremurândă de enervare. Cum îți permiți…
— Unde-i neamțul? mai întrebă o dată Raicu și întorcându-se către
ușă strigă: Tovarășe Gligor, ia oamenii și înconjurați repede
clădirea, primăriei! Iar cu dumneata, domnule primar, vom sta de
vorbă mai pe urmă…
Zicând acestea și fără să-i mai bage în seamă pe cei doi militari,
trecu ca o vijelie pe lângă ei și se năpusti pe ușa ce se afla
întredeschisă în spatele scaunului de la biroul primarului. Apucă
apoi pe un coridor strâmt, la capătul căruia o scară de ciment
cobora în spirală undeva în parterul clădirii. Predoiu alergă într-un
suflet după el și-l prinse de mână.
— Domnule comunist, vorbi el precipitat, gâfâind, gata parcă să-și
de sfârșitul. Să știi că primarul a hotărât să-i facă vânt neamțului
pe ușa asta. Eu i-am propus să intrați și să-l arestați, dar nici n-a
vrut s-audă. Nu i-a spus nici că dumneavoastră, muncitorii,
așteptați afară, pesemne ca să nu-l înspăimânte. A vrut să evite
unele neplăceri, mai ales că Klausing a acceptat să plece din oraș
de bună voie cu întreaga trupă… Așa că, domnule comunist…
— Lasă-mă, domnule, în pace, că n-am timp de discursuri, îi tăie
vorba Raicu și smucindu-se își desprinse brațul din încleștarea
mâinii colonelului. Cozi de topor ce sunteți!
Klausing tocmai ieșise în curtea primăriei, mirat că primarul, total
nepoliticos, îl poftise să coboare pe scara de serviciu a clădirii,
strâmtă, întortocheată, încât în semiobscuritatea aceea cu greu
găsea treptele de piatră, roase, tocite. Nu înțelegea sensul acestei
măsuri, total nepotrivite și neobișnuite până atunci. Chiar îi spunea
acest lucru plutonierului translator, în timp ce, privind cerul
limpede și însorit, își punea mănușile de piele galbenă. Deodată,
însă, îi ieși înainte Gligor, însoțit de șase muncitori înarmați.
— Mâinile sus, tâlharule! îi porunci nituitorul cu un glas atât de
puternic, că răsună aproape întreaga piață.
Klausing rămase stană de piatră. Sângele îi pieri din obraz, ochii
albaștri, spălăciți, i se bulbucară ca la broască sub lentilele aburite
ale ochelarilor. Buzele îi tremurau, iar picioarele i se muiaseră
dintr-o dată, de parcă erau de ceară. Totul îl surprinsese atât de
neașteptat, încât simțea că este pe punctul de a se prăbuși. Dând
dovadă de mai mult sânge rece, Weber se răsuci pe dată, cu gândul
să fugă înapoi, pe scări, în timp ce cu mâna umbla înfrigurat la
tocul pistolului. Dar abia se întoarse că Raicu venind din urmă
vijelios, tropăind pe trepte, îl și prinse în brațe ca pe un sac și dintr-
o singură smucitură îl puse la pământ. În aceeași clipă Gligor îl
doborî pe Klausing. Scena acestei arestări se petrecu atât de repede
încât niciunul dintre muncitorii înarmați nu-și puteau da seama
care cum acționase. Klausing se zbătu, încercă să lovească cu
picioarele, să strige, dar Gligor, ajutat de încă doi muncitori, reuși
să-și scoată cureaua de la pantaloni și să-i lege mâinile la spate.
Apoi își luă șapca de pânză de pe cap, plină de unsoare și i-o vârî în
gură, după care înnodă repede două batiste și-l legă zdravăn pe
neamț peste față, acoperindu-i și ochii.
Într-o clipă lumea ce se afla în stradă și prin piață se strânse în
jurul celor doi arestați. Toma, lustragiul, care întâmplător urmărise
întreaga scenă, lăsă cutia de văcsuit, trecu strada, veni într-o fugă
cu mersul lui legănat, greoi și, făcându-și loc cu coatele, se opri în
fața lui Klausing ce se bătea în brațele muncitorilor. Îi trase batista
de pe ochi, îl scuipă și-i zise cu glasul lui gângăvit:
— Kaput!… pătătitule! Tata cu tine! Ă-mi… asul…
Și, repezit, începu a umbla la încheietura mâinii lui Klausing, să-i
desprindă cureaua ceasului de aur.
— Fugi dracului de-aici! îi dădu Gligor una peste mână. Hai, cară-
te și vezi-ți de cremurile tale!
Dar lustragiul nu se clinti. Luând martori birjarii, începu,
gângăvind cuvintele și gesticulând, să arate că neamțul îi datora
ceasul de la mână, că el câștigase pariul deoarece armata germană
pierduse războiul, că a fost bătut la poliție din pricina „pătătotului”
și câte și mai câte.
— Hai, hai, ia-o din loc până nu-i prea târziu! îl îmbrânci cât colo
Gligor.
După un minut fu arestat și șoferul mașinii germane. Când acesta
se întoarse, venind de la un debit cu un pachet de țigări în mână,
fu imobilizat într-o clipă de muncitorii înarmați și legat îl aruncară
în Mercedesul albastru alături de Klausing și de plutonierul
traducător. Raicu se urcă la volan, porni motorul și mașina demară
în cea mai mare viteză prin piață, către bariera Târgu-Jiului.
Peste o jumătate de oră, arestații legați la ochi, coborâră scările de
pământ ale unei pivnițe de țară și rămaseră sub paza înarmată a
câtorva dintre muncitorii din formațiunile de luptă patriotice.
 36

În oraș evenimentele se succedau cu repeziciune. Chiar în după-

amiaza acelei zile, colonelul Dimitrie Jurăscu primi în cabinetul său
doua vizite neașteptate. În primul rând, anunțat de secretară își
făcu intrarea, cu un aer jovial, avocatul Titus Panaitescu, șeful
organizației locale a partidului liberal, un bărbat înalt, bine făcut,
aproape de șaizeci de ani, în haine albe, sobre, cu lavalieră neagră.
Întinse amical mâna colonelului Jurăscu și, fără vreo introducere
prealabilă, intră direct în discuția ce-l interesa.
— O, ce plăcere, Titus! exclamă plăcut surprins primarul și ocolind
repede masivul birou de mahon, veni în întâmpinarea
respectivului, îi întinse mâna, după care îl îmbrățișă. Ce faci, dragul
meu? Unde-ai fost? Pe unde-ai trăit?
— Am fost la moșie, dragă Miti, răspunse malițios Panaitescu,
trecându-și mâna prin părul ușor albit. Unde mă puteam retrage ca
să mă feresc de această urgie de apocalips? Din moment ce nici
viața politică n-a mai fost pe prim plan în activitatea mea, iar baroul
a funcționat sporadic, am socotit că o lecuță de odihnă e binevenită
la vârsta asta…
— O, desigur, desigur, aprobă Jurăscu. Dar, dragă, ia te rog loc…
— Mulțumesc, dragă Miti, dar nu vreau să te rețin, se scuză destul
de politicos Panaitescu. Am venit la tine într-o problemă, aș putea
spune, fără să exagerez, vitală pentru viața politică a județului
nostru.
— Te ascult, dragă Titus…
— Este vorba de reînființarea organizației locale a partidului liberal.
Din februarie 1938, odată cu dictatura carlistă, și până astăzi, când
s-au reinstaurat libertăți democratice și când sperăm că de-acum
vom reveni la sistemul de guvernare din anii buni, de-atunci și până
acum zic, ne-ajunge cât am lâncezit fără să ne înfruntăm opiniile
pe tărâm politic și bineînțeles fără ca țara să prospere.
— Și cu ce te-aș putea ajuta, dragul meu Titus?
— A, c-o nimica toată. O mică aprobare. Vreau să-mi stabilesc
sediul tot pe strada Decebal, lângă cinematograful Regal, unde l-
am avut pe vremuri. Și am nevoie de o autorizație…
— S-a făcut, consimți primarul. Voi da ordin secretarei să ți-o
înmâneze în cel mult un sfert de ceas.
— Mulțumesc, dragă Miti, foarte mulțumesc, înclină capul, cu o
reverență solemnă, Titus Panaitescu. Ești un om adorabil… Apropo,
ce-a fost azi dimineață aici, în localul primăriei? Am auzit că niște
golani l-au arestat pe colonelul german.
— Da, dragă…
— Cine-s ăștia, domnule, de poartă arme și cine le-a autorizat
îndrăzneala asta?
— Formațiuni de luptă patriotice, lămuri primarul pe un ton ironic,
desfăcând larg brațele. Așa se intitulează. Sunt conduse de Partidul
Comunist. Vezi tu, dragă, situația e de așa natură, încât trebuie să
mă supun că n-am ce face…
— Și pentru ce l-au arestat pe colonelul german?
— Zic c-am întârziat cu dezarmarea trupelor germane, așa cum
sună ordinul Marelui stat major și au pornit ei să facă treaba asta.
De fapt eu convenisem azi dimineață cu Klausing să plece de bună
voie din oraș cu întreaga trupă ce forma comandamentul. Dar dacă
ei au procedat așa, n-am ce face! Chiar m-au și amenințat că vor
sta cu mine de vorbă mai târziu.
— Zău? se miră Titus Panaitescu. Quels misérables!
— Închipuiește-ți în ce situație precară sunt.
— Nu-i nimic, vorbi liniștitor Titus Panaitescu în timp ce cu o
anume eleganță își aranja lavaliera la gât. Fii însă prudent, că-ți va
prinde bine. La prudence est la mère de la sûretê. Au revoir, mon
ami et merçi! 33 Apropo, când facem unul în patru? Hai, că acum
m-am instalat din nou în vechea mea vilă. Și să nu-ți fie de deochi,
am auzit că doamna colonel Dona, vecina mea, te simpatizează. Ori
ți-e teamă de Artemiza?
— Je crains Dieu, cher Titus, et n’ai pas d’autre crainte! 34
— Perfect! surâse enigmatic Titus Panaitescu. Să știi că Melani
Dona… Dar lasă! Le reste ne vaut pas l’honneur dêtre nommé.
Encore une fois merçi et au revoir! 35
O jumătate de oră mai târziu, deschise ușa cabinetului profesorul
Constantin Stanciu, de mulți ani președinte al organizației locale a
partidului național-țărănesc, un om gras, cu fața tuciurie, părul alb
și pleoapele mereu lăsate ca într-o continuă adormire. Și, ca și
primul musafir, ceru și el – și bineînțeles că primarul acceptă – să i
se dea autorizație pentru stabilirea sediului organizației.

33 Prudența este mama siguranței. La revedere, dragul meu și îți mulțumesc (l. franceză,
n.a.)
34 Mă tem de dumnezeu, dragă Titus, și de nimic altceva! (l. franceză, n.a.)
35 Restul nu face să-l mai amintesc. Încă o dată mulțumesc și la revedere! (l. franceză,

n.a.)
Așa se făcu că în după-amiaza aceea, cele două tăblițe, frumos
scrise de același pictor, erau prinse în cuie, pe zidurile vechilor
clădiri ale căror geamuri nu o dată fuseseră făcute țăndări în toiul
propagandei electorale.
Dar cel mai însemnat eveniment care atrase atenția tuturor
localnicilor se petrecu pe la ora șase după-amiază, în împrejurări
cu totul dramatice. O companie din Regimentul 95 infanterie,
comandată de sublocotenentul Victor Ganea, împreună cu vreo
treizeci de muncitori înarmați înconjurară clădirea
comandamentului german de pe bulevardul Carol și-i somară pe
nemții baricadați înăuntru să se predea.
Încă de pe la amiază, se prezentase la colonelul Predoiu o delegație
a formațiunilor de luptă patriotice și-i ceruse ca acum în ceasul al
doisprezecelea să dea dovadă de înțelepciune și să acționeze
împotriva nemților până nu e prea târziu.
— Poporul acesta, dom’le colonel, vorbise Gligor cât mai
convingător, poporul acesta atât de mult umilit și batjocorit zeci de
ani sub apăsarea mizeriei, a foametei, a nedreptăților sociale a pus
mâna pe arme… Și dacă a pus mâna pe arme…
— Domnule Grigore…
— Gligor mă cheamă…
— Domnule Gligor, iartă-mă, nu ți-am reținut exact numele, cele ce
mi-ai spus dumneata sunt lucruri cunoscute pentru mine. De altfel
eu am mai discutat și cu sublocotenentul Ganea aceste treburi. Vezi
dumneata, în principiu eu sunt hotărât pentru o acțiune împotriva
trupei germane, însă înfruntarea forțelor eu consider că trebuie să
se facă într-un război legal, declarat, cu eșalonarea efectivelor, aici
artileria, dincolo brandurile, în dreapta mitraliere, mai aproape
tunurile anticar, mă rog, război în toată legea. Dar ce intenționați
dumneavoastră să faceți asta-i o treabă de poliție, de jandarmerie,
auzi să arestați cincizeci de oameni! Spune dumneata ăsta se
cheamă război?
— Domnule colonel noi n-avem nevoie de teorii acuma când țara se
află în primejdie! strigă Gligor, fulgerându-l pe Predoiu cu privirea.
Trebuie să ne batem pentru eliberarea acestui pământ, apoi ne
batem, fără să alegem forme de luptă, „război legal” sau ce ați mai
spus aicea! Așa că spuneți-ne hotărât: vă alăturați nouă patrioților
în lupta împotriva nemților sau nu?
Predoiu era de-a dreptul uluit. Fusese luat prea repede, i se cerea
un răspuns prompt, fără echivocuri. Desigur el și-a spus punctul
său de vedere, dar ce poate face cu colonelul Jurăscu care-i un
încăpățânat și-și susține mereu părerea că trebuie evitată vărsarea
de sânge. „Și uite-i și pe anarhiștii ăștia, auzi, se bat pentru patrie,
luptă pentru eliberarea ei, iar eu credeam că s-au înarmat să-și
rezolve anumite treburi politice, anumite treburi ale partidului
comunist! Încurcată socoteală…”
— Ei, ce faceți, domnule colonel? îl făcu Gligor să tresară din
gândurile ce-l cuprinseseră.
— Păi… dumneavoastră cum vedeți această acțiune?
— Vrem să ne-ajute compania sublocotenentului Victor Ganea…
Predoiu plecă puțin privirea, își mângâie bărbia cu palma, tot
gânditor, și până la urmă zise:
— Bine. Voi da ordin să acționeze…
Iată, așadar, că planul studiat în amănunțime de Raicu, Gligor și
sublocotenentul Ganea fu pus în aplicare.
De trei ori li s-a cerut nemților să depună armele și tot de atâtea ori
ei au refuzat categoric acest lucru. Căpitanul Otto Willke, cel mai
mare în grad aflat în sediu, luase cunoștință de arestarea
fulgerătoare a locotenent-colonelului Hans von Klausing și, turbând
de furie, hotărâse ca întregul efectiv al comandamentului să lupte
până la unul, dar să nu se predea. La cea de a treia somație, făcută
de sublocotenentul Ganea, el răspunse aruncând cu praștia un
bilețel departe, în lungul bulevardului.
— Ia fugi, mă, și vezi ce-au aruncat ăia pe geam! ordonă Ganea și
un soldat porni în fugă în direcția aceea. Gloanțele unui automat
scrijelară trotuarul în urma lui, dar nu-l atinseră. Ostașul se
întoarse, mai mult de-a bușilea pe lângă zidurile caselor și-i înmână
ofițerului biletul.
Ganea, ascuns înapoia unei clădiri de pe bulevard, îi făcu semn lui
Raicu să se apropie și acesta, părăsind grădina în care era
adăpostit, veni lângă ofițer.
— Ce este?
— Uite, domnule Raicu, ne-au trimis un bilețel, zise ofițerul și-i
arătă hârtia în timp ce-o despăturea.
— Păi nouă ne arde acuma de corespondență? se arătă supărat
Raicu. Peste puțin se lasă amurgul și noaptea nu mai putem să
facem nimic!
— N-ai nici o grijă, domnule Raicu, îl asigură Ganea netezind hârtia
cu palma. În cel mult un ceas i-am scos din vizuină. Am trimis un
agent, să mi se aducă și două tunuri antitanc. Să vezi atuncea
nuntă!
Se aplecă asupra bucățelei de hârtie, dar nu putu descifra scrisul.
Era un text în limba germană, scris în grabă cu creion chimic și
semnat Otto Willke.
— Ei drăcie! exclamă Ganea. Nu înțeleg o boabă din ce mâzgălește
ăsta aici. Să vedem poate că s-au hotărât să se predea. Dacă nu,
deschidem focul. Cine știe nemțește dintr-ai noștri?
— Întrebați cine știe nemțește, dom’sublocotenent? se ivi tocmai
atunci de după scara casei caporalul Dincu, ținând în mână un
binoclu.
— Da.
— Mihai Gheorghiu, băiatul profesorului Gheorghiu. E la grupa de
muncitori care e instalată în vale, la fântâni, lângă liceu.
— Roagă-l, te rog, să vină aici în mare grabă, ordonă
sublocotenentul. Dar cât mai ferit. Să treacă prin spatele caselor,
folosind grădinile…
Peste zece minute, Mihai se afla în fața lui Ganea.
— Ordonați, domnule sublocotenent! zise el, obișnuit cu disciplina
militară pe care n-o uitase de când lepădase uniforma. M-am
prezentat la ordin.
— Știi limba germană?
— Știu, domnule sublocotenent, zise Mihai, abia stăpânindu-și
bătăile inimii de alergătura ce-o trăsese. Nu mi-am petrecut atâtea
blestemate luni în școala militară din Germania? Câte ceva s-a
prins de mine pe-acolo…
— Te rog să traduci textul ăsta…
Mihai luă în mână hârtiuța, o parcurse repede cu privirea, după
care citi cu glas tare: „Lieber ein Ende mit Schrecken als ein
Schrecken ohne Ende! Hauptman Otto Willke”…
— Ce înseamnă în traducere? întrebă nerăbdător Ganea.
— Spune că mai bine un sfârșit cu groază, decât o groază fără de
sfârșit. Și semnează, căpitan Otto Willke. Asta e tot.
— …tu-i paștele mă-sii, ăsta își bate joc de noi, dom’le, nu vedeți?
zise Raicu și privi cu ură către clădirea înaltă, cu un etaj, ce se
înălța semeață dincolo de cea a tribunalului.
— Situația e limpede, domnule Raicu, zise Ganea, mototolind
biletul și aruncându-l în niște boschete de alături. Nemții sunt
hotărâți să reziste până la unul…
— Păi ce credeai dumneata că ne ies înainte cu temenele? vorbi tot
supărat Raicu. Haidade! nu-i cunoști pe-ăștia, domnule
sublocotenent. Cu ăștia trebuie procedat radical. Deschidem un foc
viu, ucigător, mai punem și tunurile alea care spui dumneata că
trebuie să vină și fir-ar mămițica lui a dracului de neamț dacă i-o
mai arde lui de bilețele după treaba asta!
Ganea zâmbi și-l bătu prietenește cu palma pe umăr pe Raicu, în
semn că-i va da ascultare. Trecuse la somații, crezând că poate se
va rezolva totul fără să mai facă risipă de muniție, dar dacă
lucrurile se prezintă astfel, va acționa în consecință. Desigur, avea
dreptate Raicu. Îi plăcea acest om și-l prețuia nespus de mult
pentru inițiativa lui, pentru dârzenia și hotărârile pe care le lua,
pentru entuziasmul ce-l arăta în orice clipă. Era un om dintr-o
bucată cum se spune, intransigent și drept, care chibzuia totul cu
calm, îngrijorat să nu greșească, modest și prietenos, așa cum
puțini îi fusese dat lui Ganea să întâlnească. Îl îndrăgise încă din
prima clipă a întâlnirii lui și i se lipise de suflet ca un frate mai
mare, pentru care era în stare să sară și-n foc la o simplă poruncă
a lui. De aceea, îi înțelegea pornirea bătăioasă în acele clipe când
se punea problema lichidării tuturor nemților din oraș, graba cu
care căuta să termine totul cât mai repede, convins fiind că trebuie
să intre în alte lupte, mai mari, mai importante pe drumul noii vieți
pe care Partidul Comunist îl croia poporului. Și nu-l surprinsese în
nici un fel faptul că de dimineață, Raicu, în fruntea celor
doisprezece muncitori înarmați din formațiunile de luptă patriotice,
reușise ca în mai puțin de un sfert de ceas să-l aresteze pe șeful
comandamentului german, eveniment prilejuit favorabil de vizita
acestuia la primăria orașului. „Desigur, îi spusese lui Dincu la
aflarea veștii, numai un om ca el putea să acționeze în acest fel. Îmi
place că e neînduplecat, hotărât, dintr-o bucată…”
— Ei, ce facem? îl trezi din gânduri vorba lui Raicu de alături. Ai
căzut în meditație?
— Mă gândeam la dumneata, domnule Raicu, mărturisi sincer
Ganea. Ești un om simplu, dar atât de plin de măreție! Pe cuvântul
meu, te admir! Ești un hommo novus, cum spun latinii, un om
nou…
Raicu îl privi lung și stăruitor pe Ganea, cu chipul înăsprit,
încruntat, de parcă ochii aceia cu sclipiri metalice, cu reflexe de oțel
ar fi vrut să spună cine știe ce gravă acuzație, apoi deodată chipul
prinse a i se lumina cu încetul și un zâmbet îi înflori în colțul
buzelor aspre.
— Dom’le sublocotenent, zise el clătinând capul a dojană, zău,
vorba aia, casa arde și baba se piaptănă! Să mor dacă nu-i așa! Ai
început să mă lauzi de parc-aș fi o fetișcană cu care ai plecat în
pețit… Și ne-am găsit și-n vremea asta…
Ofițerul, caporalul Dincu, Mihai și încă vreo doi ostași care se aflau
în jur începură să râdă. Deodată însă se auzi un pocnet de armă.
Apoi, după o secundă urmă un altul. O rafală de automat pârâi
lung și zgomotul ei se stinse îndată.
— Ce să fie asta? se întrebă Raicu făcând semn celor de față să fie
atenți.
— Cred că nemții au deschis foc.
— În cine trag? Să fi făcut oamenii lui Gligor vreo mișcare în
grădini?
Caporalul Dincu se duse repede la colțul clădirii, se trânti înapoia
unui boschet aproape uscat și cu binoclul privi stăruitor în lungul
bulevardului către comandamentul german. Apoi se ridică și venind
în fața lui Ganea raportă scurt:
— Domnule sublocotenent, un ostaș de-al nostru a traversat strada
și crezându-l agent, sau cine știe ce, nemții l-au luat la ochi.
— L-au lovit?
— Nu, nu l-au lovit.
— Deschidem și noi focul! hotărî ofițerul. Nu mai avem ce aștepta.
Caporalul Dincu, transmite plutoanelor următorul ordin: mitraliera
dată plutonului unu ține sub foc continuu, împreună cu puștile
mitraliere, podul casei și toate ferestrele de la etaj. Mitraliera de la
plutonul doi va trage serii scurte, repetate, asupra parterului, în
timp ce cele două puști-mitraliere vor trage tot timpul asupra
ferestrelor și în special asupra celor două uși: cea de la intrare și
aceea de sus de la balcon. În tot acest timp pușcașii și cei din
formațiunile de luptă patriotice execută foc individual la vedere
asupra oricărui neamț ce apare în rama vreunei ferestre sau prin
curtea casei. Comunică, te rog, treaba asta și domnului Gligor. Să
aibă grijă acolo, comandă doar flancul drept.
Peste câteva minute un foc ucigător se năpusti asupra casei
îmbătrânită de vreme, cu tencuiala scorojită, îmbrăcată în iederă
până sub streașină. Gloanțele șfichiuiau aerul în snopuri
șuierătoare, sinistre, înfricoșătoare. Într-o clipă, geamurile se
sparseră în țăndări, căzând în curte și pe trotuar, în timp ce cioburi
de țiglă de pe acoperiș zburau în toate părțile ca niște schije de foc.
Ghereta santinelei de la poartă fu ciuruită ca o țintă de poligon. Un
camion cu prelată ce se afla tras în curte sub coroana umbroasă a
unui cais fu luat și el sub foc și cauciucurile, ciuruite de gloanțele
mitralierelor, se dezumflară încet, rămânând pe jantă. După câteva
minute, o baltă de benzină și ulei se întinse sub cutia motorului.
Apoi mașina luă foc și începu să ardă ca o torță vie, mișcătoare,
vâlvătaia înălțându-se printre ramurile bogate ale caisului.
Crenguțe fură aprinse și ele de foc într-o clipă, incendiul lua
proporții. Lumina flăcărilor țâșnea spre înalt vălătucindu-se în
fumul gros, ce împrăștia o funingine densă și înecăcioasă. O clipă
după aceea o rafală scurtă de mitralieră rupse în două hampa
steagului german ce era arborat la balconul de pe colțul etajului,
către bulevard, și pânza lui roșie cu marele cerc alb și zvastica
neagră rămase spânzurând ca o aripă frântă. Sute de gloanțe
mușcau din tencuiala scorojită a clădirii și ricoșau cu țiuituri
prelungi ca niște vaiete ascuțite în aerul încins al după-amiezii de
august. Ascunși după colțurile clădirilor, înapoia boschetelor de
prin parcul liceului Traian sau în gropi săpate la repezeală, pe
panta dinspre fântâni, muncitorii și militarii români urmăreau cu
încordare efectul atacului dezlănțuit. Îi mira faptul că nemții tăceau
și nu ripostau în nici un fel. Nu trecură însă decât câteva minute și
răspunseră și ei cu focuri repetate de automat, țintind adăposturile.
Gloanțele scrijelau în dâre lungi, lucii, asfaltul bulevardului și
ricoșau în sus, zumzuind prelung ca niște bondari. Unele loveau
resturile de geamuri ale caselor bombardate din jur, înapoia
zidurilor cărora ei bănuiau că se ascund muncitorii și ostașii
români sau săgetau boschetele mai apropiate din grădina liceului.
Ganea, avându-l alături pe Raicu, urmărea prin binoclu tragerile
companiei, stăruind cu privirea asupra clădirii comandamentului
german. De zece minute se făcea o risipă enormă de muniție și totul
părea zadarnic. Nemții stăteau înapoia zidurilor intacte ale vechii
case, hotărâți să reziste, după cum își mărturisiseră intenția și prin
acel mesaj aruncat cu praștia ca în vechile bătălii romane. Ofițerul
își privi ceasul de la mână. Vremea se scurgea destul de repede.
Soarele trecuse către asfințit și umbrele așezărilor se întindeau
peste tot ca niște pete cenușii, prelungi, ce se contopeau într-un tot
uniform, fără contur. Cu fiecare clipă, se simțea apropierea
amurgului. Aerul devenea pe nesimțite mai răcoros și dinspre
Dunăre se strecura până aici, sus, în bulevard, o boare umedă ca
o binefacere a naturii după zăpușeala de peste zi. Curând, ultimele
raze ale soarelui sclipiră viu în ochiul unui geam rămas intact de la
etajul clădirii ținută sub foc, apoi lumina astrului se stinse ca o
părere și totul deveni cenușiu, șters.
 37

Faptul că nemții rezistau în continuare îl neliniștea pe Ganea. Peste

puțin se lăsa seara și acțiunea de bunăseamă avea să se desfășoare
mai greu. La adăpostul nopții, dușmanul poate ieși la un
contraatac, mai ales dacă dispune de rezerve suficiente de muniții
și mijloace de foc puternice. Sublocotenentul cercetase cu de-
amănuntul fațada clădirii și constatase că cele mai active cuiburi
de foc se aflau la etaj unde, prin câteva creneluri sparte în grabă în
zid, trăgeau fără istov două sau trei mitraliere grele. De acolo se
vedeau țâșnind limbi de foc la intervale scurte, repetate. Ganea
plănuise să dezlănțuie la început acel foc de puști și mitraliere,
sperând într-o capitulare rapidă a dușmanului, acțiune bazată mai
mult pe efectul moral al atacului. Apoi, în cazul că nemții nu vor
ceda, gândise să încerce a lua cu asalt clădirea, bineînțeles după
câteva lovituri bine țintite, trase de tunurile antitanc. Prima parte
a acțiunii se putea socoti încheiată. Iar rezultatul ei era destul de
edificator: asediații nu vroiau în ruptul capului să cedeze. Pesemne
că bazau pe o renunțare din partea militarilor români cu care să
ajungă la o înțelegere sau poate că aveau rezerve serioase de
alimente și muniții ce le permiteau o rezistență mai îndelungată.
— Cunoașteți careva topografia casei? întrebă Ganea pe cei care se
aflau în juru-i.
Toți înălțară din umeri. N-o cunoștea nimeni, că nimeni nu avusese
vreodată ocazia să viziteze clădirea mai înainte de război, cu atât
mai mult în perioada cât servise drept adăpost comandamentului
german.
— Mă gândesc, urmă Ganea, vorbind mai mult pentru Raicu decât
pentru ceilalți, să încercăm un atac direct din față, iar cu ceva forțe
să manevrez prin spate, prin parcul dinspre Dunăre. Să pătrundem
în clădire și prin lupte, eventual corp la corp, în fiecare cameră, la
parter și la etaj, să-l silim pe neamț să pună capela în vârful
baionetei… Dar uite, zise el, și-i dădu binoclul lui Raicu, privește
sus acolo, din zid se văd țâșnind mereu șuvoaie de foc. Acolo au ei
câteva cuiburi de mitralieră…
— Da, se văd destul de bine, confirmă Raicu, potrivind lentilele
binoclului. În dreapta balconului de la mijloc, nu?
— Exact, spuse Ganea. Or, n-aș vrea să risc, urmă el. Mă gândesc
în primul rând la atacul frontal, deoarece se prăpădesc multe vieți.
Oamenii merg în teren deschis, n-avem aproape nici o acoperire în
față și blestematele de mitraliere bat strada la centimetru.
— Dar cei care ar trebui să ocolească prin parc… încercă Raicu să
dea o soluție. E vorba de grupele de sub comanda lui Gligor.
— Acelea nu pot acționa prin învăluire decât dacă ținem sub focul
frontal atenția inamicului, înțelegi dumneata?
Raicu nu răspunse. Puse iar binoclul la ochi și continuă să
privească spre etajul de sus al clădirii din ale cărei ziduri săreau
bucăți de tencuială ca niște schije.
Victor Ganea scoase batista și-și șterse cu gesturi repezi fruntea
îmbrobonată de sudoare. Nu făcuse frontul, nu participase la nici
un fel de lupte și deci nu mai avusese niciodată ocazia să se
găsească într-o situație atât de dificilă. Știa doar din exercițiile
efectuate în cadrul școlii militare că luptele în localități și în teren
acoperit sunt cele mai riscante, că îndeosebi cuceririle de case
comportă nu numai multă ingeniozitate din partea atacatorului,
dar și riscuri.
— Domnule sublocotenent, ceru voie să vorbească Mihai
Gheorghiu venind mai aproape, am o propunere.
— Care? întoarse Ganea privirea către el.
— Să nu atacăm. Ținem sub foc viu frontal clădirea din locurile
unde ne aflăm acum, timp în care cei care manevrează au
posibilitatea să se apropie prin parc.
În clipa aceea însă, un soldat, lac de sudoare, cu fața roșie de
alergătură, sări gardul înapoia casei unde se afla ascuns Ganea și
mai mult târâș se apropie pe după boschete.
— Ce-i, mă, camarade? se întoarse ofițerul către el. Ce s-a
întâmplat?
— Dom’sub’lent, au venit tunurili, raportă agentul abia trăgându-
și răsuflarea. Era asudat și prăfuit din cap până-n picioare. M-a
trimis încoace dom’majur Tănăsică, că nu știe ce să facă cu ele.
— De ce-a venit omul ăsta care abia a ieșit din spital? Unde-i
sergentul major Gălușcă?
— Nu l-am văzut. Zicea unul din băieții de la tunuri că a rămas în
cazarmă, are treabă cu niște măști de gaze și că dom’majur Tănăsică
a cerut singur să vină ’mnealui… Tot n-avea cine…
— Bine, făcu nemulțumit Ganea. O să-l dau eu odată pe
pezevenghiul ăsta de Gălușcă cu burta de pământ să se sature!
Se ridică din locul în care stătuse până atunci și începu să-și
șteargă hainele de praful ce i se așezase pe piepții vestonului și pe
pantaloni.
— Rămâneți aici, se adresă el după aceea lui Raicu, caporalului
Dincu și lui Mihai Gheorghiu. Fac planul de foc al tunurilor, le
amplasez, trec și pe la grupele comandate de domnul Gligor, să văd
ce mai e pe-acolo și apoi mă întorc. Tu, Dincule, continuă
supravegherea focului asupra clădirii…
După șase minute, prima lovitură de tun vui puternic, zdruncinând
din temelii vechea clădire îmbrăcată în iederă. Proiectilul pătrunse
prin zid între două dintre ferestrele de la etaj și peretele crăpă
transversal pe o porțiune destul de mare. La câteva secunde urmă
a doua lovitură și în aceeași clipă una dintre mitralierele nemților
își încetă focul. Apoi se auzi o nouă răbufnitură și peretele unei
camere de la etaj se prăbuși de-a întregul, într-un nor de praf.
Îndată se dezvălui vederii interiorul clădirii – o sobă dărâmată, niște
draperii de la ferestre spânzurând ca niște zdrențe în bătaia
vântului, resturile unui birou și mulțime de hârtii ce după o clipă
începură a pluti peste curte, asemenea unor afișe aruncate din
avion. Urmă a patra lovitură și un alt perete se nărui în norii alburii
de praf. Mitraliera germană se prăbuși în curte o dată cu unul
dintre servanți, un neamț înalt, deșirat, care, după ce se zbătu de
câteva ori în ultimele licăriri de viață, rămase lat pe caldarâmul de
piatră. În acest timp, se dezlănțui deodată un uragan de foc – atacul
frontal – și în acele clipe zeci de puști și mitraliere prinseră a țăcăni
îndrăcit, sacadat, continuu, șirul neîntrerupt al răpăiturilor
contopindu-se cu strigătele prelungi de „ura” ale militarilor români
ce înaintau pas cu pas, prin grădini și pe lângă garduri către
clădirea comandamentului german. Muncitorii din formațiunile de
luptă patriotice, în frunte cu Gligor, porniseră și ei și se târau de-a
bușilea prin parcul de pe malul Dunării, pentru a se infiltra prin
spatele clădirii. Acțiunea se desfășura cu succes; tunurile trăgeau
neîncetat, proiectil după proiectil. Flăcările cuprinseseră
giurgiuvelele primelor ferestre dinspre stradă și luminau roșietic în
amurgul tot mai cenușiu.
— Înainte, băieți! se auzi deodată strigătul de îndemn al lui Gligor
și într-un iureș nestăvilit zecile de glasuri ale atacatorilor se înălțară
ca un vuiet de moarte peste răpăiturile puștilor și mitralierelor ce
țăcăneau la nesfârșit în noaptea ce se lăsa.
Când, după câteva minute, sublocotenentul Ganea se înapoie la
vechiul punct de comandă, caporalul Dincu îi ieși înainte și-i
raportă în mare grabă:
— Domnule sublocotenent, veniți repede și priviți. Nemții au scos
steaguri albe. Se predau…
Ofițerul luă binoclul din mâna caporalului și cercetă fațada clădirii.
Într-adevăr, la câteva ferestre se agitau niște pânze albe. Păreau
aripi ce se zbat în amurgul serii. Întoarse fața zâmbind către Raicu
și zise:
— În sfârșit…
Dar în clipa aceia un glonț îi șuieră pe la ureche, Ganea feri capul
și geamul unei verande de la clădirea ce se afla în spate se făcu
țăndări.
— Tot mai trag? întrebă mirat Raicu, care se trântise repede la
pământ înapoia treptelor de piatră.
— Se vede treaba că nu toți sunt de acord cu prizonieratul.
Într-adevăr, presupunerile sublocotenentului Ganea se adeveriră.
Ostașii români și muncitorii văzând pânzele albe, se opriseră
locului, care pe unde apucaseră, fără să mai facă un pas, cu ochii
însă tot înainte, observând mișcările dușmanului. Chipurile
asudate le erau înnegrite de fum și praf. Răsuflau greoi din adâncul
pieptului, obosiți, cu mâinile pe arme, privindu-se în tăcere,
așteptând. Vor continua oare asaltul? sau vor deschide de aici, de
pe loc, foc asupra clădirii? Se dumiriră însă repede. Nemții nu mai
rezistau. Unii dintre ei, ofițeri și subofițeri, coborâră scările și cu
pas clătinat, nesigur, ieșiră în curte, aliniindu-se cuminți în fața
ușii principale, cu mâinile ridicate în semn că se predau. Erau cu
capetele descoperite, în bluzele descheiate, prăfuite, cu mânecile
suflecate, și priviri fie încruntate, dușmănoase, fie rătăcite, speriate.
Nici unul nu avea vreo armă asupra lui. Câțiva dintre militarii
români se ridicară în picioare să-i escorteze și către ei porni și
sublocotenentul Ganea, urmat îndeaproape de Raicu, caporalul
Dincu și Mihai. Dar n-apucă să părăsească grădina casei în care se
aflau și să iasă în stradă, că un snop de gloanțe le trecu fulgerător
pe deasupra capetelor. Într-o fracțiune de secundă se trântiră cu
toții la pământ și târâș se rostogoliră înapoi în grădina dinapoia
casei, cu fețele livide de spaimă. Mitraliera perfidului neamț
deschise apoi instantaneu focul asupra militarilor români care se
ridicaseră în picioare și câțiva dintre ei, secerați de gloanțe, căzură
îndată, frânți de mijloc, în vaiete prelungi, sfâșietoare. Nemții ce se
aflau în curte în fața camionului nu știau ce se întâmplă și priveau
mirați spre ferestrele etajului de unde insistentul mitralierist
continua să tragă cu înverșunare. După puțin, unul câte unul
lăsară mâinile în jos și-și întoarseră privirile către militarii români.
Aceștia stăteau lipiți de pământ, cu capetele plecate și astfel
adăpostiți așteptau fără să mai facă un pas. Unii dintre ei
începuseră să se retragă, căutând locuri cât mai ferite pe lângă
ziduri sau garduri.
— Ei, drăcia dracului! exclamă Ganea, plin de mânie. Cum s-ar
spune lucrurile se complică…
Luă binoclul din mâna caporalului Dincu și, atât cât îi permitea
locul în care se afla, cercetă încă o dată metru cu metru fațada
clădirii, să vadă de unde se trage. În sfârșit, după câteva clipe,
descoperi flăcările de la gura țevii mitralierei. Era un crenel spart
lângă ultima fereastră de la etaj. De acolo un neamț ambițios ținea
sub foc toată strada și grădinile caselor din jur. Trăgea rafale scurte
sau lungi, mutând snopul gloanțelor pe diferite puncte încât aveai
impresia ca se distrează.
— Trebuie să-l reducem la tăcere pe dobitocul ăla! zise Ganea și,
precizându-i lui Dincu locul exact unde se afla mitraliera, îl trimise
să ceară tunarilor trei lovituri asupra țintei.
Caporalul alergă într-un suflet la cele două tunuri, raportă
plutonierului major Tănăsică ordinul ofițerului și după câteva clipe
două detunături simultane vuiră năprasnic pe deasupra străzii.
Jumătate din peretele etajului se prăbuși cu fereastră cu tot, într-
un nor de praf. Mitraliera încetă focul. În clipa aceea militarii
români și muncitorii ce atacau pe partea dreaptă se ridicară să
pornească spre clădire, încredințați că neamțul fusese omorât, dar
noi rafale se dezlănțuiră îndată, parcă mai aprige ca cele dintâi.
Flăcările de la gura țevii se vedeau acum destul de bine la baza unei
alte ferestre de la etajul întâi, spre partea către Dunăre a clădirii.
După o secundă o a treia lovitură porni din tun și fulgerător peretele
acela se prăbuși și el tot într-un nor de praf. De astă dată mitraliera
amuți pentru totdeauna. Nemții din curte, văzând situația,
începură a intra unul câte unul înapoi, în clădire, furișându-se pe
după camionul incendiat, dar câteva gloanțe trase după ei îi făcură
să se întoarcă din drum, cu mâinile sus, și să coboare smeriți
treptele de piatră. Peste patru minute, ușa de la balconul circular
de pe colțul clădirii se deschise și o mână înălță acolo, la etajul întâi,
spre bulevard, o coadă de mătură de capătul căreia prinsese la
repezeală un prosop alb. Întregul efectiv al comandamentului
german capitulase.
Sublocotenentul Ganea, împreună cu Raicu, cu Gligor, cu Mihai și
cu vreo alți șase oameni, militari și muncitori, pătrunseră primii în
clădire. Se întunecase destul de bine. Prin camerele răvășite
mirosea a praf de pușcă, a rom și a mucegai. Atenți la cel mai mic
zgomot, urcară treptele unei scări interioare, presărată cu cioburi
de sticlă, bucăți de moloz și tencuială. Ganea se opri pentru o clipă
locului și, fără să lase pistolul din mână, căută cu cealaltă prin
porthart și scoase lanterna. O aprinse. Fasciculul de lumină
destramă întunericul, dezvăluind din umbre culoarul întunecos,
camerele, fiecare firidă sau colțișor.
— Haideți după mine! ordonă el, făcând celor dinapoia lui un semn
să-l urmeze… Tu, Totelică și tu, Damian luați-o înainte, cercetași.
Însă fiți atenți, să nu ne răsară vreo fantomă în cale.
— O fantomă cu carabină, zise Raicu.
— Sau cu grenade…
Porniră. Ganea pășea cu atenție pe culoarul întunecos cercetând cu
fasciculul de lumină ai lanternei pereții, ușile date de perete,
camerele cu tavane prăbușite și ferestrele cu geamuri sparte de
gloanțe. Încăperile, mobilate cu birouri și dulapuri metalice erau
goale. În unele cuiere se vedeau mantale de ploaie din cauciuc
cenușiu, centuri cu tocuri de pistoale agățate de ele, caschete și
bonete ale personalului ce se aflase în serviciu până după ora
prânzului. Într-una din camere, pe o masă, erau înșiruite câteva
cești de cafea, un termos cu capacul deșurubat, câteva pachete de
țigări, scrumierele încărcate cu mucuri și chibrituri arse. În altă
încăpere, de mânerul unei ferestre spânzura o oglindă de cristal, cu
ramă de nichel, iar alături, pe pervaz, stăteau răvășite o pensulă de
ras, un săpun și câteva pachete de lame. Vreunul dintre soldații
nemți ținuse pesemne să se facă fercheș și îl surprinsese ordinul de
luptă al căpitanului Willke cu spuma pe față, nemaiavând timp să-
și strângă ustensilele. Victor Ganea, cu pistolul într-o mână și cu
lanterna în cealaltă, călca prudent pe dușumelele culoarului,
acoperite cu linoleum, cerceta o clipă tăblițele cu inscripții în limba
germană de pe fiecare ușă după care întorcându-se îi cerea din ochi
lui Mihai, care venea la un pas în urmă, să-i traducă în grabă cele
scrise. Erau nume de servicii ale comandamentului: aprovizionare,
transmisiuni, poștă, transporturi etc. Către capătul coridorului, în
camerele dinspre grădină, se vedeau și primii nemți uciși de
gloanțele mitralierelor sau de schijele proiectilelor. Stăteau întinși
pe coridorul acoperit cu linoleum sau pe covoarele din birouri,
îngenunchiați lângă ziduri sau în tocurile ușilor, încovoiați și
răsuciți, cu chipurile livide, așa cum îi surprinsese moartea după
minute în șir de zvârcoliri zadarnice. Unii aveau în mâini pistolete,
cu țevile încă fierbinți, fumegânde, semn că-și puseseră singuri
capăt vieții, văzând deznodământul scurtei lor rezistențe sau poate
că se împușcaseră chiar atunci când auziseră pașii greoi ai lui
Victor Ganea urcând scările interioare ale clădirii.
— Aici e biroul șefului comandamentului! atrase atenția Mihai,
punând mâna pe brațul lui Ganea. Ușa aceasta de stejar…
Ganea se opri, cercetă cu fasciculul de lumină tăblia ușii de sus
până jos, citi mica firmă scrisă cu litere aurii pe sticla neagră, apoi,
prudent, apăsă pe clanță. Nu făcu decât un pas, ca deodată rămase
împietrit locului de spectacolul ce i se dezvăluia ochilor. În raza de
lumină, un cadavru de femeie! Prăbușită pe covor, în mijlocul
camerei, în mână cu un pieptene negru, Lizzi Hintz își dăduse
sfârșitul, lovită de o schijă de proiectil ce-i sfârtecase pieptul. Mâna
cealaltă, cu degetele crispate, strângea puternic capacul unei valize
de piele galbenă, peste care căzuse târându-se în ultimele clipe ale
vieții. Ochelarii cu ramă de aur, cu una din lentile spartă, zăceau
lângă scaunul biroului. Ochii moartei se bulbucaseră ca în fața
unei spaime cumplite, gura i se strâmbase într-un rânjet dureros,
în timp ce din colțul buzelor se prelingea pe albul bluzei de mătase
un firicel de sânge ca o ață roșie. Alte două valize, grele, strânse în
curele, încărcate cu diferite obiecte, se aflau rânduite lângă zid.
— Era gata de plecare, scorpia dracului! zise Raicu, lovind cu
piciorul în valize. Se aplecă, desfăcu curelele, săltă capacul uneia
din ele și exclamă plin de uimire: Uite, dom’le sublocotenent ce de
aur aici! Numai danturi, inele și brățări… Ptiu! scuipă el, fir-ați ai
dracului de jecmănitori, uite, dom’le, cu ce plecau ăștia din țară,
uite ce-au fost capabili să jefuiască; auzi, dinții oamenilor!
Pe biroul lui Klausing, caporalul Dincu descoperi o hârtie. Cineva
scrisese pe jumătate din lungimea ei, apoi se vede că renunțase.
Tocul era căzut pe podea, călimara de cristal de pe birou
răsturnată. Degetele mânjite de cerneală ale moartei dovedeau că
ea voise să scrie cuiva o ultimă misivă, pesemne în acele clipe de
groază când snopul gloanțelor și schijele proiectilelor vuiau
asurzitor pe deasupra capului ei. Renunțase însă.
— Ce scrie și cui? se interesă Victor Ganea. La lumina lanternei,
Mihai Gheorghiu parcurse în graba cu privirea hârtia de la un capăt
la altul, după care zise:
— Scrisoarea este adresată lui Klausing: „Dragă Hans. Nu știu
nimic de tine și ceasurile îmi sunt numărate. Te aștept și nu vreau
să dau crezare zvonurilor că…”
— Sunt cuvintele acestei târâturi… interveni Gligor dinapoia lui
Ganea.
— Ia las-o dracului! zise Raicu, și-l prinse pe Mihai de mână,
făcându-i semn să arunce hârtia. Nu ne interesează acum
scrisoarea ei. Hai, dom’le, să mergem mai departe…
Dar din camera de alături ajunse până la ei o exclamație de groază.
Năvăliră cu toții într-acolo. Caporalul Dincu stătea în pragul ușii
acelei odăi cufundate în întuneric, cu țeava puștii întinsă înainte,
fără să mai facă un pas. În fasciculul lanternei se vedea un om lipit
de zid, puțin aplecat de șale, cu mâinile înălțate deasupra capului,
de parcă s-ar fi apucat de-un cuier sau o agățătoare. Bătrânul, căci
era un om trecut de șaizeci de ani, avea privirea speriată, rătăcită,
îi curgeau bale din colțul gurii și tremura din tot corpul, de parcă
ar fi fost cuprins de friguri. Era îmbrăcat în niște haine de culoare
neagră, uzate, cu guler alb, tare și lavalieră de asemenea neagra.
Când și când râdea hohotind înfundat și strâmbându-se caraghios
ca o maimuță, în timp ce ochelarii cu ramă de sârmă îi căzuseră pe
vârful nasului.
— Ăsta-i ceasornicarul Hintz! zise surprins Raicu.
— A înnebunit! constată Ganea și printr-un gest al mâinii arătă că
e cazul să fie lăsat în pace și să nu i se dea nici o atenție. Vroia
pesemne să fugă cu fiică-sa în Germania. Haideți mai departe…
Porniră în lungul coridorului. Alți morți zăceau întinși pe lângă
pereți, sau prin camerele cu birourile întoarse în chip de parapete
către geamurile ce dădeau spre grădină. În lumina lanternei
chipurile lor se dezvăluiau sumbru, pline de hidoșenie, așa cum îi
surprinsese moartea, cu gurile crispate, rânjite în spasmele
ultimelor dureri. Ganea nu le dădea atenție, ci treceau mai departe,
să vadă ce mai poate afla în această clădire ce adăpostise timp de
aproape doi ani de zile viesparul acela de nemți.
— Domnule sublocotenent, veniți repede aici! strigă un ostaș din
pragul unei uși.
— Ce este acolo?
— Căpitanul neamț, șeful lor. E rupt în două deasupra mitralierei…
— A, va să zică el era ambițiosul mitralierist, constată Ganea. Bine,
lasă-l dracului și cercetați cu de-amănuntul tot etajul…
Într-un târziu, Ganea ordonă caporalului Dincu ca, împreună cu
alți doi-trei militari, să strângă din întreaga clădire a
comandamentului toate hârtiile, dosarele, obiectele, hărțile și orice
găsesc prin încăperi. Urmau să fie inventariate piesă cu piesă.
— Începem operațiunea în seara asta?
— Nu, mâine dimineață, zise Ganea privindu-și ceasul de la mână.
În seara asta, vom pune câteva posturi de santinelă în jurul clădirii.
Hai, domnule Raicu, să mergem jos, deoarece avem atâtea treburi
urgente. Să văd dacă ostașii răniți au fost evacuați, să organizez
escortarea prizonierilor către cazarmă…
Se înnoptase de-a binelea. Prin întuneric militarii români se
chemau pe șoptite, ridicându-se din gropile pe care și le săpaseră
în grabă, se căutau, se adunau. Cei răniți, trei recruți, fuseseră
transportați imediat la spitalul militar din cealaltă parte a orașului.
Nemții, tăcuți, se încolonaseră în rânduri de câte trei, în curtea
fostului comandament, și priveau neliniștiți la ostașii români care
se tot învârteau pe lângă ei, cu armele în mâini, formând escorte.
Unul înalt, slăbuț, cu fața spânatecă și ochii cârpiți, alburii, șopti
altuia de alături, cu ochelari și mustăcioară blondă ce-și înfășurase
o batistă în jurul gâtului.
— Ist schwer, mein Kamarad. Das Glük… 36
— Ia lăsați gălăgia și aliniați-vă! le tăie vorba Niță Dogaru, ce-și
pusese piciorul pe aripa mașinii și-și lega moletiera. V-a găsit vorba
acuma…
Cei doi nemți întoarseră capul să vadă cine le dăduse porunca, apoi
tăcură și, supuși, tropăiră scurt din picioare, să fie aliniați la rând
cu ceilalți. Nu îndrăzneau să mai fie aroganți și poruncitori, ca până
acuma, ci se adaptau noii situații…
— Dacă mai gângăvește vreunul dintre voi, urmă Niță Dogaru,
luând arma în cumpănire, îi bag baioneta în burtă, să știți!
— Jawohl… Jawohl…
— Vol-nevol, asta este! Hai, gata, intră în rând… Românește nu mai
știți acuma, numai când ne înjurați pe front cunoșteați graiul
nostru…
În noapte se auziră comenzi scurte, repetate. În sfârșit, coloana
prizonierilor porni. Pe o parte și pe alta a ei, militarii din escortă
erau numai ochi și urechi, să nu le fugă vreun neamț de sub pază.
Restul ostașilor se adunară pe unul din trotuarele bulevardului, cu
puștile la umăr, ștergându-și cu mânecile vestoanelor fețele de
sudoare, obosiți și prăfuiți după lupta care abia se sfârșise.
— Hai, camarazi, hai mai repede să pornim către cazarmă! îi zorea

36 Este greu, camarade. Soarta … (l. germană, n.a.)

pe cei întârziați caporalul Dincu. Alinierea…
Prin întuneric, un soldat mâna caii să-i înhame la tunuri, lovindu-
i mereu cu căpestrele peste crupele lucii.
— Măi, voi sunteți de capul vostru? îl întrebă pe acela Tudor Dincu.
— Suntem cu dom’majur Tănăsică… ’mnealui e înainte.
— Grăbiți și voi cu tunurile alea!
Atunci se ivi de după colțul străzii plutonierul major Grădinaru,
călare pe o bicicletă. Se clătina de parcă era beat, abia ținându-și
echilibrul. Se opri lângă militari, mai-mai să se prăbușească.
— Măi, unde-i don’s’lent, mă? întrebă el aprins de alergătură, în
timp ce-și rotea privirea în toate părțile, ca să-l deslușească pe ofițer
prin întuneric. Nu-i acilea?
— A plecat mai adineaorea, încolo, pe strada asta, răspunse un
ostaș dintre rânduri. A plecat cu vreo zece inși din gărzile civile după
’mnealui…
— Mă duc să-l caut, vorbi întretăiat Grădinaru. Dacă cumva s-o
întoarce pe altă cale, spuneți-i să vină degrabă la cazarmă că așa a
ordonat dom’colonel. Dincule! strigă el răgușit, dar cu toată
puterea, privind în dreapta și-n stânga, Dincule, unde ești băiete?
— Aici, dom’major! răsări caporalul din întuneric.
— Băiete, ai grijă, nu pleacă mârlanu de-aici până nu adună
tuburili arse, m-ai înțeles, mă?
— Păi, dom’major… încercă caporalul. Cum, la război îi ca la
tragere în poligon? E greu… Fiecare om a luptat…
— Vorba! i-o tăie scurt Grădinaru. Să iese tuburili și gata! Ce, vrei
să le plătesc eu din buzunar?
— Dar, dom’major, e caz special. În poligon, da, e ordin să se adune
tuburile, dar acum, în situația asta? E stare de război și…
— Mă, ești într-o ureche? îi sări țandăra lui Grădinaru. Ce tot
vorbești de război? Război în oraș? Războiul îi acolo pe front, nu
aici. Acolo da, trage mârlanu ca la nuntă, nu dă socoteală, dar aici
cum le scad? Să iese numaidecât tuburili, ai înțeles? Zece lăzi de
muniție, am situația…
Zicând acestea, încăleca pe bicicletă, pedală clătinându-se, gata-
gata să cadă, în ocolișuri largi, și dispăru în întuneric sub privirile
mirate ale militarilor.
În acest timp, departe, pe bulevard către internatul liceului Traian,
se auzeau răpăituri surde, cadențate. Tropăitul tălpilor dubite
răsuna înfundat în noapte și coloana prizonierilor se îndepărta tot
mai mult, în timp ce Niță Dogaru, cu glas răgușit, comanda plin de
importanță:
— Ainț, țvai, ainț, țvai! Ține cadența, domnu Friț și nu ieși din
coloană. Cum faci un pas la dreapta, kaput să știi! Ainț, țvai, ainț,
țvai!…
 38

A doua zi după-amiază, cam pe la scăpătatul soarelui, la podul de

peste râul Topolnița, cam la o jumătate de kilometru de intrarea în
oraș, o coloană de trupe germane, formată din 56 de ofițeri de
diferite grade, 280 subofițeri, cam 1200 ostași înarmați, 140 de
femei din serviciile auxiliare, precum și peste 80 de mașini și 10
tunuri antiaeriene, fu oprită de militarii români ce se aflau de pază
la intrarea în oraș.
— Was ist?37 întrebă un ofițer neamț, prăfuit din cap până-n
picioare, ce coborâse dintr-o mașină decapotabilă și se oprise drept
în fața sergentului care comanda garda. Nu-i foie?
— Nu! răspunse scurt sergentul.
— Warum38 nu-i foie?
— Avem ordin să nu lăsăm soldați germani să intre în oraș.
— Jaaa? se miră ofițerul scuturând cu un gest leneș, mai mult a
scârbă praful de pe piepții vestonului. Armata german aliat…
prieten…
— O fi fost, răspunse rece sergentul, fără să se piardă cu firea.
Avem ordin așa cum v-am spus să nu lăsăm pe nimeni să intre în
oraș.
Ofițerul neamț plescăi nemulțumit din buze, stătu nițel pe gânduri,
apoi privindu-și ceasul de la mână, zise supărat:
— Ach, verdammt nochmal! 39
Întoarse după aceea sergentului spatele și cu pas apăsat se duse la
a patra mașină în urmă, în care se aflau mai mulți ofițeri germani,
cu caschetele înalte, în vestoane gri, prăfuiți, cu genele și
sprâncenele alburii. Duse mâna la cozorocul caschetei, raportă
ceva foarte respectuos, după care se apropie de portiera mașinii și
împreună cu ceilalți avu loc o scurtă discuție. Unul dintre acei
ofițeri, înalt și voinic, cu ceafa roșie, obrajii rumeni și monoclu,
coborî din mașină, întinse brațele să se dezmorțească și începu să-
și scuture hainele de praf lovindu-le ușor cu mănușile. Luă apoi
cascheta din cap, își șterse părul blond, lins, cu o batistă și,
împreună cu ofițerul care parlamentase mai înainte cu sergentul,
porni către capul coloanei.

37 Ce este? (l. germană, n.a.)

38 Pentru ce? (l. germană, n.a.)
39 Ah, să te ia dracu’! (l. germană, n.a.)
— Tumnealui comendant! căută a vorbi cât mai lămurit ofițerul ce-
l însoțea pe cel cu monoclu. Vrea mergem la comendant fostru.
Sergentul stătu nițel în cumpănă, nehotărât, fără să știe ce sa facă.
— Mașini stau pe loc, reluă vorba ofițerul neamț vrând să fie cât
mai convingător. Noi mergem comendantul fostru. Verstehst du? 40
— Bine, bine…
Sergentul se întoarse, strigă către zăvoiul ce mărginea șoseaua și
din crâng ieșiră doi militari înarmați. La semnul gradatului, veniră
în pas alergător și se opriră în fața lui.
— Mă-i Chirică și tu ălălalt, ia duceți-i pe dumnealor la domnul
colonel, la cazarmă. Numai, fiți cu ochii în patru la ei…
Chirică se holbă la cei doi ofițeri germani, cercetându-i cu interes
din cap până-n picioare, apoi se întoarse și șopti sergentului nițel
amărât:
— Credeam că-i ăla, Klausing, cu care aveam eu o răfuială mai
veche, dar nu-i ăla. Ăla avea două geamuri la ochi, nu unul, ca
ăsta…
— Hai, dați-i drumu și fiți atenți așa cum v-am ordonat.
Peste o jumătate de oră cei doi ofițeri germani se aflau în cabinetul
colonelului Predoiu care îi invită să ia loc. Dar ei refuzară categoric
și rămaseră în picioare, gravi, țepeni, înfipți în podele, de parcă erau
de piatră, vădit nemulțumiți că erau puși în situația de a veni
escortați de doi simpli soldați, ca să poarte o discuție, după ei,
complet inutilă. Cum să nu li se permită să treacă prin oraș
înarmați? Unde să lase armamentul și pentru ce? Dar e posibil să
existe un soldat german fără armă? Însăși noțiunea de soldat
implică portul armei…
— Vă ascult, domnule colonel! zise Predoiu, rămânând și el în
picioare înapoia biroului. Care sunt doleanțele? Vorbiți românește,
nu?
— Venig… puțin… forbește, răspunse glacial cel cu monoclu și fața
roșie, buhăită. Eu oberstleutnant Obst, se prezentă el înclinând
ușor capul într-o reverență forțată, reținută. Freau forbește
tumneata, tai ausweis, asta…
— Permis… zâmbi Predoiu.
— Ja, ja… permis, dai permis trecem armata german Timișoara…
Și într-o românească destul de stricată, totuși inteligibilă, arătă că
are ordin de la comandamentul german din București să plece spre

40 Înțelegi? (l. germană, n.a.)

vest. Coloana are un efectiv de atâția oameni și materiale… Înțelege
situația nou creată și-i pare rău de cele întâmplate, dar vor căuta
să se comporte ca adevărați prieteni și să nu dea naștere la
incidente. De altfel, știe că în oraș se găsește locotenent-colonelul
Klausing și va trebui să ia legătura și cu el.
— Nu mai este în oraș domnul locotenent-colonel Klausing, îi
răspunse calm colonelul Predoiu.
— Nein? Aber wo ist? 41se miră Obst înălțând privirea.
— A plecat azi dimineață la Timișoara, ocoli el adevărul. Cu toată
trupa…
— Ja, ja, aprobă din cap Obst în semn că a înțeles. Forte bun,
plecat, forte bun, aber noi trebuie mers tot la Timișoara…
Predoiu îl lăsă pe ofițerul german până ce sfârși vorba, apoi tot el îi
explică foarte pe larg că în urma evenimentelor petrecute,
cunoscute desigur și de el, de Obst, armata română se află în stare
de război cu armata Reichului. Așadar, el, Predoiu, trebuie să se
încadreze în litera ordinelor superioare și nu le poate permite
trecerea prin oraș, nici chiar dezarmați. Ba, mai mult: întreaga
coloană să depună armele și apoi să se predea militarilor români…
— Cum asta… prisonier? întrebă cu ochii holbați de uimire Obst și
fața i se roși și mai mult de enervare. Soldat german prisonier?
— De ce nu, domnule locotenent-colonel? vorbi calm Predoiu. Cred
că nu-i o noutate pentru dumneavoastră. V-au mai prins și alții în
acești ani de război, și chiar noi, altădată, în 1917, când cred că
recunoașteți, soldații germani au fost tratați cu multă corectitudine.
V-am spus, suntem în stare de război și în consecință, fiind în
contact cu armata noastră, vă propunem să vă predați de bună
voie. De nu…
Predoiu desfăcu larg brațele, arătând prin aceasta că n-are ce face,
că legile războiului îl obligă altfel să-i ia prizonieri prin forța
armelor.
— Ein Moment! spuse Obst și-i făcu semn lui Predoiu să aștepte
puțin până ce se va sfătui cu însoțitorul său.
În cameră începuse să se întunece. Prin unghere prinseră a stărui
umbre. Mobilierul își pierdea încetul cu încetul conturul. După
câteva clipe, un soldat intră în vârful picioarelor și aprinse cu un
chibrit lampa de gaz de pe biroul colonelului. În acest timp, retrași
lângă fereastră, într-o discuție confidențială, cei doi ofițeri nemți

41 Nu? Dar unde este? (l. germană, n.a.)

vorbeau în șoaptă, însă destul de aprins, deoarece din gesticulația
mâinilor și ridicarea uneori a tonului se vedea că n-au ajuns la un
punct de vedere comun.
Predoiu profită de acest scurt răgaz în convorbirea cu interlocutorii
săi și ridicând receptorul ceru centralistului să-i dea urgent
legătura cu domnul colonel Jurăscu, primarul orașului.
— A, Predoiu, ce faci amice? vorbi, bine dispus, de la celălalt capăt
al firului, Jurăscu.
Predoiu îi raportă în franțuzește despre neașteptata vizită, privind
mereu către cei doi ofițeri nemți care, lângă fereastra camerei, erau
preocupați de discuția ce se întrezărea foarte aprinsă și nu-i dădeau
nici o atenție. Predoiu vroia să-l întrebe pe primar, militar mai vechi
în carieră, cu oarecare experiență, ce trebuie să facă, deoarece se
află într-o situație neplăcută, destul de periculoasă: nu cunoaște
efectivele nemților dar, dacă sunt mulți, după câte se pare, îi poate,
oare, dezarma cu puținii ostași români ce se află în garnizoană?
Artileriștii și cavaleriștii de la partea sedentară sunt în tabără
tocmai la Padina. Să intervină și cu batalioanele de recruți? Ordinul
Corpului I de Armată e clar: unitatea să ia măsuri pentru oprirea,
dezarmarea și capturarea oricăror trupe germane care ar trece prin
oraș prin preajma localității.
— Când ți-a venit ordinul ăsta, Predoiule?
— Astăzi, domnule colonel. Ordinul telegrafic numărul 41619.
Pesemne Corpul știa de această coloană germană și în mod special
a telegrafiat să întărească ordinele anterioare.
— Și ce, vrei să execuți orbește acest ordin? întrebă cu ironie
Jurăscu. Dacă nemții au la porțile orașului o divizie întreagă, vrei
să-i iei prizonieri cu mâna ta de oameni?
— Ei, nu e chiar așa. Mai am două batalioane, știți…
— Fii, domnule, serios, nu te baza pe neinstruiții ăia sau pe
boșorogii din cazarmă! Aici trebuie lucrat diplomatic. Așteaptă că
viu eu acolo…
Peste un sfert de oră colonelul Dimitrie Jurăscu, proaspăt bărbierit,
cu monoclul la ochi, în impunătoarea sa uniformă de cavalerie, cu
pintenii zornăind, intră grav în cabinetul lui Predoiu și salută
printr-o ușoară înclinare a capului pe cei doi ofițeri nemți. Aceștia
îl priviră oarecum mirați, neștiind cine este, dar Predoiu le explică
îndată și ei deveniră puțin mai maleabili, chiar binevoitori, sperând
că tratativele cu acest nou sosit vor avea succes pe linia
propunerilor lor. Veniră în fața biroului și mai mult gesticulând
dădură a înțelege că vor să reia discuția.
— Vă rog… îi îndemnă Jurăscu și, cu un gest de amabilitate, îi pofti
să se așeze pe singura canapea din cameră.
Dar ei refuzară.
— V-ascult, domnilor…
— Trebuie mers Timișoara… începu Obst înălțând bărbia și
privindu-l pe primar cam de sus. Nu putem preda arm… Nu-i
ordin… Și tot căutând cuvintele românești cât mai potrivite, spuse
mai departe că are următoarea soluție: se vor întoarce la coloana
oprită la porțile orașului. Prin radio, personal va lua legătura cu
cineva din comandamentul armatei germane, iar a doua zi
dimineața, dacă domnul colonel este atât de amabil ca și în seara
asta, va reveni pentru a-i comunica ce hotărâre a luat. Poate că
predau armele și se constituie prizonieri. Sau își continuă drumul
fără arme. Cum vor primi ordinul. Deocamdată, ostașii germani
stau pe loc și așteaptă. Vor petrece noaptea în mașini și eventual în
corturile ce le vor instala.
— Mda, aprobă nehotărât colonelul Dimitrie Jurăscu, în timp ce-i
conducea pe cei doi ofițeri nemți până la ușă. Suntem de acord. Să
sperăm că totul se va rezolva cu bine…
Locotenent-colonelul Obst și însoțitorul său, plecară urmați
îndeaproape de soldatul Chirică și de tovarășul său, care călcau la
un pas înapoia lor cu armele în mâini, gata de tragere.
— Tact, Predoiule, trebuie mult tact, amice, în problemele astea,
spuse Jurăscu după plecarea ofițerilor germani. Ai văzut ce
diplomatic am procedat? Acuma, având răgaz până mâine
dimineață, te rog ia măsuri de prevedere. Anunță-i și pe aceia de la
Padina să vină încoace. Ei, ce zici? Să-i vezi cum depun armele în
zori și evităm vărsarea de sânge…
— Totuși, chiar dacă depun armele, îi vom lua prizonieri, nu se lăsă
Predoiu. Ordinul Corpului de Armată e clar în acest sens.
— Iar te pripești, mon ami, îi puse mâna pe umăr Jurăscu. Iar te
pripești. Ce să faci cu prizonierii? N-avem noi ce mânca și să le mai
dăm și lor? Și-apoi ar fi o acțiune lipsită de glorie militară. Auzi, să
iei inamicul prizonier, fără un foc de pușcă! Și ce inamic? Pe cine?
Aliații noștri până mai acum câteva zile… Puțină condescendență,
Predoiule, ce dracu!
— Nu știu, dom’le colonel, condescendență, necondescendență, dar
eu voi executa ordinul Corpului de Armata. Suntem militari și n-
avem dreptul să luăm măsuri ce ne depășesc…
— Dar când l-au arestat pe Klausing, de ce-ai tolerat acțiunea
ălora?
— Au fost tot măsuri în spiritul ordinelor superioare.
— Și risipa de muniție cu asaltul asupra comandamentului
german?
— Și aceea…
— Păi bine, Predoiule, dacă-ți faci de cap sau te lași dus de mână
de răzvrătitul ăla de Ganea – că sunt informat că ăsta e de-al
comuniștilor, – atunci de ce dracului îmi mai ceri mie sfatul?
— Îmi fac datoria de militar, dom’le colonel și nimic mai mult. Vă
informez și pe dumneavoastră și vă respect ca militar mai vechi.
— Ai face mai bine să-mi respecți părerile.
— Le respect pe acelea care sunt în spiritul ordinelor superioare.
— Bine, dragă, fă ce vrei, căută Jurăscu să încheie discuția. Ești
un încăpățânat și gata!
Zicând acestea, ieși trântind ușa cu putere și Predoiu, surescitat,
dar cu un zâmbet amar în colțul buzelor, rămase multă vreme
nemișcat în mijlocul cabinetului său, ascultând zornăitul pintenilor
lui Jurăscu pe sălile goale ale cazărmii.

Când sublocotenentul Ganea intră în cabinetul lui Predoiu,

colonelul tocmai vorbea la telefon cu tabăra celor două batalioane
de recruți aflați în pădurea Balota, comuna Erghevița și nord
Șimian.
— Subunitățile să fie în stare de alarmă, ordonă Predoiu autoritar,
vorbind tare ca să se facă înțeles. Câte două unități de foc pentru
fiecare om. Tunurile cu muniția pregătită… Comandanții să fie
mereu între militari. Fixați posturi fixe și mobile pe liziera sud
pădurea Balota… Nu intrați în panică, nu aveți de ce… Sunt măsuri
de prevedere. Raportați la orele 22 de executare!
Predoiu puse receptorul pe furca aparatului și se întoarse către
Ganea.
— Te felicit, sublocotenente! zise el și-i întinse mâna. Bravo, după
succesul de-aseară, acum am auzit că ai reușit să înlături orice
pericol.
— Vă referiți la locurile minate de hitleriști?
— Da, la ele.
— Azi am lucrat toată ziua cu militarii, dom’le colonel, vorbi Ganea,
stând în poziția de drepți. Cred că am reușit să depistăm toate
minele amplasate.
— Ești sigur?
— Cel puțin, cercetând planul găsit în biroul căpitanului Willke, am
certitudinea că nu ne-a scăpat nimic.
— Foarte bine, aproba colonelul. Acum să ai grijă să întocmești
inventarul complet al documentelor, al armamentului și al
mobilierului, tot ce s-a ridicat azi de la comandamentul german.
Apropo, ai auzit vestea?
— Cu nemții care stau și așteaptă la marginea orașului?
— Exact.
— Am auzit, dom’le colonel…
— Acum o jumătate de oră au fost aici la mine comandantul
coloanei, un locotenent-colonel, și un căpitan să ceară permisiunea
de a trece înarmați prin oraș.
— Și?
— Bineînțeles că n-am acceptat, vorbi sigur pe el Predoiu. Ordinele
de sus sunt clare în acest sens. Dar a venit și domnul colonel
Jurăscu și a convenit cu ei să le permită până dimineață să-i întrebe
pe mai marii lor dacă se predau sau nu.
— Trebuie dezarmați și făcuți prizonieri, dom’le colonel, vorbi
categoric Ganea. Nu trebuie parlamentat atâta, n-are rost. Chiar pe
cei doi care au fost la dumneavoastră să-i fi reținut. Ați văzut cum
plănuiseră bestiile astea de-aici să arunce în aer cele mai
importante instituții ale orașului! Sub masca ridicării firului
telefonic…
— Am văzut, dragă Ganea, răspunse amărât Predoiu. Și eu căutam
ieri să mă port omenește cu canalia aia de Klausing. Am și cedat
părerilor primarului, fiind de acord să-i fac vânt pe ușa din dos…
Ei, nu-i nimic, din greșeli înveți. Acuma, te rog, ia și dumneata
măsuri pentru punerea la punct a companiei. Dacă nemții nu se
predau, mâine o să avem din nou de furcă cu ei.
— Am înțeles, dom’le colonel.
— Prizonierii cum se comportă?
— Bine, dom’le colonel. Azi li s-a asigurat masa. I-am închis pentru
mai multă siguranță în depozitul manutanței și am pus o pază
strașnică.
— Ce efectiv are paza?
— Sunt șase ostași și patru inși din gărzile muncitorești.
— De ce-ai amestecat în treburile noastre civilii? se arătă mirat și
în același timp supărat Predoiu.
— Ce vedeți nepotrivit în asta, domnule colonel?
— Sunt treburi ostășești, ce rost au ei?
— Același rost care l-au avut în seara de 23 august, care l-au avut
ieri la asaltul comandamentului german și care-l vor avea
totdeauna de-acum încolo în înfăptuirea prefacerilor democratice
din țară, vorbi calm Victor Ganea. Cred că înțelegeți destul de bine,
domnule colonel, de cine se scrie noua istorie a țării…
— Vorbe mari, Ganea!
— Res, non verba 42, domnule colonel. Faptele sunt mari, iar vorbele
care ne dezvăluie aceste fapte trebuie să fie asemeni lor.
— Bine, Ganea, fu de acord Predoiu, rămâne paza așa cum ai
hotărât dumneata. Altădată poate că m-aș fi făcut foc și pară pentru
faptul că-mi bagi civilii în treburile cazărmii, dar pentru că avem
nevoie de ostași și mai ales că lucrătorii ăștia au făcut ieri fapte
extraordinare… Mda, rămâne așa…
— Pot să plec?
— Da, încuviință Predoiu.
— Am onoarea să vă salut!
Când Ganea coborî scările, ieșind din cabinetul colonelului, se
întâlni drept în față cu sergentul major Gălușcă. Subofițerul, pus la
punct ca întotdeauna, cu cizmele lustruite și pantalonii la dungă,
ținând în mână nelipsita-i cravașă, vroia să treacă înainte, când,
zărindu-l pe comandantul companiei, se trase lângă perete și luă
poziția de drepți.
— Ascultă, Gălușcă, îl luă în primire Ganea, de ieri de la prânz nu
te-am văzut. Unde-ai umblat?
— Păi, ieri am rămas în cazarmă să fac niște situații și azi dimineață
m-am dus până la Craiova cu o corespondență urgentă. Raportul
domnului colonel cu bătălia de aseară.
— Dar cum îți găsești tu mereu alte treburi când e nevoie fie să iei
parte la lupte, fie la deminări? îl luă la rost ofițerul.
— Păi, dom’s’lent, v-am spus, se scuză Gălușcă mieros, știți… am
avut treabă… a cerut dom’colonel situația cu măștile de gaze și
dom’major Grădinaru nu știu pe unde era și am făcut-o eu… că
dacă n-o făceam tot compania noastră cădea rău… Iar azi
dimineață…
— De ce n-ai venit dumneata cu tunurile acolo la comandamentul
german? îl mustră Ganea. Ești tunar doar. A venit din proprie
inițiativă plutonierul major Tănăsică, om bolnav, abia ieșit din

42 Fapte, nu vorbe! (l. latină, n.a.)

spital, și dumneata te-ai fofilat. Mi se pare că fugi de glonț, dom’le
Gălușcă! îl apostrofă destul de aspru ofițerul.
— Toată lumea fuge de glonț, dom’s’lent! crezu că scapă cu o glumă
sergentul major. Cine-i ăla să-și pună pielea în bătaia puștii? Ca tot
omu, știți dumneavoastră…
— Când interesele țării o cer, dom’le Gălușcă, fiecare își pune pielea
în bătaia puștii! vorbi tăios Victor Ganea.
— Tot pentru interesele țării mi-am pierdut și eu mâna pe front,
dom’s’lent… zise Gălușcă și-și arătă brațul țeapăn ce-l ținea
nemișcat de-a lungul corpului.
— L-ai pierdut pentru interesele nemților și ale lui Antonescu,
dom’le Gălușcă. Acuma alte interese dictează politica țării.
— Știu, dom’s’lent… cu democrația… am înțeles eu cam cum vine
rostu. Chiar că vorbeam aseară la un păhărel de țuică cu
dom’majur Grădinaru despre democrația asta… Și dumnealui…
— Hai și lasă, că nu mă interesează pe mine ce vorbești la un
păhărel de țuică! îi reteză vorba Ganea. Să te duci imediat și să te
îngrijești ca toți oamenii din companie să aibă asupra lor câte două
unități de foc, ai înțeles? Ostașii să se odihnească… La ora nouă
stingerea. La ora douăzeci și trei vei controla garda de la ieșirea din
oraș spre Șimian.
— Da, dom’s’lent.
— Știi că acolo a fost oprită o coloană germană?
— Știu…
— Instruiești oamenii gărzii să fie cu ochii în patru. Dacă observă
vreo mișcare, să se dea imediat alarma.
— Am înțeles, dom’s’lent!
— L-ai schimbat pe caporalul Trandafir de acolo?
— Da, l-am schimbat la ora cinci după masă. Se simțea rău și…
— E un sergent acuma acolo, cine-i acela?
— Sergentul Comănici.
— Bun băiat, Comănici. Ăsta era sus la Centrul de Exploatare până
ieri, nu?
— Da, de acolo ne-a venit. De fapt tot de noi ține ca efectiv…
— Hai, dă-i zor și fă treabă! îl porni din loc ofițerul. Și să știi, îl
avertiză sublocotenentul, că dacă-ți mai găsești de lucru când
suntem în misiuni de luptă, îți fac acte de dezertare din fața
inamicului și te trimit în judecata Curții Marțiale.
Sergentul major Gălușcă duse mâna dreaptă la cozorocul caschetei,
salută și plecă glonț pe sala întunecată a clădirii, fără să se mai uite
înapoi. „Scot eu untul din tine, pușlama, ce ești! vorbi în urmă-i
ofițerul, privindu-l cum se depărtează. De chiulangiu ce ești, nu mai
ai pereche”!
 39

În acest timp, în casa profesorului Gheorghiu era o adevărată

sărbătoare. Când era aproape să se însereze, o telegramă fulger
expediată de un anume Măghinici din Focșani adusese uluitoarea
și neașteptata veste că Alexandru, soțul Emiliei și cumnatul lui
Vlad, cel care fusese dat dispărut pe front, trăiește, e sănătos și a
intrat în țară cu Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”…
— Emilia, auzi tu, Emilia? o scutura mereu de umeri Vlad pe sora
lui. Alexandru, bărbatul tău, e în viață… e sănătos… va fi aici peste
câteva zile…
Emilia stătea neclintită în șezlongul ei de sub pom, cu privirea fixă,
imobilă și nu scotea un cuvânt. Părul încărunțit îi cădea în șuvițe
despletite peste fruntea crispată, obrajii i se vestejiseră, deveniseră
cenușii, scorojiți și aspri. Purta aceeași rochie decolorată și uzată,
iar în picioare papucii din postav, rupți, cu tălpile găurite.
— Emilia, tu nu înțelegi ce spun?
— Las-o, Vlade, of, nenorocita de ea… interveni Ana.
Costeluș sărea în sus de bucurie, bătea mereu din palme și făcea
fel de fel de giumbușlucuri în neastâmpărul său, strigând cât îl
ținea gura de răsunau toate camerele:
— Vine tata cu armata! Vine tata cu armata!
Cu toate că nu se înnoptase de-a binelea, în toate încăperile
fuseseră aprinse lămpile cu gaz, cu lumina crescută la maximum,
de parcă atunci ar fi trebuit să sosească Alexandru. Vlad, care
numai ce venise din comuna Șișești, citea și recitea de zeci de ori
telegrama și aproape că nu-i venea să dea crezare conținutului ei
atât de laconic și totuși atât de limpede. Nu se putea dumiri ce este
cu acea divizie de voluntari și cum de ajunsese Alexandru să facă
parte din ea. Nu cumva la mijloc era vreo eroare, vreo confuzie care
a adus bucuria și veselia în casă numai pentru scurtă vreme?
Peste puțin veni acasă Mihai împreună cu Dana și Maxim. Purtau
brasarde tricolore pe braț, iar în mână automate.
— Și tu, băiete? îl întâmpină profesorul pe Mihai arătându-i
brasarda de pe mâneca cămășii. De când?
— De când mi-am delimitat propria conștiință, tată!
— Ieri au fost lupte acolo la clădirea comandamentului german. Ai
fost și tu?
— Și eu.
— Și Dana și Maxim?
— Ei au fost de gardă la primărie…
— Măi, măi, ce vremuri trăim! zise profesorul, dezbrăcându-și
haina. Ai auzit de unchiul tău, Alexandru? Uite telegrama…
Trăiește… Citește. Să fie oare adevărat?
Mihai luă hârtia de pe etajera bufetului, o parcurse în grabă cu
privirea și explodă într-o bucurie fără margini.
— Să fie oare adevărat? întrebă din nou neîncrezător profesorul,
potrivindu-și ochelarii, cu o nervozitate exagerată.
— Cred că e adevărat, tată, îl asigură Mihai. Am auzit vorbindu-se
și în oraș de această divizie de voluntari.
— Dar cum l-au arestat pe șeful comandamentului german? se
arătă interesat profesorul. Am fost plecat, am venit acum o oră,
mărturisi el, n-am de unde ști toate câte s-au întâmplat de ieri până
azi.
— Atunci, stai, tată, că-ți fac eu o relatare demnă de cel mai bun
reporter.
Și Mihai povesti tatălui său tot ceea ce se întâmplase cu o zi înainte,
cum fusese arestat Klausing, cum muncitorii înarmați și soldații
luaseră cu asalt comandamentul german.
Ana asculta înmărmurită, sprijinindu-și bărbia în palme, profesorul
stătea și el împietrit, fără să scoată un cuvânt, iar Dana completa
pe ici pe colo, cu unele amănunte ce i se păreau deosebite,
interesanta povestire a fratelui său.
— Și cum, domnul Raicu, vecinul nostru de alături, a făcut toate
astea?
— Da, el, întări Mihai. În fruntea muncitorilor din Atelierele C.F.R.
și din Șantier. Formațiunile de luptă patriotice…
— Mihai, interveni Dana, spune-i lui tata și ce-ați găsit aseară în
biroul lui Klausing.
— Da, în biroul lui am găsit-o omorâtă de schije sau de gloanțele
mitralierelor noastre, nu pot ști exact, pe profesoara de germană a
Danei…
— Domnișoara Hintz? întrebă mirat Vlad Gheorghiu.
— Da, ea. Iar în altă cameră, înnebunit de spaimă, bătrânul
ceasornicar, tatăl ei. Vroiau să fugă în Germania… Aveau valizele
pregătite. Dar soarta a hotărât altfel.
— Extraordinar! exclamă profesorul, fără să-i vină să creadă toate
câte se întâmplaseră în ziua aceea. Câte evenimente!
Se întunecase de-a binelea. Strada era liniștită, pustie, orașul
cufundat într-o beznă atât de adâncă, de nu se vedea nici la doi
pași. În întunericul acela dens, compact, casele își pierduseră
conturul, căpătând un aspect nedefinit. Dinspre lunca Topolniței
răzbătea foarte vag, ca un zvon continuu, un zgomot de motoare.
Soldații germani ambalau motoarele camioanelor, ale
motocicletelor și ale mașinilor, le verificau sau pesemne mutau
mașinile de colo-colo, deoarece uruitul acela aci creștea,
intensificându-se în noapte, aci scădea, aproape gata să se stingă.
În cazarma regimentului o trompetă prinse a vesti prelung ultimele
semnale ale stingerii. Glasul de alamă pluti un timp în bezna nopții,
apoi pieri ca luat de vânt. Emilia continua să stea afară în șezlong,
tăcută și împietrită, cu pleoapele pe jumătate lăsate în timp ce toți
cei ai casei se pregăteau de culcare. De dimineață, Maxim îi
confecționase lui Costeluș un cărucior cu patru roți, îl învățase să
facă cozonăcei din lut pe care să-i coacă într-un cuptor săpat în
pământ, dar cu toate astea acum se ținea scai de el să-i arate cum
să-și lucreze un vaporaș din cartonul ce-l șterpelise fără să fie văzut
din biroul profesorului.
— Am să-ți arăt mâine dimineață totul, căuta să-l liniștească
Maxim. Acuma, uite, e timpul de culcare.
În camera dinspre stradă, Dana se pregătea să calce niște
cearceafuri. Tocmai le scosese din șifonier și voia să le întindă pe
pat pentru a le stropi cu apă, când auzi pe cineva trântind poarta.
Le lăsă și se duse repede la fereastră să vadă cine este.
— Sandule, tu ești? întrebă ea în șoaptă, căutând să deslușească în
întuneric chipul vecinului ei.
— Eu, Dana, zise acesta apropiindu-se de fereastră. Hai, nu mergi?
— Unde?
— Păi tu n-ai fost convocată?
— Unde să fiu convocată?
— La adunarea cetățenească ce se ține în seara asta la Casa
Poporului, sus, pe Strada Mare…
— Nu știu nimic, se scuză sincer fata, potrivindu-și părul pe frunte.
Tocmai vroiam să mai calc ceva și apoi să mă culc.
— În seara asta, organizația locală a Partidului Comunist a
organizat o adunare cetățenească, căută Sandu să explice cum stau
lucrurile. Trebuie și noi uteciștii să luăm parte. E vorba doar de
amenințarea ce plutește asupra orașului… Amenințarea fascistă…
— Ce amenințare, mă, ce tot vorbești? făcu contrariată Dana.
Nemții din comandament s-au predat aseară, așa că…
— Ehe, nu știi nimic! îi dădu peste nas Sandu. Aproape două mii
de nemți stau la podul de fier de peste râul Topolnița, gata pregătiți
să intre cu forța în oraș. Auzi mașinile lor…
Sandu tăcu și înălță un deget în sus în semn de ascultare; în aceeași
clipă, Dana desluși îngrozită un uruit continuu de motoare. Îl privi
împietrită de spaimă pe Sandu, apoi își acoperi pentru o clipă ochii
cu palmele. Era uluitor ceea ce-i auzeau urechile.
— Adevărat? Nu cumva glumești? întrebă ea înspăimântată. Poate-
s alte mașini…
— De ce să glumesc? Crezi oare că situația asta e de glumă? Hai,
că mă grăbesc, urmă el. Du-te și cheamă-l și pe Maxim…
Peste câteva clipe, Dana se întoarse la fereastră împreună cu tatăl
său, cu Mihai, Ana și chiar cu micul Costeluș ce se urcase pe pervaz
să vadă ce s-a întâmplat de toți ai casei se alarmaseră așa deodată.
— De unde știi treaba asta, Sandule? întrebă îngrijorat profesorul.
Este oare adevărat?
— Foarte adevărat, domnule profesor, răspunse Sandu venind mai
aproape de fereastră. Mi-a spus tata. Apoi am fost și eu până
aproape de bariera Craiovei și am zărit în vale, către zăvoiul
Topolniței mulțime de mașini germane, pline de praf iar în jurul lor
sute de soldați nemți.
— Ce vor ăștia? întrebă Mihai, sprijinindu-și mâna de umărul
tatălui său.
— Pesemne represalii în urma arestării lui Klausing și a întregului
său comandament, își dădu cu părerea profesorul. Ăștia de aici au
telefonat și…
— Când să mai telefoneze? zise Mihai. De ieri dimineață le-am tăiat
legăturile! Așa că… Ce fel de adunare spui că este, măi Sandule?
— O adunare cetățenească, sus, la Casa Poporului.
— În problema asta cu nemții?
— Da.
— Așteaptă-ne că mergem și noi… Mergi, tată?
— Hai să vedem ce-i acolo.
Peste douăzeci de minute, familia profesorului Gheorghiu
împreună cu Maxim și Sandu se afla în sala Casei Poporului din
Strada Mare, o clădire ce servise pe vremuri muncitorilor din oraș
pentru diferite serbări organizate de sindicate. Sala, închisă cu ani
în urmă de poliție, era neaerisită de multă vreme, mirosea a
mucegai și a igrasie. Ușile dinspre stradă fuseseră acum deschise
larg de perete, dar mirosul aerului stătut persista. Ora era destul
de târzie. Cu toate acestea pe băncile de lemn rânduite în fața
scenei nu se mai găsea nici un loc. Chiar în picioare, pe lângă
pereții umezi, stăteau mulțime de oameni, bărbați, femei și copii, și,
în lumina lămpilor de gaz prinse de tavanul coșcovit, se priveau în
tăcere așteptând să vadă ce se întâmplă. Vlad Gheorghiu și soția
sa, își făcură loc și trecură mai în față. Mihai, Maxim, Dana și Sandu
rămaseră în mijlocul unui grup de tineri, băieți și fete ce stăteau
mai pe lângă ușă și vorbeau între ei mai mult în șoaptă. Venise acolo
Romică Dumitrașcu, scund și voinic, într-un maieu alb, cu umerii
bronzați de soare, care în joacă îl lovea într-ascuns cu câte un
ghiont pe Sandu. Tanța, ucenica de la croitorie, bondoacă, roșie în
obraji, retrasă și rușinoasă, cu privirile plecate, nu intrase cu
nimeni în vorbă; apoi Pavel, Aurel și ceilalți băieți din organizația de
tineret. Liliana Mihăilă lipsea; plecase în urmă cu trei săptămâni la
spitalul din comuna Vânjuleț, unde se operase de apendicită și
acum se afla la o soră a mamei ei, la țară, în Rogova, să se întremeze
puțin.
— Cum a fost, Maxime, la… băi? râse Romică și-l prinse pe micul
ucenic brutar prietenește de după umeri. Te-ai distrat bine cu
comisarul Anghelescu.
Maxim, cu vânătăi pe față și cu ochiul umflat, zâmbi și clătină
capul, fără să scoată un cuvânt.
— Nu credeam c-ai să reziști, vorbi de astă dată cu seriozitate
Romică. Tu, cel mai puțin băgat în seamă de noi toți, ești acuma cel
mai prețuit. Pentru comportarea ta!
După câteva clipe sosi și caporalul Tudor Dincu. Era îmbrăcat
militar și, văzându-l în uniformă, toți îl priviră cu mirare,
întrebându-se din ochi dacă acesta era Valeriu sau vreun frate de-
al lui.
— Ascultă, Valeriule, te-au concentrat? întrebă Dana, plină de
curiozitate, în timp ce-i strângea mâna și mirată-l măsura de sus
până jos cu privirea.
— Sunt chiar militar, mărturisi el zâmbind. Uite, domnul Mihai,
fratele tău, poate să confirme… Am fost amândoi în aceeași
cazarmă. Apoi aseară am luptat tot împreună…
— Va să zică, tu ești caporalul care l-ai găzduit și-i aduceai de
mâncare? Ne-a povestit de cum a venit acasă…
— Chiar eu… Și tu, Maxime, cum te mai simți?
Dincu îl prinse pe Maxim de după cap, apoi și-l apropie la piept,
strângându-l frățește în brațe.
— Te-ai întremat puțin?
— Da… vorbi moale Maxim. Stau la Lila… la Dana, se corectă el
zâmbind, așa cum ai spus matale. Am și eu o familie. Dar nu știu
unde să muncesc… Că știi matale, nu pot să stau așa, să mănânc
pe degeaba…
— Lasă, măi Maxime, vorba în front! zise Mihai și-i răvăși părul din
cap cu degetele rășchirate. Ce tot trăncănești aici? Uite la el, l-a
sărăcit pe tata…
Maxim plecă privirea rușinat. Fața i se îmbujorase. Aflase în sfârșit
clipe de liniște în casa profesorului, simțea că este înconjurat cu
dragoste, că nu se făcea nici o deosebire între el și ceilalți copii ai
lui Vlad Gheorghiu, dar găsea că este dator să facă și el ceva, să nu
stea degeaba cât era ziua de mare. De aceea, încă din prima
dimineață, când abia putea să umble din pricina loviturilor date la
tălpi, pornise mai mult șchiopătând către magazia din spatele casei,
să spargă lemne pentru bucătărie. Bineînțeles că Dana îl văzuse și-
i tăiase pe loc calea, întorcându-l înapoi în casă. Nu știa cum să
mulțumească acestei fete atât de bună la suflet, părinților ei…
— La toamnă, domnule caporal, reluă Mihai, eu am să plec la
facultate și Maxim la liceu. Așa am hotărât.
Maxim înălță privirea, puțin speriat de cele auzite. Ochiul zdravăn
clipi des, apoi o lacrimă se ivi în colțul genelor.
— Da, da, Maxime, ai să mergi să înveți carte, zise Mihai. Cu mine
nu-ți merge, băiete. Când am zis una, apăi așa este, să știi!
Încet-încet sala se umplu de oameni și aproape că nu mai aveai loc
unde să te întorci. Pe bănci sau în picioare, înghesuindu-se pe
lângă ziduri sau în fața scenei, mulțimea stătea ticsită, într-o
fierbere mută, așteptând. Se vorbea în șoaptă, dar uneori se auzeau
râsete și îndemnuri la liniște. Unii copii mai mici adormiseră în
brațele mamelor cu mânuțele agățate în deschizătura bluzelor, iar
alții, mai mărișori, stăteau cuminți pe lângă părinți, plini de-o
anume importanță că fuseseră luați și ei la „serbare”. Se vedeau în
sală muncitori, în haine de lucru, unsuroase, murdare, cu șepcile
pe cap și sufertașele pe genunchi, așa cum ieșiseră din schimbul de
după-amiază, fumând cu țigările ascunse în pumn, unii dintre ei
cu brasarde tricolore pe braț și cu armele alăturea, de care nu se
despărțeau nici ziua, nici noaptea. Se vedeau elevi de liceu,
vânzători de pe la magazinele orașului, oameni tineri sau mai
vârstnici, câțiva intelectuali din cartier, care veniseră din simplă
curiozitate să vadă ce se spune, vreo doi gardieni publici, birjari,
precupeți, ucenici de la Atelierele C.F.R., sau de la Șantierul naval.
Murmurul vocilor creștea cu fiecare clipă, un vuiet surd plutea
acum peste sală, sub norii de fum ce se târau în lumina împuținată
a lămpilor pe sub tavanul crăpat și coșcovit, cu tencuiala murdară.
Deodată, zgomotele încetară. Se făcu liniște. Înaintea cortinei
albastre, decolorate și cârpite în mai multe locuri, se ivi un om
trecut de cincizeci de ani, cu obrazul uscat, ras proaspăt, cu gura
strânsă, ceea ce-i dădea o înfățișare severă, rece. Avea sprâncenele
groase, stufoase și părul albit la tâmple. Încet, fără grabă, își puse
ochelarii, apoi privi lung peste sală și zise, înălțând mâna:
— Vă rog, să-mi dați puțină ascultare!
Băncile scârțâiră, oamenii se mișcară să se așeze mai bine, se auziră
sâsâituri și îndemnuri șoptite, să se facă liniște deplină.
— Ăsta-i tovarășul Haralamb, de la partid, zise încet caporalul
Dincu, apropiindu-se de urechea Danei.
Dana înclină din cap, în semn că a înțeles, se ridică pe vârfurile
picioarelor să vadă mai bine, înainte, peste capetele celor din față
și rămase nemișcată, cu privirea ațintită către scenă.
— Cetățeni ai orașului nostru! începu Haralamb, întinzând mâna și
adresându-se sălii. Vreau în primul rând ca în numele organizației
locale a Partidului Comunist Român să vă mulțumesc pentru că la
o oră atât de târzie ați răspuns chemării noastre și ați venit într-un
număr foarte mare la această adunare cetățenească, prima
adunare din oraș pe care, după atâția ani de teroare, partidul
nostru o organizează în libertate…
Un ropot de aplauze izbucni spontan și puternic acoperind ultimele
cuvinte ale vorbitorului.
— Dau acuma cuvântul muncitorului Ion Raicu, secretarul
organizației locale a Partidului Comunist Român, care vă va spune
câteva cuvinte…
Zicând acestea, Haralamb își scoase ochelarii și se trase într-o
parte, așteptând. După o clipă, din stânga scenei se ivi Raicu, într-
o cămașă albă, deschisă la piept, în pantaloni bleumarin și sandale
maron. Înclină ușor capul în semn de salut adresat sălii, apoi stătu
câteva clipe să se potolească murmurul ce stăpânea mulțimea.
Ochii lui cercetau pe rând fețele oamenilor, zâmbea unora dintre ei,
cunoscuți, muncitori aflați în primele rânduri. Întreaga-i înfățișare
îl arăta om deschis, sincer, care venise în fața unor frați, a unor
prieteni, să le spună tot ce avea pe inimă.
— Iubiți cetățeni! începu el cu glas egal, profund, cuprinzător.
Tovarășul meu de muncă, aflat aici lângă mine, v-a mulțumit
adineauri pentru faptul că ați venit la această adunare
cetățenească la o oră atât de târzie. Și eu vă mulțumesc. Trebuie,
însă, iubiți cetățeni, să știți că atunci când este vorba de libertatea
noastră, când este în joc viața noastră niciodată nu-i târziu să ne
adunăm și să ne organizăm lupta!
Tuși în pumn, își drese glasul și urmă:
— Desigur, iubiți cetățeni, că v-ați întrebat și vă întrebați încă și
acuma care-i rostul acestei adunări inițiate de organizația locală a
Partidului Comunist Român. Vă voi răspunde îndată. De când
există, partidul nostru comunist a luptat cu hotărâre pentru
apărarea libertăților poporului nostru, pentru apărarea drepturilor
cetățenești, pentru salariu egal la muncă egală, pentru opt ore de
muncă, pentru înlăturarea exploatării omului de către om. Partidul
nostru comunist a luptat pentru independența țării, pentru pace, a
demascat uneltirile unora și alte altora dintre exploatatorii români
sau de peste hotare care au crescut la sânul lor fascismul și l-au
asmuțit asupra popoarelor pustiind pământul, făcând milioane de
jertfe omenești în noi și cumplite războaie. Partidul nostru a tras un
semnal de alarmă când țara a fost călcată în picioare de cizmele
grele ale nemților, iar Antonescu mobiliza contingente peste
contingente pregătind războiul. Aflându-se în ilegalitate, din
porunca mai-marilor țării, cărora le-a fost teamă de cuvântul
nostru muncitoresc, Partidul Comunist a condus neobosit lupta
maselor largi populare pentru demascarea regimului fascisto-
antonescian, arătând adevăratele cauze ale războiului, a condus
lupta pentru sabotarea mașinii de război germane, fapt pentru care
mulți dintre membrii săi au umplut închisorile sau au sfârșit în fața
plutoanelor de execuție. Astăzi, iubiți cetățeni, partidul nostru,
partid care și-a cucerit dreptul să activeze la lumină, e hotărât să
continue lupta pentru victoria asupra fascismului, pentru refacerea
țării distruse de urmările războiului și jaful oamenilor lui Hitler,
pentru instaurarea unui regim de drepturi și libertăți publice,
drepturi cetățenești și democratice. După cum bine știți, acum două
zile, un eveniment de seamă a fost înscris în istoria poporului
nostru. Prin lupta dusă de partidul nostru, s-a înfăptuit actul
revoluționar al doborârii dictaturii antonesciene, am întors armele
împotriva adevăraților dușmani ai poporului nostru, fasciștii
germani și, alături de armata sovietică, poporul român și armata
română vor duce lupta până la victoria definitivă asupra lui Hitler.
Raicu se opri, scoase batista din buzunarul pantalonilor și-și șterse
încet fruntea de sudoare, după care urmă, privind cuprinzător
peste sală:
— Orașul nostru, iubiți cetățeni, a fost unul dintre orașele martire
ale țării. Nouă bombardamente aeriene ale aviației anglo-americane
ne-au distrus din temelii sau au avariat aproape 1500 de clădiri din
totalul de 4500 câte are întregul oraș. Deci, o treime din case sunt
nelocuibile! Cât despre celelalte, nu mai vorbim, au suferit și ele
loviturile schijelor sau pârjolul incendiilor. Gara, atelierele C.F.R.,
atelierele Șantierului naval, magazinele de pe Strada Mare,
principalele instituții, școlile, hotelurile au fost parte distruse, parte
avariate… Din ce cauză a trebuit, iubiți cetățeni, să suferim noi
toate acestea? Din cauza războiului pe care nu l-a dorit și nu l-a
pornit omul de rând, muncitorul, funcționarul, țăranul de la
coarnele plugului, ci l-a pornit clica antonesciană, slugă a lui Hitler!
Ieri la amiază formațiunile de luptă patriotice din orașul nostru,
conduse de organizația locală a Partidului Comunist, au reușit să-l
aresteze pe șeful comandamentului german, pe locotenent-
colonelul Klausing, asupra căruia am găsit, dragi cetățeni,
închipuiți-vă ce mârșăvie! – am găsit, spun, planul minării celor mai
importante instituții din orașul nostru…
Un murmur de revoltă se rostogoli peste sală. Se auzeau exclamații
de mirare, proteste, vociferări.
— Să-l fi împușcat, măi omule, să-l fi pus la zid! strigă un muncitor
din fundul sălii.
— Mai bine să-l fi spânzurat colo de-o cracă în fața primăriei, să-l
scuipăm toți! zise un altul.
— Sunt mine cu explozie întârziată, urmă Raicu, înălțând mâna să
se facă liniște, mine pe care astăzi militarii noștri le-au demontat și
le-au distrus. Aseară, ostașii noștri împreună cu grupurile de
muncitori din formațiunile de luptă patriotice, după cum poate ați
auzit, i-au silit pe nemții ce se baricadaseră în comandamentul lor
să se predea. I-am făcut prizonieri, după un înverșunat schimb de
focuri, și acuma și ei, ca și comandantul lor, se află sub pază în loc
sigur.
— Bine le-ați făcut! zise o bătrânică din primele bănci. Să fi rămas
în țara lor, să nu umble cu flacăra războiului peste tot locu. Uite,
băiatul meu s-a prăpădit pe front de nu-i mai aflu mormântu, of,
blestemați să fie faciștii ăștia!
— Măi, fraților, dar cu polițaiul șef, cu zbirul ăla n-ați făcut nimica?
strigă un muncitor în vârstă de lângă zidul din dreapta, ce se
urcase pe-o lădiță cu scule, să fie văzut mai bine. Eu cu ăsta și cu
roșcovanul ăla de Anghelescu m-aș fi răfuit prima dată. Ei, ce bătaie
mi-au dat ăștia mie astă-toamnă!
— Că și primarul nu-i mai breaz…
— Ssst, liniște, nu-l întrerupeți pe vorbitor!
— Iubiți cetățeni, urmă Raicu, înălțând iară mâna și cerând sălii să
se facă liniște. Dați-mi, vă rog, ascultare!
Vocile încetară, murmurele se potoliră și în câteva clipe nu se mai
auzi nici o șoaptă. În sală se lăsase o zăpușeală moleșitoare. Când
și când, dinspre stradă, prin ușile date larg la perete, intra din
noaptea de-afară câte o undă de aer curat, înviorător.
— Am lichidat comandamentul nemțesc, urmă Raicu, i-am arestat
pe fasciști, dar, iubiți cetățeni, necazurile noastre nu s-au sfârșit
încă. O amenințare de moarte plutește acum, în clipele astea,
asupra orașului nostru, asupra noastră a fiecăruia în parte. Unii
dintre dumneavoastră poate ați auzit, de două ceasuri, la porțile
Severinului, acolo în vale, la bariera Craiovei, cum se spune, pe
drumul spre Șimian, s-a oprit o lungă coloană germană de mașini
și trupă, formată din circa 1500 de oameni, care vor să treacă cu
forța prin orașul nostru, să-și croiască drum spre apus, să distrugă
în calea lor alte și alte orașe. Dar militarii noștri nu le-au dat voie
să facă un singur pas dincolo de posturile lor instalate în marginea
orașului. Li s-a pus în vedere nemților să predea armele și ei nu vor.
Au cerut voie să staționeze acolo pe șosea, în zăvoiul Topolniței și
să chibzuiască până mâine dimineață ce trebuie să facă. Ei bine,
noi avem credința că nemții au cerut acest răgaz pentru a se pregăti
de luptă, pentru a trece prin oraș, la adăpostul tunurilor și al
mitralierelor, eventual poate că vor chiar să pună stăpânire pe el,
să-l cucerească. Îi cunoaștem, sunt răzbunători, pot întreprinde
orice, ca dovadă, au bombardat Bucureștii cu avioanele și
tunurile… Nu vor să plece fără să ne dea „o lecție”, după cum latră
la posturile lor de radio!
— Să le dăm noi lecția aia! strigă cineva din sală. O lecție care să le
fie de învățătură!
— Iubiți cetățeni, reluă Raicu, înălțând mâna să fie ascultat, am
îndurat destul mizeria, suferințele, asuprirea și batjocura. Vrem să
ne reclădim casele, să avem liniște, să ne vedem de munca noastră,
să trăim liberi într-o țară liberă. Nemții, care ne-au pricinuit atâtea
dureri cu războiul lor aventurist, vor acuma să ne îngenunche din
nou, să ne „pedepsească” cum spuneam adineauri, să radă de pe
suprafața pământului și ultimele case ale orașului. Să nu-i lăsăm,
cetățeni, să treacă porțile orașului. Organizația locală a Partidului
Comunist Român vă cheamă la arme! Cu mic, cu mare, femei și
bărbați, muncitori, funcționari, țărani, chiar pensionari, de orice
meserie ați fi, tineret din școli și din ateliere, intrați în formațiunile
de luptă patriotice, puneți mâna pe arme și să pornim la luptă
pentru a-i dezarma și face prizonieri pe nemți!
— La arme! La arme! începură a se auzi strigăte pline de entuziasm
în toată sala.
— Să le arătăm noi cum se trece prin oraș!
— Cu capul plecat și între baionete!…
— Iubiți cetățeni, urmă Raicu tot mai înfierbântat. Să ajutăm
ostașii noștri care vor ști să-și facă datoria. Să luptăm alături de ei
de va fi nevoie, până la ultima picătură de sânge. Ne apărăm orașul,
ne apărăm libertatea, ne apărăm viitorul de mâine! Chemarea
noastră e chemarea poporului, a patriei! Comuniștii au dovedit că
știu să lupte pentru popor și ei vor lupta mai departe! Fiți alături de
noi în această luptă împotriva fasciștilor, luptă ce se desfășoară în
toată țara sub conducerea partidului nostru! Să dăm dovadă de
eroism, de abnegație, de dragoste față de patrie, de grijă față de
viitorul ei! Să le dăm, fraților, o mamă de bătaie nemților așa cum
le-am dat pe vremuri la Mărășești, dar să dăm cu nădejde, să țină
minte și să nu uite, că ăștia dacă nu-i cotonogim bine de tot acuma,
să le piară pofta de război, iar încep a umbla să pornească măcelul
în lume. Așa că dacă mâine ei nu se vor preda de bună voie și vor
începe luptele, vă chemăm, să vă adunați la bariera Craiovei,
mobilizând și pe alți cetățeni ai orașului, să vă adunați, zic, și să
primiți arme… Să arătăm viitorului că știm să ne scriem istoria cu
sânge de va fi nevoie!
Un ropot de aplauze izbucni ca un tunet în toată sala. Mulțimea se
ridică în picioare, bătând furtunos din palme. Dar nu se potoli bine
larma sălii, că Mihai, după ce-și trecu repede mâna prin păr, își croi
drum prin mulțime și dintr-o săritură fu sus pe scenă, alături de
Raicu. Profesorul rămase înmărmurit, privindu-l cu ochii mari, prin
lentilele ochelarilor.
— Ia uite-l, Ana, pe Mihai al nostru…
De nedumerire, femeia amuțise. Ce să spună? Ce știa ea ce-i în
capul băiatului ei? De la un timp devenise neascultător, irascibil,
făcea ce vroia, intrase ca și soră-sa Dana în iureșul evenimentelor
din ultimele zile… Era prea înflăcărat ca să-l fi putut domoli taică-
său, cu atât mai mult ea.
Larma din sală se potoli. Încet-încet, oamenii se așezară la loc pe
bănci. Cei de pe lângă perete, care stăteau în picioare, sau cei din
fundul sălii își găsiră poziții mai potrivite și rămaseră nemișcați.
— Cetățeni! vorbi Mihai rotindu-și ochii peste mulțime. Desigur, nu
mă cunoașteți… Dar asta n-are importanță. Sunt un simplu tânăr
din orașul nostru, un tânăr care aici a crescut și aici a învățat,
căruia îi e dragă fiecare floare a parcurilor, fiecare piatră a străzilor,
căruia îi e dragă libertatea și viața. Am fost închis până mai acum
câtva timp într-un lagăr din Germania, cunosc bestialitatea
fasciștilor, cruzimea lor, acțiunile lor răzbunătoare. De două zile,
un soare nou luminează țara noastră, soarele libertății și al
înfăptuirilor democratice viitoare. Dușmanii noștri, nemții lui Hitler,
așa cum vi se spunea aici de către domnul Raicu, vor să ne treacă
prin foc și sabie, să întunece soarele acesta strălucitor și dătător de
viață, de energie… Ca tânăr, chem tineretul din orașul nostru la
arme, să ne alăturăm ostașilor și la ceasul hotărâtor să pornim
lupta împotriva celor ce ne amenință la porțile orașului, să-i
dezarmăm și să-i facem inofensivi. E o datorie patriotică și tineretul
trebuie să-i răspundă în primul rând!
Ascultați deci chemarea organizației locale a Partidului Comunist
și, la arme!
Zicând acestea, Mihai coborî de pe scenă în aplauzele entuziaste
ale mulțimii și trecu printre oameni, către fundul sălii, cu capul
sus, plin de o anume semeție, cu obrajii îmbujorați. Când întâlni
privirea tatălui său, îi zâmbi și se strecură mai departe, spre grupul
din care plecase. Caporalul Dincu îl îmbrățișă și-i strânse mâna cu
putere. Mihai era emoționat, pentru prima dată în viața lui se
urcase pe o scenă și vorbise mulțimii, mai ales într-o acțiune ca
aceasta, atât de importantă. Dana îi strânse brațul, fericită,
șoptindu-i:
— Bravo, Mihai, mi-a plăcut. Ai fost la înălțime!
Pe scenă se urcă apoi un om slăbuț, cu păr bogat și frunte înaltă,
netedă, după câte se spunea funcționar la Atelierele C.F.R., apoi o
femeie între două vârste cu basma neagră și ochii înlăcrămați de
durerea pierderii bărbatului în război. Urmă după aceea un zugrav
cu cămașa și pantalonii plini de var, scund și îndesat, cu șapca dată
pe ceafă și obrazul rumen, apoi încă vreo patru alți vorbitori. Toți
prin cuvinte simple, înflăcărate, cerură ceea ce ceruse și Mihai,
sprijinirea luptei pentru dezarmarea nemților ce amenințau viața
orașului…
Târziu, aproape la miezul nopții, pe ușile larg deschise ale Casei
Poporului, mulțimea se revărsă zgomotoasă în stradă, umplând
trotuarele. În jur totul era liniștit și pustiu. Casele cu zidurile
afumate și ciuntite, fără acoperișuri, cu ferestrele negre se ridicau
sumbre în beznă ca niște lăcașuri ale morții. Departe în vale, spre
Dunăre, se auzea în noapte pufăitul unei locomotive și țăcănitul
sacadat al roților unui tren ce atunci intra în gară.
La primul colț, Raicu îl prinse de braț pe profesorul Gheorghiu și-i
zise zâmbind:
— Domnule profesor, vă felicit sincer, pentru că ați crescut doi copii
ca Dana și Mihai. Vă fac cinste…
— Mulțumesc, îngână încurcat Gheorghiu, vădit surprins de
această neașteptată apreciere. De fapt… nu știu… cum să spun,
vezi dumneata, ei au cam făcut ce-au vrut…
— Au făcut ceea ce trebuiau să facă, domnule profesor, zise Raicu
cu hotărâre. Au pornit pe drumul adevăratelor năzuinți. Pentru
mulți ei pot fi exemplu!
— Tot ce se poate… răspunse Gheorghiu încurcat.
Raicu întinse profesorului mâna, salută printr-o ușoară înclinare a
capului pe soția acestuia, apoi, depășindu-i, se îndepărtă pierind în
mulțimea care se îndrepta în grupuri compacte către centrul
orașului.
— Ce spui de aprecierea vecinului nostru? se întoarse profesorul
spre Ana care mergea alături, ținându-l de braț.
— Mai bine aș vrea să aud aprecieri că s-au distins undeva la
învățătură, nu în…
Tăcu, înecându-se, tuși în pumn și apoi își șterse ochii de lacrimi.
— …în chestii din astea politice sau ce naiba sunt… reluă ea cu
glasul răgușit. Au mintea necoaptă și s-au și băgat în politică! Cine
l-o fi îndemnat pe Mihai să se apuce să vorbească de acolo de pe
scena aceea? Ei, mulți peri albi mi-a scos mie băiatul ăsta!
— Nu mai puțini mie, adăugă Gheorghiu. A crescut și…
Vru să mai spună ceva, dar din urmă îi ajunseră gălăgioși Dana,
Mihai și Maxim. Așa că tăcu și-și văzu liniștit de drum, închizând în
el nemulțumirea care-i măcina de câteva zile inima: singurul lui
băiat nu-și făurise încă un rost în viață și se și lansase în activități
politice.
În aceeași noapte, într-o casă de pe Strada Mare, unde se instalase
în mod provizoriu sediul organizației locale a Partidului Comunist,
avu loc o adunare a grupului de acțiune la care luau parte Raicu,
Haralamb, Gligor, caporalul Dincu și sublocotenentul Ganea. Era
trecut de miezul nopții. În odaia cu pereții acoperiți de scoarțe
oltenești, în jurul mesei pe care ardea o lampă cu gaz cu sticla
afumată, Raicu făcu o scurtă informare asupra noilor evenimente
din oraș și ceru membrilor grupului de acțiune să depună toate
eforturile pentru ca insurecția să triumfe și aci, ca în toate colțurile
țării.
— Situația, tovarăși, încheie el, este destul de complicată. Așa după
cum știți, nemții sunt la porțile orașului. Înfuriați, ei vor face tot
posibilul să treacă cu forța către Timișoara și pentru asta vor
arunca asupra noastră întreaga muniție de care dispun: gloanțe,
proiectile de tun, grenade. Vor căuta cu orice preț să-și croiască
drum, având în vedere că trecerea prin oraș e singura cale de acces
pe șoseaua principală către Timișoara. Pentru a-i da peste cap, iată
ce propun eu…
Raicu tăcu pentru o clipă. Scoase din buzunar un carnețel, îl răsfoi
și se opri asupra unei pagini. Ceilalți tăceau la rându-le și-i
urmăreau cu atenție fiecare mișcare.
— Așa… zise el netezind hârtia cu palma. Mi-am făcut aici un plan
și vreau să mă uit peste el. Va să zică, după cum spuneam, orașul
nostru se găsește pe o arteră principală de comunicație, drumul
Craiova-Timișoara. Nemții nu se pot retrage spre Banat, ca să se
regrupeze cum au primit ei ordin, decât folosind șoseaua națională,
calea ferată sau apa Dunării.
— Dunărea a fost minată azi de niște vase românești, lămuri Gligor.
Eram în șantier când am văzut două remorchere, deservite de
marinari militari români care lansau mine.
— Deci această cale se exclude, conchise Raicu, bineînțeles
rămânând să verificăm situația minărilor. Așadar, e vorba numai
de calea ferată și de șoseaua națională.
— Să tăiem orice posibilitate de acces pe ele, propuse Victor Ganea.
— Despre asta vroiam să vă vorbesc eu, zise Raicu. Despre tăierea
acestei posibilități…
— În ce fel? fu curios să afle Gligor.
— O grupă din formațiunile de luptă patriotice, urmă Raicu, se va
strecura prin pădurea Balota și va defecta acele la macazurile aflate
la Valea Albă. Orice tren care ar intenționa să intre în Șimian și apoi
în Severin va fi deviat pe linia de rezervă și oprit acolo sus, în
tampoanele fixe. Câteva grupe de militari și muncitori vor asigura
malul Dunării de la gura Topolniței până către Șantierul naval și
mai sus, pentru a nu permite nici unei ambarcațiuni care ar veni
de dincolo, de pe celălalt mal sau chiar din cursă, de pe Dunăre, să
acosteze la mal.
— Mă gândesc să fixăm două tunuri antitanc la malul apei,
propuse Ganea. Unul, jos, pe linia ferată, la intrarea în cartierul
Tabaci, altul undeva lângă granicul din Șantier sau dincolo de calele
de lansare… Să țină sub supraveghere toată apa Dunării în dreptul
orașului.
— Asta-i bine! aprobă Raicu.
— Nu pot fi și trei tunuri? întrebă Gligor. Încă unul amplasat la
intrarea în Schela Cladovei, pe malul apei.
— Se poate și trei, încuviință Ganea.
— Dacă se poate, atunci să stabilim trei, zise Gligor. Să fim siguri
că având piesele astea amplasate pe malul Dunării, supraveghind
întregul sector, nici un vas nu se va putea apropia de oraș, fie să
debarce trupe nemțești, fie să deschidă foc asupra noastră din
mijlocul apei.
— Deci rămân trei piese, hotărî Raicu. Dom’le sublocotenent, te rog
notează dumneata treaba asta. Mâine în zori să fie deja amplasate,
cu servanții lângă ele.
— În noaptea asta se va executa totul.
— Foarte bine, conchise Raicu. Acum să stabilim cum vom mobiliza
populația pentru a o constitui în grupe organizate, să primească
arme, muniție, grenade… Totul trebuie făcut în noaptea asta. Să
nu ne surprindă atacul inamicului nepregătiți…
Încă un ceas cei din grupul de acțiune purtară discuțiile în jurul
mesei pe care lampa de gaz începuse să înalțe spre tavan o șuviță
de fum negru. Când se ridică ședința, în acel cartier mărginaș,
cocoșii urcați pe cotețe și garduri vesteau că trecuse miezul nopții.
 40

A doua zi dimineața, cam pe la răsăritul soarelui, un soldat veni în

cancelaria companiei și-l vesti pe sublocotenentul Ganea că la
poarta regimentului au sosit cei doi ofițeri nemți care fuseseră în
ajun, seara, la colonelul Predoiu.
— Și ce vor? întrebă sublocotenentul întinzând brațele să se
dezmorțească. Venise în a doua jumătate a nopții la regiment, luase
măsuri pentru a aduce la îndeplinire cele hotărâte în ședința cu
Raicu și apoi când începură a miji zorile îl prinsese puțin somnul,
doborât de oboseala de peste zi. Se culcase în cancelarie pe un pat
improvizat din câteva lăzi, gata în orice clipă pentru alarmă.
— Nu știu ce vor, dom’sublocotenent, răspunse moale soldatul. Au
treabă, spun ei, cu domnul colonel.
— Spune-i plutonierului Avram, ofițerul de serviciu, să le dea
drumul. Am să stau eu de vorbă cu ei până ce vine domnul
colonel…
Ostașul salută luând poziția de drepți și dădu să plece.
— Stai puțin! îl opri Ganea. Să plece imediat trăsura și să-l aducă
pe domnul colonel la cazarmă. Trap!
Peste o jumătate de oră colonelul Predoiu, nebărbierit, cu fața trasă
de nesomn, încheindu-se pe drum la veston, sosi la cazarmă și intră
în cabinetul său, unde îi găsi pe cei doi ofițeri nemți stând de vorbă
cu sublocotenentul Ganea.
— Gut morgen! 43 zise rece Obst și, cu bărbia înălțată, grav,
privindu-l de sus pe Predoiu îi întinse mâna. Am fenit pentru
discuție…
Celălalt neamț, căpitanul, stătea cu mâinile la spate, cu picioarele
rășchirate și se legăna ușor când înainte, când înapoi, într-o
clătinare continuă ca într-o joacă. Cu ochii micșorați privea statura
masivă a lui Victor Ganea și-l măsura pe ofițerul român din cap
până-n picioare, stăruind cu ochii mai mult asupra umerilor săi lați
și puternici de atlet.
— Ați vorbit cu comandamentul dumneavoastră? întrebă Predoiu
în timp ce-și punea cascheta în cuier.
— E ordin se merge Timișoara! răspunse scurt Obst, înălțând
bărbia în aceeași poziție rigidă, de aroganță. Înarmat…
— Ordinul acela e valabil în țara dumneavoastră, pentru armata

43 Bună dimineața! (l. germană, n.a.)

dumneavoastră, zise Predoiu enervat, trecându-și degetele prin
părul încă răvășit după somn. Pentru mine n-are nici o
valabilitate… Mie nu-mi pot da ordine decât comandanții mei.
— Ordin trebe executat! vorbi înțepat Obst și cu un gest repezit își
potrivi mai bine monoclul la ochi. Executat schnell… blitz… 44
— Imediat! interveni cu impertinență și căpitanul neamț
continuând a se legăna pe picioare.
— Imediat… reluă Obst, amintindu-și termenul corespunzător din
limba română.
Predoiu aruncă o privire fugară lui Ganea și acesta înțelegând
gândurile superiorului său îi răspunse printr-o ușoară înclinare a
capului. Într-adevăr, nemții se arătau tare obraznici! Câteva clipe
în cabinet domni o tăcere adâncă. Apoi Obst își privi cu nervozitate
ceasul de aur de la mână și, punându-și cascheta pe cap, zise
înălțând iară bărbia:
— Noi plecat. Merge Timișoara…
— Dar ce, unde se trezesc ăștia aicea, dom’le colonel? îi sări țandăra
lui Ganea. Ne tratează ca pe niște supuși, ne vorbesc de sus și
continuă a se considera stăpânii armatei noastre? Gata, „el plecat,
merge Timișoara”, de parcă nici nu vrea să țină seama de noi. Ne
aflăm cu ei în stare de război, nu se predau, înseamnă că sunt
prizonierii noștri. Scurt și cuprinzător!… Așa că…
— Ganea, nu-i încă momentul, șopti Predoiu. N-am verificat
batalioanele…
Căpitanul neamț înțelese pe dată discuția dintre cei doi ofițeri
români și fulgerător aruncă o privire bănuitoare lui Predoiu, apoi
din nou lui Victor Ganea. Instinctiv și cât mai pe ascuns duse mâna
la spate, desfăcând dintr-o singură mișcare tocul de lac negru al
pistolului. Dar în aceeași clipă Ganea, sesizând gestul, se năpusti
asupră-i, îi prinse mâna de la încheietură și cu toată puterea celor
peste o sută de kilograme ale sale, i-o răsuci atât de tare încât
neamțul, strâns ca într-o menghine, scoase un vaiet scurt și se
îndoi brusc din mijloc, gata să se frângă. În aceeași clipă, Obst, cu
ochii măriți de spaimă, se dădu un pas înapoi, monoclul îi căzu,
rămânând agățat de un șnur negru pe piept. Apoi, ca un turbat, se
repezi și-l prinse pe Ganea cu ghearele de gât. Masivul ofițer român
însă nu descumpăni. Se aplecă, îl luă repede în spinare și dintr-o
smucitură bruscă, îl zvârli peste cap ca pe un sac tocmai lângă

44 Repede… fulger… (l. germană, n.a.)

birou. Se întoarse apoi într-o piruetă scurtă și cu pumnul îi trânti
o lovitură zdravănă între ochi căpitanului neamț ce venea către el.
— Räuber!45 strigă acesta, urlând de durere în timp ce încerca să-l
lovească cu piciorul în pântec, dar Ganea se feri într-o parte și
făcându-și vânt îi dădu cu pumnul o a doua lovitură atât de
puternică încât neamțul își dădu ochii peste cap și se prăbuși peste
Obst.
În acest timp, Predoiu scosese repede din sertar pistolul și cu el
întins îi cerea lui Obst, încă prăbușit pe podea, să ridice mâinile și
să se predea. Neamțul însă, cu uniforma răvășită și cravata strâmbă
la gât, cu fața congestionată, zgâriat la tâmplă și cu gura
însângerată, se făcea a nu înțelege. Gâfâind, se ridică greoi și vru
să ducă mâna la spate să scoată și el pistolul. Dar nici nu schiță
bine gestul, că Victor Ganea, tot cu o lovitură de pumn, tare ca de
ciocan, îl rostogoli cu fundul în sus, tocmai lângă ușă, peste
căpitanul ce umbla buimac în patru labe fără să-și poată afla
echilibrul.
— Mama voastră de pușlamale, pe unde ați pus piciorul ați jecmănit
ca-n codru, ați furat cât ați vrut și cum ați vrut și acuma tot pe noi
ne faceți tâlhari?? Na! Uite așa știe să dea hoțul de păgubaș român!
zise gâfâind Ganea, dându-și la o parte cu palma părul răvășit pe
frunte. Domnule colonel, telefonați gărzii să vină să-i ridice, că dacă
mă mai învârtesc de vreo două ori cu pumnii prin fălcile lor, nu știu
dacă n-or veni ostașii de pomana dracului!
Cele întâmplate în cabinetul colonelului Predoiu la acel ceas
matinal se răspândiră ca fulgerul în toată cazarma. Primul care
dădu de veste militarilor fu plantonul de la ușa comandantului de
regiment. Ostașii care abia se echipaseră erau de-a dreptul uluiți.
Unii dintre ei ieșiră în curte, alții stăteau curioși pe la ferestre, să-i
vadă pe cei doi ofițeri nemți bătuți măr, escortați de către patru
militari în drum către o cameră rezervată special a fi arest, într-una
din magaziile de materiale.
— Măi, frati-miu, da’ i-a făcut zob dom’s’lent al nostru! zicea câte
unul dintre ostași, plin de admirație pentru comandantul său.
— Are tărie în pumn, nu glumă!
— Dă cu suferința lui, cu aia dă! căută să lămurească lucrurile
soldatul Niță Dogaru, care tocmai se bărbierea într-un ciob de
oglindă rezemat de pervazul ferestrei. Că și ’mnealui nu-i mai

45 Tâlhar! (l. germană, n.a.)

înstărit ca oricare dintre noi. Fecior de oameni sărmani, a crescut
necăjit și amărât cum numai inima lui o știe. Mi-a spus mie
dom’caporal Dincu…

În acest timp, jos, în vale, pe șoseaua ce trece spre Șimian

traversând zăvoiul Topolniței, ofițerii nemți stăteau adunați în jurul
unui foc de vreascuri ce arsese toată noaptea marcând mica tabără
improvizată. În așteptarea comandantului lor, locotenent-colonelul
Obst, și a căpitanului însoțitor, comentau în fel și chip situația
armatei lor și soarta războiului. Erau nedormiți, cu fețele livide,
nebărbieriți și prăfuiți, dar tot gravi și solemni, afișând un aer de
sfidare pentru tot ce se întâmpla în jurul lor. Nerăbdători, își
cercetau mereu ceasurile de mână și priveau în lungul drumului
către oraș, pe șoseaua pe unde cu aproape un ceas mai înainte
plecaseră Obst și însoțitorul său. Soldații se învârteau în jurul
mașinilor înalte, cenușii, acoperite de colbul drumului, se spălau
turnându-și unii altora apă din canistre, sau fumau stând ciorchine
în jurul câte unui aparat de radio portativ ce transmitea muzică
sau diferite știri de pe fronturile de luptă. Cei mai mulți însă,
conform unui ordin primit încă de la ridicarea nopții, verificau
starea armamentului automat – mitralierele, puștile-mitralieră.
Tunurile, cu husele scoase din capul țevilor, fuseseră luate din
drum și împrăștiate în diferite puncte, pe valea Topolniței, chipurile
pentru a fi curățite. În realitate, prevăzători, nemții se pregăteau
pentru un eventual atac pe care l-ar fi dezlănțuit în caz că li se
refuza categoric de către garnizoana română trecerea prin oraș.
Mult mai încolo, cam pe linia ce marca începuturile grădinilor de
zarzavat și mai departe până către apa Dunării sau către fabrica de
spirt Banovița, erau înșiruite posturile de pază ale micii gărzi de
infanteriști români, comandată de sergentul Comănici. Nemții
priveau prin binocluri sau cu ochiul liber către acele posturi și nu-
și puteau da seama dacă militarii deserveau mitraliere ori eventual
tunuri ușoare de câmp, sau erau dotați numai cu puști. Și nu
puteau face acest lucru pentru că ostașii români stăteau ascunși în
hățișurile zăvoiului sau înapoia dâmburilor înalte de pământ, fără
să se arate sau să facă vreo mișcare care le-ar fi trădat locul de
pândă. Numai sergentul Comănici, un muntean înalt și voinic, cu
mustăcioară neagră și sprâncene stufoase, se arăta când și când la
șosea, mergând cu pas rar, fără grabă, ca omul care așteaptă ceva
sau n-are nici un fel de treabă.
Când Chirică și celălalt militar ce-i însoțiseră și în dimineața
aceasta pe cei doi ofițeri nemți se întoarseră și-i povestiră
sergentului toate cele întâmplate în cazarmă, acesta înțelese
imediat că situația era destul de gravă și că, dintr-o clipă într-alta,
nemții vor căuta să-și salveze comandantul prin luptă și să treacă
prin oraș retrăgându-se către Timișoara. Așa că fără a mai aștepta
un alt ordin, el trecu pe la fiecare ostaș, pe la fiecare post de pândă
și dădu de știre cele aflate, îndemnând pe toată lumea să stea cu
mâna pe armă și să fie cu ochii în patru.
Dar amănuntul întoarcerii celor doi militari fără Obst și căpitanul
lui însoțitor nu scăpă nici ofițerilor nemți care stăteau la taifas în
jurul focului de vreascuri. Cel mai mare în grad dintre ei, maiorul
Schultz, ca și ceilalți din juru-i, trase concluziile corespunzătoare.
Maiorul era un om înalt, slab, cu gâtul lung și capul mic, în care
abia se zăreau ochii lui albaștri, spălăciți, ce luceau șters pe chipul
cu obrazul roșu, ars mult de soare. Purta o capelă de campanie, din
postav verzui, cu cozorocul destul de lung, ce-i umbrea ochii, și o
bluză tot verzuie, decolorată de soare, pe care sclipea argintul
însemnelor de grad, iar la una dintre cheutori panglica roșie, tivită
cu negru, a „Crucii de fier”, clasa a II-a. Stând mai de-o parte,
maiorul trăgea nervos dintr-o țigară de foi și privea stăruitor către
sergentul Comănici ce pornise alături de cei doi ostași către
marginea zăvoiului. Fumul focului în jurul căruia se strânseseră
ofițerii nemți se înălța în fuioare alburii către cer, răspândind în jur
un miros acru, înțepător, care-l irita foarte mult pe maiorul Schultz.
Din această pricină, el se îndepărtă de acest loc, dar fără să-și ia
ochii de la șoseaua ce intra în oraș cât și de la sergentul Comănici
care, destul de calm, mergea împreună cu ostașii către adăposturi.
Un soldat german aduse o marmită de cafea fierbinte și,
deșurubând capacul de zinc, începu să toarne în bidoanele ofițerilor
lichidul cafeniu și aromat. Trecu apoi la maiorul Schultz, dar
acesta, cu un gest al mâinii, îi făcu semn că nu servește și rămase
mai departe, îngândurat, cu privirea ațintită spre șoseaua pe care
plecaseră de atâta vreme Obst și căpitanul însoțitor. Era obosit și
flămând, dar nu putea mânca, nu putea sorbi nici măcar o cană de
cafea, din pricina neliniștii și a îngrijorării ce-l cuprindea cu fiecare
clipă tot mai mult. Nu-și putea explica de ce întârziau atât de mult
cei doi, de ce nu se mai întorceau? De ce veniseră militarii români
singuri și nu se mai înapoiaseră, ca în ajun, împreună cu ofițerii
germani? Nu cumva la mijloc e o cursă? Dacă au fost arestați?
Citindu-i îngrijorarea pe chipu-i alb și stafidit, un locotenent destul
de în vârstă pentru gradul lui – rezervist pesemne – gras și cu o față
blondă, buhăită, veni lângă maior și-l întrebă de ce se arată
neliniștit, când mai sunt încă speranțe ca cei doi să se întoarcă.
Poate că discuțiile s-au prelungit fără să se ajungă la o înțelegere,
sau poate că colonelul român a cerut o convorbire telefonică cu
Bucureștiul și așteaptă răspunsul, mă rog, sunt o mie și una de
posibilități…
Maiorul nu răspunse. Clătină numai capul abătut, parcă absent la
cele ce i se spunea și continuă să tragă mereu din țigara de foi,
sugându-i coaja cu buzele lui subțiri și vinete. Nu știa ce hotărâre
să ia. Era înlocuitorul la comanda coloanei în lipsa lui Obst și acest
fapt implica răspundere, chibzuială și eventual unele măsuri care
să le asigure ieșirea din această situație critică. Își mai privi încă o
dată ceasul de la mână, apoi într-un târziu, întorcându-se către
grupul ofițerilor ce sorbeau liniștiți din bidoane cafeaua caldă,
ordonă adunarea lor la marginea zăvoiului.

În cabinetul său, colonelul Predoiu, încă surescitat de cele

întâmplate cu un ceas mai înainte, stătea la birou și vorbea la
telefon cu comandantul unuia dintre batalioanele de recruți aflate
în tabăra din comuna Erghevița, Balota și Poroinița.
— Alo, Popescule, aveți grijă, măi, acolo, cum pregătiți oamenii,
avertiza el. Căști, muniție… întocmiți un plan de luptă. Maiorul
Băiatu, căpitanul Bocănete de la armament greu, Bărbulescu de la
120, sunt gata?
— Gata, dom’le colonel. De aseară, de când ne-ați anunțat
dumneavoastră…
În clipa aceea, în afara cazărmii, către zăvoiul Topolniței, se auzi o
răbufnitură surdă ca un tunet, apoi încă una și urmă îndată o a
treia. O mitralieră prinse să țăcăne continuu cu ecouri prelungi și
câteva puști răzlețe detunară și ele la intervale egale în diferite
puncte de la marginea orașului. Predoiu rămase o secundă cu
receptorul în mână, ascultând cu atenție către fereastra deschisă,
apoi vorbind precipitat și neliniștit, spuse:
— Bine, Popescule, ai grijă, e la mijloc onoarea regimentului
nostru. Văd că s-a deschis foc. Mă duc să văd ce este…
Lăsă receptorul să cadă în furcă și ieșind repede pe coridor trimise
plantonul să cheme pe ofițerul de serviciu. Dar în timp ce-l aștepta
pe acesta în capătul scărilor, pe poarta cazărmii intră ca o vijelie
soldatul Chirică, cu obrajii roșii de alergătură, într-o mână cu
boneta iar în cealaltă cu arma.
— Ce-i, măi camarade? îi ieși înainte Predoiu.
— Domnule colonel, vorbi gâfâind Chirică, nemții au deschis foc
asupra noastră. M-a trimis dom’sergent Comănici să raportez
domnului sublocotenent Ganea, să trimită ajutoare, altfel ne răpun
blestemații ăia… Sunt puhoi în toată lunca Topolniței și au început
să se răspândească în trăgători pentru atac. Mașinile le-au tras
înapoi și au împins tunurile înainte. Și tunurile, și mitralierele…
O nouă răbufnitură răsună ca un vuiet de furtună către lunca
Topolniței. Urmă o alta parcă mai aprigă, adâncă și cutremurătoare,
cu ecouri prelungi, încât geamurile pavilioanelor prinseră a zbârnâi
abia perceptibil. Îndată, mitralierele își începură muzica lor
continuă, sacadată, prevestitoare de groază și moarte. Îngrijorat,
colonelul Predoiu alergă la colțul clădirii, privi atât cât putea printre
ramurile copacilor din curte către valea Topolniței după care se
întoarse și spuse plutonierului Avram, ofițer de serviciu, ce-l urma
îndeaproape:
— Să vină sublocotenentul Ganea la mine! Să sune alarma!
După câteva clipe, peste acoperișurile pavilioanelor răsună glasul
de alamă al goarnei. Sunetele dese, repetate ale trâmbiței,
zbucneau în aerul cald al dimineții, alarmant și neliniștitor ca o
chemare înflăcărată și totodată plină de speranță. De prin
dormitoare ostașii începură a năvăli în mare grabă, bocănind pe
scările de piatră, înjurând, strigând, învălmășindu-se și
înghesuindu-se să ajungă cât mai repede la adunare. Unii își
prindeau centurile din mers, blestemând cataramele care nu se
închideau, alții nu nimereau să vâre nasturii în cheutorile bluzelor
de doc, dar o țineau tot într-o fugă, cu armele în cumpănire sau în
bandulieră, în mână cu lopeți Linemann, pe cap cu căști și la șold
cu bidoane ce se loveau zgomotos de tecile baionetelor.
— Hai, trap, leat, trap! îi îndemna din urmă sergentul major
Gălușcă, lovindu-i pe unde nimerea cu cravașa. Trap, măăă, că-ți
mănânc ficații acuma! Uite-acuma intru-n tine!
Se formau rândurile, se împlineau plutoanele, se auzeau tropăituri
scurte, înfundate de bocanci frământând pământul; oamenii cu
fețele lucii de sudoare și cu bluzele leoarcă în spate se aliniau
privind speriați către colțul pavilionului unde colonelul Predoiu
aștepta la umbra unui castan să vadă în cât timp se aduna
subunitatea.
— Hai, trap, leat, trap… tu-ți cădelnița cu care te-ai botezat! îi tot
zorea din urmă Gălușcă lovind cu cravașa când carâmbii lucii ai
cizmelor sale bilgher, când spinarea câte unui ostaș întârziat care
în alergare își trăgea după el arma, lopata, centura sau foaia de
cort.
Unul, în graba aceea mare, scăpă casca și un altul din urmă, venind
în fugă, o lovi cu piciorul ca pe-o minge înălțând-o de la pământ.
Blestemata se opri drept în spatele sergentului major Gălușcă, ce
sări ca ars, neștiind cine-l lovise. Frecându-și spinarea cu palma,
se întoarse aprins la față ca un rac fiert, îl dibui dintr-o ochire pe
acela și înălță cravașa gata să-l lovească; dar în clipa aceea pe
treptele de piatră ale pavilionului apăru sublocotenentul Ganea.
— Lasă bătaia, Gălușcă! îi strigă el înfierbântat. Nu te mai lași de
apucăturile astea murdare. Ia-ți imediat cască, pușcă și treci la
tunuri! În cinci minute să-mi tragi piesele acolo pe alee, ai înțeles?
Subofițerul aruncă o privire plină de ură către ostașul care scăpase
ca prin minune de loviturile cravașei sale și plecă înjurând către
remize unde se vedeau deja niște militari deschizându-le larg ușile.
— Trebuia să izbești mai bine casca aia, măi Totelică! zise râzând
Niță Dogaru din frontul ce abia se încheiase. Să i-o fi pus drept în
cap lui dom’ Gălușcă, zău, că ăsta a mirosit frontu, cum am mirosit
eu parfum de împărăteasă! Să se învețe și el cu tinicheaua pe cap…
Un râs înfundat se auzi în tot plutonul; cel mai bătrân soldat din
companie avu darul acum ca și altă dată să aducă veselie în
atmosfera aceea atât de apăsătoare.
— Lăsați, mă, glumele, că uite-l colo pe dom’colonel.
— Nu ne-aude el, n-avea grijă…
— Mă, frati-meu, dac-aș pune mâna pe Clausin ăla, cu care are
bietul Chirică o socoteală, zise de astă dată șoptit Niță Dogaru, zău
că i-aș băga baineta drept în burtă…
— Geaba, nea Niță, că Clausin a fost arestat de alaltăieri dimineață,
vorbi un ostaș tinerel din grupa din spate.
— Zău, mă?
— L-au arestat muncitorii, sus la primărie, tocmai când vroia să se
urce în otomobil.
— Ce vorbești, vericule? se miră Niță Dogaru. Și bietul Chirică stă
la posturi în vale la Topolnița și îl tot așteaptă să răsară de undeva,
ca dracu din baltă! Ei, nu-i nimica, își luă el seama, dacă începem
bătălia pescuim noi alți Clausini, n-ați văzut, lui dom’sublocotinent
al nostru ce i-a fost dat să-i cadă în mână cu noaptea-n cap? Numa
unu și unu…
Peste câteva minute, întreaga companie era adunată pe platoul din
fața pavilioanelor. Dincolo de dealul Balotei soarele se înălțase de-
a binelea pe cerul curat ca sticla. Se anunța o zi călduroasă, așa
cum fuseseră mai toate până atunci, și prin aerul încins prinseseră
a țiui cosașii în alergarea lor nevăzută. Sublocotenentul Ganea
trecu prin fața rândurilor, privindu-l cu insistență pe fiecare ostaș
în parte și se declară mulțumit de felul cum se prezentaseră la
adunare oamenii de sub comanda sa. La timp, echipați în ordine,
cu armamentul din dotare asupra lor, pe cap cu căști și la șold cu
lopeți Linemann, bidoane, baionete…
— Aveți fiecare asupra voastră câte două unități de foc? întrebă el
cu glas tare, privind peste ostași.
— Daaa! răspunseră toți în cor.
— Câte unități de foc ai asupra dumitale, nea Niță?
— Am o sută, dom’sublocotenent. O sută în cap!
Auzind răspunsul, ostașii prinseră a râde pe înfundate, cu capetele
plecate, să nu-i vadă comandantul.
— Câte, nea Niță? începu a râde și Ganea și veni mai aproape să
vadă dacă bătrânul ostaș nu are cumva vreo raniță încărcată cu
muniție lăsată jos lângă picior.
— O sută, dom’sublocotinent! confirmă încă o dată Niță Dogaru.
Am cartușe și prin pozonare că n-au intrat toatele în drăcia asta de
piele, iacă o sută de cartușe în cap… Ni le-a împărțit aseară
dom’sergent major Gălușcă.
— Cincizeci de cartușe fac o unitate de foc! îi șopti o voce din spate.
Deci nea Niță, dacă ai o sută, se cheamă…
— Lasă, bre omule, nu mă mai boscorodi atâta că știu eu ce spun,
se întoarse el și vorbi supărat către acela. Ehe, băiete, când eu
făceam armata, tu trăgeai câinii de coadă pe uliță! Nu vezi că
dom’sublocotinent, iacă a plecat și n-a zis nimica? Ba parcă a
început să și râdă…
În acest timp, dinspre zăvoi răbufneau tot mai des tunurile, iar
mitralierele țăcăneau ca turbate. Ecourile prelungi ale tragerilor se
înălțau sinistre peste cazărmi ca niște aripi ale morții.
— Aoleo, măiculiță, i-auzi turbații! zise unul dintre militari.
— Las’că îi luăm noi de gât acușica. Ah, ce mă mănâncă palmele!
— Da unde-i dom’s’lent?
— Uite-l, ia, colo cu dom’colonel…
Cu frunțile în soare, sub căștile grele, încinse, cei din companie
priveau către comandantul lor care la colțul pavilionului, sub un
castan umbros, vorbea ceva cu Predoiu. Ganea porni apoi alături
de acesta și cei doi ofițeri veniră în fața militarilor. În câteva cuvinte,
colonelul ținu să le arate ce misiune importantă îi așteaptă, cum
trebuie să se comporte în luptă, cum fiecare trebuie să dea dovadă
de același eroism pe care-l arătaseră la curățirea comandamentului
german. Compania nu va acționa singură. Cele două batalioane de
recruți din pădurea Balota, dacă va fi nevoie, vor ataca din spate,
iar în sprijinul lor direct vor veni artileriștii și cavaleriștii care au
primit ordin de-aseară să plece din tabăra de la Padina și să
pornească încoace.
— Fiți demni, ostași, de înaintașii neamului nostru! încheie
colonelul Predoiu scurta sa cuvântare. Vă doresc izbândă și să vă
întoarceți sănătoși!
Peste câteva clipe, compania se puse în mișcare. În fața magaziei de
armament, caporalul Dincu și plutonierul major Grădinaru, care
tocmai curățau niște puști de unsoare și le băgau în lăzi, se opriră
din lucru și priviră și ei plecarea ostașilor. Oamenii călcau rar, în
cadență, sub apăsarea armamentului și a echipamentului de
război, se priveau în tăcere pe sub marginile căștilor sclipitoare, iar
unii dintre ei, luptători pentru întâia dată, încercau un sentiment
de neliniște și îngrijorare.
Pe aleea învecinată, sergentul major Gălușcă, căruia abia i se vedea
nasul de sub casca prea mare pentru, capul său, supraveghea
înhămarea cailor la atelajele tunurilor, agitând în aer cravașa de
piele și strigând la ostași cât îl ținea gura, de parcă turbase. Nu-i
convenea de fel că trebuia să ia direct parte la lupte, el care fusese
declarat inapt pentru serviciul combatant.
 41

Vestea atacului trupelor germane se răspândi ca fulgerul în tot

orașul. Negustorii celor câtorva magazine deschise în ultima vreme
pe Strada Mare zăvorâră ușile, traseră în grabă peste ele rulourile
de tablă, acoperiră vitrinele cu obloanele și plecară să-și adune
lucrurile și să fugă undeva prin comunele învecinate. Pe străzile
cartierelor lumea ieșise pe la porți îngrozită de vuietul proiectilelor
și șuierul gloanțelor ce creștea într-un chip înspăimântător. În vale,
către Dunăre, la Șantierul naval și la Atelierele C.F.R., întocmai ca
în vremea bombardamentelor aeriene, sirenele vapoarelor și ale
locomotivelor prinseră a șuiera prelung, alarmant, iar clopotele
bisericilor Grecescu și Maioresii își uniră și ele glasurile de bronz în
strigătele acelea de spaimă și moarte. Muncitorii lăsară lucrul,
aruncară sculele pe bancuri, coborâră de pe schelele vapoarelor și
de pe cazanele locomotivelor și astfel, într-un șuvoi continuu,
neîntrerupt, îndemnați de comuniști, porniră către centrul orașului,
strângându-se grămadă în parcul din fața primăriei. Pe ziduri și pe
garduri, pe obloanele prăvăliilor și pe panourile de afișaj apăruseră
într-o clipă sute de manifeste ale Partidului Comunist Român,
organizația locală Turnu Severin, care chema populația la arme,
pentru salvarea orașului de puhoiul fascist. Oamenii se opreau din
fugă, citeau rândurile acelea tipărite cu litere mari, negre, și, fără
să mai aibă timp de comentarii, tălăzuiau continuu către parcul
înțesat de lume.
— Ce facem? întrebă cineva cu îngrijorare și toți cei care stăteau
îngrămădiți pe sub pomii cu coroane bogate întoarseră capetele
către el. Era vorba să ne organizăm, să primim arme…
— Eu am fost dat în grupa lui Panait, zise unul scund și slăbuț, în
mână cu o carabină. Uite, am și armă. Unde ești, Panaite, frati-miu?
— Păi de ce ne-am strâns aici ca oile la stână? întrebă aproape
strigând un altul peste mulțime. Să putem fi luați mai ușor la ochi
de tunurile nemțești? Hai să pornim la vale, către cazarmă…
— Porniți, dar în ordine, măi oameni buni, interveni Voinea,
muncitorul de la Atelierele C.F.R., care atunci numai ce sosise și îl
căuta prin mulțime pe Gligor, nituitorul. În ordine, vă rog.
Dar Gligor nu se zărea nicăieri. După puțin, acesta se ivi pe capra
unei trăsuri ce oprise drept în fața primăriei. Avea în mână o pușcă,
iar peste umăr petrecută o bandă de cartușe ce sclipeau argintiu în
soare.
— Cetățeni! strigă el către toți cei adunați în parc și pe străzile
laterale. Frați muncitori! Nu mai stați locului! Porniți cu toții către
marginea orașului să-i întâmpinăm pe nemți așa cum se cuvine. La
regiment se dau arme! Cu toții la arme! Tovarășe Voinea, și tu,
Panaite, Cristescule, formați grupele…
— Le formăm acolo după ce luăm arme.
— Hai să ne luăm puști, băiete.
— Poate și grenade…
— Hei, ăla cu trăsura, stai nițel să mergem și noi!
— Uite, măi, un camion trece prin fața farmaciei. Oprește-l, și în el,
fraților!
— Ține-i calea și ăluia cu căruța. Așa, sus toată lumea…
Un șir neîntrerupt de vehicule, format din trăsuri, mașini, căruțe,
gabriolete începu să se îndrepte într-o goană nebună către bariera
Craiovei, unde nemții dezlănțuiseră atacul. Oamenii, urcați pe
caprele trăsurilor sau claie peste grămadă în căruțe, strigau și
agitau mâinile deasupra capetelor, îndemnându-i și pe cei care
alergau pe jos să se grăbească, să ajungă la timp acolo.
De la fereastra cabinetului său, Paul Alboiu, cu fața buhăită de
nesomn și țigara atârnându-i între buzele groase, privea toată
scurgerea aceea de oameni și nu știa ce să creadă. În spatele său,
comisarul-ajutor Anghelescu, speriat la culme de evenimentele din
ultima vreme, își tot trecea degetele prin părul înfoiat și căuta să-l
convingă pe Alboiu:
— Zău, domnu’șef, ce interesuri avem să-i alungăm pe germani?
Să-i lăsăm să intre în oraș și să pună la loc ordinea dinainte.
— Am dat un ordin, trebuie să se execute imediat! decretă Alboiu
impasibil. În cinci minute detașamentul de gardieni să pornească
înarmați către bariera orașului.
— Zău, n-are rost, domnu’șef…
— Anghelescule! se întoarse aspru spre el Alboiu. Nu discuta
ordinele mele… Garnizoana ne-a cerut sprijinul, trebuie să-l dăm.
Vin vremuri noi… Uite-i cum aleargă muncitorii.
— Să fiu al dracului, domnu’șef, zău ați întors-o și dumneavoastră,
vorba aia, ca la Ploiești! nu se lăsă Anghelescu și i-o zise mai-
marelui său, pornind către ușă. V-ați dat cu democrația…
— Hai, lasă vorba și execută ordinul. S-au dat jos de pe pereți
tablourile mareșalului Antonescu?
— Încă nu, dom’ șef…
— Păi ce mai așteptați? Dați jos tablourile! Imediat! Umblă prin
toate birourile să nu rămână vreunul. Poate pică vreo inspecție, de
ce să nu ieșim bine?
— Dom’șef, zău dacă vă mai înțeleg! bolborosi Anghelescu din
pragul ușii. V-am spus eu, ca la Ploiești…
Dar Paul Alboiu se făcu că nu-l aude și continuă să stea mai
departe la fereastră privind cu aceeași impasibilitate de mai înainte
alergarea neîntreruptă a populației către porțile orașului.

Bubuiturile tunurilor se țineau lanț. Bufneau surd pe străzile

mărginașe ale cartierelor, iar schijele șuierau prelung și sinistru în
aerul încins al dimineții. Mitralierele țăcăneau și ele fără istov, ca
niște melițe aprige și de neoprit. Deasupra zăvoiului Topolniței,
peste frunzișul verde, plutea un fum subțirel, albăstrui ce se
împrăștia pierind în înalt, ca o ceață.
Sergentul Comănici rezista cu mica sa gardă de aproape treizeci de
minute atacului dezlănțuit, dar muniția era pe sfârșite și oamenii
văzând că nu le mai vin ajutoare gândiseră că dacă-i vor răzbi
nemții, vor trece la contraatac lovind cu baionetele sau cu paturile
puștilor. Dar tocmai atunci apărură, venind târâș prin grădini și
prin curtea Cercului de recrutare, strecurându-se pe lângă clădiri
și garduri, ostașii companiei comandate de sublocotenentul Ganea.
Într-o clipă militarii se răspândiră în trăgători, ocupară poziții cât
mai bune de tragere, deschiseră timp de un minut un foc viu
împotriva nemților, după care începură să-și sape în grabă
adăposturi. Pe deasupra capetelor țiuiau gloanțele dușmane în
zborul lor rătăcitor, dar ei nu le luau în seamă și plini de râvnă și
avânt, cu bluzele leoarcă în spate de transpirație, înfigeau cu
nădejde lopețile în pământ, adâncind gropile, înălțând parapete.
Când și când, câte un proiectil se spărgea cu zgomot asurzitor
undeva în malurile de pământ, schijele zburau vuind ascuțit în
toate părțile, și îndată urmau rafale scurte și dese de mitraliere și
puști-mitralieră ce-i țineau câteva minute pe ostași cu capetele
lipite de pământ.
În acest timp, pe poarta larg deschisă a regimentului, intrară
primele trăsuri și căruțe în goana mare a cailor, învăluite în nori
groși de praf. Oamenii săriră jos din mersul acela vertiginos și
privind întrebători în jur începură a rătăci prin curte, umblând ca
amețiți prin toate părțile, neștiind de unde să ia arme. Unii prinseră
a bate cu pumnii în ușile închise și zăvorite ale magaziilor, alții
prinseră să se apuce cu mâinile de drevele ferestrelor, încercând să
le scoată pentru a pătrunde înăuntru. Un tinerel cu capul gol și în
cămașă albă, agitat și gălăgios, aruncă o piatră și sparse un geam
de la o magazie. Privi apoi înăuntru și constatând că în încăpere
erau numai câteva butoaie goale și lăzi sfărâmate, sări jos de pe
pervaz, dezamăgit și înjurând că nu zărise urmă de pușcă. Vreo
câțiva muncitori urcară repede scările în pavilionul central, dar se
întoarseră și ei nemulțumiți, spunând că au dat peste birouri, nu
peste arme. De pe o alee ce ocolea prin spatele dormitoarelor, se ivi
Raicu în fruntea a vreo treizeci de muncitori, elevi și câteva femei,
ce alergau tot către magazii. Gligor îi ieși repede înainte și puțin
încurcat, îl întrebă privind în toate părțile:
— Nea Raicule, să fiu al dracului, ce fel de cazarmă e asta, fără
militari? Mă uit de câteva minute și nu văd picior de ostaș! Trebuie
să înarmăm oamenii, așa am hotărât. Unde-o fi caporalul nostru?
— Cred că ostașii sunt deja în vale la zăvoiul Topolniței. Nu auzi? A
început lupta. Dar uite acolo un plutonier major…
Într-adevăr, în fața magaziei sale, plutonierul major Petre
Grădinaru, scund și gras, cu cascheta dată pe ceafă și burta înainte
gata să-i pleznească centura, încuia tacticos și liniștit ușile mari de
tablă, peste care petrecuse drugul de fier. Văzând mulțimea aceea
care se apropia gălăgioasă și amenințătoare către el, apoi zecile de
trăsuri și căruțe ce aduceau în mare grabă alte detașamente de
bărbați, femei și copii, rămase pentru o clipă ca o stană de piatră,
cu lacătul în mână, mirat, fără să înțeleagă nimic. „Ce caută civilii
în curtea regimentului? se întrebă el, mânios pe acea forfotă care
parcă nu se mai sfârșea. Cine le-a dat drumul pe poartă și ce umblă
ca bezmeticii prin toate părțile?”
Se întoarse, vru să agațe repede lacătul de belciug, ca să-l încuie,
dar în clipa aceea vreo douăzeci de muncitori iviți de după colțul
magaziei îl și înconjurară, vociferând care mai de care mai gălăgios,
încât Grădinaru, nedumerit și speriat, se pierdu de-a binelea cu
firea.
— Unde-s armele, domnule major? îl prinse Raicu de braț,
strângându-l cu putere.
— Ce arme? întrebă bâlbâindu-se și plin de mirare Grădinaru.
— Armele regimentului, depozitul de arme!
— Dar ce te privește pe dumneata? bolborosi majurul amestecând
cuvintele, în timp ce umbla cu mâinile tremurânde la lacăt. Ce,
civilii inspectează regimentu?
— Domnule, ești prost sau faci pe prostul? ieși dintre muncitori
nituitorul Gligor și cu mâna lui vânjoasă îl prinse zdravăn pe
Grădinaru de reverele bluzei de doc. Dumneata n-auzi ce prăpăd e
la marginea orașului? Năvălesc nemții încoace și noi stăm la
discuție, ei drăcia dracului! Dă-ne arme, să pornim la luptă…
— Uite, văz că dumneata ai pușcă… și dumnealui… Uite și
copilandrul ăla are…
— Nu-s de-ajuns armele astea! îi tăie vorba Gligor, fără să-l
slăbească din strânsoare. Trebuie să pornim toată suflarea asta la
luptă… Cei de aici și care-or mai veni.
— Cum să… Dar ce, civilii e militari să lupte? Io-te-te, drăcie! Ia
mai lasă-mă, dom’le, în pace, cu chestii din ăstea! își reveni pe dată
Grădinaru și dându-se un pas înapoi căută sa se desprindă din
strânsoarea mâinii lui Gligor. Avem trupă, acolo luptă trupa, ce vă
băgați dumneavoastră? Pierdeți armili și pe-urmă cui îi fac buletin
de imputație? Că și alaltăieri sară, în vale la bulivard mi-au rămas
o grămadă de tuburi arse neadunate… Ce, să plătesc cu averea mea
nesocotința unuia și-a altuia?
Pe deasupra curții cazărmii trecu șuierând sinistru un proiectil de
tun antitanc și după o secundă se sparse cu o răbufnire surdă în
peretele unui grajd de lângă manutanță, doborându-l la pământ.
Câteva gloanțe trasoare punctară cu dâre luminoase drumul lor
prin crengile castanilor, țiuind ascuțit și prelung, iar după o clipă
un alt proiectil trecu ca un bolid nevăzut, lovind acoperișul
manutanței pe care-l făcu praf. Un nor de pulbere alburie se înălță
în locul acela și nu apucă praful să se împrăștie, că o nouă
răbufnitură izbucni în același loc, parcă mai puternică, zguduind
pământul din temelii. Oamenii stăteau neclintiți și înfricoșați, lipiți
acum pe lângă zidurile magaziei și priveau cu spaimă în direcția de
unde veneau proiectilele și gloanțele, nu mai departe de câteva sute
de metri spre est de gardul regimentului.
— Să știți că năvălesc nemții, pe aici, prin spatele cazărmii, zise
careva în șoaptă. Văd că nu se lasă…
Grădinaru vru să profite de încremenirea oamenilor și de faptul că
erau atenți la tragerile dușmanului, ca să plece cât mai neobservat,
dar Gligor sesiză acest lucru și-i aținu calea:
— Domnule plutonier major, spune-ne, domnule, unde este
armamentul regimentului? Regimentul nu are arme?
Se înfierbântase. O șuviță de păr negru îi căzuse pe fruntea umezită
de sudoare.
— Ce, dumneata îți bați joc de noi? urmă el, aproape țipând și-l
prinse iară, cu putere, pe Grădinaru de reverele bluzei. Adă cheile
încoace că în magazia asta mi se pare că sunt armele…
Gligor întinse mâna, dar plutonierul major căută să vâre lanțul de
chei în buzunarul pantalonilor. Nituitorul, cu forța lui cunoscută,
îl prinse însă de încheietura mâinii și încercă să-i ia cheile.
— Lasă-mă, dom’le-n pace, nu-i nici o magazie de armament aici!
vorbea gâfâind Grădinaru, ferindu-se într-o parte. Unde vezi arme?
— Sunt arme, Gligore, uite, le vedem pe geam! zise cineva care se
urcase pe pervazul unei ferestre. Rastele întregi cu arme.
În clipa aceea, o cărămidă sparse geamul prefăcându-l în țăndări,
iar câțiva muncitori găsind o rangă de fier începură să lovească
puternic în drevele puse de-a curmezișul, ca să le îndoaie și să
pătrundă înăuntru. Alți câțiva prinseră după aceea ranga și dădură
câteva lovituri zdravene ușii, dar ea nu cedă, ci numai tabla se tăie
în mai multe locuri.
— Încă o dată, măi, dar tare, cu putere! dădu cineva îndemn și
ranga fu repezită iarăși în ușă. Unu, doi, trei, ruup! Unu, doi, trei,
ruup!
— Curtea Marțială vă mănâncă! striga cu spume la gură Grădinaru,
în timp ce se zbătea în brațele lui Gligor, fără să scoată mâna cu
cheile din buzunarul pantalonilor. Garda! țipa el răgușit, cu glasu-
i spart, dogit de tutun și băutură. Gaar-daaa! Mă, n-auziți, mă,
mârlanilor!… tu-vă dumnezeirea voastră de puturoși!
Atunci se ivi în fuga mare de după colțul magaziei caporalul Dincu.
Era tot numai o apă, cu bluza leoarcă în spate și fața aprinsă de
alergătură. Aducea cu el vreo douăzeci de oameni, mai mult
locuitori ai cartierului Tabaci, de lângă Dunăre, pe care-i întâlnise
îndreptându-se fără arme spre locul luptelor. Cei din Tabaci se
amestecară cu muncitorii sosiți de prin Șantierul naval și Atelierele
C.F.R. și curând numărul celor din fața magaziei crescu. Caporalul,
fără să mai stea pe gânduri, scoase repede lanțul de chei, trecu prin
mulțimea ce umplea gălăgioasa cerdacul și în câteva clipe deschise
larg ușile magaziei. Se repezi apoi înăuntru, trase o masă în prag,
după care se duse și din întunericul încăperii ce mirosea a unsoare
și igrasie, începu să aducă cu brațul puști pe care atunci le scotea
din lăzi sau le desprindea din rastele.
— Luați, cetățeni! îi îndemna el pe oameni. Luați fiecare câte o
pușcă! Hei, măi oameni buni, să vină careva și să-mi ajute să
împărțim muniția…
— Ce „luați, mă”, ce luați? îi sări țandăra lui Grădinaru gata să-l
mănânce din ochi pe caporal. Ce bă, aci îi averea lui tac-tu? țipă el
zbătându-se în brațele lui Gligor să scape. Ei, Dincule, tată, Curtea
Marțială te mănâncă, băiete!
— Lăsați dom’major…
— Dai armilii statului, mă? Așa ca pe castraveți?
— Hei, am spus, să mă ajute careva, strigă spre mulțime Dincu fără
să-l mai ia în seamă pe Grădinaru. Repede!
Deodată, patru muncitori trecură unul după altul pe sub masa
trasă-n pragul ușii, intrară în magazie și după câteva clipe scoaseră
afară două lăzi cu cartușe. Capacele fură date la o parte și din cutiile
de carton prinseră a curge în pălării, în șepci, sau în saci de pânză
mulțime de cartușe sclipitoare, cu plumbii noi, nouți.
— Dă-mi și mie, măi, nea Costică!
— Am luat pușcă, vreau și cartușe…
— Trage lada mai la lumină, frati-miu! strigă unul. Hai și nu le mai
alegeți, că toate se potrivesc pe țeavă!
Mulțimea celor care veneau pe poarta cazărmii să ceară arme,
creștea mereu. În fața magaziei, o mare de capete. Fierberea se
întețea cu fiecare clipă. Se formau grupe, plutoane, se numeau în
grabă comandanții. Gligor îl lăsase pe Grădinaru și dădea acuma
ordine în dreapta și-n stânga, cerea să fie ascultat, trecea pe la
fiecare om în parte, vrând să vadă cu ochii lui dacă toți au arme,
muniție…
— Mai repede, fraților, mai repede! îndemna el pe cei care
distribuiau puștile. Vă rog, nu vă îngrămădiți, că avem arme pentru
toată lumea!
Plutonierul major Grădinaru de-o parte, asudat și necăjit, stătea ca
un înfrânt și privea tot vacarmul acela de oameni, încercând să-și
șteargă fruntea cu o batistă mare, albă, tivită cu tricolorul național,
așa cum o apucase de pe la cei de la „Îmbrăcăminte”. Lângă el,
Raicu, cu o armă la umăr, căuta să-l convingă de importanța
evenimentelor, arătându-i ce i-a determinat pe oameni să procedeze
așa cum au procedat, dar Grădinaru clătina mereu capul, plin de
supărare și năduf, fără să înțeleagă o iotă din strădania
muncitorului.
— Domnule, nu știu! desfăcea el mereu brațele vrând să arate că se
spală pe mâini de orice răspundere. Ați venit, m-ați atacat să-mi
luați cheile, o să dați socoteală în fața judecății… Iar caporalul ăsta,
care nu mai știe de respect și de ordine și a deschis magazia de
parcă ar fi deschis cârciuma lui tat-su, o să-și primească și el
pedeapsa!
— Nu va fi pedepsit nimeni, dom’le plutonier major îl asigura Raicu.
În clipele astea când e în joc viața orașului, trecem peste orice,
numai să învingem.
— Bine, bine, treceți, cât vreți, dar uite, am să mă duc eu acușica
și la don’colonel… amenință Grădinaru continuând să-și șteargă cu
batista ceafa roșie ce se revărsa din plin peste gulerul slinos al
bluzei. Să vină și ’mnealui încoace, să vadă ce-au făcut civilii din
cazarmă…
Plecă, legănându-și burta pe picioarele butucănoase înfășurate în
moletiere noi, cu cascheta în mână și batista în cealaltă, fără să
privească înapoi, bombănind și înjurând de tot ce-i trecea prin
minte.

Într-o jumătate de oră, prin curtea cazărmii era un du-te-vino de

oameni cu armele încă pline de unsoare în spate, târând după ei
lăzi de muniție sau saci cu grenade, îndreptându-se în mare grabă
către lunca Topolniței. Mulțime de copii ce răsăriseră ca din pământ
de prin cartierele orașului, cărau și ei în ghiozdane, în saci de
merinde sau în căldări cartușe și benzi de mitralieră. Câte unul mai
mititel se poticnea gata-gata să cadă, dar venea un altul din urmă
și-l ajuta, zorind să ajungă cât mai repede pe linia unde erau
adăpostiți luptătorii noștri. Caporalul Dincu, neobosit și plin de
energie, scotea mereu brațe întregi de arme, împingea afară lăzi de
muniție, cutii cu încărcătoare de pușcă-mitralieră și mănunchiuri
de grenade. În colțul cerdacului, câțiva copii mai măricei, numai în
cămășuțe și cu fețele arse de soare, organizaseră sub îndrumarea
unui tânăr muncitor, un atelier de încărcat benzi de mitraliere.
Patru mașini mergeau continuu și copiii, bucuroși că sunt puși la o
treabă atât de importantă, învârteau cu repeziciune de manivele,
țineau benzile la încărcat sau le luau la spinare și fugeau cu ele
către lunca ce răsuna de împușcături.
 42

Trecuse cam un ceas și jumătate de la începerea luptei. Militarii

români, ascunși în gropile ce le săpaseră în grabă, rezistau cu
tenacitate atacurilor ce le dezlănțuiau mereu nemții. Pe șosea
rămăseseră numai o parte din mașini, abandonate, albe de praf, cu
parbrizele sparte de gloanțe și cauciucurile dezumflate. La poalele
dealului Balota și de-a lungul râului Topolnița, nemții se
răspândiseră în trăgători, amplasaseră tunurile și mitralierele în
locuri cât mai ferite, iar prin iarba deasă, ascunși de verdeața
crângurilor, se zăreau ici-colo capetele celor care îndrăzniseră să se
ridice la atac și fuseseră opriți cu foc viu și ucigător. Întreaga vale a
Topolniței răsuna de zgomotul armelor automate și răbufniturile de
proiectile, iar uneori zgomotul acela se amplifica într-un crescendo
asurzitor ca vuietul unui uragan.
Sublocotenentul Ganea, cu un automat în mână și cu casca căzută
peste ochi, se târa la groapa fiecărui ostaș în parte, dând indicații
cum să se deschidă focul, în ce loc să fie concentrat și când anume
să se intensifice mai mult. Când și când ducea binoclul la ochi,
privea stăruitor lunca Topolniței, malul râului, căuta să descopere
cuiburile de foc dușmane, după care, grăbit, cu un ciot de creion își
însemna pe o bucată de hârtie totul în vederea întocmirii unui plan
de foc mai cuprinzător pentru întreaga subunitate, pentru tunuri
și mitraliere.
Soarele se ridicase sus, în crucea cerului; se lăsase o căldură
înăbușitoare, moleșitoare. De pe frunțile ostașilor se prelingea
sudoare amestecată cu praf, mânjindu-le fețele aprinse; ochii le
erau roșii, injectați, căștile le apăsau frunțile; centurile, lopețile,
sacii cu grenade le stânjeneau mișcările, dar ei nu se clinteau din
locurile lor și cu o ambiție fără seamăn trimiteau clipă de clipă snopi
ucigători de plumbi, producând panică și derută în rândurile
nemților. Apariția lui Ganea lângă adăpostul fiecăruia era un
îndemn și mai aprig la luptă.
— Cum e, nea Niță? Merge, merge?
Niță Dogaru întoarse capul, cu obrazul plin de țărână și sudoare, și
zâmbi.
— Merge, dom’sublocotinent, de ce să nu meargă? vorbi moale,
întretăiat, bătrânul. Dac-a venit ziua asta să ne răcorim sufletele,
apoi ne străduim și noi să fim cum spunea don’colonel, ca vitejii
neamului…
— Bravo, nea Niță!
Ofițerul îl bătu cu palma pe spate, apoi dădu să plece către ostașul
de alături.
— Dom’sublocotinent, îl opri Niță Dogaru. Vă supăr cu o
întrebare…
— Zii, nea Niță!
— Mi s-a uscat gura, aș trage și eu un fum. N-aveți cumva vreo
țigară?
— Am, nea Niță, cum să n-am! zise Ganea, întorcându-se pe-o parte
în așa fel ca să nu se ridice și să fie văzut de inamic. Scoase din
buzunarul pantalonilor un pachet de țigări și-l dădu bătrânului
ostaș.
— Ține. Nea Niță… Ia-le toate, să ai aci.
— Să trăiți și să vă dea dumnezeu sănătate dom’sublocotinent!
Ganea se trase pe burtă și trecu la ostașul de alături. Veni lângă el,
se aplecă peste umerii lui, cercetă felul cum ia linia de ochire. Nu,
nu era bine așa. Prea țintea departe de inamic… Și-apoi, când apăsa
pe trăgaci, ferea capul într-o parte.
— Totelică, frate, ai cam uitat instrucția focului și doar ai fost și pe
front… tu-i mama mă-si de treabă! zise Ganea făcând pe supăratul.
— Păi dac-am fost pe front, dumneavoastră credeți că acolo eu
luam linia de ochire? răspunse soldatul zâmbind. Ași! Trăgeam în
vânt, dom’le sublocotinent, aiurea, ca la nuntă, ce-aveam eu cu
oamenii ăia de dincolo de tranșee? Nu mi-au făcut nimica, nu le-
am făcut nici eu…
— Bine, dar acum îi altă socoteală.
— Este, dom’sublocotinent.
— Glonțul și neamțul. Ai înțeles, Totelică?
— Am înțeles, dom’sublocotinent.
— Cum saltă unul capul, dă-i la mir! Ne-am înțeles?
— Ne-am înțeles, dom’sublocotinent! zâmbi Totelică, înveselindu-
se. Sunt la întrecere cu nea Niță Dogaru de alături, să știți…
— Bine. Fiți la întrecere, dar cine vă ține contabilitatea vânatului?
râse ofițerul. Ia vedeți, să nu-l împușcați pe unul de două ori și pe
urmă să vă certați.
Niță Dogaru prinse a râde o dată cu Totelică și amândoi priviră
după comandantul lor care încet, mergând târâș, ascunzându-se
pe după tufele de buruieni cu frunza prăfuită, trecu la alți ostași în
lungul șirului de luptători.
Nu trecu mult și primii muncitori înarmați își făcură apariția prin
grădinile cu zarzavat, mergând aplecați din șale, cu grijă să nu fie
zăriți de inamic. Se opreau când și când, trântindu-se la pământ,
observau înainte, apoi își reluau înaintarea cu multă prudentă,
ocolind gropile de proiectile, șanțurile cu apă ce udau grădinile,
micile sere ce le întâlneau din loc în loc.
— Măi, nea Costică, ia-o mai la dreapta… Atenție că se aude un
șuierat…
— Capul la cutie, măăă!
Într-adevăr, în clipa aceea proiectilul vâjâia sinistru pe deasupra și
răbufnea undeva în urmă într-o explozie surda, înălțând în sus
trâmbe de pământ și nori de praf. Oamenii se trânteau la pământ,
cu capetele lipite de iarbă sau de lutul moale, apoi se târau și tot
cu grijă porneau să ocupe poziții de tragere.
— Mai avem puțintel și deschidem și noi focul…
Ganea se bucură nespus de mult văzând că-i vin asemenea
ajutoare, cum de altfel se bucurară și ostașii, care începură a privi
înapoi, cu fețele luminate de nădejde. Rândurile luptătorilor români
se îngroșau. Chemat de un agent, Ganea se duse repede într-un
șanț dinapoia unei case și acolo îi găsi pe Raicu și pe Gligor.
— Ei, cum merge? se interesă Raicu.
— Merge bine, răspunse Ganea, scoțându-și pentru o clipă casca
de pe cap. Câți oameni au venit?
— Sute, poate mii! zise Raicu. Cine-i poate număra?
— Să-i organizăm atuncea, propuse Ganea.
— I-am organizat eu, zise Gligor. Pe grupe și plutoane. Numai să
faci dumneata un plan de foc.
— Îndată…
— Porniți împreună pe la oameni, terminați repede treaba și țineți-
mă la curent cu tot ce faceți, îi sfătui Raicu. Veniți apoi să hotărâm
în grabă planul de apărare a orașului.
— Am înțeles!
Peste un sfert de oră totul era gata. Ganea trecu apoi pe la noii
combatanți să-i sfătuiască asupra căror obiective să deschidă focul.
Înapoia unui tufiș de liliac, cu frunza ruginie, prăfuită, dădu peste
Mihai, Dana și Maxim. Fata, îmbrăcată într-o bluză albastră,
deschisă la gât, cu părul ei blond strâns într-o basma, sprijinise
arma pe-un parapet de pământ și, îndrumată de Mihai, învăța să
ochească asupra dușmanului. Apleca mult capul pe patul armei,
strângea ochiul până la durere apoi încerca încet trăgaciul,
pipăindu-l cu degetul.
— Ține-ți respirația când ochești, îi vorbea Mihai, cu cămașa udă,
lipită de spate și părul mare, răvășit. Când l-ai prins în vârful catarii
și crestătura înălțătorului, numai atunci apasă pe trăgaci. Înțelegi?
Dana dădea ușor din cap, afirmativ. Începu apoi a încărca mânuind
cu stângăcie închizătorul, închidea ochiul și apăsa pe trăgaci.
Tunetul armei o făcea să tresară, dar nu se da bătută și mânuia din
nou închizătorul cu o ambiție tot mai crescândă.
— E bine, dar ia linia de ochire puțin mai la dreapta, o sfătuia
Mihai. Și nu apăsa pe trăgaci dacă neamțul nu se arată ca o țintă…
— Nea Mihai, vezi matale, eu fac bine? interveni de alături și
Maxim, abia ridicând pușca să o așeze mai bine pe parapetul de
pământ și frunze. Nu știu ce are că închizătorul ăsta se poticnește
și mânerul nu se dă de tot la dreapta.
Ganea veni aproape, asistă un timp la strădania lui Mihai și după
câteva clipe zise:
— Ehei, instructor cu calități pedagogice, nu glumă!
Cei trei întoarseră deodată capetele, surprinși de neașteptata vizită.
Dana zâmbi puțin stânjenită și încercă să-și tragă mai bine fusta
peste coapsele ușor dezvelite, arse de soare. Chipul i se îmbujorase,
un sentiment ascuns o emoționa în acele clipe. Mihai zâmbi și el și
întinzând mâna strânse tare palma ofițerului.
— Plăcută întâlnire și totodată o neașteptat de mare surpriză,
domnule Mihai! zise Ganea, arătând cu capul spre Dana. Ce zici?
O luptătoare încercată, după câte se vede… Pătrunsă de simț
patriotic… Așa-i, domnișoară Dana?
Dana zâmbi clipind ușor din ochii săi albaștri, parcă să-i ferească
de lumina puternică a soarelui. Puțin încurcată sau emoționată de
prezența ofițerului, nu știa ce să-i răspundă. De altfel, se simțea și
oarecum rușinată că trebuia să stea culcată la picioarele lui și că
nesuferita de fustă se ridica mereu, parcă într-adins să-i facă în
necaz și s-o pună într-o situație neplăcută.
— După cât se vede, zise Ganea aplecându-se lângă ea, ai prins
repede meșteșugul tragerii. Poate și al atacului… Parcă văd că s-a
născut o nouă Ecaterina Teodoroiu!
Râse dezvelindu-și șirul dinților albi și-i făcu cu ochiul lui Mihai.
— Nil mortabilus arduum est! 46 răspunse Dana, fâstâcindu-se,
roșind ușor pentru replica dată.
— Oho, umbli la Odele lui Horațiu! observă Ganea râzând iarăși.

46 Muritorilor nu le este nimic prea greu! (l. latină, n.a.)

Foarte frumos!
— Ce să fac? zise fata, înălțând din umeri. Să vadă și frate-meu că
unui profesor de latină trebuie să-i vorbești numai în limba lui
Virgiliu și Horațiu ca să fii… admirată…
— O, dar admirația mea… Cum? se opri deodată Ganea încurcat,
privind mirat când către Dana, când către Mihai. Sunteți frați? Zău
că n-am știut… Extraordinar! făcu el sincer tulburat. Știți, era chiar
să comit o greșeală, socotindu-l pe dumnealui drept un iubit al
dumitale. Mii de scuze, domnișoară, o dată cu plăcuta surpriză ce
mi-a oferit această întâmplare… Îmi pare bine, domnule Mihai!
Mihai zâmbi la rându-i, apoi privi din nou înainte, către lunca
Topolniței, căutând să descopere rezultatul tragerilor pe care le
efectua de câteva minute micul Maxim. Se părea că nu prea
învățase el să ia linia de ochire, deoarece gloanțele lui mușcau mult
mai departe pământul decât acolo unde se afla ascuns un neamț ai
cărui ochelari sclipeau din când în când ca niște oglinzi. Dar Mihai
avea multă răbdare și până la urmă Maxim începu să tragă destul
de bine. La un moment dat, neamțul cu ochelari se clătină,
rostogolindu-se în șanț și micul trăgător avu o explozie de bucurie.
În sfârșit ochise cum trebuie… Dar după o clipă neamțul se ridică
din nou și din nou ochelarii săi luciră în soare.
— Măi, puștanule, ia dă nițel arma la mine!
Ganea luă pușca din mâna lui Maxim, o puse pe parapetul de
pământ din față și mânuind închizătorul duse patul la umăr.
— Trebuie să ochești liniștit, calm, îl sfătui el. Și cum spunea
dumnealui, domnul Mihai, când scoate neamțul capul, numai
atunci apeși pe trăgaci… Ia uite la mine… Dar privește și în față să
vezi ce face ținta.
Ochelaristul își mișca uneori capul înapoia unor tufe, aci văzându-
i-se capela, aci dispărând. După câteva clipe, el se înălță ușor de la
pământ și în fracțiunea aceea de secundă, Ganea apăsă pe trăgaci.
Arma detună puternic iar neamțul sări o dată în sus, împins parcă
de un resort, prăvălindu-se apoi ca doborât de-o coasă.
— Ai văzut? zise Ganea, înapoind arma lui Maxim. Acuma ia un alt
neamț la ochi…
— Tot cu ochelari?
— Tot… dacă găsești, râse Ganea. Se vede mai ușor…
Maxim, roșu la față, luă pușca și-o puse pe parapet. Mânui
închizătorul și vârî un nou cartuș pe țeavă. Mâna îi tremura ușor.
— Calm, băiețașule, calm, măi… îl sfătui Ganea. Nu te grăbi, că-ți
rămân și ție destui nemți.
Făcu cu ochiul Danei care-l privea admirativ și vru să plece mai
departe, când deodată se auzi un strigăt prelung, ca un vaiet de
moarte. Din poala dealului Balota se ridicase un lanț destul de lung
de nemți, apoi încă unul și înapoia acestora un al treilea, ce
începură să alerge în goana cea mai mare năpustindu-se
înfricoșător, cu strigăte sălbatice, trăgând din mers către pozițiile
militarilor români. Li se răspunse cu rafale scurte de puști-
mitraliere și detunături de puști, dar cu toate acestea, parcă fără să
se sinchisească de plumbii ucigători nemții trecură în grabă apa
Topolniței ce le venea până la glezne și începură să înainteze
vertiginos către marginea dinspre dreapta a pozițiilor infanteriștilor
români.
— Uite-i, atacă bateria noastră de tunari! observă îngrijorat Ganea,
privind prin binoclu către stânga poziției. Să deschidem focul din
flanc. Domnule Mihai, ia te rog dumneata comanda plutonului de
civili din marginea grădinii. Văd că nu-i nimeni… Pe cine-o fi numit
Gligore? Și dacă poți să iei mitraliera…
— Numaidecât…
Zicând acestea, Mihai lăsă pușca sa pe parapet, se ridică și porni
de-a bușilea, mai mult rostogolindu-se, către gardul grădinii ce se
afla în stânga șoselei.
— Atențiuneeee! strigă Ganea către șirul luptătorilor militari și civili
care țăcăneau de zor închizătoarele armelor. Toată lumea foc de
flanc asupra atacatorilor! Gata?
— Gata!
— Salvă, foc!
O ploaie de gloanțe se revărsă ca un uragan asupra nemților. După
câteva secunde aceștia se opriră locului, loviți dintr-o parte de focul
ucigător al muncitorilor și infanteriștilor, dar mai apoi, înverșunați,
se ridicară din nou și-și reluară atacul parcă mai înfuriați ca
înainte. Stând în genunchi înapoia unui dâmb de pământ, Ganea
privea prin binoclu către poziția tunarilor. Servanții mânuiau cu
repeziciune aparatele, băgau proiectil după proiectil și trăgeau fără
istov asupra dușmanilor. În rândurile atacatorilor se vedeau
explozii ce ridicau pământul în trâmbe uriașe, dar ei nu se lăsau și
continuau să treacă mereu albia râului înaintând pas cu pas, în
salturi scurte și dese. Sergentul major Gălușcă era înnebunit de
groază. Țipa cât îl ținea gura și, răsucindu-se când într-o parte,
când în alta, alergând de la un tun la altul, îi lovea pe ostași cu
cravașa, îndemnându-i în acest fel să accelereze ritmul deschiderii
focului. Casca îi căzuse pe ochi, cizmele de obicei lucii se
umpluseră până sus pe carâmbi de noroiul grădinilor, iar centura
și-o pierduse nici el nu mai știa pe unde.
— Mișcă, leat!… tu-ți dumnezeirea cui te-a făcut! Foc, mă! Fooooc!
Răgușise, ochii i se măriseră de spaimă și fără să obosească vâjâia
prin aer cravașa, amenințând în dreapta și-n stânga pe servanții
tunurilor.
Iată, însă, că după câteva minute, puțin mai dinspre stânga, nemții
reușiră să treacă prin pânza gloanțelor și se năpustiră ca o vijelie
asupra tunarilor români. Îngrozit de moarte, Gălușcă, după ce privi
o secundă în dreapta și-n stânga, sări pe parapetul poziției, scoase
o batistă albă și începu s-o fluture deasupra capului. Porni apoi
către nemți tot fluturând batista aceea pesemne să se predea, dar
nu făcu decât câțiva pași, că prins în snopul unei mitraliere se
prăbuși deodată în țărână, săltând și zbătându-se ca o pasăre lovită
de alice. Trădarea o plătise cu moartea. Casca îi căzuse de pe cap,
rostogolindu-se la câțiva metri mai încolo. Nemții în atacul lor nu-l
luară în seamă, săriră peste el și se îndreptară către tunarii ce se
ascunseseră în spatele scuturilor de la piese și aruncau acuma cu
grenade, ferindu-se să fie loviți. Situația era destul de critică.
— Domnule Mihai! strigă disperat Ganea, lăsând binoclul de la
ochi. Uite-i, au pătruns în poziția tunarilor. Să nu-i lăsăm!
Mitraliera… acuma’…
Mihai înțelese comanda. Prinse repede propriu-zisa înfierbântată și
după ce făcu semn unui ostaș să ia afetul, înainta urmat de acesta,
câțiva metri mergând ne brânci, cât mai ferit, în câteva clipe ocupă
o poziție pe un dâmb mai înalt, dincolo de gardul grădinii. Sudoarea
i se scurgea pe obraz, o simțea sărată în colțul buzelor, ochii îl
usturau. Sufla din adâncul pieptului, iar cămașa i se sfâșiase de-a
curmezișul, dezvelindu-i spatele lat, arămiu. Instală mitraliera, apoi
se trânti în pământ, armă, luă repede linia de ochire și apăsă pe
trăgaci. Flăcări prelungi, ca niște limbi roșii și ascuțite izbucniră la
pura țevii. Snopurile de gloanțe, adevărate suliți de foc, țâșniră
înainte pe deasupra câmpului și a grădinilor. Primele șiruri de
dușmani fură secerate fulgerător și, în vaiete prelungi, zguduitoare,
nemții căzură la pământ, de parcă ar fi executat o comandă de
adăpostire. Alții, venind vijelios din urmă, intrară și ei în snopul
morții, rostogolindu-se peste primii căzuți. Acolo, în fața tunurilor,
toți cei care în iureșul atacului îndrăzneau să mai înainteze câțiva
pași, se frângeau de mijloc ca tăiați de-o coasă nevăzută și se
prăbușeau în strigăte de groază. Văzând cum se schimbă situația,
după câteva clipe, tunarii, cu armele la baionetă, ieșiră la
contraatac. Se năpustiră peste parapetele pozițiilor, ca o avalanșă
de fier, cu strigăte de „uraa” prelungi, zguduitoare și se avântară
tot mai mult înainte, băgând groaza în nemți.
— Domnule Mihai, strigă Ganea, ai grijă, acum, spațiul de
siguranță! Ai grijă, domnule Mihai! Mă auzi? Deplasează focul!
Mihai cu părul căzut pe ochi și fălcile încleștate, înclină din cap în
semn că a înțeles. Ținând strâns mânerele mitralierei, mută
fasciculul gloanțelor cu câțiva zeci de metri în fața atacatorilor
români, cu grijă să nu-i lovească pe tunari. Nemții, atâți câți mai
rămăseseră în picioare, o luară la fugă înapoi, către apa Topolniței,
zvârlind armele, îngenunchind și rămânând unul câte unul întinși
pentru totdeauna pe nisipul mărunt al vadului.
— Bravo, domnule Mihai! zise într-un târziu Ganea, cu ochii
sticlind de bucurie. Ești un excelent trăgător! Să-ți spun sincer, te
admir și te felicit! Am reușit să-i dăm peste cap…
Cu mâneca zdrențuită a cămășii, Mihai își șterse sudoarea de pe
frunte, își scutură apoi pantalonii de praf și, ridicându-se dinapoia
mitralierei, veni cu pas moale lângă Dana și Maxim.
— Am să iau în primire mitraliera asta, zise el adresându-se lui
Ganea și arătă cu capul către piesa înfierbântată ce se odihnea pe
dâmbul de pământ. Fac mai multă treabă cu ea decât cu pușca.
Ostașul e recrut, nu prea se descurcă el…
— Te-aș ruga, totuși, domnule Mihai, să ai grijă de pluton…
răspunse Ganea. Oricât, dumneata ai experiența unei școli militare,
după câte mi-ai spus, a frontului…
— Bine, sunt de acord, dar voi fi și trăgător la mitralieră.
— N-am nimic împotrivă, zise satisfăcut Ganea. Nu pot decât să-ți
mulțumesc.
Sublocotenentul plecă și după câțiva pași întoarse capul. Dana, cu
ochii micșorări de lumina soarelui, îl privea, urmărindu-l cum se
depărtează. Ofițerul îi făcu un mic semn de bun rămas cu mâna și
ea zâmbi, după care veselă lipi obrazul de patul puștii.
— Îți cam face curte, după cât se pare… observă cu prefăcută
naivitate Mihai și așezându-se alături de soră-sa își dezbrăcă
cămașa zdrențuită, scoțând-o peste cap.
— Se poate să ai dreptate, răspunse moale Dana, fără să întoarcă
privirea. Însă nu-i dau nici o importanță.
— De ce? se miră el, ștergându-și pieptul și spatele cu cămașa
făcută mototol. E un om cumsecade, inteligent…
— Nu mă interesează, repet! răspunse rece Dana, parcă plictisită
de această discuție ce i se părea total nepotrivită.
— Dar ce ai, domnișoară? Inima nu-ți spune totdeauna ce-ți spun
și ochii? Că ochii te cam trădează…
— Uite, Mihai, întoarse ea capul, să lăsăm interogatoriile astea care
nu-și au rostul! Ești de acord?
— Ce vorbești, dom’le! Te pomenești că ți-a sărit țandăra?! Bine
domnișoară…
Zicând acestea, se ridică și porni de-a bușilea către mitraliera pe
care o deservea acuma ostașul recrut. Pe deasupra continuau să
țiuie gloanțele dușmane și șuierul proiectilelor de tun ce se spărgeau
undeva în urmă, în marginea orașului. Peste întreaga luncă a
Topolniței plutea un nor des de fum și praf, iar parcă din adâncul
hățișurilor se înălța un vaier de fier, cu ecouri prelungi, metalice.
 43

În cartierul Tabaci, locuit în parte de tăbăcari și în ale căror curți

se vedeau întinse la soare piei argăsite, mai precis pe strada
Pandurului, se duceau lupte înverșunate. O parte dintre nemți,
trecând râul Topolnița prin dreapta, peste podul de fier al căii
ferate, căutau să se strecoare în oraș pe această stradă sau pe
poteca de pe malul Dunării, îndreptându-se către clădirea unde se
afla internatul liceului Traian. Profitau de acoperirile variate ale
terenului, dar mai ales de depozitul de cherestea al întreprinderii
„Cloșani” prin curtea căruia, la adăpostul stivelor de scânduri și
bușteni, intenționau să se infiltreze către periferiile Severinului. Dar
tăbăcarii le-au venit repede de hac. Câțiva dintre ei, veniți în
permisie de pe front, au ieșit în stradă, au făcut rost de arme și s-
au alăturat celorlalte grupuri de muncitori. Experiența frontului și-
a spus îndată cuvântul. Orice neamț care apărea de după cantonul
de cale ferată, la capul podului de fier, era luat la ochi și dat peste
cap dintr-un singur foc. Unii dintre ostașii companiei lui Ganea se
amestecaseră printre locuitorii Tabaciului și printre muncitori,
constituindu-se în grupe pestrițe și, acționând după îndemnurile
localnicilor care cunoșteau ascunzișurile, focul lor având mai mult
succes împotriva atacatorilor.
Deodată, dintr-o curte a unuia Poiană, ieși un băiețandru de vreo
16 ani, scund, cu picioarele nițel arcuite, cu părul cânepiu și ochi
căprui, în mână cu un automat. Părea speriat, neliniștit, căuta cu
privirea în toate părțile.
— Ce-i mă, Mircea? îl întrebă din șanțul străzii unde era culcat unul
dintre mobilizații aflați în concediu și care purta uniforma militară.
Unde te duci?
— Nea Cristescule, haide repede, să coborâm în vale către Dunăre,
că nemții au început să se strecoare ca șerpii prin bălăriile de pe
malul apei.
Câțiva luptători civili, la semnul aceluia ce i se spunea Cristescu, îl
urmară pe Mircea prin curtea acestuia și ieșiră lângă calea ferată,
pe marginea Dunării. Văzându-i, nemții rămaseră deodată locului,
ca de piatră. Vroiră să facă cale întoarsă, dar focul fu instantaneu
și ucigător. Câțiva doar scăpară cu viață și fugeau împleticindu-se
ca beți, la adăpostul bălăriilor fără să-și găsească echilibrul, căzând
în brânci și iar ridicându-se, urmăriți de spaima morții.
— Nea Cristescule, nea Eugene, nea Vasile! strigă Mircea,
întorcându-se spre grupul ce înainta prin șanțul terasamentului de
cale ferată. După ei, să nu ne scape!
Gloanțele șuierau ascuțit ca niște bondari. Unele loveau piatra
terasamentului și cioburile de granit se împrăștiau ca mii de schije
în toate părțile. Un sergent de vânători de munte, răsărit și el
printre luptători nu se știe de unde, ceru lui Mircea automatul și-i
dădu în schimb pușca sa. Ochind cu precizie, sergentul doborî
dintr-o singură rafală trei nemți, ce se prăvăliră la picioarele
podului metalic. Unii o luară la fugă înapoi pe traversele podului,
alții săriră în apă, îndreptându-se către șoseaua dinspre Șimian
unde se retrăsese grosul mașinilor lor. Încercarea de a pătrunde în
oraș, folosindu-se de terasamentul căii ferate și de poteca ce
mărginea Dunărea, nu le reușise. Se constituise aici, în mod
voluntar, încă un sector de apărare al severinenilor, tenace și de
netrecut.

Ion Raicu, împreună cu Victor Ganea și cu Gligor își instalaseră

punctul de comandă la casa unui grădinar, către marginea
orașului. După un timp prinseră fiecare să se amestece printre
luptători, să dea o mână de ajutor în lupta pentru respingerea
atacurilor dușmane, deoarece în ultimele minute nemții se
năpusteau tot mai aprig asupra pozițiilor luptătorilor români,
încercând să-i dea peste cap și să intre în oraș. De câteva minute
Raicu se oprise în apropierea lui Niță Dogaru, ascunzându-se după
un dâmb înalt de pământ, pe care aruncase în grabă niște crengi
de salcâm să-l mascheze. Ochea calm și deschidea focul cu o
precizie atât de mare, încât atât bătrânul soldat cât și Totelică, ce
stătea ghemuit în groapa lui, erau uimiți cum îi dădea pe nemți
peste cap.
— Și zici dumneata că vor veni alte rânduieli? întrebă după o vreme
Niță Dogaru, văzându-l pe Raicu că se odihnește oleacă. Că ar fi
bine după spusa dumitale…
— Vor veni, taică Dogarule, vor veni, zise Raicu, vorbind peste buza
gropii. Stătea trântit pe-o parte, scotea cartușe de prin buzunare și
le înșiruia pe-o lamă metalică. Atunci tot omul își va afla cu cinste
rodul muncii lui. Și noi cei de la oraș, muncitorii, și dumneavoastră,
țăranii săraci de la sate.
Un proiectil de tun șuieră ca o săgeată prin aer și se sparse cu o
explozie surdă în peretele casei din spate. Instinctiv, Raicu își trase
capul între umeri, stătu așa câteva clipe, să vadă dacă nu mai vine
o nouă lovitură, apoi privi peste parapet înainte, către lunca
Topolniței. Nemții erau trântiți la pământ de-o parte și de alta al
șoselei, pe malul râului și dincolo de podul de fier.
— Trag blestemații, nu se lasă, zise Niță Dogaru înălțând fruntea
peste marginea gropii sale. Dar și-ai noștri nu-i slăbesc o clipă. Au
încercat vreo două atacuri și nu le-a mers.
— Tunarii au fost la înălțime!
— Au fost, săracii de ei, că și alaltăieri sară, când am luat cu asalt
comandamentul nemțesc, tot ei ne-au ajutat, n-ați văzut? Cum
pleca o ghiulea din alea drăcoase, cum se prăvălea peretele!
Bătrânul soldat își scoase casca de pe cap și cu mâneca bluzei
militare își șterse creștetul și fruntea de sudoare.
— E cald, tare cald, reluă el, adresându-se lui Raicu. Nici nu știu
dacă-ai noștri or fi treierat la vremea asta, oftă el, aducându-și
aminte de acasă. Dacă nici n-o fi având cine să secere… și ce să
secere…
Clătină capul a durere și tăcu, făcându-și de lucru cu închizătorul
puștii.
— Ai mult pământ, taică Dogarule? întrebă Raicu în timp ce, întors
pe-o parte cât mai ferit să nu ofere o țintă inamicului, căuta să bage
lama cu cartușe în magazia puștii.
— De pământ întrebi dumneata? Apăi am o juma’ de pogon și-
olecuță de grădină. Atâta am. Încolo, sufletul…
Tăcu, oftă iară și trase adânc aer în piept. Zise, după o vreme:
— Pământ tare ca iasca, domnule, abia intră fieru plugului în el.
Cine să-l muncească, păcatele mele? Cine? Am muierea oloagă de
vreo șase ani, abia se trage pe prispă, băiatu mi-a murit departe,
pe front, că drept vorbeai dumneata alaltăieri, în vale, la Șantier, că
uite stăteam și te-ascultam cu gura căscată și parcă-mi mergea la
inimă spusele dumitale. Pentru ce-a murit? Pentru interesele
boierilor, ca alde moșieru Tintorescu de la noi din sat. Om cu sute
de pogoane! Numa ăi săraci, fără bani la poznar, numa ăștia,
domnule, au dus greul frontului.
— Așa e, taică Dogarule… Dar moșia aceea a lui Tintorescu de care
spui dumneata, trebuie să o împărțiți între dumneavoastră, țăranii
săraci. El singur cu atâta pământ – auzi, sute de pogoane – și
dumneavoastră de-abia vă duceți zilele pe câte-o palmă de loc? Ce
socoteală e asta?
— Păi e drept cum grăiești dumneata, dar cine să facă treaba asta?
Că Tintorescu de bunăvoie nu ne dă el pământu nici în vânzare,
darămite pe degeaba…
— Dumneavoastră, țăranii, trebuie să luați pământul. Nu-l munciți
dumneavoastră?
— Ba noi îl muncim.
— Păi dacă-l munciți, tot dumneavoastră trebuie să culegeți și
roadele! vorbi cât mai convingător Raicu. Acum au venit alte
timpuri, taică Dogarule. Intrați cu plugurile, împărțiți totul frățește
și gata. Noi, muncitorii, comuniștii, vă vom ajuta…
Niță Dogaru se scarpină în cap, îl privi cu mirare, lung și stăruitor
pe Raicu, parcă fără să-i vină a crede toate câte le vorbea acesta,
după care se întoarse și-i strigă soldatului din dreapta lui:
— I-auzi, mă, Totelică, ce zice ’mnealui…
— Am auzit, nea Niță, că am stat cu urechea tot într-acolo, zise
Totelică, înălțând mai mult capul. Să fie oare adevărat?
— Păi de ce să nu fie, măi, oameni buni? îi întrebă Raicu, glăsuind
mai tare să-l audă și acela peste răpăiturile puștilor și mitralierelor.
De ce să nu fie? Partidul nostru comunist luptă pentru ca în țară
să fie dreptate, cine muncește să primească răsplata muncii lui
după cuviință.
— Da, partidu ăsta îi numai pentru muncitori? întrebă cu oarecare
sfială Niță Dogaru.
— Cum numai pentru muncitori?
— Adică sunt trecuți în el numai muncitori?
— Ba și țărani, zise Raicu. Și profesori, și studenți, și învățători…
toți cei care vor să lupte alături de noi, de muncitori. Toți cei care
vor să nu mai fie în lume exploatare, să nu mai fit trântori care să
mănânce din sudoarea altuia și ei numai să tragă câștigul, ca alde
Tintorescu de la dumneata din sat și câți or mai fi ca el pe pământul
ăsta…
Niță Dogaru lăsase pușca pe parapet și fără să-i mai pese de
gloanțele care treceau pe deasupra sau îi țiuiau pe la ureche, se
uita năuc la Raicu, de parcă acesta îi povestise cine știe ce
năzdrăvănii de prin basme, să le auzi și să te minunezi, întoarse
capul, îl privi în tăcere tot cu ochii măriți de uimire pe Totelică, apoi
iar pe Raicu și iar pe Totelică și până la urmă îi zise acestuia:
— Auziși, mă vecine, cum stă chestia?
— Auzii, nea Niță.
— Știi ce mă gândesc eu? Iaca, ar fi bine să ne trecem și noi în
partidu în care-i ’mnealui, în partidul comuniștilor. Zău așa. Luăm
pământu boierilor și pe urmă… om mai vedea noi ce-o mai fi.
— Să ne trecem, nea Niță, întări Totelică. De ce să nu ne trecem?
Că ne-o fi numai de bine…
— Apăi rău de ce să ne fie? făcu Niță Dogaru scărpinându-se în
barbă. Și domnu’ caporal Dincu mi-a mai spus în câteva rânduri
cum îi cu isploatarea boierilor. Păi cum? Tintorescu cu poznarele
pline de crăițari numai din ăia de aur și eu cu ele pline de semințe
de floarea soarelui? Că de ălea am, cu ălea mă hrănesc…
N-apucă să-și sfârșească vorba, că un iureș de foc se năpusti
deodată asupra pozițiilor infanteriștilor români și ale civililor
înarmați. Proiectilele începură să curgă ca ploaia și exploziile se
țineau lanț, răbufnind când în spate, prin straturile grădinilor, când
înainte, în fața parapetelor. Trâmbe de pământ se înălțau negre ca
niște umbrele și apoi de sus cădeau bulgări și țărână într-atât de
deasă, de nu mai vedeai la un pas înainte. Mitralierele nemților
prinseră să toace toate deodată și valea aceea largă a Topolniței
începu a răsuna într-atât de înspăimântător, încât ziceai că dintr-
o clipă într-alta se scufundă pământul. Pe deasupra zăvoiului
înverzit plutea o ceață albăstruie ca un fum care parcă luat de vânt
se tot ducea către apa Dunării. Drept răspuns, începură să tragă și
tunurile militarilor români. Și mitralierele. Și puștile-mitralieră. Iar
pușcașii, civili și militari, deschiseră un foc într-atât de dens încât
nu era palmă de pământ în toată lunca aceea nisipoasă, să nu fie
zgâriată de gloanțele ce zumzăiau în aerul fierbinte al zilei.
După câțiva minute, ieșind dinapoia mașinilor răsturnate și găurite
de proiectile, de după tulpinile plopilor ce mărgineau șoseaua, sau
de după malul râului unde stătuseră ascunși, sute de nemți porniră
într-un iureș turbat la un nou atac. Strigau, țipând „iuriii”… „iuriii”,
făceau salturi cât mai scurte și repezi și trăgeau din mers cu
automatele asupra pozițiilor românești din față. Pesemne era
ultimul atac decisiv pe care-l încercau și erau hotărâți cu orice preț
să-i dea peste cap pe luptătorii români care le pricinuiseră atâtea
pierderi.
— Țin-te bine, taică Dogarule! zise Raicu ferind capul după parapet.
Au pornit ca turbații…
În aceea clipă, din spate își făcu apariția, venind mai mult de-a
bușilea, un soldat cu capul descoperit, cu părul năclăit de praf și
sudoare, în mână cu un automat.
— Hei, care-i dom’ Raicu pe-aicea? strigă el dinapoia unor tufe.
— Eu, măi camarade! zise Raicu, și-i făcu semn să se apropii. Ce ai
cu mine?
— Uite, te caut, domnule, de-o jumătate de ceas și nu te găsesc.
Am fost mai întâi la casa aceea, că acolo mi-a spus domnu’
sublocotinent că e postul de comandă, dar casa e pustie.
— Care-i necazul, camarade? căută să-i curme sporovăielile Raicu.
— Iaca o hârtie de la domnu’sublocotinent Ganea al nostru. Să-mi
dai matale și răspuns.
Zicând acestea, ostașul vârî mâna în sân, și trase de sub veston o
hârtie împăturită în patru pe care i-o întinse lui Raicu.
— Un raport, mi se pare…
— Bine, dă-l încoace!
Raicu luă hârtia și o parcurse în mare grabă cu privirea. Ganea se
afla în cartierul Tabaci unde conducea lupta unui detașament de
militari și civili împotriva unor forțe nemțești care dăduseră un nou
atac. Ceruse regimentului, și colonelul Predoiu îl anunța că trimite
ultimele efective din garnizoană: cavaleriști și gardieni publici, vreo
câțiva marinari… Unde socotea, dumnealui, Ion Raicu, că s-ar
putea folosi aceste noi întăriri? Să-i comunice de urgență, pentru
că trebuia să amplaseze noile efective la teren.
Raicu împături hârtia și rămase o clipă pe gânduri. „Să mă sfătuiesc
și cu Gligor, cugetă el. Dar unde-l pot găsi eu acuma pe omul ăsta?
Aleargă și el de colo până colo unde e situația mai grea”. Privi apoi
înainte, pe câmpul de luptă și își zise: „Văd că aici, de o parte și de
alta a șoselei, lângă pod își concentrează nemții cele mai puternice
forțe. Deci aici trebuie să fim și noi pregătiți să-i dăm peste cap. Ar
fi nimerit chiar un contraatac…”
— Măi camarade, se întoarse Raicu către ostașul ce stătea culcat
pe burtă în așteptare, în apropierea lui. Spune-i domnului
sublocotenent Ganea să trimită noile efective tot pe direcția
podului. Ai înțeles?
— Am înțeles!
— Și dacă nu mai are treabă acolo, să vină încoace.
— Hârtie nu-mi mai dai mata?
— Nu-ți mai dau. Comunică verbal.
— Ce să fac? înălță ostașul sprâncenele alburii dt praf și pe fața-i
de mucalit, mânjită de fum și sudoare se așternu pentru o clipă
mirarea.
— Zic să-i comunici verbal, reluă Raicu. Adică să-i spui prin viu
grai cele ce-ai auzit de la mine.
— Apăi, așa da… se lumină ostașul și, prinzând automatul în mână,
se răsuci pe burtă cu capul către înapoi. Mă duc și sănătate bună.
— Mergi sănătos… Hei, dar unde ți-e boneta? Sau casca, ce-ai
avut?
Ostașul însă nu-l mai auzi. Porni repede, mergând pe brânci printre
gropi, boschete și după câteva clipe se pierdu înapoia unui gard
prăbușit.
 44

Peste un sfert de oră, prin grădini, apărură în spatele poziției, câțiva

gardieni publici, în uniformele lor cafenii, cu eghileți albi pe piept,
în mâini cu puști și pistoale. Îndată după ei, se văzură vreo două
plutoane de ostași în cizme, cu rozeta la carâmbi și pinteni lucitori.
Apoi câțiva marinari și grăniceri. Se strecurau tiptil, cu spinările
aplecate, în mâini cu carabine scurte și puști-mitralieră. Un ofițer
tânăr, cu capul descoperit și casca în mână – era locotenentul Sabin
Nițulescu – le tot arăta cum să ocupe dispozitivul, strigând și
răcnind prin ploaia de gloanțe, parcă fără să-i pese de moarte.
— Uite, domnule Raicu, ne vin ajutoare, observă Niță Dogaru. Vin
cavaleriștii de la Padina. Uite, mă, Totelică, se întoarse el către
soldatul din dreapta, ți-a venit cumnatu-tău, care-i mobilizat la
roșiori… Măi Totelică! Toteli…
Vorba lui Niță Dogaru îi îngheță pe buze. Inima i se frânse pe dată.
Ochii i se măriră de groază. Trupul lui Totelică fără cap, smuls
probabil de vreun proiectil, se zbătea zvârcolindu-se în groapa
adăpostului, în spasme scurte, din ce în ce mai molatice. Din gâtul
retezat țâșnea un șuvoi de sânge ce stropise frunzele de pe parapet,
pușca, întreg pământul în jur.
— Săracu de el! zise împietrit de durere Niță Dogaru și, luându-și
pentru o clipă casca de pe cap, se închină, făcând o cruce mare pe
piept. Uite-l, domnule, cum se duse… Nici n-am băgat de samă…
N-a scos o vorbă…
Raicu, crispat, clătină capul, oftă, dar nu răspunse. Mânui parcă
mai aprig închizătorul puștii, duse arma la ochi și apăsă pe trăgaci.
Dădu afară tubul ars și cu repeziciune introduse un nou cartuș pe
țeavă. Când să apese iară pe trăgaci, simți că cineva se apropie târâș
prin spate și-l scutură de laba piciorului. Întoarse speriat capul.
— Sandule, ce-i cu tine?
Sandu, feciorul lui, cu trei copii în urmă-i, lipiți una cu pământul,
încât nici nu li se deslușeau spinările, zvârli tatălui doi săculeți de
pânză doldora de cartușe.
— Ține și mai trec eu pe la mata, să știi, vorbi băiatul gâfâind. Sunt
cu echipa de împrospătători…
Zâmbi, și cu un gest al capului arătă către puștanii ce încercau să
ridice frunțile de la pământ, ca să privească înainte.
— Capul la cutie, mă! le strigă Sandu autoritar. Ei, am plecat. Cu
bine, tată, și ai grijă de mata…
— Mai bine ai de tine, îl povățui Raicu cu vocea scăzută. Nu veni
prea mult înainte cu copiii ăia după tine… Aruncă sacii ăștia de
departe, că ajung ei aici în gropile noastre.
Îi era teamă pentru viața fiului său și de aceea căuta să-l
ocrotească. Nu-l mai avea decât pe el și de la moartea nevestei își
concentrase întreaga dragoste asupra lui. Îl încerca totuși un
sentiment de jenă că se gândise măcar la treaba asta când în jurul
său atâția oameni erau gata să-și jertfească viața pentru cauza
poporului, pentru țară. Stăpânit de aceste reflecții, privi mult timp
în urma lui Sandu. Băiatul se îndepărta sprinten și vioi cu copiii
după el, târându-se una cu pământul pe după tufișuri și resturi de
garduri. Se oprea când și când și după povața tatălui, zvârlea de
departe, cu precizie, săculeții cu cartușe, drept în gropile
trăgătorilor. „Îmi place că m-ascultă, constată cu mulțumire Raicu.
Barem să aibă grijă să se ferească de glonț, că uneori face pe eroul
când nu trebuie.”
Nemții, înverșunați, continuau încercările de atac, dar fără vreun
rezultat deosebit. Se opriseră după câțiva zeci de metri de la plecare
și, cu capetele lipite de pământ așteptau să se sfârșească potopul
de foc ce cădea asupra lor, ca să reia înaintarea.
Mihai, cu mâinile încleștate pe mânerele mitralierei, ochea destul
de calm și apăsa pe trăgaci, simțind cum i se zguduie umerii în
trepidațiile puternice ale propriu-zisei. Alături, ostașul recrut care-l
ajuta, ținea pe palmă banda metalică cu cartușe, să poată trece mai
ușor pe sub capacul cutiei închizătorului și-l privea cu un respect
ascuns pe Mihai, văzând cu câtă precizie și sânge rece declanșa
focul.
Ganea se ivi de după niște boschete, mergând cât mai aplecat, cu
un automat în mână și cu binoclul spânzurat de gât. Fața i se
aprinsese sub viziera metalică a căștii, iar ochii parcă-l usturau,
că-i ținea tot timpul pe jumătate închiși, acoperiți de pleoapele
prăfuite.
— Domnule Mihai, zise el venind aproape și punând mâna pe
umărul mitralieristului. Eu sunt, Ganea…
— Te-ascult, domnule sublocotenent, răspunse Mihai fără să
întrerupă tragerea, ținând privirea tot înainte.
— Situația e următoarea, vorbi ofițerul cu glasul întretăiat de
osteneală. A sosit vremea să dăm contraatacul decisiv. Pentru asta,
în poziția noastră a venit și colonelul Predoiu. A fost la cele două
batalioane, care stau ascunse în pădurea Balota. La o rachetă verde
cu cinci stele, batalioanele vor ataca prin surprindere din spate și
flanc. Tot atunci vom porni și noi… Ai, te rog, grijă cum deschizi
focul prin culoar. Fixează pe șina gradată câteva miimi dreapta și
stânga pentru spațiul de siguranță. Apoi, când noi vom ajunge pe
linia șirului aceluia de mâncături galbene de pământ, faci salt și
ocupi loc de tragere acolo în dreapta, după ciotul acela de lemn,
unde văd parcă o tulpină…
— Da, e o tulpină de plop, retezată…
— Așa, acolo ocupi o nouă poziție de tragere. Ne-am înțeles?
— E-n regulă, domnule sublocotenent!
— Să nu încetezi o clipă să ne susții cu foc!
— Nici o grijă, domnule sublocotenent!
Ganea puse binoclul la ochi, privi înainte câmpul de luptă, apoi se
trase pe brânci înapoi, să treacă pe la alte cuiburi de foc. Maxim,
cu obrazul lui fraged aplecat pe patul puștii, trăgea de zor, ochind
calm, așa cum îl învățase Mihai mai de dimineață. Îi era gura uscată
de arșiță, obosise peste măsură de mult, dar nu se da bătut și, cu
o voință fără seamăn, trimetea glonț după glonț în rândurile
dușmanilor. Chiar îi spusese lui Sandu când trecuse pe la el, că e
bine să se înapoieze cât mai curând, deoarece numai doi săculeți
de cartușe nu-i ajung până la sfârșitul luptei.
Trecând prin preajmă-i, sublocotenentul veni lângă el, stătu o clipă
de-o parte privindu-i zelul cu care încărca pușca și ochea, apăsând
pe trăgaci, după care îl întrebă zâmbind:
— Cum merge treaba, voinicule, ai învățat să ochești?
— Am învățat, răspunse oarecum sfios Maxim, cu privirea plecată.
— Dar cine te-a lovit la ochi, de s-a umflat și s-a învinețit așa? Am
vrut să te întreb mai de dimineață, dar am uitat…
Maxim nu răspunse. Lăsă pușca cu închizătorul deschis pe parapet
și trecându-și dosul palmei peste frunte plecă iară privirea, de parcă
îi era greu să vorbească despre el. Era încă plăpând, neîntremat, i
se vedeau coastele prin cămașa de pânză subțire ce fusese cândva
a lui Mihai. Fața o avea tot suptă, slabă, dar se mai luminase
întrucâtva, nu mai era cenușie, bătrânicioasă ca pe vremea când
era la brutărie.
— Nu spui cine te-a lovit la ochi? stărui Ganea. Bine, atunci poate-
mi spui al cui ești? Cum de-ai ajuns chiar aici, în linia întâi? Părinții
tăi știu unde te afli acum?
— N-am părinți, domnule ofițer, vorbi moale, cu glas stins Maxim.
— Dar ce s-a întâmplat cu ei? Cum de-ai rămas orfan?
Băiatul se codi la început să vorbească, dar până la urmă povesti
ofițerului cum rămăsese singur pe lume, fără nici un ajutor de
nicăieri…
— Și ce-ai pățit la ochi? Și la buză? Ești vânăt și umflat…
— Am fost închis la poliție și bătut. M-au aflat că într-o noapte am
lipit manifeste comuniste pe ziduri și pe ferestrele vitrinelor și m-au
arestat.
— Cine, tu? făcu ochii mari Ganea. Dar… cum… păi… mă, mă
minți… te lauzi…
— Sunt membru al Uniunii Tineretului Comunist, domnule ofițer,
spuse cu hotărâre Maxim. Și de aceea…
— Serios?
— Așa cum vă spun!
Ganea rămase uimit de cele auzite. Iată, un băiețaș neîmplinit încă
la trup, firav și pricăjit, găsise – cum asta, numai el știe! – drumul
luptătorilor comuniști. Dar el, cum de n-a aflat decât foarte târziu
acest drum? De ce oare nu l-a căutat cu mai multă insistență, că
doar preocupare a avut, a fost interesat să-l afle. Și, deodată, Ganea
constată fără surprindere că din clipa acelor puține destăinuiri,
Maxim îi devenise foarte drag inimii lui, apropiat ca un frate mai
mic întâlnit după o îndelungată despărțire.
— Hai, du-te, lasă pușca și du-te! îl îndemnă ofițerul să plece,
socotind că nu e bine să-și primejduiască viața, mai ales că peste
puțin avea să se declanșeze contraatacul decisiv.
Dar Maxim nu se clinti. Înălță numai privirea mirată către ofițer,
contrariat pentru această neașteptată hotărâre a lui.
— Hai, mă, nu pleci? vorbi Ganea blând și-l mângâie pe cap, pe
obrajii aprinși de fierbințeala soarelui.
— Nu… răspunse moale Maxim. Nu plec… Vreau să lupt și eu,
domnule ofițer.
— Să nu-mi mai spui „domnule ofițer”, zise Ganea continuând să-l
mângâie pe păr.
— Dar cum?
— Nenea Victor. Auzi tu? Să-mi spui nenea Victor…
— Bine, domnule ofițer…
— Mă, tu nu înțelegi? Nenea Victor…
— Nenea Victor…
— Așa. Acum du-te, lasă pușca și du-te…
— Nu mă duc, nenea Victor, vorbi Maxim, pe un ton rugător. Ți-am
spus: vreau să lupt și eu.
— Uite, copiii de-o vârstă cu tine fac alte treburi, cară cartușe mai
înapoia pozițiilor.
— Eu nu sunt copil!
— Dar ce ești?
— Sunt utecist, am spus, răspunse cu gravitate Maxim. Matale
trebuie să știi că comuniștii luptă în primele rânduri. Așa că… Ce
mai…
Ganea începu să râdă.
— Bine, măi, luptă și tu aici în linia întâi, dacă vrei așa, dar ai grijă
să te ferești, zise el și-l mângâie din nou pe copil pe creștetul capului
cu palma lui mare și grea. Acuma o să înceapă atacul.
Dădu apoi să plece, dar parcă amintindu-și de ceva se întoarse, își
scoase casca și o așeză pe capul băiatului.
— Uite zise ofițerul, ține asta, e cam grea, dar te ferește de glonț. Eu
am să fac rost de alta…
— Mulțumesc, șopti moale Maxim și-l privi pe Ganea pe sub viziera
metalică a căștii. Fața i se îmbujorase de emoție, sau poate de
recunoștință. Zâmbind, începu sa pipăie casca de oțel din creștetul
capului, mângâindu-i marginile, curelușa. Nu mai purtase așa ceva,
ca un adevărat luptător și nici nu-și închipuise că avea să poarte.
Pușcă, de, mai treacă-meargă, avea toată lumea, dar dintre civili
până acuma nimeni n-avea cască.
— Maxime, zise Ganea, prinzându-l cu mâna de după cap. Vrei să-
mi dai puțină ascultare?
— Da…
— Uite, zic să rămâi să lupți, dar ai grijă cum spuneam și nu scoate
capul din groapă decât când tragi cu pușca, da? Și să nu stai mult
afară să iei linia de ochire, că te pândește un neamț de la distanță
și te ia el pe urmă la ochi, ai înțeles?
— Da, am înțeles, domnule ofițer…
— Mă, ai uitat?
— Am înțeles, nenea Victor…
— Așa… Ai grijă de tine…
Zicând acestea, Ganea îl mângâie încă o dată pe obraji și cu capul
descoperit se trase înapoi tot pe brânci, așa cum venise. După
câțiva metri dădu peste Dana, ascunsă în groapa ce i-o adâncise
mai mult Sandu cu puțin timp înainte. Basmaua îi căzuse pe ceafă
și părul blond îi flutura acum în voie pe fruntea arsă de soare.
Umerii rotunzi și goi se înnegriseră și ei în fierbințeala zilei. Fața îi
era mânjită de sudoare și praf; din pricina aceasta, știindu-se
murdară, la apariția lui Ganea lăsă capul în jos și duse mâna în
dreptul frunții, acoperindu-și ochii.
— Te-ai ascuns ca struțul, domnișoară! glumi Ganea, oprindu-se
lângă ea.
— A, dumneata erai? se făcu ea a tresări, chipurile surprinsă de
apariția ofițerului. Nu știam…
— Ego sum qui sum! 47 decretă Ganea înălțând degetul arătător și
începu să râdă. Cum merge treaba, domnișoară?
— Merge destul de bine, zise fata și lăsând jos pușca scoase din sân
o batistă de mătase cu care începu să-și șteargă fața. Uite în ce hal
m-am murdărit, făcu ea îmbufnată. Meseria dumneavoastră, a
militarilor, nu-i de loc elegantă…
— Însă e practică!
— Da, în situația asta, ai dreptate, e practică, zise ea și arătă cu
capul înainte către câmpul de luptă. Vai, am crezut că înnebunesc
de groază! De câte ori au pornit nemții încoace, tot de atâtea ori mi-
a fost teamă că vin aproape, aproape și ne împușcă…
— Și ce făceai dacă veneau foarte aproape? întrebă Ganea făcându-
și de lucru cu curelușa diagonalei. Dacă reușeau bineînțeles…
— Eu știu? înălță ea din umeri. Nu-mi pot da seama. Poate că aș fi
fugit înapoi, sau poate că aș fi stat aici să trag până la ultimul
cartuș. Zău că nu știu ce să zic. Sunt situații din astea groaznice,
când acționezi nepremeditat…
— Da, așa este. Dar vecinul dumitale, pe care am aflat că-l cheamă
Maxim, e plin de hotărâre, nu alta! Uite-l cum încarcă arma și trage.
— Vai de el, sărăcuțul! îl compătimi Dana. Noi i-am spus să stea
acasă, dar n-a vrut. A zis că merge și el fiind și de datoria lui să
lupte împotriva nemților. E în organizația noastră de U.T.C.
— Cum în organizația noastră de U.T.C.? se miră Ganea. Și
dumneata ești în U.T.C.?
— Și eu, întări fata zâmbind. Ce te uiți așa?
Ganea era de-a dreptul uluit de cele ce auzise. Căută prin buzunare
o batistă, să-și șteargă fața de sudoare, dar negăsind renunță și
rămase tăcut, privind gânditor undeva departe peste lunca
Topolniței ce vuia sub răpăitul puștilor și mitralierelor.
— Uite batista mea, zise Dana și i-o întinse.
— Nu, nu, mulțumesc, se împotrivi el vădit rușinat. Am avut și eu,
dar se vede treaba că am pierdut-o.

47 Sunt acela care sunt! (l. latină, n.a.)

— Tocmai de aceea, pe asta am să ți-o prind uite aici, zise ea și
aplecându-se legă batista cu un nod de curelușa diagonalei de la
centură. Așa, acum n-ai s-o mai pierzi!
Ofițerul era de-a dreptul fâstâcit. Totdeauna îl fascinaseră și-l
încântaseră discuțiile cu Dana, chiar sperase într-o prietenie mai
apropiată, dar de fiecare dată ea se arătase indiferentă. Și îi plăcea
nespus de mult fata asta, era frumoasă, avea un aer deosebit,
întreaga ei făptură degaja prospețime și îndemna la dragoste… Dar
speranțele sale erau iluzii deșarte, visuri irealizabile… Și-acum,
iată, i-a oferit și un talisman…
Emoționat, cum poate nu-l mai văzuse nimeni până atunci,
sublocotenentul mângâie cu duioșie batista de mătase prinsă de
curelușa diagonalei și zise zâmbind:
— Îți mulțumesc, domnișoară. Am s-o păstrez ca amintire de la
dumneata.
— O, se miră ea contrariată, o batistă murdară?
— Nu interesează, făcu el categoric. E de la dumneata. Numai că…
Își aminti parcă ceva și chipul i se întunecă pe dată.
— Ce este?
— Batista nu înseamnă oare despărțire?
— Prostii! râse Dana. Ce, dumneata crezi în lucruri de-astea?
— Nu cred, dar așa se spune…
Ganea stătu o clipă pe gânduri continuând a mângâia batista
prinsă de curelușa diagonalei, după care zise:
— Îți spun la revedere!
Luă automatul, vru să pornească înapoi târâș, dar își aminti de
ceva, se întoarse și zise:
— Apropo, era să uit: la o rachetă verde cu cinci stele toată poziția
noastră va porni la atac. Dumneata, domnișoară Dana și Maxim, să
stați, vă rog, pe loc. Pericolul e prea mare, nu e bine să vă expuneți.
Am uitat să-i spun puștiului treaba asta, comunică-i te rog
dumneata. E tare simpatic…
Făcu un semn de bun rămas cu mâna și se trase înapoi pe brânci,
pornind târâș către locurile unde se găseau Raicu și Niță Dogaru.
Într-un șanț se întâlni cu caporalul Dincu. Era cu fața mânjită de
praf, negru ca un fund de ceaun și numai dinții îi luceau albi în
gură.
— Ce-i cu tine, Dincule?
— L-am lăsat pe plutonierul major Tănăsică la împărțit muniția și-
am pornit și eu încoace. El, știți, cu piciorul…
— Bine, treci la grupa din dreapta. Vezi că la o rachetă verde
pornim la atac!
 45

În clipa aceea, nemții se ridicară din nou la atac. Trăgând cu toate

armele, într-un vuiet asurzitor, furișându-se pe după mașinile
răsturnate și pe după tulpinile plopilor, rostogolindu-se prin
șanțurile drumului și prin gropile de proiectile, puhoiul de uniforme
verzi-cenușii se avânta metru cu metru către pozițiile ostașilor și
civililor români. Sublocotenentul Victor Ganea duse repede binoclul
la ochi și privi înainte. Îi vedea acum destul de bine. Le distingea
fețele lucii de sudoare, ochii micșorați de ură și neputință, le zărea
bluzele prăfuite, descheiate la gât, cu mânecile suflecate. La centuri
aveau înfipte grenade, în mâini automate cu țevile bronate,
pistolete. Se opreau, culcându-se la pământ, trăgeau și iar se
ridicau, într-un iureș ce parcă nu mai avea sfârșit. Începură să
strige, să urle, bezmetici, agitând deasupra capetelor pumnii cu
pistoletele și automatele, îndemnându-se unii pe alții să alerge cât
mai repede, să pătrundă în pozițiile românești, să le dea peste cap
și să intre în oraș. Între ei, se distingea figura maiorului Schultz,
înalt, slab, cu fața crispată, și arsă de soare, cu ochii albaștri, răi și
întunecați de ură, cu capela gri-verzuie cu cozoroc mare adânc
trasă pe frunte.
— Dom’le Mihai! strigă către dreapta Ganea și Mihai care tocmai
alimenta mitraliera, întoarse capul să vadă cine îl strigă. Ascultă,
dom’le Mihai!
— Ordonați, dom’le sublocotenent! zise Mihai și înălță mâna să se
vadă că e atent.
— Uite, îl vezi pe lunganul acela de neamț?
— Acela slab, cu panglică de decorație la cheutoarea bluzei?
— Acela. Mai lasă-l să înainteze câțiva zeci de metri și apoi fă-l să
muște țărâna! E comandantul acestei hoarde verzi-cenușii…
— Am înțeles, dom’le sublocotenent! zise Mihai și armă pe dată
mitraliera. Îi trimit acum un salut în țăcănit de morse. Telegrafia
morții…
Calm, Mihai privi iar înainte. Maiorul, în fruntea atacatorilor, înalt
și slab, alerga ca un bărzoi, cu pași mari, legănați, de parcă mergea
printr-o mlaștină.
Mihai îl lăsă să mai înainteze câțiva pași, văzându-l cum agită în
dreapta și-n stânga automatul său, apoi îl prinse în aparatele de
ochire și apăsă pe trăgaci. O scurtă rafală de mitralieră sfâșie aerul
și ofițerul neamț se prăbuși ca un sac. Stătu o clipă la pământ, apoi
încercă să se ridice mergând în patru labe, cu capul descoperit,
clătinându-se ca un om beat. În secunda aceea însă, o nouă rafală
îl răsuci într-o parte și-l lăsă nemișcat pentru totdeauna.
Cu tot potopul de gloanțe aruncat împotrivă-le, nemții nu se lăsau
însă cu una cu două. Ambițioși, se avântau tot mai mult înainte
sub norii de fum și praf ce-i învăluiau ca o ceață. Zgomotul luptei
se amplifica și ecourile răpăiturilor și exploziilor de proiectile
răsunau prelung și lugubru, ca un vaier fără de sfârșit. Deodată,
din pădurea Balotei, țâșni spre înalt o săgeată de foc și, într-o clipă
desfăcându-se în arcuiri largi se lăsară către pământ cinci stele
verzi, sclipitoare, ca de argint.
— Racheta! zise Ganea. Acum atacă batalioanele…
Un potop de foc se revărsă brusc dintr-acolo și după un minut își
făcură apariția, într-un atac surprinzător, impetuos, țâșnind ca din
pământ și la nesfârșit zeci de plutoane de militari români, cu căștile
sclipind în soare, cu armele în mâini, strigând și alergând într-un
iureș de nedescris. Buimaci, nemții își opriră atacul. Total surprinși
de cleștele în care erau prinși stătură o clipă locului, privind înapoi
complet dezorientați, neștiind ce să facă, încotro s-o apuce.
— Înainte, băieți! tună în clipa aceea Ganea, îndemnându-și
luptătorii să iasă la contraatac și, așa cum se afla, cu capul
descoperit și automatul în mână, se ridică în picioare, sări peste
șanțuri și gropi, și cu mersul lui greoi, porni la vale, către lunca
Topolniței. După mine, înainte, uraaa!
Sutele de militari și civili se ridicară toți ca unul și se avântară cu
strigăte năprasnice înainte, urmându-l pe ofițer, mânuind din mers
închizătoarele, trăgând rafale după rafale, sărind cu pași mari peste
parapete, șanțuri sau ce întâlneau în cale.
Raicu, Gligor, Haralamb, Sandu – răsărise și Dincu, nu se știe de
unde cu o pușcă-mitralieră în mână, mai către dreapta – Pius și
Chirică, apoi Niță Dogaru mergând aplecat, c-o moletieră după el,
și în urmă-i locotenentul Sabin Nuțulescu cu roșiorii lui, marinarii
și cei câțiva gardieni, alergau cu toții într-un iureș nestăvilit, prin
ploaia de gloanțe, fără să le peste de moarte.
Nemții o luară îndată înapoi la goană către apa Topolniței, către
desișul zăvoiului, împrăștiindu-se care încotro, ca potârnichile în
bătaia puștii, răspândiți și înnebuniți de groază, unii cu mâinile
ridicate, alții zvârlind din mers puștile, dezbrăcând vestoanele,
aruncând centurile și cizmele din picioare, dar cei mai mulți
prăvălindu-se sub snopul gloanțelor neiertătoare.
— După ei! îndemna Ganea tot frontul acela de luptători ce înainta
vertiginos și năvalnic ca un tăvălug de fier. După ei, să nu scape
nici…
În clipa aceea însă, vorba i se frânse. Un glonț îl lovi în piept. Se
clătină o clipă pe picioare, bâjbâind cu mâinile înainte, de parcă ar
fi căutat un sprijin și apoi se rostogoli în marginea șoselei, lângă
primul plop înalt, cu tulpina scorburoasă, rămânând întins sub
tufele prăfuite ale unor mărăcini. Se zbătu câteva clipe, lovind aerul
cu brațele și picioarele, se răsuci, reveni cu fața în sus, apoi rămase
pe-o parte, chircit, zvârcolindu-se cu gura năclăită de sânge.
— Măi fraților, s-a prăpădit dom’sublocotinent, măăă! dădu în
clipele acelea strigat de deznădejde Niță Dogaru. Uite-l ia, acolo în
șanțu drumului… Lângă plopu acela…
Desprinzându-se din șirul luptătorilor, bătrânul soldat alergă cât
putu de repede, se opri lângă ofițer, cu răsuflarea întretăiată,
îngenunche și-l cuprinse de grabă în brațe, scuturându-l cu putere,
căutând să-l readucă în simțiri.
— Dom’sublocotinent! încercă el să-i vorbească și cu degetele vru
să-i ridice ploapele. Dom’sublocotinent, m-auziți?
Înfrigurat, cu mâinile tremurânde, luă repede bidonul de la șold,
turnă un șuvoi de apă rece peste fața lui Ganea, îl scutură iarăși,
apoi îi șterse cu dosul palmei lui bătucite sângele ce începuse a-i
năvăli pe gură.
— Dom’sublocotinent! se rugă iară bătrânul soldat.
Dom’sublocotinent, m-auziți?
— Apă… apă… mi-e sete… șoptea printre buze Ganea.
— Îndată, dom’sublocotinent, îndată… Uf, dumnezeule, că mi-a
fost ca și un copil! suspina bătrânul soldat în zbuciumul durerii.
Cum de l-a nimerit glonțu tocma pe ’mnealui, om cu inima atât de
bună? Cum?
Duse bidonul la gura muribundului și-i turnă restul de apa peste
buzele încinse. Ganea avu o ușoară tresărire, deschise ochii, apoi
se lăsă și mai moale în brațele bătrânului soldat:
— Apă… apă… mă arde… apă…
Cutremurat, Niță Dogaru privi bidonul gol, îl scutură lângă ureche,
îl răsturnă și o încercare de groază îl cuprinse pe dată. Nu mai avea
strop de apă. Privi deznădăjduit în jur. Lupta era în toi. Militarii și
civilii atacau cu înverșunare, strigând și îndemnându-se în
vacarmul acela peste răpăiturile puștilor și mitralierelor care
trăgeau fără oprire.
— Măi, fraților, măăă! prinse a striga Niță Dogaru. Un bidon, mă!
Care-aveți un bidon, mă fraților, măăă?!
Nu-l auzea însă nimeni. Glasul i se pierdea în vuietul acela al luptei
ca luat de vânt. Și atunci, în clipele acelea de disperare, el văzu cum
de după șirul de plopi, rostogolindu-se ca un ghem, apăru deodată
Maxim, cu casca căzută pe ochi, cu pușca în mână, alergând și
poticnindu-se mai-mai să dea de-a dura. O rafală de mitralieră
începu a șuiera pe deasupra capului său, dar el se aruncă într-o
clipă la pământ, apoi se ridică asemenea unui titirez, și porni s-
alerge din nou prin ploaia de gloanțe.
— Mă, copilandre, mă! îi strigă Niță Dogaru. Mă, băiete!
Într-o clipă, Maxim fu lângă bătrânul soldat. Se aplecă, privi
înfrigurat fața ofițerului și deodată lacrimi mari începură a-i șiroi pe
obraji.
— Trăiește? întrebă el cu teamă, înecându-se de plâns. L-am văzut
de-acolo, din groapa mea cum a căzut și am venit repede încoace…
— Stai aici, lângă ’mnealui, îl rugă Niță Dogaru. Eu mă duc răpede
după apă și după un sanitar. Stai pitit după plopu ăsta, îl povățui
el. Viu îndată…
Zicând acestea, Niță Dogaru plecă de-a bușilea prin șanțul
drumului și îndată se făcu nevăzut pe după boschetele prăfuite și
încremenite în arșița amiezii.
Rămas singur, Maxim se simți deodată cuprins de teamă, pentru
că nu știa ce să facă. Scoase repede casca și o puse alături, lângă
tulpina plopului, alături de pușca încă plină de unsoare. Luă apoi
capul ofițerului și-l puse pe picioarele sale, să fie sprijinit ca pe o
pernă, după care începu să-i mângâie fața, să-i sufle peste frunte,
peste ochi, să-i facă aer cu palma lui mică și plină de țărână. „Of,
doamne, să nu moară! se ruga el și parcă-l cuprinseră dintr-o dată
niște friguri, că începu a tremura din tot corpul. Să nu moară…
Barem de-ar veni mai repede sanitarul acela…”
— Apă… apă… șopti abia auzit Ganea.
Sufla din greu, înălțând și coborând anevoie coșul pieptului, își
sugea mereu buzele învinețite, fața căpătase o culoare galben-
cenușie. O horcăială îl încerca deseori din adâncul pieptului, se
zbătea și atunci gura i se umplea de sânge.
— Apă… apă…
— Vine acuma apa, domnu’ofițer… nene Victore! zise Maxim,
aplecându-se asupră-i. Mă vezi, nene Victore? Uite-ți spun cum vrei
matale… Deschide ochii și mă vezi, nene Victore, se ruga el cu
glasul înecat de plâns… Sunt eu, Maxim… Băiatul care i-ai dat
casca matale…
Ganea însă nu-l auzea. Răsufla tot mai greu, fără să ridice
pleoapele, iar horcăiala aceea îl scutura parcă mai mult și gura i se
umplea de sânge.
— Să nu mori, nene Victore… Să nu mori…
Începu să plângă în hohote, cu capul aplecat peste fața ofițerului,
încercând să-i șteargă cu mâneca zdrențuită a cămășii șuvițele de
sânge ce i se prelingeau mereu din colțul gurii.
În jurul lui vuietul luptei creștea cu fiecare clipă, sute și poate mii
de gloanțe săgetau aerul fierbinte, se auzeau strigăte și îndemnuri,
comenzi, vaiete și țipete, răsunau explozii de grenade și proiectile în
ecouri prelungi peste întreaga luncă, dar micul Maxim, cu obrazul
lipit de fruntea lui „nenea Victor”, nu mai auzea nimic din toate
astea, nu înțelegea nimic, nu-l mai interesa nimic; totul în preajmă-
i, întreaga fire atât de clocotindă și de efervescentă i se părea că se
scufundă cu încetul într-o apă liniștită și adâncă.
Așa îl găsiră după un sfert de oră sanitarii și soldatul Niță Dogaru,
veniți într-un suflet să dea primele ajutoare ofițerului.
 46

Spre seară totul se liniști. Ecourile acelei aprige lupte se stinseră.

Peste întreaga luncă a Topolniței se așternu o tăcere grea, adâncă.
Prizonierii nemți încolonați într-un lung șir, parcă fără de sfârșit,
au fost duși sub pază în curtea regimentului de infanterie. Cu
capetele descoperite, descheiați la vestoane, cu fețele năclăite de
sudoare și praf, stăteau în acel amurg al zilei, pe jos, în mijlocul
platoului de adunare al trupei, înconjurați de militarii români, ce-i
supravegheau cu armele în mâini. Fumau, își vorbeau în șoaptă,
unii dintre ei glumeau, dar cei mai mulți erau abătuți cu privirile
înnegurate, copleșiți de povara gândurilor amare. Automatele,
puștile, mitralierele, întregul lor armament fusese depozitat
grămadă în fața magaziei, unde plutonierul major Grădinaru nu
mai prididea cu inventarierea.
Mașinile și tunurile capturate încă nu fuseseră aduse. Abia acum
erau remorcate de câteva automobile de piață rechiziționate în
grabă și trase pe rând în curtea regimentului. Printre pavilioanele
și magaziile cazărmii era un du-te-vino de militari și muncitori din
formațiunile de luptă patriotice. Abia sosiți de la porțile orașului, o
parte dintre civili predau armele unui sergent, după care se adunau
grupuri-grupuri aprinzând țigări și vorbind gălăgios, fără a se
încumeta să plece către case; unii stăteau în jurul sutelor de
prizonieri nemți pe care-i priveau cu dispreț și scârbă ca pe niște
tâlhari ale căror fapte nu aveau să le uite niciodată.
În fața pavilionului administrativ, sub un bătrân castan, Raicu abia
sosit din lunca Topolniței, stătea pe o bancă alături de fecioru-său
Sandu, de Gligor și de Mihai, și-i asculta cum își reaminteau
episoade ale luptei ce abia se sfârșise.
— Ai văzut neamțul ăla înalt cât un plop? îl întrebă Gligor pe Mihai.
Năvălise peste dumneata la mitralieră. Nu mai aveam gloanțe și cu
patul automatului i-am dat una sub bărbie de i-am mutat capul
din loc.
— Da, știu, zise Mihai. Eu tocmai în timpul acela scoteam buloanele
propriu-zisei, să fac un nou salt. Noroc c-ai apărut dumneata… Și
ce mai iureș a fost atacul nostru…
— Dar ce ziceți de marinar? întrebă Sandu.
— Care marinar?
— Ăla vânjos ca un taur, numai în cămașă și cu bereta pe cap, care
a luat un neamț de brăcinari, l-a ridicat deasupra capului și-a dat
cu el în apa Topolniței.
— Da, l-am văzut, zise Gligor râzând. Vreo trei a aruncat așa. Avea
boala asta, mai întâi să-i ridice în aer, ca la haltere, și apoi să dea
cu ei de pământ. Măi, ce mai om și ăsta! îi zvârlea ca pe niște saci
și striga unuia din spate: „Mai trece unul în contul meu, Costică!”
— Dar știți ce-a spus unul din ofițerii nemți luat prizonier? întrebă
Mihai. L-am auzit spunându-i altuia: „Greșeala noastră e că am
crezut că în oraș e o întreagă divizie și când colo, numai o mână de
oameni!”. „Puțini, dar știm să ne batem! le-am zis eu în limba
germană și au tresărit de uimire că le auzisem vorba. Și știm să ne
batem pentru că ne batem pentru o cauză dreaptă”.
Raicu își aprinsese o țigară, trăgea fumul în piept, liniștit și tăcut,
asculta povestirile tovarășilor săi de luptă și zâmbea. Se simțea
puțin obosit, avea cămașa leoarcă în spate de sudoare, sandalele
prăfuite, dar nu-i venea încă să plece către casă. Mai devreme, îi
ceruse colonelului Predoiu ca din armele capturate de la nemți să
primească o parte pentru formațiunile de luptă patriotice din oraș
și acum aștepta să vadă în ce fel și când va intra în posesia lor. Apoi
nu știa încă nimic de Ganea. Dintr-o clipă într-alta trebuia să se
întoarcă Dana și cu caporalul Dincu de la spital.
Tot gândindu-se la toate acestea, văzu oprindu-se în fața lui un
zugrav bătrân, neras, cu fața suptă, pământie, purtând o pușcă la
umăr. Omul ținea un copil de mână, un băiețaș de vreo zece ani,
desculț, cu părul ciufulit și pantalonii scurți, largi și peticiți
spânzurând de două bretele scămoșate. La spate, copilul ținea
ascunsă o cască germană, cenușie, ca de tuci, cu vulturul argintiu
dintr-o parte găurit de glonț. Zugravul ceru voie lui Raicu, își
aprinse o țigară, apoi plecă mai departe cu copilul de mână,
dădăcindu-l:
— Măi Vasilică, tu nu m-asculți, băiete? Dă casca asta blestemată
la magazie, hai cu mine, să vedem ce fac și eu cu pușca asta…
— Nu, n-o dau! se împotrivea copilul ascunzând casca la spate. Mi-
a dat-o un nenea soldat, că i-am adus mereu cartușe, și-o iau
acasă.
— Ce faci tu cu drăcovenia asta acasă?
— Au mai luat și alți copii. Punem apă în ea pentru găini sau pentru
câine. Numai că a mea îi găurită într-o parte…
În curtea regimentului forfota nu se sfârșise încă. Pe porțile larg
deschise continuau să intre mașini și tunuri de captură; câteva
căruțe cărau puști, mitraliere, cutii de cartușe. Pe platou,
înconjurați de militarii români prizonierii sporovăiau între ei,
zumzăind ca un viespar. Unul își rezemase capul de-o cutie pentru
masca de gaze și dormea. Un altul scria ceva într-un carnet. Lângă
el un soldat tânăr, cu fața ciupită de vărsat cânta nepăsător dintr-
o muzicuță. Alții își scoseseră cizmele, vestoanele, stăteau cu
capetele descoperite, cu căștile aruncate în jur, și priveau neliniștiți
la santinelele ce se plimbau pe lângă ei, cu puștile în mâini și
degetele pe trăgaci.
Niță Dogaru, plin de o anume importanță, patrula de colo până colo
cu arma sub braț, vânătorește, numai ochi în toate părțile să n-o
întindă vreunul chiar din sectorul ce-l avea în grijă. Călca apăsat,
țanțoș, parcă numărându-și pașii, cu privirea cercetătoare,
neastâmpărată. Pierduse o moletieră și obiala ruptă îi atârna ca o
treanță peste bocanc. Pantalonii îi fuseseră sfâșiați la genunchi în
timpul atacului, iar bluza de doc, decolorată, udă în spate, îi atârna
largă pe trupul slăbit și cocârjat. Centura o pierduse nici nu mai
știa pe unde. Pesemne, o uitase acolo, lângă plop, când o desfăcuse
să lege brancarda pe care-l pusese pe Ganea.
Neamțul cel tânăr cânta de zor din muzicuță și-l privea obraznic pe
Niță Dogaru. Când și când, bătrânul soldat se oprea locului, îl
scruta și el tăios cu privirea, apoi pornea mai departe patrulând în
jurul prizonierilor. Într-un târziu își aminti iar de Ganea. Ce-o fi
făcut? L-or fi operat? I-or fi scos glontele din piept? Și tot gândindu-
se, cu sufletul plin de amărăciune, la comandantul său, îl cuprinse
deodată o furie nestăpânită împotriva celor pe care-i păzea. Unul
dintre aceștia slobozise glonțul acela blestemat. Poate chiar acela
cu muzicuța… Se opri și-l privi atent, cu ochii micșorați, plini de
ură, de dorința răzbunării…
— Ia mai lasă, mă, cântatu ăla! îi zise deodată Niță Dogaru, și arătă
cu capul către el. Tu, tu, ăla ciupitu, ce belești așa ochii la mine ca
proasta-n bâlci? Ești vesel că nu ți-a găurit încă nimenea scăfârlia?
Fire-ați ai dracului de porci și de criminali, să fiți! Omorâți oamenii
și apoi cântați. Lasă drăcia aia din gură, n-auzi?
Neamțul nu înțelegea ce-i spune. Zâmbind, se ridică, îi întinse
muzicuța și prin semne, arătând gestul fumatului, îi ceru în schimb
un pachet de țigări.
— Ține-ți zdrăngăneaua, n-am nevoie de ea! îl respinse cu dispreț
Niță Dogaru. Poate ai nevoie să-i cânți prohodu lu Hitler al tău. Da’
aicea nu mai sufla în ea, că ți-o bag pe gât! Ți-o bag pe gât, auzi tu,
mă? Mi-e sufletu cătrănit de durere și tu cânți, fire-ai al dracului
cu cine te-a adus pe lume!
Speriat, văzând că Niță Dogaru umblă amenințător la închizătorul
puștii, neamțul se dădu un pas înapoi, se așeză jos între ceilalți
prizonieri și încet, parcă cu teamă, vârî muzicuța în buzunarul
vestonului, bâjbâind, abia nimerind nasturele clapei. Veselia îi
pierise din ochi. Mâinile îi tremurau.
— Așa! S-asculți de comanda mea, mă Friț, băiatule, că a venit
vremea să comand și eu! zise Niță Dogaru mai liniștit și, punând iar
pușca sub braț, porni în obișnuita-i patrulare în jurul celor prinși.
Eh, de când am așteptat eu vremea asta! vorbi ca pentru sine. De
când am așteptat-o…

Soarele cobora încetul cu încetul după dealurile ce înconjurau

orașul. Umbrele pavilioanelor se alungeau tot mai mult în curtea
cazărmii ca niște pete cenușii, diforme. De undeva, de peste
Dunăre, răcoarea amurgului se făcea cu fiecare clipă tot mai
simțită, înviorând seara aceea de vară. Foarte vag, stăruia încă în
aer mirosul prafului de pușcă, al pulberilor arse, ce venea ca o
boare ușoară din vale, dinspre lunca Topolniței.
— Ce-o mai fi cu sublocotenentul? întrebă într-un târziu Raicu,
ridicându-se de pe bancă. L-or fi salvat?
— S-a interesat colonelul Predoiu la spital, zise Gligor privindu-și
ceasul de buzunar. A telefonat acum zece minute. Operația nu se
sfârșise încă.
— E destul de grav mi se pare…
— Da, e grav. De două ori a intrat în comă. A pierdut mult sânge.
Se spune că nu unul, ci două gloanțe i-au perforat plămânul…
— Cred c-a intrat în snopul vreunei mitraliere, interveni Mihai,
ridicându-se și el de pe bancă. Sau al vreunui automat…
Dar nu-și sfârși vorba, că în clipa aceea, afară, pe drumul din fața
regimentului se auzi duduind înfundat motorul unei mașini.
Vorbele încetară. Toți rămaseră într-ascultare.
— Ei sunt, se întorc de la spital…
Într-adevăr, peste câteva minute, ocolind cu grijă tunurile și
camioanele de captură înșiruite pe aleea principală, intră în curtea
cazărmii, legănându-se pe arcuri, un automobil negru, mare, greoi,
descoperit, cu capota de pânză cenușie lăsată spre spate. Mașina
opri încet, în fața pavilionului administrativ ridicând în urmă-i un
nor de praf. Din mașină coborî mai întâi Dana, cu fața trasă,
obosită, cu ochii triști și părul despletit căzut pe frunte, apoi
caporalul Dincu și la urmă Maxim, în pantalonii lui soldățești, cu
casca prea mare ce-i acoperea aproape ochii încă roșii de plâns.
— Ia uite și la ghindocul ăsta! zise Gligor către Raicu. A fost și el la
spital…
— S-a cățărat de scara mașinii, nu s-a lăsat neam, până nu l-au
luat și pe el.
Într-o clipă, în jurul celor sosiți se strânseră mulțime de militari și
muncitori aflați prin curte, dornici să audă vești despre Ganea.
Văzând mașina, colonelul Predoiu coborî și el din birou, își făcu loc
prin mulțime și veni mai în față.
— Domnule secretar al partidului comunist din oraș, zise el
văzându-l pe Raicu, veți lua de la plutonierul major Grădinaru o
sută de puști, patru lăzi cu grenade și douăzeci cu muniție. Ajung?
— Ajung, răspunse Raicu. Foarte mulțumim.
— Ei, ce vești ne-aduci, domnișoară? se întoarse apoi către Dana.
Arăta îmbătrânit, peste măsură de îmbătrânit, cu ochii încercănați,
obosiți și barba nerasă. Am încercat din nou să telefonez la spital,
dar dracu știe, s-a deranjat centrala noastră, n-am putut obține
legătura…
— Cum l-ați dus? Ce face? întrebă și Mihai. Se simte bine?
— Tot timpul pe drum i-am pus comprese cu apă rece pe tâmple,
spuse Dana cu glas obosit. Dincu l-a ținut în brațe împreună cu
sanitarii, iar Maxim îmi ajuta să schimb compresele, muind
batistele în gamela cu apă…
— Lasă asta, spune cum se simte? interveni nerăbdător Raicu.
— L-au băgat la operație. Două ceasuri am stat lângă ușă și-am
așteptat. Când l-au scos din sală, a deschis puțin ochii, l-a văzut
pe Maxim și a început să zâmbească…
— Da, așa este! sări Maxim bucuros că putuse vorbi cu Ganea. Să
vedeți, stătea întins pe targă, în ușa salonului, așteptau să-l ducă
înăuntru. M-am apropiat și l-am întrebat încet: „Ce faci, nene
Victore?” că așa a zis să-i spun, și el a ridicat ușor pleoapele, m-a
privit blând și parcă-i râdeau ochii. „Cum te simți?” „Bine,
porumbelule, a zis, zău, așa mi-a zis, „porumbelule”. Mi-a șoptit
apoi să fiu cuminte că eu o să fiu fratele dumnealui. „Ce fac cu
casca?” l-am întrebat. „Păstreaz-o, a zis, ai grijă și de pușcă, lupta
nu s-a terminat…” Asta e tot, apoi l-au băgat în salon. Așa că,
încheie Maxim, privind în jur, ce fac, tovarășe Valer, iau pușca
acasă sau pornim în noaptea asta după alți nemți?
Zicând acestea, Maxim își luă casca din cap și cu mâneca zdrențuită
a cămășii începu a se șterge pe obraji, pe ochi, așteptând cu foarte
multă seriozitate un răspuns.
Zâmbind, Raicu vârî degetele în părul lui Maxim, i-l răvăși,
zbârlindu-l, iar Dana îl cuprinse pe după umeri și-l ținu lângă ea,
strâns la piept, cu lacrimi în ochi, stăpânită de durere. „Va scăpa
oare Victor? se întreba ea în gând, cu neliniște. Numai de nu s-ar
ivi complicații… Desigur, doctorii vor face tot ce le stă în putință,
au dat chiar asigurări în privința asta. Ce om minunat profesorul
de latină! Ce om minunat!”
Târziu de tot, când începuse a se întuneca, Dana, Mihai, Maxim,
Raicu și Sandu porniră cu toții către casă. Mergeau îngândurați,
obosiți de lupta istovitoare de peste zi, flămânzi, însetați și parcă
nici unul nu îndrăznea să vorbească. Fugar, își aminteau scene din
încleștarea de foc ce abia se sfârșise. Aveau încă în fața ochilor
moartea unora dintre militarii căzuți în timpul atacului, în auz le
stăruiau încă șuieratul proiectilelor de tun, zumzetul gloanțelor,
vaietele și strigătele disperate ale muribunzilor. Apoi nu puteau uita
rănirea destul de gravă a lui Victor Ganea pe care-l îndrăgiseră
atâta…
— Îmi pare rău că s-a întâmplat așa cu prietenul nostru, zise după
o vreme Raicu. Trec pe acasă și apoi mă duc la el, la spital…
— Cu jertfe am început să scriem noua istorie a țării, vorbi Mihai
prinzându-l pe Maxim de după umeri. Cu jertfe și sânge…
— Adevărat spui, domnule Mihai, răspunse Raicu. Dar pe cei care
au luptat și au căzut pentru această istorie nu trebuie să-i uităm
niciodată.
Se înnoptase de-a binelea. Orașul se cufundase în întuneric.
Străzile răvășite de bombe erau pustii, tăcute, stăpânite de-o liniște
adâncă. Nici o lumină nu lumina noaptea. Numai undeva, sus în
înaltul întunecat strălucea o stea, cu sclipiri vii, de argint. Era
luceafărul…

București – Brașov
februarie 1963 – aprilie 1964.

București
octombrie-decembrie 1971
 ION GRECEA

MOARTEA LEBEDEI
– roman –

– ediția a II-a –

Versiunea digitală 1.0 – aprilie 2022

Realizată după volumul apărut la Editura Militară, București,

1970
Coperta: Pompiliu Dumitrescu
Fiilor mei,
Mihai și Liviu
 Prolog

Din toată drama petrecută în acel sat de graniță, au rămas doar

urmele.
Urmele ei…
Urmele, relicve statornice și de netăgăduit au generat amintiri,
amintirile s-au întipărit adânc în mintea oamenilor ca niște peceți
ale veacurilor și nu se pot șterge niciodată. Ele întrețin vie, peste
timp, memoria întâmplărilor, pot vorbi oricând despre tot ce-a fost,
despre tot ce s-a săvârșit aci, în satul de lângă hotar, cu câțiva ani
în urmă.
Câți? Nu știm… Poate doi, sau trei, sau mai mulți… Anii au trecut
ca lunile, ca zilele, ca clipele, s-au spulberat către înapoi ca frunza
purtată de vânt. Dar totul parcă s-ar fi petrecut ieri, sau alaltăieri,
în primăvara acestui an sau poate în cealaltă primăvară…
Urmele au rămas și vor rămâne multă vreme să povestească în
graiul lor tăcut și sobru – întărind imaginea faptelor, întregind prin
expresia lor – ceea ce poate cu sinceră strădanie autorul n-a reușit
să relateze în această carte.
Dincolo de grădini, în marginea satului, vântul n-a izbutit să
împrăștie încă cenușa din ce-a fost odinioară casa „contelui” Tegaș.
De fapt o colibă dărăpănată, hâită într-o parte, cu acoperiș de stuf
și-un singur ochi de geam, în pragul căreia, într-o dimineață, două
femei din sat s-au speriat de moarte văzându-l pe scăpătatul
„conte” cum le privește straniu, cu ochii holbați din lațul
ștreangului…
Să se îi omorât „contele”? Să-i fi luat careva viața? De fapt nici acum
oamenii nu știu adevărata cauză a morții lui. Și-l amintesc doar
trecând grav pe uliță, cu o anumită prestanță, cu mersu-i vioi, puțin
săltat, în pantalonii lui de călărie, rupți și peticiți, lovindu-și cu
cravașa carâmbii cizmelor scofâlcite și noroite.
„Contele” nu se mai vede pe ulițele satului, în schimb se vede Ilie
Ciocârlan, omul lui, neras, cu fața buhăită de băutură și somn, cu
părul ca o claie încâlcită; umblă tot beat și nu uită să amintească
oricui că a stat câțiva ani la pușcărie din pricina celor întâmplate la
biserică. „Eu n-am fost vinovat cu nimica, da las’ că știu eu, m-a
băgat la gros dom’plotoner Patriche după pâra lu’ muieri-mea!”
Dar ce s-a întâmplat la biserică? Acolo, sus în deal, din sfântul lăcaș
de închinăciune ridicat de „conte” înainte de război n-au mai rămas
acum decât zidurile ruinate, pe jumătate arse, cu picturile sfinților
spălate de ploi și iarba crescută sălbatic în juru-le, gata să le
acopere. Altarul, în fața căruia își ținea părintele Gherasim
predicile, a ars și el până în temelii… Și iconostasurile… Și
clopotnița cea mare… Se spune că după noaptea aceea de pomină,
când grănicerii „au prins stafia necuratului cu chip de femeie”, moș
Trocan cel surd și cocârjat de ani a fost văzut urcând către deal,
sub braț cu un șomoiog de paie și-n mână cu o lampă cu gaz…
Pentru că moș Trocan a fost găsit, de plutonierul Patriche de la
postul de miliție, ars între zidurile arse. Și că, făcând cercetări, ar fi
aflat de la oameni…
Ce putea afla plutonierul Patriche de la oameni? Putea el pune preț
pe „declarația verbală iscălită cu mână proprie” a Mariei lui Vizante,
aceea fără o ureche, precum că moș Trocan, credincios până-n
măduva oaselor, „blăstămase o dată sfântu’ lăcaș că nu-i mai trece
pragu’ deoarice și prin urmare aflase că umblă necuratu’ printre
icoane”?
Mica vilă a profesoarei Dorina Darini, ridicată în marginea satului
către hotar, nu mai e așa de strălucitoare ca odinioară, ascunsă în
umbra teilor, printre crizantemele și daliile grădinii. Tencuiala
zidurilor a început să se coșcovească, vopseaua lemnăriei să se
cojească, glastrele verandei s-au spart, iar lănțișoarele lor au prins
rugină. De atunci, din zilele durerii tinerei femei, obloanele stau tot
închise și nu se mai deschid să lase ferestrelor lumina spre câmpia
de graniță. De ce să se mai deschidă? Poteca dintre vii e pustie și
niciun grănicer, oricare ar fi el, venind dinspre hotar, nu va aduce
niciodată cu Alexandru…
Poate că Toderașcu, Covaci, Guță Ursu și toți ceilalți… Nu, nu, ei
sunt de mult la casele lor, la rosturile lor. Au lăsat altora armele să
păzească hotarul și se spune că Toderașcu, montorul, lucrează
acum pe la Porțile de Fier, Covaci e tot la baza auriferă de la Băița,
Guță Ursu e pe undeva pe la irigări, s-a înscris la seral, vrea să
devină agronom… De unde știm toate astea? Îi scriu băieții, mereu,
locotenentului Mirescu, că ofițerul ăsta tânăr le-a fost ca și-un
frate, au împărțit cu el și bucuriile dar și necazurile frontierei. Poate
că are vești și de pe la Tandin, care într-o noapte stând la pândă, la
câteva sute de metri de pichet…
Eh, Tandin ăsta multă bătaie de cap i-a mai dat locotenentului, cu
toate buclucurile și șmecheriile lui „științifice” învățate de pe la circ!
Dar parcă numai lui? Ce să-i faci, nu toți oamenii sunt la fel, nu
toți sunt croiți după același caracter, mâna că-i mână, are cinci
degete și tot se deosebesc unele de altele! Încolo era el băiat bun,
muncitor, săritor la orice treabă, îl iubeau cei de la pichet. Cum o
să-l uite toți cei care au stat alături de el de veghe la hotar? Dar
mai ales cum o să-l uite Nică Onișor, puștanul pistruiat care într-o
zi l-a întâlnit pe Tandin și…
Nică e acum flăcău în toată puterea cuvântului și privește cu noi
peste câmp și peste timp urmele dramei de altădată…
Iată și lacul, cu salcia singuratică, iar lângă tulpina salciei, de
necrezut, a rămas de atâția ani înălțată o grămăjoară de pietre ce-
și are povestea ei legată de dragostea dintre Dorina și Alexandru.
Dincolo de lac, se vede micul restaurant „Crăița”, ascuns sub
coroanele stejarilor, și mai încolo, către marginea cealaltă a lacului,
nu departe de clădirile Stațiunii zărim „baraca pescarilor”.
De aici, din această baracă, a început într-o noapte ploioasă și rece
de toamnă „moartea lebedei” și de aici vom începe și noi s-o
cunoaștem…
 1

— Nicio mișcare, că trag! Mâinile sus! Înțelegi? Ține mâinile sus!

Mai sus… Așa…
Somația era puternică, autoritară, glasul aspru, metalic al
bărbatului venit de undeva din întunericul barăcii nu lăsa nicio
îndoială că orice gest, cât de mic ce ar fi fost săvârșit împotriva
poruncii lui, ar fi făcut ca în acea clipă degetul să apese pe trăgaciul
automatului.
— Ține mâinile sus, am spus! Dă-te trei pași înapoi…
Femeia se supuse, o supunere oarbă, mută, și reflex înălță mâinile,
încet, cu teamă. Se dădu apoi un pas înapoi… Încă unul… Și încă
unul… Ca o umbră. Spatele îi atinse peretele de scândură al
barăcii. Tresări, cu sufletul la gură, sporindu-și spaima, avu
senzația că cineva nevăzut o prinde de după umeri, că o capcană i
se deschide neagră înapoia ei și are să cadă în hăuri adânci. Se opri
tremurând, înfricoșată, stăpânită de teamă și neliniște. Cu mâinile
ridicate deasupra capului… Dar când fasciculul de lumină al
lanternei țâșni în întuneric, dezvăluindu-i brusc chipul, instinctiv
ea plecă fruntea și își acoperi fața cu palmele, ferindu-și într-o parte
ochii ca înaintea unei primejdii.
— Mâinile sus, am spus! veni din nou porunca și arma zăngăni
scurt în mâinile bărbatului. Cât mai sus!
Din nou palmele se înălțară deasupra capului, dar fruntea rămase
tot plecată, ca într-o consternare adâncă și dureroasă. Părul negru,
lung și ud de ploaie, îi cădea în șuvițe, despletit, peste ochii de-un
albastru viu, intens, acoperindu-i în parte fața tânără, prelungă, cu
trăsături fine, parcă abia schițate. Își mușca mereu, nervos buzele
învinețite, dezvăluindu-și dinții mici și albi, prea albi lângă
întunecimea densă a părului. Rochia umedă, din care șiroia încă
apa, se mula sculptural pe trupul subțire, plăpând ca o nuia,
scoțând în evidență linia coapselor, a șoldurilor, a sânilor, umerii
mici și ascuțiți ca de copil. Răsufla întretăiat, greoi, abia își putea
stăpâni bătăile inimii, alergase mult prin ploaie, frământând
arătura câmpului, picioarele îi erau noroite până la genunchi, era
desculță, pierduse pantofii sau poate îi aruncase, să poată fugi mai
ușor. Tremura, tot trupul îi tremura ca prins de friguri, se auzea
cum îi clănțăne dinții în gură, dar căuta să se stăpânească, poate
ca să-și ascundă în felul acesta teama sau cine știe de ce.
— Ai vrut să treci granița, nu-i așa? veni întrebarea celui ce plimba
mereu fasciculul de lumină pe trupul femeii, în timp ce ținea
automatul îndreptat împotrivă-i. De ce ai vrut să treci granița?
Dar răspunsul așteptat nu veni. Nici n-avea să vină curând. Tăcută,
ținea fruntea tot plecată, era evident că se simțea vinovată; părea
un hoț prins asupra faptului, n-avea ce mai face, ce mai spune, de
aceea își mușca tare, dureros, până la sânge buza de jos. După
câteva clipe izbucni deodată în plâns, descărcându-și o dată cu
lacrimile toată durerea ce-o încerca în momentul acela.
— Acuma de ce plângi? întrebă caporalul. Dumneata ești vinovată
și tot dumneata te smiorcăi? Ține mâinile sus și nu face nicio
mișcare, că orice imprudență de acest fel costă, să știi!
Afară, ploaia rece de toamna continua sa bata darabana pe
acoperișul de draniță al barăcii; stăruia în jur miros de lemn vechi,
putred, bezna apăsa parcă sufocant din toate părțile, ca o carapace
de metal. Grănicerul, atent, ținea automatul îndreptat către femeie.
După o clipă își puse lanterna sub braț și întoarse nițel capul, să
scoată din tocul de pânză pistolul de semnalizare. În secunda aceea
însă, auzi o bufnitură, urmată de-un icnet scurt ca un suspin tăiat
la jumătate. Femeia se prăbușise lângă peretele de scândură, pe
niște paie umede între care se vedeau aruncate ghemotoace de
hârtii, cutii goale de conserve, cioburile unei străchini smălțuite.
Militarul puse repede lanterna pe fundul unei bărci răsturnate, în
așa fel ca lumina să bată tavanul încăperii și sări în ajutorul femeii,
prinzând-o de subsuori și încercând s-o ridice. Simți sub palmele-i
puternice trupul firav și subțire ca de pasăre. Vlăguit și cuprins de
spasme. Moale ca o cârpă… Îndată se lăsa într-un genunchi, îi
sprijini capul pe piciorul său și din bidonul de la șold îi dădu să bea
puțină apă. Cu palma îi îndepărtă apoi discret părul de pe frunte.
Îi fricționă ușor tâmplele. Palma-i rece îi lunecă de-a lungul gâtului,
pe umeri, și ea se înfioră nițel, dar rămase tot tăcută, cu pleoapele
lăsate, grele. Aplecat asupră-i, îi simțea răsuflarea caldă, aproape,
tot mai aproape aburindu-i fruntea. Involuntar, îi mângâie obrazul
neted, umezit de picăturile ploii, cu pielița ușor catifelată și moale
ca de piersică dată în pârg. Ca ars, își retrase însă repede mâna,
înțelegând că făcuse fără vrerea lui un gest nepermis. Totuși,
omenesc…
— Te-ai speriat? întrebă el mai blând. Nu trebuie să te sperii.
Spune, cine ești? Ce cauți aici lângă graniță? Înțelege ca sunt ostaș,
îmi fac datoria… Iar dacă am vorbit prea aspru, iartă-mi
brutalitatea glasului. Ai leșinat, pentru că ai alergat prea mult, ești
obosită…
Ea continuă să tacă, suspinând, cu ochii plini de lacrimi, lacrimile
îi șiroiau pe obrajii palizi, își strângea convulsiv buzele vineții, le
mușca cu aceeași nervozitate de la început, le strivea între dinți,
gata parcă să le sfâșie. Pieptul îi tresălta ușor și caporalului nu-i
scăpă zvâcnetul abia simțit al sânilor sub pânza udă a rochiei. Se
întoarse, trase lanterna mai aproape, potrivi lumina pe unul din
pereții barăcii, era parcă mai multă limpezime acuma, chipul femeii
se deslușea în linii mai sigure, mai precise. Cu părul negru,
despletit, adumbrind ochii albaștri, umezi, acuma închiși ca-ntr-o
adormire, cu fruntea netedă și sprâncenele frumos conturate, părea
o făptură de legendă răsărită din apele nopții, rătăcită în puterea
întunericului, ca să-l tulbure, să-l neliniștească, să-l tragă în plasa
ispitei. „E a dracului de frumoasă! își zise și oftă din adâncul
pieptului să-și înăbușe pornirile nebunești ale tinereții. Eh, datorie,
datorie… Dar cine o fi oare? Vroia să fugă peste granița sau numai
s-a rătăcit? O fi de aici, de pe aproape? De departe? Unde vroia să
se ducă?”
O prinse de bărbie, căută s-o privească în ochi, dar ea își trase capul
într-o parte, cu un gest de respingere și revoltă.
— Mai e cineva cu dumneata? stărui caporalul și privi către ușa
barăcii, așteptând parcă din clipă în clipă să mai vină careva.
Spune, cum de-ai ajuns aici, la miezul nopții? Lângă satul ăsta?
Pari o femeie de la oraș…
Ea tremura parcă mai tare ca la început, stătea chircită, ghemuită,
plângea ținând pumnii strânși, atât de strânși, încât i se vedeau
zbătându-se vinele albastre de la încheietura mâinilor.
— Nu vrei să vorbești? Bine, dacă nu vrei sa vorbești… Apă mai
vrei? Nu mai vrei nici apă… E foarte bine și asta…
Își trase bidonul înapoi la șold, puse automatul sub talpa piciorului
să-l afle repede la nevoie, despături mantaua ce-o avea prinsă în
bandulieră și-o înveli pe femeie cu grijă, potrivindu-i capul să stea
rezemat de peretele barăcii.
— Acuma cred că ai să te încălzești, zise el luând în mână
automatul. Vezi cum mă îngrijesc de dumneata? Și dumneata nu-
mi acorzi nicio atenție… Nu mă învrednicești nici măcar c-o vorbă…
Oricum, nu vreau să răcești… Și așa ești plăpândă ca o trestie. Stai
nițel, te întremezi și pe urmă mergem către pichet. Acolo vom lămuri
toate lucrurile… Iar dacă nu vrei să mergi, să știi că te duc pe sus,
cât ești de subțirică într-o singură mână te duc…
Vorbea cu ploaia, cu noaptea, cu vântul… Ea parcă nici nu-l auzea
sau se făcea că nu-l aude, stătea tot tăcută, acuma înfofolită în
mantaua soldățească mirosind a naftalină, cu gulerul ridicat până
sub ochi, plângea, suspina din adâncul pieptului gata să se
înăbușe. Se lăsase un frig de te pătrundea până la oase, venea de
afară din ploaia toamnei o boare de gheață, și el, grijuliu, îi înveli
mai bine picioarele noroite și reci. De undeva, dinspre clădirile
Stațiunii agricole experimentale, nu prea îndepărtate, de fapt fostul
castel al „contelui” Tegaș, se auzea un cântec de acordeon, sau
poate că era numai o părere, se zăreau într-acolo câteva ferestre
luminate, prin ușa deschisă a barăcii se deslușea zvon pierdut de
glasuri și apa cădea fără oprire din tăriile întunecate ale cerului,
răpăind scurt pe acoperișul de draniță.
Într-un târziu femeia se mișcă, îi făcea bine căldura mantalei,
deschise ochii și-l privi lung pe grănicer, dar fără să-i piară teama
aceea de pe chipul încă învinețit de frig. Își supse buzele și spuse
mai mult șoptit:
— Fii bun, mai dă-mi, te rog, puțină apă…
Caporalul deșurubă repede capacul bidonului și-i dădu să bea.
Câteva picături numai, că ea îi și îndepărtă cu un gest moale mâna.
— Mulțumesc…
— Parcă ai mai prins puțină viață, zise el și-și potrivi din nou
bidonul la șold. Acuma poți vorbi?
Ea zâmbi șters și continuă să-l privească cu aceiași ochi stăruitori
în care parcă prinsese a licări o luminiță vie.
— Spune, poți vorbi?
— Da. Ce vrei să știi?
— Ce te-am întrebat: de ce ai vrut să treci granița? Te mai însoțește
careva? Cu cine ești?
— Lasă prostiile astea, vorbi ea moale și scoțând mâna de sub
învelișul mantalei își îndepărtă leneș de pe ochi o șuviță de păr udă.
După câte văd, am de-a face cu un om serios. De unde până unde
m-ai văzut că vreau să trec granița?
— Știi unde te afli?
— Știu.
— Ești într-un sector de frontieră. Aici, la doi pași e frontiera…
— Ți-am spus că știu. Și ce-i cu asta?
— Ești un infractor la regimul de frontieră.
— Ce vorbești, domnule! oftă ea din adâncul pieptului. Uite nu
știam că am să ajung vreodată și infractor!
— Și totuși ai ajuns.
— Să lăsam gluma, vorbi ea tot moale, nu e nici cazul și nici
împrejurarea. Vai, ce amețeală m-a cuprins… Nu sunt niciun
infractor, adăugă, trecându-și ușor mâna peste frunte. Sunt o
profesoară din sat…
— Zău? se miră caporalul, zâmbind ironic. Va să zică, profesoară…
— Da, chiar profesoară; ce, e lucru de mirare?
Dădu mantaua la o parte, vru să se ridice, dar parcă se învârtea
totul cu ea în jur…
— Hai, domnule, spune, ce e lucru de mirare? reluă ea cu glas
moale.
— Pentru simplul motiv, vorbi caporalul, că o profesoară, dacă e
într-adevăr profesoară, la ora asta stă acasă ca tot omul, se
odihnește, doarme, sau dacă n-are somn, citește o carte, mă rog,
sau corectează lucrările elevilor, în niciun caz nu o prind grănicerii
alergând desculță prin ploaie la miezul nopții, ascunsă în această
baracă a pescarilor ca să scape de urmărirea lor…
— În baracă m-am ascuns de ploaie și nu de urmărirea grănicerilor,
replică femeia, trecându-și iar mâna peste frunte, cu acel gest
moale care arăta că e tare istovită și lipsită de vlagă. Uite, te rog să
mă crezi că nici n-am auzit că dumneata vii înapoia mea. Și nici nu
te-am zărit…
— Așa trebuie să ne facem meseria, spuse cu puțină emfază
caporalul. Să nu fim văzuți și auziți…
— Iar dacă totuși la mijloc e vorba de-o urmărire, reluă ea, nu de-a
grănicerilor e vorba…
— Dar de a cui?
— Te interesează atât de mult?
— Desigur. Ți-am spus, ești în zona de graniță și…
— Mă privește personal și nu sunt obligată să-ți dau dumitale
socoteală!
— Ce vorbești, stimată doamnă! îi sări țandăra grănicerului. Acuma
după ce ai prins glas, ridici și tonul la mine. Încălzești pisica la sân
și pe urmă sare să te zgârie…
— Te rog, fără comparații stupide!
— Uiți că ai comis o infracțiune și că te-am prins în zona…
— Mai lasă-mă, domnule, o dată în pace cât infracțiunea dumitale!
aproape că strigă ea și, cuprinsă de-o stare de isterie, începu din
nou să plângă. Una, două îi dai zor cu infracțiunea. Destul am eu
necazurile mele, nenorocirea mea, mai vii și dumneata să mă pisezi
cu placa asta a infracțiunii! Ce-am făcut? întrebă ea printre lacrimi,
aproape hohotind. Pe cine-am omorât? M-ai prins pe linia bornelor?
Am dat foc pichetului dumitale? Dumneata, n-auzi cine sunt? Nu
ți-am spus?
— Vreau să-ți văd actele!
— Ce acte? N-am niciun act la mine… Sunt acasă. Ba nu, mi-a
rămas poșeta acolo, la Stațiunea experimentală, de la castel vin, de
la Stațiunea experimentală… Te rog, înțelege, imploră ca printre
sughițuri, fii drăguț și lasă-mă să mă duc acasă, în sat. Uite cum
arăt… Mi-e rușine de mine…
Dădu din nou mantaua la o parte, se ridică în picioare, stătu așa
câteva clipe rezemată de peretele de scândură al barăcii, ca să-și
alunge amețeala ce-o cuprinsese, apoi își potrivi rochia, își aranjă
părul, își șterse fața cu palmele. Vru să treacă spre ușă, dar
caporalul îi aținu calea.
— Nu, nu vă pot da drumul! zise el cu glas categoric. Nu aveți acte,
v-am prins noaptea în zona de graniță, scuzați-mă dacă vă jignesc,
mă rog, puteți spune ce vreți, dar ați săvârșit o infracțiune. Și ca
atare…
— Ca atare, ce? întrebă ea oprindu-se locului.
— Vă poftesc să mergeți la pichet.
— Ce să fac??? se miră ea, holbând ochii de parcă ar fi auzit cine
știe ce năzdrăvănie și-l privi pe caporal sfidător, peste umăr.
— Să mergeți la pichet.
— Acuma, pe ploaia asta, la miezul nopții? În halul în care mă aflu?
Ce să fac acolo?
— Sunteți reținută…
— Adică vrei să spui arestată…
— Reținută.
— Domnule, dumitale îți arde de glumă? vorbi ea, și, hotărâtă,
trecând peste mantaua azvârlită pe paie, îl împinse brutal cu mâna
pe grănicer să-și facă loc, dar acesta îi bară din nou drumul.
— Doamnă, vă rog, nu încercați, că recurg la forță…
— Păi, eu îți spun că sunt profesoară în sat și dumneata îmi vorbești
de arest, domnule? țipă ea cu glasul răgușit, înecat de plâns,
umflându-și vinele gâtului. Ce, nu ți-e bine?
Caporalul însă nu descumpăni.
— Uite, ce este, stimată doamnă, vorbi el aspru, grav și ochii-i
fulgerară tăios. Sunt în exercițiul funcțiunii și, ca atare, vă rog să
vă măsurați cuvintele!
— Dar cu ce te-am deranjat?
— Cred că m-am purtat destul de frumos cu dumneavoastră, urmă
caporalul, fără să ia în seamă întrebarea femeii. Chiar mai frumos
decât îmi îngăduie serviciul meu. Nu vă cunosc și ar trebui nici să
nu discut cu dumneavoastră. Datoria mi-ar impune să vă leg și cu
pistolul în spate să vă duc chiar pe sus la pichet…
— Ce vorbești, domnule!
— …Dar eu mă port civilizat, vă vorbesc cu mult respect tocmai
pentru că spuneți că sunteți ceea ce sunteți.
— Sunt profesoară, ți-am spus.
— Să fiți sănătoasă. Pe toți care-i prindem în zona de graniță, să
știți, spun că sunt cutare și cutare, că s-au rătăcit și mai știu eu
cum… Povești! Cunoaștem noi sistemul. Până la urmă se dovedește
a ieși cu totul altceva…
— Mă rog, nu e cazul meu.
— N-o fi, muie nițel glasul caporalul. Dar vă rog să mă înțelegeți,
îmi fac datoria așa cum v-o faceți și dumneavoastră acolo la școală,
cum trebuie să ne-o facem fiecare. Eu nu contest că ați fi profesoară
și încă din satul ăsta, nu știu, nu v-am mai văzut până acuma, dar
nici nu pot să iau de bune spusele dumneavoastră. Nu aveți nici
buletinul la dumneavoastră. Și atunci, dați-mi voie să mă îndoiesc
de calitatea dumneavoastră din moment ce vă găsiți aici, în locul
acesta și la ora aceasta…
— Vin de la Stațiunea experimentală, ți-am spus…
— Fugind peste câmp, în direcția graniței, la miezul nopții,
desculță, prin ploaie? Să fim serioși!
— Am fost până acolo, la inginerul Dumitriță, îl cunoști pe inginerul
Dumitriță? Stă la Stațiune, la castel…
— Îl știu, am auzit de el…
— Ei, la dumnealui am fost, dau lecții de pian fetiței lui, dar s-a
întâmplat ceva și a trebuit sa fug, acum e limpede?
— Pentru mine nu e limpede nimic, se arătă neînduplecat
caporalul. Nu aveți acte, sunteți în infracțiune, aici, în zona…
— Domnule, nu auzi că mi-a rămas poșeta acolo?
— …în zona de frontieră. Așa că vă poftesc, ca să nu fac uz de armă,
să mergeți la pichet…
— Uf, parcă ești un catâr! aruncă ea și luând de jos un șomoiog de
paie începu să-și șteargă picioarele de noroi. Păcat, că după cum
văd ești un om cu carte. Pe deasupra și frumușel…
Caporalul se făcu că nu aude, luă tăcut mantaua, o scutură, o făcu
sul și o puse în bandulieră, sub foaia de cort ce-o purta în chip de
pelerină să-l apere de ploaie. Luă și lanterna de pe capătul bărcii și,
cu automatul în mână, arătă că e gata de drum.
— Uite ce este, zise femeia văzând hotărârea grănicerului și începu
din nou să plângă. Destul mi-e viața o nenorocire, nu vreau s-o mai
pătez și cu rușinea ce-am pățit-o în noaptea asta. Dacă nu vrei să
mă lași să plec, cheamă-l te rog pe Mirescu aici, pe comandantul
dumitale. El ți-e comandant, nu?
—…
— Mă rog, nu vrei să vorbești, nu vrei și gata, urmă ea. Cheamă-l,
deci, te rog, aici, îl cunosc, soția lui mi-e colegă în învățământ, e
directoarea școlii unde funcționez eu. Spune-i că mă numesc
profesoara Darini și că vreau să-i vorbesc… Te rog din suflet, fă
treaba asta… Ești un om manierat, înțelege că mă găsesc într-o
situație delicată, dumnealui mă cunoaște… N-aș fi vrut să știe ce
mi s-a întâmplat, dar dacă asta-i situația și nu e altă ieșire, mă
supun și gata…
Caporalul stătu nițel în cumpănă, gândindu-se parcă la ceva, apoi,
cu un gest hotărât, duse mâna la spate și trase din tocul de pânză
pistolul de semnalizare.
— Doamne, ce vrei să faci? se sperie femeia și în aceeași clipă se
ghemui înapoia bărcii răsturnate. Nu, nu, te rog… înălță ea mâinile
a apărare.
— Lasă, nu vă speriați, nu se întâmplă nimic, o liniști grănicerul și
se duse în pragul barăcii. Nu-i pistol de care credeți
dumneavoastră…
Înălță apoi mâna și slobozi spre înalt trei stele roșii ca niște puncte
de foc ce fâșâiră neașteptat în imensitatea beznei. Apoi se întoarse,
băgă pistolul la loc în tocul de pânză și rămase tăcut privind femeia
ce stătea mai departe ghemuită înapoia bărcii hohotind de plâns,
cu fața îngropată în palme.
— Spune, ce vrei să faci cu mine? întrebă ea printre suspine. Te
implor, vorbește! De ce ai tras racheta aceea, sau ce-a fost…
— Nu mi-ați spus să-l anunț pe comandant?
— Ba da…
— Asta am și făcut…
— Mulțumesc, zise ea mai mult șoptit. Doamne, în ce bucluc am
intrat! În ce bucluc…
După câteva minute se auzi apropiindu-se duduitul unui motor, și
o mașină, cu lumina farurilor mascată, opri înapoia barăcii. Glasuri
șoptite tăiară susurul ploii.
— Dumneavoastră sunteți, tovarășe caporal Ștefănescu?
— Eu.
— Ce s-a întâmplat?
— O femeie, spuse caporalul moale și arătând cu capul spre ușa
barăcii. Tovarășul locotenent e acolo?
— E încă acolo, vroia să plece, dar văzând semnalul…
— Bine, luați-o și hai la pichet!

Frânt de osteneală, Alexandru se dezbrăcase și se întinsese pe pat,

în camera lui anume rezervată ajutorului de comandant de pichet.
Stătea pe întuneric în liniștea odăii, cu o mână sub cap, în cealaltă
cu țigara aprinsă, fuma – avea o ascunsă stare de nervozitate – și
privind tavanul ca-ntr-un panopticum se gândea la tot ce se
întâmplase cu un ceas mai înainte în noaptea aceea: plecase în
controlul posturilor de pândă, sub biciuirea aspră a ploii, pe-o
beznă s-o tai cu cuțitul, afundându-și bocancii prin arătura moale
ca un aluat, zărise apoi, într-o fulgerare de-o secundă, o umbră
alergând peste câmp – aci cădea, aci se ridica, mergând clătinat –,
intrase după ea cu nițică temere în „baraca pescarilor” și iată,
întâlnirea femeii îl răscolise într-atât de mult încât îi alungase
somnul. O avusese pentru câteva clipe în brațe, îi simțea încă și
acum răsuflarea caldă în obraz, mireasma părului ud o avea încă
în nări ca o prezență de netăgăduit a aceleia, îi mângâiase străbătut
de-un fior ascuns fruntea, gâtul, umerii, cu totul involuntar,
învelind-o cu mantaua, palma îi atinsese picioarele… Până și acum,
aici în camera lui îl urmărea stăruitor privirea ochilor ei înlăcrimați,
glasul ei, când cerând îndurare, înțelegere, când asprindu-se în
acel plânset atât de firesc și de omenesc. Din capul locului își
dăduse seama că nu avea de-a face cu o infractoare, intuise lucrul
acesta, avea experiența graniței, dar nu putuse proceda altfel, se
comportase după cum îi dictase datoria lui de ostaș pus să
păzească frontiera. Desigur, la începutul începutului, acolo, în
întunecimea barăcii, văzându-i frumusețea trupului plăpând –
părea o mică sălbăticiune, căzută în capcană, speriată și ghemuită
în acel colț –, înțelegându-i temerea și plânsul, își spunea singur
sieși și dorea din toată inima ca ea să nu fie ceea ce, de obicei, în
zona de graniță se prinde sub amenințarea automatelor. Prea-l
zdrobise farmecul ei! Erau luni, multe luni încheiate de când nu
mai fusese atât de aproape de o femeie și iată, se întâmplase acum
un ceas s-o aibă în brațe pe aceasta, desigur în împrejurări cu totul
neprevăzute; greu, foarte greu își frânsese pornirea bărbătească, ar
fi vrut să-i atingă măcar ca o undă buzele acelea învinețite de frig
și de spaimă, să uite unde se află și care-i datoria lui, să stea cu ea,
acceptându-i dragostea, întreaga noapte în baraca singuratică, în
tăcerea și pustiul ei să asculte ploaia și vântul umed al toamnei, să
se știe, ah, fie măcar pentru un ceas, cu ea, departe de lume și de
tot ce-l înconjoară!
Dar realitatea alunga orice vis, orice dorință…
Viață, viață ostășească, numai cine te știe, cine te-a trăit, te
înțelege!…
Tot timpul în mașină, către pichet, tăcuse, o privise atât cât o putea
privi într-ascuns, ea stătea cu capul plecat pe genunchi și-și urma
plânsul, parcă era dusă de pe lume, nu vroia să mai știe de nimeni
și de nimic, n-avea ce face, se lăsase în voia sorții, crezând în
omenia oamenilor, sperând că va găsi înțelegerea lor – „bine ar fi
dacă ar fi Mirescu acolo” –, trecuse prin multe în viață, se mai
adăuga lanțului greu al suferințelor încă o verigă, o va primi, va
zăngăni și ea în șirul celorlalte, așa poate i-a fost hărăzit ei în viață…
Ajunși la pichet, Alexandru o poftise în cancelaria comandantului.
Văzând-o, Mirescu rămăsese stupefiat, îi ieșise repede în
întâmpinare, prinzându-i cu un gest prietenesc amândouă mâinile
într-ale sale, total încurcat și în același timp jenat de împrejurare.
— Domnișoara Darini, dumneata? se mirase el și din ochi căutase
repede un scaun să-i dea să se așeze.
Dar Alexandru îi înțelesese intenția cu o secundă mai devreme
(„uite dom’le, într-adevăr, e o cunoștință a comandantului, halal
prindere am mai făcut și eu!”), se dusese și venise din camera
alăturată cu un scaun, i-l oferise cu exagerată amabilitate,
scuturând de pe tapiseria lui niște fire imaginare de praf („trebuie
să fac orice, să-i anulez impresia proastă ce poate și-a făcut-o
despre mine, e o femeie frumoasă, aici în lumina asta o văd foarte
bine, îmi place…”), ea se așezase tot tăcută și-l privise o clipă pe
caporal, parcă mulțumindu-i din ochi. Sau numai i se păruse lui?
„E destul de inteligentă, trebuie să înțeleagă că sunt militar, mă
aflam în misiune, mi-am făcut doar datoria și nimic mai mult!”
Nițel fâstâcit, Alexandru rămăsese în picioare alături de biroul lui
Mirescu, cu pelerina de ploaie pe umeri și cu automatul în mână.
Stătea acolo, trebuia să stea, nu putea pleca până ce nu-i permitea
acest lucru comandantul („aș sta în picioare, lângă ea, și-un veac,
numai să-i simt parfumul părului!”), stătea și trăgea cu coada
ochiului spre prizoniera lui, da, avea o figură interesantă, cam
slăbuță ea, firavă, parcă ar fi fost o școlăriță…
— Ștefănescule, întrebă Mirescu, și caporalul tresări ca ars,
dumneata ai adus-o pe domnișoara Darini?
— Eu, tovarășe locotenent!
— Dânsa e profesoară în sat…
— Da, mi-a spus, însă… știți…
Ea aruncase spre Alexandru o nouă privire, ochii ei parcă spuneau:
„Ei, mă vezi cine sunt?” –, îl măsurase apoi fugar de sus până jos,
era înalt băiatul, acum îl vedea bine în lumina încăperii, avea o
statură atletică, cu fața bronzată de soare și vânturile câmpiei, nu-
i scăpaseră privirii nici mâinile lui bine îngrijite ce țineau automatul
și boneta, nici obrazul bine bărbierit, ca și hainele călcate și ajustate
pe corpu-i robust, nici ochii aceia, un amestec de verde și căprui,
neastâmpărați, ce chemau parcă ștrengărește la dragoste, acum
însă nițel triști și obosiți…
— Ce s-a întâmplat, domnișoară Darini? reluase Mirescu pe același
ton plin de curtoazie și amabilitate, trecând înapoia biroului său.
Vă rog să mă credeți că sunt total surprins! Pe cuvânt de onoare!
Mai ales când vă văd în ce situație sunteți…
— Da, sunt într-o situație penibilă, își privise ea rochia udă și
noroită, picioarele desculțe, dar…
— E cumva la mijloc vreo neînțelegere? aruncă el o privire când
femeii, când caporalului. Știți, în zelul lor deosebit, se mai întâmplă
ca militarii noștri…
— Nu, nu e nicio neînțelegere, vorbise ea moale, îndreptându-și
părul ud de pe frunte. Dumnealui, înțeleg – lua parcă apărarea
caporalului – și-a făcut datoria. Cam neînduplecat și obtuz în
hotărârile sale, dar… mă rog, ce-a fost, a fost. M-a condus la
dumneata și asta e bine, e mai de preferat decât poate să mă fi ținut
acolo toată noaptea…
— Nu știu exact care-i situația, vreau totuși să înțeleg…
— Prefer să mă destăinui numai dumitale, ceruse profesoara și-l
privise cu un fel de scuză pe Alexandru, cu alte cuvinte considera
prezența lui inoportună. E o chestiune delicată, personală, chiar
strict personală și aș vrea s-o știi numai dumneata. Bineînțeles, că
de la dumneata va afla Silvia, asta în mod sigur, îi vei spune când
vei ajunge acasă. Dar nu mă sfiesc de dumneata, cu atât mai mult
de ea. Ce să fac? Dac-am ajuns aicea…
— Să știți că pot fi discret, zâmbi semnificativ Mirescu. De altfel și
datoria profesională mi-o cere…
— Mă rog, ar fi preferabil…
— Atunci, Ștefănescule, se adresase ofițerul caporalului, dumneata
ești liber. Văd despre ce-i vorba și am s-o conduc eu pe dânsa acasă.
Vă duc tot cu mașina, domnișoară Darini. Vă rog să ne scuzați
pentru acest incident total nedorit, dar…
Alexandru ieșise, trecuse pe culoarele pichetului puternic luminate,
călcând pe podele cu pasul lui apăsat, sigur se vedea că-i
nemulțumit de ceva – i se răpise posibilitatea de a mai sta în
preajma femeii –, s-a dus direct în camera lui și a început să se
dezbrace.
— Tovarășe caporal, stau de-un ceas cu friptura aia pe cuptor,
băgase Iliuță, bucătarul, capul pe ușă. Veniți acolo sau o aduc
încoace?
— Nu mănânc, Iliuță, nu mi-e foame…
— Cum doriți.
N-avea somn, simțea nevoia să facă ceva, să-și treacă vremea cu
ceva, s-a apucat și și-a curățat hainele de noroi, bocancii, apoi a
făcut automatul să sclipească de parcă atunci ar fi ieșit din fabrică,
curăța la el, dar cu urechea era tot pe coridor, să audă când pleacă
profesoara, poate avea s-o mai zărească întâmplător. A stins lumina
și, când să-și aprindă o țigară, a auzit motorul mașinii duduind în
curte, a sărit îndată la fereastră și prin întuneric l-a zărit pe Mitrică,
șoferul, stând în ploaie, reglând ștergătoarele la parbriz, apoi a
apărut și locotenentul ținând-o de braț pe profesoară și luminându-
i cărarea cu lanterna – îi pusese pe umeri mantaua lui –, s-au urcat
și într-o clipă mașina a ieșit pe poartă, pierind în noapte pe drumul
ce tăia în două câmpul către sat.
Alexandru a mai stat o clipă la geam privind noaptea, apoi și-a
aprins o țigară și s-a trântit pe pat. Încercase să doarmă, nu putea
însă închide ochii, somnul îl ocolea, îl chinuia, nu-și putea da
seama ce se petrece cu el. A stins țigara în scrumieră, apoi a aprins
alta, a sfârșit-o și pe aceea și a căutat din nou pachetul pe
noptieră… Afară ploaia de toamnă continua să cadă în cascade
repezi, răpăia pe acoperișul de tablă al pichetului, zumzuiau
continuu burlanele, pe lângă zid se auzeau pașii santinelei cum
jucau pe loc sau veneau și se depărtau, militarul dădea ocol clădirii,
stătea când și când locului scrutând bezna spre sat sau către hotar.
Nu după multă vreme venise și mașina, era trasă sub șopronul ce
ținea loc de garaj, se auzea cum Mitrică – și el parcă fără somn –
ambala mereu motorul, dar după un timp îl opri și liniștea se
așternu din nou în pustietatea câmpului, strivit de ploaie sub bezna
nopții. Un câine începu să latre departe de sat, mai schelălăi un
altul tot într-a-colo, iar din cușca lui, Prinț le răspunse prin câteva
mârâituri scurte, înfundate, zornăindu-și lanțul, după care se culcă
și el.
După o vreme, pașii cuiva răsunară pe prundișul aleii ce venea
dinspre șopron. Acela călca alene, mai mult își târșâia picioarele
după el. Se opri.
— Care ești, mă, suflete de santinelă?
— Eu, Tandin, se auzi un glas șoptit.
— Dă-mi, artistule, și mie o țigară.
— N-am, zău n-am…
— Cum n-ai, mă?
— Zău, să moară mama dacă te minț, tu nu știi că eu nu fumez?
Vezi la tovarășu’ caporal ilev, mi se pare că nu doarme, uite iese
fumu’ pe geam ca la tren…
Din tot pichetul, singurul Tandin, și el din București ca și
Alexandru, ba încă din același cartier, îi spunea acestuia „caporal
ilev”, pentru faptul că, știindu-l înainte de încorporare student, el
considera toți studenții ce-și fac armata „ilevi teteriști”.
Pașii se opriră sub geamul lui Alexandru. Caporalul care nu dormea
și auzise discuția se ridică din pat și veni la fereastră. Chiar simțea
nevoia să schimbe două vorbe cu cineva.
— Ce-i, Mitrică?
— Îmi arde buza de-o țigară, tovarășu’ caporal…
— De care fumezi?
— De care-o fi, dați-o dracului cu marca ei, știți că șoferu’ n-alege…
Alexandru se întoarse, luă de pe masă pachetul de țigări și i-l
întinse peste pervaz.
— Ia de aicea, măi, îl îndemnă caporalul.
— Mulțumesc, să trăiți!
— Mai ia, nu-l slăbi Alexandru. Ia doua, trei, ia mai multe să ai,
mai e până dimineață și dacă rămâi pe jantă…
— Asta așa e. Cât o fi ceasul?
— Cam unu și jumătate. Ai dus-o pe profesoară acasă?
— Am dus-o. Și pe tovarășu’ locotenent…
— Unde stă, Mitrică?
— Cine, profesoara?
— Ea.
— În marginea satului, drumul spre vii, e o vilă frumoasă, cu gard
de cărămidă roșie, nu se poate să n-o știți, zise șoferul frământând
țigara între degete, în timp ce pe celelalte trei le băgase în
căptușeala bonetei. O casă cu grădină în față…
— Și cu un tei mare în spate? căutase a se lămuri caporalul.
— Aia. Să trăiți, dați-mi și-un foc…
Alexandru îi întinse chibriturile. Mitrică scăpără și aprinse. Pentru
o clipă flacăra îi lumină chipul măsliniu, mustăcioara lui trasă
parcă din peniță, nasul nițel obraznic. Avea un ochi olecuță sașiu,
băieții din pichet îi spuneau că din pricina asta, la conducere el
vede și drumul înainte, dar și cine-l depășește pe stânga și el râdea
o dată cu ei, nu se supăra, că și el îi lua peste picior, îi zeflemisea
în fel și chip, era băiat bun, de treabă, descurcăreț în orice problemă
și „umblat prin lume” cum îi plăcea lui să spună, cu toate că nu
cunoștea decât drumurile din jurul Craiovei unde se născuse.
— Mișto femeie, tovarășe caporal, reluă Mitrică vorba trăgând cu
poftă din țigară și scuipând într-o parte firișoarele de tutun ce i se
lipiseră pe buze. Știți că eu cum am văzut-o am și cunoscut-o?
— Când, măi? se arătă interesat Alexandru.
— Atunci la baracă, cum a venit lângă mașină și ați ordonat să se
urce sus, eu, gata, mi-am și adus aminte de unde o știu…
— De unde o știi?
— Am văzut-o de multe ori la școală, împreună cu nevasta lu’
tovarășu’ locotenent. Apoi și la dumnealui acasă. Da’ n-am vrut să
vă spun, am crezut c-o cunoașteți…
— Nu, n-am cunoscut-o, mărturisi sincer Alexandru, acuma am
văzut-o pentru prima dată…
— Ce dracului căuta în baraca aia?
— Nu știu.
— Spunea pe drum, în mașină lu’ tovarășu’ locotenent de
dumneavoastră, zice „drăguț băiat caporalul dumitale de la pichet,
atent, manierat”, cică i-ați dat mantaua să nu răcească, v-ați purtat
cumsecade cu ea, cu alte cuvinte după cum m-am prins eu, clipi
șiret din ochi Mitrică, ați știut, vorba aceea, să păstrați „distanța
legală” acolo când erați numai cu ea în baracă, ce mai, altul, un
civil oarecare după închipuirea ei i-ar fi cerut în doi timpi și trei
mișcări să-i arate tivul fustei, nu știe că noi grănicerii suntem băieți
delicați. Îmi mai dați chibritele alea? ceru el respectuos. Nu-ș’ ce
dracu are tutunul ăsta, parcă s-a umezit…
Alexandru îi întinse din nou chibriturile, Mitrică scăpără, trase tot
cu sete câteva fumuri, scuipă într-o parte și înapoie cutia.
— Să trăiți și mulțumesc…
— Și ce mai zicea, mai Mitrică, stărui caporalul. Hai că văd că ești
băiat deștept, ai prins ceva cu urechea…
— Păi îs de la Craiova, tovarășu’ caporal, zâmbi el cu înțeles, m-a
făcut mama deștept, dintr-o ochire cumpăr omu’…
— Ei?
— Ce mai zicea ea? întrebă el slobozind fumul pe nări și pe gură.
Păi nu mai zicea nimica. Tovarășu’ locotenent vă tot lăuda, c-o fi
una, c-o fi alta…
— Ei, las-o mai moale, nu plimba ursul! se arătă neîncrezător
Alexandru. Acuma ai început să prăjești gogoși…
— Eu, tovarășu’ caporal? se apără Mitrică și scuipă iar într-o parte.
Ce interes am să vă mint? Ce, mi-e soră, vreau s-o mărit sau oi fi
cumva vreun socru mare? Spun adevărat…
— Și zii, așa cu tovarășul locotenent, îl întărâtă la vorbă Alexandru.
Zici c-a început să mă laude…
— Da, i-a spus că sunteți student, că sunteți din București, că
sunteți ajutorul dumnealui, că aveți o „doxă” a-ntâia, tobă de carte
nu alta! Eh, chestii din astea, ce să vorbească și dânsul cu ea?
Mitrică tăcu, mai trase vreo două fumuri, apoi aruncă țigara, o
strivi sub talpa bocancului, privi în sus noaptea și se trase mai mult
sub streașină, să nu-l ude așa rău ploaia. Burlanele cântau
continuu, parcă se lăsase și o ceață peste câmp, o ceață neagră ce
se ridica din pământul dospit de apă, nu se zărea în depărtare
satul, se ghiceau numai casele într-acolo, ascunse în beznă ca-ntr-
o năframă neagră.
— Te duci la culcare… îi spuse Alexandru și-și luă coatele de pe
pervazul ferestrei, semn că și el vrea să se odihnească.
— Ce culcare? Nu-mi arde de nicio culcare, tovarășu’ caporal, vorbi
Mitrică total contrariat. Am treabă cu motoru’ ăla, nu-ș’ ce are
relanti-ul, merge ce merge și apoi e gata să-și dea duhu’. Vreau să-
l reglez, că mă lasă mască tocmai când mi-e lumea mai dragă!
— Acuma, noaptea, vrei să faci treaba asta?
— Păi dară când? Dacă devine chestiunea și trebuie să plec peste
un ceas în zonă? Cum parexamplu, uite, fu problema cu
dumneavoastră la baracă, de venii să iau cocoana. Atunci ce mă
fac?
— De ce nu l-ai reglat aseară sau ieri după-masă?
— L-am amețit eu, da tot nu ține. Ei, am plecat, să trăiți, noapte
bună și vă foarte mulțumesc pentru țigări!
— Noapte bună, Mitrică…
Alexandru mai auzi un timp pașii șoferului pe prundișul din curte
– parcă-l mătura, sau îl aduna grămăjoare, așa își târa alene
picioarele după el! – auzi apoi mersul ușor al motorului. Mitrică
începu după aceea să vorbească adresându-se cuiva, pesemne
veneau grănicerii din patrulare și se gândi că dimineață, când are
să se scoale are să-i dea o mână de ajutor să pună mașina la punct.
Cunoștea nițel mecanica auto, lucrase aproape doi ani ca ajutor de
șofer pe basculanta pe care era angajat taică-său; în timp ce urma
la seral, căra balast la o întreprindere de construcții în București,
luase carnet, conducea din când în când și el mașina, dar punea și
mâna pe lopată când era nevoie și trebuia să încarce degrabă, ca să
facă la timp transporturile cerute de normatori. După ce-a terminat
seralul la liceul din Tei, a dat examen la Facultatea de teatru – îi
băgase în cap un regizor de la Casa de cultură că ara talent –, dar
căzuse la examen și atunci a urmat Școala tehnică de chimie și a
devenit operator la uzina de anvelope „Danubiana” din marginea
Bucureștiului. Stătea opt ore în căldura aceea a cuptoarelor, în
fumul greu de cauciuc, manevra pârghiile cu siguranța unui pilot
de avion și-i plăcea cum ies anvelopele calde din forme ca niște
colaci negri din cuptorul brutarului. A fost un timp îndrăgostit de-
o fată din cartier, fata unui factor poștal, aceea a dat examen la
Facultatea de chimie, ambițios din fire a dat și el, a reușit și a
terminat cu anvelopele, dar în timpul anului doi a făcut figurație la
un film, din vechea lui pasiune pentru teatru, apoi un regizor
secund, văzându-l „băiat drăguț și cu aptitudini” l-a distribuit
pentru o singură replică într-un alt film unde-o făcea pe vânzătorul
la o stație de benzină. („Ai dom’le benzină de 98?” îl întreba un
dendi bătrân, cu papion, dintr-un Fiat 1300. „N-am, treceți după-
amiază!” răspundea Alexandru), și uite așa, după filmul ăsta – a fost
și s-a văzut la toate cinematografele din Capitală pe unde a rulat, –
l-a prins iar patima teatrului, așa că vara și-a scos actele de la
Chimie, a dat din nou examen la Teatru, a luat probele practice,
dar a căzut din nou la scris și peste o lună a fost încorporat.
— Vreau, spusese la Centrul militar să fiu dat undeva departe de
zgomotele orașelor, undeva, într-o cazarmă pe la țară, să stau
noaptea de santinelă și să aud răsuflarea pământului, atâta liniște
să fie în jurul meu…
— Îți place la grăniceri?
— Îmi place! Grăniceria-i armă frumoasă, de prestigiu…
Îi rugase pe părinți să nu spună nici unui coleg sau colege de
facultate unde face armata, îl durea eșecul lui pentru a doua oară
cu teatrul, mai ales că susținuse față de toți că are o vocație
deosebită pentru meseria asta, vroia să stea departe de toți în tot
timpul stagiului militar, mai ales nu vroia să mai audă niciun
cuvânt despre două fete cu care fusese în relații de dragoste, dar
care, flușturatice din fire, îl abandonaseră pentru „persoane mai cu
viitor”… Inteligent, dezghețat, ascultător a prins repede secretele
grăniceriei, a urmat un curs special și a ajuns ajutor al
comandantului de pichet, venind aci numai de două luni, de
undeva de la frontiera de apă a țării. S-a acomodat repede cu viața
noului pichet, încă din prima zi s-a impus prin ținuta lui ordonată,
prin disciplina cu care executa ordinele comandantului, disciplină
ce-o cerea în aceeași măsură și tovarășilor săi în raporturile cu el,
prin prietenia ce-o arăta tuturor, ca și prin respectul ce-l datora nu
numai locotenentului Mirescu, ci și ultimului soldat din mica
așezare grănicerească…
— Suntem cu toții aici o familie, spusese el la o primă adunare a
militarilor din pichet. Dacă nu ne stimăm și nu ne respectăm, dacă
nu ne ajutăm și nu ne înțelegem unul altuia greutățile, necazurile,
ca și bucuriile și succesele, colectivul acesta nu se poate numi
unit…
Alexandru mai ascultă un timp glasul motorului de afară, ascultă
și cântecul ploii în burlane, se făcuse destul de târziu, poate că era
aproape ora trei spre dimineață, se ridică într-un cot, luă ceasul de
mână de pe noptieră, dar nu putu zări în întuneric cifrele
cadranului, precis era aproape trei, așa că hotărî să se culce. Poate
că profesoara la ora asta doarme, gândi el, a trecut biata de ea prin
mari spaime, în parte pricinuite de el, dar îi părea bine c-o întâlnise
și spera s-o mai vadă, dorea din inimă să-și ceară scuze, el,
personal, în mod deosebit, poate că fusese prea aspru în
comportarea lui, poate o supărase cu ceva…
Tot gândindu-se la ea, aprinse o nouă țigară. În rotocoalele fiecărui
fum i se părea că răsare chipul ei. Surâdea, parcă-i zâmbea cu ochii
și ochii parcă-i spuneau:
— Te-am iertat, domnule, nu-ți mai face griji…
Nu știa atunci că peste puțină vreme visul avea să devină realitate.
Altfel s-ar fi culcat liniștit și, a doua zi dimineața, în scrumieră, n-
ar mai fi numărat douăzeci și trei resturi de țigări și aproape tot
atâtea chibrite arse…
 2

Înainte de a intra, Alexandru se opri pentru o clipă în fața porții

scunde din lemn de stejar deasupra căreia, pe doi stâlpi din același
lemn, sculptați în stil popular, se înălța protector un acoperiș din
țiglă neagră în două ape. Pe stâlpul din dreapta, o mică plăcuță de
alamă, cu un nume, gravat în negru, îi atrase atenția: „Profesoara
Dorina Darini”. Sub această plăcuță un mic buton alb, montat într-
o carcasă de ebonită roșie, indica soneria. Vru să apese butonul
soneriei, dar privi mai întâi peste gardul de piatră și cărămidă
acoperit până sus cu iederă, dorind să se încredințeze cu o clipă
mai devreme dacă e cineva acasă sau nu. Dincolo de gard, în
mijlocul unei grădini în care predominau roșul și galbenul
trandafirilor ca și tufele albe și bogate ale daliilor, la umbra teiului
abia înflorit, se înălța o mică vilă destul de cochetă, asemănătoare
unei cabane de munte, cu acoperișul, tot din țiglă neagră ca al
porții, cu streașinile foarte late vopsite în alb și cu zidurile galbene
lucrate în calcio-vecchio. Obloanele verzi ale celor două ferestre
dinspre grădină erau date de perete, iar la geamurile deschise,
perdelele de mătase azurie vălureau ușor ca unda unei ape.
Evident, casa era de-o construcție aparte față de restul clădirilor
din micul sat de frontieră.
Din toamnă, de când o cunoscuse pe profesoară, până acuma, la
sfârșitul primăverii, Alexandru trecuse de multe ori pe această
uliță, dar niciodată nu se apropiase măcar la un pas de casă,
nicicum să se oprească, s-o admire sau să îndrăznească a-i trece
pragul porții.
Astăzi făcea pentru prima dată acest lucru. Așa că emoționat apăsă
clanța mare din fier forjat și, văzând că poarta e deschisă, trecu
pragul fără a-și mai anunța prezența prin butonul soneriei. O alee
nu prea lată, pietruită, ducea printre tufele de trandafiri către
treptele de marmură ale unei verande sub ale cărei bolți frumos
ornamentate în ciubucării din ipsos alb se vedeau agățate în
lănțișoare aurii glastre smălțuite, diferit colorate, cu flori. În dreapta
și în stânga acestei alei centrale, altele se desfășurau simetric
printre tufele de dalii, „regina nopții”, petunii și garoafe, alei al căror
pietriș roșu, alb și galben forma un mozaic de-un colorit și farmec
deosebit. Mici statuete, înfățișând piticii lui Barbă-cot, răsăreau
vesele dintre merișorii ce mărgineau ca un mic gard viu aleile.
Deodată el se opri locului. Dincolo de perdele se deslușeau limpede
acordurile unei melodii cântate la pian. Interesat, rămase câteva
clipe în așteptare, ascultând și încercând s-o descifreze. „Parcă ar fi
primele frazări ale „Nocturnei” lui Chopin, își zise. Sau ceva din
Schumann… Nu, nu e din Schumann”… Dar, după un minut,
melodia parcă se frânse, una din perdele se dădu la o parte și în
rama ferestrei apăru tânăra profesoară.
— Hai, te rog intră, de ce te-ai oprit locului? zise ea și-i făcu un
semn de apropiere cu mâna. Vin numaidecât să-ți deschid în față,
la verandă. Poarta era descuiată?
— Da…
Alexandru urcă treptele de marmură ale verandei, ca amețit și,
peste o clipă, ușa în mijlocul căreia licărea un vizor ca un ochi
magic se deschise. În fața lui, într-o rochie de mătase galbenă, cu
brațele întinse și surâzătoare, se afla Dorina.
— Bine ai venit, domnule, te așteptam, zise veselă. N-ai pușcă?
glumi ea și-i privi mâinile. Zău, de câte ori mi te închipui, te văd
numai cu pușcă, așa cum te-am văzut prima dată în noaptea aceea
în baracă…
— Nu vreți să uitați de loc…
— De ce să uit? se miră ea. Lasă c-a fost frumos. Dacă nu era
noaptea aceea, poate azi nu ne cunoșteam.
— Adevărat…
El îi luă mâna și i-o sărută ușor și tandru, după care rămase locului
neștiind ce să facă.
— Hai, intră, ce-ai rămas așa? îl îndemnă ea. Pari emoționat…
— Trebuie să recunosc că sunt, mărturisi el sincer. Dar puțin…
foarte puțin…
— De ce?
— Vedeți, dumneavoastră, cum să spun, nu ne cunoaștem de mult,
abia ne-am întâlnit de câteva ori și acum e pentru prima oară când
vin aici. De câte ori n-am vrut să ghicesc cum arată acest cuib
frumos al unei femei frumoase…
— Ei, hai și lasă complimentele, zâmbi ea. Ești foarte drăguț, dar
exagerezi. Te rog, intră.
— Complimentele exprimă un gând sincer, adevărat…
— Mă rog, nu te contrazic, nu vreau să te contrazic. Poftim, mergi
înainte, am să te conduc. Dar, știi ce? O clipă, te rog!
Alexandru se opri locului și o privi nedumerit. Ea îl prinse de mână
și i se uită drept în ochi, cu o stăruință și o intensitate ce-l făcură
să se piardă cu firea și să se fâstâcească de-a binelea.
— Uite ce vreau să-ți spun, zise ea aruncându-și cu un gest reflex
spre spate părul lung, negru ce-i cădea pe ochi. Pentru că ai venit
astăzi prima dată în casa mea, fiind – te asigur – primul bărbat
căruia i-am acceptat acest lucru din considerentele pe care le știi,
te rog ca din clipa asta să nu-mi mai spui „dumneavoastră” sau
„dumneata”. Am înțeles că între noi trebuie să fie mai mult decât o
simplă prietenie, așa este?
— Da.
— Concluzia e deci clară. De acord, Alex? Eu așa am să-ți spun, așa
m-am gândit să-ți spun, îți place, nu?
În loc de răspuns, el se aplecă și-i sărută din nou mâna, o mână
fină, albă, cu degete subțiri și lungi, cu unghii roșii, ojate. Un val de
căldură îi năpădise fruntea, obrajii i se împurpuraseră, buzele îi
erau fierbinți. Ei nu-i scăpă această schimbare și, cu același surâs
în colțul buzelor, îl prinse de braț.
— Sunt fericit, zise el, privind-o peste umăr. Ce pot să spun mai
mult decât că sunt fericit?
— Poftim, intră.
Alexandru, cu boneta în mâna, intră în vestibul, iar de acolo într-
un mic salon-sufragerie, în care se găsea o masă lungă, acoperită
cu cristal, așezată la mijloc și înconjurată de scaune din lemn
negru, tapisate în roșu. Deasupra mesei spânzura o frumoasă
lustră din fier forjat, cu șase globuri din sticlă mată în formă de
flacără. O vitrină din lemn negru, lustruit, așezată lângă peretele
opus, etala prin geamurile-i sclipitoare câteva servicii de cristal și
unele bibelouri scumpe.
— Poftim, aici, în camera asta…
Călca pe covoare ușor, reținut, cu un fel de teamă să nu lase pe ele
urmele de praf ale bocancilor ostășești. Trecu pragul unei uși la
stânga și se pomeni chiar în odaia ale cărei ferestre dădeau spre
grădină și din care ascultase involuntar acele acorduri ale pianului.
Aci se afla un mic birou din lemn, tot negru, lustruit, acoperit cu
cristal pe al cărui colț se odihnea o frumoasă lampă cu abajurul din
porțelan colorat, iar lângă peretele din stânga se vedea o bibliotecă
în aceeași culoare ca biroul, pe ale cărei rafturi se înșiruiau o
mulțime de cărți, legate în dermatin albastru, cu numele titlurilor
și ale autorilor scrise cu auriu. În colțul dinspre fereastră era așezat
pianul, pe a cărui claviatură de fildeș era aruncată o știmă, alăturea
de un creion și o gumă. Pe știmă erau înșiruite câteva note,
însemnări fugare, cu ștersături și reluări frecvente.
— Ce făceai, compuneai o melodie? întrebă Alexandru și vru să ia
știma s-o citească, dar ea i-o smulse repede din mâna și o ascunse
la spate.
— Nu ți se pare că ești prea curios? întrebă, și-l privi mustrător pe
sub sprâncene.
— De ce nu vrei să mi-o arăți?
— Ce să-ți arăt?
— Compoziția…
— Nu-i nicio compoziție, răspunse ea tăios, categoric. Uite, mă
jucam cu notele… Tot așteptându-te, ca să nu mă plictisesc, am
început să mângâi clapele pianului și…
— …ai compus o melodie, completă el.
— Tu nu înțelegi că nu-i vorba de nicio compoziție? zise ea și, ca să-
i dovedească acest lucru, făcu hârtia mototol și o aruncă pe
fereastră, în grădină. Uite, poftim, ce-am făcut cu „compoziția”! Nu
am talent, nu mi-a trecut niciodată prin cap că pot să compun o
melodie…
— Dar îți place muzica… Cânți la pian…
— Asta-i altceva. Ți-am spus că am făcut balet. Și orice balerină
consideră cunoașterea muzicii ca o parte integrantă a propriului ei
talent de dansatoare…
— Bine, asta-i foarte adevărat, dar tot atât de adevărat e și faptul
că ai compus câteva melodii reușite, niște lieduri mi se pare, pe care
nu îndrăznești să le cânți decât într-un cerc foarte intim…
— Greșești profund: nu am un asemenea cerc intim, replică ea cu
atâta certitudine, încât Alexandru rămase puțin derutat. Nici nu-i
adevărat că am compus vreo melodie. Minți sau ai fost mințit…
— Am fost mințit de locotenentul Mirescu? întrebă el total
contrariat. Nu știu, dar comandantul meu e un om sincer, așa îmi
face impresia…
— A, el ți-a spus? se miră ea și se înveseli pe dată. O, dragul meu,
dar cele ce i-am cântat lui și Silviei nu-s compoziții, ci numai niște
ușoare schițe muzicale de balet, niște încercări, mai bine zis niște
frazări muzicale, așa cum mi-am conceput eu unele dansuri. Vai de
mine, iată-mă și compozitoare! adăugă ea și izbucni în râs, dându-
și, cu același cunoscut gest reflex al capului, părul pe spate. Nu,
băiatule, destul că sunt o balerină ratată, nu vreau să ajung și-o
compozitoare la fel. Am avut o durere în viață nu vreau s-o mai am
și pe a doua… Hai, treci, te rog, în dormitor, vom sta aci puțin
înainte de a pleca la plimbare. Eu am să mă duc să fac câte o cafea.
Bine?
— Da.
— Dorești și o dulceață? Sau o înghețată? M-am pregătit, am făcut
câteva porții la frigider…
— Când e gata cafeaua, atunci aduci totul.
— Foarte bine, zise ea. Acum te rog să mă ierți că te las câteva clipe
singur. Mă duc la bucătărie. Uite, stai aici în fotoliu, ai pe măsuță
revista „Magazinul”, mi-a adus-o poșta azi dimineață, mai ai acolo
revista „Cinema”… Un album…
— Bine, lasă, mă descurc eu, găsesc cu ce să-mi trec vremea…
— Îmi pare bine că ești drăguț!
Zicând acestea, dispăru în salonul-sufragerie și de acolo pe o ușă
discretă în bucătărie.
Rămas singur, Alexandru se așeză într-unul din cele două fotolii
tapisate în pluș roșu, între ele aflându-se o măsuță rotundă pe care
se găseau cele două reviste. Le răsfoi fugar, apoi, negăsind ceva
care să-l intereseze în mod deosebit, le lăsă și cercetă din priviri
camera-dormitor la fel de elegant mobilată ca și celelalte prin care
trecuse. Totul în jur arăta mult bun gust, dar și o accentuată
sobrietate: divanul-studio tapisat la fel ca și fotoliile în pluș roșu,
un șifonier lăcuit în negru, cu ușile sclipind ca oglinda, un dulăpior
discotecă, în rafturile căruia se vedeau un magnetofon și un picup,
un televizor „Grigorescu”, pe care se afla o mică vază de cristal cu
flori de câmp proaspăt culese… Lustra cu cele cinci abajururi în
culoare portocalie, ca și veioza minusculă de pe divanul studio,
completau discret acest decor intim în care, pesemne, Dorina își
petrecea majoritatea timpului.
După întâmplarea din toamnă când Dorina fusese dusă în noaptea
aceea la pichet în împrejurările cunoscute, Alexandru făcuse tot ce-
i stătuse în putință s-o întâlnească, să-i vorbească, dar strădania
lui se dovedise a fi zadarnică. Nu-i apărea de loc în cale și pace!
Prilejul se ivise pe la începutul lui martie, într-o împrejurare
neașteptată pentru el. Grănicerii, împreună cu tinerii din comună,
organizaseră la Căminul cultural un mic „festival al cântecului și
dansului”, la care Alexandru își dăduse concursul, interpretând
câteva melodii de muzică ușoară. Cu glasul său cucerise, de la
prima apariție pe scenă, publicul, care prin aplauze prelungite îl
chemase de câteva ori la rampă. Printre profesoarele așezate mai
toate în rândul întâi, Alexandru o remarcase pe Dorina și atât îl
răscolise din nou frumusețea ei, încât era evidentă preocuparea lui
ca textul oricărui cântec să i-l adreseze direct, fără rezerve,
copleșind-o și aproape intimidând-o cu îndrăzneala lui.
— Uite, ăsta m-a dus la pichet în noaptea aceea, s-a aplecat ea la
urechea Silviei, arătându-l printr-un gest discret pe Alexandru. Am
impresia că-mi face curte. Se uită mereu la mine, observi?
— E din București, student, mi se pare la Chimie.
— Știu, mi-a spus soțul tău.
— E drăguț, nu?
— Mai mult decât drăguț… Are o anumită eleganță în comportare,
în gesturi, în îmbrăcăminte…
După spectacol urmase dans. În vălmășagul sălii Alexandru văzuse
mai toate profesoarele, dar pe Dorina n-o putuse afla nicăieri.
Plecase. Intrigat, plecase și el după puțin timp, împreună cu
tovarășii săi spre pichetul de frontieră, trist, abătut, stăpânit de o
nemulțumire aproape nedefinită, ce-i întunecase entuziasmul și
exuberanța de la început. Nu reușise să-i vorbească profesoarei, s-
o întrebe dacă mai e cumva supărată pe el, să-i mărturisească
sentimentele ce-l copleșeau încă din noaptea întâlnirii în „baraca
pescarilor”, să-i explice gestul atât de firesc pentru el, dar poate nu
în totalitate pe placul ei: ceea ce cântase îi închinase în mod sincer
frumuseții ei, farmecului ei… „Nu, e lucru cert, a plecat în mod
ostentativ, socotise el. Nu vrea să-mi dea prilejul să-i vorbesc. Nu-i
trece supărarea cu una, cu două. Poate chiar mă urăște…”
Îi trimisese, totuși, ulterior câteva scrisori, dar la niciuna nu
primise răspuns. „Oare să mă fi condamnat într-atât pentru cele
întâmplate, încât nici măcar să nu-mi trimită câteva rânduri în care
să-și arate cel puțin indignarea pentru obrăznicia insistențelor
mele? se întreba el. Sau poate că e bolnavă, stă acasă, n-a mai dat
pe la școală și scrisorile mele zac în sertarul secretarei. Nu cumva
o fi plecat pentru câtva timp din comună?”
Dar, tocmai când era mai abătut pentru insuccesul său, iată că
într-o zi la amiază s-a întâmplat minunea! A văzut-o pe profesoară
pe scările școlii în mijlocul copiilor, vorbindu-le ceva, ceva vesel,
deoarece ei zburdau gălăgioși în jurul ei. Era cam la două
săptămâni după serbare. Fusese trimis de către locotenentul
Mirescu să rezolve niște probleme la brutăria din sat, în legătură cu
pâinea pentru pichet. Și, cum trecea prin fața școlii, a rămas
deodată în mijlocul uliței, cu automatul agățat de umăr, privind-o
stăruitor. L-a zărit și ea, și de îndată, fără reticență, a pornit în
întâmpinarea lui, afișând pe chipu-i alb un zâmbet dur, aspru, nițel
răutăcios, neiertător. Văzând-o cum se apropie, Alexandru a avut
o tresărire bruscă și a rămas ca de piatră.
Profesoara se ajuta în mers de-un baston de bambus, subțire,
lustruit, cu mâner de argint…
— Sărut-mâna, dar ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? s-a arătat
el tare îngrijorat. Ați suferit un accident? Cum se poate? Când?
— Ce, n-ai știut?
— Nu…
— Credeam că ai aflat. Sunt infirmă, domnule, de la vârsta de
șaisprezece ani, a oftat ea și un abur cenușiu i-a trecut peste ochi.
O infirmitate mai ușoară, dar… mă rog, e infirmitate…
— Nu v-am văzut niciodată cu baston, încercase Alexandru să se
arate neîncrezător în spusele profesoarei, socotind totul poate
numai o glumă.
— Dar când m-ai văzut dumneata? Sau mai bine zis, de câte ori m-
ai văzut? Dacă nu mă înșel mi se pare că acuma e a treia oară,
socotind, bineînțeles, și „noaptea patimilor”, zâmbise ea ironic.
— Da, așa este…
— Vezi? Așa că… De fapt, să știi, bastonul nu-l port întotdeauna, ci
foarte rar. Numai uneori, când după un efort prelungit în mers
glezna îmi obosește și încep să simt acolo dureri. În rest, n-am
nevoie de el, de aceea nici nu mi se prea observă infirmitatea.
— Îmi pare rău pentru dumneavoastră… aruncase Alexandru ca o
consolare. O femeie atât de drăguță, cu o suferință fizică…
— Ei, ce să-i faci, destinul a vrut să fie vitreg cu mine, vorbise ea
cu un suspin de durere, venit din adâncul pieptului. Apropo, am
primit scrisorile dumitale…
— Le-ați primit? exclamase încântat Alexandru. Tocmai vroiam să
știu acest lucru, eram îngrijorat de soarta lor, de tăcerea
dumneavoastră.
— Da, le-am primit, le-am citit cu atenție, am reflectat adânc și încă
mai reflectez, mi-ai solicitat prietenia, nu?
— Da. Și, ca să fiu sincer, tot așteptând un răspuns, am început să
cred că nu vreți să uitați de loc felul în care ne-am cunoscut în
noaptea aceea, „noaptea patimilor”, cum i-ați zis dumneavoastră.
— Lasă asta, îl oprise ea, eu am uitat de mult povestea aceea. De
fapt eu am fost de vină că am prilejuit acel incident, total nedorit
în primul rând pentru mine, pentru reputația mea aici în sat, în
fața lui Mirescu, a dumitale… Unde te duci acuma?
— Am puțină treabă în sat. Spuneți-mi, când îmi acordați o
întâlnire, măcar pentru câteva minute? insistase el văzând-o
grăbită, își privea mereu ceasul de mână, probabil intra la oră. Sunt
prea îndrăzneț? Să știți că în urma celor întâmplate, socotind că
sunteți supărată pe mine, am reflectat și eu foarte mult dacă e cazul
să vă scriu sau nu…
— N-am fost, domnule, supărată pe dumneata, replicase ea cu
sinceritate. Ți-am spus, vinovată am fost eu, dumneata ți-ai făcut
datoria, ai fost destul de cavaler, ce-ți pot reproșa?
— Vă mulțumesc. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă… Vroiam
încă de la serbare să vă cer scuze, dar ați plecat…
— Atunci, dacă ți s-a luat piatra aceea de pe inimă, înseamnă că
te-ai liniștit…
— Vreau să vă întâlnesc, totuși, numai pentru câteva minute…
— Pe dumneata te poate interesa o infirmă ca mine? îl privise ea
scrutător printre gene, zâmbind cu o ironie ascunsă. Știu că
bărbaților le place perfecțiunea fizică totală, mai ales când e vorba
de sexul opus…
— Vai, domnișoară, dar ce importanță are pentru mine pretinsa
dumneavoastră infirmitate? vorbise dezinvolt Alexandru. Se poate
discuta acest lucru atunci când la mijloc e vorba de o afecțiune
pentru cineva?
— Bine, căutase ea să încheie discuția, iartă-mă, trebuie să plec,
uite intră copiii în clase, începe ora, mai vorbim și altă dată…
Îi întinsese mâna, el i-o sărutase, căutase s-o rețină o clipă…
— Când e acest „altă dată”?
— La prima dumitale zi liberă, probabil duminica, nu? Îmi dai de
știre și o să stabilim o întâlnire, cel mai bine după amiaza, undeva
pe drumul spre pădure. Nu vreau să mă vadă cineva cu dumneata,
în general cu vreun bărbat, știi cum e lumea, începe să vorbească
vrute și nevrute. Asta, deocamdată. Pe urmă vom vedea. E bine așa?
— Foarte bine.
— Ei, acum îți spun la revedere și aștept vești de la dumneata…
De atunci s-au întâlnit de mai multe ori, după dorința ei cât mai
ferit, s-au plimbat și au discutat la început banalități, așa cum se
întâmplă de obicei în situații similare, prilej totuși ca Alexandru să
afle și unele lucruri interesante din viața ei. Tatăl Dorinei, italian
de origine, venise în țară prin anul 1926 și, după puțin timp,
obținând cetățenia română, se stabilise în București. Era un bun
constructor de case, își formase o echipă de compatrioți, meșteri cu
care ridica blocuri sau simple vile, mai mult prin orașele mari ale
țării, acolo unde era solicitat și i se plătea bine. Un anume Aristide
Tegaș, fost călăreț la curse, și care, prin diferite matrapazlâcuri,
câștigase destui bani ca să se îmbogățească foarte repede,
autointitulându-se „conte”, se pripășise în acest sat de frontieră cu
mulți ani înainte, unde cumpărase vreo cincizeci de hectare de vie
și livadă. Vroind să-și înalțe și un „castel”, îl invitase pe Luigi Darini
care, în mai puțin de un an, îi împlinise dorința, construindu-i o
casă cu cincisprezece camere, la două etaje, cu balcon central și
peron la scară, de toată frumusețea. Atunci, cu acel prilej, Luigi
Darini o cunoscuse pe viitoarea lui soție și, deci, viitoarea mamă a
Dorinei cu care se căsătorise, întemeindu-și familie departe de țara
lui, unde nu mai avea decât o soră, Giulia, balerină la „Scala” din
Milano. La un an se născuse Dorina și, tot în acel an, Luigi își
construise, ajutat de meșterii lui, mica vilă din marginea satului pe
care o cunoaștem și în care trăia, în singurătatea ei, actuala
profesoară de literatură română de la școala din sat.
Încântat de construcția, „castelului”, „contele” Tegaș contractase cu
Luigi Darini și înălțarea unei biserici spre partea de deal a satului,
biserică pe care ciudatul bogătaș o intitulase „catedrală”. Catedrala
Tegaș…
Mama Dorinei era o femeie simplă de la țară, nespus de frumoasă
și bună gospodină. Luigi avea ceea ce se spune „școala lumii”, era
un om umblat prin multe țări, citise cărți, cunoștea muzica, teatrul,
avea o serioasă instrucție proprie care-i permitea să poarte cu
oricine discuții în diferite domenii, fără a fi mai prejos de
interlocutorii săi. La sugestia surorii sale, Giulia, o dăduse pe
Dorina, după absolvirea școlii elementare din sat, la un pension din
București să urmeze coregrafia, pentru a ajunge balerină.
Dar, după ce sfârșise construcția bisericii – Dorina avea atunci 11
ani – Luigi Darini a dispărut fără urmă. S-au întreprins cercetări,
a fost căutat în toată țara, a fost întrebată până și Giulia, zadarnic!
Nici meșterii lui, care puțin mai târziu au fost chemați în Italia, n-
au putut da vreo lămurire în acest sens. Fusese văzut într-o seară,
seara când primise ultimii bani de la Tegaș, la „castelul” acestuia și
atâta tot. Contele declarase că nu știe nimic. Îi dăduse ultimii bani;
avea și-o chitanță cu semnătura lui Luigi Darini, prin care acesta
confirma lichidarea afacerii și dus a fost.
La trei ani după această misterioasă dispariție a soțului ei, mama
Dorinei a murit într-un accident de tren, în timp ce se ducea să-și
vadă fata la București. Între timp, Dorina, care moștenise pe lângă
mica vilă și o sumă frumușică de bani de la părinți, trecuse de la
pension la școala de balet de pe lângă Opera Română. Nu după
multă vreme începuseră să înmugurească ușoare și poate
neînsemnate succese: dansa împreună cu o parte din colegele ei în
ansamblurile de balet din Lacul lebedelor și Bolero. Într-o iarnă
însă, un accident, petrecut la patinaj, a pus capăt viitoarei sale
cariere, pe care și-o visa strălucită și fără compromisuri. Într-o
busculadă fusese împinsă atât de tare de un grup de băieți, încât
se alesese cu o fractură de gambă, fiindu-i rupte ambele oase, tibia
și peroneul. Totul s-ar fi terminat cu bine, dacă s-ar fi acordat
atenție operației făcute la un spital din București. Dar…
— Nu ziua când am căzut pe gheață a adus sfârșitul visului meu de
a fi cândva o Giselle sau Odetta, visul oricărei micuțe balerine,
mărturisea ea rătăcind prin poienile pădurii alături de Alexandru,
ci clipa în care, din neatenție, chirurgul mi-a lezat nervul sciatic.
Nervul sciatic popliteu extern… Atunci mi-a fost semnată sentința
de condamnare definitivă la infirmitate…
— Și, totuși, nu s-a mai putut face nimic?
— Absolut nimic. Disperată, am fost după aceea la câțiva foarte
buni chirurgi, Iuliu Șuteu, George Niculescu, Mircea Burmaz, dar
la care n-am fost? Zadarnic! Condamnată pe viață! Înțelegi? Pe
viață… Visul meu a fost ratat. Am urmat Institutul pedagogic și am
devenit profesoară… M-am întors în satul de care mă leagă primii
ani ai copilăriei…

Alexandru tocmai răsfoia un album cu fotografii al Dorinei, când

aceasta intră în cameră, aducând pe-o tavă două farfurioare cu
dulceață, cupe cu înghețată, cafele, pahare cu apă.
— Iartă-mă, te rog, se scuză ea, poate te-am lăsat prea mult singur,
dar acum am terminat și vom sta de vorbă. Te-ai plictisit?
— De loc! mărturisi el și-i arătă albumul. Tocmai mă uitam la niște
fotografii prin intermediul cărora mi-am completat întrucâtva
imaginea ta…
— Da, e un mijloc să cunoști pe cineva, dar trebuie sa-ți spun, poate
ai observat, mai toate fotografiile sunt din perioada copilăriei, mai
precis până când am avut accidentul…
— Ai fost și în Italia?
— Da, de unde știi?
— Am văzut aici câteva fotografii.
— Da, am fost cu tata și mama pe când aveam zece ani, el a insistat
să mergem să-și vadă sora și să rezolve un diferend în privința unei
case ce-i rămăsese unei cumnate după moartea fratelui său. Te rog,
servește-te, uite, ia mai întâi dulceața, sau înghețată, mă rog, ce
dorești…
Alexandru luă o farfurioară cu dulceață și începu să mănânce,
încet, delicat, cu grijă să nu pice cumva stropi de sirop pe haine
sau pe jos.
— Și-ți mai amintești ceva din călătoria asta? întrebă el punând
farfurioara pe masă.
— Absolut totul. Cu toate că este destul timp de atunci, îmi
amintesc perfect și călătoria cu trenul, și cum am ajuns la Roma,
„cetatea eternă”, cum i se mai spune, cu bătrânele ei clădiri
înnegurate de patina vremii, ce mai, îți spun, parcă m-am întors
ieri de acolo. Vezi tu, uneori memoria copiilor e atât de consolidată
de imagini ce-i impresionează la prima vedere, încât nu le scapă
chiar peste zeci de ani amănunte pe care, în mod normal, un adult
ori nu le-a sesizat și înregistrat atunci, ori nu le mai ține minte.
— Ați stat mult în Italia?
— Vreo două săptămâni.
— Numai Roma ați vizitat-o?
— Nu numai Roma, ci și Milano, am fost acolo la Giulia, sora tatei,
apoi la Napoli, Veneția… îți spun, a fost o călătorie pe care n-am s-
o uit toată viața. Uite, te rog să mă crezi, stau câteodată aici,
singură, în camera asta mea, răsfoiesc acest album și retrăiesc clipe
ce chiar acum, la vârsta asta, îmi dau desfătare. Închid ochii și
parcă mă văd cu tata și cu mama pe colina Capitoliului sau lângă
zidurile celebrului amfiteatru Colosseum. Tata mă ținea de mână;
uneori ca să mă facă mai atentă, mă lua chiar în brațe – era un om
voinic, puternic – și cele ce-mi spunea atunci mi se păreau povești
plăsmuite de mintea lui sau a oricărui altul, fără să știu că peste
ani le voi întregi cu cele ce aveam să învăț la școală, la istoria antică.
Am vizitat Forul Roman și atât eu cât și mama eram copleșite de
istorioarele pe care le știa tata despre fiecare loc în parte. „Iată, ne
atrăgea el atenția, pe lespezile astea de granit au trecut pașii lui
Spartacus, aici, în locul acesta a curs sângele lui Iuliu Cezar, lovit
mișelește de pumnal, în acest Forum au răsunat celebrele cuvântări
ale lui Cicero”. Tata, dragă Alex, a fost, după cum ți-am spus, un
om pe care-l pasionau problemele de cultură, frumosul și, dacă nu
îmbrățișa meseria tatălui său, aceea de constructor de case, în mod
sigur ne spunea el, cu pasiunea lui pentru cărți, ajungea un mare
om de cultură.
— La Vatican ați fost?
— Am fost. Am vizitat Capela Sixtină în care am văzut unele dintre
cele mai celebre fresce ale lui Michelangelo (crearea lumii, a omului,
a femeii, ispitirea Evei, potopul, judecata din urma, mă rog multe
și atât de frumoase!), apoi tata ne-a dus, îmi amintesc, în Piazza dei
Fiori, acolo în fața lui Pallazzo della Cancelaria, în care a fost ars
de viu Giordano Bruno, din ordinul Inchiziției. Uite, parcă văd și
acum scena când, după dorința tatei, care vroia cu tot dinadinsul
să plecăm cu o frumoasă amintire despre orașul în care s-a născut
și a copilărit, zic parcă văd scena când în prima seară sosiți la Roma
ne-am oprit în Piazza Venezia și, fascinați, la îndemnul lui am
ascultat marele concert ce-l dau la lăsarea nopții clopotele celor
zece bazilici și peste trei sute de biserici. Era un spectacol
încântător, răscolitor, grandios! Și când, tot atunci, trecând pe
lângă vestita Fontana di Trevi, conform tradiției, a aruncat o liră în
apa aceea limpede, ca să se mai întoarcă cândva în „Cetatea
eternă”, nu știa bietul de el că de fapt e și ultimul său drum pe
pământul natal… Eh, dragul meu, am avut un tată atât de apropiat
sufletește de familia lui, de mine, pe care atât de mult l-am iubit și
l-am stimat, încât vestea dispariției lui, faptul că nu aveam să-l mai
văd niciodată, m-a îndurerat și mă îndurerează și acuma…
— Crezi că acest pretins conte Tegaș are vreun amestec în
presupusa lui moarte? întrebă curios Alexandru.
— Categoric!
— Pe ce te bizui când afirmi acest lucru?
— Am eu motivele mele. Dar, hai, te rog, servește și înghețată, îl
îndemnă Dorina, punându-i una din cupe în față. Nu cred să fi ieșit
atât de bună precum aș fi dorit, dar, mă rog, apreciază intenția și
tot e bine…
Alexandru luă cupa cu înghețată și începu să servească. Afară
căldura după-amiezii începutului de vară parcă se mai domolise.
Prin perdelele subțiri de mătase intra în cameră o briză de aer
proaspăt ce sporea răcoarea atât de mult căutată de cei doi.
— A mai trecut căldura, zise într-un târziu Dorina, în timp ce-i
oferea lui Alexandru una din ceștile cu cafea. Mai stăm puțin și nu
ești de părere să ieșim la o scurtă plimbare?
— De acord, dar unde mergem?
— Propun să mergem către micul restaurant „Crăița”. Acela din
marginea pădurii… E un loc mai retras, mai intim…
— Te-ai hotărât, totuși, să te afișezi cu mine?
— Da.
— Ce te-a determinat?
— Lasă că am să-ți spun la timpul potrivit, îl liniști ea. Vreau să știi
că mie nu-mi plac discuțiile ce se desfășoară sub formă de
interogatoriu…
— Sau de interviu…
— Nu, n-am greșit când am spus interogatoriu, insistă Dorina. Și
n-am greșit pentru simplul motiv că, într-un interviu, răspunzi sau
nu, putând să sari peste întrebarea pusă, să zicem de reporter, pe
când la un interogatoriu, unul întreabă, iar celălalt este obligat să
răspundă absolut la totul, bineînțeles fără putință de a comenta.
Ce zici, am dreptate sau nu?
— Ai.
— Or, cum în situația noastră trebuie să discutăm lucrurile în mod
serios, cred că nu e cazul ca numai unul să întrebe și celălalt să
răspundă, după cum nu e cazul să ducem o discuție lipsită de
comentariu. Ești de acord?
— Perfect de acord! zise Alexandru și, zâmbind, îi luă mâna și i-o
sărută. Spune-mi, continuă el, cum ai reușit să-ți aranjezi așa
frumos casa?
— Îți place?
— Da, foarte mult.
— Destul de simplu, zise Dorina, privindu-și mobilele în jur. Ți-am
povestit odată că, de pe urma părinților, mi-au rămas ceva bani și-
apoi, nu uita că, în calitatea mea de profesoară, am un salariu
destul de bun pe care realmente n-am pe ce să-l cheltuiesc. Nu că
am renunțat la îmbrăcăminte sau la mâncare, ar fi o prostie să fac
așa ceva, dar toate economiile mele le-am îndreptat către acest
interior al căsuței, gândind că, dacă sunt singură, să mi-l aranjez
cât mai plăcut, să mă simt bine în solitara mea călugărie…
— O călugăriță drăguță, fascinantă, tulburătoare…
— Ei, hai, lasă, știu că ești foarte darnic cu complimentele.
Mulțumesc, drăguț din partea ta… Mergem?
— Da, mergem.
 3

Soarele nu trecuse spre asfințit. Era încă sus, pe bolta azurie fără
pic de nor și își arunca darnic lumina peste câmpul verde, cu grâu
răsărit, peste crângurile umbroase și tainice, peste satul ascuns
sub frunzișul salcâmilor și rămas departe în urmă.
Dorina și Alexandru mergeau unul lângă altul pe marginea
drumului, încet, fără să se grăbească, el în uniforma de grănicer cu
pantalonii bine călcați și vestonul corect ajustat pe corpu-i atletic,
ea într-o rochie ușoară de mătase albastră, cu sandale albe și poșetă
tot albă, subțirică și plăpândă, de parcă ar fi fost o elevă în primii
ani de liceu. În mâna stângă ținea bastonul de bambus cu mâner
de argint pe care, după cum știm, îl lua totdeauna când avea un
drum mai lung de străbătut, ca să nu forțeze prea mult piciorul
infirm.
— Crește foarte frumos grâul, observă ea și arătă cu capul în
dreapta drumului.
— Da, frumos și des ca peria. O imensă perie verde, nu? Și parcă
emană o prospețime, cruditatea asta verde simbolizează tinerețe,
dor de viață…
— Nu știu, zise Dorina, dar totdeauna prospețimea asta a câmpului
primăvara – chiar și acum la sfârșitul ei mă scoate puțin din
pesimismul meu, îmi renaște, cum spuneai, dorul de viață, mă
optimizează într-atât, încât și la școală, după cum îmi spun colegii
și colegele în cancelarie, par mai veselă, mai încrezătoare în viitorul
meu…
— N-ai niciun motiv să fii altfel, observă Alexandru. Ești tânără,
frumoasă, talentată, cultă…
— Tânără zici? zâmbi ea și se opri o clipă locului privindu-l cu un
surâs amar. Uiți, dragul meu, că am treizeci de ani…
— Și de ce mă rog te sperie vârsta asta?
— Pentru bunul motiv că până acuma nu m-am putut realiza în
niciun fel. La ce m-aș aștepta de-acum înainte? De altfel, după
spulberarea visului meu de a fi balerină, nici n-am mai încercat în
vreun fel să dobândesc această realizare.
— Ai fost chiar atât de înfrântă?
— Am fost și sunt…
Oftă din adâncul pieptului, își potrivi cureaua poșetei pe umăr și
urmă:
— Vezi, Alex, nu știu cum să fac să mă înțelegi. Tu ai… câți ani ai?
Uite că nu te-am întrebat niciodată…
— Am împlinit acum o lună douăzeci și patru…
— Deci ai douăzeci și patru, reluă ea, la vârsta asta ai un ideal, vrei
să faci teatru sau poate să urmezi mai departe chimia, mă rog, lupți
să-ți realizezi acest ideal, ai tot viitorul deschis înainte-ți, pe când
eu am avut un ideal și lupt să mi-l păstrez treaz doar în memorie.
Aveam zece ani, eram cu tata și mama în stal la „Scala” din Milano,
vizionam baletul romantic Giselle, în care dansa și Giulia, sora tatei
și, atunci, la vârsta aceea a mea destul de plăpândă, neîmplinită,
privind spectacolul și gândindu-mă la lecțiile mele de balet din țară,
știindu-mi râvna și perseverența, ambiția și cutezanța, mă și vedeam
peste trei ani – da, da, la 13 ani – celebră ca Fanny Elssler care, la
acei ani fragezi, debuta într-un pas de deux în La belle Arsène. Și
unde crezi că mă închipuiam? Chiar pe scena „Scalei” din Milano!
Îmi băgase mătușa-mea în cap că mă va lua lângă ea și mă va face
celebră… Mă rog, visuri de copil vei spune, dar cine mă putea oare
atuncea opri să nu mi le trăiesc cu adevărat, să nu râvnesc la
împlinirea lor? A venit accidentul acela stupid, după alte dureri, ca
dispariția tatălui meu și moartea mamei, și totul s-a spulberat ca
puful de păpădie în vânt…
— Nu trebuie să fii pesimistă, Dorina, căută Alexandru să-i abată
într-un fel gândurile amare ce-o încercau. N-ai putut să-ți realizezi
acea dorință, dar uite, te-ai împlinit pe alte coordonate… Ești
profesoară…
— Teorii dragul meu, simple teorii, îl opri ea cu un gest al mâinii.
— De ce „teorii”?
— Pentru că sunt convinsă, urmă ea, că nu toți oamenii în viață
practică meseria pe care și-au dorit-o, acesta este un adevăr
obiectiv; nu toți aceștia dau în meseria impusă randamentul
maxim, așa cum de pildă l-ar fi dat în meseria pentru care au avut
o pasiune, aș spune înnăscută, mă înțelegi? Către care au tins,
pentru care au avut poate un cult…
Tăcu, își scoase din poșetă o batistă și-și tamponă ușor fruntea
îmbrobonită de sudoare. Era cald, chiar foarte cald și, cu toate că
se apropia seara, parcă zăpușeala era aceeași de peste zi când
pământul părea că fierbe într-un cazan de foc.
— Spune-mi, te plictisesc văicărelile astea ale mele? întrebă ea
prinzându-l pe Alexandru de braț.
— De loc! mărturisi el. Dimpotrivă, cele ce aud mă fac să te cunosc
mai bine, mă interesează în mod deosebit…
— Ah, dacă ai ști cât mă ușurează pe mine spovedaniile astea ale
mele, cât sunt de fericită că are cine să mă asculte, că are cine să
mă înțeleagă!
— Ți-am promis că voi fi totdeauna alături de tine, în orice
împrejurare, că vreau să trăiesc de-acum înainte bucuriile și
tristețile tale, viața ta…
— Mulțumesc, Alex, vai ce bun ești, ce bine-mi pare că te cunosc!
zise ea și-l strânse de braț. Vezi tu, apariția ta în viața mea o pot
asemăna, cum să spun? cu un soare ce luminează deodată niște
întinderi pline de întuneric, de umbre…
— Mă flatezi…
— De loc, îl contrazise ea. Trebuie să știi că de când cu infirmitatea
asta a mea, am renunțat de tot la satisfacțiile pe care ți le poate
oferi viața. Și-atunci m-am retras în cochilia durerilor mele ca un
melc, rămânând să-mi petrec timpul corect, cu mici satisfacții ce ți
le dă munca de fiecare zi la școală, acasă… Am încercat să înjghebez
la școala din sat un mic cerc de balet, dar n-a prins.
— De ce? Lipsa de interes?
— Nu știu, oamenii sunt foarte conservatori, foarte refractari, nu
înțeleg că o fată poate dansa aproape goală pe scenă și totuși să fie
o fată foarte serioasă.
— Cum de ți-a venit ideea cu acel cerc de balet?
— Foarte simplu. Vroiam să-mi realizez visul, la început prin
încercările timide ale unei fetițe, să văd în ea pe micuța Dorina de
altădată, apoi să-i urmăresc evoluția, să cresc o dată cu ea până la
deplina ei maturitate scenică. Ah, ce m-aș fi bucurat! Dar, zadarnic!
Nimeni nu m-a înțeles. Câteva lecții la început, apoi totul s-a stins
de parcă n-ar fi fost nimic. Am rămas să visez, să caut să văd ce-aș
fi ajuns astăzi în lumea fascinantă a baletului. Apropo, tu cunoști
baletul Moartea lebedei al lui Saint-Saëns?
— Desigur. Și-mi place foarte mult…
— Este dansul pe care l-am pregătit pentru debutul meu la
șaisprezece ani, dar pe care, din cauza accidentului, nu l-am dansat
niciodată. Ei, află dragul meu, că de multe ori îmi asemăn viața,
îmi asemăn soarta cu zbaterile lebedei din poemul balerin al lui
Saint-Saëns. Acel pas seul, cu toata virtuozitatea mișcării corpului,
brațelor, picioarelor cred eu că relevă cel mai bine propria mea
viață: singurătatea și neșansa, trecerea de la viață spre moarte,
ușor, imperceptibil, ca o adiere abia simțită și ultimul zvâcnet al
mâinii care înseamnă sfârșitul! Asta e!
— Interesantă comparație…
— Și dureroasă în același timp, adăuga ea. Dar asta-i viața mea…
Tăcu, își scoase din nou batista și-și tamponă ușor fruntea și obrajii
împurpurați de căldura după amiezii.
— Vai, ce cald e, zise și-și făcu vânt cu latul palmei să-și răcorească
fața. Trebuia să plecăm mai târziu…
Nu după multă vreme, zorind prin praful șoselei, trecu pe lângă ei,
împingând un cărucior-dubă pe două roți, vopsit în albastru, un
om cam de 50 de ani, gras, cu fața tuciurie, asudată, îmbrăcat
destul de sărăcăcios, cu un șorț alb pe dinainte, iar pe cap cu un
fes roșu. Gâfâia și împingea din greu căruciorul oprindu-se când și
când pentru a-și șterge cu poala șorțului fruntea îmbrobonită de
sudoare. Pe cărucior era așezată o vitrină de sticlă în rafturile căreia
se vedeau diferite zaharicale preparate rudimentar, iar alături de
vitrină se vedeau montate cele două capace ale cazanelor de aramă,
pentru înghețată, lustruite să-ți ia ochii, nu alta.
— Săru-mâna, doamna profesoară! zise el și duse două degete în
dreptul fesului, în chip de salut.
— Bună ziua, turcule, încotro?
— Spre „Crăița”, doamna profesoară, vorbi el plecându-se slugarnic
din șale. Mă duc să-mi desfac marfa, e duminică, mai tot satul e
acolo… Să vă servesc cu ceva? Am sugiuc, bragă rece, înghețată…
Am și sirop…
— Nu, mulțumesc…
— Zău, vreau să serviți măcar câte o fondată! insistă el și oprind
căruciorul, deschise repede vitrina, luă o cutie cu bomboane
înfășurate în foiță roz, alungă cu palma muștele ce roiau deasupră-
i și trecu șanțul în fața Dorinei. Am fondate categoria prima,
doamna profesoară, marfă ce nu se ezicstă! Uite, vă rog să vă
serviți… Să ia și camaradul una… Ia camarade, ia frate, e pe gratis
bre, de cinste, nu știi mata câtă prețuire am eu pentru doamna
profesoară… E singura care mă lasă cu prăvălia în curtea școlii…
Zău, doamna profesoară, de ce nu serviți?
Zâmbind, Dorina luă cu o anume reținere, totuși, o bomboană din
cutie și-i făcu semn și lui Alexandru să ia.
— Hai camarade, ia bre, de ce mă faci să mă rog? Așa, mulțumesc,
să vă dea Alah sănătate! M-am dus că acu’ se face noapte… Săru-
mâna doamna profesoară, săru-mâna!
Trecu înapoi șanțul, puse cutia la loc în vitrina de sticlă, își șterse
după aceea palmele de fundul pantalonilor și, înainte de a porni din
nou căruciorul, se întoarse și zise:
— Doamna profesoară, când mai aveți serbare cu copiii, pot să mai
vin în curtea școlii? Marfă garantată, zău, categoria prima…
— Bine, vino acolo, nu ți-a zis nimeni nimic…
— Săru-mâna, m-am dus! Hai la bragă rece! începu el să strige cât
putea de tare, ca să atragă atenția copiilor ce se aflau în jurul
lacului la scăldat sau la pescuit. Ia sugiucu, ia bragă, ia siropu.
Marfă categoria prima, curată, garantată, de turcu fabricată!
Alexandru privi un timp în urma lui, apoi o întrebă pe Dorina:
— E chiar turc?
— Da de unde! râse ea. E țigan din Cotruna, îl știe toată lumea, îl
cheamă Toloacă, dar poartă fesul și-i trage mereu cu Alah ca să fie
interesant și să-i impresioneze pe naivi… A învățat meseria asta a
lui, zice-se, de la un turc cofetar de la oraș…
Soarele trecea tot mai mult spre asfințit. De la și spre „Crăița”
veneau și se duceau grupuri-grupuri de săteni, simpli țărani
îmbrăcați curat, de sărbătoare, bărbații în pantaloni albi sau negri
și cămăși cusute cu arnici, în motive naționale, cu pălării pe cap și
la pălării prinse flori sau panglici colorate, femeile cu fuste lungi,
largi, încrețite, din pânză subțire de in, în față și spate cu pestelci
sau oprege de catifea neagră sau albastră pe care sclipeau rânduri
de steluțe strălucitoare. Sau treceau băieți și fete tot în grupuri,
ținându-se de mână și cântând, sau salariați de la Stațiunea
experimentală agricolă instalată în fostul „castel” al contelui Tegaș,
băietani de pe la Stațiune sau copii de școală, veseli, zgomotoși. Și
toți cei care treceau înălțau pălăriile sau înclinau capul în semn de
salut adresat profesoarei atât de cunoscută în partea locului și ea
le răspundea tuturora cu multă amabilitate, zâmbind și având
pentru fiecare o vorbă bună. Treceau și întorceau discret capetele
văzând-o alături de acel băiat atât de chipeș, de frumos și de tânăr
ce pășea alături de ea cu o anumită eleganță în mers, ocrotind-o și
dându-i întâietate la trecerea vreunui podeț, ținând-o ușor de braț
atunci când poteca era mai anevoioasă pe marginea drumului.
— Mă, nea Pătrule, nu-i a bună, mă!
— De ce, vere? Zici că se strică vremea, că-i zăpușeala asta?
— Nu, mă. Io-te-o pe domnișoara noastră profesoară, în dragoste,
la plimbare. Muream și nu mai vedeam treaba asta…
— Vere, i-o fi venit și ei timpu. Nu știi că atunci când sună ceasu,
sună, să-l ia dracu cu zbârnâitoarea lui, nu-l poți opri în niciun fel!
Lasă, să-i fie de bine, că-i femeie de treabă, are avere de pe urma
lu’ tat-su, are bani…
Pentru toți era un lucru de-a dreptul de necrezut că atât de retrasa
profesoară, pe care nu-și amintea cineva să fi văzut-o nici chiar la
micile distracții ce se organizau în comună, la serbări sau la
cinematograf, mergea acum alături de acest tânăr militar la o
plimbare în afara satului, spre pădure, plimbare ce presupunea
mai mult decât o simplă prietenie ocazională.
— Ce spune lumea că ne vede împreună? întrebă într-un târziu
Alexandru, intuind parcă vorba oamenilor.
— Nu-mi pasă și nu iau în seamă părerile nimănui! răspunse
indiferentă Dorina.
— Știu că la început ieșirile noastre constituiau o problemă dificilă
tocmai din acest punct de vedere: nu vroiai să fii văzută alături de
mine, iar azi m-ai invitat și acasă. Ce pot să cred din toate astea?
— Adevărul și numai adevărul: mi-am dat seama în scurtele și
poate zbuciumatele mele colocvii cu propria mea conștiință ca nu
trebuie să ascund nimănui nimic din evenimentul ce s-a petrecut
în viața mea: te-am cunoscut pe tine, omul de care mă simt legată
pentru totdeauna. Am dreptul să iubesc și să fiu iubită…
Alexandru zâmbi și o prinse de braț strângând-o ușor, parcă
mulțumindu-i prin acest gest discret pentru sinceritatea
afirmațiilor sale.
— Te rog, înțelege Alex, urmă ea, că într-adevăr, apariția ta în viața
mea constituie pentru mine un eveniment. Sunt sinceră când îți
spun că atunci, în noaptea aceea, când te-am văzut prima dată la
lumină, în biroul lui Mirescu, făcând abstracție de tot ce se
întâmplase, mi-ai plăcut…
— Nu mă urai?
— Ba da, puțin, însă mi-ai plăcut ca bărbat. Cel mai mult te-am
urât în baracă, m-ai făcut să plâng, ai fost nesuferit. Și cum îți
spun, atunci și mai apoi la serbarea aceea când te-am admirat și
mi-ai plăcut din nou, nu m-am gândit nicio clipă ca ai putea
răspunde într-un fel sentimentelor mele intime. Nu aveam dreptul,
dată fiind infirmitatea mea, să pretind cuiva, dar mai ales ție, care
ești atât de tânăr și de drăguț să-ți legi viața de a mea. Eu am înțeles
că pentru mine drumul spre dragoste, spre iubire este definitiv
închis, că am trecut de vârsta tinereții care-și are totuși farmecul ei
și apoi nicicând nu m-am gândit că un om valid, perfect valid, dar
mai ales tânăr și frumos, inteligent și plin de fantezia vârstei lui
poate să-și îndrepte sentimentele asupra unei infirme…
— Și totuși…
— Da, totuși… reluă Dorina, totuși s-au întâmplat cele ce s-au
întâmplat.
— Simplu și…
— Ei, află că nu-i atât de simplu pentru mine. Vezi tu, această
atitudine a ta, această hotărâre a ta, mie mi-a dat zile și nopți de
gândit, a constituit și constituie încă pentru mine o enigmă, dat
fiind faptul că am avut destule eșecuri în viață din acest punct de
vedere. Mă crezi că eu n-am iubit și n-am fost iubită de nimeni până
acuma? În definitiv, când am avut eu timp să iubesc? Și pe cine să
iubesc? De cine să mă îndrăgostesc? Dar mai ales cine să se
îndrăgostească de mine? La șaisprezece ani eram infirmă… Am stat
luni de zile prin spitale, cu speranța vindecării, am stat la anii când
fetele de vârsta mea își petreceau timpul prin parcuri flirtând cu
băieții și înjghebând povești de dragoste, povești pe care eu nici
măcar nu le-am intuit vreodată. Îți dai seama, am avut acest
sentiment al iubirii, l-am avut într-o posesie latentă, ascunsă,
fiecare om normal are acest sentiment, dar nu mi-a dat nimeni
posibilitatea, nu mi s-a oferit prilejul să dezvălui acest sentiment
atât de frumos și de înălțător…
— Nu ți-a făcut nimeni curte?
— Ba s-au găsit destui bărbați care să mă placă la prima vedere,
dar când și-au dat seama că sunt infirmă au renunțat cu scuze mai
mult sau mai puțin inteligente sau, pur și simplu, au început să mă
evite…
— Foarte dureros…
— Uneori nu numai dureros, dar și penibil, urmă ea tot mai
înflăcărată. Crede-mă că am trăit scene dezolante, care erau gata
să mă ducă în pragul disperării, să-mi iau viața. Mai ales că eram
mai tânără și nu știam ce-am să ajung în viață. Închipuiește-ți,
orfană, infirmă, ce-mi putea oferi viitorul? Eram un copil, ce
puteam judeca eu pe atunci?
— Dar ce s-a întâmplat?
— Ce să se întâmple? reluă ea. Să-ți povestesc numai un caz. Era
la câteva luni după ce ieșisem din spital, în București, și în
troleibuz, lângă scaunul pe care ședeam se aflau în picioare doi
bărbați. Unul dintre ei purta ochelari cu ramă de aur. Vorbeau între
ei de niște prospecțiuni geologice sau așa ceva. Tot timpul cât am
mers cu troleibuzul, cel cu ochelari nu m-a slăbit o clipă cu privirea.
Când am coborât, au coborât și ei, și cel cu ochelari, văzându-mă
cum mă sprijin în baston – veneam de la tratament – îi spune
celuilalt, venind în urma mea: „Foarte drăguță, dar păcat de ea că
e infirmă. Am mers trei stații în plus degeaba, vroiam la coborâre
s-o cunosc…”
— Un impertinent! decretă Alexandru.
— Uite din cauza acestei scene și a altora asemănătoare sau
aproape asemănătoare, dar la fel de dureroase, ajunsesem în
pragul disperării, cum ți-am spus.
— Un impertinent! zise din nou revoltat Alexandru. Acela cu
ochelari și alții care or mai fi fost!
— Eu, să știi, le-am dat dreptate, zise Dorina. Fiecare caută
perfecțiunea fizică… Nu pot corespunde acestei perfecțiuni, cu
durere spun lucrul acesta că sunt condamnată pe viață la
infirmitate, dar cred că au dreptate. În definitiv, omul alege ce-i
place, nu?
— Uite, draga mea, interveni Alexandru, iartă-mă, dar trebuie să
nu fiu de acord cu tine.
— De ce? se miră ea.
— Foarte simplu. Vezi tu, frumusețea unui om nu constă, după
mine, numai în înfățișarea lui fizică, care trebuie s-o recunoaștem
are importanța ei, dar nu și ultimul cuvânt.
— Dar în ce constă?
— Frumusețea cuiva, urmă el, trebuie să includă totul, mă înțelegi?
Caracter, comportare morală, corectitudine, delicatețe sufletească,
gradul de pregătire în domeniul în care lucrează, mă rog un întreg
complex care nu trebuie trecut cu vederea. Spui și sunt de acord
cu tine că unii bărbați, vorbind de femei, de viitoarele relații de
căsătorie, umblă după totala perfecțiune fizică și nimic altceva cu
toate că, umblând după această totală perfecțiune, dau peste
infirmități morale destul de vizibile, dar pe care le acceptă tacit, sau
le trec cu vederea pentru că sunt satisfăcuți de perfecțiunea fizică…
— Da, așa este, confirmă Dorina.
— Și atunci? Aceștia nu sunt niște unilaterali, nu sunt în primul
rând ei niște imperfecți din punctul de vedere al felului de a judeca,
nu sunt ei, ca să le spun așa, niște impostori, că, acceptând din
capul locului infirmitatea morală a unei femei, acceptă imoralitatea
acoperită de frumusețea fizică a aceleia? Unde duc toate astea?
Câte unul închide ochii, a aflat dar se face a nu ști că este înșelat
fără scrupule de femeia de care se credea iubit, dar e fericit că se
poate mândri cu ea în societate, că n-are egal în frumusețe, de
parcă ar fi luat-o s-o aibă de reclamă, nu să-i fie tovarășă sinceră
de viață, să realizeze acea comuniune de idei, hai să spunem de
idealuri, de tot ce vrei… Alții se trezesc mai devreme sau mai târziu,
dar se trezesc și se despart, divorțează… Au copii și divorțează. „N-
am știut, dom’le, îl auzi pe câte unul vorbind. M-a orbit frumusețea
ei și am zis că de, cu vremea se va face de casă…” Scuze pentru
liniștea conștiinței lui. Atât și nimic mai mult…
— Bine, Alex, sunt de acord cu tine, ți-o spun din capul locului, dar
uite, te rog explică-mi de ce tu, văzându-mi infirmitatea, nu ai dat
înapoi – trebuie să-ți spun, caz unic din câți bărbați am cunoscut!
– ci, dimpotrivă, ai continuat să insiști și am ajuns la relațiile la care
suntem astăzi. De ce, spune-mi? Care-i argumentul? Ce te-a
determinat să faci lucrul ăsta?
— Să vezi…
— Nu, lasă-mă să termin, te rog, zise Dorina tot mai aprinsă. Vezi
tu, poate o altă femeie în locul meu și în situația mea nu și-ar fi
făcut probleme din faptul ăsta, nu ar fi interesat-o, nu i-ar fi dat
importanță, dar eu, dragul meu, sunt o ființă cerebrală. Chiar mi-a
spus un asistent la Institut: „Duduie, dumneata ești de-o factură
cerebrală forte, lasă, nu fi mâhnită ca n-ai făcut balet, balerinele
nu gândesc!”, părere total greșită, pentru că în balet se gândește
foarte mult, toate exteriorizările personajului în mimică și dans nu
fac altceva decât să exprime caracterul personajului, această
exteriorizare în mimică și dans înlocuind ceea ce este în teatrul de
proză dialogul…
— Da, bineînțeles, ăla cred că era un cretin, un om care nu
cunoștea decât buchia cursului său…
— Nu, dragul meu, se pretindea om cult, era un…
— A, numai „se pretindea”, interveni Alexandru zâmbind cu
evidentă ironie. Asta e cu totul altceva.
— Cum îți spuneam, reluă Dorina, eu știu că sunt de-o factură
cerebrală excesivă, ce să fac, asta e construcția mea intelectuală,
îmi place nu numai să văd rezultatele unei probleme, dar să și
analizez căile care au dus la acele rezultate, mă înțelegi…
— Te înțeleg și pentru asta-mi placi…
— Astăzi ești foarte darnic cu complimentele…
— Totdeauna voi fi, când e vorba de tine.
— Mulțumesc, zise ea roșind de plăcere. Așa, deci cum îți spuneam,
după primele tale scrisori nu m-am liniștit, n-am devenit
indiferentă la insistențele tale, pe mine m-a preocupat să știu, să
aflu ce te-a determinat să treci peste toate preceptele filosofiei
bărbătești – îi zic așa pentru că așa mi se pare că este – ai trecut
deci și azi, uite, suntem împreună… De ce? Din pură curiozitate, să
vezi cum iubește o infirmă? Faci vreun studiu în privința
temperamentului femeilor infirme?
— Nu fi răutăcioasă!
— De fel! Nu vreau decât să știu care a fost logica gândurilor tale în
privința atașamentului față de mine.
— Ți-am spus acum câteva minute în ce constă frumusețea cuiva…
— Da.
— Și ți-am argumentat de ce-mi place mie o asemenea frumusețe
care implică o întreagă complexitate de trăsături…
— Exact.
— Ei bine, tu întruchipezi o astfel de frumusețe! Concluzia este deci
limpede, nu? Apoi vreau ca faptele să vorbească mai mult decât
afirmațiile, răspunse Alexandru. Și, când aceste fapte vor fi foarte
vizibile, foarte categorice pentru tine, foarte convingătoare, atunci
sunt sigur că mă vei înțelege perfect.
— Bine, Alex, să lăsăm atunci ca timpul să mă convingă…
— Am spus, faptele…
— Mă rog, faptele, dar și timpul. Totul se desfășoară în timp, nu?
— Desigur.
Trecură pe lângă un lac în jurul căruia copiii se aflau la pescuit –
lângă lac era un saivan în care se vedeau oile închise la muls, iar
împrejurul țarcului mulțime de miei dând târcoale și behăind pe
întrecute, – și ajunseră în dreptul unui bătrân nuc, cu coroana
mare, bogată, puternică, ce se înălța falnic din desimea grâului, nu
departe de drum.
— Acestuia i se spune „nucul moartei”, zise Dorina și arătă cu capul
către masivul și solitarul arbore. Vezi ce frumos este?
— Da, într-adevăr este foarte frumos.
— Știai că i se zice așa?
— Da, pentru că și noi îl avem însemnat pe harta pichetului,
răspunse Alexandru, dar de unde-i provine această denumire, nu
știu.
— Nu vi s-a spus?
— Cine să ne spună?
— Mirescu sau altcineva, cine se ocupă cu hărțile astea…
— Nu, nu ne-a spus nimeni. O simplă și lapidară însemnare
nomenclatoare, ca atâtea altele…
— De creanga acestui bătrân nuc s-a spânzurat înainte de război o
fată foarte frumoasă din sat. O chema Ștefana…
— Da? Pentru care motiv s-a spânzurat?
— I-a fost trădată dragostea de către un băiat pe care l-a iubit foarte
mult. Și într-un gest de disperare, dar după mine foarte firesc, și-a
pus capăt vieții…
— De ce spui „foarte firesc”? Ce vezi tu firesc în treaba asta?
— Hotărârea ei, răspunse categoric Dorina. Când iubești pe cineva
și acel cineva pretinde că îți răspunde cu aceleași sentimente, dar
în realitate îți înșală speranțele, ce mai poți aștepta de la viață? Dar
mai ales când iubești o singură dată în viață, puternic, categoric,
fără rezerve, o iubire pe care ai așteptat-o poate ani de zile…
— Nu-mi place să gândești astfel, mărturisi rece Alexandru.
— De ce? se miră Dorina. Și eu aș proceda la fel, dacă aș ajunge
vreodată în situația ei. Îți închipui ce însemni tu pentru mine,
pentru viața mea, pentru speranțele mele? Ce-aș mai aștepta eu de
la viață dacă n-ai mai fi tu, dintr-un motiv sau altul, nu mă
interesează care anume, dar n-ai mai fi lângă mine? Nimic…
Absolut nimic…
În acea clipă, copiii din jurul lacului începură să dea chiote, să
strige, să fluiere, să țipe, să facă o larmă de nedescris. Lăsară
undițele, mingile pe care le băteau cu piciorul, lăsară orice fel de
joacă și alergară într-o hărmălaie de glasuri la șosea.
— Ce este? Ce s-a întâmplat? întrebă Alexandru, privind nedumerit
zburdălnicia lor însoțită de acele chiote și fluierături.
— Nu vezi?
— Ce să văd?
— Privește înainte pe șosea.
— Vine un om călare. Și ce-i cu asta?
— Acela-i contele Tegaș. Își face obișnuita plimbare de duminică pe
mârțoaga lui cu care se spune că a câștigat în ultimul an al carierei
lui de jocheu câteva celebre curse de galop…
— Ăsta-i ăla cu castelul?
— El este…
— Sunt tare curios să-l cunosc, zise Alexandru și ochii-i luciră viu,
cuprins de un fel de neastâmpăr copilăresc. Sunt de atâtea luni pe
aici, dar nu l-am văzut niciodată…
Nu după mult timp, urmărit de chiotele copiilor, cărora zâmbind le
făcea amical cu mâna, în dreapta și-n stânga, întocmai ca un mare
comandant de oști ce trece în aclamațiile mulțimii, își făcu apariția
contele Tegaș. Era un bătrânel subțirel, firav și cocârjat, cu fața
slabă, smochinită și ochi albaștri, apoși, îmbrăcat cu o flanea roșie,
peticită, peste cămașa ferfenițită ce fusese odată albă, cu pantaloni
de călărie, bazonați și rupți în genunchi, cu cizme din piele roșie,
scorojite, scălâmbăiate dar ornamentate cu nelipsiții pinteni
ruginiți și cu rozete sunătoare. Călărea un cal costeliv, răpciugos,
șchiop și cu noroiul uscat până sus pe crupe, pe care-l conducea
cu niște hățuri de sfoară, scămoșate și înnodate de te miri cum de
mai rezistau deselor sale îndemnuri, lovind gloaba cu ele, s-o ațâțe
la mers.
— Hai Tereza, hai drăguțo!
Copiii se țineau după el, țopăind în juru-i, bătând tam-tamuri în
tinichele și cântând. Unii mai îndrăzneți se repezeau pentru o clipă
și prinzând coada lungă și stufoasă a mârțoagei o trăgeau puternic
înapoi s-o oprească în loc, alții o loveau cu palma peste crupe sau
încercau s-o dea jos, punând umărul s-o răstoarne… Contele Tegaș
însă, impasibil și surâzător, nu-i lua în seamă, ci își vedea mai
departe de drum, dând pinteni mârțoagei, cu bărbia înălțată solemn
și demn privind în depărtări, parcă pozând unor tribune ce-l
primeau triumfător în aclamații la întoarcerea dintr-o mare bătălie.
Afișa un aer marțial și grav, căuta să nu-și știrbească din prestanța
de odinioară, când era stăpânul celei mai mari moșii din
împrejurimi, trăia o lume a lui în imaginația-i bolnavă în care se
simțea bine, singular și nestingherit de cei din jur.
— A, bonjour, domniță! o observă el pe Dorina și, ducând cravașa la
frunte, înclină capul în semn de salut și mare respect ce-i purta.
Trase apoi de hățuri și opri gloaba căreia îi dădeau ocol roiuri de
muște. Am onoarea să vă salut, domnule grănicer! Respectele mele!
— Bună ziua, domnule conte, răspunse Dorina rece, parcă fără
chef de vorbă.
— Către „Crăița” nu? întrebă el tot surâzător, micșorându-și ochii
apoși, cu sprâncenele alburii înălțate în așteptarea răspunsului.
Avea un glas subțire, nițel dogit, răgușit, de parcă îl scotea dintr-o
trompetă de tinichea. Interesant restaurant, găsi nimerit să
adauge, foarte interesant… Știți, am servit „Cinzano”, curios, la
„Crăița” am servit „Cinzano”, n-am băut de pe vremuri când
mergeam la Monte Carlo sau la Nisa… Vă rog să serviți „Cinzano”…
Domnule grănicer, vă rog s-o serviți pe frumoasa domniță cu
această minunată băutură…
— Bine, domnule conte, vom ține seama de indicația
dumneavoastră, răspunse la rândul său destul de rece și
Alexandru.
— Vă mulțumesc, sunteți foarte amabil. Haide Tereza, haide
drăguțo! Au revoir, scumpă domniță, au revoir, domnule grănicer!
Primiți, vă rog, distinsele mele salutări și urări de bine. Haide,
Tereza, hai…
Lovi pântecele costeliv al iepei cu pintenii zornăitori și ruginiți și
porni din nou la drum, sub privirile pline de haz ale copiilor care,
la vederea profesoarei, stăteau acum mult mai departe de șosea
ascunși prin grâu, neîndrăznind să se mai apropie.
— Un nenorocit! zise Dorina privind în urma lui. Un dement și un
ratat care trăiește din mila oamenilor. Te rog să mă crezi, nu are ce
mânca, dar în scrânteala lui se crede cel mai fericit om de pe
pământ, își poartă blazonul cu ifose tot de mare bogătaș…
— Casa aceea prăpădită din partea de nord a satului, cu pereții
coșcoviți și cu monumentul din ogradă e a lui?
— A lui, acolo stă, ei, ce zici de monumentul acela? întrebă Dorina,
revoltată de nebunia contelui. A fost expropriat, cred că a fost
singurul exploatator din țară care nu s-a opus exproprierii, a fost
trimis prin Bărăgan, dar și-a cerut permisiunea să-și realizeze trei
dorințe pe care autoritățile le-au acceptat, făcând chiar haz de
propunerile lui.
— Ce dorințe?
— Zău, de câte ori îmi aduc aminte, îmi vine sa râd, gândindu-mă
ce i-a putut trece prin cap unui nebun ca ăsta! zise Dorina
zâmbind.
— Dar ce i-a trecut prin cap?
— Dragă, când a fost trimis în Bărăgan cu ani în urmă, a cerut voie
și a luat cu el mârțoaga asta, apoi un mustang din tablă nichelată
ce-l avea sus pe castel și care spunea că-i blazonul lui și, în sfârșit,
monumentul din fața casei. Închipuie-ți tu, să care după el ditai
piatră, cu chipul lui hidos și impertinent!…
— Și a venit cu acest monument înapoi?
— Da, dragă! Când l-au văzut oamenii înapoindu-se cocoțat într-
un car pe boarfele lui, cu mârțoaga legată de loitră și cu palma
sprijinită de monumentul pus în fân, a fost o adevărată veselie în
tot satul. A cerut după aceea și i s-a aprobat să-și ridice o odaie în
marginea satului, i-a pus după cum cred că ai observat blazonul
de tablă pe acoperișul de stuf, iar în fața acestei maghernițe,
monumentul… Ei, ce zici de treaba asta?
— Nu l-au luat oamenii peste picior?
— Pe cine? Pe conte?
— Da, pe el.
— Dragă, tu știi de ce simpatie se bucură el în rândul sătenilor? De
necrezut, dar asta-i situația. De fapt el, când a fost cine a fost, nu
s-a purtat rău cu nimeni din sat, a plătit cu regularitate simbriile
celor care aveau grijă de cei peste o sută de cai ai grajdului său și-
i lucrau pământul; mai mult, îi ajuta pe cei săraci, ba cu bani, ba
cu grâu sau de-ale gurii, ce avea prin cămările lui, de altfel
totdeauna îndestulate…
— Și acum…
— Îl are în grijă popa Gherasim cu recunoștință că Tegaș a ridicat
biserica nouă din sat. Cum intri în stânga, în pronaos, se vede chiar
chipul lui zugrăvit pe perete ca drept ctitor ce se află. Or, din ce se
aduce la biserică duminica sau când sunt slujbe mai mari, popa îi
trimite acasă printr-un bețivan, unul Ciocârlan, mâncare de are o
săptămână încheiată…
— A fost însurat contele?
— O singură femeie a avut la castel, o fetișcană pe nume Iustina,
frumoasă fără pereche, dar foarte a dracului, pe care se spune că
Tegaș ar fi luat-o de la un institut de călugărițe, însă numai
călugăriță nu era în comportarea ei! A prins-o făcând dragoste cu
nepotu-său, elev în ultimul an de liceu, unul Raul, băiatul soră-si,
și chiar în noaptea aceea i-a dat o bocceluță cu îmbrăcăminte și a
scos-o în uliță. De atunci nu s-a mai însurat niciodată; trăiește tot
singur…
— Ai fost vreodată în coliba lui?
— Am fost de câteva ori să-l întreb de soarta lui tata, crezând că
poate o avea vreun moment de luciditate și-mi va mărturisi câte
ceva, dar imbecilul cât îl vezi de ramolit a încercat să-mi propună
să-i devin „contesă”…
— Ce vorbești?
— Da, a pus chiar mâna pe mine, dar i-am dat una cu bastonul
peste bot, încât vreo două luni a umblat cu vânătaia de-a lungul
obrazului. Un impertinent și-un măgar!
Ajunseră la „Crăița”, o mică și frumoasă cabană din lemn afumat
cu ferestre mari, largi, cu acoperișul scund, așezată în umbra unei
hore de stejari și ulmi. Mulțime de biciclete erau rezemate afară de
micul gard de șipci vopsit în verde. La mesele de sub pomi, la umbră
se vedeau femei și bărbați bând bere și mâncând mici sau fripturi,
în timp ce un bătrân lăutar țigan trecea de la unul la altul cu o
vioară veche sub braț, îi ciupea corzile și cânta cu vocea-i dogită de
tutun un cântec de dragoste de altădată:

Bate-mă, mândro, mă bate

Că te-am înșelat cu șapte
Șapte mândre frumușele
Frumușele tinerele,
Vai și-amar zilele mele!

Era un amestec de glasuri, de râsete, cântece lălăite și chiuituri

stridente, totul învăluit în fumul țigărilor și al grătarului mirosind
a carne arsă, o hărmălaie din care era de mirare cum de se
înțelegeau unii între ei, strigând peste mese, chemându-se cu glas
tare și ciocnind paharele în aer în urări gângăvite și repezite în
aburul băuturii.
— Nu stăm afară, propuse Doina, mergem înăuntru, căutăm o
masă mai retrasă, vreau să fim numai noi doi…
— Bine, fu de acord Alexandru. Cred că și înăuntru e răcoare…
— Da, este, poate mai multă ca aici sub pomi, apoi e liniște, nu-mi
place aglomerația asta, gălăgia unora dintre cheflii…
Trecură printre mese și, văzând-o pe Dorina, bărbații își înălțară
pălăriile salutând-o cu mult respect, iar un ospătar tânăr,
ferchezuit și spilcuit, cu șervetul pe braț, le ieși îndată în cale,
oferindu-și cu multă amabilitate serviciile.
— Să vă fac o masă aici undeva, la umbră? întrebă el plecându-se
profesional din șale. Imediat aranjăm…
— Nu, zise Dorina, am vrea undeva, înăuntru…
— S-a făcut, înăuntru, după voia dumneavoastră. Petrică, se
întoarse el și strigă către cineva, probabil un alt ospătar ce stătea
de vorbă cu grataragiul în fumul gros să-l tai cu cuțitul, trap băiete,
o masă a-ntâia înăuntru pentru doamna profesoară. Poftiți, vă rog,
se arătă în continuare amabil ospătarul, vă conduc…
Dorina porni înainte, Alexandru după ea, strecurându-se printre
mesele înghesuite pe prundișul de sub coroanele stejarilor.
Intrară. În total contrast de cum se prezenta afară, restaurantul,
destul de elegant și plăcut, degaja o atmosferă intimă, prietenoasă.
Curat, răcoros, cu mici lampioane colorate spânzurând de plafon
printre benzi de hârtie creponată, cu mesele aranjate în stil
modern, cu greu îți puteai închipui că aci, într-un sat la marginea
țării, te poți simți tot atât de bine ca și într-un mare restaurant din
centrul Bucureștiului.
— Îți place? întrebă Dorina.
— Da, zise Alexandru, privind în jur cu curiozitate și admirând
tavanul cu bârne negre, lustruite, pereții capitonați cu rogojină
vopsită în galben și verde, estrada orchestrei, ferestrele mari,
luminoase. Crede-mă, pentru mine localul ăsta e o surpriză. N-am
fost niciodată aici…
— Nici eu. Unde stăm?
— Ai spus că undeva mai rezervat.
— Da, mai rezervat. Să mergem în capătul celălalt al salonului,
parcă e mai multă liniște acolo.
Zicând acestea, Dorina porni să ocolească mesele, dar nu făcu
decât câțiva pași, că deodată se opri locului și-l prinse pe Alexandru
de mână.
— Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă el neliniștit.
— Știi pe cine văd aici și cred că ne-a văzut?
— Pe cine? se uită mirat în jur Alexandru.
— Pe Mirescu cu Silvia. Uite, el se ridică chiar acum de la masă și
vine în întâmpinarea noastră. Acolo, în dreapta estradei…
Alexandru simți că un val de căldură îi năvălește deodată în tot
corpul. Nu se așteptase la o asemenea întâlnire! Locotenentul
Mirescu, comandantul său, știa de dragostea lui pentru Dorina –
intuise din unele apropouri ale lui acest lucru – dar niciodată nu-i
văzuse împreună și niciodată nu discutaseră mai apropiat
problema asta, ofițerul considerând că Alexandru e un băiat destul
de matur, de inteligent, că știe ce face și nu e cazul să se amestece
în relațiile de dragoste ale acestuia cum nu s-ar fi amestecat într-
ale nimănui. De altfel avea o stimă deosebită pentru pregătirea lui
intelectuală, pentru felul disciplinat, dar în același timp manierat
cu care se comporta în serviciul militar de la pichet, n-avea, cu alte
cuvinte, ce-i reproșa în acest sens.
— A, ce plăcere să vă văd! zise de departe Mirescu și, ocolind cu
grabă mesele, veni în întâmpinarea Dorinei cu brațele întinse. După
cum văd, ați îndrăgit arma noastră, a grănicerilor și asta mă
bucură! Sărut mâna și… ce să spun, e un eveniment prezența
dumneavoastră aici… Chiar i-am spus Silviei de cum v-am văzut
intrând…
Veni, îi sărută mâna galant și curtenitor, în timp ce Alexandru
stătea deoparte, rezervat, într-o poziție aproximativă de drepți,
privindu-și cu respect comandantul, care se arăta foarte amabil și
binevoitor.
— Ce faci, Ștefănescule? se întoarse el surâzător către Alexandru
și-i întinse prietenește mâna. Tânăr și bine dispus, așa-i?
— Întocmai, tovarășe locotenent, zise Alexandru strângând
respectuos mâna ofițerului.
— Îmi place, domnule, așa grănicer mai rar!
— De ce, tovarășe locotenent?
— Ai pus mâna pe-un infractor. Și ce infractor! Am impresia c-o să-
l ții în „arestul” dumitale toată viața! Ei, ce spuneți domnișoara
Darini – se întoarse el tot vesel către profesoară – vedeți ce băieți
drăguți și talentați avem noi la grăniceri? L-ați văzut la serbare,
cred…
— Mai ales drăguți, zise Dorina și zâmbind cu un anume înțeles îl
privi semnificativ, pe sub sprâncene, pe Alexandru. Dar asta-i bine
să nu se știe, pentru că totdeauna „flatariseala”, vorba coanei
Chirița, îi face pe băieți să fie încrezuți…
— Ceea ce, vă rog să mă credeți, interveni Mirescu punând palma
pe piept, nu e cazul vorbind de Alexandru Ștefănescu. Cred că-l
cunosc mai bine decât dumneavoastră și oricând pun mâna în foc
pentru modestia lui! Ei, ce zici, Ștefănescule, sunt un bun avocat
în apărarea intereselor dumitale?
— Fără îndoială, tovarășe locotenent! confirmă Alexandru zâmbind.
Doar studiați dreptul la fără frecvență, așa că…
Locotenentul Mirescu, cu aceeași cunoscută amabilitate, îi prinse
pe cei doi de braț și conducându-i printre mese îi pofti să se îndrepte
către locul unde-l aștepta soția sa.
— Vă rog să ne faceți plăcere, mie și Silviei, și să stați la masa
noastră… De acord, Ștefănescule?
— Tovarășe locotenent, ce pot să zic? Ordinul șefului este lege
pentru subordonați! râse Alexandru dezvăluindu-și șirul dinților
albi. Așa că, dacă-i ordin… cu plăcere, nici nu mai încape vorbă!
Silvia era o femeie frumoasă, brunetă, cu ochi negri și părul tot
negru, tuns scurt, modern, tapat, purtând doi cercei mari de aur și
pe deget un inel cu același model filigranat; îmbrăcase o rochie albă
din șantung, cu decolteu larg, dezvăluindu-i în parte umerii
neatinși încă de rumeneala soarelui.
— Ce surpriză! zise ea de departe, făcând aluzie la prezența Dorinei
într-un restaurant. Cărui eveniment să datorăm acest lucru? Vă
rog să poftiți și să luați loc. Îmi pare bine că ați venit, altfel ne
plictiseam singuri aici. Ovidiu, dă tu te rog scaunele astea la o
parte, să stea Dorina lângă mine, se adresa ea soțului său. Ce faci
domnule student și cântăreț de muzică ușoară?
— Doamnă, îmi permiteți să mă prezint, spuse Alexandru,
prinzându-i cu un gest politicos mâna și sărutându-i-o. Sunt
caporalul Alexandru Ștefănescu!
— Lasă domnule, nu te mai prezenta atâta că te cunoaștem! râse
Silvia și-l prinse de braț, poftindu-l să ia loc în fața ei. Numai pentru
că te-am văzut o singură dată la serbarea aceea, să nu mai vorbesc
de faptul că mi-a vorbit soțul meu de dumneata și tot ești o
cunoștință plăcută, agreabilă… Te rog să iei loc și să te simți în
largul dumitale, zâmbi ea. Și încă ceva: să n-ai rezerve pentru că te
afli la masă cu comandantul. Aici eu sunt comandant, să știi!
— Am înțeles, zise Alexandru roșind nițel. Mă voi supune ordinelor
dumneavoastră…
— Dacă te supui, să știi că te pot avansa și sergent, așa trebuie să
fie toți bărbații, disciplinați, ascultători…
— Soțul dumneavoastră are cam de mult gradul de locotenent,
îndrăzni Alexandru să facă o glumă. Ceea ce înseamnă că dacă nu-
l avansați…
— Nu-i nimic, dragii mei, sunt bun în funcție acasă, ceea ce e un
lucru foarte important!
Râseră cu toții, după care Mirescu făcu un semn ospătarului să se
apropie.
— Ei, ce serviți, stimați musafiri? întrebă el uitându-se când la
Dorina, când la Alexandru. Noi am comandat niște mici și bere…
— Cred că același lucru o să-l facem și noi, zise Dorina, privindu-l
întrebător pe Alexandru. Da? Ce zici, Alex?
— Nu am preferințe, răspunse el. Mă supun dorinței majorității…
— Așa, fii disciplinat, îmi place! râse Silvia și ochii ei negri luciră
scânteietor. Dorina dragă, să faci instrucție cu dumnealui, auzi?
Sau nu vrei să-l vezi sergent?
— Pentru mine e mareșal, zise Dorina zâmbind. Un mareșal care
poate cuceri orice bătălie…
— Oho! râse iarăși Silvia, tare, zgomotos, fără rezerve, dându-și
capul pe spate. Ascultă tu, se aplecă la urechea Dorinei, a cucerit
ceva până acum?
— Ei, hai, fii serioasă, râse și Dorina, ce zice soțul tău, crede cine
știe ce… și arătă cu capul către Mirescu care era ocupat cu
ospătarul, dându-i indicații cum trebuie să pregătească micii.
— Tovarășe chelner, te rog execută comanda asta mai repede, zise
el. Adu și niște mujdei, muștar. Și halbele, frate, ce faci cu halbele
alea?
— Îndată, tovarășe locotenent. Vă servesc numaidecât!
După câteva clipe veniră halbele de bere, ciocniră urându-și unul
altuia mult noroc și fericire și, până să vină mâncarea, Silvia îl
întrebă pe Alexandru ce facultate vrea să urmeze în continuare,
Teatrul sau Chimia, ce-i sunt părinții, dacă mai are frați sau surori
și pe unde stă în București.
— Știi că și eu sunt bucureșteancă? zise ea într-un târziu. Stau prin
Piața Dorobanți…
— Eu stau pe bulevardul Lacul Tei. Tata e șofer, iar mama
muncitoare la fabrica de medicamente…
— Singur la părinți?
— Da, singur…
— Ce a zis fata, presupun că ai avut o simpatie, văzând că pleci
militar?
— Într-adevăr, e bine că ați întrebuințat timpul trecut, zise
Alexandru făcându-și de lucru cu halba de bere de pe mânerul
căreia încerca să desprindă cu unghia o mică pată de ceară roșie.
— De ce?
— Am avut o fată pe care am simpatizat-o, așa cum au toți băieții,
dar am renunțat la ea, așa cum am renunțat și la altele, înaintea ei.
— Colegă de facultate?
— Da, chiar de an.
— Și ce s-a întâmplat așa de grav de ai luat asemenea hotărâri
categorice?
— Nimic deosebit, răspunse calm Alexandru. S-a întâmplat că toate
fetele pe care le-am cunoscut privesc problemele vieții cu prea
multă ușurință, afișează o emancipare precoce, de loc firească, mai
mult căutată, studiată, vor să fie interesante, s-o facă cum se spune
pe „fetele de succes”, care pot trece repede de la dragostea pentru
unul la dragostea pentru altul, cu aceeași ușurință cu care și-ar
schimba de pildă cerceii sau batistele. Cu alte cuvinte, cel puțin în
ceea ce mă privește, nu se poate conta pe-o anumită seriozitate în
relațiile cu ele. Mă rog, poate să fie la mijloc vorba de temperament,
dar de vreme ce am constatat la mai multe lucrul ăsta, concluzia e
limpede: repetarea unor rezultate pe baza acelorași criterii dă
regula, nu?
— Da, poate că ai dreptate…
— Doamnă, sunt lucruri trăite de mine, întâmplate mie…
— Nu, nu te contrazic, interveni Silvia. Fetele din ziua de azi…
În acest timp pe ușa restaurantului intră un om beat, înalt, voinic,
neras de multă vreme, cu părul crescut mare, lățos și ochii albaștri,
mici, cu privirea rea, iscoditoare, tulbure. Purta niște pantaloni de
doc rupți și pătați de unsoare, o cămașă albastră, murdară, cu
mânecile suflecate, și era desculț, avea niște tălpi late, grele,
crăpate, pline de noroi și balegă uscată. Cu mâinile în buzunare, în
clătinarea lui încerca să se strecoare printre mese, ținându-se după
unul din chelnerii ce-și vedea de treabă umblând repede când de la
bar la bucătărie, când de la bufet la grătarul de afară, servind
clienții.
— Mă, dom’ Pavele, bolborosea bețivanul cu gura strâmbă, făcând
spume în colțul buzelor groase, băloase și umede ca niște lipitori,
mă auzi, mă, dom’ Pavele, sau nu mai auzi nici pe mă-ta la ora
asta? Nu mă auzi, nu? Bineee! Poate nu vrei să stai de vorbă cu-n
pușcăriaș ca mine… Bineee, dom’ Pavele, bineee!
— Uite-l și pe vagabondul ăsta, zise Mirescu și-l arătă celor de la
masă pe bețivan. Un scandalagiu fără pereche…
— E din sat? întrebă Alexandru care nu mai avusese ocazia să-l
întâlnească până acum.
— Din sat. Ilie Ciocârlan îl cheamă. A fost șofer, șofer bun, dar a
prins patima beției și cu vreo zece ani în urmă a lovit într-o noapte
o femeie. A fugit de la locul accidentului, a fost condamnat patru
ani, a ieșit din închisoare și după câteva luni a intrat din nou pentru
că, nenorocitul, a consimțit să conducă un camion furat și,
împreună cu o bandă de hoți, au sustras de la o fabrică vreo
cincizeci de colaci de sârmă de aramă și bare de cositor.
— Ce vorbiți! se miră Alexandru, fără să-și ia ochii de la bețivanul
care începuse sa cânte. Și a fost condamnat din nou…
— Bineînțeles. A mai făcut doi ani de închisoare pentru treaba asta,
a ieșit și, după un timp, se părea că s-a îndreptat, dar într-o seară
a bătut un milițian, că i s-a părut că s-a uitat strâmb la el și iar a
intrat la pușcărie. Vai de capul lui de nenorocit.! Când e treaz, e
cumsecade, dar când e beat să te ferești din calea lui…
— Și din ce trăiește?
— E înscris la cooperativa agricolă de producție, dar nu se duce cu
săptămânile la munca câmpului. Face pe omul de serviciu pe la
biserică, mătură pe acolo, aprinde lumânările, șterge praful, că nu-
i duminică să nu vină cu două-trei chile de vin sau de țuică acasă.
Aduc femeile la pomeni…
— Contele Tegaș ia mâncarea și nepricopsitul ăsta băutura,
interveni și Dorina privindu-l pe Ciocârlan care căzuse între mese
și încerca anevoie să se ridice și nu putea. De amândoi are grijă
popa Gherasim…
— Ei, omul vrea să le facă bine, să nu-i lase să moară de foame,
interveni și Silvia, dar viciul ăsta al beției nu se vindecă ușor…
Ciocârlan se ridică cu greutate, sprijinindu-se de-un scaun pe care
după aceea îl lovi cu piciorul aruncându-l cât colo, stătu apoi nițel
în cumpănă, trecându-și palma mare și grea prin claia de păr și
privi tulbure în jur căutându-l din ochi pe ospătarul care nu-l băga
în seamă.
— Mă, dom’ Pavele, bolborosea el mai departe cu spume la gură,
ce, mă, dom’ Pavele banii mei nu merg, mă, la tine? De ce nu merg
mă, pen-că-s bani de la un pușcăriaș? Hai, mă? A, uite-l pe
tovarășul comandant de grăniceri! tresări el văzându-l pe Mirescu
și porni prăvălindu-se către ofițer, trântind în cale-i scaune și mese
de parcă nici n-ar fi fost. Să trăiți, tova-șe comandant! zise
Ciocârlan, oprindu-se în fața locotenentului și încercând, în
amețeala lui, să ducă în mod cât mai corect palma la frunte în chip
de salut ostășesc. Eu sunt… mă cunoașteți dumea-stră… sunt Ilie
Ciocârlan… eu am fost la pușcărie, dar mai intru… zău, mai intru…
uite pentru unul ca dom’ Pavel ăsta care nici nu mă bagă-n seamă
și nu-mi dă să beau, de parcă banii mei îs spanioli și nu merg la el,
la „Crăița”… Tova-șe comandant grănicer… tova-șe comandant… să
trăiți… hai să vă pup… că sunteți ca și tatăl meu…
Se aplecă, vru să prindă fruntea lui Mirescu ca să i-o sărute, dar
locotenentul se ridică de la masă, îl luă de braț și-i spuse că e bine
să se ducă acasă, că e obosit și trebuie să se culce…
— Am fost la o înmormântare… zău nu-s ostenit, se împotrivi
Ciocârlan ferindu-și brațul. Am dus crucea și știi ce mi-a dat? Nu
știi!
— Cine, mortul? n-avu de lucru Silvia și intră în vorbă, dar Mirescu
o fulgeră cu privirea, făcându-i semn să nu-și pună mintea cu
scandalagiul ăsta.
— Nu mortu’, cocoană, auzi tova-șu comandant grănicer ce zice
femeia asta… Asta-i femeia dumitale… da nu-i frumoasă… că n-are
păru lung… uite asta-mi place mie – și arătă spre Dorina – asta-mi
place mie și vreau să fac un dans cu ea…
Căută să ocolească masa, să se ducă spre Dorina. În aceeași clipă
însă, Alexandru vru să se ridice în picioare și să-i țină calea, dar
Mirescu îi făcu semn să stea locului și să nu-i acorde nicio atenție
că-i atât de beat încât nu mai știe de el.
— Măi Ciocârlane, îl prinse Mirescu din nou de braț pe bețivan,
uite, du-te, ți-a făcut Pavel semn să te duci până la el…
— M-a chemat la el? se întoarse Ciocârlan în loc, greoi și masiv ca
un urs. Unde e? Dă-l în mă-sa, că nu mă duc, ăla nu-mi dă să
beau… da-i dau eu una peste bot, să mă țină minte toată viața…
asta să știe el. Uite, am să stau pe scaunul ăsta și am să mă uit la
cucoanele astea… zău numai mă uit că mie îmi plac…
— Doamnele de aici nu-s frumoase, Ciocârlane, căută să-l
înduplece a se ridica de pe scaun Mirescu. Le-ai văzut pe artistele
acelea de-au venit la domnul conte acum un ceas?
— Au venit niște artiste la dom’ conte? făcu ochii mari Ciocârlan și
puse laba lui mare pe umărul lui Mirescu. Când au venit tova-șu
comandant grănicer?
— Nu ți-am spus? Acum un ceas. Niște artiste de la circ. Le-a trimis
nepotu-său de la București, sunt în turneu, și n-au cu cine să
petreacă acolo…
— N-au cu cine? Las’ că mă duc eu… Are și băutură…
— Are… are… la domnul conte se găsesc de toate…
— Atunci am plecat…
Se ridică cu greutate de pe scaun, dădu mâna cu Mirescu, duse
două degete la frunte în chip de salut adresat celor două femei de
la masă, Silvia și Dorina, le făcu apoi un semn de sărut cu
arătătorul în dreptul buzelor și plecă luând iar scaunele și mesele
în picioare, către ușă, de parcă era un tanc ce răvășea totul în cale-
i.
— Ce te-a apucat, dragă, să lungești vorba cu neisprăvitul ăsta?
sări Silvia îmbufnată, luându-l la rost pe Mirescu. Se uită lumea la
noi…
— Dar ce vroiai să fac? se apără locotenentul ducând halba cu bere
la gură. Să mă contrazic cu el? Cu nebunii și bețivii nu-i bine
niciodată să te contrazici. Mai ales în situația noastră, aici, în local.
Cum ridicam tonul la el, cum, gata se ivea scandalul. Lasă că nu
ne-a stricat buna dispoziție, așa e, domnișoară Darini?
— De fel, pe mine chiar m-a amuzat, râse Dorina. Vedeți cum mă
curtează admiratorii? M-a invitat și la dans… Știu că Silviei îi este
ciudă că n-a preferat-o pe ea, dar n-am ce-i face!
Silvia începu și ea să râdă și voia bună se înfiripă din nou la masa
celor patru. Afară scăpătase soarele, umbrele amurgului se
furișaseră pe sub coroanele stejarilor, iar în grădina restaurantului
se aprinseseră – cam devreme ce-i drept – și câteva becuri. Curând
se aprinseră și lampioanele colorate din micul salon, semn că seara
nu era departe. Chelnerul aduse micii, pâinea, și din nou câte un
rând de bere.
— Ei, să bem pentru toți cei care ne sunt dragi! propuse Mirescu și
ridică din nou halba în dreptul frunții. De acord?
Alexandru ridică și el halba de bere și o privi zâmbind pe Dorina,
lung și stăruitor, cu acea dragoste plină de văpăi și înțelesuri ivită
în ochii-i strălucitori, dragoste pe care ea știa să o intuiască atât de
bine.
În acest timp, în grădina restaurantului, peste mesele de sub
umbra întunecată a stejarilor, unde stăruia mirosul de carne friptă
și plutea în nori groși fumul grătarului, se așternu cu încetul liniștea
serii. Numai încolo, spre șosea, Ilie Ciocârlan, cu bătrânul lăutar
prins de după umeri, încerca să treacă șanțul drumului clătinându-
se și căzând mereu în genunchi, dar fără să înceteze o clipă
cântecul ce-l răcnea într-atât de tare, de parcă vroia să scoale toți
morții din cimitirul satului:

Cin’ se ia cu mine bineeee…

Îi dau haina de pe mine!
Cin se ia cu mine rău,
Să-l ferească Dumnezeu,
Că sunt șarpe de dudău
De-l galbin de mușcă rău,
Măi, Leano!
 4

— Ce-i, Bădoiule?
— Tovarășe locotenent, a murit contele!
— Când, măi?
— Zice să acu’ un ceas l-au găsit niște femei spânzurat de grinda
tavanului. Vă cheamă miliția din comună la telefon…
Ovidiu Mirescu aruncă lopata – muncea alături de militari la
săparea unei noi ghețării – și, așa în cămașă cum se afla, alergă spre
biroul său, urmat de ostașul telefonist. Luă receptorul și în timp ce-
și potrivea o șuviță de păr ce-i cădea mereu pe frunte, întrebă:
— Cine-i la telefon?
— Aici e plutonierul Patriche, șeful postului de miliție. Vreau să
vorbesc cu tovarășul comandant al pichetului…
— Eu sunt, tovarășe Patriche, locotenentul Mirescu. Spune ce s-a-
ntâmplat?
— Tovarășe locotenent s-a spânzurat bătrânul Tegaș, contele
nostru.
— Când s-a spânzurat?
— Nu știu exact, cred că azi-noapte. S-a dus de dimineața nevasta
factorului să-i ducă un ziar, că ceruse aseară un ziar să vadă și el
ce mai e prin lume, cum zic s-a dus acum de dimineață împreună
cu Maria lui Vizante, aceea fără ureche, să-i ducă gazeta și, cum au
deschis ușa, au dat cu ochii de el agățat de tavan, spânzurat cu o
funie de cânepă. Au venit la mine, m-au anunțat și am alergat acolo.
Așa, la prima vedere nimic suspect prin odaia lui, numai că am
văzut niște urme în jurul casei…
— Ce fel de urme?
— Urme de bascheți, parc-ar fi sau de teniși, nu știu exact, nu pot
să-mi dau seama. De aceea, vă rog, tovarășe locotenent, dacă vreți
să-mi trimiteți și mie conductorul cu câinele dumneavoastră, că
până vine al nostru mi-e teamă de-o ploaie și dacă dă de sus, gata,
s-a dus totul baltă!
— Bine, tovarășe Patriche. Ți-l trimit. Unde te găsește?
— Trimit eu mașina Stațiunii să-l ia pe băiat. Am vorbit cu tovarășul
director Oncescu și-mi dă Gaz-ul lor…
— În regulă. Vezi, nu-mi ține ostașul mult…
— Nicidecum, tovarășe locotenent. Să văd mai întâi despre ce este
vorba. Dacă e cazul să plecăm în urmărire, vă raportez eu.
— Bine.
— Vă mulțumesc și să trăiți!
Mirescu puse receptorul în furcă și deschise geamul cancelariei. Un
val de aer proaspăt năvăli în mica și eleganta încăpere, aducând de
afară parfumul florilor de tei din dreptul ferestrei. „Va să zică Tegaș,
contele Aristide Tegaș și-a încheiat în noaptea asta aventuroasa sa
viață printr-un gest pe care nu l-aș fi crezut a-l înfăptui vreodată…
își zise Mirescu, așezându-se la birou, cu capul sprijinit în palme.
Să se fi sinucis, oare? se gândi el tot mai insistent. Tot ce-i posibil.
Dar de ce? Sau poate că la mijloc e vorba de-o înscenare bine
regizată? Să zicem, dar, mă rog, cine și în ce scop a făcut-o?” Îl
cunoscuse pe bătrân în urmă cu doi ani de zile, când, proaspăt
absolvent al școlii de ofițeri, venise aci la marginea țarii să-și ia în
primire postul de comandant al pichetului de grăniceri. Se
interesase atunci, cum era și firesc, de tot ceea ce este mai deosebit
de știut în privința locuitorilor și’ a obiectivelor din zona ce-o avea
în pază. Printre altele, aflase de „contele Aristide Tegaș” și, curios,
ceruse date despre el atât fostului comandant al pichetului cât și
autorităților din comună. „Un conte în zilele noastre? se întrebase
tânărul locotenent nițel contrariat. O pasăre cam rară, dar, din
moment ce există, trebuie să văd care-i situația reală…” I se spuse
că de fapt „contele” nu e conte, ci un fost călăreț la curse – jocheu
– care, prin tertipuri numai de el știute, se îmbogățise în câțiva ani
cât alții nici în treizeci (se spunea că „aranja” soarta pariurilor de
la marile alergări în favoarea celor interesați), și care-l moștenise
printr-un testament fals pe proprietarul grajdului unde fusese
angajat. Câștigase câteva curse celebre peste hotare – specialitatea
lui erau alergările de galop – încât după cunoscuta cursă
internațională de la Napoli, unde chiar un rege, antrenându-se într-
un pariu destul de bogat, pierduse sume fabuloase, Aristide Tegaș
devenise steaua hipodromurilor cu calul său Narcis, o gloabă pe
care nu pariau decât nepricepuții sau care, mizând de la început
pe-un sigur eșec, vroiau numai să se amuze. Și, culmea, Narcis,
devenit după aceea pentru presă „calul minune”, „calul fulger”,
sosit la potou fără să fie cravașat de Tegaș cu o lungime și ceva,
câștigase marele premiu al orașului Napoli, cota asupra sa
ajungând, lucru rar întâlnit în istoria pariurilor de hipodrom, la
necrezuta sumă de unu la două mii!
Fostul jocheu, devenit proprietar a peste o sută de cai de rasă, a
adunat bani peste bani cu o lăcomie de nedescris și a cumpărat
cincizeci de hectare de pământ, după care și-a construit în scurt
timp un castel la marginea comunei, o imensă clădire de două etaje,
cu zeci de geamuri și verande îmbrăcate în iederă, înconjurată cu
un zid înalt de piatră și porți mari de fier forjat. Mirescu mai aflase
că Tegaș se intitulase singur „conte” și își făcuse hârtie de
corespondență cu blazon (vindea și cumpăra cai atât în țară cât și
peste hotare, în afară de cei pe care-i avea la curse pe diferite
hipodromuri). Angajase doi lachei ce purtau livrea aurie și ciucuri
albaștri la ciorapii albi și care făceau primirile de rigoare celor ce-l
vizitau cât și o armată de servitori care se îngrijeau de marele grajd
ce se ridica la câteva sute de metri în spatele castelului. După cum
spuneau cei care l-au cunoscut în trecut, aparițiile sale pe jos – ce-
i drept, cam rare, mergea ori călare, ori cu trăsura – erau o
adevărată revelație. Mic și slab, de statura unui băiețandru pirpiriu,
nițel adus de spate, (stătuse ani de zile aplecat pe gâtul cailor!), cu
obrazul supt și ochi albaștri spălăciți într-o jachetă de catifea maro
de croială sport, paspoalată cu piele, pantaloni gris de călărie, cu
bufa înaltă și largă și cizme de lac în picioarele-i arcuite, trecea
zornăindu-și pintenii de argint pe ulițele satului, cu un neastâmpăr
exagerat în gesturile-i de copilandru, lovind nervos carâmbii cu
cravașa de piele de care nu se despărțea niciodată. Răspundea
amabil saluturilor din dreapta și din stânga, ducând cravașa la
cozorocul șepcii din postav în culoarea pantalonilor cu un gest
demn de-un cavaler medieval. Era extrem de amabil, se prindea în
vorbă cu oricine, căuta să se bucure de popularitate cu orice chip
și, întocmai ca un viitor deputat burghez în preajma alegerilor,
întindea mâna țăranilor și-i întreba de sănătate și cum o mai duc
cu treburile, ce le fac copiii și cum cred că vor ieși cu recolta în anul
acela. „Stimați concetățeni, dac-aveți nevoie de ceva, veniți la mine
la castel, vă ajut cum să nu vă ajut, doar trăim laolaltă în marea
familie a satului și cei din familie se cheamă că trăiesc în frățietate”.
Într-adevăr, dădea bani cu împrumut, cu dobândă mică celor ce-i
solicitau acest lucru, plătea la vreme pe cei ce-i lucrau pământul,
achita simbriile servitorilor și grăjdarilor, căuta într-un cuvânt să
nu intre în conflict cu mulțimea satului, socotind după cum spunea
el, că puțină diplomație nu strică și „vorba dulce, mult aduce…”
În locul vechii biserici de lemn a înălțat una nouă de cărămidă cu
meșteri italieni și zugravi aduși din Sofia, la a cărei sfințire a invitat
marile personalități ale Cultelor din țară, biserică pe care a
intitulat-o singur catedrală. Catedrala Tegaș.
Tot de la oameni, Mirescu mai aflase că bătrânul conte nu fusese
niciodată căsătorit, se spunea că era împotriva vreunei mezalianțe
cu zeițele frumosului care, după părerea lui, nu fac altceva decât
trândăvesc și-ți mănâncă banii pentru niște plăceri trecătoare.
Adusese pe una la castel, domnișoara Iustina, o fată subțirică, cu
păr negru și ochi tot negri, de o frumusețe rară, pe care o ținea toată
ziua închisă în casă „să se obișnuiască cu viața de castel”, dar pe
care după ce-a scos-o să supravegheze țesălatul și adăpatul cailor
și ea refuzase categoric să facă acest lucru, îi dăduse vreo două
cravașe la fund, îi pusese o bocceluță în brațe și, petrecând-o până
la poartă, îi arătase autoritar drumul către orașul de unde venise.
„Nu-ți place bălegarul cailor, să nu-ți placă nici banii mei! Banii mei
sunt făcuți din bălegar! Poftim, ține cărarea drept înainte și ieși la
drumul mare. De-acolo cu bunul Dumnezeu încotro ți-o fi voia!”
Crescuse un nepot, băiat al soră-si, Raul, ce-și petrecea vacanțele
la „castel”, răsfățat și obraznic, care prin ultimul an de liceu
începuse s-o curteze pe Iustina și ea acceptase jocul, cocheta și se
alinta provocator ca o pisică amețită de chemările primăverii.
Bătrânul cam prinsese voalata țesătură a dragostei lor și ea plecase
din casa lui cu credința fermă că asta-i pricina despărțirii de ea și
nimic altceva. „Aris, dragule, scumpul meu, suspina ea adunându-
și lucrurile, sunt cinstită, m-ai luat de la maici, știi bine cum era la
maici, de ce ești rău? Crezi că eu… aș fi putut… când tu ești
strălucirea mea, visul meu…”
— Hai, hai, mână gloaba, lasă-mă-n pace, nu-mi deranja nervii cu
smiorcăielile tale!
O luase de mână și o dusese până la poartă, fără să ia în seamă
văicărelile și declarațiile ei de sinceritate cu care încerca să-l
copleșească.
Nu s-a opus reformei agrare din primăvara anului 1945, dar l-a
zdruncinat într-atât de mult treaba asta încât țicneala care-l lovise
după aceea ce spune că de aci i s-ar fi tras. A dat pământul, caii,
oprind-o numai pe Tereza, a dat și castelul în odăile căruia s-a
instalat nu după multă vreme Stațiunea agricolă experimentală și
a fost trimis într-un sat din Bărăgan să-și petreacă restul zilelor. S-
a întors însă de acolo, mai ramolit de cum plecase, zicând că vrea
să moară în preajma castelului, ca un adevărat conte ce se afla.
Locuia într-o odaie prăpădită lucrată de mâna lui din chirpici și
trăia de azi pe mâine din banii pe care-i trimitea cu regularitate
Raul de la București, unde era funcționar sau așa ceva, bătrânul
neștiind nimic precis de soarta lui. În ultima vreme, trențăros și
jigărit, umbla uneori călare pe mârțoaga lui, Tereza, mai mult
duminica, făcând un drum către „Crăița” unde se instala plin de
importanță la o masă, închipuindu-se în marile restaurante ale
lumii, comanda o sută de grame de coniac sau alte băuturi tari,
vorbindu-le de sus chelnerilor, ca mare personalitate ce se credea
că este; alteori mergea pe jos, prin sat, fără o țintă anume,
târșâindu-și cizmele scălâmbăiate fără nelipsiții pinteni, prin praful
drumului. Se oprea câteodată în loc și vorbea unor cai imaginari pe
care-i îndemna să alerge în turnante de hipodrom, închipuite,
râdea de unul singur și apoi deodată se încrunta, înălța pumnul și
amenința pe cine numai el știa. „Lasă că vă aranjez eu, derbedeilor,
o să auziți voi de contele Tegaș! Vă strâmbați la mine, hai? Uite, na,
vă scuip și vă dau cu piatra între coarne!” Se apleca, căuta o piatră,
o bucată de cărămidă, lemn sau ce-i cădea sub mână și arunca
într-aiurea sub privirile pline de haz ale copiilor ce-l urmăreau
dinapoia ulucilor. De cele mai multe ori, duminica, se ducea la
biserică, își privea chipul de ctitor pictat în pronaos, cădea în
genunchi și începea să plângă până ce se încumeta vreo bătrână
să-l scoată afară și să-l trimită către casă. „Hai domnu’ conte, hai
drăguțule, mergi acasă, lasă, nu te mai necăji, la judecata de apoi
locul dumitale va fi sus în dreapta tatălui ceresc”. „Oare, așa să fie?
se lumina el deodată la chip, de parcă i-ar fi trecut o rază de soare
peste față. Eu n-am niciun păcat…” „Ei, n-ai, zice lumea că numai
dumneata știi unde a pierit talianul ăla de ți-a înălțat sfântul lăcaș.
A sfârșit omul treaba și pe urmă, ca să nu-i dai banii sau din altă
pricină, i s-a pierdut urma”. „Eu nu… eu nu… nu… nu…”, protesta
rătăcind cu privirea înapoi peste cupolele bisericii.
Acum toată durerea lui se sfârșise în lațul ștreangului și Ovidiu
Mirescu își zise că gestul său e urmarea acelei rătăciri a minții, ceea
ce nu-i exclus sau poate cineva a avut interes sa-i ia viața. Dar cine
și pentru ce?
Gândind astfel, ofițerul ieși în curtea pichetului, în lumina
puternică a soarelui și, zărindu-l pe Alexandru, îi ordonă să-l
trimită la el pe fruntașul Croitoru, conductorul câinelui. Apoi se
îndreptă spre grupul de militari ce începuseră să sape pământul pe
locul viitoarei ghețării.
— Merge treaba, băieți? întrebă Mirescu aprinzându-și o țigară.
— Merge, tovarășe locotinent…
Un soldat mic și rotofei, cu fața măslinie și ochi neastâmpărați ca
de viezure, dădea cu sapa de zor, tare, înverșunat, și într-atât de
puternic mai-mai s-o rupă din coadă. Când și când trăgea cu coada
ochiului către locotenent, ferit, pe furiș, să vadă dacă i se iau în
seamă zelul și strădania după el de neegalat cu ale nici unuia din
pichet.
— Tandine!
— Ordonați, tovarășe locotinent! sări rotofeiul ca ars și luă poziția
de drepți, cu coada sapei lângă pulpa piciorului ținând-o întocmai
ca pe-o pușcă.
— Măi, ai ars cărțile alea de joc?
— Le-am ars, tovarășe locotinent, le-am ars de-atuncea de când ați
zis dumneavoastră… Zău, să moară mama dacă vă minț…
— Bravo, îmi place că ai executat ordinul, se arătă mulțumit
ofițerul. Altădată să nu te mai prind că faci șmecherii aici în pichet,
ai înțeles?
— Înțeles, tovarășe locotinent, dar să știți, v-am raportat, nu erau
șmecherii… căută să fie convingător Tandin, roșind până-n vârful
urechilor. Lucru cinstit, să moară mama…
— Las-o, măi, pe mamă-ta-n pace, ce tot ai cu ea de-i dai zor „să
moară mama! să moară mama!”, izbucni deodată Mirescu. Altfel
dacă nu zici, noi nu te credem? De aceea te-a făcut biata de ea, ca
s-o tot condamni mereu?
— E-o vorbă, așa, tovarășe locotinent…
— Ți-am spus, să nu mai fie!
— N-o să mai fie, tovarășe locotinent, da…
— Ei, ce „da”?
— Cu șepticul e cinstit, să nu vă faceți o idee despre mine c-aș fi
mai știu eu cum… zău, să moară mama dacă vă minț!
— Iar, măi? se supără din nou Mirescu. Băieți, luați repaus!
— Păi eu întindeam cărțili, să trăiți, uite trefla, uite carou’, uite
rombu’, nu-i trefla, nu-i rombu’… – începu Tandin să-i dea cu gura
– îl lăsam pe om cu ochii cât cepili și gura căscată, c-așa-i omu’,
când se prinde, se prinde și-i luam francu’, cinstit, zău, să moară
mama! Dacă ghicea, îi dădeam francu’… Cinci copii am, tovarășe
locotinent, și dacă m-au luat militar și nu mai sunt artist la circ, ei
cu ce să trăiască? Vine iarna, eu nu mai înghiț flăcări, nu mai înghiț
săbii, nu mai scoț porumbei din pălărie și iepuri din sân… de unde
banu’, că ce dă circu’ e-o nimica toată, zice că n-am atestat…
— Îmi spunea Ștefănescu că n-ai niciun copil, măi Tandine, de unde
ai scos cinci deodată? zâmbi Mirescu cu îngăduință, cerând din
ochi încuviințare de adevăr grănicerilor ce lăsaseră lucrul și se
adunaseră în jurul lor. Cică ești cu el din același cartier, te
cunoaște…
— Tovarășu’ caporal ilev v-a spus? se miră Tandin, total contrariat,
holbând ochii de parcă picase cerul pe el. Tocmai dumnealui care-
i bucureștean ca și mine să mă facă de minciună? Mă mir, tovarășe
locotinent, că-i și dumnealui băiat subțire, om cu carte, student cu
bacalureat, cum să mință ca n-am copii? Am cinci în cap, să trăiți!
— Păi când i-ai făcut, Tandine, că ai douăzeci de ani…
— Trei ai nevestii și doi ai mei, zău, să moară mama! Că ea e mai
mare ca mine cu patru ani. A fost măritată c-un dresor. Femeie
voinică, tovarășe locotinent, zău, face trapez și perj la bambus,
triplu salt mortal, se dă de cinci ori peste cap…
— De câte ori se dă peste cap? îl privi zâmbind Mirescu.
— De cinci ori, v-am raportat.
— Dacă-i triplu salt, înseamnă că se dă de trei ori…
— Nu, ea la triplu se dă de cinci ori tovarășe locotinent, zău, să
moară mama dacă vă minț! Păi credeți că ea e ca toate alea? Aș! E
artistă mare, n-are probleme, ce mai vorbă, când face balansu’ și
se aruncă în aer, lasă lumea cu gurili căscate!…
Grănicerii din juru-i începură să râdă și Tandin le aruncă niște
priviri, parcă gata-gata să-i înghită pe toți într-o lingură. De ce-i
apucase veselia? Ce-i găsise? Niște nepricepuți, nu știu să
prețuiască artiștii…
— Nevastă-mea are și Medalia Muncii, tovarășe locotinent, urmă el
dându-se mai aproape de ofițer să fie cât mai confidențial. V-am
raportat, artistă mare… Zău, poate-mi dați și mie o permisie s-o
văz, n-am văzut-o de la Tîrgoviște, eram cu circu’ acolo când a venit
ordinu’ dupa mine, am plecat fără să-i spun o vorba, pierdeam
trinu’ și ea era sus, făcea balansu’, și e singură săraca…
— Cum singură, măi, nu e cu copiii?
— Singură cu ei, tovarășe locotinent, zău dacă vă minț!
— Lasă, prinde tu un infractor și-ți dau drumul acasă, îi promise
ofițerul zâmbind. Ce ziceți, băieți, se întoarse Mirescu către
grăniceri, dacă prinde Tandin al nostru un infractor nu merită să
plece acasă în permisie?
— Merită! strigară toți militarii în cor.
— Vezi, Tandine? Așa că…
— Zău, să moară mama, tovarășe locotinent, cu prima patrulă care
plec aduc doi, doi barosani, să pleznesc dacă vă minț! Numai să
apară un „individ” în zonă, că haț! am și pus mâna pe el! Sunt artist,
să trăiți, și artiștii de București e oameni cu cherestea, să știți! zise
el arătându-și cu degetul obrazul măsliniu.
— Bine, Tandine, așa să fie…
— Așa e, tovarășe locotinent, să moa… gata, să trăiți!
Făcu niște ochi mari, speriindu-se de moarte și se lovi repede cu
palma peste gură, înciudat că poate fără voia lui iar îl supăra pe
comandant. Și când? Tocmai acum când parcă îi înduplecase,
treaba era ca și aranjată. Vru chiar să-i ceară iertare, dar ofițerul îl
văzu pe fruntașul Croitoru venind către el și-i făcu semn să se
grăbească.
— Ordonați, tovarășe locotenent! zise acesta luând poziția de drepți
și ducând palma la bonetă.
— Ce face câinele?
— I-am dat mâncarea de dimineață și acum e-n cușcă, se
odihnește…
— Pregătește-i zgarda, botnița, sfoara de urmărire, ai să pleci într-
o misiune. Cum îi merge rana?
— Merge bine. A fost aseară doctorul veterinar și i-a pansat
piciorul…
— Tot soluție de-aceea i-a pus?
— Da, pioctamină…
— Bine, hai să-l vedem și să hotărâm cine te va însoți.
Plecară către cușca câinelui instalată înapoia clădirii pichetului sub
un șopron, să fie ferită de vânturi și ploi. Tandin privi o clipă în
urma ofițerului și zise admirativ către ceilalți grăniceri:
— Om bun, tovarășu’ locotinent al nostru, să moară mama dacă vă
minț! Putea, măi, gorobeților să-mi dea arestu’? Putea! Legea penală
te atinge dacă te prinde cu jocurili de noroc. Da mie mi-a spus să
arz cărțili de joc și le-am ars… Cu asta m-am ales…
— Chiar le-ai ars, măi?
— Le-am ars, zău, să pleznesc dacă vă minț. Știe și Iliuță, bucătaru’
că m-a văzut când le-am ars. Era și Mitrică, șoferu’ acolo, aprindea
o țigară de la foc, el cu mâna lui le-a zvârlit în flăcări. M-am gândit
la început că să le rup în bucățele, da mi-am luat sama, zicând că
nu e bine. A zis tovarășul locotinent să le arz, suna ordinul să le
arz, apăi le arz și gata socoteala! Așa că… asta-i… Hai sa lucrăm,
ca acu vine amiaza, se întoarce tovarășu’ locotinent și vede că n-am
făcut nimica… De ce să-l supărăm?
Zicând acestea, scuipă în palme și se apucă sa tragă cu sapa mai
plin de nădejde ca la început, lovind pământul în draci, gata parcă
să-l despice în doua până-n adâncul măruntaielor lui. Era
muncitor, de felul lui, Tandin, ascultător, săritor la orice treabă, nu
era cazul să-i spui de două ori să facă un lucru și să nu-l facă,
chibzuise el că în armată e bine să fii supus, că o duci bine, n-ai de
ce să n-o duci bine, mai ales la grăniceri unde se ceruse, rugându-
se aproape în genunchi la recrutare să-l dea pe frontieră și i se
împlinise dorința. Văzuse el un film cu grăniceri și-i plăcuse tare
mult viața la pichet. Armă frumoasă grăniceria, ce mai calea-valea,
iei pușca la spinare și pleci pe hotar ca la o vânătoare în luncă sau
la o plimbare în Cișmigiu, „n-ai probleme”, numai ochi și urechi să
fii, să nu scape „individu”, că știe el, Tandin, a învățat la pichetul-
școală, „individu” e al dracului, șiret ca o vulpe și ager ca o pisică,
se face nevăzut cât ai zice pește!
Ceilalți militari îl iubeau și-l prețuiau pentru puterea lui de muncă
și pentru voința lui de a învăța la orele de instrucție sau pentru
strădania de a cunoaște diferite probleme legate de viața țării, îi
admirau stăruința și ambiția de a urni de multe ori din loc
mașinăria minții lui, de altfel destul de ageră, dar neobișnuită să
judece astfel de probleme. În orele libere, îl vedeau stând ceasuri
întregi aplecat deasupra caietului sau a cărților și citea, citea
mereu, silabisind cuvintele grele, căutând să le înțeleagă sensul, să
descifreze anumite lucruri și nu se sfia să-l oprească pe oricare prin
curte, în dormitor sau în sala de mese și să-l întrebe, uneori,
chestiuni într-adevăr grele pentru mintea lui, altele de-a dreptul
minore, dar pentru el de mare importanță, deoarece nu le pricepea
conținutul. „Tovarășe caporal ilev Ștefănescu, să trăiți, sunteți
student cu bacalureat și puteți întoarce știința cum vreți, ca clătita-
n tigaie, cum adicătelea vine chestia asta cu canalul suedez pe care
am citit-o în gazetă? Că eu nu pot să-mi isplic cum devine cazu’ și
poate mă întreabă unu’ și altu’ și nu vreau să-și facă o idee despre
mine că-s prost…” Dar dacă exista asemenea prețuire din partea
tuturor pentru strădaniile sale, nu-l puteau accepta pentru felul
cum inventa fel și fel de lucruri legate de biografia lui, pentru
insistențele cu care căuta prin orice mijloc să facă rost de bani,
pentru văicărelile lui nejustificate și pentru slugărnicia exagerată
cu care căuta de multe ori să intre pe sub pielea nu numai a
comandanților, dar și a tovarășilor lui din pichet, să fie remarcat
pentru o treabă sau alta și să fie avut în vedere la recompense.
— Hai, bre, hai să-i dăm zor, că se ridică soarele și ne moleșește!
îndemna el în dreapta și-n stânga militarii să sape mai cu nădejde.
Și uite acu’ pică tovarășu’ locotinent…
— Chiar așa vrednic ești, măi Tandine? se luă de el soldatul
Toderașcu, fost până a veni în armată montor la o întreprindere de
construcții industriale în Oltenia. Te-a făcut mamă-ta în zodie
bună!
— L-a făcut și el injurie mereu la ea! interveni revoltat Iuliu Covaci
un tânăr înalt, slab, vânos, miner la o bază auriferă lângă Baia
Mare. Injurie și el supără pe tovarăș locotinent…
— Ce-aveți, bre, cu mine? nu se lăsă Tandin și, rezemându-se în
coada sapei îi privi pe toți scrutător. Ce v-am făcut?
— Mă, artistule, noa, tu așa mințăști de stă soarele în loc, mă! vorbi
apăsat Covaci. Doamne feri să primește un asemenea ortac la mine
în echipă! Cum poți să mințăști că lucri ca artist, mă? Apăi așa, bag
eu samă se prezantă un artist? Plânje ca o muiere la tovarăș
locotinent că moare copiii de foame! Cum poți să plânji, mă, când
statu nost’ are grijă de copii și plătește, asta cum zice… alocație, hai
cum poți plânje?
— N-are copii, măi Covaci, zise Toderașcu. Nu l-ai auzit pe tovarășul
caporal Ștefănescu ce-a spus? Îl cunoaște, doar locuiește cu Tandin
în același cartier.
— D-apoi fraților, se poate vedea foarte ușor treaba asta în scriptele
de evidență…
— Credeți că tovarășul locotenent nu știe adevărata situație? Știe,
dar îl lasă așa să se scalde în apele lui…
— Dacă lase să scalde nu-i bine, musai trebe să înece artistu’ ăsta!
interveni din nou Covaci, arătându-l pe Tandin. La el musai trebe
dat gaur la cap cu șfreghel, să vadă dacă este sănătos sau acolo
este… asta… malai…
— Dar nici artist nu este, fraților, zise Guță Ursu, țăran din părțile
Olteniței. Tot tovarășul caporal ne-a spus…
— Mă Guță-puță, vezi că-ți dau una-n cap cu sapa de te pupă mă-
ta rece, să știi! amenință înfierbântat Tandin, scuipând în palme și
făcând un pas înainte. Ce-aveți cu mine, mă? De ce vă luați de
mine? Ce v-am făcut?
Îi privea pe fiecare drept în ochi, aspru, scrutător, cerându-le să-l
lase în pace să nu-l mai întărâte că el nu are cu nimeni nimic și nici
scandal nu vrea să facă. Că dacă-i vorba de scandal…
— Sunteți tari de gură, vă luați de oameni cinstiți așa de pomană…
îi mustră el, prinzând nițel curaj pentru că toți tăceau și-l priveau
cum spumegă de furie. Las’ că vine el tovarășu’ locotinent, și-i spun
eu că-n loc să lucrați, v-ați luat de mine…
— Tu ai luat mă, că mințăști, asta-i! Nici muiere nu ai și nici copii…
— Și nici artist nu este, urmă Guță Ursu. Cică face salahorie pe-
acolo că nu i-a plăcut să-nvețe o meserie ca lumea. Pune covorul
ăla mare în arenă, dă cu grebla pe rumeguș după ce aleargă caii,
adună balegaru… face pe clovnu’ prostu’…
— Prost îi copilu’ lu’ mumă-ta, mă! zise Tandin și zvârlind sapa o
luă la fugă către clădirea pichetului, să nu care cumva să fie ajuns
de vânjosul Ursu. Urcă treptele de piatră și se opri o clipă în ușă,
de unde strigă, văzând că nu se ia nimeni după el: — Las’ că vă
spun eu lu’ tovarășu’ locotinent că faceți ură de rasă cu artiștii! Să
vedeți voi! Stați de vorbă și nu lucrați… Vă spun și lu’ tovarășu’
caporal ilev Ștefănescu că faceți ură de rasă cu bucureștenii… o să
vedeți voi… Că dumnealui e bucureștean ca și mine… Vă luați de
noi care va să zică…
 5

Auzind de moartea neașteptată a contelui, oamenii lăsaseră orice

treabă pe la casele lor și veniseră degrabă să vadă ce și cum se
petrecuseră lucrurile. Unii erau numai în cămăși și izmene,
desculți, cum se ridicaseră atunci din culcuș, alții cu câte o flanea
pe ei sau cojocel pe umeri, dar toți cu pălării pe cap și cu câte o
nuia în mână. Stăteau grupuri-grupuri încă de dimineață – alții mai
veneau și acuma – în mijlocul uliței sau pe șanț în fața colibei (în
curte plutonierul Patriche poruncise „să nu calce picior de individ,
că-i bagă proces”) – și dacă stăteau, neavând ce face, comentau în
fel și chip vestea căreia din prima clipă aproape nimeni nu-i dăduse
crezare.
— Ce să fi avut, mă, vericule, să-și ia zilele?
— Ia, un țignit, la ce te aștepți de la un țignit?
— Ce țignit, că era om cu scaun la cap!
— Ehei, scaunu’ ăla de care vorbești tălică nu mai avea de mult
toate picioarele! Stătea, așa, într-o rână…
— Lasă-l, bine că și-a încheiat netrebnicia, făcea umbră
pământului degeaba…
— Și ce te durea pe ’mneata de umbra lui? N-aveai loc de el?
— Măi, oameni buni, se zice că la mijloc e mână de criminal…
— Ce vorbești, vericule?!?
— Da, și cică tovarășu’ plotoner Patriche l-ar fi prins pe ăla tocma-
n gară la Roșioara, vrea să ia trinu’…
— Când l-a prins?
— Az’ noapte…
— Fugi, bă az’ noapte plotonerul a fost la nuntă, la a lu’ Adormitu.
A fost cu muieri-sa, a vrut să-l pună naș, da’ n-a vrut el. Nu l-am
văzut eu cum ținea hora înainte?
— Da’ pe cine a luat, mă, fata lu’ Adormitu?
— Pe-un sudor de la Ștațiune, băiat cu meserie.
— Cică ar fi fost borțoasă fata, cu sudoru’ ăsta și n-a vrut s-o
cunune popa Gherasim…
— Vezi-ți, bă, de treabă cu ideea asta! Popa era-n capu’ mesei… ca
un socru’ mare…
Vorbele erau aruncate de colo până colo, vânturate ca pleava, își
treceau oamenii timpul cum puteau, unii fumau, pufăind din țigări,
alții spărgeau între dinți semințe de dovleac sau de floarea-soarelui,
scuipând într-o parte cojile, femeile, care cu copii în brațe, care cu
ei ținându-se scai de fuste, umblau printre bărbați, își căutau locuri
mai bune de privit, așteptau să vină autoritățile, așa se spunea, cică
s-ar fi dat de veste și miliției de la oraș, fiecare se arăta mai știutor
decât cel de alături de el și acela decât vecinul lui și așa mai departe.
Soarele se ridicase bine pe cer, începuse să se lase căldura, dar
veneau dinspre deal niște nori fumurii, se adunau într-acolo neguri
adânci, tulburi, parcă se anunța a ploaie, așa că oamenii începură
să privească spre cer, „eh, ce buni ar fi câțiva stropi de apă la
rădăcina grâului”, dar cei mai mulți cătau cu ochii tot către ușa
întredeschisă de la coliba contelui, așa cum o zărise și Maria lui
Vizante de dimineață, cătau și încercau sa vadă ceva înăuntru,
poate pe Tegaș stând agățat de grindă, dar nu se vedea nimic, totul
era pustiu, de parcă vestea fusese numai o glumă și dintr-o clipă
într-alta se aștepta să iasă contele și să-și zornăie pintenii către
poartă. Monumentul din mijlocul ogrăzii stătea și el singuratic și o
cioară solitară picotea pe capul de piatră al fostului jocheu, fără să
se sperie de larma din juru-i și să-și ia zborul, stătea parcă într-un
picior, cu o aripă întinsă, zdrobită, pe care o mișca uneori răsfirând-
o ca pe-o năframă neagră.
— Blestemata asta de gaie e-un sămn rău, zise o bătrână
molfăindu-și cuvintele, sub basmaua ce-i acoperea gura. Stă de trei
zile, ia, numa’ pe capu’ domnului conte și io-te în a treia zi se-mplini
sămnu’…
În acea clipă, Tereza, iapa fostului proprietar de cai de curse, ieși
din grajdul improvizat din niște coceni uscați și paie, pesemne
rupând sfoara cu care fusese priponită și pornind clătinat,
costelivă, sunându-și oasele, se opri lângă monument. Stătu o clipă
în așteptare, apoi în râsetele celor din uliță începu să-și frece
spinarea și crupele noroite de soclul de piatră într-atât de
înverșunat, că până și cioara invalidă nu avu ce face, se sperie și-și
luă cum putu zborul peste colibă…
— Ei, ei, făcu din nou baba tușind în basma, ați văzut sămnu’? L-
ați văzut? Sufletu’ răposatului a poruncit iepii să alunge cioara…
— Dac-ai avea monument ar veni cioara și la mata, tușă Nico, zise
Ciocârlan, care apăruse și el între lume, greoi, cu fața buhăită și
paie în claia de păr. Dar dacă n-ai monument… N-ai nici iapă… Așa
că sămnu’ ăla…
Râse gros gâlgâit, apoi tuși hârâit de parcă i s-ar fi măcinat ceva
între măruntaie, scuipă în țărână și întorcându-se întrebă s
— Care ai bă, neamule, de-o țigară? Hai, nu s-aude? De-o țigară,
bă…
Atunci se auzi motorul unei mașini și după o clipă Gaz-ul Stațiunii
opri în fața porții contelui, în mijlocul mulțimii. Lumea se buluci în
juru-i să vadă cine a venit. Unii se urcaseră pe garduri, copiii se
cățăraseră prin salcâmii din ogrăzile vecine.
— Cine-i, mă, cine?
— Au venit grănicerii și cu Patriche…
— Au și câinele cu ei.
— Acu’ să vezi minunea minunilor, cu câinele ăsta.
Când fruntașul Croitoru îl dădu jos pe Prinț din mașina, aproape că
nu-și putu face loc să înainteze un pas. Oamenii, mai ales copiii, se
îmbulzeau, îmbrâncindu-se care mai de care să vadă câinele
îndeaproape, de parcă ar fi fost un animal rar adus de cine știe
unde, de peste nouă mări și nouă țări. Se călcau pe picioare, loveau
cu coatele, fiecare căutând să se bage cât mai în față, să vadă
câinele, să prindă un crâmpei de vorbă al fruntașului de la grăniceri
sau al plutonierului Patriche.
— Ei, dac-au adus câinele ăsta deștept, atunci se schimbă
socoteala!
— Zici că dacă-i criminal, îi ia urma?
— Haida-de! Păi nu cunoști problema, vericule! Asta-i câine polițist,
dresat, uite ascunde-ți pălăria, să zicem tocma în casă la șefu’ gării
din Roșioara și ți-o aduce în doi timpi și trei mișcări…
— Poate i-o aduce și călcată, că io-te, parc-a scos-o din izmene…
Cu toată strădania lor, Croitoru și Toderașcu abia reușiră să ajungă
în poarta ogrăzii. Lumea buluc după ei.
— Strașnic câine, frățioare! aruncă unul în urmă-le.
— Câine-lup măi, de rasă, ce ca al tău, culcuș de purici de nu se
scoală din mijlocul uliței nici dacă treci cu căruța peste el?!
— Așa cum este, am câine în bătătură, mă, Ciocârlane, de nu-mi
trece nima pragul până ce nu latră și-mi dă de veste…
— Javra ta îți dă de veste? râse iară gros, gâlgâit, Ciocârlan,
dezvelindu-și șirul dinților mari și strâmbi și privindu-l numai cu
un ochi, celălalt ținându-l închis, sfidător, șmecherește, cu un
chiștoc de țigară lipit de buzele-i băloase. Zici că javra ta îți dă de
veste, hai? Fugi, bă Gavrilă d-acilea cu minciuna asta. Îl calci pe
coadă și el se gudură bă, de parcă i-ai fi dat bună ziua! Uite, să
spună lumea asta dacă nu-i așa!
— Da’ mai bine de tine mă, că nu ai?
— Ce să fac cu el?
— Aia-i că n-ai nici avere ca să ți-o păzească – bătătura-i goală – și
nici n-ai ce să-i dai să mănânce…
— Că al tău mănâncă de nu mai poate! nu se lăsă Ciocârlan. Dac-
ajunsese el să scheaune la ușa domnului conte ăsta, e limpede ce
sătul pleca din ograda ta!
— Sst, mă, ăștia, Gavrilă și tu, Ciocârlane, lăsați frate vorba să
auzim ce discută otoritățile! zise careva din mulțime,
admonestându-i pe cei doi. Ce naiba v-ați luat în gură ca două țațe
din alea!…
— Așa-i, vericule, are dreptate nea Pantelimon.
Plutonierul Patriche, înalt, robust, trecut de patruzeci de ani, cu
vestonul să-i plesnească pe pieptul lat, cu față bălană și ochi
albaștri ca de sineală, îi făcu semn șoferului să plece cu Gaz-ul din
fața porții, îndemnând în același timp oamenii să se dea la o parte.
— Măi, oameni buni, ce-i aicea, măi, circ? Ce v-ați adunat ca la
horă? Ce credeți c-aveți să vedeți aicea? Hai, dați-i drumul fiecare
pe la casele voastre și nu ne încurcați din treabă…
— Dom’ plotoner, vrem să vedem și noi cum prinzi cremenalul cu
câinele ăsta, ăl deștept…
— Dar cine ți-a spus dumitale, nea Pantelimoane, că aicea îi vorba
de-un criminal? întrebă șeful postului de miliție, tot împingând
lumea să treacă șanțul și să lase liberă intrarea în ograda contelui.
— Nu mi-a spus nima, ia am aruncat și eu o vorbă așa! zise
bătrânul Pantelimon, potrivindu-și surtucul pe umeri. Că ce crezi
dumneata ca Tegaș și-a prins singur lațul de gât? Hehei, nu era el
omul ăla, îl știm noi, cunoaștem noi marfa! Boierul ăsta, dacă era
după spusa lui, trăia o sută de ani!
— Ei, las-o mai moale și dumneata, nea Pantelimoane, zise
Ciocârlan, dându-se mai aproape. Te pomenești că aranjasei cu el
să-i mănânci coliva în anul două mii, așa-i?
— Și de ce n-aș fi mâncat-o, mă? nu se lăsă bătrânul, zburlindu-și
mustața către Ciocârlan. Ce, nu mi-e-n cinste să mănânc colivă de
conte?
— Ba-n cinste ți-o fi, nu zic ba, dar până-n anul două mii mai e
destulă vreme, ori pe dumneata de pe acuma te caută hârca aia pe
acasă…
— Care hârcă mă, care hârcă? se stropși iară bătrânul căruia i se
umflaseră vinele gâtului de supărare.
— Aia responsabilă cu locurile de veci…
— Zice de moarte, nea Pantelimoane, interveni ațâțător Gavrilă. Nu
vezi cum te ia peste picior?
— Lasă, bă, gura, ce te bagi în vorbă ca măraru-n ciorbă? sări la el
Ciocârlan. Ori vrei să le iei acuma de dimineață?
— Sst, liniște, oameni buni! Lăsați vorba!
— Ce vă gâlceviți mă, acu-n zi de duminică? Nu vă e rușine?
— Du-te, mă, olecuță mai la o parte să văz și eu… Mă, n-auzi, ce
ești de sticlă, te-a făcut mumă-ta la Turda?
În acest timp, fruntașul Croitoru, ducând câinele de lesă urmat de
soldatul Toderașcu, montatorul, intrară în ograda contelui.
Toderașcu era unul dintre cei mai buni grăniceri dezlegători de
urme și rar se întâmpla să dea greș colaborarea lui cu fruntașul
Croitoru și cu câinele. Înalt, slăbuț, cu fața osoasă și frunte smeadă
sub care licăreau ochii de-o culoare fumurie sau aproape neagră,
purta boneta pe-o sprânceană și arma agățată de umăr, într-un fel
mândru de faptul că era cunoscut în sat pentru isprăvile sale pe
frontieră. În câteva rânduri vorbise atât la școală elevilor din cercul
„Prietenii grănicerilor”, cât și oamenilor din comună la „Căminul
cultural” despre reușitele sale în depistarea infractorilor și despre
frumoasa viață a grănicerilor.
— Măi, Tănăsică, uite-l frati-miu pe detectivul pichetului! zise un
puștan de pe gard, care-și ținea cu greu echilibrul între crengile
înfrunzite ale unui dud. Ăla care a dat de biciclistul cu ochelari,
astă-toamnă pe drumul către gară.
— Păi tot grănicerii ăștia doi, cu câinele, au găsit și porcul lui țața
Dumitra, de i-l furase ăla ce-o făcea pe chioru’. I-au luat urina și-
au dat peste el tocma în satul vecin…
Un alt puștan, mai îndrăzneț, se strecură în ogradă, îl prinse pe
Croitoru de mâneca vestonului și, arătând cu capul spre câine,
întrebă:
— Cum îl cheamă, nene?
— Prinț.
— Prinț ai zis? se miră el privindu-i pe cei din uliță cu ochii mari,
de parcă auzise cine știe ce năzdrăvănie.
— Da, Prinț… întări Croitoru și bătu ușor cu palma gâtul și spinarea
câinelui ce abia stătea stăpânit în lesă.
— Oho, ce mai prinț în patru labe și cu coadă! râse copilul, și ceilalți
începură și ei să râdă, sporind veselia.
— A venit prințul la conte în cumetrie!
— Poate se scoală și-l apucă de coadă…
— Mă, ăsta al lui Turturică, Vasile, că Vasile parcă te cheamă, nu?
zise bătrânul Pantelimon, dându-se mai aproape. Du-te, băiete,
acasă și lasă glumele, că aici nu-i vorba de glume. Uite din cauza
voastră nu ne lasă nici pe noi dom’ plotoner să privim…
— Ei, că asta-i bună!
— Du-te, mă, că are mumă-ta treabă cu tine, interveni și Ciocârlan,
săltându-și surtucul ponosit pe umeri. Uite acușica a venit unchi-
tu Gavrilă dinspre partea aia de sat și a zis mumă-ta să te duci
degrabă acasă, că nu-ș’ ce are cu tine… Zău, mă, ce te uiți așa
sanchiu?
— Ce treabă are, nea Ciocârlane?
— Zice că să dai muștele afară din ogradă, mă! râse Ciocârlan cu
gura până la urechi, satisfăcut că-l înfundase pe nepotul lui
Gavrilă.
— Du-te, tată Vasilică, du-te, mă, că știe nen-tu Ciocârlan ce știe!
interveni și Gavrilă. Le-a dat și el asta-iarnă de n-a mai rămas
neam, că e vrednic de toarce mâța pe el! A luat și-un premiu pentru
ședere, nu vezi ce surtuc și-a cumpărat? Cu găuri să-l usuce vântul
ca pe șunca prinsă afară de grindă! Că banii îi bea…
— Și ce bă, beau banii tăi? sări prin mulțime Ciocârlan, făcându-și
loc cu coatele să se ia la bătaie cu Gavrilă. Ce-ți umblă gura aia ca
o moară neferecată, că acu’ ți-o astup eu cu doi pumni, ei drăcia
dracului!
— Măi, măi, mai nepricopsiților, stați măi, vă apucați la gâlceavă
aici în fața lui dom’ plotoner de la miliție? Nu vă e nițică rușine pe
la obraz?
— Păi nu-l vezi, mă, nea’ Pantelimoane cum se ia de mine?
— Mi se pare că tu ai început să te iei de el, măi, Ciocârlane. Ai
gura cam slobodă. Că are o javră-n ogradă, că n-are ce să-i dea să
mănânce și mai știu eu ce… Apoi te-ai luat de mine… Așa că…

Între timp, cei doi grăniceri și plutonierul Patriche ajunseră în fața

odăii în care trăise contele Tegaș, după ce i se luase castelul.
Toderașcu privi ușa cu atenție. La fel făcu Croitoru, abia stăpânind
câinele în lesă. O odaie din chirpici, dărăpănată, cu acoperiș de stuf
și numai cu un ochi de geam, cârpit și acela cu hârtie de ziar, pe
unde se vedea sticla crăpată. Pereții coșcoviți erau mânjiți cu
pământ galben, în dâre prelungi de la un capăt la altul, așa cum
încercase bătrânul să le astupe găurile înainte de căderea zăpezii.
Sub streașina de stuf, se vedeau agățați câțiva știuleți de porumb,
o seceră ruginită, un ceaun vechi spart și câteva ulcele cu urme de
ceară pe buzele lor.
Ușa odăii era întredeschisă, așa cum o găsise Patriche de dimineață,
când i se adusese de către cele două femei vestea morții contelui.
— A pus cineva mâna pe clanța ușii? întrebă fruntașul Croitoru,
cercetând-o cu de-amănuntul, ca să vadă dacă nu descoperă ceva
indicii pe laturile ei.
— Nu. Femeile nici n-au apucat să intre, zise Patriche. Așa au
declarat. Văzând ușa deschisă, l-au strigat pe bătrân și dându-și
seama că nu răspunde, s-au apropiat de pragul odăii să vadă ce
face. Ori din prag, iată ce-au văzut, așa că au rupt-o la fugă îndărăt,
sculând satul cu țipetele lor…
Încet, cu grijă, să nu atingă sau să deranjeze lucrurile din jur, care
prin poziția lor ar fi ajutat să se elucideze enigma sfârșitului atât de
tragic al bătrânului conte, fruntașul Croitoru împinse ușor ușa la o
parte și rămase de-a dreptul stupefiat de cele văzute. În camera
aflată în semiîntuneric, cu pereții acoperiți cu afișe vechi, colorate,
reprezentând reclame pentru diverse curse de cai, pe diferite
hipodromuri în țară sau în străinătate, cameră din care se degaja
un miros de aer stătut, lânced, aducând mai mult a baltă putredă,
murdară, se afla spânzurat de tavanul scund, „contele” Aristide
Tegaș. Era legat cu o funie prinsă zdravăn de una dintre bârnele
tavanului, printr-un nod destul de puternic în jurul unei scoabe de
care se mai vedeau atârnând niște ciorchine de ceapă. În cămașă și
izmene, cu pantalonii lăsați în vine, semn că era pe punctul de a se
îmbrăca sau dezbrăca, stătea cu capul plecat, cu limba vânătă
atârnându-i pe piept, nefiresc de mare și de umflată. Ochii holbați
și crunți rămăseseră cu privirea fixată undeva spre tavanul de
scândura văruită, în ultimele zbateri ale sfârșitului. Mâna dreaptă,
cu degetele țepene, crispate, strângea în semn de disperare poala
cămășii, făcută mototol în pumnul vânăt și murdar. Cealaltă mână
îi atârna pe lângă trupul subțirel, slab și cocârjat de anii bătrâneții.
În juru-i, în odaie, o mizerie de nedescris. Într-un colț, un pat de
scânduri, răvășit, pe care era aruncată o plapumă veche, cu fața
ruptă și vata scămoșată, ieșită în smocuri în zeci de locuri, o perină
murdară, cu fața pătată, iar pe-un scaun, alăturea, în chip de
noptieră, se vedea o ulcică de pământ cu un lichid galben-roșietic
ce se presupunea a fi ceai. În alt colț se găseau niște hamuri de cai,
căpestre, o căldare cu apă, o paporniță cu cartofi, iar după ușă niște
pirostrii, cu o cratiță de tuci deasupra, pe marginile căreia se
vedeau urme de mămăligă. Dedesubt, cenușa unui foc ce arsese cu
cel mult 24 de ore înainte. Cizmele contelui scorojite și
scălămbăiate, cu pinteni ruginiți, de modă veche, cu tijă lungă și
rotițe dințate, erau aruncate lângă ceaun, iar lângă ele o pereche
de ciorapi rupți și murdari, pe care dormea încolăcită o pisică, parcă
nepăsătoare la tot ce se petrecea în juru-i. Pe pervazul geamului o
lampă cu gaz, cu sticla afumată și fitilul tras până la nivelul nucii,
dovadă că arsese fără petrol suficient și se stinsese de la sine. O
masă hâită într-o parte, pe care se vedeau două străchini, una cu
murături, alta cu câteva jumări și resturi de ouă, completau acest
decor auster și dezolant, care arunca o lumină destul de elocventă
asupra existenței din ultima vreme a lui Aristide Tegaș.
— Ei, ce zici fruntașule? întrebă plutonierul Patriche, stând în prag
cu mâinile în șold. Uite ce-i aici…
— Văd, zise acesta, căutând să liniștească câinele care începuse să
scâncească și să latre ușor cu ochii la pisica tolănită lângă cizmele
contelui. Eu, dacă-mi permiteți, tovarășe plutonier, să am o părere,
cred că bătrânul nu s-a sinucis, ci a fost asasinat…
— De unde tragi concluzia asta?
— Mă rog, nu-i treaba mea să fac ancheta, dar mi-am spus numai
o părere, atâta tot…
— Te rog… te rog… insistă plutonierul, dacă ai vreo bănuială,
spune-mi, nu faci decât să ne ajuți să intrăm poate pe pista care să
ne ducă la dezlegarea misterului. Deci, bănuiești că a fost
asasinat… Foarte interesant. Pe ce te bazezi când spui asta?
— Deocamdată, la prima vedere, pe două lucruri, vorbi Croitoru și-
i făcu loc și lui Toderașcu să vină mai în față. În primul rând, mă
gândesc că dacă el își punea în gând să se sinucidă, se hotăra într-
un fel să moară: ori îmbrăcat, ori dezbrăcat. De ce s-a grăbit să se
spânzure atât de repede, într-atât de repede încât, ia uitați-vă, n-a
avut timp nici măcar să-și tragă pantalonii pe el sau de pe el?
— Mda, e o chestie, făcu Patriche mirat.
— În al doilea rând, spuneți că femeile au găsit ușa întredeschisă,
așa cum am găsit-o și noi…
— Da, așa au găsit-o, întări Patriche. Nițel crăpată…
— Ei, iată, eu am făcut aici pe podea un semn cu creta, din care se
vede cât a putut fi crăpată.
— Și ce-i cu asta?
— Dacă bătrânul vroia să se sinucidă, închidea ușa, nu era atât de
grăbit încât să o lase deschisă, urmă Croitoru. Apoi, dacă a fost
cineva la el și l-a determinat să se sinucidă sau chiar l-a omorât și
apoi a ieșit afară din cameră fără să atingă clanța ușii din motive de
precauție, acela nu putea fi decât o persoană cu talia foarte subțire,
altfel nu se putea strecura prin deschiderea aceasta care nu
măsoară, cred eu, mai mult decât maximum treizeci de centimetri…
— Tovarășe plutonier, dar mai observați ceva? interveni și
Toderașcu, examinând cadavrul de la distanță, atât cât putea face
lucrul acesta în semiobscuritatea odăii. În mod sigur bătrânul a
fost ori omorât, ori silit să se spânzure, probabil sub amenințarea
cuiva. El în nici un caz n-a făcut gestul ăsta!
— De ce ai această bănuială?
— Nu observați cum a îmbrăcat pantalonii? I-a îmbrăcat pe dos, cu
șlițul la spate…
— Exact, dom’le! se mira plutonierul și-l lumină pe bătrân cu
lanterna. Uite că n-am băgat de seamă treaba asta…
— Deci, urmă Toderașcu, nici nu se mai pune problema că omorul
s-a produs când el se dezbrăca – doar nu avusese în timpul zilei,
pe el, pantalonii îmbrăcați de-a-ndoaselea! – ci putem spune, cred
eu, că el dormea, a fost trezit din somn de cineva care probabil a
bătut la ușă, iar bătrânul, în grabă să-l primească, a îmbrăcat
pantalonii greșit și apoi s-au întâmplat cele ce s-au întâmplat. După
cele arătate mai înainte și anume că este exclus ca el să se sinucidă,
singura presupunere ce-o socotesc reală rămâne aceea c-a fost
omorât…
— Asta se poate constata cu ușurință, zise plutonierul. Aștept să
vină un medic pentru expertiză medicală. Vine de la oraș. Am
telefonat, trebuie să vină și procurorul…
— Cu alte cuvinte, urmă Toderașcu, dacă el singur hotăra să-și ia
viața, de ce s-ar fi grăbit astfel încât nici n-a avut vreme să-și
îmbrace pantalonii ca lumea? Mă rog, ne-am dat și noi cu părerea
numai așa, cum să vă spun, ca niște amatori în meserie, ancheta
dumneavoastră are să stabilească adevărul…
— Eu vă mulțumesc și pentru cele ce-ați spus până acuma, zise
plutonierul Patriche, ați spus lucruri interesante și vom ține
neapărat seama de ele la mersul anchetei. Ei, până ce vin cei de la
oraș, să vedem ce putem noi face cu câinele…
Prinț se așezase pe pragul odăii, cu botul pe labe și nu slăbea în
niciun fel din ochi pisica ce dormea dusă, torcând ușor înapoia
cizmelor vechi și noroite. Când și când înălța privirea către Croitoru,
așteptând parcă cu fiecare clipă porunci de la acesta. Fruntașul
veni, îl mângâie pe cap, pe spinare, îl bătu ușor cu palma pe
grumaz, în timp ce cu privirea începu a cerceta din nou fiecare
ungher al odăii.
— De ce te uiți? îl întrebă plutonierul.
— Mi-ar trebui un presupus obiect al celui ce bănuim noi c-a fost
aici, să-l dau câinelui să ia mirosul, zise Croitoru. Dacă bătrânul a
fost spânzurat de careva, cum presupunem, frânghia ar fi foarte
bună pentru treaba asta. Acela a pus mâna pe ea…
— Da, dar dacă a lucrat cu mânuși? își dădu cu părerea Patriche.
Apoi frânghia nu ne poate fi la îndemână decât după ce va autoriza
procurorul coborârea cadavrului.
— Mda, asta așa este… fu de acord Croitoru, în timp ce continua
să-și rotească privirea prin odaie, să vadă, poate totuși găsește
vreun obiect oarecare lăsat de presupusul vizitator. Și, tot uitându-
se în dreapta și-n stânga, ceru lanterna plutonierului, o aprinse și
lumină deodată colțul de după ușă. Un batic, în culori alb-albastre,
cu reclame de pe litoral, mototolit și murdar se vedea aruncat acolo.
— Ce-i asta, grănicerule? întrebă Patriche apropiindu-se. Ei,
drăcie, o basma. O basma a unei muieri…
— Nu, nu puneți mâna! îl opri Croitoru. Baticul ăsta ne poate fi de
folos…
— Să fi fost o femeie la el?
— Poate că l-a găsit pe drum sau poate pe la biserică, zise
Toderașcu. Sau poate că-n povestea asta e amestecată și-o femeie…
Croitoru scotoci prin trusa ce-o purta la șold și scoase la iveală un
clește lung din tablă elastică ce îl întinse lui Toderașcu să-l țină
până ce pregătea el câinele. Îi scoase botnița lui Prinț, apoi zgarda
și lesa, după care îi puse hamul, prinzând de inelul lui, cu o
carabinieră, sfoara de urmărire. Luă apoi cleștele din mâna lui
Toderașcu, apucă baticul și-l duse mai întâi la nas, să vadă dacă
nu are vreun miros caracteristic.
— Ceva deosebit? întrebă Toderașcu.
— Eu știu? înălță din umeri Croitoru. Ia miroase și tu: parcă ar fi
urme ușoare de parfum…
Toderașcu luă cleștele din mâna fruntașului și duse și el baticul la
nas.
— Ba, parcă ar mirosi a unsoare…
— Ce fel de unsoare? întrebă plutonierul și mirosi și el baticul. Zic
și eu că-i un fel de unsoare, unsoare de armă…
— Dar are și un ușor miros de parfum, își susținu părerea Croitoru.
La colțuri…
— Da, are.
Croitoru mai cercetă o dată cu lanterna ungherele odăii, plimbă
fasciculul de lumină pe podeaua de pământ, după care se aplecă și
se uită și sub pat. Veni apoi, mângâie câinele și-i puse sub bot
baticul.
— Prinț! Miros! Urma!… Miros! Urma!…
Câinele înălță privirea spre Croitoru, apoi se uită la batic, îl privi
din nou pe militar, parcă fără să vrea să se apropie de obiectul ce i
se da să-l miroasă.
— Prinț! Miros! Urma!
Fruntașul apăsă ușor capul câinelui deasupra baticului. Câinele îl
atinse cu nările, își plimbă botul de-a lungul basmalei, de la un
capăt la altul, după care scânci, înălțând iar ochii către militar.
— A luat-o! șopti Croitoru lui Toderașcu. Ieși afară și așteaptă-mă
să vedem în ce direcție o apucăm.
— E corp străin? întrebă plutonierul venind mai aproape.
— Să vedem, zise Croitoru în timp ce insista să țină baticul cât mai
sub botul câinelui. Prinț, urma! Prinț, urma!
Câinele prinse să latre încet, apoi se întoarse, porni cu botul în
pământ cercetând podeaua odăii și se aruncă pe clanța ușii.
Fruntașul slăbi sfoara de urmărire, lăsându-i câinelui mișcările cât
mai libere. Prinț înălță botul după baticul ce-l ținea Croitoru în
clește, ostașul i-l întinse din nou, după care câinele se aruncă iară
pe clanța ușii…
— Cel care a folosit basmaua asta, a pus și mâna pe clanța ușii,
zise plutonierul. E clar…
— Prinț, urma! Urma!
Câinele trecu pragul odăii cu botul tot în pământ, ocoli casa și în
clipa aceea murmurul mulțimii aflate în jurul ogrăzii ca la un
spectacol încetă. Nu se mai auzeau vorbe, nu se mai auzeau râsete
sau șoapte. Lumea încremenise ca în fața unei vedenii de apocalips,
cu gurile căscate, și ochii mari de uimire și așteptare.
— Au ieșit, șopti careva, câinele se ia după urme, deci tot a fost
omorât de cineva…
— V-am spus eu? zise bătrânul Pantelimon. Nu se putea ca Tegaș
să facă el…
— Sst! Vorba, oameni buni! Lăsați vorba…
Croitoru lungi sfoara la maximum și stătu până ce câinele stărui
cu botul asupra unui loc din apropierea casei. Toderașcu își trecu
arma în bandulieră, se aplecă lăsându-se într-un genunchi și
descoperi o urmă ușoară de pantof de tenis sau de gheată de
baschet. Cercetă cu privirea în juru-i și găsi o altă urmă de aceeași
formă…
— Astea le-am văzut și eu azi dimineața, zise plutonierul Patriche,
lăsându-se în genunchi lângă grănicer să examineze urmele mai
bine. Două sunt și amândouă de aceeași formă, mai multe n-am
găsit nici dincolo de gard și nici dincoace…
— Parcă e un picior de femeie sau de copil, își dădu cu părerea
Toderașcu, aplecându-se mai mult asupra uneia din urme. Și ceea
ce putem constata examinându-le numai pe acestea două
deocamdată, este faptul că încălțămintea aceasta – teniși sau
bascheți nu putem ști exact ce sunt – este de proveniență străină…
— De unde tragi concluzia asta? întrebă plutonierul.
— La noi nu se fabrică pantofi de tenis sau ghete de baschet cu
talpa imprimată în romburi întretăiate de cercuri. Persoana poartă
această încălțăminte cumpărată de cine știe unde (și asta rămâne
să vă interesați dumneavoastră), sau a venit de dincolo, de peste
graniță…
— Presupui că a trecut hotarul pe aici, pe la noi? întrebă mirat
Croitoru, întorcând capul către Toderașcu.
— De ce neapărat numai pe la noi? se miră la rându-i. Mai sunt și
alte frontiere. Poate că a intrat în țară pe altă parte. Iar aici în zona
noastră de graniță a venit numai să făptuiască crima…
— Dar poate să fie și cineva din țară de poartă încălțăminte din
import, interveni Patriche. Multă lume cumpără de pe la străini…
O să ne interesăm… Asta se află ușor…
— E o concluzie pe care am presupus-o la început, zise Toderașcu.
Am vorbit despre treaba asta. Acum, continuă el aplecându-se din
nou asupra urmei, a doua concluzie: observați ca amândouă
încălțările sunt din același picior? Din piciorul drept. Apoi
respectiva persoană este destul de scundă, nu face pasul mare, nu
s-a grăbit după ce a părăsit odaia, altfel nu mergea mai mult în
vârfuri – observați vârfurile sunt mai apăsate decât călcâiele, unul
din șireturi era nelegat – nu știm de la care picior, dreptul sau
stângul, dar era nelegat, observați cum a călcat cu talpa pe el, se
vede bine imprimată urma șiretului în pământul moale…
— De ce sunt ambele încălțări din piciorul drept? întrebă
plutonierul. Să se fi încălțat în grabă și a luat gheata altcuiva?
— E un truc ieftin, tovarășe plutonier, zise Toderașcu, scoțând
batista și ștergându-și fruntea de sudoare. Asemenea indivizi vor să
ne inducă în eroare, dar nu se prinde. Dovada? Priviți aici, vedeți
tot atât de bine și dumneavoastră ca și mine că persoana n-a sărit
într-un picior – să zicem dreptul – deoarece pasul ar fi fost foarte
mic, iar urma ar fi fost, din cauza greutății corpului, foarte adânc
imprimată. Nici n-a fost șchiop, am fi descoperit ca sprijin urma
bastonului sau a cârjei. Dar ceea ce mă face să spun cu siguranță
că a folosit vechiul truc al infractorilor – deci era o persoană lipsită
de dibăcie în derutarea cercetărilor – este faptul că, chiar încălțând
doi teniși sau bascheți de dreptul, nu bănuia că noi descoperim
foarte ușor acest lucru. De ce? Observați, urma de aici este cu
latura apăsată spre dreapta, deci primul pas este cu piciorul drept,
cealaltă este apăsată spre stânga, ceea ce este destul de simplu de
presupus că a fost făcută cu piciorul stâng…
— De ce a încălțat pantofi de tenis sau ghete de baschet? întrebă
Croitoru care continua să mângâie gâtul câinelui ce stăruia cu
botul asupra urmelor.
— Din două motive, răspunse Toderașcu sigur pe afirmațiile sale.
În primul rând să nu fie auzit, să poată sări gardurile mai ușor,
eventual să poată fugi mai lesne și apoi, al doilea motiv și cel mai
serios este faptul că un pantof de tenis sau de baschet se încalță și
se poartă mai ușor, fără jenă dintr-un picior într-altul… Deci cum
e cazul aici, doi în dreptul…
— Mda, așa este, conchise și plutonierul, încântat de felul cum
judeca tânărul grănicer, pe care-l cunoștea încă din toamnă, când
tot așa ceruse ajutorul locotenentului Mirescu, atunci însă, pentru
a descoperi furtul unui porc din ograda unei femei. Ce facem,
mergem mai departe?
— Desigur, zise Croitoru. Nu ne putem opri aici…
— Concluziile nu se pot confirma, numai după două urme, fără
niciun alt indiciu… zise și Toderașcu. Să ne grăbim, că văd că se
adună nori de ploaie…
Într-adevăr, pe cerul până atunci curat ca sticla, treceau lin
grămezi de nori, scămoșați și destrămați ca zdrențuiți de vânt.
Acopereau deseori soarele și umbre alungite mari și uneori continui
se întindeau pe pământ ca niște pete uriașe de funingine. De peste
dealuri venea o boare răcoroasă, de parcă era o răsuflare a
pământului până atunci ținut în umezeala zăpezilor târzii, ieșit
deodată în căldura soarelui sfârșitului de primăvară.
— Hai Prinț, îndemnă Croitoru câinele. Urma! Urma!
Câinele, ascultător, cercetă încă o dată urma pantofului de tenis
sau al ghetei de baschet, umblând cu botul foarte aproape de
pământ, apoi deodată se smuci, se dădu nițel înapoi să-și ia avânt
și sări peste gard cu agilitatea unei pisici. Croitoru dădu drumul la
toată sfoara de urmărire, se cațără într-o clipită peste gard și-n clipa
următoare, întocmai ca un acrobat de circ, fu dincolo. Într-o
secundă îl urmă și Toderașcu, venind la un pas în urma lui.
Plutonierul Patriche, mai greu și voluminos, se depărtă câțiva pași,
izbi cu piciorul în scândurile gardului, le dădu la o parte și trecu cu
mare chin printre uluci.
— E greu, tovarășe plutonier! râse Croitoru.
— Măi, frate, la anii tăi săream și eu gardurile, dar acum, de…
vârsta… nu se mai poate, intru pe porți sau fac ce-am făcut acuma.
Mai simplu și practic…
Se aflau într-o ogradă largă, cu căpițe de fân și de tulei de porumb.
Mult mai încolo se vedea o casă de două camere, cu săliță închisă
cu geamuri și acoperiș de tablă vopsit în roșu. În fața casei o
grădiniță cu flori, iar dincolo de grădiniță se întindeau straturi cu
ceapă verde.
— Asta-i casa ginerelui lui nea Pantelimon, zise plutonierul venind
în urma grănicerilor. E casier la ce-a-pe…
Câinele trecu printre căpițele de fân, stătu câteva clipe într-un loc,
mirosind împrejurul uneia dintre ele, îi dădu ocol de câteva ori și se
opri privind spre Croitoru.
— Să fie oare ceva aici? întrebă plutonierul, luându-și cascheta de
pe cap și ștergându-și fruntea și ceafa cu o batistă mare, cadrilată.
Te pomenești că în vreo căpiță de asta se ascunde blestematul…
— Prinț, urma! Urma! Prinț, urma!
Câinele lăsă iar botul în pământ, mirosi din nou marginile căpiței,
se duse către căpița următoare, dar se întoarse și, lătrând ușor,
începu să tragă cu labele fânul peste care trecuse cu botul de-
atâtea ori.
— E ceva aici! zise Croitoru și trăgând de sfoară căută să
îndepărteze câinele de locul acela, ca să nu-i pună viața în
primejdie.
Toderașcu luă arma în mână, trase închizătorul și rămase în
așteptare cu degetul pe trăgaci.
Plutonierul Patriche era cu pistolul în mână.
Lumea mergea încet pe lângă gardul din uliță, stăruind cu privirea
tot către căpița aceea, curioasă să vadă cedare să se întâmple. Nu
plecase nimeni acasă, așa cum poruncise Patriche. Dimpotrivă,
oamenii parcă sporiseră la număr și atât de mulți se cățăraseră pe
gard, încât dacă acesta nu avea bulumaci puternici desigur s-ar fi
prăbușit sub greutatea lor.
— Mă, care ești, mă, acilea, ieși de bună voie, că de nu îți ciurui
capul cu câteva gloanțe! somă Patriche lovind căpița cu piciorul.
Mă, tu auzi ordinul meu sau nu-l auzi?
Dinspre casă, venea repejor prin ogradă, călcând mărunt, soacra
casierului de la colectivă cu o nuia în mână, o bătrână cocârjată,
cu o broboadă neagră pe cap și fuste lungi și largi, măturând
pământul încât nu i se vedeau târligii din picioare.
— Ce căutați în bătătura lui gineri-miu, mă, nepricopsiților? începu
ea tot apropiindu-se cu nuiaua aceea în mână. Obraz aveți voi de
umblați să furați fânu’ oamenilor ziua în amiaza mare?
— Lasă, mătușă, că nu se întâmplă nimica! îi strigă Toderașcu,
căutând să-i ațină calea.
— E surdă, măi băiete, geaba răcnești la ea, zise Patriche și-i făcu
semn bătrânei cu mâna să se depărteze. Hai, țața Floareo, ia-o din
loc, lasă-ne-n pace…
Bătrâna nu ascultă, veni foarte aproape, puse palma streașină la
ochi și-l privi câteva clipe pe Patriche, când dintr-o parte, când din
alta.
— Dumneata ești tovarășule, ăl mai mare de la post?
— Eu, țață Floareo…
— Io-te că nu te cunoșteam, maică, nici nu prea văz și îmi bate și
soarele ăsta în ochi. Da’ cu ce trebuință prin ograda noastră?
— Hai, du-te-ncolo, nu ne încurca din treabă! stărui Patriche
strigând tare la ureche-i și bătrâna, văzând pistolul din mâna
plutonierului, o luă repejor la picior către tinda casei, în timp ce-și
făcea cruci peste cruci și privea când și când cu teamă înapoi.
— Mă duc, maică, mă duc, iacă mă duc…
Între timp, Croitoru dăduse ordin lui Toderașcu să pună baioneta
la armă și să înceapă a împunge fânul cât se poate mai adânc. Dar
nu făcu decât de vreo două ori treaba asta, că îndată Toderașcu
scoase pe vârful baionetei o mănușă de piele de mărime foarte mică.
— Oho, ce-i cu asta, frățioare? întrebă Patriche și se apropie în
grabă să cerceteze mănușa.
— Cred că este aruncată aici de criminal, zise Croitoru, să dispară
orice urmă. Ia vezi, Toderașcule, că trebuie să mai fie una…
Într-adevăr după câteva scotociri, Toderașcu mai trase afară încă o
mănușă de mărimea și modelul celei dintâi.
Câinele se repezi către ele, lătrând de zor, vrând să le prindă cu
dinții, dar Croitoru îl liniști, trăgându-l ușor de sfoară și
poruncindu-i cât mai calm:
— Lasă, Prinț! Lasă!
— Va să zică criminalul – pentru că cred că la mijloc este un
criminal, chibzui plutonierul –, după săvârșirea faptei, a vrut să se
scape de mănușile cu care a lucrat și grăbit le-a vârât aici. Cum să
mai poarte niște mănuși cu care, poate, a strâns de gât pe cineva?
Apoi a apucat-o în direcția aceasta, urmă el privind către poarta
casei casierului. Și, după câte vedem, ori este o femeie, ori un copil.
Talpa piciorului mică, mănușile la fel… Apoi basmaua…
— Poate să fie și un om anormal ca dezvoltare, își dădu cu părerea
Croitoru. Ce, nu sunt pe lume și din ăștia? Mai ales că, uitați,
mănușile nu sunt model de femeie…
— Da, dom’le! constată și Patriche, privindu-le mai cu stăruință. Ei,
drăcia dracului, cine să fie, frățioare, ăsta de i-a luat viața
bătrânului? Și mai ales de ce i-a luat-o? Furt? Ce dracului să fure
de la el? Mizeria? Răzbunare să fie? Dar pentru ce să se răzbune?
— Poate că s-a omorât singur – stătu nițel în cumpănă Toderașcu –
și urmele astea sunt ale altcuiva, care a venit la el, l-a văzut că s-a
spânzurat, și de teamă să nu fie bănuit ca făptaș, a luat-o la fugă…
Dar nu, nu cred, altfel de ce era îmbrăcat pe jumătate? De ce s-a
grăbit? își luă el seama.
— Mă rog, cercetările au să stabilească, zise Croitoru. Deocamdată
noi să continuăm cu depistarea urmelor, să vedem unde ne duc și
ce mai aflăm pe traseu. Unde ești, Toderașcule?
Celălalt grănicer era undeva după căpițele ce se înșirau în toată
ograda casierului. Stătea aplecat la marginea unui strat de ceapă
și privea cu atenție o urmă abia descoperită.
— Ai mai găsit ceva? îl întrebă Croitoru, îndemnând câinele să
pornească într-acolo.
— Încă două urme tot de forma și mărimea ălora din jurul casei,
zise Toderașcu și se ridică privind cu atenție în dreapta și-n stânga.
Aha, exclamă el, iată una aici pe cărarea care duce către gardul
dinspre uliță… Și mai văd una pe răzor, chiar lângă gard. Veniți cu
câinele încoace… Mai repede că, mi se pare, începe să plouă…
 6

Stăteau pe malul lacului, într-un loc ferit de privirile trecătorilor, la

umbră, sub coroana aplecată a unei bătrâne sălcii, pe un pled
așternut peste lucerna moale, mătăsoasă, și aruncau cu pietre în
apă, întrecându-se care nimerește un stâlp de lemn putrezit, uitat
acolo de pescari, stâlp pe care aceștia își sprijineau odinioară
ghelbereiele cu plase grele, când le lăsau în adânc după pește.
Înadins Alexandru se făcea că greșește ținta, pentru ca Dorina sa
poată avea ea mai multe lovituri, să se bucure și să nu-și strice voia
bună. Își dezbrăcase vestonul, era foarte cald în acea amiază a
sfârșitului de primăvară, își suflecase mânecile cămășii și Dorina îi
admira într-ascuns mușchiulatura brațelor, pieptul lat și puternic,
zicându-și că în mod sigur el practică vreun sport, altfel nu s-ar fi
dezvoltat într-atât de armonios ca un atlet. Fața lui prinsese o
ușoară culoare arămie și numai fruntea ce stătuse ascunsă sub
bonetă era în parte neatinsă de razele fierbinți ale soarelui. Când
arunca pietrele, părul îi cădea în neorânduială peste tâmpla
dreaptă, dar de fiecare dată el avea grijă să-și aranjeze frizura,
potrivindu-și cărarea cu degetele în chip de pieptene. Ea purta o
fustă albă, largă, plisată și o bluză din mătasă tot albă, fără mâneci,
cu decolteu larg, încât pieptul și brațele se roșiseră puțin din cauza
soarelui. Părul negru, lung, și-l prinsese peste cap într-o panglică
albă ca fetele de școală și faptul ăsta o întinerea nespus, dându-i
un aer de adolescentă, răsfățată și veselă, alintată și plină de
exuberanță. Lua pietre de alături de pe pled, mai bine-zis le alegea
pe cele mai rotunde, iar pe cele colțuroase și sparte le punea pe
furiș în grămada lui Alexandru, și le arunca destul de stângaci spre
lemnul acela putred din marginea apei. Uneori nimerea stâlpul, dar
de cele mai multe ori nu, însă când îl nimerea, înadins Alexandru
se făcea ca are treaba, căutând nu știu ce prin buzunarele
vestonului aruncat alăturea pe pled, – când pieptenele sau
chibriturile, când batista sau pachetul de țigări – sau privea pur și
simplu departe pe șosea trecerea sătenilor către „Crăița”, numai să
nu observe și să nu înregistreze victoria ei.
— Uite Alex, ura! Am nimerit! explodă ea după un timp, bătând
zgomotos din palme și bucurându-se ca un copil. Vai, ce bună
țintașă sunt! Am până acuma optsprezece lovituri…
— Câte ai?
— Optsprezece!
— Optsprezece?
— Da! De ce te miri?
— Pentru că ai numai șaptesprezece! o corectă el serios, stând cu
capul plecat asupra vestonului în buzunarele căruia scotocea de
zor, abia stăpânindu-și râsul.
Îi plăcea s-o necăjească, s-o vadă îmbufnată, îi stătea bine când
buza de jos se răsfrângea ușor ca la copiii bosumflați, în timp ce
apele albastre ale ochilor se întunecau a noapte.
— Deci să țin minte: șaptesprezece…
— Cum șaptesprezece, Alex? sări ea ca arsă. Tu ai până acuma zece
lovituri și eu am avut șaptesprezece. Dar n-am nimerit adineaori
încă o dată? Deci am făcut optsprezece…
— Serios? Ai nimerit?
— Cum, n-ai văzut?
— Nu, n-am văzut, tocmai căutam o țigară prin buzunare,
răspunse el candid.
— Uf, fi-ți-ar țigara a naibii să-ți fie! izbucni ea plină de nervi și
căută să-l lovească peste mână ca să-i strivească pachetul de
„Aroma” și cutia de chibrituri ce le ținea strânse îa pumn. Nu știu
cum se face că mereu nu ești atent când arunc eu!
— Nu-i nimic, o liniști el, mai aruncă o dată, că pietre avem
berechet și, dacă nimerești, faci optsprezece puncte și gata, nu-i
nicio supărare…
— Cum să mai arunc o dată? se bosumflă ea răsfrângându-și iar
buza de jos a supărare. Crezi că mai nimeresc?
— Dacă nimerești, e foarte bine, dacă nu se arată pricea…
— Cum, Alex, tu crezi că eu te-am mințit? se revoltă Dorina și,
prinzându-l de umeri, încercă să-l scuture zdravăn întorcându-l cu
fața către ea. Hei, unde te uiți? Privește aici, în ochii mei. Așa.
Spune, astfel de părere ai tu despre mine? Se poate?
— Bine, fie, ai optsprezece puncte, se învoi el arătându-se
mărinimos și dădu din mână în semn că „treacă de la mine, iată
sunt înțelegător!”. Mi-e teamă că ai să începi să plângi și știi melodia
aceea: „Nu-ți șade bine când plângi…” Așa că…
— Uite, chiar am să încep să plâng! se întoarse ea cu spatele și își
acoperi ochii cu palmele. Ești rău… Crezi că am nevoie de
generozitatea ta? De mila ta?
— Ei, hai fii cuminte, zise el liniștitor și o prinse de după umeri,
apropiind-o de pieptul său. Îi mângâie ușor părul, încercă apoi să-
i ia palmele de pe obraz ca să-i șteargă lacrimile, dar ea se împotrivi,
nu se lăsă și continuă să stea cu capul tot plecat, suspinând încet.
Plângea? Nu plângea?
— Dorina, mă asculți? încercă el să-i înalțe fruntea.
— Ce vrei?
— Uite, continuăm jocul. Am ambiție să te ajung din urmă. Ce
naiba, înțelege și tu că mi-e necaz, eu sunt militar, sunt grănicer,
se poate să fiu întrecut de-o fată la tir?
— Aha, mi-ai dat o idee! se întoarse ea deodată cu ochii înlăcrimați,
dar lacrămile parcă râdeau de-o ascunsă și răutăcioasă bucurie.
Am să-i spun lui Mirescu că ești un prost țintaș, așa am să-i spun,
să te pedepsească, să te pună planton sau să te închidă în podul
pichetului! Asta am să fac! Sau știi ce? Mai bine să te închidă în
cușca câinelui să te mănânce puricii! Așa! Uite că pot să fiu și rea!
De ce râzi? Alex, tu n-auzi? De ce râzi? Nu râde, că mă enervează
indiferența asta a ta, înțelegi? Tu n-auzi?
Alexandru râdea cu hohote și atunci ea începu să-i care la pumni
în spinare cu nemiluita; dădea ca într-o tobă, îi simțea omoplații
puternici sub pumnii ei mici și firavi, dar continua să-l lovească
fără istov, suflând din greu de efortul făcut, fără însă să se lase,
fără să renunțe, ci îndârjindu-se mai tare cu fiecare clipă care
trecea.
— Na, mai râzi?
— Ce „na”?
— Pumni. Ți-am cărat în spinare două mii de pumni.
— Mie? se miră el, înălțând sprâncenele și privind-o nedumerit, de
parcă atunci s-ar fi sculat dintr-un somn.
— Da, ție!
— Tot ce se poate, dar n-am simțit nimic. Poate că n-am fost
acasă…
— Nesuferitule!
Îi întoarse îmbufnata spatele, cu palma apăsându-și pieptul –
simțea cum îi bate inima, tare, puternic, parcă să-i taie răsuflarea.
Obosise. Panglica i se desprinsese din păr, era undeva pe pled, iar
părul îi cădea peste frunte, acoperindu-i ochii. Tăcută, căuta în
poșetă, luă pieptenele, se pieptănă încet, cu grijă, își prinse după
aceea peste păr panglica albă, după care tot fără să-l privească pe
Alexandru se culcă pe spate în lungul pledului, cu mâinile sub cap
și ochii ațintiți spre bolta de umbră a salciei.
— Te-ai supărat?
— Lasă-mă-n pace!
Era categorică. Mai bine-zis vroia să fie categorică pentru că el
vedea, era limpede cum o încearcă un zâmbet, cum surâsul acela
ce-l ținea ascuns arunca totuși o lumină peste obrazul ei îmbujorat
de efortul ce-l făcuse. Dar nu-i mai zise nimic, se făcu a n-o băga
în seamă, însă după o clipă, pe furiș, prinse a o privi lungi și
stăruitor, cum stătea culcată acolo pe pled sorbind-o parcă din
ochi. Îi mângâia cu privirea umerii pigmentați de razele soarelui,
sânii mici ce se ghiceau sub bluză, trupul plăpând, firav, cu șolduri
mici și picioare frumoase, mândria oricărei balerine în lumea
visurilor ei. „Îmi place, tare mult îmi place, gândea el, are ceva din
însăși gingășia baletului, intuiesc grația ce-ar fi avut-o mișcările ei
în dans, trăirile ei, sentimentele ei…”
Furat de gândurile pentru ea, se uitase cu țigara în mână, fără s-o
aprindă și tot bătându-i capetele de cutia de chibrituri, era aproape
gata să-i scuture tot tutunul. Într-un târziu o puse între buze,
scăpără un chibrit și trase câteva fumuri în piept, adânc, cu
voluptate, slobozind rotocoale alburii sub bolta frunzișului pe care
le împrăștia apoi cu mâna.
O mai privi câteva clipe și văzând-o că stă neclintită, cu ochii
deschiși, aproape fără să clipească, zise:
— Pot să te întreb ceva?
— Da…
— Mai ești supărată pe mine?
— Dar cine ți-a spus că sunt supărată? zâmbi ea și se ridică în
capul oaselor, potrivindu-și părul pe frunte. A fost un joc, nu? Și eu
înțeleg jocurile… Numai că de pedeapsa ce trebuie să ți-o dea
Mirescu să știi că nu scapi! Vai, ce rușine: grănicer și nu poate lovi
o țintă! Și încă zvârlind cu piatra!
Începu să râdă, să-l sâcâie, lovindu-și unul de altul pumnii mici,
apoi îl trase de păr și-i răsuci nasul până la durere.
— Aha, mi-am adus aminte de ceva! izbucni ea vesel. Vino mai
aproape…
— Ca tu să zici că ai o casă, să-mi apeși ochii închizând ferestrele,
să-mi închizi gura ca pe o ușă, și să-mi răsucești nasul ca pe o
cheie… Lasă, că nu se prinde… Vreau mai bine să te întreb ceva
foarte serios… Ceva care mă frământă…
— Ce anume?
— Uite ne-am jucat, am glumit, dar oricât aș vrea, nu-mi iese din
cap cele ce mi-ai spus când veneam încoace, la ieșirea din sat…
— Ce ți-am spus? încruntă ea sprâncenele.
— Că și tu l-ai fi putut omorî pe conte…
— Da, și de ce te miri? E o imposibilitate? Nu e nicio imposibilitate.
L-aș fi omorât oricând, în orice împrejurare și fără niciun fel de
remușcare, fără niciun fel de reticențe!
Alexandru o privi câteva clipe cu niște ochi parcă străini, apoi
rămase pe gânduri cu țigara în mâna, uitând chiar să-i scuture
scrumul ce era gata să cadă pe pled. Mai trase un fum, două, trei,
apoi zvârli restul țigării cu un bobârnac departe, în apă și-l privi
cum plutește sfârâind ușor către lemnul acela putred al pescarilor.
Fruntea i se încrețise, ochii parcă îi ardeau sub pleoape, o bruscă
nemulțumire puse deodată stăpânire pe el. Ar fi fost oare capabilă
Dorina de așa ceva? se întrebă el stăpânit de o neliniște lăuntrică,
nu atât pentru gestul în sine, care, în definitiv, controlat sau
necontrolat, îl putea face oricine ar fi avut sânge rece și motive
foarte puternice în acest sens, ci pentru faptul că mintea lui refuza
să-și închipuie că ea, iubita lui, o ființă atât de plăpândă, de o
sensibilitate deosebită și de o puritate sufletească cum rar îi fusese
dat să întâlnească, ar fi putut include în caracterul ei două linii
diametral opuse.
— Nu uita Alex, urmă ea, că eu mi-am pierdut tot ce-și poate avea
un copil mai scump pe lume: părinții. Mama a murit în accidentul
acela de tren, dar ajunsese ca vai de ea din pricina dispariției tatălui
meu. Și tata…
— Te-am mai întrebat duminica trecută când am fost la tine, crezi
că Tegaș ăsta de și-a luat zilele are vreun amestec în dispariția lui?
Atunci ai evitat să-mi dai vreun răspuns…
— Și poate evit și acuma…
— De ce? Nu ai certitudinea vinovăției lui?
— Ba da, dar vreau să văd ce-or să stabilească cercetările astea
care au început azi dimineață. Sunt ferm convinsă că voi afla ceva
despre tatăl meu…
— Crezi că trăiește?
— Nu, nu cred, cu toate că, ah, dumnezeule, ce n-aș da să-l știu în
viață! Dar uite, sunt mai mult de douăzeci de ani de atunci, cred că
a murit, altfel nu ne lăsa el fără nicio știre cât de mică despre soarta
lui…
— Poate că v-a părăsit…
— Tata? se miră Dorina și pe chip îi trecu un zâmbet amar,
stingher, de durere. Nu l-ai cunoscut, Alex, și de aceea poți vorbi
așa… Crede-mă, era în stare să mă ia cu el pe schele, să stau
printre grămezile de cărămizi și stivele de bârne de dimineața până
seara târziu, numai să mă aibă în ochi, să mă știe aproape de el…
Tuturor mă arăta, se mândrea cu mine spunându-le că sunt
frumoasă și cuminte, că sunt ascultătoare și învăț bine. Ce mai, știi
cum își laudă părinții copiii, mai ales dacă nu au decât unul! Iar de
mama era atât de îndrăgostit, încât mergea cu ea numai de mână
pe stradă sau o ținea de după umeri, de parcă ar fi fost în primele
zile ale căsătoriei. Ah, blestemată să fie ziua când a încheiat târgul
cu contele ăsta! Nu, sunt ferm convinsă că Tegaș a știut totul despre
dispariția tatălui meu, el este autorul probabil al morții lui…
— Mă rog, nu vrei să-mi spui, dar pesemne că ai unele indicii care
te fac să susții afirmațiile astea…
— Am, dar astăzi ele nu mai fac doi bani, zise Dorina cu părere de
rău.
— De ce?
— Pentru bunul motiv că la mijloc e vorba de un martor care nu
mai există. Un martor care putea aproba oricând vinovăția contelui.
— Ce martor?
— E vorba de unul Licu Tănase, om sărac, care a auzit din
întâmplare, la castel, tot planul urzit de Tegaș pentru moartea
tatălui meu…
— Serios? Și unde-i omul ăsta? Poate că…
— Stai să vezi, îl opri ea. Acest Licu Tănase era într-o cameră,
repara o sobă de teracotă, iar în salonul alăturat se găseau mai
mulți bărbați, nu i-a știut niciodată cine au fost, dar a recunoscut
glasul lui Tegaș, nițel aspru, supărat care a spus la un moment dat:
„Dacă italianul ăsta ne scapă, după ce ne dă cheile bisericii, s-a
dus dracului toată strădania noastră!” La câteva zile, omul foarte
cinstit, văzând-o pe mama plânsă de dispariția tatălui meu, a venit
la noi în curte și i-a spus tot ce-a auzit. Fără să mai stea pe gânduri,
mama s-a hotărât chiar în seara aceea să-l dea în judecată pe
Tegaș, avându-l pe Licu Tănase martor. A treia zi însă, în zori, omul
a fost găsit mort, curentat cu o sârmă, ce chipurile s-ar fi desprins
de pe stâlpii din marginea comunei și ar fi călcat din nebăgare de
seamă pe ea. În situația asta, îți dai seama că orice acuzație, fără
măcar o probă, un martor, n-avea niciun fel de șansă. Așa că mama
a renunțat…
— Eu cred, după câte înțeleg, zise Alexandru, că Tegaș n-a fost
străin nici de moartea acestui Licu Tănase…
— Categoric. Omul a fost urmărit, probabil că cineva l-a auzit ce i-
a spus mamei, sau mama a fost auzită a doua zi că-l are pe Licu
Tănase martor și soarta sobarului a fost pecetluită până seara…
— Da, într-adevăr, consimți Alexandru, ai toate motivele să-l acuzi
pe conte de dispariția tatălui tău…
— Atunci, mă înțelegi, Alex, de ce l-am urât toată viața pe acest
mojic, care dacă n-a făcut rău nimănui din sat, încât a reușit să se
facă simpatic țăranilor, în schimb m-a adus în situația să nu mai
am familie, să-mi trăiesc zilele singură, infirmă, departe de dreptul
ce ți-l dă viața să iubești și să fii iubită, cu durerosul sentiment în
suflet că în fiecare zi, cu fiecare clipa tinerețea mea trece, se stinge
și simt că nu am niciun rost pe lumea asta…
Începu să plângă, îngropându-și fața în palme, scuturându-și
umerii în suspine înăbușite, ascunse.
— Hai, te rog, liniștește-te, îi ceru Alexandru, n-are rost să te
întristezi, toate se vor aranja cum trebuie…
— Uite, Alex, înălță ea ochii înlăcrimați, iartă-mă că plâng, dar tu
ești primul meu confident, ești primul meu prieten adevărat, primul
om pe care-l simt foarte aproape de mine, uite îți mărturisesc ție
acuma sincer și deschis că atâta ură am avut împotriva acestui
conte, împotriva acestei fiare, care ori de câte ori îl întrebam de tata
îmi zâmbea în nas și lăsa să se înțeleagă că dacă i-aș permite să
pună mâna pe mine, ar fi în stare să-mi destăinuie ceva, îți spun,
am avut atâta ură împotrivă-i, încât atunci când am fost în fața lui,
singură cu el, și împrejurări au fost destule, aș fi fost în stare, cât
sunt de slabă, să-i pun genunchiul în grumaz și să-l crestez cu
cuțitul, să-l facă – înainte de a-și da sufletul – să-mi mărturisească
totul despre tata, să-l chinui înainte de moarte și să-l fac să
vorbească, să-l întreb cine i-a dat lui dreptul să-mi ia fericirea
familiei mele, cine i-a dat lui dreptul să lase pe drumuri o femeie și-
un copil… Și dacă n-ar fi vorbit, i-aș fi împlântat cuțitul în grumaz,
fără teamă, fără remușcări, cu certitudinea că-mi fac singură
dreptate, știu, împotriva legii, dar îmi fac! De aceea, Alex, când azi
dimineață am auzit lumea în sat că Tegaș a fost găsit spânzurat,
unii spun că ar fi fost omorât, cred că am fost singura care m-am
bucurat, așa cum te bucuri de pildă de viață!
— Te înțeleg, Dorina…
— Știu, am văzut adineauri, când m-ai întrebat dacă și eu l-aș fi
putut omorî pe conte și ți-am răspuns afirmativ, ai făcut niște ochi
mari, mari de tot, desigur m-ai condamnat în sinea ta, ți-ai anulat
într-un fel părerea bună ce ți-o făcuseși despre mine, dar dacă ai fi
în locul meu, dacă ai trăi zbuciumul meu, atunci cel puțin m-ai
compătimi…
Trecea o mașină pe șosea, un turism albastru și-n urma lui se înălța
un nor de praf, alburiu și dens ce începu a se împrăștia peste câmp
și peste apa lacului. Mașina dispăru apoi pe drumul către pădure,
dincolo de „Crăița” și nu se mai văzu.
— Aceea a fost mașina miliției, zise Alexandru arătând cu capul în
urma ei. Cred că s-au încheiat primele cercetări…
— A fost chemat și Mirescu?
— Nu știu, nu cred, e o chestiune care nu-i de competența noastră,
dar ne-a cerut plutonierul Patriche de dimineață câinele de
urmărire…
— Și? S-a descoperit ceva?
— Până ce am plecat eu, băieții nu se întorseseră încă la pichet, așa
că nu-ți pot spune nimic. Dar dacă sunt urme, în mod sigur câinele
nostru își face datoria. Numai ca a dat puțină ploaie de dimineață
și…
— Și? Ce-i dacă a plouat?
— Câinele nu mai poate face nimic. Se pierde mirosul urmei…
— Uite acuma ce soare e și ce cald… Nu ți-e foame, Alex?
— Puțin…
— Mâncăm?
— Execut orice ordin ca să nu mă spui comandantului și să mă
închidă în podul pichetului! râse Alexandru și-o săruta ușor pe
umărul drept.
— Nu, am spus în cușca câinelui, corectă Dorina. Să dormi acolo
cu puricii…
— Fie și-acolo…
Dintr-o sacoșă de material plastic, Dorina scoase mai întâi un
șervet alb și-l întinse în chip de față de masă peste pled. Dădu apoi
la iveală pe câteva farfurii, tot din material plastic, o bucată de
brânză proaspătă, câteva ridichi, ouă fierte, un serviciu de muștar,
sare și piper, apoi patru șnițele, o pâine albă, doua pahare și trei
sticle de bere…
— Oho, avem și băutură! exclamă Alexandru și copilărește își frecă
palmele de bucurie, de parcă ar fi fost un băutor de întâia mână. Și
încă bere…
— Am luat numai trei sticle, pentru că am observat că nu bei, zise
Dorina, în timp ce rânduia lângă farfurii furculițele și cuțitele.
Duminica trecută, la „Crăița” n-ai băut mai mult de două halbe…
— Nu, nu prea beau…
— Ori era comandantul de față? râse Dorina și-i întinse ridichile să
le curețe. Te cam temi de Mirescu…
— E un om admirabil, zise Alexandru în timp ce cu un cuțit începu
să descojească ridichile. Cult, manierat, are cum s-ar spune simțul
măsurii, știe să se orienteze foarte bine în orice problemă. Dar în
primul rând e un om drept și pentru asta este foarte mult iubit de
către băieții de la pichet…
— O, dar îl lauzi atâta de parcă vrei sa mi-l aduci la însurătoare!
vorbi Dorina și-i puse lui Alexandru pe farfurie o bucată de șnițel.
— Ai adus vorba despre dânsul și nu ți-am spus decât ceea ce am
crezut de cuviință că-l caracterizează, esențialul. Mă rog, e părerea
mea sinceră, dar te asigur că este și a tuturor celor care-l cunosc…
— Nu pot decât s-o fericesc pe Silvia că are un asemenea soț, zise
Dorina și începu sa taie pâinea, dar Alexandru, sfârșind de curățat
ridichile, n-o lăsă și se apucă el și de treaba asta. Și unde mai pui
că s-a înscris și la Drept, la fără frecvență. Un om cu multă voință…
Hai, te rog, mănâncă!
— Mulțumesc, îndată, dar mai întâi…
Alexandru umplu paharele cu bere și înălțând unul, zise zâmbind,
privind-o pe Dorina:
— Duminica trecută, seara, la „Crăița”, locotenentul Mirescu, dacă-
ți amintești, ridicând halba de bere, a spus „să bem pentru cei care
ne sunt dragi”, așa este?
— Întocmai!
— Acum eu spun că beau pentru tine, pentru că tu îmi ești dragă,
urmă Alexandru și, după ce făcu un semn de sărut cu paharul în
dreptul buzelor, îl dădu peste cap dintr-o singură răsuflare.
— Ce frumos vorbești tu, Alex! zise Dorina emoționată, cu ochii
strălucind în lacrimi. Pot spune oare că după ani de zile în care
bărbații, nu că nu m-au plăcut, dar m-au ocolit, am găsit, în sfârșit,
pe cel care va da un nou curs vieții mele?
— Da, draga mea.
— Ce fericită sunt! exclamă ea. Ce fericită! Știi, Alex, că de când te
cunosc câteodată parcă-mi pierd mințile, zău așa!
— Cum asta? se miră el.
— Zău, crede-mă, țin foarte mult să fac în clasă lecții frumoase, dar
de când cu tine, vorbesc, vorbesc, privesc copiii și, deodată, gândul
îmi zboară către tine, te urmărește, te cheamă, te caută, te vrea…
„Ce face el acuma? îmi zic. O fi la pichet? E plecat pe frontieră? O
fi trist? Vesel? Are vreo nemulțumire, ceva? Se gândește oare la
mine?”
— Serios?
— Foarte serios, Alex. Când plouă mi-e teamă că te udă ploaia și ai
să răcești, noaptea când văd rachete colorate înălțându-se spre cer
sau când aud împușcături mai aproape sau mai îndepărtate, îmi
zic în sinea mea „bine ar fi să nu se întâmple nimic, să nu fie el pe
acolo, să se afle în clipele astea în pat și să doarmă…”
— Dacă fiecare fată s-ar gândi la iubitul ei grănicer, „bine ar fi să
doarmă” sau „să nu fie acolo unde se aud împușcături”, interveni
Alexandru râzând, atunci cine ar mai păzi granița… stimată
domnișoară?
— Nu știu, poate că ai dreptate, dar așa mă gândesc eu și cred că
acelea de care vorbești tu tot așa se gândesc și ele… Nu cred că
există femeie care-și iubește cu adevărat bărbatul să nu se teamă
pentru viața lui. Greșesc cu ceva că mă tem pentru viața ta?
— Deloc!
— Sau știi, Alex, altceva, uite, foarte curios, stau câteodată în clasă
și, tot gândindu-mă la tine, parcă te văd undeva într-o bancă,
cuminte-cumințel cu mâinile la piept, mă asculți, îmi urmărești
expunerea, fiecare gest, fiecare vorbă, îți întâlnesc privirea, ochii
aceștia căprui care m-au fascinat din prima clipă și mă tulbură și
acuma… Și nu numai într-o clasă te văd, ci în toate în care intru,
în fiecare tu ai locul tău în bancă, și eu îți zâmbesc, și-ți spun în
gând că te iubesc, că te doresc, îți șoptesc și te implor să fii sincer
cu mine, să nu-mi dai iluzii care, o dată pierdute, vor da loc
durerii… Odată, în timpul unei ore, când copiii își scriau de zor
extemporalele, chiar am încercat să-ți fac o poezie…
— Zău? Faci și versuri? se miră Alexandru oprindu-se din tăiatul
fripturii.
— Pentru tine am început să fac, mărturisi ea sincer. Dar nu le
consider poezii adevărate, ci numai sentimente adevărate…
— Ce poezie mi-ai tăcut?
— Nu-mi amintesc decât o strofă…
— Spune-mi te rog strofa aceea.
— Nu, nu ți-o spun pentru că, ți-am mărturisit, îmi dau seama că
e departe de a fi o poezie.
— Dar m-ai asigurat ca sunt sentimente adevărate, stărui
Alexandru. Te rog spune-mi strofa aceea să văd cum te-ai gândit la
mine… Da? Mi-o spui?
Dorina înălță privirea către bolta de umbră a salciei, căutând să
rememoreze în gând versurile, apoi, amintindu-și, îl prinse pe
Alexandru de mână și zise:
— Ascultă, Alex, uite mi le-am reamintit, dar să nu râzi de mine,
zău, te rog, nu sunt poetă…
— Cum o sa râd, fată dragă? Se poate să râd de sentimentele cuiva,
de sentimentele tale, mai ales că-s adresate mie?
— Bine. Iată strofa aceea:

Mi-ai picurat în suflet a dragostei licoare

Zile și nopți în șir mă vei iubi tu oare?
Te chem, te strig, te caut în dimineți senine
Și sunt îndurerată când nu ești lângă mine…

— Foarte frumos! exclamă Alexandru. Îți mulțumesc foarte mult

pentru sinceritate. Dar știi că ai talent?
— Ei, am talent…
— Categoric, ai talent…
— Lasă, nu mai fi drăguț, știu că mă flatezi, dar ți-am spus, am
început să scriu poezia în ora aceea, vroiam să-ți comunic niște
sentimente ale mele, să-ți spun ceva, să-ți vorbesc… Așa cum de
obicei vorbesc cu tine în fiecare clipă… Hai să sfârșim masa…
Au mâncat, au strâns farfuriile, paharele, tacâmurile, le-au pus în
sacoșă, după care s-au culcat unul lângă altul pe pled și au stat așa
multă vreme fără să-și vorbească, fiecare cu gândurile lui, cu
frământările și dorurile lui. În jur, peste câmpul mirosind a fân
proaspăt, peste apa lacului, peste satul din vale se așternuse o
liniște de codru și numai când și când clopotul cel mare de la
biserica ce-și înălța turla albă dintre salcâmi bătea rar, o singură
lovitură, în dungă, așa cum se obișnuia să bată ori de câte ori cineva
pleca dintre cei vii. Era de-acuma după-amiaza și pe șosea
începuseră să treacă spre „Crăița” grupuri-grupuri de țărani, unii
pe jos, alții pe biciclete, se vedea și „turcul” Toloacă împingând
căruciorul, cu fesul lui roșu dat pe ceafă, iar într-acolo, către
pădure se deslușea foarte vag vioara bătrânului țigan care, pesemne
trecea, cerșind un ban printre mesele la ora aceea fără multă
clientelă.
Într-un târziu, Dorina îl prinse ușor pe Alexandru de mână și-l
întrebă mai mult în șoaptă:
— Dormi, Alex?
— Nu, nu dorm…
— Dar ce faci?
— Stau cu ochii deschiși și număr frunzele salciei.
— Serios? Câte sunt?
— Până acum am ajuns la două milioane și vreo cinci sute patruzeci
și șapte de mii. Dar mai am de numărat…
— Bine, numără mai departe…
Tăcu și nițel supărată se întoarse cu spatele. „Nu, de bună seamă,
își zise, ori eu sunt o absurdă, sunt o exagerată, îi pretind prea
mult, ori el, asemeni mie, n-a mai avut nicio legătură atât de
apropiată ca până acuma și nu știe cum să se comporte. Uneori e
vesel, foarte vesel chiar, apoi deodată îi piere acea veselie și chipul
i se întunecă, parcă visează… Uite, de pildă acuma, nu i-am zis
nimic, n-am făcut nimic, dimpotrivă, i-am spus cum la școală mă
gândesc la el tot timpul, s-a bucurat, am văzut cum s-a bucurat,
apoi, deodată, parcă s-a închis în el, nu mai e cel de acum un sfert
de ceas. De ce oare s-a îngândurat? De ce spune că mă iubește, că-
i lipsesc foarte mult, dar cu toate astea păstrează o anumită
distanță, are o anumită rezervă, îi lipsește înflăcărarea aceea,
nebunia firească a dragostei pe care o intuiesc, pe care aș dori să i-
o cunosc, să se dezlănțuie, să mă copleșească cu dezmierdări și
sărutări – ah, cât le aștept, de când le aștept – să amețesc
îmbrățișări și cuvinte pline de căldură și adevăr despre iubirea
noastră, despre ce este și ce va fi peste timp? Nu cumva are
remușcări? Dar de ce să aibă remușcări? Pentru ce? Ah, îl iubesc,
îl iubesc, îl iubesc și-l doresc, dar el se poartă cu mine ca și când
ar avea lângă el o școlăriță…”
Alexandru simți că ea este iar bosumflată, și o întoarse la rându-i
cu fața către el.
— Te-ai supărat, Dorina?
— Nu.
— Vroiai să-mi spui ceva?
—…
— Spune, vroiai să-mi spui ceva?
— Nu, nu vroiam să-ți spun nimic…
El nu mai insistă și se ridică, luă din buzunarul vestonului o țigară,
o aprinse și se duse lângă malul lacului, călcând alene, parcă
numărându-și pașii și gândurile. Privi apa tulbure după ploaia de
dimineață și curios se întrebă de ce azi nu se mai văd copiii la
pescuit. Pesemne, își răspunse singur, s-au îngrămădit prin jurul
casei contelui asistând la cercetările ce le face miliția…
Încerca să se gândească la toate astea, dar în minte îi stăruiau încă
frământările lui dintâi care, de-un ceas și ceva, nu-l slăbeau o clipă
și-l înlănțuiau puternic și dureros. „E tare frumoasă, își zise,
inteligentă, cultă, ar putea oare ca în caracterul ei să fie două linii
diametral opuse? Pe de o parte corectitudinea, cinstea, mila,
umanismul, onestitatea; pe de alta cruzimea, lipsa de scrupule,
setea de sânge, un anumit voluntarism, dorința de răzbunare cu
orice chip… Chiar ar fi fost în stare să-l înjunghie pe conte cu
cuțitul, numai să-și răzbune suferința, să-și răzbune moartea
tatălui? Pot eu iubi o asemenea femeie, cu un asemenea caracter,
de-o asemenea construcție psihică? Dar, stai, oare într-adevăr are
ea o asemenea construcție psihică? De unde până unde am scos
acuzațiile astea? Numai din unele mărturisiri ale ei pline de
teribilism că ar fi făcut și ar fi dres? M-a întrebat ce fac. Ce-i puteam
spune că fac? Număr frunzele salciei… Îi puteam spune că-mi
număr clipele de zbucium și de frământări în aflarea unui adevăr?”
Zvârli țigara în apa și se întoarse pe pled sub salcia cu ramurile
plecate până aproape de pământ.
— Unde ai fost, Alex? îl întrebă ea, ridicându-se în capul oaselor.
— Pe malul apei…
— Ai măsurat-o? Câți litri are lacul asta?
El înregistră ironia, zâmbi și-și trecu degetele prin păr, aranjându-
și frizura. Rămase apoi în picioare, nu știa ce să facă.
— Mai ești supărat?
— Eu? se miră el. Dar nici n-am fost.
— Îți fac o propunere, vrei?
— Să văd mai întâi propunerea…
— Hai către casă…
— Bine, mergem, acceptă el, dar nu ne întoarcem pe drumul
obișnuit. Trecem pe la „baraca pescarilor”…
— Cum zici tu…
Începuse să se lase răcoarea serii. Deasupra stejarilor ce
ascundeau restaurantul „Crăița” se ridicau suluri de fum și peste
câmp se auzeau zvonurile hărmălaiei de glasuri, însoțite de
cântecele unei viori și ale unui acordeon. Pe șosea oamenii se
duceau și veneau la și dinspre pădure în obișnuitele lor plimbări
duminicale.
Când ajunseră, se întunecase aproape de-a binelea. Baraca stătea
singuratică în câmp, cu lemnul înnegrit de ploi, cu acoperișul de
draniță putrezit și geamul spart, prăfuit. Dincolo de ea se întindea
lacul, dar aci apa era plină de stufăriș și mătasea broaștei, oamenii
abandonaseră locul pescuitului, se mutaseră mai la vale, baraca
rămăsese însă la locul ei, n-o putuseră clinti, alergau până aci la
vreme rea și se adăposteau de ploaie sau își făceau de mâncare
înapoia ei, unde înjghebaseră un cuptor de cărămidă, acum
părăsit, cu plita și cărămida crăpate.
Dorina trase zăvorul, deschise ușa larg la perete și rămase pentru
o clipă în prag, căutând să pătrundă cu privirea întunericul
dinăuntru. Venea de sub grinzi și din pereții de lemn putred un
miros greu de aer stătut, închis, de catran și baltă nămolită.
Alexandru o prinse de după umeri, își apropie capul de al ei, îi
simțea mireasma părului în nări.
— Vrei sa intrăm? propuse el.
— De ce ai vrut să trecem pe aici?
— Să ne amintim, spuse el simplu. De câte ori trec, mai ales
noaptea, îmi amintesc… Uite, parcă te văd acolo, în colțul acela.
Înfricoșată, ghemuită, udă de ploaie…
— Lasă că ai fost rău…
— Dacă zici tu…
Intrară. Ea călca ușor, cu teamă, parcă aceeași teamă de atunci
pusese din nou stăpânire pe ea. El o ținea de mână, căuta să i se
uite în ochi.
— Noaptea aceea ploioasă, zise el, a adus zilele astea frumoase…
Ea întoarse capul, ochii-i străluciră viu și un zâmbet i se schiță
fugar în colțul buzelor.
— M-ai ținut, uite, în colțul acela cu mâinile sus, îi reproșa ea și
buza de jos i se răsfrânse a supărare. De ce m-ai ținut așa?
— Așa cere meseria noastră…
Dorina se duse, călcă peste paie, se apropie de colțul întunecat al
barăcii. Încercă să pipăie cu mâna scândurile negre…
— Stai, nicio mișcare, mâinile sus! strigă deodată în spatele ei,
Alexandru, și ea speriată se întoarse brusc, cu palma pe piept, abia
stăpânindu-și bătăile inimii.
— Vai, parcă…
El se repezi, o prinse în brațe, îi lăsă capul pe spate și o sărută mult
și pătimaș, zdrobindu-i buzele, apăsându-i sânii cu pieptul,
stăpânindu-i zvârcolirile mâinilor.
— Atunci… atunci… ți-aș fi sfâșiat buzele, șopti el întărâtat. Cum
mi-ar mai fi potolit setea gura asta a ta…
Stătură așa poate un minut, două sau mai multe, îmbrățișați. Apoi
el scoase pledul din sacoșă, îl întinse pe barca răsturnată, îi spuse
să se așeze.
— E târziu, Alex, zise ea.
— Stăm puțin, ne odihnim și mergem…
Afara era liniște, se lăsase noaptea, luna se strecura prin pânza
norilor, dând când și când strălucire lacului. Broaștele prinseseră
a orăcăi în stufărișuri, se auzeau cum fac „plici”, sărind în apă,
împinse parcă de niște resorturi nevăzute.
— De unde veneai atunci? întrebă într-un târziu Alexandru și-o
culcă pe Dorina pe brațele sale. De multe ori am vrut să te întreb,
dar am crezut că-mi vei spune singură…
— Nu-mi face nicio plăcere să-mi aduc aminte, te rog crede-mă,
vorbi ea moale. Nu ți-a spus Mirescu?
— Nu.
— Credeam că ți-a spus. M-ar fi scutit de explicații care mă
îndurerează…
— Nu, nu mi-a spus nimic…
Dorina oftă tare, din adâncul pieptului și rămase cu privirea țintă
către grinzile de deasupra. Pe chip i se așternuse o umbră de
întristare.
— Mă rog, dacă ți-e greu să-mi spui, nu spune, zise Alexandru și-i
mângâie fruntea ușor, apoi părul, și iar fruntea.
— Ba, am să-ți spun, hotărî ea. Nu e nimic de ascuns. Ție nu-ți pot
ascunde nimic, mai ales că nu sunt vinovată…
— Te ascult…
— Ți-am spus atunci că veneam de la S.M.T., de la inginerul
Dumitriță…
— Da, mi-ai spus…
— Ei, de la el veneam, ăsta-i adevărul.
Alexandru rămase încremenit, ceva îi săgetase întregul trup, parcă
un cuțit i-ar fi despicat spinarea în două. Ea simți tresărirea lui, îi
prinse mâna, mâna parcă avea un ușor tremur, ceva se zvârcolea
în el, înțelegea, își da seama. „Doamne, ce prostie am făcut, își zise.
Nu, nu trebuia să-i spun, îl pierd… am să-l pierd și asta înseamnă
sfârșitul meu!” Vorbi cu glasul frânt, dar vroia să fie liniștitor:
— Nu, Alex, nu e ceea ce crezi tu, degeaba te frămânți…
El tăcea, privea undeva în noapte pe ușa deschisă, poate fața
argintie a lacului, poate într-aiurea, cerul sau pădurea.
— Îl știi pe Dumitriță ăsta? întrebă ea.
— Nu, nu-l cunosc cum arată, l-am auzit numai pe comandant
vorbind de câteva ori cu el la telefon…
— E un ramolit, n-are mai mult de patruzeci de ani, dar după cum
arată, zici că-i trecut de șaizeci. Nopți pierdute în chefuri, uneori în
scandaluri, are o față îmbătrânită peste măsură de mult, dar și el e
ca un schelet umblător, abia se țin hainele pe el. Face pe don-juan-
ul, pe craiul, l-a prins nevastă-sa cu o femeie de la ferma de păsări
a Stațiunii – auzi până unde a ajuns! – și și-a luat bagajul și a plecat.
— Cum ai ajuns la el? întrebă printre buze Alexandru.
— Mi-a trimis vorbă că vrea să dea lecții de pian fetiței. Are o fetiță
de vreo șase ani. Mirescu mi l-a recomandat, a insistat prin Silvia,
n-am avut ce face, de unde să știu eu că-i atât de măgar…
— Dar ce-a făcut?
— N-a făcut nimic, fii liniștit, îl asigură Dorina și-i strânse mâna cu
putere. A încercat el, dar nu i-a mers cu mine!
— Mai fuseseși la el?
— Nu, dragă, atunci, în seara aceea m-am dus prima dată, pentru
prima lecție. A trimis mașina de la Stațiune după mine. Mă crezi că
nici nu i-am văzut fetița?
— De ce?
— Că e afară la joacă, dar până vine să mai stăm de vorbă, c-o fi
una, c-o fi alta, să ne cunoaștem, a adus o sticlă de coniac, eu n-
am vrut să beau și atunci a adus vin, a scos niște prăjituri de casă,
nu știu cine i le făcuse, probabil pe la cantină și după ce a luat
zdravăn la măsea a încercat să pună mâna pe mine. Atunci m-am
ridicat de pe scaun și m-am dat înapoia mesei. Aveam de gând s-o
răstorn peste el. I-am spus că țip, dacă se apropie, dar turbatul nici
n-a vrut să audă. A început să mă amenințe. S-a dus să încuie ușa,
dar i-a căzut cheia din mână – era beat turtă – și atunci eu i-am dat
un brânci și am zbughit-o afară pe sală, de acolo în curte și
strecurându-mă printre niște magazii, am ieșit în câmp. Pantofii i-
am uitat la ușa lui, că am zis să nu intru cu ei, duceam noroi în
casă. Mi-au rămas acolo și poșeta și balonseiderul și baticul…
— Și apoi?
— L-am auzit fugind după mine printre magaziile alea, apoi în câmp
a renunțat sa mă mai urmărească, a căzut mi se pare într-un șanț
cu apă. După aceea ai apărut tu…
Alexandru începu să-i mângâie iară fruntea, părul, mâna parcă nu-
i mai tremura, îi căuta ochii cu privirea lui.
— Toată prostia a pornit de la Mirescu, urmă cu părere de rău
Dorina. Dacă-l știa ce porc este, nu trebuia să mă trimită acolo. Mai
ales că m-a jignit măgarul ăsta de Dumitriță, referindu-se la
infirmitatea mea.
— Ce-a spus?
— Ei, lasă-l dracului, nu vreau să-mi mai aduc aminte!
— Dar am văzut că ai balonseidul acasă, zise Alexandru.
— S-a dus Mirescu la el, a doua zi dimineața, spune că l-a făcut de
două parale, mi-a luat de acolo lucrurile. Porcul! Credea că-s o
femeiușcă de aia, de-a lui, cu care și-a înșelat nevasta… Ei, vezi,
Alex, ce sunt unii bărbați? Vezi?
Alexandru tăcea. Zise într-un târziu:
— Nu-s toți așa…
— Nici eu nu zic că sunt toți, dar e de-ajuns unul, doi ca să-ți piară
pofta să mai ieși din casă. Spune, ești supărat, cumva? Te rog să
nu fii… îl imploră ea. Înțelege că nu sunt vinovată cu nimic, absolut
cu nimic… Apoi, dacă nu era întâmplarea asta, zâmbi ea, nu eram
în noaptea aceea infractoarea ta… Nu eram acum în brațele tale…
— Deci orice rău spre bine.
— Perfect adevărat…
Ea îl cuprinse de după gât, își apropie buzele lui, îl sărută mult, îl
mușcă și iar îl sărută și apoi, ridicându-se, zise:
— Spune, așa că nu te-a supărat întâmplarea asta?
— Nu.
— Acum hai către casă că e târziu…
Porniră peste câmp, ținându-se de mână, mergeau prin noapte ca
printr-o apă neagră, baraca rămăsese departe în urmă, nu se mai
vedea, o înghițise întunericul, nu se mai vedea nici lacul, se auzea
tot mai aproape răsuflarea satului ascuns sub frunzișul salcâmilor,
pregătindu-se de culcare.
 7

Cercetările n-au putut stabili, în primele lor concluzii, nimic

deosebit în legătură cu moartea contelui Aristide Tegaș. Au venit de
la oraș un procuror, un medic și un ofițer de miliție cu grad de
căpitan, însoțiți de un fotograf. Plutonierul Patriche i-a relatat
anchetatorului pe larg toate cele întâmplate și acesta împreună cu
cei sosiți au trecut de îndată la treabă.
După ce au examinat cadavrul și au cercetat odaia în care s-a
petrecut presupusa sinucidere a contelui, iar fotograful a tras
câteva clișee, căpitanul anchetator a spus medicului să procedeze
la cuvenita autopsie, – dispensarul nu era departe – iar el a plecat
însoțit de plutonierul Patriche la postul de miliție pentru a lua
primele declarații martorilor.
În cancelarie era cald, stăruia în aerul greu, stătut, mirosul de var
al pereților proaspăt spoiți și al gazolinei cu care fuseseră date în
ajun dușumelele.
— Parcă știai că-ți pică cineva de la oraș și ai făcut curățenie,
tovarășe Patriche! glumi căpitanul punându-și cascheta în cuier.
— Totdeauna e curățenia, tovarășe căpitan, zise Patriche,
repezindu-se să-i potrivească ofițerului scaunul la masa sa simplă
de lucru. Știți, vorba aceea, curățenia sfințește locul…
— În afară de cazul ăsta cu sinuciderea, mai e ceva deosebit prin
comună?
— Nimic, tovarășe căpitan. Liniște, oamenii își văd de treabă,
luptăm să prevenim infracțiunile…
— Dar sunt asemenea infracțiuni?
— Nu, nu sunt, v-am raportat…
— Ei, dă-mi te rog mai întâi câteva lămuriri în privința acestui
conte…
— La ordinul dumneavoastră, tovarășe căpitan…
Căpitanul era un bărbat tânăr, înalt, slăbuț, cu fața tuciurie și ochi
negri pătrunzători. Își slăbi nodul la cravată, apoi scoase batista, o
trecu pe frunte și zise:
— Da, mai întâi, deschide o fereastră. E cald al dracului aici!
Patriche, voluminos, strâns în curele, cu vestonul gata să
plesnească pe trupu-i vornic, încercă ivorul ferestrelor, apoi lovi
odată cu pumnul în cercevea și geamurile se izbiră de pereți cu un
zăngănit surd.
— Abia le-am vopsit și s-a prins vopseaua, se scuză el cu fața
îmbujorată. Un val de aer proaspăt năvăli în încăpere și mirosul
acela greu de gazolină și var se stinse cu încetul.
— Ei, cum e cu contele acesta, reveni căpitanul, lucra în
cooperativa agricolă de producție sau nu?
— A fost chemat de președinte, i s-a propus acest lucru, să dea o
mână de ajutor pe la grajduri că se pricepea la cai, dar a refuzat
categoric, răspunse sigur pe sine Patriche. Asta acum vreo doi-trei
ani, dacă nu mai mult…
— Din ce trăia?
— Spunea că-i trimite bani un nepot al lui, de la București. Unul
Raul, băiatul soră-si…
— Cunoști adresa ăstuia?
— Nu, dar o putem afla ori de la poștă, ori când vom inventaria
lucrurile bătrânului. Nu se poate să nu fie vreun tichet de mandat
poștal printre hârtiile lui.
— Mi-ai raportat că la câteva ore după constatarea decesului ai
întreprins împreună cu grănicerii o cercetare a urmelor găsite
înapoia casei…
— Da, am întreprins, adeveri Patriche. Urmele au dus până în
apropiere de catedrala zidită de Tegaș și apoi din cauza ploii care a
început să cadă, câinele n-a mai putut face nimic…
— În afară de mănușile acelea, ați mai descoperit ceva?
— Un inel de centură de piele, tovarășe căpitan. Am aici și inelul și
mănușile…
Plutonierul Patriche deschise repede un dulap de fier și puse pe
masă o pereche de mănuși de piele bărbătești, de măsură mică, nu
prea uzate și un inel de piele pentru centură, galben, încheiat în
triunghi cu sârmă aurie. Ofițerul le luă, le examină și apoi le puse
deoparte.
— Presupui că sunt obiectele celui care l-a vizitat noaptea pe conte?
întrebă căpitanul.
— Da…
— Centura se vede că-i din piele foarte bună și lucrată de un meșter
artist. Așa cel puțin arată acest inel.
— Da, aveți dreptate…
— Cine îl vizita pe bătrân? întrebă căpitanul după aceea. Cu cine
se găsea în relații mai apropiate?
— Mai cu nimeni. Trăia foarte retras. Singurul care venea din când
în când la el era unul Ciocârlan de aici din sat, un prăpădit care
face 30-40 zile-muncă pe an la colectivă, iar restul le petrece
îngrijind de curățenia catedralei. Mătură pe acolo, șterge geamurile,
schimbă lumânările arse.
— Ce fel de om e ăsta?
— A fost șofer, tovarășe căpitan, urmă Patriche. A suferit și câteva
condamnări. Un bețiv fără pereche. Duminica se îmbată cu vinul
ce-l aduc femeile la altar și pleacă prin sat cântând și chiuind,
prăvălindu-se în vreun șanț de unde îl duc copiii acasă. Ăsta e și
omul de serviciu al preotului…
— De ce venea din când în când, cum spui dumneata, la conte?
— Îl trimitea preotul cu mâncare, duminica sau în restul zilelor.
Colaci, carne friptă, brânză, ouă, vin, mă rog ce se poate aduna
după slujbe de la biserică.
— Ce interes avea preotul?
— Știți, Tegaș a ridicat biserica și preotul, om cu inimă bună, a
socotit că nu trebuie dat uitării și lăsat să moară de foame, mai ales
că ăsta, contele, s-a bucurat de bună prețuire în sat pe vremea când
era bogat și n-a oropsit pe nimeni cu silniciile lui…
— Dumneata îl bănuiești cumva pe acest Ciocârlan că ar avea
vreun amestec în presupusa sinucidere? întrebă căpitanul.
— Nu, nu îl bănuiesc pentru că nu văd ce interes ar fi avut să-i ia
viața contelui? se arătă nedumerit Patriche. Ce să ia de la el? Îl știu
pe Ciocârlan scandalagiu și leneș, dar criminal nu, nu cred…
După vreo jumătate de oră veni și medicul și-i întinse căpitanului
buletinul cu concluzia autopsiei.
— Ei, care-i rezultatul? întrebă căpitanul, fără să citească hârtia.
— Moartea a survenit în urma unui atac de cord, cu câteva secunde
înainte de a-i fi strangulată beregata…
— Cu câteva secunde?
— Da, cu câteva secunde…
— Bine, dar atunci nu pot pricepe un lucru: dacă s-a spânzurat
singur, nu mai putea comite actul acesta, practic fiind decedat în
clipa când s-a produs strangularea.
— Ba, actul îl putea comite, interveni medicul. În timp ce-și
pregătea ștreangul la gât, a intervenit atacul de cord și a căzut cu
capul în laț…
— Da, e posibilă și varianta asta, zise căpitanul, căzând pe gânduri,
dar dacă l-a ridicat cineva în ștreang, după deces ca să înșele
adevărata cauză a morții, acest lucru nu-l putea face decât în, hai
să zic, cel puțin cinci minute. Operația cere timp, mai ales dacă n-
a fost pregătită în prealabil: găsirea frânghiei, legarea ei, ridicarea
nu tocmai ușoară de către o singură persoana a bătrânului în
ștreang, care, o fi fost el puțintel la trup, dar pentru o femeie e totuși
o greutate. Și-apoi nu sunt indicii că cineva ar fi putut face treaba
asta. Nu am găsit nici măcar amprente…
— S-a găsit o basma… interveni Patriche.
— Ei și? Ce legătură are cu moartea bătrânului? întrebă nedumerit
căpitanul. Presupui o femeie, drept criminal. Dar femeia îl putea
ridica în ștreang?
— După basmaua asta a luat câinele mirosul și urma acelor pași…
nu se lăsă Patriche.
— Foarte bine. E posibil ca cineva să fi fost în odaia bătrânului, dar
nu acea persoană să aibă vreun amestec în decesul lui.
— Atunci?
— Rămâne să mai vedem…
Căpitanul mulțumi medicului pentru examinarea cadavrului, apoi
îi spuse că dacă vrea să plece la oraș, mașina îi stă la dispoziție.
— Luați și fotograful. Tovarășul procuror unde este?
— La casa contelui. Stă de vorbă cu oamenii…
— Dumnealui mai rămâne?
— Da. Dumneavoastră?
— Abia am început cercetările…
— Bine, atunci mă duc. Vă salut și la revedere!
Rămas numai el cu Patriche, căpitanul trimise mai întâi după Ilie
Ciocârlan.
Cu pălăria dată pe ceafă, aruncată neglijent peste claia de păr în
care nu intrase pieptenul poate ani de zile, neras, cu ochii
încercănați și roșii de băutură și somn chinuit, în sumanul lui
peticit, acesta deschise încet ușa cancelariei plutonierului Patriche
și rămase lângă prag, sfios și smerit, mai mult speriat că a fost
chemat și el în legătură cu moartea contelui. Ce să spună? Ce știa
el? Ce au cu el?
Căpitanul de miliție îi spuse să se așeze pe scaun și el se așeză încet,
cu aceeași smerenie și supușenie de la început, fără să-și ia ochii de
la hârtiile și dosarele înșiruite pe masa din fața sa.
— Te cheamă Ciocârlan…
— Da, tovarășu’… procuror.
— Sunt căpitan de miliție, nu procuror.
— Iertați, n-am știut, nu v-am mai văzut pe aicea.
— Bine, dar uniforma o cunoști, gradele le cunoști, ai făcut doar
armata…
— Nu, n-am făcut-o tovarășu’ căpitan. N-am făcut armata.
— Dar ai făcut pușcărie, mă, zevzecule! îl luă la rost Patriche,
privindu-l aspru, ai mai văzut tovarăși ofițeri de la miliție, ai fost
șofer, ai bătut și-un plutonier de-al nostru, cum nu cunoști că
dumnealui e căpitan?
— Lasă-l, Patriche, interveni căpitanul, aruncând o privire
mustrătoare plutonierului. Nu-i plăcea impulsivitatea acestuia.
Prea era repezit, vroia să afle toate lucrurile dintr-o dată, nu se
putea așa, oamenii trebuiau luați cu încetul, cu binișorul, trebuie
tact și răbdare.
— Spune, cetățene Ciocârlan, de ce n-ai făcut armata?
— Păi… de… pe vremea aia era răzbelul… se duceau oamenii cu
duiumul, mureau… m-aș fi dus și eu, de, pentru țară, așa se
spunea, dar mă ținea nu-ș ce aici într-o parte, la coaste… și domnu’
conte, că eram în servici la dumnealui, m-a trimis la un doctor la
oraș cu o hârtie și tot cu hârtia aia la cercu’ de recrutare și m-au
găsit surd de-o ureche… Nu puteam merge la răzbel… n-auzeam
glonțu, n-auzeam inamicu’…
— Păi cum surd, măi omule, că spuneai că te ținea într-o parte…
— Ba, surd am zis…
Căpitanul îl privi zâmbind pe Patriche, și continuă:
— Cum s-ar spune ai fost aranjat de conte să nu faci armata. De
ce a făcut el treaba asta? Ținea așa mult la dumneata?
— Eu știu? înălță Ciocârlan din umeri. Eram supus, ascultător, îi
îngrijeam de cai, apoi după ce am lăsat șoferia tot dumnealui m-a
băgat în slujbă la biserica dumnealui, că am servici la biserică…
— Știm că ai serviciu, am aflat. Strașnică meserie ai la anii
dumitale. Câți ani ai?
— Vreo… paș’cinci mi se pare…
— Nu ești sigur?
— Ba, cam așa…
— Dumneata n-ai buletin, n-ai act de naștere, cum nu știi exact câți
ani ai?
— Am, da ce trebuință am de ele, tovarășu’ căpitan? zise Ciocârlan,
scărpinându-se în claia de păr. Să-i număr anii câți mai am de
trăit? Uite domnu’ conte, ce folos că i-a numărat? S-a dus, s-a dus!
— Când ai fost ultima dată la el? întrebă căpitanul privindu-l atent
pe Ciocârlan.
— La domnu’ conte?
— La el.
— Păi… se scărpină el iar în claia de păr… păi, să zic acu vreo două-
trei zile…
— De ce-ai fost la el?
— M-a trimis sfinția sa, părintele Gherasim, cu o pâine albă, niște
afumături de porc și-un chil de vin. De la un botez… Mâncarea a
oprit-o domnu’ conte, iar vinu’ mi l-a dat mie! Zice: „Ia, măi
Ciocârlane tu vinu’ și bea-l, că oi avea și tu necazuri, să mai uiți!”
L-am luat și l-am băut.
— Și ai uitat de necazuri…
— Am uitat, tovarășu’ căpitan. Am uitat…
— Dar nu ți-a spus el, contele, avea vreun necaz, ceva, vreo
supărare, se certase cu cineva în ultima vreme?
— Nu, nu mi-a spus nimic.
— Îl ajuta cineva cu bani?
— Îl ajuta domnu’ Raul, nepotu ’mnealui de la București. Ținea
foarte mult la ’mnealui…
— Când a fost domnul Raul pe aici, ultima dată?
— Ahă, de mult! Să tot fie vreo zece ani… A venit, a stat câteva
ceasuri și a plecat.
— De ce-a venit atuncea?
— Nu știu, nu mi-a spus nici ’mnealui și nici domnu’ conte. M-a
rugat numai de l-am dus cu-n camion la gară. Lucram pe-un
camion, am fost șofer…
— Contele avea ceva avere?
— Avere? râse Ciocârlan, cu gura lui știrbă și se scarpină iar în claia
de par, privindu-l vesel pe plutonier. Păi dumneavoastră n-ați văzut
ce avere avea el în odaie? Tovarășu’ comandant Patriche, știe…
Sărăcia! Aia era averea lui, sărăcia! A avut o dată, tovarășu’ căpitan,
ehe, a fost om bogat ’mnealui, dar a fost și-un fel de mână spartă și
apoi au venit și vremurile astea de i-au luat tot… Numai biserica
nu i-au luat-o, a rămas a ’mnealui…
— Cum să rămână, măi, omule a lui? râse căpitanul aprinzându-și
o țigară. Ai mai văzut dumneata proprietari de biserică, undeva?
— Domnu’ conte al nostru era proprietar. Daaa, era proprietar! El
a făcut-o, a lui era. Are și icoană mare pusă pe zid la intrare. Să
veniți s-o vedeți. El este în icoană și cu sfântu’ Constantin. Ce mai,
proprietar…
— Nu vorbi, mă, prostii, interveni plutonierul Patriche,
încruntându-și sprâncenele, biserica e a comunei, a oamenilor din
comună. Ai auzit ce-a spus tovarășul căpitan? Unde dracului ai mai
auzit tu de proprietari de biserici?
— Lasă-l, Patriche, lasă-l în pace, vorbi liniștit căpitanul. Așa știe
el, așa poate i-a spus contele…
— Întocmai… ’mnealui mi-a spus așa, se lumină deodată la chip
Ciocârlan, care se muiase de tot văzându-l pe plutonier cum se
zbârlește la el. „Mă, Ciocârlane, mi-a zis într-o zi, nimeni mă, nu
mai are biserică la fel ca a mea în țara asta!” Așa a spus, uite asta
mi-e crucea…
Făcu repede trei cruci în dreptul frunții și urmă:
— Se lăuda, da avea și de ce! Că sfântu’ lăcaș ăla dinainte, care…
— Bine, lasă, treaba contelui, căută căpitanul să-i taie vorba ca să
nu mai lungească discuția, spune-mi – că după câte știm ai fost
multă vreme în slujba contelui – el a fost însurat vreodată?
— Nu, n-a fost. A avut la ’mnealui la castel o dată, o doamnă, o
chema… cum o chema dom’le… căută el să-și amintească, vârând
iar degetele în claia de păr. Că avea un nume nu știu cum…
— Iustina, interveni lămuritor Patriche.
— Așa cum spune tovarășu’ comandant… așa o chema.
— O cunoști? Ai văzut-o vreodată?
— Nu, n-o cunosc. După ce-a plecat ’mneaiei, atunci am venit eu
la castel. Dar se spune că era femeie tare frumoasă, ca o regină…
— Mda… zise căpitanul și începu să bată cu degetele în tăblia
mesei, în timp ce gânditor privea pe fereastră afară la joaca unor
copii pe uliță. Bine, cetățene Ciocârlan, ești liber și-ți mulțumim
pentru informații…
— Să vă dea Dumnezeu sănătate, tovarășu’ căpitan, și lu’ tovărășu’
comandant Patriche…
— O să ne dea el, n-avea grijă. Dacă mai avem nevoie de dumneata
o să te mai chemăm, să știi…
— Chemați-mă și vin, tovarășu’ căpitan. Vin, de ce să nu vin?… Să
trăiți și rămâneți cu bine!
Vru să-și pună pălăria pe cap și să plece, dar căpitanul îl opri cu
un gest al mâinii:
— Uite, vreau înainte de a pleca să te mai întreb ceva, se poate?
— Se poate, cum să nu se poată?
— Unde ai fost azi noapte?
— Azi noapte? se miră Ciocârlan, privindu-i cu ochi mari
nedumeriți, când pe căpitan, când pe plutonier. Acasă am fost,
unde să fiu?
— N-ai fost cumva pe la conte?
— Nu, n-am avut treabă la el. De fapt am venit cam cherchelit acasă
și m-am culcat devreme, aveam niște sughițuri de-mi întorceau
burta pe dos, nu alta!
— Cu cine ai băut și unde?
— Cu niște oameni la Coșara.
— Cine-s oamenii ăștia, spune-le numele.
— Păi, se scărpină iară în cap Ciocârlan privind tocul căpitanului
gata de scris, ziceți acolo, a lu’ Bătălău, Toader Bătălău, a lu Trifu
cu fiu-său ăl mare Milică de-i la S.M.T., cu a lu’ Turcitu, cam cu
ăștia… Am tras acolo trei chile de țuică, mai nimica toată, a dat a
lui Bătălău un porc la târg și am băut și noi aldămașu’…
— Bine, lasă asta, să te mai întreb ceva.
— Întrebați-mă…
— Cine crezi dumneata că l-a omorât pe conte. Sau s-a omorât
singur?
Ciocârlan stătu nițel în cumpănă privind dușumeaua, apoi înălță
fruntea și zise:
— Vedeți… oamenii vorbesc în fel și chip… ba că i-a luat careva
zilele, ba că el și le-a luat singur…
— Asta o știm noi, dar nu știm ce gândești dumneata.
— Ce gândesc eu? Păi, tovarășu’ căpitan eu propun că a fost mână
de cremenal la mijloc, că domnu’ conte nu făcea el pasu’ ăsta, era
om credincios, cu frica lui Dumnezeu, că știți că cine-și ia singur
zilele nu se mai duce în rai, nu-l mai primește Dumnezeu și nici
părintele slujbă de-ngropăciune nu-i face. Așa că domnu’ conte nu
făcea ’mnealui, cum v-am spus, pasu’ ăsta. Ce interes avea?
Proprietar de biserică și să nu se ducă în rai? Poate, de, să nu mai
fi fost în mințile lui!
— Bine, mulțumim și ești liber…
Ciocârlan se aplecă din șale în dreapta și-n stânga, salutând
slugarnic, cu fruntea aproape la pământ, după care cu pălăria în
mână ieși din clădirea postului de miliție și-o luă glonț către casă,
mulțumit că nu-l bănuiseră – doamne ferește! – cu ceva în legătură
cu moartea contelui.
Tot în dimineața aceea au mai fost chemate și alte persoane,
bineînțeles mai întâi vecinii, dar mare lucru n-a putut afla
căpitanul. Nevasta factorului îi mai dădea din când în când câte un
ziar, câte o revistă, că-i ținea calea pe uliță și-o ruga frumos,
politicos „stimată doamnă, tare mi-ar fi de trebuință ceva jurnale
să văd și eu ce mai e prin lume” și ea îi dădea, și el zicea tot
respectuos, pocnind pintenii: „săru’ mâna și mersi!”
— Era dimineață de tot, a declarat ea ofițerului de miliție, nici nu
răsărise bine soarele și pentru că mă rugase în ajun de-un ziar ceva,
după ce-a plecat bărbatu-meu cu gabrioleta către oficiu în comuna
vecină, m-am dus să-i duc revista „Săteanca”. Când să intru în
ograda contelui, m-a strigat Maria lui Vizante. Zice: „stai Caterino,
stai fată că merg să-i duc și eu amărâtului ăluia o ulcică cu lapte
și-un colăcel, că azi îs nouă ani de când o îngropai pe mama!” Și a
venit femeia, și ne-am dus amândouă; când să intrăm, am rămas
stane de piatră!
— Dar ușa era deschisă?
— Deschisă. Nu tocmai tare mult dată de perete, da’ deschisă. Așa
am găsit-o, așa am lăsat-o, că nici nu ne-am atins de ea, noi din
prag am văzut nenorocirea…
Preotul Gherasim, un om trecut de șaizeci de ani, cu fața smeadă,
suptă, încadrată de-o barbă albă, bogată, s-a arătat binevoitor să
dea orice fel de lămuriri autorităților numai să iasă făptașul la
lumină și să-și ia pedeapsa, că „cine ridică sabia asupra semenului,
de sabie va pieri!”
— Păcat de Dumnezeu ca s-a dus bietul de el, tovarășu’ conte
Tegaș, a vorbit el cu duioșie în glas, căutând să fie cât mai pe placul
ofițerului de miliție. A fost un om cu frica lui Dumnezeu, n-a râvnit
la bunul altuia, n-a urgisit, rău n-a făcut, a fost la toate slujbele,
așa bolnav cum era în ultima vreme, a ținut toate posturile…
— Uite ce este, părinte, i-a tăiat vorba căpitanul de miliție, că a
ținut toate posturile e bine, mai ales că nici n-avea ce să mănânce…
— Ba, că-l ajuta sfânta biserică al cărei prea cinstit ctitor a fost…
— Mă rog, a avut bani, a construit-o să-i fie de bine, cred că dacă
ar fi putut, rămânând sărac și nevoind să muncească, ar fi vândut-
o…
— Ba, ferească Dumnezeu de așa nelegiuire, tovărășule căpitane, a
făcut ochii mari preotul. Cine a mai pomenit așa ceva, auzi să vinzi
casa domnului!
— Ei, nu s-o mai fi pomenit, dar dacă zicea că-i proprietar,
dumneata știi că proprietarul face ce vrea cu averea sa. Mai ales
când datorită unei împrejurări sau alta rămâne fără o para
chioară…
— Dar cine spunea că-i proprietar, tovarășule căpitane?
— Ciocârlan, omul dumitale…
— O fi fost beat, tovarășule căpitane, că își cam tulbură mintea de
la o vreme și nu ascultă povețele mele…
— Mă rog, să lăsăm asta, propuse căpitanul și să trecem la cele ce
ne interesează pe noi. Spuneți-ne, vă rugăm, când l-ați văzut ultima
dată pe contele Tegaș?
Părintele Gherasim își înălță ochii albaștri către tavan ca să-și
aducă aminte, în timp ce cu palma își mângâia ușor barba albă ce-
i cădea pe piepții anteriului.
— Păi, zise el, într-un târziu, să tot fie marți, tovarășule căpitane.
Da, da, marți. Duminică a fost la sfânta slujbă la biserică și când a
venit la miluire mi-a șoptit că nu se prea simte așa bine și m-ar ruga
de-o citanie, să-l țină Dumnezeu în sănătate…
— Și i-ai făcut citania aceea?
— I-am făcut-o. Marți am fost la el acasă și i-am făcut-o. Era tare
slăbit, săracul, și, trăia în mare suferință…
— Trăia în sărăcie și mizerie, corectă căpitanul de miliție.
— N-avea de nici unele, tovarășule căpitane, nu se lăsă preotul
Gherasim. Că atunci când a avut n-a huzurit, ci a ridicat casa
Domnului să fie spre cinstirea satului ăstuia…
— …a satului ăstuia, care tot spre cinstirea lui n-are un monument
al eroilor, zise căpitanul clătinând capul în semn de supărare și
dojană.
— Ba a avut, tovarășule căpitane, a avut din războiul ălălalt… nu
se dădu bătut preotul. Da, da, a avut… A fost monument frumos,
parcă-l văd cu un dorobanț gornist și-un drapel în falduri, suna
atacul și steagul fâlfâia… Dar niște blestemați într-o noapte au furat
monumentul…
— Și dumneata nu știi cine l-a furat?
— Eu? se miră preotul cu ochii albaștri sticlind de nedumerire. De
unde să știu eu?
— Cică l-a furat contele Tegaș, în înțelegere cu jandarmul să facă
din bronz clopote la biserică…
— Cine v-a mai spus și blestemăția asta, tovarășule căpitane?
întrebă preotul și-și făcu trei cruci mari, punându-și palmele pe
piept ca la rugăciune. Cine? Tot nepricopsitul ăla de Ciocârlan? Că
ăluia îi cam umblă gura slobodă când ia un pahar de vin la măsea…
— Părinte, să știi că noi nu anchetăm oamenii turmentați…
— Iertăciune, tovarășule căpitane, daca a fost cu supărare, zise
preotul rugător, dar uite că am pornit de la sărăcia contelui și am
ajuns la furtișagul monumentului…
— De ce a refuzat Tegaș să intre în colectivă? întrebă căpitanul,
începând să bată darabana cu degetele pe tăblia mesei. Se spune
că era priceput la cai, uite muncea și el acolo la grajduri, mai dădea
un sfat într-o parte, în alta, îi ajuta pe oameni, primea bani,
alimente, ajungea să primească și pensie, ca ai auzit, țăranii din
colective au pensii…
— Știu, cunosc…
— Păi, vezi? Asta e socoteala cu domnul conte, urmă căpitanul tot
mai aprins. I-a plăcut sa călărească iepele la curse și să trăiască
după aceea fără griji la castel. A venit dreptatea în țara asta, nu se
putea unul să aibă prea mult și altul să rabde de foame, s-a luat
castelul, i s-a luat pământul, dar a fost poftit să intre alături de
oameni, să muncească atât cât era apt pentru muncă, pe urmă
venea pensia așa cum vine pentru toată lumea. Îl mai ajuta
colectiva, își ridica și casă, nu stătea în coliba aceea și în mizeria
aceea. De ce nu l-ai învățat dumneata spre binele ăsta?…
— Apăi, tovarășule căpitane… de, știu și eu ce să zic? înălță preotul
din umeri. Despre așa ceva… m-am cam dat eu cu el în vorbă, dar
de, vedeți dumneavoastră, vârsta, că zicea că nu mai poate…
— Avea și asistență socială…
— Greu, tovarășule căpitane, greu… Om bătrân, vremuri noi, nu se
mai potrivește…
— Cum s-au potrivit la alții și uite îs oameni cu stare, oameni de
vârsta lui, se potrivea și la el. Deci, marți după cum spui dumneata
el era cam bolnav…
— Bolnav, tovarășule căpitane…
— Dar nu l-ai auzit, avea vreun necaz ceva, se plângea împotriva
cuiva că i-ar amenința viața, că l-ar supăra cu ceva?
— Nu, nu s-a plâns de nimic. Absolut de nimic…
— Nici împotriva lui Ciocârlan?
— Nu, dimpotrivă, îl avea îndebine, că-l ajuta, îi aducea mâncare,
lemne de pe unde găsea, îi făcea și mămăligă uneori. Așa că de ce
să se plângă împotriva lui?
— Bine părinte, vă mulțumim pentru informații…
Au fost chemați vecinii contelui: casierul de la cooperativa agricolă
de producție, apoi Maria lui Vizante și moș Trocan, fostul toboșar al
satului, om trecut de 80 de ani.
— În noaptea aceea ați auzit vreun zgomot, ceva suspect, vreun
strigăt, vreo amenințare?
— Nimic, tovarășe căpitan.,
— A mieunat o pisică, mi se pare în ogradă la domnu’ boier, zise
moș Trocan, tărăgănat, mai mult tușind decât să glăsuiască pe
înțelesul oamenilor, și câinele meu ăl mare a început să latre…
— Cam pe când era asta, moș Trocane?
— Ce spui, dumneata? întinse el urechea spre ofițerul de miliție.
— Când ai auzit câinele lătrând? strigă căpitanul la urechea lui.
Cam prin ce vreme?
— Azi noapte, domnule ofițerul… azi noapte…
— Nu vă luați după el, tovarășe căpitan, interveni Maria a lui
Vizante, o femeie voinică și zdravănă ca un munte, nu-l vedeți că-i
surd? Ce dracului de pisică o fi auzind el în ograda contelui, când
nu v-aude vorba dumneavoastră aici la un pas! Ăstuia tot mereu i
se năzare câte ceva, a rămas într-o ureche de când bătea toba. Iese
câteodată în poartă și spune către lume: „Ia auziți cum sună
sergenții din țignale, auziți!” Stai și asculți și nu auzi nici pe dracu.
Șuieră vântu’ prin streașina casei, prin stuful acoperișului și el aude
țignale de-ale vardiștilor!
După ce i-a audiat pe toți cei care ar fi putut da vreo lămurire cât
de mică în privința morții contelui, căpitanul de miliție, ajutat de
plutonierul Patriche și în prezența procurorului, a trecut la
inventarierea tuturor lucrurilor din sărăcăcioasa odaie a lui
Aristide Tegaș, cercetându-le cu atenție pe fiecare în parte pentru
aflarea de noi indicii care să-i pună pe urma adevăratei cauze a
morții lui. Apoi, a socotit ancheta deocamdată încheiată rămânând
ca, pe parcurs, plutonierul Patriche să adune noi probe în
continuarea cercetărilor ce avea să le întreprindă de unul singur.
Trebuia găsit neapărat autorul urmelor de pantofi de tenis sau
ghete de baschet, acesta fiind fără îndoială și posesorul mânușilor
găsite în căpița de fân, ca și al centurii de pe care s-a desprins inelul
de piele galbenă.
Până atunci, procurorul a autorizat înmormântarea cadavrului, iar
ușa odăii contelui a fost sigilată.
O întâmplare fericită avea însă să grăbească descurcarea ițelor.
Până atunci însă…
 8

La două zile după înmormântarea contelui, locotenentul Mirescu

veni la școală să facă elevilor obișnuitul instructaj în legătură cu
sprijinul ce-l pot da ei grănicerilor în paza frontierei.
Era o dimineață plină de soare, călduroasă și copiii se găseau în
curte, în recreație.
Cum trecu pragul porții, dădu cu ochii de profesoara Dorina Darini
ce stătea pe un scaun lângă zidul școlii, cu capul pe spate și lăsa
razele soarelui să-i mângâie binefăcător obrajii și tâmplele. Purta o
bluză de mătase roșie și-o fustă de stofă albă, iar în picioare
obișnuiții ei pantofi de sport, de o construcție specială ca să-i fie
ușor la mers.
— O, ce musafiri neașteptați! zise ea punând palma streașină la
ochi și privind către poartă. Ce faci, domnule, de nu te mai vede
omul cu săptămânile?
— Sărut mâna, ce să fac? se scuză Mirescu și apropiindu-se îi luă
mâna și i-o sărută. Tot cu treburi și iar cu treburi. Dar, în definitiv,
unde trebuia să mă vedeți? V-a așteptat soția de multe ori în vizită
și dumneavoastră ca totdeauna ați refuzat considerând că e mult
mai bine să stați retrasă în stăreția dumneavoastră…
— Mă deplasez greu, domnule locotenent, te rog, crede-mă, zise ea
și puse mâna pe bastonul de bambus, ce-l avea alături, sa se ridice.
Când și când am dureri la locul fracturii și atunci, uite, trebuie să
mă folosesc și de baston. Cam rar, dar mă folosesc, nu vreau să
forțez glezna. Așa că de-abia vin și plec de la școală. În situația asta
pot să mai fac și vizite? Îți închipui că nu. Dar de ce nu poftiți
dumneavoastră pe la mine?
— Vă mulțumesc de invitație, însă totul depinde de soție…
— Crezi? Silvia aruncă mereu vina pe dumneata. Ba că ești pe
frontieră, ba că ești ocupat la pichetul dumitale sau plecat la
unitate, mă rog, explicații se găsesc destule. Iar singură nu vrea să
vină. Zice că în partea de sat unde stau eu sunt mulți câini și îi este
teamă să treacă pe uliță. Mai ales când se înnoptează, nu poți face
un pas…
— Asta cam este adevărat, consimți Mirescu și ajutând-o pe Dorina
Darini să se ridice, o conduse de braț până la umbra bătrânului
nuc a cărui coroană acoperea aproape jumătate din cuprinsul curții
școlii. Mai bine aici, e mai răcoare. Să vă aduc și scaunul?
— Nu, mulțumesc, pot sta și în picioare…
— Cu ce vă mai petreceți timpul liber? întrebă Mirescu scoțându-și
cascheta și făcându-și vânt cu cozorocul, în dreptul frunții…
— Ca întotdeauna cu diverse treburi… răspunse evaziv Dorina.
Citesc, ascult radio, seara privesc programele la televizor, mai spăl
unele nimicuri, gătesc. Acum o să înceapă perioada tezelor, așa că
nu mă plâng de treabă acasă…
— Ce-am auzit să vă fie cu noroc și felicitări! zise Mirescu zâmbind.
Băiat bun, v-am spus, inteligent, manierat…
— Ce? Despre ce este vorba? întrebă mirată Dorina înălțând
sprâncenele și zâmbind. Nu înțeleg…
— Ei, nu înțelegeți… reluă el îngăduitor. Vă faceți că nu înțelegeți…
— Zău, fiți mai explicit….
— Mi-a spus Silvia, mă rog sunt probleme intime care vă privesc,
dar pe mine personal mă bucură, pe cuvânt de onoare… O căsătorie
e un eveniment fericit…
— E vorba de Alexandru?
— Da, de el. Studentul nostru… .
— Dar nu-i vorba de nicio căsătorie, replică nițel contrariată
Dorina. O simplă prietenie, după cum bine știți și atâta tot. De unde
a mai scos și Silvia noutatea asta?
— Acum, ca să fiu sincer, mărturisi Mirescu râzând, n-a spus ea
așa ceva, ci e numai o presupunere a mea…
— Bazată pe ce?
— Pe afecțiunea pe care știu că v-o poartă băiatul. Pe unele intenții
ale sale ce i le intuiesc…
— Nu, nu-i nimic adevărat, domnule Mirescu, vorbi moale Dorina,
și parcă într-un fel cu părere de rău în glas. Căsătoria presupune o
situație limpede, certă, ori relațiile noastre sunt, aș putea spune,
mai mult ale unor îndrăgostiți ce abia s-au cunoscut…
— Mă rog, eu personal doresc foarte mult să vă văd fericită, zise
Mirescu continuând să-și facă vânt cu cascheta.
— Îți mulțumesc…
— Și să apreciați cum se cuvine interpretarea mea.
— Fără doar și poate! îl asigură ea.
— Vă mulțumesc! zise Mirescu zâmbind. Altfel vă dădeam nota
patru la… la ce să vă fi dat?
— Poate la purtare, îl ajută profesoara râzând. Așa este cu omul
care trăiește ani de zile în marasmul unei înțelepciuni create de el,
care duce o viață plină de renunțări, considerând că nu are dreptul
să râvnească la plăcerile vieții… Și… deodată, își calcă propriile lui
hotărâri!
— Vă spun sincer, interveni Mirescu, era și cazul să le călcați…
— De ce?
— Păi dumneavoastră sunteți la vârsta renunțărilor, domnișoara
Darini? Aveți dreptul să vă îngrădiți viața, să vă baricadați în
propria dumneavoastră cetate, creată anume în scopul de a rămâne
solitară și departe de lume?
— Ei, domnule locotenent, ce știi dumneata! oftă Dorina, și-și trecu
palma peste păr îndepărtându-l de pe frunte. Sunt lucruri ușor de
analizat pentru alții, dar pentru cel care este în cauză, au
profunzimi greu de sondat, greu de înțeles…
— Știu despre ce este vorba, mi-a mai spus Silvia câta ceva…
— Și dacă știți, nu-mi dați dreptate?
— Nu! Categoric nu! Dumneavoastră nu aveți dreptul să vă
considerați o înfrântă…
— Dar nici omul care și-a realizat visurile în viață…
— Iertați-mă, domnișoară Darini, dar visurile acestea se mai pot
schimba, se mai pot modela după împrejurări, se mai pot canaliza
pe alte direcții decât pe cele inițiale. Fiecare poate am vrut să fim
altceva…
— Și dumneata crezi că un om este fericit cu noua profesiune, dacă
din motive plauzibile sau nu, a ratat realizarea celei asupra căreia
a visat ani în șir?
— De ce nu?
— Nu, domnule locotenent, nu căuta să mă convingi, că n-ai să
reușești. Noua îndeletnicire devine o obișnuință și atâta tot, dar nu
o pasiune! O obișnuință în carieră, în care te integrezi mecanic, în
care acționezi după anumite reguli, după anumite îndatoriri. A,
uite-o pe Silvia!
Soția locotenentului Mirescu coborî treptele de piatră ale școlii și
veni în fugă la umbra nucului lângă cei doi. Purta o rochie de vară,
decoltată, de mătase ușoară.
— Ce cauți în împărăția noastră? întrebă ea și prinzându-și soțul
de mână, îi întinse obrazul să fie sărutată. Faci curte femeilor
frumoase?
— Fac și dacă mi se permite înseamnă ca am succes!
— O, dar ești tare drăguță cu complimentele Silvia, interveni Dorina
roșind ușor. Și pentru că soțul tău este un om cu bunăcuviință, îți
acceptă aceste complimente, trecând peste realitatea faptelor…
— Nu aveți dreptate, domnișoară! replică Mirescu. Să știți că soția
mea spune totdeauna adevărul și numai adevărul. Așa că trebuie
să-i dăm crezare. De altfel, știți ce mi-au spus băieții mei de la
pichet după serbarea de astă iarnă? Atunci v-au văzut întâia oară…
— Precis, iar vreți să-mi faceți un compliment, roși Dorina și începu
să scrijelească cu vârful bastonului nisipul, numai pentru a lăsa
fruntea în jos ca sa nu-i întâlnească privirea. Tare drăguți sunteți
amândoi…
— Ce să-i mai spui ce-au zis băieții, când cel mai strălucit dintre ei
este îndrăgostit ca un nebun de ea, aruncă zarurile Silvia. Mi-a
spus-o și ea, mi-a spus-o și el.
— Silvia!
— De ce trebuie să te ferești, Dorina? îi reproșă Silvia. Ovidiu e
foarte încântat de prietenia voastră, mai ales că are o părere
deosebit de bună despre Ștefănescu. De altfel, este și un băiat
admirabil…
— Într-adevăr, așa este, confirmă Mirescu. Am multă stimă pentru
el…
— Niciodată dragostea nu trebuie ascunsă, zise Silvia luându-și
prietena pe după umeri. De ce să-i ascunzi strălucirea, ceea ce are
ea mai frumos, mai luminos?
— Bine, înțeleg, dar nu era cazul să se știe… protestă Dorina, fără
să-și ia privirea din pământ, de la cerculețele pe care continua să le
facă în nisip cu vârful bastonului. Poate pentru că am fost văzuți
atunci la restaurant împreună. Dar e o simplă prietenie și atât…
— Numai atât?
— Deocamdată, numai atât.
— De ce „deocamdată” și de ce „numai atât”? fu curioasă să afle
Silvia.
— Pentru că ți-am spus, draga mea, sunt o mie și una de
considerente care mă împiedică, care nu-mi dau dreptul sau mai
bine-zis nu-mi dau certitudinea unor alte aprecieri. E o diferență
de vârstă cam mare între noi… Șase ani… Apoi, eu sunt cum mă
vedeți că sunt… El va pleca de aici când va trebui să plece… Așa că
simplele divertismente nu le considera dragoste. Când spui
dragoste, iubire, pecetluiești de fapt un adevăr care s-a verificat în
zeci și sute de împrejurări înțelegi?
— Ți-a dat el a înțelege că legătura voastră e numai un simplu
divertisment? o întrebă Silvia, prinzând-o de braț. Eu credeam…
— Nu, nu mi-a dat a înțelege acest lucru, dar am eu dreptul să mă
aștept la mai mult?
— De ce să nu ai?
Soneria, prinsă afară pe zidul școlii, începu să zbârnâie strident,
gălăgios, chemând copiii aflați la joacă în toată lărgimea curții, sa
intre în clasă. Larma glasurilor lor începu să se stingă cu încetul,
iar ei se învălmășiră, îmbrâncindu-se, împingându-se care mai de
care să urce mai întâi scările de piatră de la intrare. Băieții se
loveau cu bascurile peste ochi, trăgeau fetele de coade sau de
baticuri, le scuipau semințe în obraz sau în ceafă. Unul scund și
îndesat ca un pepene, cu fața roșie de alergătură și cu cămașa
scoasă afară din pantaloni, se repezi, luă un pisoi ce se încălzea
liniștit la soare lângă zidul școlii și i-l puse unei fete în cap, strigând
sa-l audă ceilalți:
— Nemaipomenit! Nemaivăzut! Uitați, dresoarea de lei, tigri,
pantere! Lenuța lui Dovlete, mare dresoare! Ține tigrul pe cap!
Hauhauu, lumeeee! Hauhauu!
— Măi, tu, nu ți-e rușine? strigă la el directoarea școlii. Ia vino
încoace!
— Cine, eu?
— Tu!
Băiatul veni, abia trăgându-și picioarele, nehotărât, în timp ce cu
mâneca bluzei albe își ștergea fruntea de sudoare.
— Cum te cheamă pe tine? îl luă la rost Silvia.
— Nică Onișor, tovarășa directoare.
— În ce clasă ești tu?
— Într-a șasea, bâigui el abia trăgându-și răsuflarea.
— La clasa unde sunt eu dirigintă, interveni Dorina. Bagă-ți, măi,
băiete cămașa în pantaloni, nu ți-e rușine să vii așa în fața tovarășei
directoare?
— Mi-au tras-o afară băieții, tovarășa profesoara. Au pică pe mine,
zic că sunt deștept, și ei nu sunt… Ca ați spus dumneavoastră
odată la lecția de română, când am știut eu și ei au rămas cu gurile
căscate, ați spus atunci că sunt deștept…
Deoparte, Mirescu se prăpădea de râs. Îi plăcea copilul, era
îndrăzneț, inteligent, cam golănuț el, dar…
— Cu fata ce-ai avut de i-ai pus pisica în cap? îl lua la rost și Silvia.
— Nu, nu i-am pus-o eu, tovarășa directoare, bâigui iar Nică Onișor.
Eu am luat-o s-o duc în clasă, că avem desenul, s-o desenăm, așa
ne-a spus tovarășul profesor de desen, să aducem diferite lucruri
să le desenăm…
— Păi, pisica e lucru?
— E o ființă……
— Tu ai desenul acum sau dirigenția? interveni scurt Dorina.
— Ba, dirigenția, mi-am adus aminte, tovarășa profesoară, da,
dirigenția, cu dumneavoastră… Desenul îl avem ora ailaltă…
— Du-te în clasă și dacă te mai prind a doua oară că faci prostii, să
știi că-ți dau nota doi la purtare!
Copilul tot cu cămașa scoasă afară din pantaloni o luă la fugă, ca
glonțul scăpat din pușcă și intră val-vârtej pe ușa mare a școlii.
— Învață bine, nimic de zis, dar e mare pușlama, zise Dorina,
privind în urma lui.
— Ce e taică-su? întrebă Mirescu, punându-și cascheta pe cap.
— Țăran, lucrează la ce-a-pe. E om de treabă, muncitor, câștigă
bine, om cu respect față de oameni, și respectat la rândul lui.
Copilul e cam neastâmpărat, de fapte singurul pe care-l au și-l
răsfață în fel și chip, mai ales că-l știu că învață și bine.
— Ei, să mergem, zise Silvia. Tu, Ovidiule, ai venit pentru ora de
dirigenție, să vorbești copiilor despre paza frontierei. Mergi la
Dorina, ea are ora de dirigenție…
Porniră, dar Silvia îi opri și le zise, arătând discret cu capul către
una dintre ferestrele școlii:
— Ia uitați, cum din cancelarie se uită vreo două profesoare pe
după perdele. În mod sigur acelea-s Stanciu, de geografie, și
văduvioara noastră de matematică. Ia, vezi Ovidiule, să nu care
cumva să pună… „infractoarele” mâna pe tine…
— Nici o grijă, draga mea, râse el. Dacă sunt înconjurat și nu pot
face față, trag o rachetă de semnalizare și vine tot pichetul să mă
scape în frunte cu Ștefănescu!…
Dorina se opri puțin locului, îl privi mustrător pe sub sprâncene pe
Mirescu, amenințându-l cu capul și porni apoi mai departe alături
de el și de Silvia, către ușa mare a școlii.
Timp de aproape o oră, locotenentul Mirescu vorbi copiilor despre
datoria lor de a-i ajuta pe grăniceri, venind la pichet și semnalând
orice persoană suspectă ce se ivește în sat sau în împrejurimile lui.
Celor mai destoinici, care fac parte din cercul „Prietenii grănicerilor”
înființat în școală, li se vor da insigne și diplome, iar dacă vreunul
dintre ei ajută direct la prinderea unui infractor, va fi chiar decorat,
va primi un premiu mare și va pleca și într-o excursie cu trenul sau
cu vaporul…
— Mai bine cu vaporul, tovarășe comandant! zise Nică Onișor,
ridicându-se să-l vadă ofițerul. Tren am mai văzut noi, ne-am și
urcat în el, dar în vapor niciodată!
— Dar cu avionul?
— Așa e, cu avionul! Vrem cu avionul!
— Ei, lăsați, prindeți voi infractorul și atunci vă alegeți cu ce-o să
mergeți, îi liniști Mirescu. Cine mai are ceva de întrebat?
— Tot eu, tovarășe comandant! zise Nică și se ridică iar în picioare.
Avea obrajii tot roșii, iar părul ciufulit de parcă s-ar fi jucat vrăbiile
în el.
— Te ascult…
— Tovarășe comandant, începu el privind peste clasă, suntem mai
mulți băieți care ne jucăm de-a grănicerii și vrem sa dresăm și noi
un câine ca acela de la pichet…
— Vă doresc succes! zâmbi ofițerul. Dresați-l, cine vă oprește să nu-
l dresați?
— Dar nu știm cum să facem treaba asta, tovarășe comandant, sări
de la locul lui un băiat slab și înalt, cu pistrui pe față și urechile
clăpăuge. Îl chema Vasile Tibeică. Copiii îi ziceau simplu: Sile. Eu
am unul, l-am bătut de i-am muiat oasele și-n loc să descopere
locul unde am ascuns pompa de la bicicletă, a înfipt colții în
pantalonii mei!
Copiii începură să râdă. Râdea și Mirescu împreună cu Dorina ce
stătea pe un scaun în dreapta catedrei, urmărind cu foarte multă
atenție discuția.
— Ei, vedeți voi, zise Mirescu, aici e o problemă ceva mai grea.
Dresajul, dragii mei, este o artă, se învață ca la școală, după
anumite reguli, nu se face așa de către oricine. Apoi câinele trebuie
să fie de rasă…
— Ce rasă, tovarășe comandant?
— Sunt mai multe rase…
— Al dumneavoastră de la pichet de care este?
— E câine lup, sau dacă vreți să știți exact cum se cheamă rasa îi
spune rasa ciobănesc alsacian…
— Ciobănesc? sări iar de la locul lui Sile, lunganul, cu ochii sticlind
de bucurie. Al meu e ciobănesc, tovarășe comandant. Zău dacă vă
mint! Știu și băieții… Înseamnă că…
— O fi ciobănesc mă, dar nu-i alsacian! îi taie vorba Nică Onișor. Al
tău e ciobănesc, rasa jigodie! N-ai văzut cum își freacă spinarea de
toate ulucile? Îl sperie până și pisicile.
Clasa izbucni deodată în râs, într-atât de tare încât se zguduiau
ferestrele.
— Elevul Onișor, fii cuviincios! îl admonestă profesoara, săgetându-
l cu privirea. Se poate să transformi ora în circ?
— Lăsați-l că n-a spus o necuviință, zise Mirescu zâmbind
împăciuitor. Sunt copii, trebuie să-i înțelegem. Ei, băieți, mai aveți
ceva de întrebat? Voi, fetelor, nu aveți nimic de zis?
Cele opt-zece fete câte se aflau în clasă lăsară rușinoase privirile pe
tăblia băncilor și nu scoaseră niciun cuvânt. Se uitau una la alta
pe sub sprâncene, tăcute, parcă pe furiș, zâmbeau stânjenite, își
făceau de lucru cu creioanele mâzgălind foi de hârtie sau
răsucindu-le în mâini. Ce să întrebe ele? Ce le putea interesa în
legătură cu granița?
— Astea fug și de umbra lor, dar mi-te de infractor, tovarășe
comandant! zise tot Nică, uitându-se către profesoara să vadă dacă
a mai spus o prostie sau nu. Și cum ea nu zise nimic, urmă:
— Trebuie mai întâi dresate.
Râsul tună deodată ca o explozie. Vibrau geamurile, tavanul,
pereții…
— Elevul Onișor, ieși la tablă și stai la colț cu fața către clasă! îi
porunci mâniată profesoara. Nu ți-e rușine nițel pe la obraz? Așa
vorbești tu de colegele tale?
Nică Onișor, mic, îndesat și dolofan ca un pepene, cu capul plecat
și roșu în obraji de râsul pe care abia și-l stăpânea, trecu călcând
apăsat printre bănci, înghiontit pe furiș de colegi și se îndreptă către
colțul clasei. Mirescu îl urmări cu privirea, zâmbind complice și
zâmbetul lui trecu dintr-odată pe fețele tuturor copiilor.
În aceea clipă, afară în hol soneria sună strident, umplând de larma
sălile școlii. Copiii se ridicară în picioare și profesoara mulțumi
ofițerului pentru participarea la ora lor de dirigenție, după care îl
conduse până la ușă.

A doua zi cam către apusul soarelui, fruntașul Croitoru cu câinele

de lesă, urmat la câțiva pași mai înapoi de soldatul Tandin, treceau
pe lângă livada cooperativei agricole de producție. Băieții și fetele de
la școală curățau pomii de crengile abia tăiate, după care luându-
le în brațe sau trăgându-le după ei, le transportau, făcându-le
grămezi la marginea drumului.
Cum i-au văzut pe grăniceri cu câinele, vreo zece băieți, în frunte
cu Nică Onișor și Sile Tibeică, au lăsat lucrul baltă și-au alergat,
ieșindu-le în întâmpinare.
— Nene, putem să vă întrebăm ceva? a îndrăznit Nică ridicând
bascul de pe cap și dând bună ziua militarilor.
— Ce să ne întrebați? a fost curios să afle Croitoru.
— Despre dresajul câinelui…
— Ce vreți să știți despre dresajul câinelui?
— Păi… cum îl învățați să descopere urme… lucruri… oamenii… V-
am văzut atuncea când a murit contele și ne-a plăcut cum Prinț a
găsit mănușile alea ascunse în fân.
— Ce vorbești, mă? Serios?
— Foarte serios!
Câinele începu să mârâie, arătându-și colții și să se smucească în
lesă. Croitoru îl bătu de câteva ori cu palma pe grumaz, apoi îl
mângâie ușor pe gât, pe cap, pe bot…
— Prinț, lasă! îi porunci Croitoru. Lasă! Culcat!…
Câinele se lăsă pe labele dinainte, apoi pe cele dinapoi și se tolăni
cuminte la picioarele grănicerului, dând ușor din coadă, înțelegător
și supus.
— Ai văzut, măi, Sile? zise Nică și-i dădu un ghiont lunganului
pistruiat. Dresaj nu gluma! Tu ce-ai să faci cu purecarul tău?
— Văd eu, poate că-l schimb… Dar n-am de ce să-l schimb, își luă
el seama, că-i ciobănesc, tocmai ce trebuie… Ce faceți, nene, ne
învățați să dresăm și noi câinele nostru? stărui Sile rugător, stând
mai deoparte, de teama lui Prinț.
— Uite, vă învață tovarășul meu, zise Croitoru zâmbind și,
trăgându-l pe Prinț de lesă, îi porunci să se scoale. Hai, băiatule!
Croitoru se îndepărtă câțiva pași și Tandin, rămas locului, privi cu
un fel de dojană în urma lui. Adică ce, dacă e fruntaș îl ia peste
picior în fața unor copii? Și la urma urmei, ce, el nu poate dresa un
câine, dacă și-ar pune mintea cu așa ceva? E mai greu de dresat un
câine decât un elefant de la circ? Haida de, frățioare! Nu i s-a
propus, n-a plecat cu câinele la școala de dresaj și gata, asta-i toata
socoteala, dar nu că ar fi nepriceput în treburile astea!
— Nene, mata ești de la circ, începu Nică nițel sfios, cu mare respect
pentru arta de scamator a lui Tandin pe care-l urmărise pe iarnă,
la serbare în sala Căminului cultural. Și dacă ești de la circ, se
cheamă că poți să dresezi și un câine, așa-i?
— Mai încape vorbă?! aprobă Tandin înfumurându-se nițel. E greu,
dar se învață. Ce nu se învață pe lumea asta? La circul nostru din
București, că trebuie să știți, eu sunt artist de la Circul de stat din
București, zic acolo, se dresează lei, tigri, elefanți, cai, foci,
porumbei, căței, urși, dar ce nu se dresează? Asta-i meseria
noastră…
— Bravo, nene! izbucniră copiii în aplauze. Ce bine ca te-am
întâlnit pe mata!
— E bine, nu? zâmbi pe sub mustață Tandin. Ia dați voi o monedă
de trei lei încoace să vă arăt repede o scamatorie, vreți?
— Cum să nu, nene! Mă, care ai o monedă de trei lei?
Veni un băiețaș timid, se strecură mai în față și puse moneda în
palma lui Tandin.
— Hai, Tandine! strigă Croitoru după el din partea cealaltă a livezii.
— Îndată tovarășu’ fruntaș, îndată, îl asigura Tandin. Mergi mata,
că eu vin pas alergător. Zău, să moară mama dacă te minț! Ia,
numai să-i bucur nițel pe copiii ăștia. Așaaa! Va să zică asta-i
moneda. O vedeți, măi?
— O vedem! răspunseră copiii în cor.
— Unde este?
— În palma dreaptă a matale…
— În palma dreaptă, ziceți? Ei, n-o să mai fie în palma dreaptă! îi
asigură Tandin, profesional. Ia fiți atenți, aici la mandea, gata! Unu,
doi, trei, ocus-pocus de trei lei, unde-i banu’ ca să-l iei? Ha, unde-
i?
Plesni palmele una de alta, le răsuci în aer, le plimbă pe amândouă
pe piepții vestonului și apoi, mirat, înălță privirea și întrebă:
— Unde-i banu’, neamule? Hai, unde-i banu’?
— În palma dreaptă, nene! zise Nică sigur pe el.
— În palma dreaptă? În palma dreaptă, zici? Uite palma dreaptă și
vezi că nu-i nimica!
Întinse palma și-o arătă tuturor, plimbând-o pe deasupra capetelor
sub privirile pline de uimire ale copiilor.
— Atunci e-n stânga!
— În stânga, zici? Uite și stânga, neamule, și te-ai prins că suflă
vântul în ea? Asta e, suflă vântu’! Nu e, neamule! Uite, iar dreapta…
Vedeți? Nimic! Din nou stânga! Tot nimic! Frunză verde mărgărit,
banul vostru s-a topit! Gata!
Bătu palmele una de alta și începu să râdă, plimbându-le apoi pe
sub ochii copiilor.
— Ei, ați văzut ce poate un artist de București?
Copiii – stane de piatră – îl priveau uimiți, cu ochii mari și gurile
căscate, de parcă le pierise glasul în fața unei vedenii. Chiar că
artist de București! Tandin le zâmbi fugar, cu îngăduință, mângâie
apoi obrazul lui Nică, după aceea părul unei fetițe și tot înfumurat,
plin de sine, privindu-i cu superioritate, plecă făcându-le un semn
de salut cu mâna.
— Alivoar, mă, și mersi! zise el săltând cureaua armei pe umăr. Vă
mulțumesc pentru atenție!
— Dar banul? îndrăzni Nică. Dă-ne banul înapoi, nene. Uite-l, ăsta
mic a început să plângă…
Copilul se smiorcăia, ștergându-și lacrimile cu pumnii.
— Na, mă, banul ici la nen-tu, îl luă Tandin de după cap și-i puse
moneda în palmă. Credeai că s-a topit, hai? Înc-o data alivoar,
copii! Gata, m-am dus că m-așteaptă tovarășu’ fruntaș.
Porni repejor pe poteca ce mărginea livada, cu pușca în mână să-l
ajungă pe Croitoru.
— Nene, da’ nu ne-am înțeles, ce facem cu dresajul?
— Așa e, frățioare, că uite m-am luat cu scamatoria și am uitat
problema, zise el oprindu-se, în loc și copiii veniră droaie în juru-i.
Al cui e câinele, măi?
— Al meu, nene, zise Sile și se dădu mai în față.
— Cum vrei să-l dresezi, frățioare? întrebă Tandin privindu-l
șmecherește drept în ochi. Să prinză iepuri? Oameni? Să aducă
obiectu-n gură? Spune, cum vrei? Cum dai comanda, așa se face…
— Păi… eu știu? înălță din umeri nehotărât Sile și-i privi întrebător
pe cei din jur: Voi cum ziceți băieți?
— Să-l facă ca pe ăl de la pichet, Sile.
— Da, ca cel de la pichet. Ia și urma, aduce și obiectul…
— Auzi, nene, hotărî Sile, ca pe ăl de la pichet…
— Păi pe ăla tot eu l-am „aranjat” frățioare, zise Tandin, apoi lăsă
fruntea în pământ, de parcă ar fi chibzuit cum să facă să-i
servească cât mai repede și cât mai bine pe copii. Stați să văd cam
când am timp pentru voi… Bine, se face, hotărî el, dar bani aveți,
măi? Ce vă holbați, așa de parcă m-ați fi văzut în pielea goală? V-
am întrebat, bani aveți?
— Păi, pentru ce bani?
— Pentru dresaj; pentru ce să fie? Ce credeți că eu îmi stric timpul
de pomana dracului? Mie cine-mi plătește osteneala, și alergătura,
și nervii care se consumă, nervi nu glumă, și nervii ăștia nu se
cumpără de la Alimentara așa la kilogram, să fie! Hai, cine-mi
plătește?
Copiii rămaseră tăcuți, cu fețele încruntate, gânditori. Se priveau
într-ascuns, unul pe altul pe sub sprâncene fără să știe ce să facă.
Uite că la treaba asta nu se gândiseră! Desigur trebuiau bani, fără
bani nu se putea… Dar de unde să-i ia? Dacă plăteau unui om de
meserie cum era „nenea scamatorul” de la circ, de bună seamă că
le „aranja” un câine pe cinste…
— Hai, Tandine, ce faci băiete? strigă de departe Croitoru.
— Îndată, tovarășu’ fruntaș, îndată. Hai, mă, hotărâți-vă, că uite
mă cheamă superioru’… Ce rasă e câinele?
— Ciobănesc, nene.
— Merge. Ei ce faceți cu paraua, că am plecat!
— Cât trebuie, nene?
— O sută de franci, frățioare. O sută-n cap. Nici mai mult, nici mai
puțin, muncă grea, răspundere mare, dresaj garantat până la
moartea câinelui. Ei, ce ziceți?
Copiii tăcură și se priviră între ei fără să scoată un cuvânt. Cine ar
fi dat acești bani? Sile? De unde să aibă el banii ăștia? Desigur, le-
ar fi plăcut să aibă câinele lor dresat, să umble cu el prin sat, să se
grozăvească, să ia urma iepurilor, a vulpilor, să caute obiecte
ascunse și hoții care or fi ăia de se bagă, zic ei în gaură de șarpe, să
nu fie aflați de miliție.
— Ce facem, măi? întrebă Nică privindu-și tovarășii de joacă roată
în jur.
— Dăm, Nică. Adunăm noi până duminică banii și gata. Unul cinci
lei, altul șapte, fiecare cum are, cum poate.
— Auzi, nene, s-a făcut. Când începi treaba?
— Duminică. Eu ies în învoire și să așteptați în marginea satului,
lângă fântâna aia cu cumpăna ruptă. Veniți cu câinele și cu banii.
Gata, am plecat!
O luă la fugă pe urma lui Croitoru, țopăind ca un titirez pe cărarea
din marginea livezii, încât abia i se vedeau picioarele. Copiii
rămaseră tot tăcuți, privind după el cum se tot duce ca un zbârnel.
La urmă Nică zise:
— Măi, băieți, eu zic că am făcut o treabă bună. Uite, să vedem câți
suntem… așa, unu, doi, trei, patru… nouă, zece, deci câte zece lei
de căciulă, veniți cu ei sâmbătă seara la mine. Care nu aduce, nu
pune mâna pe câine, să știți!
 9

Era pe la amiază. Soarele se afla sus în crucea cerului, limpede ca

sticla, și încălzea într-atât de tare încât pământul frigea sub tălpi
ca o plită încinsă. Casele ascunse în umbra duzilor și a salcâmilor
se arătau pustii. Ogrăzile goale, cu orătănii umblând de colo până
colo și câinii moleșiți de căldură, tolăniți leneș pe după ulucile
gardurilor, când și când clămpănindu-și fălcile după muștele ce nu
le dădeau pace. Oamenii erau în deal, pe ogoare, la muncă, pe
loturile cooperativei.
Ograda lui Ilie Ciocârlan era și ea pustie. Cele trei ferestre ale casei,
cu geamurile prăfuite, erau închise. Ușa la fel. Sub șopron, un
purceluș legat de picior cu o sfoară molfăia cu râtul într-o strachină
mare, spartă, în care fuseseră mai de dimineață lături. Câteva găini
ciuguleau în preajmă-i, gata la neatenția lui să se repeadă și să
râcâie cu ghearele în resturile din acea strachină.
Ascunși înapoia șopronului părăginit, în niște bozie înaltă, stând pe
burtă și cu capetele înălțate privind temător în jur, se aflau Nică
Onișor și cu Sile Tibeică, cel înalt, pistruiat și cu urechile clăpăuge.
Numai ce ieșiseră de la școală și, înainte de a se duce acasă,
veniseră să-și pună în aplicare planul pe care-l chibzuiseră patru
zile la rând.
— Măi, Nică, parcă mi-e teamă, șopti Sile cu buzele tremurânde.
Dacă e unchi-tău acasă?
— Nu e măi, e plecat la oraș, la proces. A băgat țața Polina proces
de divorț de-astă iarnă, nu mai vrea să stea cu el, ți-am spus, bea
și o bate din te miri ce…
— L-ai văzut când a plecat?
— A venit aseară la tata și i-a cerut o sută de lei pentru tren…
Cu ani în urmă, Ilie Ciocârlan primise printre alte lucruri de la
contele Tegaș și un binoclu mare pentru urmărit cursele de cai la
hipodrom. Îl ținea în tocul lui de piele în podul casei, să nu i-l fure
careva de prin odăi, când era plecat cu treburi prin sat sau la
muncă afară pe ogor. Copiii, cei care hotărâseră să se joace de-a
grănicerii își făcuseră puști de lemn, aranjaseră dresajul câinelui și
Nică propusese ca cel care-l făcea pe comandantul – el, bineînțeles
– ar fi bine dacă ar avea și binoclu. Grănicer fără pușcă, câine și
binoclu nu s-a văzut!
— Foarte bine, dar de unde iei binoclu?
— Are unchiu-meu, Ilie, unul în pod. Decât să-l vândă cum a
vândut și pușca de vânătoare primită tot de la conte și să bea banii,
mai bine îl iau eu. Nici nu bagă el de seamă că-i lipsește…
Copilul aștepta clipa cea mai potrivită să intre în posesia binoclului.
Și clipa aceea venise. Unchiul, plecat încă de la ivirea zorilor, ograda
pustie, vecinii de prin jur plecați și ei…
— Cum facem, Nică? întrebă Sile, tremurând de parcă ar fi apucat
de friguri, tu te urci în pod și eu stau la pândă?
— Huo, mă, ce te-a apucat bâțâiala? se stropși Nică la el. Uite-l cum
tremură ca o piftie!
— Mie frică…
— De ce ți-e frică?
— Poate vine unchi-tău… Știi ce bătăuș este… Știi cum fuge lumea
de el pe uliță… Dacă ne găsește în pod, s-a zis cu noi!
— Tu nu auzi, măi, că e plecat la oraș, la proces? căută să-l
încurajeze Nică. Aseară a venit la noi, i-a dat tata bani și azi
dimineață în zori a plecat. Înapoi nu are alt tren decât deseară, la
scăpătatul soarelui. Hai după mine…
— Unde?
— După lapte de cuc! vorbi supărat Nică. În pod, unde crezi că te
chem? N-a fost vorba așa? N-am plănuit că…
— Bine, știu, dar eu aș vrea să stau la pândă…
— Ce să pândești? Umbletul soarelui pe cer? Vrei să te vadă careva
aci în ogradă? Că poate vine vreun vecin acasă de la câmp, dă cu
ochii de tine și atunci ce zice?
— Și zici să merg cu tine în pod?
— Așa cum am făcut planul. N-am făcut așa planul? De patru zile
îl tot întoarcem și pe o parte și pe alta și acuma tu vii să-l dai peste
cap. Hai după mine…
— E vreun câine prin ogradă?
— Nu e niciun câine.
— Și cum facem?
— Simplu de tot! Urcăm scara, – uite-o colo, o vezi? – și intrăm
repede, în pod. Dacă binoclul n-o fi la locul unde-l știu eu, (l-am
ajutat acum vreo trei săptămâni pe nea Ilie să dea jos niște ceapă
din pod și l-am văzut atuncea unde era pus), zic dacă n-o fi la locul
acela, începem să scotocim, tu într-o parte, eu în alta și în doi timpi
și trei mișcări am dat de el. Gata, am plecat!
Încet, cât mai ferit, rotind privirea în toate părțile să ia seama dacă
nu-l vede careva, Nică porni tiptil de după șopron, ieși din tufele de
bozie și se ascunse înapoia unei grămezi de tulei de floarea soarelui.
Alb ca varul, cu buzele tremurânde, mai mult târându-se de parcă
era un câine tras cu lațul de hingher, venea în urma lui și Sile. Se
opri, abia stăpânindu-și bătăile inimii, lângă Nică…
— Uite, mă, scara, zise acesta. O vezi? Ușa la pod e deschisă. Am
fost eu ieri pe aicea, i-am furat cheia, am slăbit lacătul și l-am lăsat
numai așa de formă agățat în belciug… Gata, am plecat, vino după
mine. Să nu te oprești la jumătatea scării și să privești în jos ca o
mâță beată, că cum ești tu de fricos te duci de-a berbeleacul. Ai
înțeles?
— Da… bâigui Sile.
— După mine!
Nică se avântă pe scara de lemn, cățărându-se repede, cu agilitatea
unei pisici și cât era de dolofan, în câteva secunde fu în gura
podului.
Sile după el.
Intrară, închiseră ușa să nu atragă atenția cuiva de prin vecini și
stătură o clipă locului, să se obișnuiască ochii cu semiîntunericul.
Apoi priviră în jur. Prin cotloane se vedeau fel de fel de hârburi
aruncate care-ncotro. Putini sparte, cu doagele sărite, un război de
țesut cu lemnăria crăpată, o bicicletă, câteva oale de pământ
afumate cu buzele ciobite, fără toarte, aruncate claie peste
grămadă, un sac plin cu cânepă, o ladă mare prinsă în șine de fier,
un darac de lână cu dinții știrbi și strâmbi, niște hamuri vechi,
rupte, cu unsoarea râncedă pe ele și vreo două căpestre cu clopoței.
Stăruia sub grinzile acelea, prăfuite și îmbâcsite de pânzele
păianjenilor, un miros greu de șoareci, de cărămidă afumată și de
ceapă stricată.
Sile încremenise locului, cu palma pe gură, nițel aplecat, nemișcat,
cu privirea scormonind ungherele întunecoase.
— Parcă mi-e frică… șopti el printre buze, cu ochii sticlind de
spaimă.
— Sst, lasă gura și vino-ncoace! îi porunci Nică și-l prinse de mână.
Calcă cu grijă numai pe grinzi, să nu pui piciorul pe șipcile astea,
că ăsta-i tavanul, nimerești tocmai jos, în odaie, în oalele cu lapte…
— Bine, lasă…
Călcau binișor, parcă numărându-și pașii, ținându-se cu mâinile de
căpriori, privind în toate părțile, cercetând cu ochii cotloanele.
— Uite-l, măi, Sile, binoclul! zise deodată Nică. Uite-l agățat de
căpriorul acela. Făcând un pas peste oalele afumate, el pipăi cu
piciorul cealaltă grindă, ajunse pe ea și desprinse dintr-un cui un
toc de piele prăfuit și murdar. Vezi că l-am găsit?
Îl luă ușor, îl agăță de umăr și sărind înapoi peste oale se înapoie la
jumătatea podului. Mai făcu un pas, ocolind sacul cu cânepă, dar
când să facă și pe al doilea se împiedică de ceva învelit în hârtie de
ziar și se aplecă să vadă ce este. Era o curea de piele galbenă, lată
cam de trei degete, cu cataramă lucitoare și două inele tot de piele
în aceeași culoare prinse pe ea.
— Ce-ai găsit, Nică?
— O curea, măi. O curea faină! zise Nică bucuros și încercă să se
încingă cu ea. Știi că-mi vine bine?
— O iei?
— Mai întrebi? Sunt doar comandant…
— Dacă vrei să-ți dau câinele, dă-mi-o mie, zise Sile.
— Ce vorbești, Franț! se împotrivi Nică. Ai vrea, nu? Las’ că-mi dai
tu câinele și așa. Doar eu am vorbit pentru dresaj… Eu am dat și
cei mai mulți bani. Duminică dimineața ne întâlnim cu artistul de
la grăniceri. Prima lecție…
— Nu, nu-ți dau câinele, dacă nu-mi dai cureaua! se împotrivi Sile.
— Ia vezi că-ți dau una peste gură! îl amenință Nică și-l îmbrânci la
o parte din calea sa, să-și facă loc pe grindă ca să treacă spre ușa
podului. Ți-ai luat nasul la purtare. Hai să mergem…
Dar nu făcu un pas, că se opri deodată locului ca electrizat. Jos în
curte se auzea vorbă.
— Să știi Nică, eu…
— Sst! Lasă vorba! îl repezi Nică și rămase în nemișcare, trăgând cu
urechea spre cele ce se vorbeau în curte.
— Ce e? Cine este?
— Mi se pare că a venit unchiu-meu, Ilie…
— A… a… a venit…? bâigui Sile și începu să plângă. Ce ne facem
acuma? Eu ți-am spus să…
— Ssst! Taci, mă, o dată ce, ai căpiat? îl opri Nică și făcând un salt
pe grindă veni și-i puse palma peste gură. Ești nebun? Vrei să dea
peste noi aicea…
— Bine, dar…
— Vorba!
Jos în ogradă, Ilie Ciocârlan vorbea cu bătrânul Pantelimon care
pesemne trecea pe uliță. Îi spunea că fusese la oraș, procesul se
amânase, dar nu mai stătuse până seara la tren, că găsise o ocazie
cu mașina Stațiunii care aducea niște tuburi de ciment pentru
fântâna de la sediu. S-a rugat de șofer și l-a luat și pe el… A aranjat
cu șoferul și-i vinde bicicleta cu 400 de lei. Peste un ceas vine s-o
ia…
— Ce să fac cu ea, nea Pantelimoane? întrebă Ciocârlan,
îndemnând purcelușul de sub șopron sa bea apă. Ia cu tata… Ia cu
tata… ciucu-ciucu… Eu nu mai umblu cu ea, gata mi-am făcut
damblaua, cât am fost mai tânăr am călărit-o destul, acuma am
nevoie de bani pentru proces, dacă m-a tras Polina în proces trebuie
să mă judec, n-am, ce face. Măi, nea Pantelimoane, vii să-mi ajuți
nițel, îmi ții scara, vreau să dau de-acuma bicicleta jos, până vine
omul ăla s-o mai aranjez cumva…
— Io-te că vin…
Sile încremeni și parcă se învârtea podul cu el, o amețeală îl
cuprinse pe dată, fiind gata să se prăbușească. Inima îi bătea cu
putere în piept, îl apucaseră și niște friguri, tremura, îi clănțăneau
dinții în gură ca-n toiul, iernii. Chiar Nică, nițel mai curajos, acuma
părea că se pierduse de tot cu firea. Îi cam pierise glasul și grozăvia.
Dar căuta să nu-și arate temerea. Îl ținea pe Sile de braț, simțea că
acesta tremură, dar îi făcea semne cu degetul în dreptul gurii sa
stea liniștit, să nu facă nicio mișcare și să aibă răbdare. În același
timp, ochii lui umblau în dreapta și în stânga, căutând parcă ceva.
Ce să facă? Unde să se ascundă? De bună seamă va da Ilie
Ciocârlan peste ei în pod și atuncea vai de pielea lor!
Sile începu să plângă de-a binelea cu sughițuri, înecându-se,
tușind, bolborosind. Se lăsase jos, lângă unul din stâlpii căpriorilor
și tremura parcă mai tare ca la început.
— Ce mă fac? Ce mă faaaac?
— Huo, mă, ce, a murit mumă-ta? îl luă Nică la rost și-i dădu un
ghiont. Fugi mai bine în pragul podului și ia lacătul de la ușă să nu
ne închidă unchiu-meu aici. Până atunci eu trag bicicleta mai într-
acolo, s-o aibă la îndemână și să nu umble prin toate cotloanele
după ea.
— Ce mă faaaac? Ce mă fac?
— Mă, tu n-auzi? țipă Nică la el zgâlțâindu-l de umeri. Ești sanchiu?
Ce te tot văicărești ca o babă?
Văzând că nu se mișcă în niciun fel, Nică îl îmbrânci, mai mai să-l
doboare și zise supărat:
— Fugi și ascunde-te după horn. Hai, repede!
— Ce mă faaaac? Aoleu, ce mă faac?
Dar Nică nu-l mai ascultă. Umblând repede ca un acrobat pe
sârmă, alergă către ușa podului. Își găsise stăpânirea de sine și
calmul, alungase teama de la început, – cât ținuse? un minut?
două? – socotind că singura salvare este să lucreze cât mai cu grabă
ca să se poată ascunde și el.
Ajunse în pragul podului. Stătu nițel și ascultă, apoi scoase ușurel
capul și privi în jos. Unchiu-său tocmai îl servea pe bătrânul
Pantelimon cu o țigară, în timp ce lovea mereu purcelușul cu
piciorul, să nu i se frece de pantaloni. Fără să mai stea pe gânduri,
Nică scoase lacătul din belciugul lui și-l băgă în buzunar. Apoi se
întoarse, luă bicicleta și trăgând-o din răsputeri după el peste
putinile sparte, daracul de lână și ce mai era în cale, o aduse
aproape de pragul ușii. După care tot în grabă se duse și el înapoia
hornului, lângă Sile și se ascunse, ghemuindu-se în spatele său.
— Măi, ține-ți sughițul că dacă te apucă hâcul ne-a păpat gaia, să
știi! îl avertiză el pe Sile.
— Nu știu ce să mă fac, că m-apucă mereu, șopti neliniștit Sile.
— Cască gura și ține-te cu două degete de nas. Sst, liniște, vine!
Scara podului începu să scârțâie. Capetele ei rezemate de prag
prinseră a se mișca. Gemea sub greutatea celui ce urca.
— Ține bine, nea Pantelimoane!
— Țin, mă, n-avea grijă!
O secundă… două… trei… Apoi în prag se văzu înălțându-se trupul
lui Ilie Ciocârlan. Copiii stăteau nemișcați, lipiți unul de altul acolo
în semiîntuneric, înapoia hornului. Sile închisese ochii. Tremura ca
varga, iară dinții îi clănțăneau în gură de parcă stătea cu tălpile
goale pe gheață. Nică îl ținea în brațe, strâns, cât mai strâns lipit
de pieptul lui, cu o palmă acoperindu-i gura și privea cât mai ferit.
De după horn spre pătratul de lumină ce se făcuse deodată alb în
pragul podului.
Ilie Ciocârlan se opri, umblă la belciug, căută pe podișca din ușă și
vorbi apoi supărat în jos către bătrânul Pantelimon:
— Zici că să mai trimiți copiii să-ți facă treabă! Uite, l-am rugat pe
nepricopsitul de nepotu-meu acu’ vreo două-trei săptămâni să-mi
ia niște ceapă din pod și de atuncea stau cu podul deschis. Mi-a
pierdut lacătul…
Nu mai zăbovi. Cât era de greoi, trecu pragul, aplecându-se de șale,
stătu o clipă locului cu mâinile în șold privind în toate părțile să
vadă dacă nu cumva îi lipsește ceva și porni pe grinda de mijloc,
ținându-se de stâlpi până ce ajunse la hamuri. Le cercetă, fără să
le dea jos din cui, răsucindu-le pe o parte și alta, împinse cu piciorul
daracul într-o parte să-și facă loc, mai făcu un pas, dar era gata să-
și piardă echilibrul și se întoarse. Copiii nici nu clinteau. Parcă își
opriseră și răsuflarea. Sile tremura tot mai tare, cu ochii închiși,
clănțănindu-și tot mereu dinții, iar Nică își trăsese capul după horn,
își mușca dureros buza de jos și tăcea numărând în gând clipele
care nu se mai sfârșeau. El fusese cu ideea acestei expediții,
garantase lui Sile reușita ei, acuma trebuia să-și păstreze calmul,
să se arate tare, plin de curaj, să nu-și piardă firea, se făcea de râs
și cum avea să-și mai privească tovarășii de joacă în ochi?
Ilie Ciocârlan văzu bicicleta, o luă și, ridicând-o într-o mână fără
mare greutate, veni cu ea în pragul podului.
— Ești gata, nea Pantelimoane? Ține bine, uite cobor…
— N-ai teamă, mă! Nu-mi scapă mie scara din mână…
Tot cu bicicleta în mână, puse piciorul pe prima treaptă, pe a doua,
pe a treia, și nu se mai văzu. După puțin urcă iar și legă ușa podului
cu o sârmă.
— Până găsesc lacătul, pun drăcia asta să n-o zgâlțâie vântul!
Coborî apoi în curte și i se auzi glasul tocmai către poartă. Sile
deschise ochii și-l privi tăcut pe Nică în semiîntunericul podului, cu
palma pe piept să-și potolească bătăile inimii. Urechile clăpăuge
parcă se blegiseră de tot. Ochii îi erau tot umeziți de lacrimi. Îl privi
lung pe Nică și, cât era de amărât, răsuflă o dată tare din adâncul
pieptului și zâmbi șters, parcă ușurat că trecuse prin acele cumplite
emoții. Nică zâmbi și el, îi dădu una cu palma peste cap și apoi îi
vârî mâna în păr, zbârlindu-i-l.
— Gata, măi, a trecut pericolul!
— Cum a trecut?
— Bine, uite așa, a trecut. Unchiu-meu a închis podul și-și face de
lucru prin ogradă…
— Și asta înseamnă că a trecut pericolul?
— Dar ce, n-a trecut?
— Păi noi ce facem acuma? întrebă speriat Sile. Ușa la pod încuiată
și unchiu-tău prin curte. Putem chiar să țopăim de bucurie! Ce zici?
Nu cumva crezi că ne prinde noaptea în colivia asta?
— Nu ne prinde nicio noapte! îl asigură Nică. Așteptăm nițel până
ce pleacă el, apoi mă duc, dezleg sârma ce-a pus-o el la belciug,
coborâm și valea!
— Dacă nu pleacă? M-a prins o foame de nu te văd!
— Ai nițică răbdare…
În ogradă nu se mai auzea nicio vorbă. Nică asculta câteva clipe,
apoi stătu pe gânduri neștiind ce să facă. O fi plecat unchiu-său să
se ducă și să dezlege sârma de la belciugul ușii? Cum putea ști
treaba asta? O fi tot prin ogradă sau a intrat în casă… Parcă spunea
că vine șoferul de la Stațiune să vadă bicicleta… Da, da, așa a spus
bătrânului Pantelimon. Deci va sta acasă și va aștepta. Dar când o
veni acela? Peste un ceas așa cum a promis? Peste două… Sau
poate că nu vine de loc astăzi și se arată tocmai a doua zi
dimineața…
Se așeză pe cufărul cel mare, legat în șine de fier și ca să-și treacă
timpul începu să umble pe la cutia de piele a binoclului. Îi deschise
capacul. Scoase ușurel binoclul afară și-l puse la ochi. Stătu cu el
așa câteva minute, apoi îl luă, îl cercetă îndeaproape, îl duse din
nou la ochi, dar nu vedea nimic. Îl întoarse și privi prin celelalte
lentile. Tot nu vedea nimic.
— Mi se pare că nu face nici cât o ceapă degerată! zise el cu
amărăciune și-i întinse și lui Sile binoclul. Ia vezi și tu. Ai mai
umblat cu de-al-de-astea?
— Nu…
Sile luă binoclul și-l duse și el la ochi. Privi prin lentilele cele mari,
apoi îl întoarse și privi și prin cele mici.
— Ai dreptate, zise el înapoindu-l, nu se vede nimic.
— O fi stricat?
— Eu știu? înălță Sile din umeri. Ți-am spus, eu n-am mai umblat
cu binocluri…
Nică stătu nițel în cumpănă, se scărpină în cap, se gândi, răsuci
binoclul pe toate părțile, învârti de cele două rotițe de ebonită, când
într-o parte, când în alta, iar îl duse la ochi, încercă să privească
cu el jur-împrejur prin pod și până la urmă, supărat, îl băgă înapoi
în tocul de piele.
— Vorba ceea, „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul!” zise el cu
mâhnire în glas. Mă miram eu să-i dea pârlitul ăla de conte lui
unchiu-meu un lucru ca lumea. N-avea ce mai face cu el și de-aia i
l-a dat. Și prostul ăsta de unchiu-meu de bună seamă că i-a pupat
și mâna pentru chestia asta…
— Lasă că pușca a fost bună, zise Sile. N-ai spus tu că a fost cu ea
la vânătoare, a împușcat iepuri…
— Bine pușca, dar binoclul?
Tot supărat, se așeză din nou pe ladă și își prinse tâmplele între
palme, gânditor. Cum s-ar spune se urcaseră în pod degeaba! Și era
și cât pe-aci s-o și pățească… Și primejdia încă nu trecuse…
— Măi Sile, am lovit în bară, măi! vorbi el cu glas scăzut.
— De ce spui asta? Din pricina binoclului?
— Da.
— Lasă, nu fi necăjit, căută să-l liniștească Sile. Tot te-ai ales cu
ceva. Cureaua…
— Mda, tot e ceva, se consolă Nică. Dar ce facem, mai luăm
binoclul?
— Păi dacă nu-i bun, ce nevoie avem de el? Lasă-l aici. Te mai vede
careva cu el prin sat și te spune lui unchiu-tău…
— Ai dreptate…
Zicând acestea, Nică se ridică și agăță binoclul de cuiul grinzii, în
locul de unde-l luase cu puțin timp mai înainte. Dar când să se
așeze iară pe ladă, văzu o șuviță de lumină pătrunzând prin șindrila
acoperișului. Se ridică repede, se duse acolo, dădu șipca la o parte,
se înălță pe vârfuri și privi în curte.
— Măi Sile, știi că de aici se vede ograda și-o bucată bună de uliță?
Zău dacă te mint… Vino să vezi și tu…
Trecu și Sile.
— Într-adevăr. Uite-l pe unchiu-tău pleacă…
— Pleacă? întrebă repede Nică. Lasă-mă să mă uit!
Îl dădu pe Sile la o parte, se înălță iară de vârfuri și privi pe uliță.
— Ura! zise el. Suntem salvați. Hai, repede jos!
În câteva minute, urmăriți de lătratul câinilor din vecini, alergau
prin grădinile oamenilor sărind garduri și pârleazuri, sa iasă în ulița
cealaltă și de-acolo fiecare către casa lui.
— Nu uita, sâmbătă seara să aduci banii, Sile! îi strigă Nică din
urmă. Și spune chestia asta și celorlalți care n-au dat…
— Lasă că mai vorbim mâine la școală. Mi-e o foame de-mi zbârnâie
mațele ca niște coarde!
— Și Sile, adăugă Nică, treaba asta cu excursia în pod la unchiu-
meu, mormânt mă, ne-am înțeles?
— Mai încape vorbă?
Privi după el cum alerga cu pași mari ca un bărzoi, apoi dădu colțul
uliței și o zbughi și el către casă.
Era aproape de asfințit și de prin ogrăzi se înălțau fuioare de fum.
Limbile flăcărilor prinseseră mai multă viață învăluind ceaunele de
pe sub șoproane.
 10

Pichetul grănicerilor se afla în tr-o oaza de verdeață. De departe,

ascuns după coroanele bogate ale teilor ca și ale pomilor din livada
ce-l înconjura, nu i deslușea decât acoperișul de țiglă roșie, lângă
clădire înălțându-se ca o turlă de sondă foișorul de observare.
Privind mica așezare a păzitorilor hotarului ridicată în singurătatea
holdelor, ai fi zis, mai degrabă, că-i o vilă sau un fost conac boieresc
din alte vremuri, transformat acum în vreo unitate administrativă
sătească, decât o minusculă cazarmă în care viața militarilor se
desfășura după cele mai stricte reguli. Curtea largă, încăpătoare,
cu alei și ronduri de flori, acoperită mai tot timpul de umbra celor
doi bătrâni tei, bucătăria din care ieșeau tot timpul cele mai
îmbietoare arome culinare și în pragul căreia lenevea de dimineața
piuă seara Faust, pisoiul, dormitând cu capul vârât în blana-i
neagră și lucioasă ca de abanos, chioșcul de scândură vopsit în
verde, cu acoperiș țuguiat și învelit în iederă până sus, în interiorul
căruia la masa rotundă își petreceau timpul liber ostașii scriind
corespondență, jucând șah sau se odihneau ascultând la difuzor
programul de radio, șopronul sub care era trasă mașina lui Mitrică,
grajdul cu cele două vaci și o vițică, cotețele de păsări în care
cotcodăceau găinile și de unde se ridica dimineața în zori cântecul
cocoșului, ghețăria pe jumătate ascunsă în pământ și acoperită cu
stuf să țină răcoare, grădina de zarzavat dinapoia bucătăriei
îngrijită prin strădania lui Iliuță „polonic” cum îl dezmierda Tandin,
fântâna cu ciutură, cu ghizdul de piatră spoit cu var și acoperit de
țiglă roșie, totul, dar absolut totul, de la aleile pietruite, mărginite
de merișori și până la glastrele de flori prinse la ferestre, sub
tavanul sălilor sau arcadelor verandelor arătau că pichetul era
comandat de un ofițer destoinic și cu multă tragere de inimă pentru
a face cât mai plăcută viața subalternilor săi, grănicerii.
În dimineața aceea de mai, cu soare puternic și cerul de-un albastru
intens, locotenentul Mirescu stătea în biroul său și întocmea planul
de pază pentru seara respectivă. Studia harta, registrul serviciului
grăniceresc, analiza diferitele informații primite și după o anumită
concepție proprie, având în vedere experiența sa în serviciul de
frontieră, dispunea elementele în teren, în raport cu importanța
fiecărui obiectiv. De la radioul, aflat pe-o măsuță alăturată, se
auzea o melodie de muzică ușoară în cadrul emisiunii „Melodia
preferată”. Afară, sub fereastra deschisă, rânduiți pe-o bancă,
câțiva militari abia sosiți din serviciu – patrule sau pânde – își
curățau armele și vorbeau de-ale lor. Ofițerul își vedea de treabă,
nu-l stânjenea discuția lor, dimpotrivă îl interesa, uneori îl amuza
prin varietatea subiectelor și felul în care unii dintre ei își
argumentau părerile.
— Or ce-ai spus tu, mă Brândușe? întrebă Iuliu Covaci, cu vorba
lui moale și tărăgănată, așa cum se aude prin nordul Ardealului.
Noa, că te-a întrerupt șogorul ăst, Guță Ursul cum îl cheamă pre
el.
— Ce să spun? Gata, am terminat.
— Noa, că nu fi bolând, mă! nu-l slăbi Iuliu Covaci și-i dădu
prietenului său un ghiont să vorbească. Apucat-ai să grăiești de
fătuța aia care o vinit să te roaje să pui numa priza la șticher și să-
i spună ea vreo două vorbe lui Tandin al nost… Dreptu-i? Noa, apăi,
dacă-i așa, dă-i drumu’…
— Așa-i, măi, Brândușe, are dreptate Covaci, îl luară la rost restul
militarilor. Ai început povestea și ai lăsat-o la jumătate…
— Păi… ce să spun… nu-i așa de laudă…
— Mă, noa dă-i drumu’, numa să fie adevărat și să nu ne mințăști…
— Păi, unde am rămas?
— Povesteai că părăsiseși obiectivul și veneai către pichet… îi
reaminti Toderașcu.
— Așa… întocmai, reluă Brândușe. Și cum veneam pe poteca aceea
de la puțul părăsit, numai ce văd ieșind din vâlcea două fetișcane,
destul de frumușele mânând dinapoi niște vaci. Mă prezint eu ca la
carte, după formula noastră a grănicerilor și le cer buletinele să văd
dacă sunt în regulă…
— Te pomenești că se rătăciseră și trecuseră frontiera de dincolo…
— Măi, lasă pre el, nu griji de vorba lui!
— Așa, cum spuneam, urmă Brândușe, le cer buletinele, mă uit în
ele, le întorc și pe-o parte și pe alta și le înapoiez mulțumindu-le.
Dar una din ele, Steluța, că am văzut cum îi scrie numele în buletin,
dându-și seama că vreau să plec, zice: „Tovarășule grănicer, dacă
nu vă este cu supărare v-aș ruga ceva. Aș vrea să vorbesc cu mai
marele dumneavoastră, cu sergentul Tandin!”
Grănicerii începură să râdă.
— Așa a spus, măi?
— I-auzi al dracului! Sergent… Mai marele nostru…
— Ssst, lasă pre el, mă, să vorbească, noa, umblă-ți în treabă dacă
n-ai astâmpăr dară…
— Zic eu: „Cu sergentul Tandin?” „Da, zice fata. Trebuia să vină
duminică în satul nostru la horă, în Coșara, apoi l-au așteptat și
părinții mei acasă și n-a venit. E bolnav? Ce-i cu el?” „Nu, nu-i
bolnav domnișoară, zic eu, e sănătos tun. Un sergent și încă sergent
de grăniceri nu se îmbolnăvește așa ușor!” „Ba, zice fata, o fi el
sergent, dar e mai întâi artist din București și artiștii știu că se
îmbolnăvesc foarte repede. Nu citesc eu prin ziare? Din cauza
îmbolnăvirii unui artist se amână piesa cutare… Așa că și el…” Și,
întreb eu, că n-am de lucru, „era așa mult așteptat superiorul
nostru la dumneavoastră la horă?” „Era, zice fata, că am vrut să-l
prezint și colegelor mele și la părinți, ca logodnic, că e vorba după
ce termină armata să mă ia cu el la București”. Vă spun drept că
mă umflase râsul, dar m-am stăpânit cât am putut mai mult. Zice
fata: „Vă rog, vreau să vorbesc cu el la telefon”. „La care telefon vrei
să vorbești?” am întrebat-o eu. „La telefonul care-l aveți la
dumneavoastră. N-am văzut eu? Băgați soneria ceia în trunchiul
pomului sau în stâlpii ăștia care-i aveți înfipți pe toate răzoarele și
vorbiți la telefon. Zău, hai faceți-mi binele ăsta și dați-mi să vorbesc
cu sergentul Tandin”. „Domnișoară, zic eu, dumneata cunoști
gradele?” „Le cunosc, zice ea. Cum să nu le cunosc. N-am și eu un
frate care-i militar? Altul s-a întors astă toamnă, a făcut la tancuri”.
„Ai văzut dumneata gradul de sergent pe epoleții lui Tandin?” „Nu,
zice, n-am văzut, pentru că a spus că gradele astea mari nu-i voie
să le poarte pe frontieră, că-l vede infractorul și-l știe că e
comandant, superior și fuge de el”. „Domnișoară, zic, Tandin nu e
sergent, e soldat, face serviciul ca mine și ca altul aci la graniță…”
„Da? s-a mirat ea. Nu-i nimic că nu-i sergent. De-ajuns că e artist
și mie-mi plac artiștii! Vă rog, vreau să vorbesc cu el la telefon”. Și
dă-i, și dă-i cu gura să mă amețească nu alta. Cealaltă, mai sfioasă,
stătea deoparte și nu scotea o vorbă.
— Și l-ai chemat pe Tandin la telefon?
— Ce părere ai, mă, Ursule? se miră Brândușe. De-aia avem
telefoanele? Să aranjăm logodne între artiști și fete din popor?
Un râs general, zgomotos, tineresc, izbucni sub fereastra
cancelariei și începu și Mirescu să râdă de unul singur, gândind
totodată că trebuie să stea în mod foarte serios de vorbă cu Tandin,
altfel dacă mai face boacăne din astea îl pedepsește și-l și mută la o
subunitate administrativă.
— Noa, tocma așa precum întâmplarea cu Tandin al nost, vine și la
noi, la mină o muiere, începu Covaci, și zice „noa, care-i meșterul
ăl mare, că vreau să grăiesc ceva cu el”. Și vine meșteru’ nost și ea-
i zâce: „Noa, meștere dragă, omu’ mieu îi ortac la dumneata în
echipă, eu numa vreau să știi, câtă silică înghite el de musai trebe
să bea în fiecare zi câte o glajă de răchie?” „Ce răchie, muiere?
întreabă meșteru’ nost. Cine musai trebe să bea răchie?”. „Apăi,
cine, surd ești sau faci pe prostu’? l-o îmboldit muierea. Toader
Ruja, omu’ mieu, doară am grăit limpede, noa! Că zâce că-nghite
silică atuncea când găurește cu șlegheru și ca să nu înghită silică,
el musai trebe să bea răchie!” „Muiere dragă, zice meșteru’ nost, noi
ca să nu înghită silică, când facem gaură, dăm apa la șlegher, și
apa moaie silica și așa curje cât îi orizontu’, tăt numa ca laptele, îi
pe profil, noa, să știi!” „Ba, zâce ea, eu vreau numa să merje în
subteran și să văd, că el zâce că direcția dă răchia, că spirtoasa
omoară, noa, silica, ce-i boala asta”. „Muiere dragă, răchia o dă
bufetu’ nost, cu bani buni, scumpa mea, o zis meșteru’ nost, nu dă
direcția răchie, direcția dă apa, apăi noi cu apa ferim plămânii
noștri de silică, nu cu răchia, cu răchia ferește numa Toader Ruja,
al dumitale!” Noa, vedeți cum mințăște omu’ nost câteodată? Cum
îi… asta cum zâce… purtarea lui…
— Comportarea…
— Comportarea, noa, dară. Apoi Tandin ăsta, bun îi muncitor,
nima nu zâce nimica, însă mințăște așa cum zice o vorbă de
îngheață apele. Noi musai trebe să îndreptăm pre el…
După câteva clipe își făcu apariția Alexandru, înalt, frumușel,
proaspăt bărbierit și parfumat, cu hainele călcate așa cum se purta
tot timpul, bocancii oglindă și boneta pusă pe-o sprânceană.
— Gata, băieți? întrebă el oprindu-se în fața grănicerilor.
— Gata!
— Adunarea pe-o linie cu armele la control! Hai, mai repede că ne-
apucă amiaza! Lăsați cârpele, unsoarea, bețișoarele, vergelele, astea
le adunați pe urmă.
În câteva secunde, militarii se aliniară în fața lui, cu armele în
mâini, ținute în cumpănire.
— Jos închizătorul, Covaci, nu știi cum se vine cu arma la control?
— Noa, am uitat de parcă mintea-mi mere tăt oblu, tovarăș caporal,
se scuză el și trase repede închizătorul la armă.
Alexandru trecu prin dreptul fiecărui militar, cercetă cu atenție
pușca de la cătare la talpa patului, scormoni cu un bețișor pe sub
înălțător și prin magazia de cartușe, privi în zare pe țeavă, după
care ordonă tuturor să monteze închizătoarele, să treacă la masă și
imediat să se culce. Programul trebuie respectat întocmai. Au
plecat în serviciu în a doua jumătate a nopții, desigur sunt obosiți,
trebuie să se refacă fizic pentru schimbul următor…
În acest timp, Iliuță, bucătarul, trecea prin curte cu un coșuleț de
material plastic în mână plin cu felii de pâine. Înalt și slab, cu fața
bălană și ochii spălăciți, avea genele alburii de parcă numai ce ieșise
din moară și erau pudrate cu făină.
— Unde te duci, Iliuță? îl opri, Alexandru care supraveghea
curățirea locului unde militarii își demontaseră armele.
— În sala de mese, tovarășe caporal.
— Gata mâncarea pentru schimbul ăsta?
— Știți că la mine totul e la fix, tovarășe caporal! răspunse Iliuță
luând poziția de drepți și zâmbind. Cine n-are ceas, să și-l
potrivească după programul meu…
— Bravo, Iliuță! Bine, vezi-ți de treabă. Hai băieți, se adresă el apoi
militarilor, duceți armele la rastel, ați auzit, masa e gata și după
puțin trec prin dormitor. Lăsați șahul, lăsați scrisorile, lăsați
poveștile și să nu aud o vorbă. Fiți, vă rog, atenți să nu-i sculați pe
ceilalți când vă dezechipați. Tu, Brândușe, îți cam tragi picioarele
când treci printre paturi. Respectați odihna celorlalți, ca s-o
respecte și ei pe-a voastră…
— Nu prea suntem obosiți, tovarășe caporal, zise Guță Ursu. Eu
mai c-aș bate nițel mingea, colea pe iarba verde în spatele
pichetului…
— Nu se poate! se împotrivi autoritar Alexandru. Cum poți vorbi așa
ceva? Parc-ai fi la pichet de două zile! Programul de somn este
obligatoriu… Lasă c-aveți timp și pentru joacă. Gata, înainte marș!
Își privi ceasul de mână. Mai avea timp până ce pregătea schimbul
următor pentru serviciu. Se duse în chioșcul umbros, se așeză la
masă și scoase din buzunar cele două scrisori primite, una de la
tatăl său, cealaltă de la unul dintre cei mai buni colegi ai săi de la
facultate, singurul de fapt care-i știa adresa și cu care coresponda.
Tatăl îi spunea că pe acasă totul este bine, mama a primit o primă
de la fabrica și i-a trimis prin mandat poștal două sute de lei, să
aibă grijă și să urmărească primirea banilor, să nu se rătăcească
pe undeva; el e cam bolnav, probabil mai merge o lună-două cu
camionul după care a vorbit la direcție și o să-l numească ajutor șef
de garaj. O să aibă mai multă bătaie de cap, că răspunde de starea
tehnică a mașinilor înainte de a porni în cursă, de planificarea lor,
de carburanți și ce mai e treabă din asta administrativă, dar scapă
de hărmălaia șantierelor, obositoare pentru vârsta lui, om la
aproape 60 de ani… Îl roagă să le scrie mai des și lor că nu-l au
decât pe el și le e tare dor să-l vadă. Când vine în concediu, așa
după cum le-a dat de veste? Să-i anunțe din timp, să se pregătească
cu ceva, că poate or veni colegii și colegele de la facultate pe la el
să-l vadă și nu vor să-i găsească chiar nepregătiți…
Silviu Rădulescu de la el de la Chimie îi dădea vești despre ultimele
noutăți bucureștene. Își spunea părerea despre filmele ce le-a văzut,
apoi că a fost cu câteva zile mai înainte la un concert de muzică
ușoară dat de o formație italiană și cei cinci instrumentiști oricât s-
au străduit n-au ieșit din epigonismul cunoscuților „The Beatles”.
Va avea grijă să-i procure cursurile cerute pentru ca atunci, când
va veni, să nu mai umble după ele pe la toate standurile sau
bibliotecile. Încolo, mai nimic, a venit vara și parcă văzând atâta
căldură și verdeață afară, atâta culoare și tinerețe, nu-ți prea vine
să te duci la cursuri, ci mai degrabă undeva cu o fetiță naivă la
umbra unei grădini-restaurant, în față cu o cafea și-un mic coniac…
Alexandru împături scrisoarea și zâmbi. Revedea parcă străzile
Bucureștiului acum în zilele sfârșitului de primăvară, pline de
exuberanța tinereții, cu fete și băieți gălăgioși umplând trotuarele,
revedea sălile facultății, biblioteca, micile colocvii ce le întreținea în
parc cu Silviu Rădulescu și Ofelia Munteanu, prietena lui de la
Naturale despre „filosofia vieții”. „Dacă ai nevoie de verdeață,
prietene, îi zise el în gând lui Silviu, de culoare și tinerețe, de
evadare în plimbări la aer, vino aici, că avem și verdeață, și culoare,
și tinerețe. Cât despre plimbări în aer liber să nu mai vorbim!”
Zâmbi iară, mai trecu o dată repede cu ochii peste scrisoarea tatălui
și se ridică. „Le voi răspunde chiar azi părinților, își zise el. Singura
mea legătură cu ei este scrisoarea…”
Când să părăsească chioșcul, îl văzu pe soldatul Bădoiu,
telefonistul, cu capul descoperit și descheiat la veston, alergând
prin curte ca un disperat.
— Ce-i, ce s-a întâmplat, Bădoiule?
— Tovarășe caporal, nu l-ați văzut pe tovarășul locotenent? îl
cheamă unitatea la telefon. Ceva urgent…
— Nu l-am văzut. O fi în spatele pichetului, asistă la antrenamentul
câinelui…
— Mă duc într-acolo…
— Ia stai nițel! îl opri Alexandru. Tu nu poți vorbi la telefon decât
descheiat la veston? Așa te prezinți în fața tovarășului locotenent?
— A început să se lase căldura, tovarășe caporal, se scuză Bădoiu,
încheindu-și repede nasturii vestonului. Poate ne-or da hainele de
vară…
— Mie nu mi-e cald? întrebă Alexandru. Mi-e cald. Și uite, port
uniforma regulamentar, așa cum scrie la carte. Și ceilalți din pichet
la fel. Te rog să nu se mai întâmple!
— Nu se mai întâmplă, tovarășe caporal! asigură Bădoiu și din
greșeală duse mâna la capul descoperit să salute.
— Vezi să nu te prinzi cu mâna de păr! îl ironiza el. Hai, fugi de-l
caută pe tovarășul locotenent. Până la urmă, din cauza căldurii, ai
să umbli în chiloți prin curtea pichetului!
— V-am raportat, nu se mai întâmplă, tovarășe caporal!
Zicând acestea, Bădoiu o luă la fugă și dispăru după ghețărie să
iasă în câmp.
În acest timp, se auzi peste câmp motorul unei mașini, apoi de sus,
din foișorul de observare, santinela bătu de câteva ori în toaca
agățată de gheretă. Sergentul de serviciu ieși repede în curte și,
privind în sus, întrebă:
— Ce-i, ce s-a întâmplat?
— Vine mașina noastră…
Sergentul de serviciu deschise larg porțile și GAZ-ul pichetului intră
cu viteză, urmat de-un nor de praf, făcu un viraj scurt, ca la curse
și frână brusc în fața chioșcului. Mitrică, tot numai o apă, cu boneta
dată pe ceafă, descheiat la veston, sări din mașină, își scutură
hainele bătându-și pantalonii cu palmele și zărindu-l pe Alexandru
ieșind din chioșc, mâinile începură să caute de grabă nasturii.
— Hai, dați-vă jos, porumbeilor, ce-ați rămas acolo ca la fotograf?
se adresă el unora care se bănuiau a fi sub prelata mașinii.
— Să trăiți, tovarășe caporal!
— Ce-i, Mitrică, ce s-a întâmplat?
— Am găsit pe drum doi mucoși, un băiat și-o fată, se țineau de
mână, la mare amor, el cu un aparat de fotografiat agățat de gât…
— Și?
— Am oprit mașina, n-aveau acte, ce, am mai stat la discuție? I-am
împachetat! Hai, hai porumbeilor, mânca-v-ar tata, coborâți
excelențele voastre, nu vă fie teamă, nu ne deranjați…
Din mașină coborî cu mare greutate, mai întâi o fată, cam plinuță,
cu ochi obraznici, fusta scurtă, îmbrăcată într-o haină de vânt, cu
pălăriuță albă pe cap. Afectată, nevoie mare! Căuta scara mașinii
cu vârful pantofului și n-o găsea.
— Ușurel, domnișoară, ușurel! îi zise Mitrică și se duse s-o ajute să
coboare. Să nu care cumva să-mi zgârii limuzina…
— Mulțumesc, zise fata sărind sprintenă pe pământ.
— Cu plăcere și altădată, răspunse Mitrică și întinse mâna sub
prelată. Hai și mătăluță, cu tata, vino-ncoace, nu mă ține cu mâna
întinsă ca la poarta bisericii!
Coborî și băiatul, un lungan deșirat, cu ochelari de soare, în
pantaloni scurți, tot cu o bluză de vânt pe el… Se duse lângă fată,
o luă de mână (probabil așa stătuseră tot timpul și în mașină) și,
tăcuți, începură amândoi să-și rotească privirea în jur prin curtea
pichetului, de parcă erau doi turiști, abia sosiseră la un obiectiv
istoric și așteptau cu curiozitate explicațiile ghidului. Iliuță, cu
șorțul lui alb pe dinainte, ieșise în ușa bucătăriei și-i privea și el…
— Hai, ce-ați rămas așa, prezentați-vă tovarășului caporal, îi
îndemnă Mitrică, arătându-l cât un gest al capului pe Alexandru.
Să știți, tovarășe caporal, că dumnealor m-au insultat. Mai ales
domnișoara…
— O, nu, îmi cer scuze, e o neînțelegere, ciripi fata aranjându-și cu
cochetărie pălăriuța pe cap. Dânsul, șoferul, s-a purtat cam…
cam…
— Cam cum? scoase Mitrică imediat capul de sub capota
motorului. Îi sărise o fișă, căuta s-o pună la locul ei. Cum
domnișoară? Umblați teleleu prin zona de graniță, fără acte, vă
întreb cu ce rost și mă luați la mișto, hai?
— Cum adică? întrebă Alexandru venind mai aproape.
— Păi zice dumneaei, luă Mitrică poziția de drepți în fața
caporalului, „n-am dom’le niciun act, ce te legi de noi, ori vrei să
faci un ciubuc, așa de dimineață?” Ehei, mi-a sărit țandăra,
tovarășe caporal, pe viața mea! Apoi, că de ce mă uit cu un ochi la
ea și cu altul la băiat? I-auziți, cum m-a luat? Că-s neam prost,
neam de manivelă și mai știu eu cum… Păi, când am luat automatul
din mașină și i-am poftit să mă urmeze…
— Bine, Mitrică, du-te! îi spuse caporalul. N-aveți acte la
dumneavoastră? îi întrebă el adresându-se politicos celor doi.
— Nu, n-avem, răspunse tot fata. Băiatul era cam tăntălău, tot
privea prostit în jur, de parcă ar fi picat din lună. Ne-au rămas în
autobuz…
— În care autobuz?
— Suntem elevi din București și facem o excursie cu școala prin
părțile astea. În pădurea de acolo, arătă ea cu mâna peste gardul
pichetului, noi doi ne-am rătăcit…
— S-au rătăcit, pe dracu! vorbi ca pentru sine Mitrică de sub capota
motorului, dar destul de tare să fie auzit de caporal. S-au apucat
de gagicărit sau povestea cu excursia e numai așa de sanchi… Ăștia
și-or fi pus în gând să se însoare la Paris…
— Mitrică! strigă la el Alexandru.
— Ordonați! La ordin… scoase el repede capul de sub capota de
tablă.
— Nimic, am vrut doar să mă vezi! îi aruncă Alexandru o privire
tăioasă ca o sabie.
— V-am văzut, să trăiți, zise Mitrică și trase un oftat din adâncul
pieptului. „Mamă, măiculiță, cum dracu’ fac ce fac și-mi vine să mă
scarpin cu vorba-n ceru’ gurii! O să mă ia după asta caporalul în
niște viraje, mamă-mamă!” Pot să continui, tovarășe caporal?
Alexandru însă nu-l băgă în seamă și plecă, însoțind pe cei doi spre
cancelaria pichetului.
— Gata, m-am ars, i-a sărit bujia! zise Mitrică, privind în urma lor.
Mă ține „la inimă” trei săptămâni de-acum încolo!
Se întoarse la mașină, mai umblă nițel la motor, apoi o trase sub
șopron la umbră și plecă să se spele la fântână. Își dădu jos
vestonul, cămașa, rămase dezgolit până-n brâu, scoase o găleată de
apă din fântână, învârtind zdravăn de roată, gata, s-o desprindă de
pe ax și, când s-o deșerte în jgheab, ieși Iliuță în ușa bucătăriei.
— Mă Mitrică de ce faci lăcăraie acolo, mă? îl luă el la rost. N-ai
chiuvetă în spălător?
— Lasă gura, bă cumnate! râse Mitrică răsturnând apa în jgheab.
Nu vrei să mă fac frumos să mă placă soru-ta?
Iliuță avea o soră, venise odată la cazarmă când erau recruți, era la
o școală profesională de țesătorie, frumușică, subțirică și cu niște
ochi ca două mure. Mitrică era pe-un camion, s-a întâmplat și-a
dus-o seara către gară. Spunea că-i face curte un inginer…
— Ori o dai după tovarășu’ inginer? vorbi el, aruncându-și pumni
de apă peste grumajii arși de soare. Ne-am dat dracu’ acuma, nu
ne cumnățim decât cu ingineri…
— Păi, da, mă, dacă așa stă chestia… Ce, se uită fata la mutra ta?
— Dar ce-are mutra mea, bă? Las’ că pe-ntuneric mă place ea. Am
aranjat cu ea atunci seara când am dus-o la gară… I-am zis:
„Marioaro, cum mă pun la țol festiv și la cravată gri, am și frânat la
tine la poartă. Te răpesc ca-n filme!”
Zvârlea apă pe față, pe umeri, pe piept, făcuse o baltă în jurul
jgheabului de parcă dăduse ploaia, chiuia de unul singur și cânta
de plăcere, sub privirile mânioase ale lui Iliuță, care avea în
răspundere fântâna.
— Mă, dacă nu faci curățenie acolo, te raportez, să știi! îl amenință
el. Nu cunoști ordinul? Ți-am spus, la spălător…
— Am înțeles, cumnate, gata, s-a făcut!
Trase prosopul din buzunar, se șterse tacticos, puse cămașa,
îmbrăcă vestonul și rezemând oglinjoara de ghizdul fântânii, începu
să se pieptene, fluierând și făcând lui Iliuță cu ochiul.
— Ce zici, cumnate, arăt mișto? se întoarse el către bucătar. Parcă-
s Jean Marin, ăla din Fantomas… Când m-o vedea Marioara…
— Du-te dracului! aruncă Iliuță și intră în bucătărie. Cu șoferii și
cu muzicanții să nu te bagi în vorbă…
— Și cu bucătarii, mă! strigă Mitrică. Domnu’ polonic!
— Domnu’ manivelă!
— Mersi, ai auzit-o pe aia de-am adus-o eu. Aducea nițel cu soru-
ta, mă!
Mulțumit de sine, se mai privi o dată în oglinjoară, o strecură în
buzunarul de la piept al vestonului și porni prin curte fluierând,
când și când întorcând capul și făcând cu ochiul lui Iliuță, care-l
privea zâmbind din ușa bucătăriei.
Nu făcu însă trei pași, că se ivi de după colțul pichetului sergentul
de serviciu.
— Mitrică, ordin de la tovarășu’ locotenent, fii gata, pleci cu mașina
până la Stațiune…
— Gata. „Ei, asta-i viața șoferului, vii de la drum ca să pleci la
drum!” Ce fac porumbeii mei?
— Care porumbei?
— Amorezații ăia doi…
— Mi se pare că o să le dea drumul. A vorbit tovarășul locotenent
cu miliția și cu unitatea. Așteaptă răspunsul, să vadă unde a ajuns
autobuzul lor, să verifice…
— Să verifice, mă, de ce să nu verifice, vorbi el de unul singur și
porni către șopron, învârtind pe deget lanțul cu cheile de contact
ale mașinii. Eu mi-am făcut datoria și i-am adus…
În timp ce cei doi „porumbei” aduși de Mitrică stăteau într-o cameră
și, așteptând, răsfoiau niște reviste, locotenentul Mirescu încă nu
încheiase convorbirea la telefon. Raportase unității, vorbise apoi cu
miliția de la oraș, iar acum era pe încheiate discuția cu plutonierul
Patriche.
— Alo… v-am spus… am văzut autobuzul, confirma Patriche de la
celălalt capăt al firului. C-o fi fost cu elevi sau nu, asta nu pot ști…
— Aștept confirmarea buletinelor lor…
— Tovarășe locotenent, zise Patriche, cum terminați cu ei, mi-i
trimiteți mie și-i expediez eu s-ajungă din urmă mașina aceea a lor.
Găsesc o ocazie… Sau îi trimit pe jos, vorba aceea, „unde nu-i cap
vai de picioare!” Dac-au rămas de căruță…
Râse în receptor, tuși și urmă:
— Vă rog să mă iertați pentru această gluma.
— Ce se mai aude cu ancheta în legătură cu contele? caută să se
informeze Mirescu. Cazul se întâmplase în sectorul lui de pază,
trebuia să fie ținut la curent cu toată această problemă. Ceva
indicii?
— Mai nimic, tovarășe locotenent. Aici în comună mai nimic. De la
tovarășul căpitan anchetator am aflat azi dimineață, mi-a dat
telefon, că Raul Drăgan…
— Cine-i ăsta?
— Nepotul contelui, acela care-i trimitea bani și era ceva funcționar
prin București…
— Ei, ce este cu el?
— A fost închis și a evadat de sub escortă în timp ce-l duceau sau
veneau cu el de la proces, cam așa ceva.
— Dar ce-a făcut ăsta?
— Se zice că ar fi tras în fals niște bilete de la loz în plic, lucra c-o
bandă pe acolo prin București, asta-i era meseria…
— Uite al dracului, dom’le! făcu Mirescu plin de mirare. Va să zică
se mai întâmplă și din astea…
— Se întâmplă, câte nu se întâmplă, confirmă Patriche. Sunt unii
la care le umblă mintea în fel și chip, să inventeze, să născocească
fel și fel de afaceri, numai sa facă bani nemunciți…
— Bine, tovarășe plutonier, încheie Mirescu, când am un rezultat,
îi trimit pe cei doi tineri la dumneata și mai departe ai dumneata
grijă de ei…
— Am înțeles, să trăiți!
Mirescu puse receptorul în furca și îi ordonă telefonistului să-l
cheme imediat pe caporalul Ștefănescu la el. Alexandru se prezentă
îndată și ramase în poziția de drepți, lângă ușă, cu boneta în mână,
așteptând.
— Cum stăm cu serviciul? întrebă Mirescu și ocolind biroul veni în
fața sa.
— Bine. Schimbul abia sosit se odihnește. Au fost la masă, le-am
controlat armele. Acuma băieții dorm. Pregătesc celălalt schimb…
— Peste cât timp, ia să văd planificarea? ceru Mirescu și privi în
registrul din fața sa. Mda, făcu el, la zece și douăzeci. Acum e zece
și zece. Oamenii care pleacă s-au sculat?
— Cu o jumătate de oră înainte, conform regulamentului, tovarășe
locotenent. Sunt în sala de mese, iau câte o gustare și apoi le voi
verifica armamentul, ținuta și-i voi prezenta la camera de
îndrumare…
— Bine. Te rog îngrijește-te, vezi tinerilor ăstora – și arătă cu capul
spre camera vecină – poate le e foame. Întreabă-i dacă vor, spune-
i lui Iliuță să le servească o mică gustare.
— Am înțeles. Care-i situația lor?
— Se pare că au spus adevărul. Să vedem, aștept un telefon.
Bucureștiul le-a confirmat identitatea. Urmează să aflăm unde-i
autobuzul.
Luă apoi un registru de pe birou și-l întinse caporalului.
— Ia vezi cum am întocmit planul de pază pentru seara asta. Ai
vreo propunere?
Alexandru aruncă o privire peste scheme, după care zise:
— Nu, n-am nicio propunere. E foarte bine.
— Bun, conchise Mirescu. Eu am să-l mai revăd încă o dată foarte
repede și, înainte de plecarea în serviciu, vreau să stau de vorbă cu
oamenii…
— Le dați dumneavoastră plecarea?
— Da, le-o dau eu. La ora planificată, să fie în camera de
îndrumare!
— Am înțeles!
— Iar dumneata ia-l pe Mitrică și dați o fugă cu mașina până la
Stațiune, sus la castel. Caută-l pe inginerul Dumitriță și spune-i să
ne trimită într-o zi, două tractorul cu grapa și discuitoarele. Ce
dracului, ne-am înțeles într-un fel și văd că ne întârzie… A dat
ploaia, fâșia arată s-a bolovănit, cât să mai așteptăm?
— Ați vorbit și la telefon cu dumnealui?
— Tocmai de asta te trimit pe dumneata, că nu dau de loc de el la
telefon. Ba că e prin Stațiune, ba că e în ateliere, dracu’ știe pe unde
umblă.
— Am înțeles, zise Alexandru. Puse boneta pe cap, salută și ieși.
„Dumitriță… Dumitriță, își zise el. Ia să-l văd și eu pe junele ăsta
tomnatic!?”
În curte, Mitrică trăsese mașina în fața chioșcului și aștepta.
Alexandru veni către el, deschise portiera și…
— Mai sunteți supărat pe mine, tovarășe caporal? îndrăzni el să
întrebe. Știți, pe chestia ălora de i-am adus…
— Apropo, era să uit! tresări caporalul. Iliuță! Măi, Iliuță! strigă el
către bucătar.
Iliuță apăru în ușa bucătăriei cu o oală în mână și tot cu ea în mână
alergă în întâmpinarea lui Alexandru.
— Ordinul tovarășului locotenent, îi spuse caporalul. Fă repede
câte o gustare pentru cei doi elevi. Te duci și le-o servești în cameră,
acolo unde sunt, știe sergentul de serviciu, ai înțeles, măi?
— Gata, tovarășe caporal, s-a executat!
Alexandru se întoarse apoi la mașină, se urcă lângă Mitrică și după
ce-l privi câteva clipe, îi zise:
— Te apucaseși să mă întrebi ceva, despre ce e vorba?
„Chiar să fi uitat? se întrebă șiret Mitrică. E vulpoi bătrân caporalul,
ce, n-a auzit că-i vorba de ăia doi? Dar vrea să mă fiarbă pe mine
așa…”
— Ziceam dacă mai sunteți supărat, tovarășe caporal…
— De ce, măi? făcu pe miratul Alexandru.
— Pe chestia celor doi, care i-am adus, mi-ați zis atuncea, când
umblam la motor, să mă uit la dumneavoastră și eu știu ce
înseamnă asta…
— Ce înseamnă?
— Adicătelea uită-te la mine, să te văd cât ești de prost, că ai luat-
o razna cu vorba, cam așa ceva, nu?
Alexandru începu să râdă.
— Păi, bine măi, așa vorbești tu cu cei pe care-i aduci la pichet? Noi
nu știm cu cine avem de-a face. Omul poate să fie vinovat, poate să
nu fie, uite cum se zice că ar fi cazul ăstora doi, și-atunci? Dar chiar
vinovat să fie, trebuie să vorbim frumos…
— Da’ mucoasa aia, n-ați auzit ce mi-a zis? nu se lăsă Mitrică. Băgă
cheia în contact, porni motorul, ambală. Cică „neam de manivelă”
și mai știu eu cum…
— Și n-ai mai auzit tu vorba asta până acum? îl privi printre gene
Alexandru. Crezi că ea ar fi spus-o dacă tu îi vorbeai frumos? Hai,
dă-i bătaie, să mergem, că e gata amiaza!
— Deci am greșit?
— Ai greșit, Mitrică, răspunse Alexandru și cu un gest prietenesc îi
împinse șoferului boneta pe ochi. Hai, dă-i drumul… neam de
manivelă…
 11

În acea duminică după-amiază, Alexandru plecă în învoire către

sat. Cu toate că noaptea fusese de serviciu, nu se simțea obosit și
zorea la drum, să ajungă cât mai repede la Dorina. Apucase de-a
dreptul peste câmp, pe o potecă dintre vii, bătătorită, cu smocuri
de iarbă printre crăpăturile uscate ale pământului. Era cald.
Mergea cu boneta în mână și privea tot înainte să deslușească cu o
clipă mai devreme casa profesoarei. Înapoi, rămăsese foarte departe
pichetul cu acoperișul de țiglă roșie sclipind în soare peste frunzișul
bogat al teilor, alături cu foișorul de observare ce se înălța semeț
dominând zarea.
Coborî o ușoară vâlcea și, când să urce iar la deal, se întâlni deodată
față-n față cu soldatul Iuliu Covaci, ieșind dintr-o viroagă acoperită
de stufărișuri și bozie. Cu pelerina de ploaie împăturită și pusă în
bandulieră, având agățat de umeri sacul de merinde, de centură
încărcătoare și bidonul de apă, prăfuit și asudat, părea un
infanterist ce mărșăluiește venind de departe, cu boneta dată nițel
pe spate și descheiat la copca vestonului.
Cum îl văzu pe caporal, se opri cu arma la picior, luă poziția de
drepți, și vru să raporteze de îndeplinirea misiunii. Caporalul îl opri
însă cu un gest al mâinii și-l întrebă la ce oră are sosirea la pichet?
— La ora șasesprezăce și treizăci și două de minute, raportă el,
privind cerul să vadă unde a ajuns soarele.
— Ai apă în bidon?
— Nu mai am că s-o gătat minten la amiaz, tovarăș caporal, dar…
întoarse el capul privind în toate părțile de parcă ar fi căutat ceva,
iaste o fântână pe aicea, unde noa, că să văz eu, da pre potecuța
iasta…
— Nu, n-am nevoie, nu mi-e sete, zise Alexandru, numai am vrut
să văd dacă ai sau nu apă. Știi de ce te-am întrebat, nu?
— Știu, tovarăș caporal, știu cum să nu știu. Dară eu nu mințăsc…
io musai trebă să ieu apă de la pichet, că mă arză setea și io nu
cere de la oameni…
Se înrădăcinase un obicei printre grăniceri să nu-și mai umple
bidoanele la pichet, sau dacă le aveau pline la control înainte de
plecare să le verse imediat după ce ieșeau pe poarta pichetului,
deoarece ziceau unii dintre cei care făceau treaba asta că pentru ce
să mai care atâta greutate la șold – nu au destul de cărat pușca,
pelerina de ploaie, încărcătoare, telefon, uneori seara lanternă și
câte și mai câte? Așa că dacă le era sete, ziceau ei, n-au decât să
ceară apă de la oamenii aflați la muncă în zonă, că oamenii au la ei
ulcioare pântecoase, cu apă rece, ascunse la umbră și răcoare sub
câte o tufă… Și apoi nu știu cum se făcea, dar mai totdeauna câte
o fată era aceea care se arăta săritoare și îndatoritoare să le
potolească setea și, de, nu era rău să mai facă cu ea o glumă sau
să mai schimbe o vorbă.
— Călcați ordinul și vă abateți de la itinerar! le atrăsese atenția
locotenentul Mirescu. Apoi nu este permis să beți apă sau să luați
alimente, mâncare de la oameni necunoscuți. Nu știi cu ce scop vă
dau… Pot să fie oameni cinstiți, dar pot fi și din aceia care îți pun
ceva în apă sau în mâncare și tocmai când crezi că ești cât se poate
de vigilent, te apucă somnul sau, mai știu eu ce, de te scoate din
serviciu!
Alexandru îi spuse lui Covaci că poate să plece și grănicerul salută
regulamentar și se pierdu iar în vâlceaua aceea acoperită de
stufărișuri și bozie. Caporalul porni tot pe poteca dintre vii și după
puțină vreme zări casa Dorinei sub coroana numai umbră a teiului.
Acoperișul vilei, din ardezie neagră, prinsese din cauza vremii o
culoare verzuie și sclipea uneori viu în razele soarelui de parcă era
de argint.
După un sfert de oră, Alexandru intra în curtea încărcată de flori
printre care se strecura aleea centrală acoperită cu dale de piatră.
Urcă cele trei trepte de marmură și se opri în fața ușii masive de
stejar. Ciocăni în ea de două ori scurt și așteptă nițel emoționat.
„Dacă, poate, nu este acasă? se întrebă el. Să se fi dus în vizită la
locotenentul Mirescu? Nu se poate, altfel nu m-ar fi invitat…”
Se auziră pași și ușa se deschise.
Dorina, într-un capot de casă, îngrijit pieptănată ca de obicei, cu
buzele conturate cu acel carmin care-o prindea bine la culoarea
feței și a părului negru, întinse brațele, dar Alexandru îi luă mai
întâi mâna și i-o sărută…
— Mi-a fost dor de tine, Alex, zise ea alintându-se. Tare dor… Hai,
poftim, intră…
Alexandru își șterse picioarele de covorașul de iută de lângă prag și
păși în holul unde se găsea un cuier de perete cu oglindă și suport
pentru umbrele. Cunoștea de acuma casa, ce-i devenise familiară
în cele câteva luni de când venea aici. De fiecare dată însă călca pe
covoare cu o anumită grijă, având un deosebit respect pentru
interiorul atât de modern și plăcut mobilat de Dorina, ce-și făcuse
un cult din întreținerea lui.
— Poftim în dormitor, spuse ea și deschise ușa glasvandului ce da
spre camera dinspre grădină. Ești obosit, vrei să te odihnești puțin?
— Nu, nu sunt…
— Dacă vrei, te poți culca o jumătate de oră, propuse ea. Nu ți-e
cald?
— Enorm! Mi s-a lipit cămașa în spate de transpirație…
— Hai în baie să te speli. Pe urmă dacă nu vrei să te culci…
— Vrei să mergem la salcia noastră pe malul lacului?
— Nu, azi nu mai mergem acolo, zise Dorina. E târziu. Stăm acasă,
în dormitor, ascultăm discuri, radioul, iar spre seară, dacă poți
rămâne, este și un program frumos la televizor…
— Ce anume?
— Chiar nu cunoști programul? se miră ea și privindu-se fugar în
oglindă, peste umărul lui, își aranjă puțin părul prinzându-l în două
agrafe. Doar aveți televizor la pichet, așa știu.
— Avem, dar… ce să-ți spun? se scuză el. Poate că programul i-a
interesat pe cei care au rămas acolo. Eu dacă am știut că vin aici,
nu m-a interesat. Nu-i nimic, mi-l spui tu…
— Nu, nu ți-l spun! se împotrivi ea, vrând să-l necăjească puțin.
Hai, du-te în baie, eu te aștept în dormitor. Vorbim după aceea…
După câteva minute, proaspăt spălat, pieptănat, numai în cămașă,
Alexandru veni și el în dormitor.
— Te-ai răcorit?
— Da, mulțumesc!
— Uite stai aici, în fotoliul ăsta și eu am să mă așez în fața ta, în
celălalt. Între noi măsuța…
— În mod sigur la televizor este un meci de box sau de baschet,
căută Alexandru să reia discuția. Îl făcuse curios, îl interesa acum
programul…
— Nu, nu, nu! De trei ori, nu! zise ea râzând și se lăsă pe spătarul
fotoliului, dându-și la o parte cu un gest reflex al capului părul de
pe frunte. Nu este niciun meci! Și nici program de varietăți… Și nici
concert de muzică ușoară… Și nici… stai se gândi ea o clipă privind
undeva în tavan, și nici muzică populară… și niciun film serial… și
nici… dialog la distanță…
— …și nici buletinul meteorologic sau Val-vârtej, reluă Alexandru
jocul, și nici emisiunea Ala-bala…
Începură să râdă și Dorina se aplecă peste măsuță și-l sărută pe
frunte, după care îi prinse bărbia cu două degete și-l privi drept în
ochi, venind aproape, tot mai aproape, până ce el îi simți răsuflarea
înfiorându-i pieptul.
— Mi-a fost dor de tine, Alex, ți-am spus, vorbi ea mai mult în
șoaptă, parcă să nu fie auzită decât de propriile ei gânduri.
— Și mie la fel, spuse el. Știi ce tare m-am grăbit, să fiu aici cât mai
devreme?
— Suntem atât de aproape unul de altul, Alex – știi, stau mereu în
veranda casei și privesc către pichetul tău și totuși foarte departe…
departe! Crede-mă, urmă ea fără să-și ia privirea din ochii lui, stau
aicea singură, „fată dragă de departe”, cum îmi spui tu, stau și-ți
simt lipsa, cu fiecare zi ți-o simt tot mai mult. Abia pleci, știu că nu
te mai văd multă vreme și încep să mă neliniștesc, să te doresc cu
aceeași intensitate de totdeauna. Când pleci îți aud pașii
îndepărtându-se pe aleea din curte, iar eu rămân în fotoliul acesta
copleșită de dragostea ta și încep să-mi amintesc cum ne-am
petrecut după-amiaza, retrăind cu voluptate fiecare clipă în care
ne-am regăsit firesc noi doi. Și te urmăresc în gând cum te duci pe
poteca dintre vii – drumul tău obișnuit către pichet, cu grijă să fii
la timp acolo –, trăiesc din amintirile zilei și ale altor zile și plâng…
Ah, dragul meu, dac-ai ști cum dor amintirile astea! Dac-ai ști!…
Alexandru, tăcut, veni pe fotoliul ei, își făcu loc lângă ea și o prinse
în brațe, ocrotind-o la pieptu-i, mângâindu-i părul lung ce-i cădea
bogat pe umeri, sărutând-o ușor pe buze, pe frunte, pe ochi, de
parcă ea ar fi dormit și-ar fi vrut s-o trezească din somn cu aceste
drăgăstoase dezmierdări ce-i plăceau atât de mult.
— Ți-am spus, și mie mi-a fost dor, vorbi el și încercă s-o strângă
tare la piept, dar ea se zbătu să scape, și el îi simțea oasele, și trupul
subțire și plăpând, și umerii, și sânii și-o acoperi din nou cu
sărutări, până ce aproape obosi. Te iubesc și te doresc…
— Poate mai mult mă dorești, zise ea și se împotrivi îmbrățișării lui.
Stai că am amețit… Și dacă mai continui așa, n-ai să fii cuminte și
ne supărăm…
— Nu, nu ne supărăm, o asigură Alexandru și se retrase în fotoliul
lui, punând mâinile la piept, întocmai ca un școlar cuminte în
banca lui. Ce zici, e mai bine așa? Ca la tine în clasă…
— Ei, nu chiar așa… corectă ea zâmbind, dar aproape așa…
— Bine, am să mă supun.
Se lăsă cu capul pe spătarul fotoliului și privi încăperea în care se
revedea mereu în clipele lui de visare, acolo la pichet. O avea mereu
în minte și știa fiecare obiect al mobilei, fiecare lucru cum arată,
unde este pus. Divanul-studio negru, lustruit, tapisat în pluș roșu-
aprins, toaleta cu oglindă mare de cristal, biblioteca în aceeași
culoare cu restul mobilei, aparatul de radio cu picup, televizorul,
soba de teracotă de faianță roșie cu ușițe de bronz și mânere de
porțelan… Pe pereții în calcio-vecchio cu șipcă neagră trasă la o
palmă sub tavanul alb cele câteva tablouri, unele reproduceri după
Grigorescu și Luchian, altele de familie în care predomina
bineînțeles mica balerină singură sau alături de unele colege ale ei,
în diferite roluri de debut…
— Cu ce te ocupai când am venit eu? întrebă el și privi în jur să-și
închipuie cam ce făcea.
— Degeaba te uiți, n-am stat aici, îl asigură ea. Am stat în odaia
alăturată. Corectam niște extemporale…
— Le-ai terminat?
— Nu, mai am, dar n-are nicio importanță, n-o să stau acum cu
nasul în hârtii când tu ai venit la mine!
Se aplecă din nou peste măsuță și-i prinse mâinile într-ale ei,
privindu-l iar drept în ochi.
— Alex, dragul meu, ce-ai făcut din mine! Ce-ai făcut! zise ea
gânditoare. Simt că nu mai sunt cea dinainte, că sunt alta…
— E bine că nu mai ești cea dinainte, răspunse el zâmbind. E chiar
foarte bine. Așa am și dorit să devii, să ieși din acele tenebre ale
gândului care te copleșeau, te striveau…
— Bine, dar unde mă duc eu? Încotro îmi îndrept pașii? Simt că
merg parcă spre un necunoscut, către ceva foarte nedefinit, vag,
ireal, plutesc ca-ntr-o lume de fum… Îți dai tu seama ce se petrece
cu mine?
— Îmi dau perfect de bine seama, o asigură el. Nu mergi către
niciun necunoscut. Fiind eu lângă tine, vreau ca viața ta să fie alta,
uită tot ce-a fost… Da?
— Da…
Alexandru luă de pe măsuță o revistă și începu s-o răsfoiască fără
multă atenție.
— Deschid o fereastră, s-a făcut cald în cameră, zise ea. Ești de
acord, da?
— De acord.
Se ridică, se duse către fereastră și o deschise larg, potrivind
perdelele lungi de mătase să stea la o parte, după care se reașeză
în fotoliu.
— Să vezi, seara, când se lasă răcoarea și după ce stropesc mica
grădiniță, ce parfum se înalță din „regina nopții”, din garoafe și din
cupele trandafirilor. Apropo, îți plac teii?
— Nespus de mult, răspunse încântat Alexandru. În București
strada mea e plină numai de tei. La vremea asta, ca și cei de-aici,
sunt în floare, parcă milioane de candelabre strălucitoare s-ar fi
aprins în coroanele verzi, întunecate. Parfumul teilor îmi aduce
totdeauna aminte de zilele examenelor de sfârșit de an la liceu…
— Am și eu un tei în curte, l-ai văzut?
— Da, l-am văzut.
— L-a sădit tata în primul an după ce a ridicat casa. Să vezi ce
parfum lasă florile lui când se înnoptează…
— Și noi avem la pichet doi tei mari, și când i-am văzut înflorind m-
a apucat nostalgia străzii mele din marginea Bucureștiului…
— Ești un autentic poet, Alex…
— Nu sunt nici poet și nici autentic, zise el roșind puțin. Tu ești
poetă, faci versuri…
— Ți-am spus atunci că nu sunt versuri, ci simple jocuri de cuvinte,
prin care am vrut să-mi exprim un sentiment față de tine. Dar tu
ești un romantic…
— Ei, un romantic…
— Da, da, asta ești! Și-ți stă bine așa, să știi.
Spre seară, când afară începuse să se întunece, se porni un vânt
ușor ce vălurea perdeaua în unduiri line ca tresăririle unei ape.
Undeva, îndepărtat, se deslușiră bubuituri surde, ascunse, ca
rostogoliri de pietre pe-un jgheab de tablă și, după câteva clipe, un
fulger ca o suliță de lumină brăzda deodată cerul de la un capăt la
altul.
— Auzi, tună! zise Dorina și se bucură ca un copil la primi fulgi de
zăpadă. Va ploua… Prima ploaie din acest an…
— A mai plouat și acum două săptămâni, interveni Alexandru, nu
atât pentru a-i tăia femeii entuziasmul, cât pentru a preciza că nu
aceea era prima ploaie din acel an.
— Da, ai dreptate, a plouat, fu de acord Dorina, dar atunci n-a
tunat. A fost parcă o ploaie întârziată de iarnă, numai câțiva stropi
reci, care parcă au mângâiat pământul. Aceasta este prima oară
când tună…
— Nu, atunci a fost.
— Ba acum este! întări ea și-i bătu cu amândoi pumnii în piept, ca
într-un zid, hotărâtă să-i înduplece a renunța la convingerea sa.
— Dacă-ți spun…
— Ba nu! Înțelegi? Nu! Acum este prima oară când tună! Prima
ploaie cu tunete, o ploaie adevărată…
— Da, o ploaie adevărată…
— Pentru că tună.
— Da, pentru că tună…
— Nu mă mai imita, că-ți dau una, să știi!
— Nu te imit!
— Bine. Și pentru că ești cuminte, îți dau voie să mă săruți…
Se îmbrățișară, dar în clipa aceea un tunet năprasnic sparse tăriile
cerului, și afară pomii din grădină începură să se zbată sub
înverșunarea vântului ce se pornise mai aprig ca înainte. Dorina se
făcu mică în brațele lui, își ascunse capul la pieptu-i și el simți tot
parfumul părului ei învăluindu-l copleșitor de tandru.
— Ți-e frică? o întrebă el, îndreptându-i o buclă pe frunte.
— Nu, șopti ea. Cum să-mi fie frică lângă un grănicer? Așa e că tu
poți să te împotrivești și furtunii? Dacă vrei, tu, că ești grănicer, poți
să ordoni să stea ploaia, nu?
— Da, pot, dar pentru că asta e prima ploaie cu tunete din acest
an, am s-o las să cadă!
— Ce drăguț ești, Alex! se alintă ea. Cât de mărinimos ești cu
darurile cerului!
Izbucni în râs, zbătându-se la pieptul lui și Alexandru o strânse cu
mai multă putere, parcă să-i înlănțuie acea veselie spontană ce-o
cuprinsese din senin, întocmai ca ploaia care venea.
— Ah, mă doare! zise ea în șoaptă.
— De ce vorbești așa încet?
— Să nu mă audă ploaia…
Se ghemui și mai strâns la pieptul lui, el o sărută pe ceafă, și ea se
înfioră, tresărind ușor.
— Ah, Alex, ești nebun!
—…
— Lasă-mă, tu n-auzi? căută ea să-și ascundă ceafa și umerii
striviți sub năvala sărutărilor lui. Alex, ce e cu tine?
Îi simțea răsuflarea caldă, puternică în păr și, o dată cu ea, dorința
de a fi a lui, atunci, în clipa aceea, dorință ce-o intuia perfect, dar
de care îi era teamă, o teamă ascunsă, involuntară, nedefinită.
Evita totuși să i se împotrivească – și conștient și deliberat evita
acest lucru – ca să nu alunge beția ce-o învăluia ușor și dulce ca un
balsam narcotic trăgând-o parcă spre afundurile unei ape.
Un nou tunet făcu să zăngăne ferestrele și ea se trezi brusc din
visarea ce-o cuprinsese, se desprinse din brațele lui, parcă
mulțumită că nu se lăsase copleșită de clipele acelea de firească
rătăcire și se ridică în picioare dreaptă, marțială, aranjându-și părul
ce-i căzuse pe ochi, prinzându-l în agrafe deasupra tâmplelor. El
încercă s-o cuprindă din nou în brațe, să și-o apropie, dar ea se feri
într-o parte și plecă spre fereastră.
— Fii cuminte, Alex, îl liniști ea. Mă duc să închid geamul. Uite cum
flutură perdelele, acum le zdrențuie vântul! O să plouă și o să intre
apa în cameră…
Se duse către fereastră și el o urmări cu privirea, admirându-i
trupul subțire, gingaș, bine proporționat, șoldurile mici ca și umerii
înguști și, pentru o clipă, o văzu în imaginația lui undeva pe-o
scenă, într-o rochie spumoasă de tul, dansând cu vibrația aceea
autentică a balerinelor într-un spectacol de mare montare. „Păcat,
își zise, că nu și-a putut realiza visul. Cu frumusețea ei, și probabil
cu talentul, dar mai ales cu ambiția ei de a face o carieră strălucită,
ar fi fost o stea a baletului! Păcat…” își dădea seama că o iubește
nespus de mult și era fericit că împărțea suferința ei cu el, că fiind
alături de ea o putea face să uite tot ce a fost și să privească cu
încredere în viitor…
Ploaia răbufni deodată, lovind geamurile cu stropi mari și grei, ulița
era toată numai un nor de praf, salcâmii își plecau crengile până la
pământ, se auzea prin ogrăzi cum strigă femeile să se adune copiii
de la joacă și să bage orătăniile prin cotețe, că vine prăpădul.
Dorina prinse giurgiuvelele, le închise, dar când să tragă perdelele
se întoarse deodată și zise:
— Alex, uite, un grănicer de-al tău s-a adăpostit sub salcâmul de
la poartă…
Alexandru se ridică din fotoliu și veni la geam. Privi cu atenție, nu
deslușea prea bine peste gardul de cărămidă cine putea fi, se zărea
numai boneta cum și-o ținea băiatul cu mâinile să nu i-o zboare
vântul și privea când și când în sus, să vadă dacă coroana
salcâmului îi va fi sau nu un bun adăpost de ploaie. Lângă el, prin
pânza prafului, veni repede și un bărbat, cam în vârstă, cu părul
albit la tâmple, înfoiat din pricina vântului ca o coamă, înfășurat
într-un balonzaid, căruia i se ridicau pulpanele ca niște aripi și
atunci lăsa să i se vadă costumul destul de bun ce-l îmbrăcase în
ziua aceea de duminică. Își trecea mereu mâinile prin păr, să și-l
aranjeze și începu să întoarcă tot mai des privirea către vilă, de
parcă ar fi așteptat pe cineva dinăuntru.
— Ăsta nu-i Dumitriță? întrebă Alexandru, stând înapoia Dorinei,
după perdele.
— Ba, parcă el este, zise ea, totuși nesigură. Da, da, el este…
— Te pomenești că vrea să vină încoace, are un pretext, să se
adăpostească din cauza furtunii…
— Nu, nu vine, nu îndrăznește! asigură Dorina. Se uită și el numai
așa, îmi cunoaște casa. De-atunci, când mă întâlnește undeva pe
uliță, nici nu mai vrea să dea ochi cu mine, trece repede pe partea
cealaltă…
— Cred că dac-ar îndrăzni să intre în curte, zise Alexandru și ochi-
i sticliră aprins, îi dau una sub bărbie și-un picior în fund de-l
zvârlu drept acolo la el la Stațiune!
— Nu-ți face probleme, nu intră el în curte…
— Am fost acum vreo două zile pe la el…
— Zău? Cu ce treabă?
— M-a trimis Mirescu după un tractor, să discuim fâșia arată.
Spilcuit, pus la punct, cu nelipsita batistă albă în piept, nu știa
cum să se mai învârtească pe lângă mine și să mă servească…
— Cred că știe de legătura noastră, spuse Dorina. Așa am înțeles
eu de la Silvia.
— Foarte bine, să știe și să-și bage mințile în cap, hotărî Alexandru.
N-are voie nimeni să se mai atingă de tine, nici măcar cu privirea!…
Afară începu să răpăie ploaia pe acoperișuri, săltau numai bășici
pe tăbliile caselor, apa prinse a spăla geamurile. Grănicerul se trase
mai mult lângă gard, ținându-și mai departe boneta cu mâna, cu
ochii îndreptați în sus, la scuteala salcâmului.
— Cheamă-l înăuntru, zise Dorina. E păcat să stea în ploaie…
— Nu-l știu care este…
— Ce importanță are? E coleg de-al tău…
Alexandru trecu prin camere, ieși în verandă și din ușă strigă către
poartă:
— Tovarășe grănicer! Hei, auzi? Tovarășe soldat!
Militarul săltă nițel capul peste linia gardului de cărămidă, cătă
nedumerit în jur, nu știa cine-l strigă, abia își mai ținea pe cap
boneta cu mâna. „Ăsta-i Mitrică, își zise vesel Alexandru văzându-l
bine de tot acum. Ce-o căuta pe aici?”
— Mitrică! strigă caporalul. Încoace, măi, uită-te încoace! îi porunci
Alexandru. Deschide poarta și vino aici!
— Oho, tovarășul caporal! tresări plin de bucurie Mitrică și o zbughi
glonț prin ploaie, oprindu-se drept în verandă. După el, dădu să
intre și Dumitriță…
— Dumneata, du-te la casa dumitale! îi strigă Alexandru. Ai casă,
du-te acasă, nu umbla, crai bătrân, pe ulițe pe vremea asta!
Inginerul făcu ochii mari, văzându-l pe caporal, se întoarse brusc
pe călcâie și-o tuli pe poartă, drept în uliță, cu pulpanele
balonzaidului în cap, aplecat sub răpăiala ploii, sărind prin
băltoace și fără să se mai uite înapoi, de parcă l-ar fi gonit careva
din urmă.
— Ăsta nu-i ăla de la Stațiune? întrebă Mitrică ștergându-și cu
podul palmei apa de pe față.
— Ăla, pușlamaua aia…
Mitrică nu înțelese mare lucru, dar nici nu mai insistă. Dacă
ajutorul șefului de pichet îl făcuse pe acela pușlama, înseamnă că
nici nu mai trebuie discutat, ce și cum.
— De unde vii, stimabile? întrebă Alexandru.
— De unde să viu, tovarășu’ caporal? Pornisem și eu în învoire,
auzisem că-i horă la Coșara…
— Și vroiai să faci un dans?
— Păi de ce să nu fac, tovarășu’ caporal? Dacă aflam vreo pipiță
mai de categoria prima, nu rămâneam eu tras pe dreapta, să știți!
Dar dumneavoastră? roti el ochii în jur. Aici, la doamna profesoară,
care va să zică! Ei, bine-ați mai dibuit-o tovarășu’ caporal, zău, pe
viața mea! Face! Artistă, nu alta! Acuma, că nici cu dumneavoastră
nu mă dau bătut, asta-i altă socoteală!
— Mitrică! îl opri caporalul.
— Am înțeles… să mă uit la dumneavoastră… să mă vedeți cât sunt
de… râse Mitrică și-și puse boneta pe cap. Știu cântecul…
— Păi, bine mă, se poate? arătă Alexandru cu degetul la obraz. Ce
mă tot lauzi atâta?
— Lăsați, tovarășu’ caporal, că om ca dumneavoastră mai rar, să
tot faci armata! Le-am spus eu ălora pe la unitate, adăugă el mai
confidențial: „Bă, zic, pâinea lui Dumnezeu, nu alta, au dat de-un
trai acolo cu dumnealui! Milităria-i militărie, dar și treaba merge
șnur!” Ce, nu merge? întrebă el privindu-l în sus pe caporal.
Merge…
Ușa verandei se deschise și în pragul ei apăru Dorina, ținându-și
părul cu mâinile să nu i-l înfoaie vântul.
— Sărut-mâna, doamnă! zise Mitrică și-și luă boneta din cap ca pe
o pălărie. Eu, știți… cu tovarășu’ caporal… ploaia…
Se pierduse cu totul. Parcă-i căzuse tavanul în cap. Se bâlbâia și
un nod da să-i taie beregata…
— Haideți înăuntru, zise Dorina. Alex, poftește-l pe dumnealui să
intre…
— Văleu, doamnă, lăsați, uite bocancii mei, se rugă el, dar femeia
nu mai era în prag, intrase deja în casă. Zău, tovarășu’ caporal, ce
vă bag eu în bocluc?
— Mitrică!
— Știu, să mă uit la dumneavoastră, mă uit, să fiu al dracului dacă
nu mă uit… Numai stați să scot bocancii…
Se descălță, îi lăsă în verandă și numai în ciorapi, în vârful
picioarelor, porni după caporal, trecând prin odăi, cu ochii numai
pe pereți și pe tavane. Amețise de tot ce vedea…
— Mamă, măiculiță, șopti el caporalului, zău, v-a pus Dumnezeu
mâna-n cap, ăsta-i palat regesc, pe viața mea…
Ajunseră în sufrageria-salon. Dorina îl pofti pe Mitrică să ia loc, se
așeză și Alexandru, ea le aduse două cupe cu înghețată, apoi niște
dulceață, mai vorbiră de una, de alta („Zău, tovarășu’ caporal, poate
aveți vreun neam, ceva pe la O.N.T., vreau să mă bag pe autobuzele
alea mari. Dumneavoastră, acolo, la București, nu se poate să nu
cunoașteți! Cică se câștigă bine…”) și când stătu ploaia, el se ridică,
îi sărută mâna Dorinei și ieși în verandă, unde-și încălță bocancii.
— Sărut-mâna, mai zise el din nou înălțând boneta și vă mulțumesc
pentru adăpost! Să trăiți, tovarășu’ caporal…
Alexandru îl conduse până la poartă și când Mitrică dădu să plece,
acesta se întoarse și vorbi mai mult șoptit:
— Zău, să fiu al dracului, general să fi fost și nu intram într-o casă
ca asta! Pe viața mea! Dar cu… distanța aia legală…
— Mitrică! zâmbi Alexandru.
— Gata, m-am dus, să trăiți! Petrecere frumoasă și vă mulțumesc.
Stătuse ploaia, se înseninase, pe uliță curgeau pâraie tulburi,
șanțurile erau pline cu apă murdară ce trecuse în unele locuri chiar
peste podețe…

Și-au petrecut seara strâns lipiți unul de altul în fotoliu, bând cafele
și urmărind programul de televiziune. Afară se înnoptase, ieșise
luna, se vedea strecurându-se pe după norii negri, scămoșați în alb,
pe cerul ce căpăta cu fiecare clipă limpezime.
— Spune-mi, ce surpriză vrei să-mi anunți la televizor? ceru el, dar
ea îi spuse să tacă și să aibă răbdare, că îl va avertiza la timpul
potrivit.
Și iată că după o scurtă emisiune științifică despre aselenizarea
navelor cosmice, ea îl prinse de mână și-l făcu atent. Crainica
anunța acum un recital de balet cu Ileana Iliescu, prezentând-o în
rolurile Odetta-Odilia din Lacul lebedelor, Mirtha din Giselle,
Zarema din Fântâna din Baccisarai, arăboaica din Spărgătorul de
nuci, în Moartea lebedei de Saint-Saëns…
— Ah, va fi splendid! zise ea și bătu din palme, bucurându-se. Abia
aștept s-o revăd pe Ileana Iliescu… Știi, am văzut-o și pe Magdalena
Popa într-un recital festiv de balet… Dansează splendid! Am văzut-
o în Lacul lebedelor! Apoi în Spărgătorul de nuci… O grație și-o
siguranță în pas, de te uimește nu alta!
— Și ea dansează Moartea lebedei?…
— Da, și ea. Am văzut-o de mai multe ori. Mare artistă!
Primele acorduri din cunoscuta muzică a lui Ceaikovski, pentru
scena lebedei albe, umplură camera cu vibrația lor melodioasă și
caldă. Pe ecran apăru tânără solistă a Teatrului de operă și balet
din București. Dorina, cu sufletul la gură, tăcută și parcă împietrită
în fotoliul ei, îi urmărea fiecare mișcare, fiecare evoluție în dansu-i
diafan și sublim. Alexandru privea când la ecran, când la ea, dar de
cele mai multe ori la ea și o vedea cum trăia intens fiecare episod al
dansului, cu acea vibrație interioară ce ți-o dă numai sentimentul
unei împliniri totale, unei dăruiri fără margini pasiunii dorite. Ochii
ei aci lăcrimau, aci râdeau cuprinși de extazul alunecării balerinei
în acel pas de bourrée și pieptul îi tresălta ușor, înfiorată și copleșită
totodată de farmecul dansului.
— Îți place, Alex? întrebă ea într-un târziu, prinzându-l de mână,
dar fără să-și ia ochii de la micul ecran.
— Foarte mult…
Ea oftă, își cuprinse după aceea capul în palme, stătu așa câteva
clipe, apoi înălță cu semeție fruntea, scuturându-și cu un gest al
capului părul pe spate. Vroia parcă să uite totul, să creadă că de-
acum începe viața ei cea adevărată, că-și găsise, în sfârșit, un ideal
lângă acest tânăr inteligent, optimist, seducător până la sublim.
Era ceea ce își dorise în ultimii ani în căutări intime, răscolitoare,
pline de speranță și așteptări.
După Odetta, intră în scenă Mirtha, apoi Zarema, urmă arăboaica
și în sfârșit apăru în acel pas seul lebăda lui Saint-Saëns. Atunci
Dorina se strânse și mai mult lângă Alexandru, vroia parcă să se
contopească cu ființa acestuia, să retrăiască și el alături de ea
sentimentele pure ale acestui dans pe care ea îl pregătise luni în șir
pentru seara ei de debut, dar pe care nu-l dansase niciodată.
Înălțătoarea și emoționanta muzică a compozitorului francez
însoțea cu fiecare mișcare a balerinei dorul de viață al lebedei, acel
dor ce se exterioriza în unduirea lină a brațelor, în sensibilitatea și
finețea rituală a mișcărilor corpului și picioarelor, în vibrația mai
mult înțeleasă a sufletului. Lebăda trecea prin viață lin ca o apă,
neauzită ca vântul de seară, ascunsă privirilor ca o părere, sublimă
în modestia ei, dureros de sinceră în rătăcirea ei către moarte…
— Uite, Alex, uite dragul meu, asta e viața mea! șopti Dorina și se
strânse și mai mult lângă el în fotoliu. Poate că nu mi-a plăcut atât
de mult dansul acesta pe când îl pregăteam pentru debut, cât l-am
îndrăgit după tragedia mea, pentru că socotesc că el exprimă cel
mai fidel toată durerea vieții mele. Uite, vezi lebăda cum lunecă
aproape imperceptibil spre sfârșitul suferințelor sale, citește, te rog,
în privirile ei toată durerea ce-o încearcă în aceste clipe, iată cum
se degajă din mișcarea brațelor, picioarelor, din unduirea felină a
corpului stingerea tot mai lentă a ultimelor pâlpâiri de viață într-o
candoare magnifică… Privește, te rog, înălțarea mâinii, iată
zvâcnetul ei ca o ultimă înfiorare înaintea morții…
Dorina lăsă capul în palme și începu să plângă.
— Asta e viața mea, Alex! spuse ea printre suspine. În acel pas lent
mă îndrept către sfârșit în singurătatea asta a mea. Iartă-mă te rog,
dar nu m-am putut stăpâni să nu plâng… De câte ori văd acest
dans pe care-l trăiesc până la durere, plâng…
— Trăiește te rog numai prima parte a dansului, zise el,
mângâindu-i părul și sărutând-o ușor pe frunte, s-o liniștească.
Trăiește acea parte intens, cu pasiune, trăiește-o alături de mine…
— Nu știu… nu știu… își scutură ea umerii parcă negăsind în clipa
aceea un răspuns propriei dureri. Ceea ce știu e că eu dansez, Alex,
viața mea e un continuu dans, eu îmi dau seama, ți-am spus – îmi
dau perfect de bine seama că merg, în acel pas seul, către sfârșit…
— Nu mergi către niciun sfârșit, o asigură el. Niciodată tu nu vei
înălța mâna în acel zvâcnet ce pune capăt vieții. Am apărut eu în
calea ta și ți-am oprit dansul, să zic la jumătate… întocmai ca un
film ce s-a rupt într-o derulare vertiginoasă. S-a rupt la timp…
— N-ai să renunți niciodată la mine, Alex.?
— Niciodată!
— Să știi, Alex, că eu nu mai pot concepe viața mea fără tine, urmă
ea, și-n glasul ei se întrezăreau teama, neliniștea, groaza de
neprevăzutul dureros și apăsător. Dacă s-ar întâmpla să rămân iar
singură, zilele mele ar fi un chin, aș simți că mă duc iar spre acele
afunduri ale suferinței ce nu le mai pot suporta și care mi-ar grăbi
sfârșitul…
— Nu, nu te mai gândi la asta. Voi fi tot timpul alături de tine… În
felul tău de a fi, în inteligența ta, în grija ta pentru mine, în
corespondența intimă a gândurilor noastre am găsit tot ce mi-am
dorit…
— Ce bun ești tu, Alex. Ce bun! vorbi ea printre lacrimi și-l privi
recunoscătoare cu ochii mari și umezi. Tu ești salvarea fericirii
mele… a vieții mele…
El o cuprinse în brațe, îi șterse lacrimile de pe obraz și o mângâie
pe păr ușor și tandru într-un gest ce însemna mai mult decât
ocrotire și dragoste.
— Ți-a plăcut surpriza mea?
— Da, mi-a plăcut, mărturisi el.
— Atât de mult iubesc baletul ăsta! Și atâtea amintiri mă leagă de
el! Ah, dacă ajungeam să-l dansez!
Lăsă iar capul în palme și lacrimile începură să-i șiroiască pe obraji.
— Hai, nu mai plânge, lasă, liniștește-te, o rugă el.
— Dacă trăia tata, șopti ea cu aceeași durere în glas, abia
stăpânindu-și suspinele, toate ar fi avut alt rost pentru mine. Viața
mea s-ar fi desfășurat în alt fel… A trebuit sa sfârșească în umbra
misteriosului conte Tegaș… Bine ca s-a îndurat cineva să-i ia și lui
zilele. Bine că s-a întâmplat și minunea asta, pe care am dorit-o așa
cum doresc ziua de mâine. Apropo, ce-au mai stabilit cercetările
voastre în privința morții lui? întrebă ea și cu o batistă își șterse
ochii.
— Cercetările le face miliția, nu noi, zise Alexandru. Sunt de
competența ei…
— Și miliția ce-a stabilit?
— Nu știu exact. Se fac totuși cercetări. Un lucru e clar, contele a
fost omorât de cineva…
— Un laș! izbucni Dorina. N-a fost în stare să-și ia singur viața. Un
laș! Am fost la el în seara ce-a precedat omorul, zise ea, am fost
să…
— Ai fost la el? tresări Alexandru și lăsându-se pe spătarul
fotoliului o privi lung și pătrunzător, drept în ochi.
— Da, am fost la el, ce te miri? urma ca liniștit. Nu ți-am spus lucrul
ăsta?
— Nu, nu mi-ai spus, răspunse el aproape împietrit de uimire.
Acum aflu pentru prima dată…
— Am fost, continuă ea cu același calm de la început. În ultima
vreme, așteptând din zi în zi să moară, ca era în ultima fază a
puterilor, mă duceam mai des, doar-doar voi reuși să-i smulg o
mărturisire. Zadarnic! Ca întotdeauna, m-a privit și în seara aceea
rece, cu ochii lui spălăciți, apoși și n-a scos un cuvânt… „Unde-i
tata? aproape că am țipat la el. Numai dumneata știi unde este.
Spune unde este?” Tăcea de parcă era în pragul mormântului și-mi
venea să mă reped la el și să-i dau cu ceva în cap sau să-l strâng
de gât, arătare pământeană cu chip hidos de om!
— Nu te-a văzut nimeni când ai intrat la el? întrebă Alexandru cu
sufletul la gură… Era seara târziu? Întuneric? Nu te-au lătrat câinii
vecinilor?
— Nu știu, nu mă interesează, vorbi ea rece, cu indiferență. Ies
foarte rar din casă, așa încât apariția mea pe uliță li se pare unora
o fantomă. M-am dus atunci pentru că l-am auzit pe popa
Gherasim că-i este rău contelui și mă gândeam că poate în fața
morții, ca bun creștin ce se pretindea, are să-și mărturisească
fărădelegile… Am făcut drumul degeaba… A plecat în mormânt cu
taina morții tatălui meu.
— Plutonierul Patriche nu te-a chemat și pe tine să dai o declarație?
— Pe mine? se miră ea. De ce să mă cheme?
— Păi în legătură cu moartea contelui. A chemat multă lume,
credeam că aflând că ai fost la Tegaș în seara dinaintea crimei, era
poate interesant să-i dai unele amănunte…
— Nu, nu m-a chemat. De altfel nu știe nimeni c-am fost acolo.
Primul și singurul care află asta ești tu. Și chiar dacă mă chema,
nu aveam ce amănunte să-i dau…
Alexandru simți cum e străpuns de-un cuțit rece până-n adâncul
pieptului, parcă ceva se prăbușea în el cu fiecare clipă, încet,
dureros, chinuitor de dureros. „S-ar putea oare ca ființa asta atât
de plină de sensibilitate, atât de pură și de-o naivitate copilărească
să aibă vreun amestec în moartea contelui? Vai, nu, nu cred! se
sperie el de propriile-i temeri și se cutremură înfricoșat că-i
putuseră trece prin minte asemenea gânduri. E un sacrilegiu s-o
bănuiesc de așa ceva”. Dar își aminti că atunci, sub salcie, pe malul
lacului, când o întrebase dacă și ea ar fi putut să-i ia viața lui Tegaș,
răspunsese candid, fără rezerve: „da, l-aș fi omorât și oricând, în
orice împrejurare și fără niciun fel de remușcare…”; apoi, după ce-
o condusese odată acasă, fiind gata de plecare, văzuse afară în hol
o pereche de ghete de baschet, albastre, cu rama noroită, ghete cu
talpa în cercuri și romburi așa cum fuseseră depistate urmele în
preajma casei contelui. „De unde le ai?” întrebase. „Mi le-a adus
soția lui Mirescu de la București. Sunt din import”. Să fie adevărat?
se gândise după aceea tot timpul la faptul acesta, avusese nopți de
nesomn și chin, nu vroia s-o știe amestecată în treaba aceasta
josnică și murdară, dar renunțase curând să se mai gândească,
anumite concluzii îi anulaseră temerile-i sinistre. O absolvise de
orice învinuire. Și acum, iată, după atâta vreme, spune singură că
a fost la Tegaș în seara dinaintea omorului. Și-o spune cu o
seninătate și o candoare dezarmante, revoltător de degajat, ca și
când totul ar fi fost foarte firesc și nu vedea nimic acuzator în toată
treaba asta. „Și totuși unele probe ar fi, se gândi el mai departe cu
teamă pentru ceea ce ar fi putut ea să săvârșească. Dar nu, nu-mi
pot închipui participarea ei la această crimă monstruoasă, cu toate
că după ea ar exista o justificare a condamnabilului gest. Povestea
cu ghetele de baschet poate că e numai o coincidență, de ce fac
asemenea presupuneri, parcă voit prin aceste presupuneri
neîntemeiate tulbur oglinda apei în care i-am admirat și-i admir
chipul atât de fermecător, uite cum mi s-a înfierbântat capul, vai,
unde mă pot duce iar gândurile astea!”
Se scutură ca de-un fior de groază și ea îl văzu că se petrecea ceva
cu el: buzele îi albiseră, tremurau, chipul îi devenise livid.
— Ce ai, Alex, ce ai, te-ai îngălbenit la față, ți-e rău? întrebă ea
mângâindu-i fruntea și ștergându-i cu latul palmei sudoarea de pe
tâmple. Uite cum ai transpirat așa deodată… Stai să deschid
fereastra…
Se ridică cu greutate din fotoliu, se duse și deschise larg amândouă
ferestrele spre grădină. Un val de aer rece pătrunse în cameră și, o
dată cu el, după ploaia ce căzuse, năvăli parfumul florilor de „regina
nopții” și al celor de tei. El se mai învioră puțin, scoase batista, își
șterse obrajii, gâtul, fruntea, după care își privi ceasul de mână.
— E târziu? Mai stai puțin să-ți revii, cred că în cameră aerul a fost
prea înăbușitor, n-am deschis de mult ferestrele…
— Te rog, iartă-mă…
— Așa e că nu e târziu? stărui ea, încercând să-l așeze pe fotoliu.
Văd că te-ai uitat la ceas. Stai, stai puțin jos, are să-ți facă bine…
— Nu, nu, acuma mi-e bine, se scuză el fără să-i accepte
propunerea. E târziu, trebuie să plec…
— Bine atunci, te conduc, se oferi ea cu multă amabilitate și grijă
pentru el. Numai până ieși din sat. S-ar putea sa-ți fie iar rău…
— Nu, nu, se împotrivi el. Nu e nevoie…
Dar ea nici nu-l ascultă, se duse în camera alăturată de unde se
întoarse într-o clipă îmbrăcată cu o pereche de pantaloni-pană
albaștri și în mână cu aceleași ghete de baschet.
— Mă încalț și mergem, zise așezându-se pe fotoliu. Puneți
vestonul…
Alexandru ceru să-i dea una dintre ghete. Ea i-o dădu și rămase în
așteptare să vadă ce face cu ea. Alexandru o privi pe toate părțile –
da, avea pe tălpi aceleași desene de care-i vorbise Toderașcu – vru
s-o înapoieze, dar o reținu și-o examină iarăși cu aceeași atenție și
minuțiozitate de la început.
— Ce este, ce vrei să faci cu ea, ce te interesează? întrebă ea plină
de curiozitate. O gheată simplă și ieftină…
— Ai un metru de croitorie? întrebă el privind în jur, de parcă l-ar
fi putut afla chiar acolo, undeva pe măsuță, pe fotolii, pe divanul-
studio.
— Nu, n-am, nu mi-a trebuit niciodată, n-am cumpărat…
— Atunci adu-mi, te rog, o ață…
Fără să mai întrebe ce face cu ea, Dorina se duse în sufragerie și-i
aduse de acolo o ață albă de coton, destul de groasă și rezistentă.
El măsură talpa ghetei de la toc la vârf de câteva ori să se
încredințeze că n-a greșit, după care băgă ața în buzunar și-i
înapoie gheata.
— Voi pleca poate la București, zise el zâmbind ca o justificare, dar
zâmbetul lui era forțat, prefăcut, șters. Și dacă plec am să-ți aduc o
pereche de pantofi foarte ușori, străini, cunosc un prieten care
călătorește mereu în străinătate. Uite, mai e nițel și a venit vara,
trebuie să mergi și la plimbare, nu numai la școală…
— Ce drăguț din partea ta, zise ea și se așeză pe fotoliu să se încalțe.
Îți mulțumesc foarte mult. Dar nu trebuie să te deranjezi, dragul
meu, nu-i nevoie, am pantofi și pentru puținele mele drumuri îmi
sunt suficienți.
— Ți-am spus că-n vara asta te vei plimba mai mult… Cu mine te
vei plimba…
— Bine, cum vrei tu, nu vreau să-ți stric plăcerea, acceptă ea și se
duse în fața oglinzii să se pieptene. Stinge, te rog, televizorul și
îmbracă-te. Vreau să fii la timp acolo, să nu-l superi pe Mirescu,
mai ales că știe că-mi faci vizite…
După câteva minute, ieșiră în noaptea parfumată de florile teiului
și ale „reginei nopții”. Porniră către poartă unul lângă altul, la braț
pe aleea așternută cu dale de piatră mărginită de merișori. De
departe, dinspre lac, se auzea până aici în liniștea câmpului
orăcăitul neîntrerupt al broaștelor ce se amplifica peste ape
continuu și stăruitor ca un ecou obsedant. Iar sus pe cer, luna
desprinsă din vălmășagul norilor lumina acuma ca ziua și bobițele
de apă de pe frunzele pomilor sclipeau viu ca niște stropi de argint.
 12

A doua zi pe la amiază au venit la pichet Nică și Sile, foarte

bosumflați și necăjiți. Aveau chipurile încruntate, răvășite și arătau
într-atât de plouați și abătuți de parcă atuncea ar fi fost scoși dintr-
o baltă de la murat.
Cum îi văzu, santinela aflată sus în foișor bătu de câteva ori cu
ciocănelul în bucata de fier agățată de balustrada gheretei,
anunțând sergentului de serviciu prezența musafirilor.
Îndată veni la poartă Alexandru.
— Ce s-a întâmplat, onorabililor? îi întrebă acesta și dădu mâna cu
fiecare în parte. Cărui scop datorăm această neașteptată vizită?
Cei doi se priviră unul pe altul, neștiind care să înceapă și cum să
înceapă. Până la urmă se hotărî Nică:
— Nene, noi de fapt îl căutăm pe dresorul dumneavoastră de câini,
zise el. Pe acele care face și scamatorii…
— A, pe soldatul Tandin? se lămuri Alexandru, zâmbind. Păi, măi,
băieți, el nu-i dresor de câini, așa cum credeți voi. Cel care are
câinele în primire la noi este un alt grănicer…
— O fi, nu zicem nu, dar și dânsul e dresor, nu se lăsă Nică. Nu e
de la circ?
— Da, de la circ.
— Păi, vedeți? Dacă-i de la circ știe să și dreseze. Ne-a spus că a
dresat chiar elefanți…
— Dar când v-a spus el treaba asta?
— Mai demult, când trecea pe lângă livada cooperativei. Noi lucram
acolo și el a trecut cu un tovarăș fruntaș cu câinele…
— Aha, se lămuri Alexandru. Va să zică era cu conductorul
nostru…
— Cu acela care a venit cu câinele și a găsit urmele lângă casa
contelui…
— Ei și ce aveți voi cu soldatul Tandin, „dresorul”, cum îl credeți
voi?
— Păi, am vrea să vorbim chiar cu dumnealui…
— Nu este aici, e plecat în serviciu. Dar, spuneți-mi mie ce aveți de
spus și am să-i comunic eu. Pe mine mă cunoașteți?
— Desigur! Ați cântat atunci pe iarnă la Cămin foarte frumos.
— Și v-am văzut și la tovarășa profesoară a noastră de română…
— Ei, ia spuneți-mi atunci despre ce este vorba? îi prinse Alexandru
de după umeri, arătându-se prietenos și apropiat lor. Că soldatul
Tandin, să știți, vine foarte târziu și înseamnă că ați făcut drumul
degeaba. Dar la școală n-ați fost voi astăzi?
— Am fost, dar ne-a dat drumul mai devreme, minți Nică și-l privi
complice pe Sile care-și ferea mereu privirea într-o parte. Ce zici,
Sile, să-i spunem dumnealui?
— Să-i spunem.
Și Nică povesti cum l-au întâlnit pe Tandin, și cum din vorbă-n
vorbă acesta le-a promis că le va dresa câinele pentru o sută de lei,
l-au așteptat după înțelegere într-o duminică dimineață la marginea
satului. Sile a adus câinele legat cu sfoară și „nenea dresorul”, după
ce l-a examinat câteva clipe, a spus că „e-n regulă, se face”, e de
rasă, cam năpârlit și jegos, dar are să-și dea osteneala să scoată din
el „un leu paraleu”… A luat apoi banii și a plecat cu câinele peste
câmp, zicând că are să-l dreseze acolo la pichet, pentru că acolo are
toate instrumentele trebuitoare. Toate ar fi fost bune, dar după-
amiază înainte de a începe ploaia câinele a intrat pe poarta casei
lui Sile cu sfoara după el, nedresat și jigărit așa cum plecase de
dimineață. Ba mai era și șchiop, semn că dăduse careva cu reteveiul
după el pe uliță…
— Asta-i tot, încheie Nică scurta lui istorisire, și acum am venit să-
l întrebăm pe nenea dresorul ce să facem? Îi mai aducem câinele?
L-a învățat ceva sau nu l-a învățat ca noi am vrut să facem o probă,
am aruncat o minge de cârpă sub șopron, câinele a intrat după ea
și n-a mai ieșit până seara. A tras un somn zdravăn…
— Bine, zise Alexandru, ia haideți voi înăuntru în pichet, să spuneți
treaba asta și tovarășului comandant al nostru…
Peste câteva clipe, locotenentul Mirescu asculta aceeași poveste și,
cu cât o asculta, parcă îl încerca într-ascuns un clocot de mânie
împotriva lui Tandin, om în toată firea, și care totuși fusese în stare
să înșele naivitatea unor copii…
— Să vină și fruntașul Croitoru la mine! ordonă el lui Alexandru.
Peste un minut conductorul câinelui se prezenta în fața lui Mirescu.
— Ce știi despre discuția acestor doi copii cu soldatul Tandin?
întrebă ofițerul.
— Nu știu nimic, tovarășe locotenent, raportă Croitoru privindu-i
cu mirare pe Nică și Sile. Când veneam din misiune, Tandin a
rămas câteva minute de vorbă cu ei…
— Deci n-ai auzit discuția dintre ei și Tandin?
— Nu tovarășe locotenent. Eram departe.
— Bine, zise ofițerul și se adresă copiilor cu un aer voit grav, dar
plin de amabilitate: Stimați oaspeți, așa după cum v-a spus și
tovarășul caporal, prietenul vostru Tandin nu se află la pichet. Dar
înainte de a pleca în serviciu el a avut grijă să vă lase la mine banii
ce vi-i datorează ca să vi-i înapoiez chiar astăzi…
— Și nu ne mai dresează câinele? întrebă Nică, cu glasul îndurerat
că tot planul lor se prăbușise.
— Asta nu știu, se scuză ofițerul desfăcând larg brațele. O să vă
explice el de ce nu-l mai dresează. Dar câinele unde este? Că
spuneați că…
— A venit acasă, la un ceas-două după ce l-a luat tovarășul
dresor… V-am povestit…
— A, da, își aminti Mirescu și scoase din buzunarul vestonului
portofelul din care trase o hârtie de o sută de lei. Poftiți banii din
partea soldatului Tandin și vă cerem scuze în numele lui pentru că
n-a putut să-și țină promisiunea…
Nică luă hârtia de-o sută de lei în mână și rămase tăcut privind-o
pe toate părțile.
— Ce-i, ce s-a întâmplat? îl întrebă Mirescu. E falsă?
— Nu, tovarășe comandant, vorbi Nică moale, dar ăștia nu-s banii
noștri. Ai noștri erau mărunțiș, hârtii de trei lei, de cinci, de-un leu,
cum îi adunasem de pe la copii. Acum cum să împărțim hârtia asta?
— A, asta-i socoteala? râse Mirescu și ceru hârtia înapoi. Dă-mi-o,
te rog, încoace. Caporal Ștefănescu, se adresă el apoi lui Alexandru,
vezi dumneata unde poți s-o schimbi în mărunțiș, aici în pichetul
nostru…
În timp ce Alexandru era plecat să schimbe banii și copiii își făceau
de lucru prin cancelarie privind fotografiile de pe pereți și harta în
relief a zonei de pază, fruntașul Croitoru se aplecă la urechea
ofițerului și-i șopti că centura cu care-i încins băiatul cel rotofei și
îndesat are aceleași modele de cusătură cum se văd pe inelul de
piele galbenă găsit de câine în preajma bisericii, imediat după
moartea contelui Tegaș…
— Chiar cele două inele ale centurii, pe care le observ la băiat,
seamănă cu acela, tovarășe locotenent, încheie Croitoru. Dacă aș
putea să văd măcar cum este încheiat unul din inele, toată treaba
ar fi limpede…
— Cum era încheiat acela?
— Cu o sârmă galbenă, aurie, prinsă în triunghi.
— Bine, îi șopti ofițerul, lasă că aranjez eu toate lucrurile…
După câteva minute, Alexandru intră în cancelarie cu un teanc de
hârtii de-un leu, de trei, de cinci și chiar de zece și le dădu ofițerului.
— Poftim, tovarășe Nică, așa parcă te cheamă nu? zise Mirescu și-i
întinse copilului banii. Te rog numără-i să nu lipsească ceva…
Nică luă banii, îi numără și-i băgă în buzunar.
— Sunt toți și vă mulțumim, zise el îmbujorat la față. Și-atunci când
ne putem întâlni cu tovarășul dresor? întrebă el făcând un pas către
ușă.
— O să-l trimitem noi pe tovarășul dresor la voi, cum o avea puțin
timp liber. Dumnealui e cam ocupat în ultima vreme însă nu vă va
da uitării. Vă asigur…
Copiii vroiră să plece, dar Mirescu îi opri cu un gest al mâinii și zise:
— De unde ai, măi Nică, centura aceea așa frumoasă?
— Centura asta? întrebă Nică și-și privi cureaua lată, galbenă, cu
două inele pe ea, prinsă în jurul pantalonilor. Am… am…
cumpărat-o…
— Zău? se miră ofițerul. E foarte frumoasă. Mi-o dai să mă uit și eu
nițel la ea?
— Da, v-o dau…
Nică își desprinse centura și i-o întinse ofițerului. Fruntașul
Croitoru veni și el mai aproape. O studiară fugar, apoi Croitoru
cercetă cele două inele.
— Amândouă seamănă cu acela, șopti el și ofițerul înclină din cap
în semn că a înțeles.
— E foarte frumoasă, mai constată o dată Mirescu și încercă să se
încingă cu ea. Cât spui că ai dat pe ea?
Nică aruncă o privire lui Sile, dar acesta nu-l văzu, deoarece stătea
cu capul tot plecat, de parcă ar fi avut o greutate după ceafă. Obrajii
îi roșiseră și pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare…
— Nu știu cât am dat, tata mi-a adus-o de la oraș, minți Nică,
gândind că nu e bine să spună că a furat-o din podul lui unchi-
său. O să-l întreb pe el și am să vă spun…
— Bine, mulțumesc, zise ofițerul și-i înapoie centura. Cred că am
lămurit povestea cu banii și cu dresajul câinelui și sunteți
mulțumiți, da?
— Da…
— Ei, vă spun la revedere și pe curând, adăugă el întinzându-le
mâna. Caporal Ștefănescu, te rog condu-i dumneata pe musafirii
noștri până la poartă…
Abia ieșiră pe ușă, că Mirescu ceru telefonistului sa-i facă legătura
cu postul de miliție din comună.
În aceeași zi după-amiază, Ilie Ciocârlan stătea pe-un scaun, în fața
plutonierului Patriche, în cancelaria acestuia de la postul de miliție.
Era cald în odaia aceea de țară, podelele miroseau ca întotdeauna
a gaz, aerul era închis, îmbâcsit și apăsător, semn că geamurile nu
se deschiseseră de mult. O muscă bâzâia continuu sub tavanul
abia spoit cu var, se izbea de geamurile ornamentate cu hârtie
creponată în chip de perdele, apoi se liniștea pentru o clipă și atunci
în odaia, mai mult goală, nu se auzea decât scârțâitul peniței ce
alerga pe coala albă de hârtie. Plutonierul cu șapca dată pe ceafă,
descheiat la veston, scria un raport sau așa ceva, era foarte
concentrat asupra lucrului, privea hârtia cam de sus, cu
sprâncenele groase înălțate și-și mișca mereu buzele parcă șoptind
cuvintele ce se așterneau cu greu în rândurile frumos caligrafiate.
Într-un târziu, Patriche lăsă tocul, luă tamponul și-l legănă de
câteva ori peste coala de hârtie, după care îl întrebă pe Ciocârlan
arătându-i mulțimea de obiecte ce se vedeau înșiruite pe masa lui:
— Uite, frățioare, de ce te-am chemat. Spune-mi, te rog, ce vezi pe
biroul ăsta al meu?
— Păi văd mai multe lucruri, tovarășe comandant, vorbi moale
Ciocârlan, fără să-și ia ochii de la acele obiecte.
— Ei, hai, spune-mi ce lucruri vezi?
— Păi… un portofel, un aparat de radio de ăsta de luat după gât,
mai văd un ceas de masă de tinichea albastră, apoi mai văd…
— Ei, ce mai vezi?
— O centură galbenă, o cuvertură de pat, o geantă de piele… apoi
o haină împăturită…
— Știi ce-i cu lucrurile astea? întrebă Patriche, ridicându-se de la
birou și oprindu-se în dreptul lui.
— Nu știu! răspunse tot moale Ciocârlan înălțând din umeri. De
unde să știu?
— Ei, uite să-ți spun eu, zise Patriche punând brațele cruciș pe
piept. Am prins aseară o ceată de țigani, șătrari din ăia…
— Căldărarii de și-au întins corturile dincolo de moară?
— Ei, ăia, văd că-i știi. I-am prins, cum îți spun, furând lucruri de
pe la oameni…
— Uite dom’le! făcu contrariat Ciocârlan și se scărpină în claia mare
de păr. Ai dracului hoți…
— I-am luat la cercetări, la întrebări, până la urmă au spus tot și
au scos lucrurile furate, n-aveau încotro, cu mine nu merge,
frățioare, mă știi! Dar să vezi, drăcia dracului, că ei nu mai știu care
de pe unde au furat! „De unde ați luat, mă?” i-am luat la rost. „Apăi,
să trăiți dom’ milițian, zic ei, de pe unde am putut și noi”. „Să duceți
lucrurile la oameni, că vă ia mama dracului!” „Nu știm, mânca-ți-
aș sufletu’, nu știm care de pe unde le-am luat. Dar știm curțili…”
Și uite așa, ducându-i de dimineață pe ulița mare, mi-au arătat
curtea asta, curtea aialaltă și așa am ajuns și la dumneata. Nu erai
acasă, erai poate la câmp, că nimeni nu era pe acasă, în tot satul
toată lumea era la munca câmpului. Așa că am zis să vă chem pe
fiecare și să vă luați lucrurile…
— Asta-i bine, tovarășu’ comandant, aprobă Ciocârlan.
— Ei, ia spune-mi acuma ce-ți aparține de pe masa asta? Ce crezi
că-i al dumitale ia și du-te acasă că mai am și pe alții de chemat…
Ciocârlan nu mai stătu pe gânduri, se ridică, puse mâna pe centura
galbenă și zise:
— Uite numai asta, tovarășu’ comandant. Că de când am intrat pe
ușă și am văzut-o, m-am tot întrebat în prostia mea, ziceam „măi ce
să fie cu centura asta a mea aici pe masa lu’ tovarășu’ comandant?”.
Și acu’ uite lămurirea…
— Păi, ce crezi că noi nu știm să ne facem datoria?
— V-o faceți, tovarășu’ comandant, v-o faceți, că sunteți om
priceput și vă știți meseria.
— Ei, zici că-i a dumitale centura asta? mai întrebă o dată Patriche
și-l privi pe Ciocârlan drept în ochi.
— A mea tovarășu’ comandant, v-am spus…
— Atunci ia-o, s-o porți sănătos, dar dă-mi și-o declarație aici, uite
toc, hârtie, ia și scrie că știi carte…
— Da de ce să dau declarație, tovarășu’ comandant? se arătă
nedumerit Ciocârlan.
— Cum de ce? îl privi scrutător Patriche, vrei să vină altul și să zică
că-i a lui? Eu cu ce-i dovedesc, hai? Că uite ești om cinstit, da
puteai să spui că și ceasul e tot al dumitale… Și haina asta… și
portofelul…
— Nu, asta n-am zis-o, cum să zic dacă nu-s ale mele.
— Da, dar altul poate să zică?
— Poate…
— Apăi, vezi? Ia scrie, că pierdem vremea și eu n-am timp să discut
cu fiecare în parte. Și altă dată să vă încuiați bine odăile când plecați
de acasă, nu lăsați totul vraiște cu gândul că are miliția grija
voastră…
— Centura asta o aveam în pod, tovarășu’ comandant, încercă să
se apere Ciocârlan. Sau poate că-n odaie? se întrebă el nedumerit,
privind undeva în tavan să-și aducă aminte. Nu știu, uite că m-am
zăpăcit de tot…
— Bine, ia și scrie: „Subsemnatul Ilie Ciocârlan, declar prin
prezenta că posed o centură galbenă, cu doua inele”… și așa mai
departe. Spui și de unde ai cumpărat-o…
— Să spun și asta?
— Păi sigur, ce vrei să zici că ți-a căzut din cer ca farfuriile alea
zburătoare care umblă peste lume?
Ciocârlan stătu nițel în cumpănă, se scărpină iar în claia de păr și
zise cam nehotărât:
— Tovarășu’ plutonier… să vedeți… eu parcă nu mai țin minte de
unde o am…
— Lasă că-ți aduci aminte, nu se poate să nu-ți aduci aminte…
— Nu știu… nu prea…
— Hai scrie și nu pierde vremea! ridică glasul Patriche. După ce vă
găsesc lucrurile furate, mai îmi faceți și greutăți în muncă?
Ciocârlan prinse tocul între degetele lui butucănoase, cu unghii
negre, sparte, îl muie în sticla cu cerneală, trase cu penița prin păr,
așa cum văzuse că face secretarul de la primărie ori de câte ori își
așterne semnătura pe vreun act și se aplecă deasupra hârtiei,
scriind încet, chinuit, silabisind în gând cuvintele, să nu greșească
și să fie nevoit, s-o ia de la capăt.
După o jumătate de oră, termină și întinse hârtia lui Patriche.
— Gata?
— Gata, tovarășu’ comandant…
— Ei, ia să vedem ce-ai scris?
Patriche trecu repede cu ochii peste rândurile strâmbe cu litere
mari, întortocheate și cu cât citea mai mult, cu atât se încrunta mai
tare.
— Mă, banditule, zise el după aceea, cu ochii sticlind de mânie, pe
cine vrei, mă, să minți că ai găsit centura asta, hai? Spune, pe cine
vrei să minți? Pe mine, plutonierul Patriche?
— Nu… tovarășu’… comandant… da… am găsit-o pe uliță într-o
seară… era după ce se sfârșise zăpada…
— Lasă minciunile! îi tăie vorba Patriche și izbi atât de tare cu
palma în masă, încât Ciocârlan se feri într-o parte crezând că-l
lovește. Pe cine vrei să prostești tu aicea, hai? Spune de unde ai
centura!
Ciocârlan, speriat, își vârî degetele în păr și începu să-l răvășească,
încâlcindu-l mai abitir ca înainte.
— Tovarășu’ comandant… bâigui el… zău că am găsit-o…
— Mă, vrei să-ți aduc aicea pe cel care ți-a dat-o? îl prinse Patriche
de braț și-l întoarse cu fața către el. Spune, vrei? Și dacă declară ăla
și tu nu declari, înseamnă că m-ai mințit și te trimit în judecată
pentru minciună, pentru inducerea în eroare a autorităților în
timpul cercetărilor…
— Tovarășu’… comandant… bâigui iară Ciocârlan, cu buzele
tremurânde… zău, am găsit-o…
— Tănase! se duse Patriche și strigă din pragul ușii. Ia adu-l încoace
pe ăla de i-a dat centura lui Ciocârlan! Las că-ți arăt eu acuma, al
dracului de pezevenghi ce ești!
— Tovarășu’ comandant! sări Ciocârlan să-i taie calea, stați că vă
spun… vă spun… să mă bată Dumnezeu dacă nu vă spun… uite
mă jur pe sfânta cruce…
Își făcu câteva cruci mari pe piept, apoi tuși scurt în pumn și-l privi
pe sub sprâncene pe plutonier, nițel speriat, cu ochii rătăciți,
aprinși.
— Ia să te aud.
— Tovarășu’ comandant… uite cum a fost, începu el scărpinându-
se iar în claia de păr… Într-o noapte, așa cam după primul cântat
al cocoșilor, a intrat la mine în ogradă cineva…
— Cine, măi?
— Stați să vă spun, că dacă am apucat să vă spun, vă spun.
— Zi, hai, să te aud!
— Zic, a intrat la mine cineva. I-am auzit pașii și am vrut să aprind
lampa, dar acela mi-a spus de dincolo de ușă că să nu aprind lampa
și să ies așa afară că are să-mi spună două vorbe. Avea un glas
subțire ca de băiețandru sau de femeie, dar un glas nițel mai dogit
de parcă fuma numai mahorcă. Am pus mâna pe un cuțit să-l am
la îndemână și am ieșit afară în tindă. Cât am putut să-l văd la chip
l-am văzut – era așa cum v-am spus, un băiețandru, uite până aici
la umărul meu, cu o pălărie trasă pe ochi, dar îi ieșeau de sub ea
smocuri de păr negru ca smoala. Avea o față slăbuță, cu sprâncene
frumoase ca de fată, dar ochii îi avea răutăcioși, priveau al dracului
de aspru, de parcă tăiau ca lama de cuțit…
— În ce era îmbrăcat?
— N-am luat bine sama, dar după câte țin minte în haină și
pantaloni, în mână avea un sac de pânză, strâns la gură cu o
sfoară…
— Ce avea în picioare?
— Niște ghete avea…
— Spune mai departe, îi porunci Patriche.
— Spun, tovarășu’ comandant, spun. Și cum ies îl întreb ce poftește,
dar el îmi face semn cu deștul în dreptul gurii ca să vorbesc mai
încet, să n-audă nima taina noastră. Mă întreabă după aia dacă am
cheia de la biserică la mine, că știa că eu țin cheia, fac treabă pe
acolo, mai scutur preșurile, mai fac focul. Zic, o am, de ce întrebi?
Zice: „dă-mi și mie cheia, mă duc să aprind o lumânare pentru tata
că-i mort și ți-o aduc înapoi”. Da cine-i tata dumitale? l-am întrebat.
„Nu-i de aici, da a murit acolo lângă biserică în timpul războiului
și-i îngropat cu soldații cei mulți în cimitirul satului…” Eu, tovarășu’
comandant, dintâi n-am vrut să-i dau cheia, că mi-era teamă c-o fi
vreun hoț, ceva, și fură sfintele daruri din biserică sau candelabrele
acelea de argint și icoanele, și cărțile că și alea sunt cu munchii tot
de argint, le-a dăruit bisericii domnu’ conte. Văzând că stau la
îndoială, mi-a zis că uite, dacă n-am încredere să merg cu el și să
stau afară până ce aprinde lumânarea și apoi se duce încotro îi este
umblarea. Să vă spun drept, tot m-am codit și dacă a văzut că nu
mi-e prea aminte să merg, a scotocit în sacul ăla al lui, a dat la o
parte niște ghete din alea de gumă…
— Niște bascheți vrei să spui, interveni Patriche foarte interesat de
cele ce auzea.
— Așa cum îi spuneți dumneavoastră, ghete din alea de gumă cu
șnururi albe, zic le-a dat la o parte, a mai dat la o parte o lanternă,
apoi centura asta care i-a căzut din sac și pe care am șterpelit-o
trăgând-o la o parte cu piciorul și la urmă a tras afară o sticlă de
coniac din ăla tare și zdravăn. „Na, zice, să fie de pomana lui tată-
miu, că ai fi și dumneata necăjit”. A scos apoi din poznar și trei
hârtii de câte o sută, mi le-a întins și a zis ca să fie tot de pomana
lui tată-su. Atunci i-am dat cheia și m-am înțeles cu el, că eu nu
mai merg fiind ostenit; după ce sfârșește treaba, să încuie ușa și s-
o pună afară după burlanul din dreapta, lângă fereastra sfântului
pronaus.
— Și ai găsit cheia acolo?
— N-am găsit-o, mărturisi rece Ciocârlan. Am fost a doua zi
dimineața cu noaptea-n cap și n-am găsit-o. Ori n-a înțeles în ce loc
s-o pună și a ascuns-o de numai el știe de ea, ori a pierdut-o Eu
aveam alta, rezervie, așa că n-am intrat la griji că n-am cu ce
descuia biserica…
— Cam pe la ce oră a fost băiatul ăsta necunoscut la dumneata,
măi Ciocârlane?
— V-am spus, cam după primul cântat al cocoșilor… Numai ce
venisem de la Coșara… Am fost la niște țuică cu a lui Bătălău, cu…
— Bine, lasă, și nu știi cine a fost individul ăsta? Ăsta care ți-a venit
noaptea la ușă?
— Nu, tovarășu’ comandant, zău nu știu.
— Nu cumva era Raul, nepotul contelui?
— Domnul Raul? se miră Ciocârlan. Ferească sfântu de așa ceva!
Domnul Raul îl cunosc eu, e om voinic, are sprâncene negre, groase
și mustață mare, îi știu vorba de la o mie de poște cu toate că nu l-
am văzut decât o dată în viața mea…
— Dimineața ce-ai făcut?
— V-am spus, am fost după cheie cu noaptea în cap și când m-am
întors de acolo le-am auzit pe nevasta poștașului și pe Maria lui
Vizante, aia fără ureche, dând țipete că-l văzuseră pe domnul conte
spânzurat. Asta a fost tot…
— Băiatul ăsta necunoscut te-a întrebat ceva de conte?
— Nimic, tovarășu’ comandant. Nici n-a adus vorba…
— Ei, dom’le Ciocârlane, zise Patriche venind în fața lui, din clipa
asta ești arestat!
Ciocârlan rămase ca de piatră, cu ochii holbați cât cepele și buzele
începură să-i tremure ca și mâinile, picioarele și întregu-i trup, de
parcă era cuprins de friguri.
— Tovarășu’ comandant… da… de ce… eu n-am niciun amestec…
— Vorba! țipă Patriche și ieșind în ușă îl strigă pe Tănase. Ești
complice la crima de omor asupra contelui, se întoarse el apoi în
odaie. Până să se dovedească altminterea, te țin la popreală ca să
te am eu în mână…
— Tovarășu’… comandant… zău, uite asta mi-e crucea…
— Taci, mă, n-auzi! țipă din nou Patriche. Ce te lungești la vorbă
fără să te întrebe nimeni nimic?
În acea clipă întră în încăpere un sergent major, mic și subțirel ca
o fată. Luă poziția de drepți și așteptă.
— Măi Tănase, îi spuse Patriche, bagă-l la arest pe domnul
Ciocârlan ăsta. Și dă un telefon la procuratură să-i scoatem mandat
de arestare…
— El l-a omorât pe conte? se miră Tănase și-l privi bănuitor și aspru
pe Ciocârlan.
— Nu știm, deocamdată e complice, zise Patriche. Hai Ciocârlane,
dă-i drumul după tovarășul sergent major. Cât stai la arest, ai timp
să te mai gândești, să ne mai spui și alte lucruri care poate acuma,
luat cu graba, le-ai uitat…
— Zău, tovarășu’ comandant nu știu nimica… Zău dacă știu…
— Hai, hai ieși afară și lasă-mă-n pace că am treabă! îl zori Patriche,
împingându-l de la spate să-l urmeze pe Tănase. Ce, iar vorbești
neîntrebat? Și pune-l, Tănase, să dea o declarație în care să scrie
tot ce mi-a povestit mie în legătură cu individul pe care l-a primit
în ogradă în noaptea omorului…
 13

Se întunecase. Umbrele nopții învăluiau ca-ntr-un zăbranic

întregul câmp din jurul pichetului. Mica așezare grănicerească cu
ferestrele luminate stătea tupilată sub coroanele bogate ale pomilor
ce-o înconjurau, tăcută, singuratică, ca o cabană turistică undeva
într-o poiană de munte.
În cancelaria sa, locotenentul Mirescu stătea la birou și întocmea
un raport către unitate, prin care făcea cunoscut unele probleme
legate de echipamentul ostașilor. La o masă alăturată, Alexandru
linia niște tabele, calculând meticulos cu rigla distanța între rubrici.
Prin curtea pichetului nu mai era nimeni. Doar în ușa bucătăriei,
rezemat de tocul ei, stătea în prag soldatul Toderașcu, înalt, masiv
și fuma vorbind cu Iliuță bucătarul. Faust, pisoiul negru, îi trecea
mereu printre picioare, cu coada ridicată, mângâindu-și spinarea
de gleznele militarului, alintându-se singur și mieunând ușor, dar
cu ochii înălțați numai către Iliuță.
— Ce vrei, mă, Fastule? îl întrebă bucătarul, oprindu-se din tăiatul
cărnii, cu cuțitul în mână. Ți-e foame, hai?
Îi aruncă o bucățică de carne și pisoiul sări imediat către ca,
apucând-o cu labele și cu gura, și trăgând-o undeva ferit, după un
dulap, s-o mănânce în liniște.
În clipa aceea, afară, dincolo de gardul pichetului, peste câmpul
spre sat, se auzi tropotul copitelor unui cal alergând și Toderașcu
se duse repede spre poartă să vadă cine este. O nălucă neagră se
apropia, tăind noaptea, gâfâitul calului deslușindu-se din ce în ce
mai aproape.
Grănicerul din postul de santinelă începu să bată agitat cu
ciocănelul în bucata de fier prinsă de streașina gheretei și în acea
clipă Alexandru năvăli afară din pichet, punându-și degrabă boneta
pe cap.
— Ce este, ce s-a întâmplat? întrebă el santinela de departe.
— Se apropie un cal, tovarășe caporal. Nu știu cine-l îndeamnă așa
la mers, că gonește, venind dinspre sat…
Alexandru se duse repede, își luă automatul și veni la poartă.
— Ce faci, Toderașcule? îl întrebă pe dezlegătorul de urme care
stătea în poartă fumând.
— Am auzit un ropot de copite de cal și mă uitam să văd cine vine
încoace… Că încoace parcă vine…
— Vedem noi îndată…
Peste câteva clipe, când călărețul fu la treizeci de metri de pichet,
grănicerul santinelă somă puternic:
— Stai! Cine este?
În acea clipă, călărețul struni calul atât de puternic încât animalul,
cabrând, se ridică în două picioare gata să se răstoarne. Acela sări
de pe spinarea lui ca un acrobat de circ, îl luă de căpăstru și porni,
trăgându-l după el spre poarta pichetului.
— Stai! somă din nou santinela. Cine este?
— Eu, nene… se auzi un glas de copil. Un băiat din sat.
Alexandru făcu un pas cu automatul în mână și-i spuse să se
apropie. Când fu la zece metri îl opri și-l întrebă ce dorește.
— Nene, am întâlnit un om străin de satul nostru și am venit să vă
dau de veste, vorbi băiețașul abia trăgându-și răsuflarea. Unde este
tovarășul comandant?
— Înaintează! îi porunci Alexandru.
Când fu la un pas, îl lumină cu lanterna.
— A, cunoștințe vechi, zise el și-l prinse pe băiat de după cap. Ce
faci, Nică? Așa parcă te cheamă, nu?
— Da, Nică. Nene caporalule, acum vreo jumătate de ceas m-a oprit
un om în drum și…
— Hai repede la tovarășul locotenent și relatezi totul dumnealui, îi
spuse Alexandru. Bagă calul în curte, Toderașcule!
— Ordonați, tovarășe caporal.
— Ai grijă de calul copilului. De unde ai luat calul, Nică?
— De la gabrioleta factorului, nene caporalule. Ce era să fac? se
scuză el parcă rușinat de cele făptuite. Trebuia să ajung repede aici.
Ce-oi păți, oi păți! Gabrioleta era trasă în față la bufet. Am dezlegat
calul și l-am lăsat pe Sile, prietenul meu să-i explice lui nea
Dumitru, poștașul, cum stă chestiunea și gata. Văd eu cum o s-o
scot la capăt până la urmă…
Cum îl văzu pe Nică, locotenentul Mirescu se ridică în picioare de
la birou și-i întinse mâna zâmbind.
— Ce s-a întâmplat, măi Nică? îl întrebă, și-l pofti să se așeze. Pe el
l-a somat santinela adineaori? se adresă lui Alexandru.
— Pe el, tovarășe locotenent. Are să vă spună ceva foarte important
și urgent. A întâlnit un om străin de sat, care l-a oprit de vorbă,
cerându-i, mi se pare unele informații…
— Ce vorbești, dom’le! se miră ofițerul. Ia spune, Nică, dar spune
repede și cât mai exact, să nu uiți vreun amănunt… Uite stai aici
pe scaunul ăsta.
— Nu, lăsați că stau în picioare. Așa… că mă apucasem să spun lui
nenea caporalul, începu el ștergându-și sudoarea de pe frunte cu
mâneca cămășii. Abia se întunecase și veneam cu Sile de afară, de
la grădini, am fost să duc mâncare lui tata, ca lucrează la irigația
aia și la noapte. Și cum veneam noi așa peste câmp, numai ce ne
iese înainte dintr-un șanț un om și ne spune să ne oprim nițel, că
are să ne întrebe ceva. Ne-am oprit. A venit la noi, ne-a privit mai
întâi o clipă pe fiecare în parte, după care ne-a întrebat dacă
suntem din sat.
— Din sat… a zis Sile.
— Dar voi îl știți pe domnul conte Tegaș? ne-a întrebat el mai mult
în șoaptă.
— Îl știm, cum să nu-l știm, a zis tot Sile că numai el răspundea,
eu mă uitam atent la mutra lui să-i iau bine seama, să văd cum
arată.
— Unde stă cu casa, că la castel știu că nu mai stă de mult…
— Păi, cu casa stă acuma la cimitir, a zis deșteptul de Sile și pe
mine era gata să mă umfle râsul. A murit domnul conte acuma vreo
două săptămâni…
— A murit? s-a mirat străinul. Păi cum a murit?
— S-a spânzurat…
Atunci el a tresărit și a pus fruntea în pământ, de parcă nu-i venea
să creadă sau îi părea rău. A stat așa nițel și pe urmă a întrebat din
nou:
— Da’ casa lui unde este? Avea o odaie…
— Tocmai în marginea ailaltă a satului, i-a explicat Sile. Mergeți pe
șosea drept, până ce intrați în sat, apoi…
— Nu, n-aș vrea să merg pe șosea. E departe de castel? Că eu știu
unde era castelul.
— Cam departe. Hai să vă arăt eu…
— Nu, mulțumesc, a zis străinul și s-a îndepărtat apucând peste
câmp.
— Noi am fugit în sat și, așa cum i-am spus lu’ nenea caporalul, am
găsit în fața bufetului gabrioleta lui nea Dumitru, poștașul, i-am
dezlegat calul și am fugit încoace să vă dau de veste…
— Bravo, Nică! îi zise ofițerul și-i strânse din nou mâna. Ești un
băiat de ispravă și-ți mulțumim. Spune-mi, acuma, te rog, poți să
mi-l descrii pe omul acela?
— Da, cum să nu, cu toate că era întuneric, dar m-am uitat de-
aproape la el și pot să-l descriu. Era un om nu prea bătrân, dar
voinic, cu mustață neagră…
— N-ai văzut cum avea sprâncenele?
— Nu știu, n-am văzut, că avea o șapcă de pânză cu cozorocul tras
peste ochi.
— Cum era îmbrăcat?
— În haine de oraș.
— Bine, Nică, zise locotenentul, îți mulțumim. În două-trei zile am
să trimit să te cheme aici la pichet, să stăm mai mult de vorbă, da?
— Cum vreți dumneavoastră, zise Nică cu glas moale. Stătea însă
locului, parcă nu-i venea să plece.
— Ce, vrei să-mi mai spui ceva? se interesă locotenentul văzându-
l că nu-i hotărât să plece.
— Da, vorbi tot moale, Nică.
— Spune, te ascult. A mai zis ceva omul acela?
— Nu despre el vreau să vă spun, ci despre mine…
— Despre tine? Ce s-a întâmplat cu tine? Hai vorbește, curaj, nu te
sfii…
Nică stătea cu capul plecat, parcă nu îndrăznea să scoată un
cuvânt, își frământa mâinile, buzele îi erau răsfrânte a supărare.
— Hai, măi, ce fel de pionier ești tu, prieten al grănicerilor, dacă te
ferești să-ți arăți un necaz? îl îndemnă ofițerul, prinzându-l de după
umeri.
— Mi-a luat tovarășul comandant de la miliție centura aceea
frumoasă – zise el bosumflat, cu capul plecat – centura care v-a
plăcut și dumneavoastră și… și a oprit-o la el, după ce mai întâi m-
a pus să spun de unde o am…
— Păi de ce ți-a luat-o? se miră locotenentul și aruncă o privire
plină de înțeles lui Alexandru.
— Nu știu. M-a chemat și mi-a luat-o…
— Și?
— Vreau să vorbiți dumneavoastră cu el să mi-o dea…
— Bine, Nică, îi promise Mirescu. Am să vorbesc.
— Și poate vorbiți și cu dresorul de aici de la pichet.
— Cu soldatul Tandin?
— Așa, cu el…
— Ce să vorbesc cu el?
— Poate nu i-o fi convenit suma de bani. Dar zău, n-am avut mai
mult. Însă mai adunăm noi. Întrebați-l, cu o sută cincizeci se poate?
Mirescu începu să râdă și-l bătu pe Nică cu palma prietenește pe
umăr.
— Bine, Nică, lasă că aranjăm noi și cu dresatul câinelui vostru.
Uite, o să-l dresați chiar voi…
— Chiar noi? se miră copilul făcând ochii mari.
— Da, chiar voi. Am să invit o dată aicea la pichet toată clasa
voastră și atunci o să vedeți cum se dresează un câine. Da? Bine?
— Bine, conveni copilul.
Când Nică părăsi pichetul, grănicerii se adunau în grabă, echipați,
cu armele în mâini, cu lanterne și frânghii la centură, zorind să fie
gata de plecare în zona de frontieră la ordinul locotenentului
Mirescu.

În acest timp, Tandin stătea la pândă, ascuns sub un podeț cam

vechi, cu bârnele roase de vreme și ploi, mai mult putrede și
scândurile rupte ce abia se mai țineau în câteva cuie. Stătea pitit,
cu arma în mână, cu picioarele afundate în niște smârcuri umede
și cu capul înălțat peste buza viroagei, atât cât să-și plimbe ochii
roată în toate părțile. Se lăsase puțin frig și simțea cum îl taie niște
cuțite prin șira spinării, dar își scutura mereu umerii, să nu înghețe
și juca pe loc din picioare, că umezeala aceea se trăgea parcă în
bocanci ca o seva lipicioasă și rece. Scruta cu ochii întunericul și
căuta să vadă cât mai departe și cât mai bine, dar mai mult să
audă, să prindă în urechi orice foșnet al nopții sau șoaptă; însă nu
se auzea nimic și era o tăcere în juru-i de parcă locurile acelea ar fi
fost pustii, lipsite de viață, adormite sub liniștea apăsătoare a
nopții. Se deslușea în depărtare, dincolo de sat, linia neagră a
pădurii și mai la dreapta se conturau vag siluetele caselor cu licărul
slab al ferestrelor ca niște luminițe mângâiate de vânt. Rareori se
înălța în acea liniște lătratul vreunui câine, îi răspundea un altul,
din cealaltă parte a satului, răgușit și stins și apoi tot se afunda ca
într-o apă pierind în tăcerea dintâi.
Undeva, spre dreapta, pe drumul către pichet se desluși tropotul
copitelor unui cal. Animalul lovea pământul cu copitele într-un
țăcănit sacadat și surd, apoi țăcănitul acela fu învăluit un timp ca
într-o vată și din nou se desluși limpede în răcoarea nopții, aci
apropiindu-se, aci depărtându-se, după cum îl mișca unda
vântului. „Cine-o alerga călare? se întrebă nelămurit Tandin,
privind într-acolo. A mers un timp pe drumul ce iese din sat, a
trecut apoi peste arătură și a ajuns mi se pare pe drumeagul către
pichet”. Mai stărui un timp cu privirea într-acolo, căutând să
străpungă noaptea cu ochii, dar nu izbuti și-și zise că în sectorul
acela sunt alți băieți de la pichet și au ei în grijă partea aceea a
hotarului. Așa că e bine să-și vadă de treaba lui… Tot într-acolo
clădirea pichetului abia se ghicea în întuneric cu câteva ferestre
luminate într-o pată mai neagră de verdeață și mica vilă părea atât
de departe în imensitatea nopții, încât dacă Tandin n-ar fi știut cât
a mers din poarta ei până a veni aci să ocupe postul de pândă, de
bună seamă că ar fi zis că-i undeva la 3-4 kilometri depărtare
dincolo de linia satului.
Deodată se auzi bătând toaca la observatorul pichetului și el
încordă auzul. După o clipă veni până aci lângă pichet glasul
santinelei care soma pe cineva, apoi totul se stinse în ecouri abia
auzite, ca niște șoapte și liniștea se așternu din nou peste întinderile
acoperite de negură.
Rămase în așteptare și pândă, solitar în noapte, numai el cu pustiul
și cu vântul, el care de la primirea misiunii în camera de îndrumare
nu mai era soldatul Tandin G. Florea, „artist la Circul de stat din
București”, cum se prezenta adeseori cu emfază, ci devenise simplu
pândar la reperul 12, o părticică din imensul lanț de mii de alți
pândari ce asemenea lui, la acel ceas al înserării, scrutau cu ochii
întunericul de-a lungul întregii frontiere a țării. Nu știa, nu-și putea
da seama ce simțeau tovarășii lui din pichet, dar când intra în
camera de îndrumare, echipat pentru plecare în misiune, cu fel și
fel de obiecte agățate de centură – bidon, sfoară, cătușe, pistol de
semnalizare cu rachete, lanternă, cartușiere – cu pelerina de ploaie
în bandulieră și uneori cu binoclul și telefonul agățate de gât,
părând mai degrabă un alpinist decât un simplu grănicer, de
fiecare dată Tandin devenea alt om, intuia perfect că devine alt om,
parcă de-o nouă construcție sufletească, ceva nedefinit îi
transforma toate resorturile psihice, morale și nu mai era cel care
până atunci recurgea la „șmecherii științifice” ca să scoată un ban,
la fel și fel de trucuri ca să-și amăgească tovarășii. În tăcerea
solemnă a camerei, în fața hărții în relief a zonei pichetului, stând
în poziție de drepți alături de ceilalți grăniceri cu care era rânduit
să plece în serviciu, și ascultând glasul locotenentului Mirescu,
răsunând impunător și grav în acea împrejurare, atunci, în clipele
acelea cu fiecare cuvânt auzit, caracterul său căpăta parcă valențe
noi, nebănuite până atunci.
— Vă ordon să executați paza frontierei de stat a Republicii
Socialiste România, în calitate de pândar, cu misiunea de a
descoperi și reține infractori în zona de frontieră. În acest scop vă
deplasați pe la salcia uscată, mai departe pe la… Plecați la ora…
Raportați telefonic de…
Atmosfera era emoționantă, sobră, de-o sobrietate extremă, fiecare
cuvânt i se adresa direct lui și Tandin simțea că acele vorbe rostite
rar, solemn, îl angajează la responsabilități ce nu le avea niciun alt
muritor al pământului. O părticică mică, cât de mică din imensa
frontieră a țării, avea să fie câteva ceasuri în paza lui, trebuia să
vegheze ca acea portiță din miile de alte portițe ale graniței să nu se
deschidă cu niciun preț celor ce vroiau s-o forțeze și să-i treacă
pragul în mod fraudulos. Neam de neamul lui din generațiile
Tandinilor, ce-or fi fost ei, fierari, cărămidari sau muncitori zilieri
nu auziseră asemenea cuvinte pe care i le adresa lui, atunci în clipe
de o deosebită importanță, chiar țara: „Vă ordon să executați paza
frontierei de stat a Republicii Socialiste România!” De reținut deci:
i se ordona să facă paza frontierei de stat a Republicii! Taică-său
făcuse armata pe vremuri, demult, ca ordonanță la un general,
frate-său fusese pușcaș la infanterie, cumnatu-său pe la artilerie…
Fiecare când îi venise rândul, ca orice militar la timpul său, făcuse
de gardă, trei-patru ore ca santinelă lângă ghereta de la poarta
regimentului sau pe la un depozit de lemne sau materiale… Mă rog,
e o treabă și asta. Dar să ți se dea în primire, pe timp de câteva
ceasuri însăși paza țării, apăi după el, Tandin, chestiunea asta nu
mai avea asemănare cu nicio altă misiune din armată! „Vă ordon
să executați paza frontierei de stat a Republicii Socialiste România!”
Ce înălțător și ce sublim ordin! Auzindu-l, în clipele acelea, Tandin
se transfigura complet, simțea că sângele îi clocotește în vine, că
inima-i bate năvalnic în piept, că mii de furnicături îi umblă pe șira
spinării, strângea cu putere arma lângă pulpa piciorului, ochii îi
ținea mari, deschiși, aproape fără să clipească și ar fi vrut în
momentul acela să fie undeva la un geam al camerei de îndrumare
măcar o rubedenie a lui sau careva de pe la circ, ce-l luau din te
miri ce peste picior, să fi fost acolo și să fi văzut ce persoană
importantă este el, Tandin C. Florea, ce încredere îi acordă țara,
întreaga Republică și în ce cuvinte i se adresează comandantul,
cuvinte alese, deosebite, pe care nu le auzi la orice post de
santinelă: „Vă ordon să…”
Și de fiecare dată, Tandin ieșea din camera de îndrumare cu fața
îmbrobonită de sudoare, fascinat și copleșit de tot acel ceremonial
cotidian prin care li se încredința lor, grănicerilor, marea
responsabilitate ce-o aveau din partea poporului, aci la marginea
țării…
Stătea acum în noapte, sub podețul acela cu scândura putredă și
simțea pe umeri, ca de fiecare dată, toată grija ce-l încerca din
clipele acelea. Știa… ochii lui scrutau întunericul aici… ai lui
Brândușe dincolo, în partea cealaltă… ai lui Covaci mai la vale de
pichet… O țesătură de priviri, zeci și poate sute de urechi în
ascultare, același ritm al inimilor ce bat aproape la unison, aceeași
înfrigurare în așteptarea dușmanului…
Arme care tac…
Arme care sunt gata să tragă…
Și deasupra noaptea cu șoaptele ei, cu liniștea ei, cu singurătatea
ei…
„Frumoasă armă grăniceria, își zicea uneori Tandin. Și am nimerit
și între oameni de treabă… Mai îmi poartă câte unii pică, de, ce să-
i faci, văd că sunt băiat deștept și descurcăreț, dar nu mi-e aminte.
Mă tem numai când îl supăr câteodată pe tovarășul locotinent, că-
i om bun și nu se face să-mi dau în petic tocmai cu dumnealui, ca
să-și facă o idee denaturală despre mine…”
După isprava cu dresajul câinelui și cei o sută de lei luați de la copii
fusese chemat de Mirescu și făcut de două parale, seara la ora de
bilanț în fața tuturor grănicerilor. A fost oprit să mai plece în vreo
învoire… A fost propus să fie discutat în cadrul organizației de
tineret…
— Așa nu mai merge, soldat Tandin! îl admonestase foarte supărat
Mirescu. Ne faci de râs în fața populației civile. Ce fel de militar poți
să mai fi și tu, om în toată firea care înșală niște copii… Ce-ai făcut
cu câinele?
— Mi l-au dat copiii, l-am purtat de sfoară vreo două sute de metri,
apoi i-am dat un picior între coaste și l-am gonit peste câmp. Ce să
fac cu el? Avea pureci, tovarășu’ locotinent, să aduc purecii în
pichet? Și-apoi ordinu’ sună să nu avem câini străini la pichet…
Zău, iertați-mă, să moară mama dacă mai fac!…
Nu l-a iertat nici locotenentul Mirescu, nu l-au iertat nici grănicerii
din pichet… Totul a rămas așa după cum s-a hotărât.
Și întâmplarea asta îl frământa ades pe Tandin, îl răscolea, nu-i
dădea o clipă de liniște și-și făcea jurăminte de unul singur că e
ultima dată când mai face o prostie, când mai înșală bună-credința
tovarășilor săi, dar știa sigur și-i era teamă că jurământul lui nu va
avea temeinicie și că se va spulbera cu prima ocazie mai tentantă,
mai atrăgătoare ce i se oferea să întreprindă iar o „șmecherie
științifică”…
Deodată, cum stătea așa copleșit pe gânduri, urechea lui desluși
undeva în apropiere foșnetul unor ierburi. Parcă cineva le rupea din
rădăcină, sau le călca în picioare, sau se tăvălea prin ele… Era un
fâșâit ca o apă ce curge lăcărind pământul și-și zise la început că o
fi vântul nopții sfârșitului de primăvară care șuieră prin ierburile ce
crescuseră sălbatec. Sau poate vreo oaie rătăcită de turmă și care
n-a găsit drumul satului… Sau vreun câine alungat de foame și de
stăpân ce-și caută un culcuș, aici în liniștea câmpului. Văzuse
atâtea asemenea întâmplări de când făcea serviciul pe graniță,
încât nu se mira de ce-i putea răsări în cale. Odată, pe toamnă, pe-
o negură s-o tai cu cuțitul, chiar el somase și apoi ochise o umbră
care țopăia într-una și n-a vrut să stea locului la porunca lui. „Un
infractor!” a și-a zis în clipa aceea, și a alergat într-acolo să pună
mâna pe el. Dar „infractorul” s-a dovedit a fi un cal împiedicat, care
după detunătură, datorită glonțului ce-i tăiase sfoara de la picioare,
speriat și slobod a luat-o la goană și nu s-a mai oprit până-n
marginea satului! Câteva zile în șir s-a râs de întâmplarea asta în
pichet, considerându-se că numai un artist de la circ putea lovi
dintr-un singur foc în bezna aceea un fir de sfoară care a eliberat
nu numai animalul, dar l-a și gonit către sat.
Tandin înălță mai mult capul și își încordă auzul. Parcă nu se mai
deslușea foșnetul acela. Sau poate că vântul… Nu, nu se mai
deslușea, pierise în întunecimea nopții, se stinsese și totul în jur
era liniștit ca la început. Dincolo, în țara vecină, se auzea cum
țăcăne copitele unor cai pe drumul de piatră, apoi duduitul unui
motor de camion ce se topi curând în depărtări și din nou țăcănitul
acela ritmic, sacadat ca pendulul unui metronom, stăpânind
noaptea. Un foc se aprinsese pe un deal și pălălaia se înălța tot mai
mult cu fiecare clipă, ca o năframa roșie unduind către cer. Se
vedeau umbre în jurul acelui foc, ivindu-se din întuneric și pierind
în el, ca într-o apă neagră, se distingeau glasuri amestecate,
strigăte, chemări, îndemnuri, totul venind de departe ca un zvon
alarmant și dur. Pesemne luase foc o casă sau o șură de fân de
lângă casă, nu se putea vedea bine, scena se estompa pe orizontul
în parte liliachiu și negru, uneori stins, alteori viu colorat și dens.
O răbufnitură și un icnet scurt…
Tandin tresări, înălță din nou capul, strânse în mână arma și
degetul simți oțetul rece al trăgaciului. Își făcu loc cu picioarele în
smârcul acela umed, își scutură umerii ca de-o grea povară, mări
ochii și rămase în așteptare, încordat și nemișcat, cu răsuflarea
tăiată.
„Mamă, maiculiță, ce-o fi? se întrebă el și parcă o răceală îi trecu pe
șira spinării, înfrigurându-l. Nu cumva…”
O nouă răbufnitură parcă venind din stânga…
Tadin întoarse repede capul într-acolo. Dar în clipa aceea
răbufnitura se repetă tot în locul dintâi și într-o fracțiune de
secundă ceva se rostogoli brusc, cu un zgomot înăbușit, surd, apoi
se opri și iar se rostogoli. Se vedea vag, ca o părere, ceva negru
unduind ierburile. Fără să-și ia ochii dintr-acolo, cu mișcări sigure,
Tandin căută și își trase mai la îndemână tocul pistolului de
semnalizare cu rachete. Controlă piedica la armă. Mai apăsă încă o
dată mânerul închizătorului, să fie sigur că glonțul e potrivit în
locașul lui din magazia armei.
Stătu o clipă, două, trei în aceeași înfrigurată așteptare… Cu ochii
ațintiți înainte… Cu degetul pe trăgaciul armei…
După un minut, umbra se văzu iar peste ierburi.
— Stai! somă Tandin și glasul lui se rostogoli ca un tunet în noapte.
Nicio mișcare că trag!
Dar, în aceeași clipă, umbra pieri ca și când n-ar fi fost. Ierburile
nu se mai mișcau, stăteau încremenite, solitare, ca un gard viu în
negura nopții. Dacă era cineva acolo, de bună seamă că se pitise la
auzul somației, se făcuse una cu pământul, ca să înșele privirile
grănicerului, să creadă că a fost numai o părere și să renunțe în a-
l supraveghea.
Tandin, fără să se clintească, rămase mai departe în așteptare, cu
ochii în direcția aceea, stană de piatră. Îi tremura mâna pe armă?
Nu, nu-i tremura… Degetul arătător îi amorțise nițel pe trăgaci și
atât… Trecu un timp… dar cât să fi trecut? Auzul nu percepea
nimic. Nicio mișcare. Niciun zgomot. În jur tăcerea dintâi neagră și
adâncă asemeni nopții. „Să mă fi înșelat eu oare? se întrebă el
înfrigurat și neliniștit, neștiind ce să facă. Dacă mă duc spre
„individ”, părăsesc postul și poate mă arăt degeaba, fără să fi fost
nimic acolo. Dacă somez de aici și nu trag, el tot nu se ridică, e-n
stare să mă țină încordat toată noaptea, până ce m-apucă
damblaua. Mai bine somez și dacă nu se supune, trag… Cum se
mișcă din nou, am și deschis focul! Să-l văz eu pe „individ” dacă-i
mai arde să se joace de-a baba oarba cu mine!”
Dar nu-și termină bine gândul, că foșnetul se auzi din nou, ierburile
începură să se miște, apoi se desluși iară rostogolirea aceea de
parcă cineva ar fi bușit pământul. Atunci Tandin, ieșind repede de
sub podeț, trase de la șold pistolul de semnalizare și înălță în aer o
rachetă albă care lumină câteva minute, ca ziua, tot câmpul. Privi
în dreapta, privi în stânga, nu se vedea țipenie de om. Dar cum se
stinse licărul stelei și întunericul căzu din nou, parcă mai dens ca
la început, umbra aceea se înălță peste ierburi și o rupse la fugă în
direcția satului pierind în noapte. O nouă rachetă țâșni spre înalt și
după o secundă se desluși fugarul.
— Stai! Stai că trag!
După o clipă bubui și arma lui Tandin. Omul scoase un răcnet
surd, reținut și se dădu de-a berbeleacul, întocmai ca un iepure
lovit de glonț.
Lui Tandin îi râdea inima de bucurie. Îl doborâse…
— Stai, neicușorule, că la ochire nu mă ia nici dracu’! zise el,
adresându-se aceluia în timp ce scotea din nou din tocul de piele
pistolul de semnalizare, de astă dată să avertizeze pichetul. Nu
degeaba am găurit eu ceasuri întregi țintele ălora de la circ cu pușca
„Geco”…
Înălță pistolul și trase. O dâră roșie ca o săgeată țâșni către înalt,
cu un fâșâit surd, și după o clipă o stea purpurie se desprinse de
undeva parcă din noapte și începu să coboare lin către pământ.
— Alarma! strigă în aceeași clipă santinela de la pichet. Infractor în
zonă!
Când mașina condusă ca un bolid peste câmp prin întuneric de
dibaciul Mitrică, transportând grănicerii echipei de alarmă sosi la
reperul 12, Mirescu rămase stupefiat, cu mâinile-n șold, privind
încruntat în jur.
Tandin nu era acolo!
— Ia vedeți, măi, unde este?
Un grănicer se băgă sub podeț, îl strigă, îi căută, dar în zadar. După
câteva clipe, însă, Tandin se văzu venind dinspre limita zonei către
sat, șchiopătând, cu arma în mâna. Și fără bonetă pe cap.
— Ce-i, Tandine, ce s-a întâmplat? îl întrebă Mirescu și se dădu
aproape să-i vadă mai bine chipul în întuneric.
Tandin tăcea, tremura tot și gâfâia, parcă gata să-și dea sufletul.
Era plin de noroi din cap până-n picioare.
— Raportează ce s-a întâmplat, soldat Tandin! ridică tonul Mirescu
care nu avea timp de pierdut și stătea ca pe jeratic pentru că în
zona lui de frontieră se petrecuse un eveniment și, iată, militarul
nu-i nici măcar în stare să spună ce-a fost. Ai văzut un infractor?
— Am văzut, tovarășu’ locotinent! vorbi Tandin abia trăgându-și
răsuflarea. L-am lăsat să se apropie până la câțiva pași, venea
dinspre sat, apoi l-am somat reglementar și, când s-a ridicat s-o ia
la fugă, am tras după el…
— Și unde-i acuma? L-ai împușcat? întrebă ofițerul în timp ce căuta
cu privirea în jur.
— Eu zâc că l-am împușcat, tovarășu’ locotinent. Nu-mi scăpa el
mie de la câțiva pași. Că la câțiva pași era. Ia tocma’ colo… Am tras
la picioare…
— Ai fi tras ca-n sfoara calului ăluia! interveni Guță Ursu.
— Lăsați glumele! se întoarse și vorbi aspru Mirescu. Acuma nu-i
timp de glume. Și unde-i infractorul, dacă ai tras și l-ai doborât?
reveni el la Tandin.
— L-am doborât, tovarășu’ locotinent, cum să nu-l dobor, nu l-am
văzut eu cum a căzut la pământ? Zău l-am văzut… Am fugit după
el, m-am uitat, l-am căutat și… nu l-am găsit!
— Păi cum nu l-ai găsit, măi? se supără Mirescu. Cum nu l-ai găsit?
Unde ți-au fost ochii?
— Ochii au fost la mine, tovarășu’ locotinent, dar după ce am tras,
m-am uitat numai olecuță la tocul pistolului de semnalizare, că
ținea bumburușu’ și nu se deschidea capacul, trebuia să dau
semnalul, și poate atuncea când m-am uitat, el o fi luat-o într-o altă
parte…
— Cum s-o ia, lovit?
— Eu știu? înălță din umeri Tandin. Poate că așa lovit… Dar de
scăpat, nu-i scăpat!
Mirescu ordonă grănicerilor să înceapă scotocirea terenului, așa
cum își știa fiecare misiunea, iar el se duse la priza prinsă într-unul
din pilonii podului, introduse ștecărul telefonului și vorbi la pichet
cu Alexandru să-l trimită urgent la reperul 12 pe Croitoru cu
câinele.
— În cinci minute să fie aici, ai înțeles? vorbi autoritar Mirescu.
— Am înțeles! În cinci minute va fi acolo!
Cum de se întâmplase una ca asta? se întreba el plin de ciudă încât
îi venea să-l ia pe Tandin de grumaz și să dea cu el în fundul
pământului. Unde-i fuseseră ochii căscatului ăstuia? Auzi, să
someze infractorul de la câțiva pași, să tragă, zicând că l-a lovit, și
apoi acela să dispară, de parcă nici n-ar fi fost! Asta-i culmea!
Culmea neșansei? Aș! a neglijenței, a lipsei de pregătire…
— Tovarășe locotenent, veni un grănicer în grabă, am găsit urme de
sânge pe iarbă…
— Unde? Hai acolo!
— Urme de sânge și-o batistă tot murdară de sânge și aruncată la
câțiva pași…
— Însemnează că l-a lovit Tandin, spuse Mirescu și se mai liniști
puțin. Poate că dăm de el pe aci, prin zonă, rănit. Băieți, fiți atenți,
poate că e mort sau în stare de inconștiență, să nu treceți cumva
de el. Unde aveți lanternele?
— La noi, tovarășe locotenent.
— Păi de ce le-ați luat? Să le scoateți numai la aer? Scotociți tot
terenul și cât mai repede. Gata, executarea! Și fiți atenți. Poate că a
fost numai rănit ușor și fuge ieșind din zonă…
Cu lanternele în mâini și cu armele pregătite de tragere, grănicerii
porniră în lanț, mergând încet, călcând cu grijă printre smârcuri,
cu ochii numai în pământ, să-l descopere cât mai curând pe cel
lovit de glonțul armei lui Tandin. Umbrele lor se amestecau cu
noaptea, se deslușeau vag în apa întunericului, înaintând în pas
lent, când aplecându-se, când ridicându-se în fâșiile de lumină ale
lanternelor. Era liniște, o liniște grea, adâncă, nu se auzea decât
fâșâitul pașilor prin ierburi, băieții mergeau tăcuți, cu privirile
încordate, nu vorbea nimeni, nimeni nu rămânea în urma acelui
lanț viu de umbre ce se mișca ușor înainte, ca un val fără început
și fără sfârșit.
Deodată, undeva spre dreapta, se auzi lătratul unui câine. Se
desluși apoi îndemnul șoptit al lui Croitoru:
— Prinț, urma! Prinț, urma!…
Grănicerii zăriră în întuneric, vag, imperceptibil, strecurându-se
înainte, că o nălucă, parcă aci rostogolindu-se prin ierburi, parcă
aci sărind o clipă ca o fantomă, arcuindu-se în noapte, silueta
neagră a câinelui, urmată îndeaproape de aceea a lui Croitoru.
Depășiră lanțul urmăritorilor și se duseră cu mult înainte, încât
șoapta conductorului numai se ghicea, zorind câinele să caute
urma infractorului:
— Prinț, aici… urma, Prinț…
Peste câteva minute, în direcția aceea se văzu fâșâind în aer sulița
de lumină a unei rachete. În lumina de-o clipă a stelei căzătoare se
desluși umbra lui Croitoru și săriturile în aer ale câinelui
estompându-se pe zarea de întuneric. Prinț lătra cu înverșunare, se
arunca asupra prinsului, pesemne vroia să-l apuce, să-l sfâșie cu
colții, pentru că nu se supunea și nu stătea liniștit locului,
încercând să se apere cu mâinile.
Glasul lui Croitoru se desluși limpede în noapte:
— Lasă, Prinț! Lasă, n-auzi? Cetățene, nicio mișcare!
Într-un minut, grănicerii îl ajunseră pe Croitoru și făcură cerc în
jurul lui, un cerc de trupuri și arme. Lanternele luminau jos, între
ierburile umede, un bărbat nu cu mult peste patruzeci de ani,
zvârcolindu-se de moarte, cu hainele răvășite, pline de noroi, cu
capul descoperit și părul negru năclăit de mâzgă și tină. Horcăia în
spasme scurte, adânci, cu degetele zgâriind pământul, strângând
și destinzând picioarele, zbătându-se și încercând să se ridice, fără
să poată face însă acest lucru, deoarece trupu-i voluminos și greu
cădea de fiecare dată afundându-se parcă mai mult în acele
smârcuri umede, lipicioase.
Locotenentul Mirescu sosi într-o clipă, grănicerii îi făcură loc și
ofițerul se aplecă degrabă asupra celui căzut la pământ,
luminându-l puternic cu lanterna. Încercă apoi să-l întoarcă cu fața
în sus, dar nu putu și îndată trei militari îl ajutară și-l răsuciră.
Omul își ținea ochii închiși, strânși sub pleoape, avea o mustață
mare, neagră și sprâncene tot negre, stufoase ca două fuioare de
cânepă. Cea din dreapta era crestată către tâmplă de-o cicatrice
adâncă și subțire ca o linie.
— Spune cine ești, cetățene, și ce căutai în zona de frontieră?
întrebă profesional Mirescu.
Rănitul continua să se zbată acolo jos, între smârcuri, fața i se
crispa tot mai mult, devenise cenușie, neagră, clăbuci de spumă
alburie îi apăruseră la colțul buzelor,
— Apă… șopti el… Apă…
Locotenentul făcu un semn și îndată un grănicer se apleca și duse
la gura celui prins un bidon de tablă zincată învelit în postav
soldățesc. Îl prinse apoi pe rănit de sub cap și încercă să-i toarne
între buzele încinse ca de arșiță un șuvoi de apă, dar el se mișcă și
apa i se vărsă peste față și atunci deschise nițel ochii, niște ochi
negri, tulburi, cu priviri rătăcite, bolnave.
— Spune cine ești și ce căutai în zona de frontieră? repetă Mirescu
întrebarea și începu să-i descheie haina, ca să vadă unde este rănit.
— M-am rătăcit… spuse omul printre buze, abia șoptit… Căutam
casa… contelui… în marginea satului… am ajuns aici… n-am
vrut… apă… apă.
— Mai dă-i niște apă! porunci Mirescu care reușise să-i descheie
haina. Un pansament individual! ceru el văzând umărul plin de
sânge al prinsului. A fost lovit în aortă. Mitrică!
— Ordonați! veni răspunsul din întuneric.
— Repede, duceți-l cu mașina la dispensar. Scapă… îl pansați în
mașină…
Ostașii se aplecară și-l ajutară pe ofițer să ridice trupul destul de
greu al rănitului. Omul continua să se zvârcolească, să se zbată
lovind cu picioarele pământul, horcăind și vărsând sânge pe gură
la intervale scurte, repetate.
— …averea mea… nevastă-mea… Cina cea de taină… Tina… Tina…
arunca el tot șoptit printre buze, apoi deodată se întinse,
încordându-se, de parcă ar fi vrut să se ridice, dar chiar în aceeași
clipă se lăsă moale în brațele militarilor, scoase un horcăit prelung,
un nou val de sânge îi izbucni pe gură și rămase nemișcat, cu ochii
negri, mari, deschiși și buzele strânse în chinul sfârșitului.
Murise.
— S-a dus, zise Mirescu și porunci grănicerilor să-l lase jos pe
pământ. Transportul către dispensar era inutil. Toderașcule!
— Ordonați, tovarășe locotenent!
— Notează ultimele cuvinte ale infractorului: „averea mea…
nevastă-mea… Cina cea de taină… Tina” Îmi dai notița la pichet.
Vedem noi ce-or vrea să însemne astea. Acuma ia vezi ce acte are
asupra lui?
Toderașcu se aplecă și la lumina lanternei scotoci prin toate
buzunarele celui decedat. Puse alături, pe-o foaie de cort, 120 de
lei, un pachet de țigări „Carpați” pe jumătate consumat, un carnet
de CEC pe numele Raul Drăgan…
— Cum, ce scrie pe carnet? se interesă îndeaproape Mirescu,
cerând să vadă și el carnetul.
— Raul Drăgan, tovarășe locotenent…
— E limpede, zise ofițerul și răsfoi carnetul care nu avea ca sold
decât suma de cinci lei. Trei sute fuseseră scoși, la un oficiu din
București cu o zi înainte. Poftim carnetul, pune-l alături de celelalte
obiecte. Unde e Tandin?
— Aici tovarășe locotinent! se ivi acesta dintre grăniceri, abia
prididind să-și pună boneta pe cap. Ordonați!
— Bravo! Te felicit că ai fost atent și nu ți-a scăpat individul ăsta!
zise Mirescu și dădu mâna cu el. Putea să te înșele și să treacă
dincolo…
— Nu egzistă, tovarășu’ locotinent! protestă Tandin, umflându-și
pieptul să arate ce grozav este. Păi eu unde eram? De viu îl
înghițeam…
— E prima ta prindere, nu?
— Prima…
— În afară de calul acela, aruncă o vorbă Guță Ursu.
Toți izbucniră în râs, în afară de Tandin care-i șuieră ceva șoptit
printre dinți lui Ursu.
— Încă o dată te felicit, zise Mirescu. Bravo. Trebuia însă să tragi
la picioare. Așa ai învățat, nu?
— Așa, tovarășu’ locotinent, la picioare, că la picioare am ochit și
eu, dar când am apăsat pe trăgaci, el s-a și pitit, a venit în calea
glonțului și i-am luat umărul…
— I-ai luat umărul, dar i-ai luat și viața.
În noaptea aceea, „artistul” se și visa în trenul care-l ducea spre
București.
Se visa…
 14

Dorina aștepta de mai mult de două ore în locul acela singuratic și

ferit de privirile oamenilor, de dincolo de lac, sub salcia umbroasă,
ale cărei ramuri se plecau până peste apă ca o cortină străvezie de
frunze foșnind uneori în adierea vântului. Stătea întinsă pe pledul
aruncat peste un covor de lucernă, cu mâinile sub cap și se gândea
la viața ei de până atunci, la viața ei viitoare, la tot ce-o lega de
Alexandru, la dragostea ce-i înviorase și dăduse lumină în ultimul
timp întregii sale existențe. Părea că renăscuse dintr-o cenușă
neagră o dată cu primele lui cuvinte de iubire, cu primele lui
îmbrățișări și alintări, nu-și închipuise vreodată că va veni o zi când
zgura de amărăciune și chin ce-i învăluia sufletul se va șterge, când
platoșa unor suferințe și renunțări ce-o apăsa tot mai mult, dincolo
de indiferența și compasiunea celor din jur, se va sparge în țăndări
și pasiunea ei pentru bărbatul iubit, pentru cel căutat ani de-a
rândul, va crește cu încetul, timid, firav, dar cu nespusă dorință de
viață întocmai ca ghiocelul ce străbate curajos pojghița gheții și iese
râzând spre soarele primăverii. Da, avusese dreptate Mirescu
atunci în curtea școlii, ea nu avea de ce să se considere o înfrântă,
nu avea de ce să creadă că a ajuns la vârsta renunțărilor, simțea,
își dădea seama de sentimentul iubirii ce-l avea ascuns în cutele
sufletului, dar nu și-l dezvăluise nimănui, pentru că nimeni nu-i
ascultase chemările, sentimentul acesta era acum mai puternic ca
oricând, avea o adresă, își găsise nu numai înflăcărarea, ci și calea
de afirmare cu tot ceea ce avea el mai frumos și mai înălțător.
Așteptarea ei dinaintea anilor adolescenței și până acum la vârsta
maturității depline, așteptare ce-și chema firesc iubirea, așa cum
florile, ca să viețuiască, cer lumina soarelui, se dovedise prin
suferința dar și prin tenacitatea ei o virtute de care se simțea
mândră, o virtute care-și afla acum împlinirea totală. Tot ce
strânsese în sufletul ei, în inima ei, dragoste și dorință de a iubi și
a fi iubită, legarea unei prietenii care să însemne mai mult decât
un act convențional, împlinirea unui ideal, a unui vis ce-i
mângâiase nopțile și zilele de chin și așteptare, irumpsese acum în
zilele acestui sfârșit de primăvară năvalnic și impetuos ca vâna de
apă ce nu-și poate avea opreliște în adâncul pământului. De când
îl cunoscuse pe el, viața ei se schimbase cu totul, zilele i se păreau
frumoase, pline de lumină, în tot ceea ce făcea întrezărea un scop,
o finalitate, totul îi era dedicat lui și numai lui, gândurile și
chemările, dorințele și pasiunile nu-l căutau decât pe el, îl aflau
numai pe el. Se vedeau numai duminica, când el putea pleca de la
pichet, câteva ore, care pentru ea însemnau însăși viața, ore în care
cu fiecare clipă a trecerii lor ea își dădea seama, simțea cum visul
ei capătă un contur tot mai precis, cum încetul cu încetul ceața
unor neliniști se risipește și dragostea se împlinește după voința și
dorința ei. Devenise mai exuberantă, mai comunicativă, mai
accesibilă în orice discuție, își anulase rezerva față de colectivitate,
ochii ei de smarald străluceau vorbind parcă tuturor de bogăția
sufletului ei, de marea și frumoasa poveste de dragoste ce-o trăia.
Colegelor din învățământ nu le scăpase această schimbare, unele o
priveau cu simpatie, cu înțelegere, câteva cu răutate, acuzând-o în
ascuns parcă de desfrâu și cine știe ce taine ascunse prin care
reușise ea, femeie de 30 de ani, să înlănțuie tinerețea unui băiat
destul de inteligent și frumos ce nu-și sfârșise nici armata. Dar ea
se făcea că nu băga de scamă tot ce se șoptea despre ea, considera
totul ca urmare a unei invidii nefondate, avea dreptul la viață, la
dragoste, la iubire, destul fusese condamnată să stea peste
cincisprezece ani într-o așteptare continuă și dureroasă, suportase
cu stoicism izolarea și compasiunea celor din jur, nu mai vroia să
citească milă în ochii nimănui, milă ce-i era adresată în orice
împrejurare pentru infirmitatea de care nu era vinovată cu nimic.
Nimeni și nimic nu-i putea opri dreptul la dragoste, să iubească și
să fie iubită, toți anii vieții ei a fost o femeie cinstită, rezervată, cu
respect pentru familiile colegelor și colegilor de cancelarie, ale
tuturor cunoscuților și necunoscuților, viața trebuia să-i rezerve și
ei fericire și împlinire, așa cum rezervă tuturor care vor s-o trăiască
în deplinătatea ei. Ore întregi și le petrecea la fereastră privind ulița
prăfuită sau câmpul, până departe spre pichet, tresărea ori de câte
ori zărea o uniformă militară, îl căuta pe Alexandru cu gândul, vroia
să știe în orice clipă ce face, cum își petrece timpul, dacă îl preocupă
dragostea ei, stăruia să intuiască ce probleme îl frământă în
legătură cu ea, cu viitorul lor. Cu câteva nopți mai înainte auzise
focuri de armă către frontieră, sărise din pat și alergase la fereastră,
rachete colorate săgetau întunericul în arcuri largi, știa, ghicea
acolo departe în beznă grănicerii pichetului stând la pândă,
făcându-și datoria, și-l închipuia pe Alexandru cu ei, în mijlocul lor,
poate în primejdie, poate obosit și supărat și se ruga în gând cerului
să fie ocrotit și departe de orice rău pe lumea asta. Uneori stătea în
fotoliu, la lumina lampadarului și citea o carte sau corecta lucrările
elevilor de la școală, căuta să pătrundă sensul celor lecturate, dar
gându-i zbura tot către el și se pomenea deodată că o încearcă o
neliniște, ceva dureros îi apăsa inima și-i tăia răsuflarea, „oare toată
povestea asta nu-i numai o simplă amăgire? se întreba ea cu teamă,
privind undeva în gol către pereții odăii. Nu cumva pe cerul ăsta
atât de curat și de imaculat al iubirii noastre se va ivi cândva un
nor aducător de ploaie și furtună care să întunece și să alunge tot
ce mi-am dorit în viață? Nu cumva îi va apare ceva în cale care să-
l împiedice să-mi dea mâna pentru totdeauna? Nu cumva, cu
timpul, insistențele mele îl vor plictisi, apropierea mea îl va obosi,
căutările mele spre împlinire totală îl vor îndepărta de dragostea
cea adevărată? Dacă va pleca spre orașul lui, spre marele oraș al
plăcerilor și bucuriilor și mă va lăsa aici, uitată în acest colț de țară
cu firescul cu care-și lasă acolo la pichet arma, uniforma și tot ce l-
a legat de viața de frontieră? Doamne, să nu-l pierd! Să nu-l pierd!
Ar mai avea viața mea vreun sens? Ce-ar putea să-mi mai aducă
această viață dincolo de el?” Și atunci, peste aceste îndoieli auzea
de undeva venind glasul lui, vorbele lui, gândurile lui: „N-ai teamă,
Dorina. Nu ne vom despărți niciodată. Te-am întâlnit și voi fi alături
de tine pentru totdeauna!” Se liniștea, se scutura ca de-un fior de
groază ce parcă ar fi încercat-o în clipele acelea de dureroasă
apăsare, surâdea acelui glas în singurătatea odăii și încerca să-și
reia lucrul, stăpânită de optimism și de încredere în asigurările lui.
Acum, în după-amiaza acestei duminici, stătea aci pe pledul
aruncat peste lucernă în marginea lacului, la umbra salciei, îl
aștepta și întârzierea lui o neliniștea iară – ah! câte asemenea clipe
de neliniște n-o încercau de când îl cunoscuse, – de câteva luni viața
ei se desfășura într-o continuă efervescență a întrebărilor și
răspunsurilor, a incertitudinilor și căutărilor, a aflării adevărului,
cu teamă pentru orice era în legătură cu el, Alexandru. Îl știa, era
om de cuvânt, punctual, dar uite, ce s-o fi întâmplat cu el de nu
mai vine? Conveniseră să se întâlnească la ora două după-amiază,
atunci putea fi el liber și iată că era trecut de patru și el nu se arăta,
și nici o veste despre presupusa întârziere nu-i dăduse. „Să fie oare
bolnav? Sau poate… Nu, nu-i adevărat, nu poate fi adevărat,
doamne ce-mi poate trece prin cap, ar fi groaznic, groaznic!” La
gândul că a renunțat cumva la ea dintr-un motiv sau altul, că n-
are să-l mai vadă niciodată, un fior rece îi străbătu șira spinării și
se scutură brusc cuprinsă parcă de friguri. Lacrimi i se iviră în
colțul ochilor. Mâinile prinseră să-i tremure. „Nu, nu-i adevărat, își
zise alungând temerea aceea, neagră, apăsătoare, uite cum pot să
mă gândesc la prostii, Alex e sincer, e un caracter deosebit, mi-a
dovedit-o în atâtea rânduri, nu poate face așa ceva, zău că
singurătatea asta a mea mă învăluie uneori cu gânduri amare ce-
mi tulbură sufletul, mă chinuie, îmi zdrobesc inima… N-am făcut
nimic rău, îl iubesc, nu l-am supărat cu nimic, cu absolut nimic,
ce l-ar fi putut îndepărta de mine?”
De multe ori se gândea la ceea ce-i povestise el în câteva rânduri
referitor la relațiile pe care le avusese în București cu o fată, apoi
cu alta, colege de facultate, cărora, spunea, nu le putuse accepta
prietenia, nu-și putuseră întemeia legături mai trainice datorită
firilor lor prea voluntare, ușuratice, ele analizau totul la suprafață,
ofereau și pretindeau prea puține lucruri vieții, treceau prea ușor
peste problemele mari ce le reclamă dragostea, considerând totul
un simplu divertisment al vârstei. Dorina îl asculta, îi dădea
dreptate, dar se gândea în același timp cum de fetele acelea,
studente ca și el, nu-i descoperiseră seriozitatea caracterului său,
nu remarcaseră în el omul delicat, manierat, stăpânit de o
sensibilitate extremă? „Dacă, se întreba ea uneori cu teamă, se va
întoarce totuși la una dintre ele? Dacă-l preocupă într-atât de mult
afecțiunea ce spunea că a avut-o inițial pentru ultima lui legătură
de dragoste și va uita tot ce s-a întâmplat între noi doi, o va căuta
sau va răspunde căutărilor aceleia, dacă acea afecțiune se
transformă sau s-a transformat cu timpul în pasiune, dacă îi scrie
și primește corespondență?… Nu, își anula ea presupunerea, nu se
poate întâmplă așa ceva, nu-i știe nimeni adresa, mi-a mărturisit
că nimeni nu cunoaște locul unde-și face stagiul militar decât
părinții și altcineva nimeni, a renunțat la tot ce l-a legat cândva de
acele colege, n-a găsit în relațiile cu ele acea comuniune de gânduri,
de idealuri care-l preocupă în mod deosebit, el e un tip profund, de
o factură psihică deosebită, departe de felul lor de a privi viața,
relațiile de dragoste, Alex e sincer, cred în el, cred… cred… cred…”
Dincolo de lac, pe malul celălalt se vedeau copii la pescuit înșiruiți
pe marginea apei, cu undițele întinse, unii își suflecaseră pantalonii
sau erau în pielea goală și intraseră către adânc, purtând în mâini
coșuri de nuiele cu care se dădeau la fund și ieșeau apoi la suprafață
strigând, șuierând în pânza apei, scoțând niște sunete guturale
ciudate, prelungi ca în junglă. Alții se scăldau, se bălăceau, lovind
suprafața apei cu palmele, se luau de gât în joacă și se prăvăleau
afund, iar cei dintâi îi alungau, aruncând cu pietre, zicând că le
gonesc peștii și nu mai cade nimic la undiță. Glasurile li se auzeau
limpede peste unda apei, amplificate de liniștea aceea a după-
amiezii începutului de vară, era cald, satul dormita sub umbra
salcâmilor și se auzea prin lucernă cum fâșâie șopârlele, iar pe
deasupra bâzâie bondarii, într-un zumzet continuu, parcă fără de
sfârșit. Dorina asculta toate aceste șoapte ale singurătății ce-o
înconjura, își privea mereu ceasul de la mână și cu cât treceau
minutele, cu atât creștea neliniștea ei. Când și când se ridica în
picioare, se rezema de tulpina salciei și căuta să deslușească prin
frunzișul ei cărarea ce tăia în două lucerna, venind dinspre șosea.
Dar cărarea era pustie, pustie ca și sufletul ei în acele clipe de
așteptare și dor, de incertitudini. Și chin. „Unde o fi? De ce nu vine?
Ce i s-ar fi putut întâmplă? Niciodată de când ne cunoaștem n-a
întârziat, totdeauna a venit la timp, ba uneori chiar mai devreme,
când încă nici nu-l așteptam…” Se așeză iar pe pled – a câta oară
astăzi? – mai aranjă cele aduse în sacoșă pentru mâncare așa cum
dorise el, își potrivi părul în oglindă, privindu-și îndelung chipul, o
îngrijora paloarea feței și teama ce și-o citea în ochi, apoi se culcă
tot cu mâinile sub cap și încercă să se liniștească. Deasupra se
întindea acoperământul de umbră al frunzelor și ea își aminti cum
la ultima lor întâlnire aci, la întrebarea ei, el îi răspunsese glumind
că numără frunzele, și-o necăjise, dar se împăcaseră repede, așa
cum numai el știa s-o împace.
Deodată, ceva se mișcă în spate, în desișul lucernei și ea tresări,
cuprinsă de un fior nedeslușit. Se ridică în capul oaselor, întoarse
capul și privi o clipă înapoi, dar nu văzu nimic. Privi atunci înainte
peste lac la hârjoana copiilor, apoi către dreapta, șoseaua ce ducea
spre „Crăița” pe care acum, la trecerea zăpușelii, începuseră să
apară în lungul ei grupuri-grupuri de oameni. Privi din nou în jur
locul în care se afla salcia, tulpina ei, lucerna ce se ridica asemeni
unui zid verde înapoi către pădure, privi marginea lacului, ochii
trecură peste cerul înalt, albastru, limpede ca sticla. Și iar privi
salcia, apoi din nou apa sclipind cenușiu în soare și, deodată, ca și
cum i s-ar fi aruncat în față un pumn de lumină, avu o revelație, și
o bucurie lăuntrică puse în acea clipă stăpânire pe ea. Visa? Nu,
nu visa… Locul acesta atât de retras și de plăcut, în care-și
petrecuse unele dintre cele mai frumoase clipe alături de
Alexandru, aducea aidoma cu scena ce se pregătise de către
maestrul scenograf pentru debutul ei balerin, cu aproape
cincisprezece ani în urmă! Extraordinară coincidență! De necrezut
și totuși foarte adevărat… Tot așa, la repetiții i se montase o salcie
cu ramurile plecate, de după tulpina căreia ea își făcea apariția la
primele acorduri ale orchestrei, în dreapta și spre fund se închipuia
un lac ale cărei unde își reflectau lumina pe chipul ei surâzător, așa
cum era viața lebedei la primii pași în acel dans de neuitat…
„Doamne, ce întâmplare! își zise ea, privind totul în jur cu
curiozitatea și uimirea ce ți-o dă descoperirea unui lucru ce te
copleșește prin ineditul lui. Da, într-adevăr, mă găsesc într-un
decor natural, dar care, uite, n-am observat până acuma se
aseamănă grozav de mult cu cel creat atunci la Operă pentru
debutul meu cu Moartea lebedei. Salcia, lacul, fundalul de cer
azuriu, imensitatea câmpului care e însăși scena…”
Se lăsă iar pe spate și căzu pradă visului ei de totdeauna, acela de
a se fi realizat ca balerină, de a dansa în piese celebre cu montări
de mare fast în care apariția ei ca solistă să dea strălucire și măreție
întregului spectacol. „Nu, n-am avut noroc și pace, se consolă ea,
fără să-și învingă întru totul amărăciunea din suflet, zborul meu
către înălțimile gloriei balerine mi-a fost frânt, trebuie să mă
resemnez și să sufăr, acuma totul e tardiv, nu se mai poate face
nimic, nu-mi rămâne decât să-mi deplâng soarta, să mă împac cu
ea, să trăiesc din visuri în care să-mi recompun tablouri ale
presupuselor mele succese…”
Îi era sete. Vru să scoată din sacoșă termosul cu apă, dar nu apucă
să se ridice, că auzi pe cineva alergând pe cărarea din lucernă,
înapoia salciei. Lăsă termosul la loc în sacoșă, întoarse brusc capul
și…
— Alex! strigă și parcă un curent electric îi săgetă întregul trup.
Inima îi bătea cu putere, glasul i se sugrumase de emoția revederii,
mâinile îi tremurau și, în graba aranjării termosului răsturnă chiar
sacoșa cu mâncare. Bine ai venit, dragul meu, drag…
Încercă să se ridice, dar el veni repede și-o luă în brațe, după care
o sărută lung pe buze și pe păr, fără să-i dea putința de a mai scoate
un cuvânt. Era numai o apă de alergătură, fruntea îi era
îmbrobonată de sudoare, se descheiase la bluza udă de
transpirație, părul îi căzuse peste ochi, răvășit și în neorânduială,
cum foarte rar îi fusese dat Dorinei să-l vadă.
— Iartă-mă, Dorina, zise el abia stăpânindu-și bătăile inimii, dar
am avut o inspecție la pichet și a trebuit să aștept până ce mi s-a
spus că pot pleca…
— Nu-i nimic, îl liniști ea, aranjându-i părul pe frunte, bine că ai
venit, îmi era dor de tine, înnebuneam dacă nu te vedeam, să știi!
Stai nițel să-ți șterg urmele astea de transpirație de pe obraz, de pe
bărbie…
Se scotoci repede în poșetă, luă o batistă și, trăgându-l de mână, îl
așeză lângă ea și-i cuprinse capul în brațe, după care începu să-i
tamponeze ușor fruntea, ceafa, obrajii, făcându-i totodată vânt cu
latul palmei să-l răcorească cu o clipă mai devreme.
— Până când stai? îl întrebă mai apoi și-i întinse, bluza militară
peste câmpul de lucernă, să se zvânte la soare.
— Până la ora obișnuită…
— Dacă ai fost reținut, nu ți se dau orele acelea în prelungire?
— Cum să mi se dea? râse Alexandru. Ce, suntem funcționari? Aici
e un serviciu care se desfășoară pe ore și minute, ca la calea ferată,
dacă vrei să știi, și orice întârziere aduce perturbații în buna lui
orânduire…
— Iartă-mă, n-am știut, se scuză ea, dar vroiam să rămânem mai
mult timp împreună…
— Te înțeleg, crezi că eu nu vreau, dar ce pot face? Al venit de mult?
— La două fără un sfert… Puțin mai devreme decât am stabilit
pentru că am vrut să-ți fac o surpriză și să găsești masa gata
pregătită. Dar am pus-o și am strâns-o de câteva ori, considerând
că nu e bine să țin alimentele întinse pe fața de masă, dacă tu nu
ești încă aici: pâinea se usca, șnițelele se răceau de tot…
— Ai adus șnițele?
— Da, știu că-ți plac, am repetat meniul de rândul trecut…
— Cât ești de drăguță, zise el și-i sărută mâna. Pesemne ai adus iar
bere…
— De ce nu? Nu-ți place?
— Ba da…
Dorina era încântată că făcea totul pe voia iubitului ei, că el îi
aprecia strădania de a-i crea o ambianță cât mai plăcută, să se
simtă bine alături de ea, că-i putea oferi acel cadru în care el să-și
dezvăluie fără reticențe sentimentele de dragoste. Scotea cât mai
grăbită din sacoșă pachețelele în care erau învelite alimentele,
punea masa cu o febrilitate puțin obișnuită, cu grijă să fie totul cât
mai bine, să nu vadă el o lipsă cât de mică în practica ei de
gospodină, și să-și facă cine știe ce impresie neplăcută. Alexandru
căuta s-o ajute, dar mai mult își rezerva timp s-o privească în
ascuns, și-i plăcea cu fiecare zi tot mai mult, își dădea seama că-și
aflase aci, la marginea țării, marea dragoste pe care o visase și care
era aidoma cum și-o închipuise el.
Dorina stătea cu picioarele trase sub ea, ghemuită, cu părul lung,
negru lăsat într-o parte peste obrazul alb, cu genunchii descoperiți,
mici și rotunzi dincolo de care se ghicea pielea fină a pulpelor
neatinse încă de razele soarelui, mâinile ei firave umblau foarte
repede, punea masa cât mai în grabă, desigur lui îi era foame,
trecuse de mult vremea prânzului, curând avea să se lase amurgul.
Purta o bluză de culoare azurie, din mătase subțire, fină, cu
decolteu larg, încât așa cum stătea aplecată deasupra feței de masă
i se vedeau sânii mici și Alexandru îi privea pe furiș simțindu-le
parcă dezmierdarea sub palme, așa cum o simțise de atâtea ori în
clipele lor de neostoită dragoste. O iubea, o diviniza, îl fascinase
într-atât, încât erau zile în care nu-și afla o clipă liniștea acolo la
pichet și dorea să vină mai repede duminica, s-o întâlnească, să-i
simtă trupul firav în brațele lui, să-i cunoască apăsarea buzelor și
vorba ei caldă, rugătoare, cu nuanțe de naivitate, dar și cu multă
profunzime în sinceritatea ce i-o cerea în schimbul dragostei ei.
Trecuse prin clipe destul de grele, de chin amar și apăsător,
gândindu-se că ea ar fi putut fi amestecată în moartea contelui
Tegaș. Știa, situația ei îi putea crea circumstanțe atenuante, moral
era în drept să-și răzbune moartea tatălui, dar nu-și putea imagina,
era de domeniul absurdului să-și închipuie că ea, Dorina, o fată
plină de sensibilitate și finețe ar fi putut făptui un act criminal care
cere mult sânge rece, o duritate a caracterului, cruzime și lipsă de
scrupule. Urmele ghetelor de baschet descoperite în preajma casei
lui Tegaș și apoi prin grădinile oamenilor în drum până în
apropierea bisericii, urme care aduceau întocmai cu desenul în
relief al tălpilor de la ghetele văzute de el în veranda casei și mai
apoi încălțate de Dorina în seara când l-a petrecut până la marginea
satului, i-au dat foarte mult de gândit și se poate spune că a trecut
prin clipe de încordată tensiune psihică, în care nervii i-au fost
solicitați la maximum. A stat ca pe ghimpi în noaptea aceea, până
ce s-a întors Toderașcu din serviciu și cât mai pe ocolite, ca să nu
dea în niciun fel de bănuit, i-a cerut caietul în care acesta își
însemnase caracteristicile urmelor descoperite atunci în preajma
colibei contelui. Cu înfrigurare a citit numărul centimetrilor ce-i
avea talpa ghetelor de baschet descifrată de Toderașcu și tot cu
aceeași înfrigurare, seara în camera lui de la pichet, singur să nu-l
știe nimeni, a măsurat ața ce închipuia talpa ghetelor de baschet
ale Dorinei. Răsuflase în sfârșit ușurat: măsura urmei tălpilor
descoperite de Toderașcu era mai mică cu un centimetru și
jumătate decât cea care reprezenta lungimea tălpilor de la ghetele
de baschet ale Dorinei. „În sfârșit! zisese el, plin tot de sudoare de
parcă ar fi trecut printr-o baie de aburi. Nu sunt urmele ei. Nici nu
puteau fi urmele ei… Am bănuit-o fără rost, parcă mi-e rușine că
am putut arunca asupra ei, chiar și pentru câteva clipe, gândul
vinovăției, o acuzare pe care dacă ar ști-o nu mi-ar ierta-o
niciodată”. Parcă i se luase o grea povară ce-o dusese în spinare
până atuncea, își ușurase sufletul, îi trecuse febra aceea a neliniștei
ce-l încercase ceasuri de-a rândul.
O privea acum cum taie pâinea în felii egale, drepte, să aibă un
aspect cât mai frumos, cum își mușca buza de jos în efortul ce-l
făcea apăsând cuțitul, părea un copil ce se străduie din răsputeri
să făptuiască lucruri pe care le fac numai cei mari și puternici.
— Dă-mi să tai cu, Dorina, ceru el, dar ea clătină capul în semn că
nu vrea și continuă, ca să sfârșească treaba ea și numai ea.
Alexandru privi în jur, văzu și el copiii la pescuit, le ascultă o clipă
larma, apoi zărind lângă tulpina salciei o grămadă destul de
mărișoară de pietre, zâmbi și zise:
— Ai făcut aprovizionarea cu ghiulele?
— Da, zise ea, am adunat pietre de pe drum când veneam încoace.
De data asta vreau să câștig întrecerea. Știi, m-am gândit să facem
pariu pe trei ciocolate mari, e bine?
— Mai bine pe-o excursie în străinătate ca la „Loto-pronosport”!
râse el și luând o piatră o azvârli către ciotul acela de lemn din
marginea apei. Ce zici?
— Vai, Alex, ce bine ar fi să plec undeva cu tine, să merg alături de
tine, să te știu al meu… Se va putea întâmplă vreodată lucrul ăsta?
Se oprise din aranjatul mesei și-l privea întrebător, cu ochii de
smarald mari, fără să clipească, de parcă de răspunsul ăsta ar fi
atârnat însăși viața ei.
— Totul, draga mea, se va întâmplă așa cum am gândit, o asigură
el. Cu fiecare zi eu îmi dau seama că-mi lipsești tot mai mult și că
nu pot viețui fără tine…
— Știi ce m-a întrebat odată Mirescu în curtea școlii? zise ea
zâmbind. A venit la o oră de dirigenție…
— Ce te-a întrebat?
— Dacă e adevărat că mă voi mărita cu tine. Zicea că i-a spus Silvia,
soția lui, dar când l-am luat mai din scurt a mărturisit că e o simplă
presupunere a lui și atâta tot…
— O presupunere care poate deveni realitate…
Ea rămase cu furculițele în mână pentru o clipă, cuprinsă de
bucurie, le zvârli apoi pe fața de masă, se repezi, îl cuprinse cu
brațele de după gât și rămase cu capul pe umărul lui, visătoare și
liniștită.
— Ce fericită sunt, Alex! vorbi ea mai mult șoptit, cu un glas care
parcă venea de peste apă. Ce fericită! Vom trăi minunat, eu îți voi
fi credincioasă și ascultătoare, voi fi devotată și nu voi ieși din
cuvântul tău, mă crezi că voi fi așa?
— Sunt convins, Dorina, ferm convins. De altfel, problema
căsătoriei noastre m-a preocupat și pe mine în ultimul timp…
Îl privea muta de uimire, în același extaz de la început, cu ochii tot
mari, îl asculta și parcă glasul lui suna altfel ca până acum, avea
ceva grav și înălțător, deosebit de solemn…
— Știi, urmă el, am stat de multe ori de vorbă cu mine însumi, mi-
am revăzut tot ce am realizat până acuma și m-am gândit la tot
ceea ce am să fac de acum înainte și orice am să întreprind socotesc
că nu va avea reușită decât alături de tine…
Ea continua să-l asculte și uimirea de pe chipu-i dispărea ca o
umbră, încet cu fiecare clipă. O undă de lumină i se așternea peste
ochii mari de smarald, peste fruntea-i netedă și părul negru ca
noaptea.
— M-am gândit să renunț, în ceea ce privește facultatea, la
planurile mele de până acuma, zise el cu același glas liniștit de la
început…
— Cum se poate? se arătă ea nemulțumită.
— Stai o clipă, o liniști el. Uite, ieri dimineață am vorbit cu Mirescu
în mod foarte serios despre situația mea, el e un om minunat, un
prieten adevărat și mi-a dat sugestia să mă fac ofițer de grăniceri
ca și el. Vreau după aceea să urmez și eu Dreptul la fără frecvență
și…
— Și asta îndeamnă că poți veni aici la pichetul ăsta?
— Tot ce se poate, asta și urmăresc. Deocamdată, trebuie să fac
școala…
— Și când începe școala asta? se interesă ea grăbită, parcă să-l vadă
cu un ceas mai devreme aranjat.
— Peste foarte puțină vreme…
— Și-ți place meseria asta? vru ea să afle. Te pasionează?
— Foarte mult. Am îndrăgit grăniceria de când sunt militar. Nu
știam că-i o armă atât de frumoasă…
— Vai, Alex, cât îmi pare de bine! zise ea și începu să bată din
palme, cuprinsă de-o bucurie fără margini. Avem o căsuță drăguță,
aici sunt niște locuri foarte frumoase. În sfârșit, viața mea va avea
un sens… va avea un sens… Parcă văd cum ți se va spune peste
câțiva ani: „Locotenentul de grăniceri, Alexandru Ștefănescu!” Ba
nu, nu așa, ci: „Locotenentul Alexandru Ștefănescu – din grăniceri”
– așa se spune, nu? Sau simplu: „Locotenentul Alexandru
Ștefănescu!” Așa, nu? Dom’le locotenent, să trăiți! zise ea și duse
palma la frunte, în semn de salut. La ordinele dumneavoastră! Vai
cât sunt de fericită!… Cât sunt!…
Îl cuprinse de după gât, îl sărută iar pătimaș, îi zburli părul cu
mâinile, râdea și plângea în același timp, nu știa ce-i cu ea, parcă i
se tăiase răsuflarea de emoție, gândurile ei negre despre plecarea
lui luaseră sfârșit, totul se va desfășura de-acum așa cum visase și
ea, dar nu îndrăznise să-și dezvăluie acest vis nici măcar propriei
ei conștiințe, îi era teamă că în controversele cu rațiunea, cu
realitatea, va ieși învinsă și chinul ei se va prelungi ia nesfârșit.
— Voi fi fericită! Sunt fericită! aproape că strigă și parcă voia ca
glasul ei să se audă departe peste sat, peste pădure, către zare și
mai departe, să știe toată lumea, tot ce-i suflare omenească, să afle
că iubirea ei s-a ivit târzie dar trainică, că nimeni nu i-o poate egala,
că nu există pe suprafața pământului un băiat asemănător lui
Alex…
Și deodată ochii ei începură a lăcrima tare, tot mai tare, prinse apoi
a plânge și lacrimile îi șiroiau pe obraji, nu și le ștergea, o încercau
suspinuri ascunse, reținute, înăbușite, buzele îi tremurau ușor și
privirea aruncată undeva peste apă spunea parcă mai mult decât
cuvintele:
— Doamne, dumnezeule, mi-am găsit fericirea! Să n-o pierd… Să
n-o pierd…
Alexandru scoase din buzunar batista și tăcut îi șterse lacrimile. Ea
se lăsă cu capul pe pieptul lui și rămase așa câteva clipe, suspinând
ușor, fără să mai scoată un cuvânt, cu privirea rătăcind peste
covorul de lucernă, peste apă, peste pădure. El o înțelegea, îi intuia
suferința și bucuria și considera că e bine s-o lase în liniștea ei,
învăluită de visurile ei, cu gândurile ei.
— Știi, Alex, vorbi ea după un timp, parcă nici nu-mi mai este
foame, atât sunt de fericită… Și cât m-am pregătit pentru ziua
asta…
— Lasă, mai stăm puțin și mâncăm, zise el. Recapătă-ți calmul, ești
surescitată, ești răvășită de gânduri…
— Cum să nu fiu când mi-ai dat o veste atât de mare și de
neașteptată? mărturisi ea și cu dosul palmei își șterse urmele
lacrimilor de pe obraji. Dar ție poate ți-e foame, ori ai mâncat acolo?
Să nu fi mâncat, doar așa ne-a fost vorba…
— Nu, n-am mâncat, o asigură el. De altfel, nici n-am avut timp,
cum am primit permisiunea să plec am și zbughit-o încoace cu o
sută pe oră!
Începuse să bată un vânt ușor, călduț, fața apei prinse a se încreți,
se formau cerculețe mici, mari, și apoi tot mai mari, până ce
dispăreau în larg topindu-se în cenușiul undelor. Pe șosea se
ridicau norișori de praf, se răsuceau în vârtejuri ca niște trâmbe de
fum, înapoia salciei lucerna unduia ca talazurile verzi ale mării, iar
sus frunzișul ramurilor fremăta aprins și aprig, sporind răcoarea.
— Cred că are să plouă, zise Alexandru și ieșind de sub salcie privi
cerul. Uite, se adună departe în zare nori negri ca păcura…
— Haide să mâncăm, propuse Dorina și puse pe farfuriile de
material plastic friptura. Uite, te rog servește-te. Ai aici furculița,
cuțitul. Dacă vrei ia ridichi, ceapă verde, sunt de la mine, din
grădină. Rândul trecut n-am vrut să-ți spun treaba asta… Știai că
am o grădină cu legume?
— Serios? se miră el. Te ocupi cu grădinăritul?
— De ce nu? E o treabă care ajută la reconfortare sufletească,
muncind de fapt te odihnești, dar mai ales această reconfortare ți-
o dă satisfacția ce-o ai când vezi cum cresc roșiile, ridichiile,
ceapa…
— Te ajută cineva sau lucrezi singură?
— Cine să mă ajute? Singură fac toată treaba. Am experiență, de la
școală. Știi, fiecare clasă are acolo o grădină proprie și ne întrecem
care să fie mai roditoare…
— Mie mi-ar place să mă ocup de stupi de albine, zise Alexandru,
în timp ce deschidea o sticlă de bere și turna în pahare. Mă
pasionează de mult treaba asta, am fost la țară la un coleg, când
eram în liceu și am rămas de-a dreptul fascinat cunoscând tot
procesul de producție, ca să vorbesc în termeni tehnici, de care sunt
capabile micile viețuitoare…
— Dragă, avem în spatele casei teiul cel mare, poți amenaja sub el
zece-cincisprezece stupi, faci tot ceea ce dorești, chiar îmi place să
te ocupi de treaba asta, ești în gospodăria ta… Avem acolo zece
caiși, patru gutui, cinci meri, doi peri, o întreagă livadă… Ei, dacă
trăia tata, el a plantat pomii, îi plăcea lucrul în grădină, în livadă…
Apropo, Alex, se opri ea deodată amintindu-și, s-a auzit în sat că
ați prins pe cel care l-a omorât pe Tegaș, e adevărat?
— Nu, nu-i adevărat…
— Dar așa vorbește lumea. Silvia mi-a spus că într-o noapte voi
grănicerii ați prins un om…
— E adevărat că l-am prins, dar nu acela l-a omorât pe conte. Cel
care a fost prins e nepotul contelui, adică era…
— Cum „adică era”?
— Nu s-a supus somației unuia dintre ostași și a fost împușcat
mortal. A mai îngânat el câteva cuvinte, dar și-a dat repede
sfârșitul…
— Și ăsta era nepotul contelui? Acela care-i trimitea bani de la
București?
— Acela…
— Și de ce vroia să fugă peste graniță?
— El a declarat că s-a rătăcit, că de fapt vroia să caute casa contelui
în marginea satului și fiind noapte a nimerit peste câmp…
— El nu știa că-i murise unchiul, ce mai căuta la el?
— Nu, nu știa, a fost în închisoare, a suferit o condamnare pentru
niște falsuri, mi se pare la biletele de Loto sau așa ceva, nu știu
exact și a evadat în timpul procesului. Deci nu se pune problema
că el ar avea vreun amestec în moartea contelui. Când contele și-a
dat duhul, ăsta era sub stare de arest…
Vântul se înteți și acum șuiera ascuțit prin lucerna moale și deasă
ca peria, ramurile salciei se zbăteau legănându-se peste fața apei,
soarele pierise undeva după norii ce acoperiseră aproape jumătate
de cer. Se simțea în aer o umezeală și o răcoare puțin obișnuite.
Undeva, foarte îndepărtat se desluși un bubuit care se stinse cu
încetul în ecouri prelungi, până pieri cu totul.
— În mod sigur are să plouă, zise Dorina în timp ce sorbea câte
puțin din paharul cu bere. Dacă începe ploaia ne-a stricat toată
plimbarea…
— Ți-e teamă de ploaie?
— Dacă sunt cu tine, nu mi-e teamă. Numai că ne udă și o să
răcim…
— De fapt, cred că nici nu va ajunge aici vreun strop de apă, își
dădu el cu părerea. Și chiar dacă va ajunge, avem un adăpost foarte
bun sub salcia asta. E atât de des frunzișul, încât pare un cort
destul de trainic…
— Nu vrei să terminăm masa și să mergem către sat? propuse ea.
Stăm în cameră, mai privim la televizor…
— Nu, stăm aici, e atât de plăcut… Un decor natural…
— Știi, Alex, ce revelație am avut cu puțin timp înainte de a veni tu?
întrebă Dorina bând tot paharul cu bere. Bine că mi-am amintit!
Uite, locul ăsta pe care noi l-am ales pentru întâlnirile noastre
aduce aidoma cu scena ce mi-a fost pregătită în vederea debutului
cu Moartea lebedei. Tot așa aveam montat acolo o salcie, un lac,
undeva se vedea pădurea, zarea de azur…
— Ce spui? se miră el.
— Pe cuvânt de onoare dacă te mint! Așa m-am bucurai când mi-
am dat seama de lucrul ăsta! Stăteam, te așteptam și aveam
senzația că sunt pe scenă și ascult îndrumările maestrei cum să
folosesc intrările la primele acorduri ale orchestrei…
— Mi-ai spus odată că sunt romantic, dar tu ești de trei ori mai
romantică, o super-romantică! râse el și ridică paharul în cinstea
ei. Sunt fericit că ești a mea!
Goli paharul până la fund, apoi veni lângă ea și o cuprinse în brațe.
Dorina se împotrivi, căută să scape și zise:
— Stai să strângem masa, să facem curat aici și apoi vom sta
liniștiți pe pled și vom vorbi, da?
— Doar vom vorbi? surâse el enigmatic.
— Bine, mă vei săruta. Dar acuma stai cuminte, da?
— Da.
— Atunci ajută-mă să sfârșim treaba mai repede. Uite să știi că
ploaia nu ne va lăsa în pace…
— O vom trata cu indiferență, râse el și se apucă să strângă
farfuriile, paharele, furculițele. Indiferența noastră are s-o supere și
o să plece îmbufnată, cu norii zburliți de supărare…
Adună și cuțitele, restul de pâine, înveli într-o hârtie de celofan
castronul în care fusese salata, puse totul în sacoșă și acolo dădu
peste încă o sticlă de bere. O scoase la iveală și Dorina îl văzu cum
o privește în zare, să constate dacă e plină sau numai pe jumătate.
— E plină, Alex, bea-o, îl îndemnă ea, să nu mai cărăm atâta
greutate acasă…
— Tu ai băut, mi se pare, numai două pahare și eu două sticle se
apără el, ar trebui să mai bei măcar un pahar…
Vru să-i toarne, dar ea se împotrivi:
— Nu, nu, te rog, nu mai pune că nu beau. Are să mă doară capul.
Bea tu, ești bărbat, bărbații beau mai mult ca femeile…
Alexandru duse sticla la gură și într-o clipă o goli.
— Ți-a fost tare sete, așa este? întrebă ea împăturind fața de masă.
— Berea e bună, îmi place, zise el, dar ai dreptate mi-a fost și tare
sete…
Se duse apoi, luă o piatră de lângă tulpina salciei și aruncă cu ea
spre ciotul de lemn din apă, fără însă să-l lovească așa cum ar fi
dorit. Întărâtat, sub privirile Dorinei, ce zâmbea cu îngăduință, mai
luă una, aruncă și cu aceea, dar tot nu nimeri și atunci Dorina
începu să râdă de-a binelea, ceea ce îl înfurie. Mai luă și a treia
piatră, zvârli, dar piatra trecu mult peste bucata de lemn, și plescăi
surd ducându-se către adânc. Atunci își suflecă mânecile cămășii,
luă a patra piatră, dar Dorina îl prinse de mână și, după ce-l sărută
ușor pe frunte, să-l liniștească, zise:
— Dă-mi să arunc eu, poate am noroc…
— Nu, nu ți-o dau! se împotrivi el.
— Alex, te rog…
El îi întinse piatra, și se dădu un pas înapoi s-o privească. Ea își
făcu vânt și-o aruncă drept în bucata de lemn care sună sec peste
liniștea apei.
— Uraaa! strigă și, întorcându-se către el, începu să bată din
palme. Am câștigat din prima lovitură! Am câștigat. Am câștigat!
— Bravo, vino să te felicit! zise el și ocolind pledul, să nu-l calce, se
duse și o luă în brațe. O strânse tare la pieptu-i aproape zdrobindu-
i umerii și începu s-o sărute pe gât, pe păr, pe frunte, minute în șir,
fără să se oprească. Îi căuta gura, dar ea și-o ferea, îi săruta atunci
ochii, și iar gâtul, și fruntea, și părul, umerii dezgoliți, ca și brațele,
și mâinile ce căutau să se apere, apoi din nou fruntea, obrajii până
ce-i prinse gura și-i mușcă buzele tare până la sânge, zdrobindu-i-
le, gata parcă să-i ia răsuflarea. Ea se zbătea să scape, dar el o ținea
strâns în brațe, nu-i îngăduia nicio mișcare, nicio împotrivire, n-o
lăsa să spună un cuvânt…
— Stai, stai nebunule, zău, uite, am amețit. Ascultă-mă…
El nu auzea, nu vroia să audă nimic, îi frânse mijlocul, ea scoase
un geamăt surd și se prăbuși o dată cu el pe pledul aruncat peste
covorul moale de lucernă, sub ramurile ocrotitoare ale salciei ce-i
acoperea ca o perdea. Buzele lui tot mai înfierbântate îi căutau
acum umerii, sânii, fruntea și părul, apoi iar umerii…
— Nu, Alex, nu! spuse ea. Te implor, nu! Hai mai bine acasă… Aici
nu e bine… Ne vede cineva…
Dar glasul i se frânse o dată cu tunetul care sparse pe neașteptate
tăriile cerului și se prăvăli din înalt, parcă să despice pământul în
două. Urmă un alt tunet mai puternic ca cel dintâi, cerul era acuma
negru ca păcura, fulgere sclipitoare șerpuiau ascuțit de la un capăt
la altul, vântul se întețise, frunzele salciei se zbăteau foșnind sec și
ramurile se clătinau atât de tare încât atingeau cu vârfurile lor apa
lacului. Copiii fugiseră înspre sat, pe șosea nu se vedea țipenie de
om, se întunecase într-atât de mult, de parcă dintr-o clipă într-alta
avea să coboare noaptea. Suflul rece al furtunii se apropia, o boare
umedă trecea peste câmpul lucernei ce unduia ca talazurile unei
ape.
O suliță de lumină țâșni deodată în înalt, iar în clipa următoare
răsună o bubuitură năprasnică de parcă te-ai fi așteptat ca îndată
să cadă de sus bucăți de cer aprins ca de smoală. Dorina tresări și,
de frică, se făcu parcă mai mică sub pieptul lui Alexandru.
— Vine furtuna, Alex, tu nu auzi? zise ea. Ți-am spus, hai mai bine
acasă… Aici o să ne prindă ploaia.
El îi acoperi însă gura, mușcându-i poate pentru a suta oară buzele,
pieptul îi apăsă sânii parcă să-i zdrobească și o mână îi simți pielea
catifelată a pulpei dezgolite.

— Alex, șopti ea într-un târziu printre buze, ce-ai făcut, Alex?

— Taci… taci… taci…
— Ești al meu… numai al meu…
— Numai al tău…
Căzură primii stropi de ploaie mari, grei, plescăind fața lacului, apoi
se dezlănțui furtuna în rafale repezi, piezișe, făcând pădurea să
hăuie prelung în depărtare sub tunetele ce se prăvăleau unul după
altul din înaltul întunecat și rece.
 15

Locotenentul Mirescu raportase superiorilor săi despre prinderea

acelui individ în zona de frontieră care, nesupunându-se la somația
grănicerului, fusese împușcat mortal. Venise imediat de la unitate
o mașină cu maiorul Bota, însoțit de un căpitan, un procuror și un
medic și la câteva minute o altă mașină cu doi ofițeri de miliție. Se
făcuse cuvenita autopsie a cadavrului și se constatase moartea prin
împușcare, glonțul lovind aorta, decesul producându-se în mai
puțin de cincisprezece minute după o puternică hemoragie ce nu
putuse fi oprită în niciun fel, cu toată strădania locotenentului
Mirescu.
Cel ucis se dovedise a fi într-adevăr Raul Drăgan, nepotul contelui
Tegaș, evadat de sub escortă, în timp ce pleca de la procesul în care
fusese condamnat pentru falsul unor bilete de loz în plic. Nu se
putuse însă stabili dacă înainte de a ajunge în zona de frontieră în
bătaia puștii lui Tandin trecuse sau nu pe la coliba contelui și nici
dacă venirea lui aci era în legătură cu moartea lui Tegaș sau
intenționa într-adevăr să treacă granița, ca să scape de pedeapsa
ce i se dăduse. În afară de cei doi copii (unul dintre ei, Nică, îi
anunțase chiar pe grăniceri) nimeni din sat nu-l mai văzuse și nu
mai stătuse de vorbă cu el. Rămânea presupunerea fermă că,
petrecându-și multă vreme copilăria și tinerețea în satul de
frontieră, s-a gândit că-i sunt foarte familiare locurile din preajma
graniței și poate trece cu mai multă ușurință hotarul pe aci decât
prin altă parte. Apoi dacă se întâmplă să fie prins avea și-un alibi,
venise doar să-și vadă unchiul, nu era chiar un străin pentru sat și
orice om nu putea fi condamnat pentru că din când în când se
întoarce în locurile de care-l leagă amintirile adolescenței.
Un singur lucru nu putuseră stabili cei ce făcuseră cercetările: ce
însemnau ultimele cuvinte ale muribundului „averea mea…
nevastă-mea… Cina cea de taină… Tina”.
Se telefonase la București și, după două zile, venise răspunsul
referitor la familia lui. Raul Drăgan era căsătorit cu o anume
Iustina, funcționară, ce nu se afla în Capitală. Plecase prin O.N.T.
într-o excursie în străinătate pe ruta Budapesta, Praga, Berlin,
Varșovia, Liov, Odesa, Chișinău, București. Serviciul de trasee
internaționale al O.N.T.-ului confirmase eliberarea pașaportului și
plecarea femeii împreună cu un grup de turiști cu autocarul. În
timp ce soțul ei era arestat, ea înaintase cerere de divorț, nevoind
să mai fie căsătorită cu un om care o dezonorase prin infracțiunea
aceea condamnată penal. Deci, în mod sigur, Tina nu putea fi
altcineva decât Iustina, nevastă-sa, căreia în clipele de pe urmă i-a
strigat numele și care se mai constatase că nu era alta decât cea
gonită de Tegaș din castelul lui cu peste douăzeci de ani în urmă,
deoarece o prinsese făcând dragoste cu Raul. Cât despre cuvintele
în care muribundul vorbea de „avere”, pesemne că la mijloc era
vorba de casa din București ce avea să i se ia în urma sentinței de
condamnare, avere cu care trebuiau despăgubite fraudele comise
prin falsul biletelor la loz în plic. Mai rămânea însă dezlegarea
misterului ce-l presupuneau cuvintele. „Cina cea de taină”. De
bună seamă, la mijloc era vorba de cunoscutul episod din Biblie
prin care ni se înfățișează masa lui Isus împreună cu cei
doisprezece apostoli ai săi, apostoli printre care se găsea și Iuda,
perfidul, ce avea să-l vândă stăpânirii. Scena mesei, cu cei
doisprezece apostoli rânduiți în dreapta și în stânga lui Isus, a
constituit subiectul a numeroase opere celebre semnate de tot atât
de celebri pictori ai lumii Renașterii. Să fi posedat Raul Drăgan un
asemenea tablou celebru, bineînțeles sustras de undeva, dintr-o
galerie de artă? Vroia să treacă fraudulos frontiera, având poate
înțelegere cu cineva de dincolo care să-i înmâneze un asemenea
tablou? Plecase, poate, nevastă-sa să ducă în străinătate o
asemenea operă de artă de celebritate mondială? Cum, în ce fel
trebuie înțeleasă acea expresie „Cina cea de taină”? Care era
misterul ce-o învăluia și în jurul căruia erau ațintite acum toate
cercetările? Nu cumva contele Tegaș avea și el vreo legătură cu un
asemenea tablou valoros? Sau poate că era numai o parolă, o
simplă parolă cu care Raul Drăgan intenționa să-și croiască drum
liber dincolo, în străinătate, în relațiile pe care le-o fi stabilind în
cine știe ce împrejurări, relații în care misterioasele cuvinte biblice
constituiau doar confirmarea identității sale?
În inventarul lucrurilor din coliba contelui nu se afla trecut un
asemenea tablou sau icoană și nici printre hârtiile lui nu se
dovedise vreo indicație în acest sens. Rămânea numai să se
cerceteze apartamentul în care locuise Raul Drăgan la București,
lucru ce avea să se efectueze la înapoierea soției acestuia din
străinătate, acolo totul fiind încuiat.
Aci, în sat, anchetatorii practic nu mai aveau ce face. S-a autorizat
înmormântarea infractorului Raul Drăgan, iar plutonierul Patriche
a primit în continuare sarcina să se ocupe de cercetările în legătură
cu moartea contelui. Poate avea să mai iasă la iveală un indiciu, să
se mai descopere un martor, se mai auzea o vorbă aici, alta dincolo
care ar fi putut arunca o lumină cât de mică asupra misterioasei
sinucideri a contelui Tegaș. Cât despre Ilie Ciocârlan, încă arestat
la postul de miliție, acesta o ținea una și bună că într-adevăr a
primit niște bani și cureaua de piele galbenă de la băietanul acela
cu pălăria trasă adânc pe ochi, căruia i-a dat cheia bisericii, dar n-
avea nicio înțelegere cu el și nimeni nu putea dovedi că străinul ar
fi venit în sat în noaptea aceea ca să-l omoare pe conte. Ce avea cu
el? Ce rău îi făcuse? Vroise băietanul să ia ceva de la el și Tegaș se
împotrivise? Cel mult putea să-l sugrume, dar în niciun caz contele
nu se spânzurase singur, numai după porunca acelui băietan…
Vroise să fure ceva din biserică? Acolo toate erau la locul lor, nu
lipsea nici măcar un muc de lumânare…
Părea că lucrurile se liniștiseră, dar iată că într-o dimineață
bătrânul Trocan, fostul toboșar al satului, a venit cu noaptea în cap
la postul de miliție, a urcat cu greutate cele câteva trepte de piatră
de la intrare și a bătut la ușa pe care scria cu litere de-o șchioapă
pe un carton „Comandant”. A apăsat apoi pe clanță și a intrat în
odaia cu miros de var și gazolină, pe pereții căreia proaspăt spoiți
se vedeau câteva tablouri, o hartă a țării și câteva poze tăiate din
reviste ce înfățișau milițieni la instrucție, în serviciul de circulație,
la descoperirea unor urme de infractori și altele.
La masa lui, în fața unui dulap de fier cu ușile date în lături și în
care se vedeau pe rafturi mulțime de dosare, se afla plutonierul
Patriche. Era cu capul descoperit, descheiat la veston și scria ceva
de zor pe o coală mare de hârtie.
— Ei, ce vânt te aduce pe la mine, moș Trocane? înălța el privirea,
zărindu-l pe bătrânul toboșar stând lângă ușă cu pălăria în mână.
Stai, ia loc pe scaunul ăsta c-ai fi ostenit. Umbli, mă, nea Trocane,
cât îi satul de mare de parcă ai fi un flăcău, mama mă-sii de treabă!
Sau ai fost la vreo muiere prin părțile astea și acuma îți trecu prin
cap să-mi faci o vizită? râse Patriche dezvelindu-și cei doi dinți de
aur. Ei, ia să te aud!
Dar bătrânul care surzise de vreo câțiva ani stătea mai departe în
picioare, fără să se clintească și-l privea pe plutonier cu ochii mari
fără să înțeleagă ce vrea să spună.
— Te uiți la mine, bre, nea Trocane, de parcă am căzut acum din
lună! zise Patriche și lăsă tocul jos. Te-am întrebat cu ce-ți pot fi de
folos?
Bătrânul se dădu mai aproape de masă și întinse urechea, în semn
de ascultare, în timp ce-și molfăia gingiile uscate, de parcă ar fi
mestecat ceva în gură. Era netuns de multă vreme și părul alb, mult
rărit, îi cădea în plete pe ceafă și peste urechi, iar barba cu țepi albi
ca și ochii mici, albaștri, apoși, îi dădeau o înfățișare de mucenic.
Patriche, văzând că n-o scoate la capăt în niciun fel, se ridică, ocoli
masa și venind lângă bătrân strigă cât putu de tare la urechea lui:
— De ce-ai venit? te-am întrebat. Ce necaz ai? Ai auzit iar câinii ăia
lătrând sau cum șuieră sergenții din țignale? Că așa spune Maria
lui Vizante, că dumneata auzi mereu cum fluieră niște vardiști din
ăia vechi din țignale…
— Nu, nu mai aud de mult, domnule ofițeriu…
— Nu sunt ofițer, moș Trocane, unde vezi dumneata galoane de
ofițer?
Bătrânul întinse iar urechea.
— Galoane, zic, unde vezi? strigă Patriche să-și spargă plămânii.
— Oale? Ce oale?
— Galoane, bre, grade, uite ici pe umeri, zise tot mai tare Patriche
și prinse unul din epoleți arătându-i-l, unde vezi din alea de ofițer?
Eu sunt plutonier, nici asta n-ai aflat ce sunt, de când mă aflu în
satul ăsta?
— Da, da… aprobă bătrânul scărpinându-se în barbă, de parcă ar
fi înțeles ce-i spusese Patriche și era de acord cu el. Eu am venit să
vă spun că l-am văzut azi noapte pe domnul nostru Isus Cristos!
Patriche se dădu un pas înapoi și holbă niște ochi la bătrân cât
cepele. Să se fi scrântit toboșarul la cap încât să-i ia mintea razna?
Surd știa că era, dar de țicnit când s-o fi țicnit oare?
— Ce spui, moș Trocane, că ai văzut? țipă el la urechea bătrânului.
Pe domnul nostru Isus Cristos? Ce făcea, bre, venise în control la
biserica contelui?
— Da, da, la biserică…
— Ei, uite că fiul Domnului mai lipsea din satul nostru!
Zicând acestea, Patriche îl lăsă pe bătrân, se duse la fereastră și
privi o clipă pe uliță, socotind că n-are niciun rost să mai continue
conversația cu el, întrucât era limpede că moș Trocan la anii aceștia
putea născoci orice, luând visele drept lucruri adevărate. Dar, după
o clipă, dându-și seama că la mijloc poate fi totuși vorba de ceva
care să-i ajute în lămurirea unor lucruri legate de moartea contelui,
se întoarse, îl prinse pe bătrân de umeri și-l așeză ușurel pe scaun,
după care îi strigă iar la ureche să povestească în ce fel îl văzuse pe
Isus Cristos…
— Veneam, domnule ofițeriu, de la noru-mea din satul ăilălalt,
Coșara, începu el cu glasul tărăgănat, răgușit, tușind mereu în
pumn, veneam pe jos, era așa cam trecut de jumătatea nopții, și am
coborât dealu’ încet-încet în toiag, că de, am trecute de optzeci de
ani, și cum veneam pe poteca de lângă biserică, am văzut la
geamurile sfântului lăcaș pâlpâind niște luminițe, așa de parcă
ardea sticla, și atunci m-am oprit în loc, m-am pus în genunchi și
am prins a mă închina, și nu crezi că într-una din ferești am văzut
atunci chipu’ Domnului? Da, da, l-am văzut, uite așa cum te văd
pe dumneata… Parcă era zugrăvit pe sticlă, cu păru’ lung, cu
cămașa albă și avea și coroana de spini pe frunte… Da, da avea și
coroana de spini pe frunte…
Patriche începu să zâmbească, și-și zise că degeaba caută el să-l
socotească pe bătrân întreg la minte, tot așa e cum l-a bănuit, a
început să aibă vedenii, încât dacă umple satul cu veștile lui și mai
găsește și doi-trei proști să-l creadă ajunge celebru ca Petrache
Lupu de la Maglavit care, pe vremuri, a reușit să încredințeze
mulțime de naivi din țară, până și pe unii doritori de senzații din
Europa, că l-a văzut pe Dumnezeu care i-a redat graiul și a poruncit
să fie al doilea mântuitor al omenirii. Cum să-l vadă moș Trocan pe
Isus Cristos în fereastra bisericii? De unde până unde luminile
acelea? Desigur, astea sunt simple născociri, bătrânul și așa nu mai
vede nici la doi pași, a visat sau i s-a năzărit și a rămas cu imaginea
asta în cap pe care vrea s-o facă cunoscută și altora.
— …și cum am venit în sat și am spus la lume, urmă bătrânul
scărpinându-se iar în barbă, unii m-au crezut, alții ba, fiecare cum
li-e voia și credința da’ Maria lu’ Vizante, aia făr’ de ureche, a
început să mă ocărască și să mă facă ca pe o albie de porci, că cică
am bolânzât și să mă duc la balamuc, că de ce mint și caut să spurc
cu năroziile mele casa Domnului? Apoi am luat toiagul și l-am
zvârlit după ea, da’ ea mi-a zâs că o să mă opărească cu apă fiartă
dacă mai trec prin dreptul ogrăzii ei, că cică am făcut-o parșivă, dar
eu n-am grăit vorba asta, că nu mi-e aminte de ea și nici la știință
nu mă pricep… Așa că, domnule ofițeriu, am venit să lăcram pe
Maria lu’ Vizante care-și bate joc de bătrânețele mele, și-i slobodă
la gură, și mă pândește cu oala cu apă fiartă…
— Bine, moș Trocane, lasă, fii fără grijă, am să vorbesc eu cu ea, îl
asigură Patriche pe bătrân și-i întinse mâna, semn că i-a dat
ascultare și acuma poate să plece. Dacă nu se cumințește, la
judecată cu ea!
— Așa, așa, puneți-o la plată, întări moș Trocan. Să dea amendă
nepricopsita de ea!
— Unde dai și unde crapă! zâmbi Patriche și-l ajută pe bătrân să se
ridice de pe scaun.
— Da, da, cu apă, zise moș Trocan. Cu apă fiartă, n-ar mai răbda-
o pământul s-o rabde!
— Bine moș Trocane, umblă sănătos, ți-am spus, n-avea grijă, îl
mai asigură o dată Patriche și-l conduse până la ușă, ba îl ajută să
coboare și treptele de piatră ale clădirii, ca să ajungă cu bine în
uliță. Apoi zărind un copil ce încerca să înalțe un zmeu, îl chemă
și-l rugă să ducă de mână pe bătrân până acasă, că-i slăbit de
puteri și nici nu prea vedea bine.
Plutonierul Patriche n-ar mai fi dat importanță celor relatate de moș
Trocan, dar a doua zi dimineață, sergentul major Tănase, ajutorul
lui, se prezentă în cancelarie și-i raportă că nevasta factorului i-a
spus că în noaptea aceea și ea a văzut pâlpâind câteva clipe două
geamuri ale bisericii. Era așa de parcă cineva ar fi trecut cu o palmă
de lumină peste ele și pe urmă nu s-a mai văzut nimic. Se ducea
femeia spre Coșara, că-i născuse o cumnată, și ca să scurteze
drumul a apucat pe poteca de lângă biserică.
— Măi, Tănase, ăștia din sat au început să aibă vedenii mă, sau își
bat joc de noi?
Sergentul major nu zise nimic și înălță numai din umeri, în semn
că nici el nu știe ce să creadă. El personal n-a văzut așa ceva, a
raportat numai cele auzite de la nevasta factorului…
— Asta e o femeie de treabă, cu scaun la cap, vorbi gânditor
Patriche, dar dacă ea a văzut cu ochii ei lumina aceea pe geamurile
bisericii, înseamnă că ceva tot trebuie să fie în realitate…
Zicând acestea, Patriche rămase pe gânduri și începu să bată
darabana cu degetele pe tăblia mesei privind parcă absent pe
fereastră, afară în uliță. Într-un târziu, luând o hotărâre, zise:
— Măi, tovarășe Tănase, n-ai vrea să faci o pândă la noapte, acolo
în preajma bisericii? Hai, ce zici?
— Cum ordonați dumneavoastră, tovarășe plutonier! zise Tănase
luând poziția de drepți. Am să fac o pândă în jurul bisericii…
— Să vedem, poate e cineva care are interes să-și bată joc de
oameni, că la mijloc nu poate fi decât o bătaie de joc. Noi suntem
marxiști, măi, tovarășe Tănase, putem noi să credem în bazaconiile
alea?
— Nu putem, tovarășe plutonier. Am citit și-o broșură cu chestiile
astea…
— Păi, vezi? Pregătirea politică o ai, acum fii numai cu ochii în
patru. Te îmbraci țivil și-ți faci meseria…
— Câte ore fac pânda, tovarășe plutonier? întrebă Tănase care nu
se clintea din poziția de drepți.
— Stai și tu acolo până ce vezi că apare Isus Cristos sau luminile
alea…
— Isus Cristos, vă raportez nu poate fi, tovarășe plutonier, interveni
sigur pe el Tănase. Am citit în broșura aceea că…
— Lasă, măi, broșura acum, îi tăie vorba Patriche. Tu holbezi ochii
acolo, la geamuri și-mi faci un raport amănunțit cu tot ce-ai văzut.
Ce, crezi oare că eu dac-am zis de Isus Cristos, gata, sunt de acord
cu moș tăgârță ăla de toboșar? Noi presupunem că ar fi careva care
aduce cu Isus Cristos, ei, să, vedem cine-i ăla, dacă e bineînțeles.
Nevasta factorului n-a văzut decât lumini, așa că chipul lui Isus ar
putea fi numai o vedenie a toboșarului…
— Am înțeles, tovarășe plutonier. Voi fi atent și la Isus Cristos și la
lumini!
— Țivil, măi, ne-am înțeles?
— Așa cum ați ordonat dumneavoastră!
— Ei să te văd ce-ți poate pielea…
În dimineața zilei următoare, sergentul major Tănase intră în
cancelarie, luă poziția de drepți și raportă:
— Tovarășe plutonier, am executat ordinul dumneavoastră. Am
stat în pândă la biserică…
— Ei și? fu curios să afle Patriche, și, ridicându-se de la masă, vârî
mâinile în buzunare și veni în fața lui Tănase, privindu-l drept în
ochi. Ia spune…
— Vă raportez, n-a apărut Isus Cristos și niciun fel de lumină…
— Cât timp ai stat în pândă?
— Aproape patru ore, tovarășe plutonier.
— Cu ochii numai pe geamuri?
— Pe geamuri.
— Și… nimic?
— Nimic.
Patriche, tot cu mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor,
începu să se plimbe gânditor prin cameră, apoi stătu câteva clipe
la fereastră, după care se întoarse și zise:
— Ia dă-i în mă-sa, mă, de aiuriți, uite cum ne pierdem vremea de
pomana dracului, în loc să ne vedem de treburi mai importante…
— Cum ordonați dumneavoastră, tovarășe plutonier, vorbi
respectuos Tănase din poziția de drepți.
— Ce dracu să mai ordon, nu mai ordon nimic! răspunse supărat
Patriche și se așeză pe scaunul dinapoia mesei. Știi că e o vorbă de-
a noastră: dacă te iei după muște, ajungi la balegă. Gata,
concluzionă el, considerăm afacerea încheiată și să trecem la alte
chestiuni. Îi mai iei o declarație lui Ciocârlan ăsta și-i încheiem
dosarul, îl trimitem sub stare de arest la oraș, n-o să-l ținem aici
cât lumea și pământul. Așa s-a ordonat…
— Am înțeles, tovarășe plutonier, îi mai iau o declarație și-i închei
dosarul. Când îl înaintăm?
— Mâine.
— Am înțeles, mâine… Cine-l escortează?
— Păi din noi doi câți suntem aicea la postul ăsta, cine crezi că l-ar
putea escorta, hai? Popa Gherasim?
— Nu, dar…
— Ce „dar”… Îl escortezi tu, n-o să-l duc eu legat de la spate ditamai
comandantul postului, nu?
— Am înțeles, tovarășe plutonier.
— Păi vezi? De ce nu gândești politic, măi, tovarășe Tănase, hai?
Obrajii sergentului major, albi ca de fată, se împurpuraseră, o
sudoare rece îi îmbrobonise fruntea. Era aspru plutonierul
Patriche, îl știa, era și cam repezit, dar om drept ca el nu mai aflase
pe la celelalte posturi de miliție pe unde făcuse serviciul până
acuma, cel puțin așa i se părea lui.
— Gata, executarea!…
— Am înțeles, executarea…
Zicând acestea, Tănase ieși din cancelarie după ce salută
regulamentar și se duse în camera unde își avea masa lui de lucru.

În acest timp, la pichetul de grăniceri, în cancelarie, locotenentul

Mirescu aflase de la ostașii ce avuseseră în serviciul lor drum prin
preajma bisericii cam aceleași lucruri referitoare la geamurile
sfântului lăcaș ce parcă se aprindeau noaptea numai pentru câteva
clipe și apoi lumina aceea dispărea ca și când n-ar fi fost.
În fața biroului, în picioare, se afla soldatul Iuliu Covaci care, în
zori, venise din patrulare de pe itinerarul ce i se ordonase. Dormise
câteva ceasuri și, când se sculase, comandantul îl chemase la el să-
i raporteze în amănunt tot ceea ce văzuse. Biserica era în zona de
frontieră și orice lucru suspect îi interesa pe grăniceri în mod
deosebit.
— Covaci, începu Mirescu, de dimineață cum am venit mi-a
raportat caporalul Ștefănescu că azi-noapte, trecând pe itinerarul
ce l-ai avut stabilit, ai văzut o lumină în geamul bisericii. Este
adevărat sau nu?
— Adevărat, tovarăș locotinent, foarte adevărat, eu nu mințăsc…
— Ei, spune-mi mai pe larg tot ce-ai văzut, ca să-mi dau seama
cam despre ce poate fi vorba. Stai în repaos…
Iuliu Covaci începu să-și frământe mâinile și fața lui prelungă,
osoasă, cu pomeții obrajilor foarte proeminenți, prinse a se roși
nițel. Părea un școlar scos la tablă în fața profesorului care stă și se
gândește cum să înceapă mai bine expunerea lecției ca să nu
greșească. Mărul lui Adam când urca, când cobora pe gâtul slab și
lung, iar ochii priveau undeva un punct pe înălțimea tavanului.
— Ei, Covaci, te ascult…
— Tovarăș locotinent, raportez, începu el cu vorba lui moale,
tărăgănată, încât aveai impresia că-i este greu să scoată cuvintele
din gură. Eu raportez că noaptea ce-o trecut, eu veneam pe itinerar
către pichet, și cum veneam pe itinerar am ajuns, noa, la bisearică
și acolo la bisearică m-am uitat cătră ea, ca să văd ce și cum îi
bisearica, dară minten câțiva pași mai la vale am văz’t un bătrân ce
ședea, noa, în jenunchi, privea către bisearică și-și făcea cruci cu
mâna pe piept, apăi noa, m-am uitat să văd carele cumva îi nebun,
noa, de stă acolo noaptea în jenunchi și se roagă, uitându-să numa
cătră bisearică și când am trecut pe lângă el, apăi noa, m-am uitat
și eu cătră bisearică într-acolo unde vedea el și așa am văz’t
jeamurile cu un pic de lumină, noa, doară nu era aprinsă, numai o
țâr de lumină, și atuncea mi-am văz’t de drum, dar mai încolo
minten m-am oprit și am stat o țâr la pândă, să văd numa ce face
bătrânul ăla și l-am văz’t că s-o ridicat și o vinit și el la vale și când
o vinit la vale numa ce l-am oprit și l-am întrebat că ce-o văz’t acolo
unde se închina și mi-o spus, noa, că l-o văz’t pe Isus Cristos… Asta
e…
— Cum l-a văzut pe Isus Cristos? prinse a zâmbi Mirescu. Așa a
spus, că l-a văzut pe Isus Cristos?
— Apăi, doară că tocmai așa o spus, întări Iuliu Covaci. Eu nu vă
mințăsc.
— Dar cine era bătrânul acela, ai aflat?
— Apăi, cum nu, am aflat, că eu am mers cu el o țâr pe poteca
aceea, el numai s-o întâlnit cu un om și i-o spus de ce-o văz’t la
bisearică și omul acela mi-o zâs, făcând un semn cu mâna la cap,
că să nu pun sama pe mintea bătrânului că-i smucit o țâr la
glagorie…
— N-a fost cumva moș Trocan, toboșarul satului, adică fostul
toboșar?
— Că chiar așa o spus, că-i ăl de-o bătut aldat’ toba, noa, el o fost…
Mirescu rămase câteva clipe pe gânduri, după care spuse:
— Bine Covaci, poți pleca. Mai ai ceva de raportat?
— Nu, tovarăș locotinent.
— Poți pleca.
— Să trăiți.
Cum ieși soldatul din cameră, Mirescu ceru telefonistului Bădoiu
să-i facă imediat legătura cu șeful postului de miliție. Patriche
tocmai vroia să iasă pe ușă, îl aștepta gabrioleta afară, se ducea
până în satul vecin. Auzind telefonul zbârnâind, se-ntoarse, ridică
receptorul și recunoscu vocea locotenentului Mirescu.
— Să trăiți, ordonați, vă ascult, tovarășe locotenent.
Mirescu îi povesti tot ce aflase de la grănicerul întors în noaptea
aceea din misiune și-i ceru să-l cheme pe bătrânul Trocan, că
despre el era vorba, și să-l întrebe ce și cum stau lucrurile. Poate e
ceva în legătură cu moartea contelui…
— Când l-a văzut grănicerul pe bătrân, rugându-se acolo pe cărare,
tovarășe locotenent? întrebă curios Patriche.
— Azi-noapte.
— Uite al dracului dom’le! se miră Patriche. Înseamnă că noapte de
noapte ăsta a început rugăciunile la geamurile bisericii…
— Nu știu, nu înțeleg ce vrei să spui, zise Mirescu, ce-i cu bătrânul
ăsta?
— Tovarășe locotenent, moș Trocan a venit la mine acum trei zile,
într-o dimineață și mi-a spus că l-a văzut în noaptea ce abia se
sfârșise pe Isus Cristos în geamul luminat al bisericii, că le-a dat
de veste și câtorva din sat despre treaba asta și că una, Maria lui
Vizante, l-a făcut de două parale că om bătrân ce se află umblă cu
minciuni să-i îmbrobodească pe cei proști. El a venit s-o reclame pe
femeia asta că l-a amenințat că-l opărește cu apă fiartă…
— Când spui dumneata că s-a întâmplat toată treaba asta?
— Acum trei dimineți.
— Mie grănicerul mi-a raportat că l-a văzut azi-noapte.
— Da, întări plutonierul Patriche, înseamnă că acum trei nopți l-a
văzut cum spune el pe Isus Cristos în geamurile alea luminate și
bătrânul se duce mereu să se roage acolo. Ăsta-i un fel de Petrache
Lupu…
— O fi fost și alaltăieri noapte.
— Nu, alaltăieri noapte n-a fost, zise Patriche. A venit o femeie,
nevasta factorului să ne spună și ea de luminile acelea și l-am trimis
la pândă pe sergentul major Tănase, ajutorul meu, să vadă ce și
cum stă chestiunea…
— Și?
— N-a văzut nimic, nicio lumină, nicio vedenie și chiar că nu era
nimeni nici prin preajma bisericii…
— Dar nu te-ai interesat dumneata, zise Mirescu, de ce n-a mai fost
bătrânul și ieri noapte acolo?
— A fost bolnav, și acuma abia își trage răsuflarea. Cred că azi-
noapte a fost ultimul lui drum în fața bisericii. M-am întâlnit cu
noru-sa, se ducea la popa Gherasim, o trimisese bătrânul să-l
cheme să-i facă o slujbă…
— Uite ce-i, tovarășe plutonier, căută să încheie discuția
locotenentul Mirescu. Noi o să luăm măsuri serioase pentru
supravegherea bisericii, poate se ascunde cineva care vrea să treacă
granița, poate e în legătură cu moartea contelui, nu știm, facem
numai presupuneri, dar vom căuta să constatăm daca e ceva
suspect în legătură cu ea. Te rog și pe dumneata, întărește munca
de informare în sat și ține-mă la curent cu tot ce afli. N-aș vrea să
avem surprize. S-au întâmplat atâtea lucruri și trebuie neapărat să
dăm de capătul unui fir ca să se lămurească povestea asta.
— Am înțeles, tovarășe locotenent.
— Mulțumesc și la revedere!
— Să trăiți!
 16

Chiar în ziua aceea, după ce a luat masa, locotenentul Mirescu s-a

dus și a făcut o vizită preotului Gherasim, acasă la el. Era cam pe
la ceasurile patru după prânz, se lăsase o zăpușeală încât căldura
te muia din picioare nu alta, aerul era greu, încins, sufocant și
câinii stăteau tolăniți în umbra gardurilor, cu limbile scoase,
răsuflând din greu, moleșiți, le era și lehamite să mai latre pe
cineva.
Preotul avea o casă destul de frumușică, încăpătoare, cu patru
camere și în față cu o verandă în jurul căreia se ridicau pe ațe zorele
alături de „regina nopții”. Deschizând poarta, ca să ajungi la
treptele verandei, treceai mai întâi prin livada cu pomi fructiferi,
mai precis pe sub o arcadă de viță de vie, un tunel umbros și
răcoros, foarte bine venit, acum în zilele cu arșiță. Preoteasa murise
în urmă cu câțiva ani la spital în urma unei operații de ulcer (se
internase în ultima clipă, când nu se mai putea face nimic) și
preotul se gospodărea acuma singur. Din când în când îl mai ajuta
o bătrână din sat, iar înainte de a fi arestat, Ilie Ciocârlan mai
spărgea un lemn sau dregea un gard, săpa via sau curăța livada,
când avea vreme și nu era ocupat cu orânduiala în biserică.
Când Mirescu intră în curte, preotul Gherasim, slab și înalt, cu fața
suptă, barbă mare, albă și ochi albaștri, numai într-o cămașă și
pantaloni de doc, cenușii, se întorcea în clipa aceea de la stupii de
albine ce-i avea în spatele casei, în mână cu niște rame de faguri și
un lighean smălțuit.
— Bucuroși de oaspeți? întrebă Mirescu de departe, venind pe sub
bolta umbroasă a viței de vie.
— Bucuroși, bucuroși, mai ales când oaspeții ne vin așa rar în vizită!
zise preotul și lăsând pe pălimarul verandei ramele și ligheanul, își
șterse repede palmele de pantaloni și veni în întâmpinarea
ofițerului. Poftiți!
Mirescu dădu mâna cu preotul și cu batista începu să-și șteargă
fruntea de sudoare.
— Cald părinte, foarte cald, zise el luându-și cascheta de pe cap.
— Și dumneavoastră umblați așa încheiați la nasturi, în tunică, în
cizme…
— Datoria părinte, ce să-i faci? zise Mirescu deschizând larg
brațele. Totdeauna militarul a trebuit să fie exemplu de ordine chiar
și-n îmbrăcăminte…
— Asta așa este. Dar luați, vă rog, loc… Paraschivo! se întoarse
preotul și strigă către odăile răcoroase, adă te rog repede două
scaune la masa asta.
În fața verandei, sub vița de vie, la umbră, era o masă pătrată
acoperită cu tablă zincată.
— Masa o țin tot timpul afară, poate să plouă pe ea cât o vrea, e
acoperită cu tablă, dar scaunele le țin înăuntru, se strică de apă,
se scuză preotul și se duse în întâmpinarea unei bătrâne cocârjate
care tocmai se opintea încercând să treacă pragul ușii de la
verandă, în brațe cu două scaune. Stai, Paraschivo, stai femeia lui
Dumnezeu să te ajut și eu… Adă și o față de masă și după aia repejor
în pivniță după o ulcică de vin…
— Părinte, mulțumesc, nu beau, se scuză Mirescu.
— N-ați stat oare la masă? se întoarse părintele către ofițer. Luăm
și o gustărică, să meargă vinul…
— Chiar de la masă vin, răspunse Mirescu.
— Atunci e numai potrivit, tovărășiile locotenent, zise părintele și-i
puse mâna pe umăr. Lasă, că dacă vii așa rar pe aici, baremi dacă
te prind să te cinstesc cum se cuvine…
— N-am timp părinte, se scuză din nou Mirescu, serviciul ăsta al
nostru la graniță e de așa natură încât trebuie să stai cam tot
timpul acolo…
— Și duminica?
— Și duminica. Ce, duminica nu se păzește hotarul?
— Aveți dreptate…
Preotul Gherasim întinse repede fața de masă, din pânză albă de
casă, cusută cu flori în arnici și îndată se înfățișă și bătrâna cu o
cană mare de vin din pământ smălțuit și două pahare.
— Mai are nevoie de ceva sfinția ta?
— Nu, vezi-ți de treabă, Paraschivo…
— Sărut mâna…
Părintele turnă în pahare un vin rubiniu, rece, a cărui aromă se
răspândi pe dată sub bolta umbroasă a viței de vie. Întinse un
pahar ofițerului, el luă pe celălalt și ciocni:
— Să vă dea Dumnezeu sănătate, dumitale și doamnei directoare,
să trăiți…
— Mulțumim, părinte, zise Mirescu și bău nițel din pahar. Oho,
exclamă el, un vin strașnic…
— E făcut de mine, din via asta de ne ține umbră. Viță bună, de soi,
dar o și îngrijesc, îmi place. Pentru mine, pentru casă. Cât iese, îmi
ajunge de la un an la ălălalt an…
Băură, apoi părintele povesti că face treabă bună și cu stupii de
albine, are vreo douăzeci în spatele casei, dau miere faină, numai
zahăr, și-i galbenă ca aurul. Are o fată măritată cu un doctor tocmai
la Ploiești și pentru cei doi nepoței trimite, în fiecare toamnă, să aibă
pe iarnă aproape zece borcane. Mai oprește și el câteva kilograme și
restul de miere o vinde celor care au trebuință. Se interesă apoi,
dacă locotenentul știe ceva mai nou în legătură cu Ilie Ciocârlan, că
el, preotul, n-a mai aflat nimic, iar Patriche, șeful postului de
miliție, refuză să-i dea vreo lămurire. Era Ilie ăsta bețivan nevoie
mare, scandalagiu fără pereche, dar când nu i se urca vinul la cap
era om muncitor, cu tragere de inimă, ascultător și supus, dar, de,
a avut și el necazurile lui, ba cu pușcăria, ba cu nevasta care i-a
plecat din ogradă și câte altele și de aceea, ca să uite de tot, a dat
în patima beției. Nu-l crede cu nimic vinovat sau să aibă vreun
amestec în chestiunea cu moartea contelui…
Foarte delicat, Mirescu îi spuse preotului că nu cunoaște în ce
stadiu se mai găsește cazul lui Ciocârlan, deoarece ancheta o face
miliția și ei răspund de mersul cercetărilor. Preotul spuse apoi că a
aflat de prinderea lui Raul, nepotul contelui, și-și arătă
dezaprobarea față de furtișagurile săvârșite de acesta prin
București.
— Îl știu de mic, tovarășe locotenent, adăugă preotul, îndemnându-
l pe Mirescu să golească paharul, dar spun drept, mie niciodată
omul ăsta nu mi-a făcut o impresie prea bună. Un fel de băiat de
bani gata, crescut fără griji și fără necazuri pe banii contelui… Asta
de mult, când era contele în putere financiară…
— El îl ajuta în ultima vreme pe conte, zise Mirescu. Îi trimitea bani.
— Da, într-adevăr îi trimitea, dar ce-i trimitea era o nimica toată,
zise preotul dând a lehamite din mână. Bietul domnul conte, ca să-
și ducă zilele de azi pe mâine, îl țineam mai mult din mila bisericii.
Îl știu de mult, a fost om bun, el a ridicat sfântul lăcaș din banii lui,
n-a făcut rău la nimenea, cu nimeni nu s-a gâlcevit sau să fi avut
vreun necaz cât de mic… Așa că moartea lui venită ca un trăsnet
m-a surprins. La început nici nu mi-a venit să cred… Mă chemase
mai înainte cu câteva zile să-i citesc un maslu…
Mai vorbiră despre recoltă, că grâul crește mare și frumos și nici
porumbul nu e mai prejos, despre una, despre alta și la sfârșit,
Mirescu își anunță scopul vizitei sale. Câteva nopți la rând s-au
văzut niște luminițe la una sau două dintre ferestrele bisericii, sau
poate la mai multe, deocamdată atâta se știe și l-ar interesa să afle
ce crede sfinția sa, preotul, despre treaba asta.
— Tovarășule locotenent, zise preotul liniștit, semn că nu era o
noutate pentru el vestea adusă de ofițer, am auzit și eu oamenii
vorbind despre chestiunea asta, ba unii dintre ei chiar m-au
întrebat dacă la mijloc nu-i vreo minune dumnezeiască…
— Și?
— Nu pot să spun nimic, pentru că n-am văzut nimic, asta este,
răspunse el desfăcând larg brațele. Dacă n-am văzut, n-am văzut!
— Cine ține acuma cheia bisericii?
— Eu. De când s-a întâmplat povestea aceea cu nenorocitul de
Ciocârlan, numai eu o țin. Așa m-am angajat și în fața tovarășului
plutonier Patriche, că dânsul mi-a dat ideea s-o țin numai eu și să
răspund eu de biserică…
— Cine face acuma curățenie acolo?
— Cine se găsește, dar de cele mai multe ori Paraschiva, femeia asta
de mă ajută pe-aici la gospodărie. Însă, să știți că totul se face în
prezența mea, eu fiind de față. Mă duc, descui, ea mătură, scutură
preșurile, șterge praful, eu îmi fac de lucru prin altar, mai pun
registrele la punct, că registrele bisericii le țin acolo…
— Nu vă supărați că am o bănuială, zise Mirescu cu oarecare jenă
și puse mâna pe brațul preotului, dar știți, noi așa suntem, trebuie
să presupunem fel și fel de variante până ce anumite dovezi le
răstoarnă, anulează prezumțiile astea și vin să ne îndrepte pașii pe
drumul cel bun al adevărului…
— Mă rog, meseria dumneavoastră, se arătă binevoitor preotul. Vă
ascult…
— Nu cumva se ascunde cineva în biserică?
Părintele Gherasim rămase de-a dreptul stupefiat; făcu ochii mari,
înălță sprâncenele, buzele i se strânseră de uimire, iar mâna ce
ținea paharul începu a-i tremura ușor, nervos, fără oprire.
— Bineînțeles, mă gândesc, urmă Mirescu, care sesizase brusca
frământare a preotului, că s-o fi ascuns cineva în biserică fără știrea
dumneavoastră, cineva care urmărește un scop anume…
— Când să se ascundă? silabisi preotul, arătându-se total
contrariat de presupunerile ofițerului.
— Uite, bunăoară într-o zi, să zicem că după ce ați terminat slujba,
acela a rămas în biserică. Nu l-a văzut nimeni, nu l-ați văzut nici
dumneavoastră. Și știți, vorba aceea, hoțul nedovedit e om cinstit!
S-a ascuns, deci, poate că de atunci intră și iese mereu, ziua sau
poate mai mult noaptea, nu știu, e o simplă presupunere, sau poate
că a intrat fără gând să mai iasă în văzul lumii, și-a făcut un culcuș
undeva în biserică și așteaptă momentul potrivit să-și pună planul
în aplicare. Dacă intră și iese, presupun că scopul lui nu e să facă
din biserică un adăpost, ci meșterește ceva pe acolo, umblă să fure
ceva, să vă păgubească cu ceva. N-ați observat nimic suspect în
ultima vreme în biserică? Nu vă lipsește nimic de acolo?
— Nimic, răspunse preotul înălțând din umeri tot cu ochii mari, de-
a dreptul uluit de cele ce-i auzeau urechile. Toate lucrurile sunt la
locul lor…
— Precis?
— De, știu eu? desfăcu el larg brațele. Vezi dumneata, mie dacă nu
mi-a trecut prin cap treaba asta, că n-am știut că se poate întâmpla
așa ceva, n-am dat importanță, n-am luat seama cum trebuie…
— Aveți obiecte de valoare acolo?
— Sunt câteva. E vorba de-o biblie copertată în piele, cu colțare de
aur, donate de contele Tegaș, apoi candela de sub icoana cu Ochiul
lui Dumnezeu, tot din aur, donată tot de el, am acolo câteva
lingurițe de argint, o tavă tot din argint…
— Astea toate sunt la locul lor?
— Cel puțin până am fost eu alaltăieri la biserică erau acolo…
Mirescu rămase câteva clipe pe gânduri, apoi zise:
— Părinte, știi ce? Vrem să facem un control în interiorul bisericii,
să ne convingem care-i adevărul, ne puteți însoți în seara asta?
— De bună seamă!
— Mă gândesc că e vreunul care vrea să treacă granița, s-a ascuns
undeva în biserica, poate în balconul corului, în clopotnițele din
turla centrală, de, știu eu? E bine să controlăm, să vedem cum stă
chestiunea, cu ocazia asta vedeți și dumneavoastră dacă vă lipsește
ceva și după aceea vom lua și alte măsuri, bineînțeles dacă se repetă
povestea aceea cu luminițele… Știți, le-au văzut oamenii din sat, le-
au văzut de vreo două-trei ori și grănicerii de la pichetul meu, e
ceva necurat la mijloc. Nu vă supărați, nu?
— Vai de mine, puse preotul palmele pe piept, vă stau cu bucurie
la dispoziție…

În după-amiaza aceea, cam pe la scăpătatul soarelui, Mirescu

împreună cu Alexandru și încă doi grăniceri, avându-l cu ei și pe
preotul Gherasim au intrat în biserică și au controlat fiecare colțișor
cu de-amănuntul, fără însă să descopere pe careva. S-au uitat prin
altar, unde era crucea masivă de marmură albă chiar în mijloc și,
pe care era prins trupul lui Isus Cristos răstignit, lucrat din bronz,
cruce, se spune, lucrată tot de Luigi Darini; s-au urcat apoi pe
treptele de scândură, sus, în balconul corului, s-au uitat pe sub
băncile de acolo, s-au urcat și în clopotnița mare, apoi în cele două
mici, au revenit după aceea și au dat roată pe sub stranele de lângă
pereți, dar ce n-au controlat?
— Biblia aceea cu colțare de aur e la locul ei, părinte? întrebă într-
un târziu Mirescu transpirat de atâta scotocire.
— Da, e la locul ci.
— E cea originală pe care v-a dat-o contele Tegaș?
— Exact aceea este. Uitați, are și semnătura lui autograf pe coperta
interioară…
— Dar candela de care vorbeați?
— Priviți-o intactă sub Ochiul lui Dumnezeu…
— Nu v-a înlocuit-o careva?
— Stați să mă uit…
Preotul se duse în altar, luă un scaun, se urcă cu greutate pe el, își
puse ochelarii și privi atent cupa candelei.
— E candela donată de contele Tegaș. Are inițialele lui pe ea, așa
cum am primit-o…
— Bine, vă mulțumim, să mergem, propuse Mirescu.
Dar pe când se pregăteau de plecare și preotul Gherasim era ocupat
cu închiderea unor registre în dulapul din altar, Alexandru se
aplecă și luă de lângă iconostasul din stânga un băț de chibrit pe
jumătate ars.
— Ce este, ce-ai ridicat de jos, Ștefănescule? îl întrebă Mirescu,
apropiindu-se.
— Un băț de chibrit.
— Ți se pare suspectă prezența lui?
— Da.
— De ce?
— Vreau mai întâi să pun câteva întrebări părintelui, îmi permiteți?
— Te rog chiar…
Preotul Gherasim tocmai ieșea din altar, cu lanțul de chei în mână,
pregătindu-se să-l bage în buzunarul anteriului.
— Nu vă supărați, vreau să vă pun câteva întrebări, i se adresa
Alexandru și-i ieși în întâmpinare.
— Cu toată plăcerea, tovarășule gradat…
— Când ați oficiat ultima slujbă în biserică?
— Duminică dimineața…
— La slujbă, bineînțeles că se aprind lumânări, ard toate sfeșnicele
astea, nu?
— Desigur…
— Lumânările ard numai în sfeșnice, altundeva nu? De pildă la
marele candelabru…
— Numai în cele două sfeșnice de lângă iconostasuri, tovarășule
gradat. Marele candelabru e luminat electric, după cum se poate
observa. Prin grija domnului conte, satul ăsta s-a bucurat de
lumină încă de acum treizeci și ceva de ani. A avut niște relații prin
parlament, ceva rude sus-puse mi se pare, și din rețeaua principală
care alimentează orașul s-a tras și aici un fir pentru biserică, castel,
primărie, postul de jandarmi…
— Bun, vă mulțumesc foarte mult pentru explicații, zise Alexandru
și se duse lângă Mirescu, cu bățul de chibrit pe palmă. Tovarășe
locotenent, zise el, slujba a avut loc acum patru zile, ori acest
chibrit a fost aprins cel mult acum două zile. Observați scrumul…
Mirescu luă chibritul din mâna lui Alexandru, veni în dreptul uneia
dintre ferestre, îl duse la nas mirosindu-l, apoi îl cercetă cu atenție
și încercă să-l frământe între degete. La urmă zise:
— Nu cred că noi, aici, putem stabili data când a fost aprins acest
chibrit, vorbi locotenentul cam sceptic, continuând să privească
bățul pe jumătate ars. Ori două zile, ori patru nu putem delimita
exact când a fost scăpărat. Poate că a fost aprins duminică și zvârlit
aici de cel care are în grijă la slujbă lumina sfeșnicelor. Într-adevăr,
scrumul e proaspăt după cum spui dumneata, dar cum putem ști
cât se păstrează prospețimea scrumului? În orice caz, descoperirea
dumitale trebuie să ne rețină atenția…
Când au ieșit din biserică, Mirescu i-a spus preotului Gherasim, că
în interesul descoperirii acelui mister ce planează în jurul
luminițelor, e bine să-i dea cheia ca să-și facă și grănicerii una la
fel. Dacă se întâmplă ceva, trebuie să intre în orice clipă și cât mai
repede în biserica sa-l aresteze pe presupusul infractor.
— V-o dau chiar pe aceasta, zise preotul care arăta foarte multă
înțelegere pentru strădania grănicerilor. Eu mai am una. De când
mi-a pierdut-o Ciocârlan pe cea dintâi, după exemplarul al doilea
mi-am mai făcut una…
— Și încă o chestiune, părinte, îi atrase Mirescu atenția, în timp ce
preotul încuia biserica. Vă rugăm să nu spuneți nimănui despre
vizita noastră în astă-seară aici și care a fost scopul ei, da?
— Vă asigur cu toată certitudinea, tovarășule locotenent. Poftiți, vă
rog, cheia.
— Vă mulțumesc și să sperăm că lucrurile se vor limpezi.
— Să v-audă Cel de sus!
Mirescu luă cheia, i-o dădu lui Alexandru s-o țină la el și împreună
cu ceilalți doi grăniceri plecă spre pichet după ce mai întâi dădu
mâna cu preotul. Dar nu făcură decât câțiva pași, că locotenentul
se opri și zise:
— Ștefănescule…
— Ordonați!
— Știm cum am lăsat interiorul bisericii, cunoaștem locul fiecărui
obiect, cheia o avem la noi, deci putem intra oricând. Știi ce
propun? Rămâi te rog de pază aici, undeva în apropiere și
supraveghează ușa bisericii. Să vedem cine intră și cu ce scop. Dacă
intră careva în seara asta…
— Sau poate că iese careva? își dădu cu părerea Alexandru.
— De unde să iasă?
— Din biserică.
— Păi, n-am controlat noi biserica? se miră locotenentul. N-am
umblat prin toate cotloanele și n-am găsit nimic? L-o fi creat cumva
sfântul duh sau l-a născut fecioara Maria?
Alexandru începu să râdă.
— Măi, se vede că ești amorezat lulea! îl luă Mirescu pe după umeri.
De când stai de vorbă cu o profesoară de literatură ai început să ai
imaginație…
— Până când fac pânda asta?
— Până după miezul nopții. Aoleu, dar n-ai mâncat, își aminti
Mirescu. Îți trimit pe careva cu mâncare…
— Nu, nu trimiteți, tovarășe locotenent, se împotrivi Alexandru.
Dacă ne tot învârtim pe aici, prin jurul bisericii poate atragem
atenția ăluia care intenționează să intre. Rămân pe loc, îmi caut o
ascunzătoare foarte bună și după miezul nopții vin la pichet…
— Știi parola din seara asta.
— O știu…
— Rămâi cu bine atunci, și fii cu ochii-n patru…
— Am înțeles.
— Te las pe dumneata în pânda asta, ca să ne lămurim o dată dacă
se văd sau nu luminițele acelea, adăugă Mirescu. Mi-a raportat
Covaci, mai apoi Brândușe, dar uite că șeful postului de miliție l-a
pus și el pe ajutorul lui la pândă și acela n-a văzut nimic. Dumneata
ești un băiat serios și poți să-ți dai seama dacă e ceva în neregulă,
sau sunt numai niște sclipiri ale geamurilor care unora li se par
cine știe ce bazaconii…
— Da, dar le-au văzut și grănicerii noștri…
— Cine știe cum le-au văzut și ei! arătă neîncrezător Mirescu. Au
auzit poate oamenii că e vorba de un chip și niște luminițe și când
au privit geamurile în razele lunii imaginea era pe jumătate
formată… Ei, te las cu bine…
— Să trăiți. La o rachetă roșie cu trei stele în caz că e ceva, trimiteți
ajutoare.
— Nicio grijă…
Rămas singur, Alexandru stătu o clipă locului până ce Mirescu și
cei doi însoțitori coborâră poteca la vale către pichet, apoi se
întoarse, apucă pe cărare în sus și, după câțiva pași, sări șanțul și
intră într-un lan des de grâu. Își căută un loc mai potrivit pentru
pândă și încercă să vadă dacă de aici poate cuprinde cu vederea
atât biserica cât și o parte din împrejurimile ei. Într-adevăr, locul
era cât se poate de bun. Se așeză, așadar, pe trunchiul răsturnat al
unui fag, doborât de furtună și în primul rând controlă dacă
încărcătorul e așezat bine în automat. Avea la el și o rezervă bună
de cartușe, așa încât în caz de nevoie putea acționa singur un timp
mai îndelungat până ce aveau să-i vină ajutoare. Un lucru îi lipsea:
lanterna. Curând se lăsa noaptea, iar dacă va trebui să intre în
biserică n-avea la îndemână o sursă de lumină cu care să
scotocească prin toate colțișoarele. Dar poate că nu va fi nimic, își
zise. Cine ar putea folosi biserica drept adăpost, până ce găsește
momentul potrivit să treacă frontiera? Cât privește geamurile
luminate, avea dreptate locotenentul Mirescu, poate că era o
sclipire a lor în razele de lună și atâta tot. S-au luat toți după
neroziile bătrânului acela, Trocan, și-au început s-o țină una și
bună că la mijloc e ceva necurat și misterios…
Soarele trecuse de mult către asfințit, coborând după coama
împădurită a dealului. Se făcea simțită ușoara răcoare a amurgului
ce cuprindea tot mai mult depărtările. Jos, în vale, se vedea satul
tupilat după coroanele bogate ale salcâmilor și nucilor, iar mult mai
către dreapta se zărea pichetul, clădire singuratică în câmpul larg,
fără măcar un clin în toată cuprinderea lui. Se deslușea de aci, de
pe deal, foișorul observatorului, înălțat asemenea unei sonde,
dincolo de acareturile ce mărgineau pichetul. Se vedea și lacul,
mare, liniștit, înconjurat de lanurile de lucernă și grâu, și Alexandru
stărui mult cu privirea într-acolo, să găsească undeva salcia de la
marginea apei sub care își petrecuse câteva duminici alături de
Dorina. O găsi, era în partea dinspre nord a lacului și mai departe
de ea se ghicea șoseaua ce ducea spre „Crăița”… „Ce-o face Dorina
la ora asta? se întrebă el și-și privi ceasul de mână. Desigur e acasă,
citește sau își, întocmește programul de școală pentru mâine. Sau
poate că face mâncare, ori se ocupă de grădina din fața casei. Poate
udă florile, că a trecut căldura soarelui, acuma se lasă amurgul…”
Îi era dor de ea și își dădea seama că din clipa ultimei lor îmbrățișări
sub acoperământul de frunze al salciei se legaseră pentru
totdeauna în puterea unei iubiri trainice. Ea s-a ridicat atunci de
jos cu ochii triști, umezi, plânși, dar în privirea lor pâlpâiau luminițe
atât de vii și de strălucitoare, încât îi aureolau întregul chip într-un
zâmbet de împăcare și mulțumire. A plecat apoi ochii, nu îndrăznea
să-l privească pe Alexandru, se simțea vinovată poate față de
propria ei conștiință, dar în felul cum s-a lipit de pieptul lui
cerându-i ocrotire, el a înțeles că acceptase din primele clipe
împlinirea dragostei lor. A încercat să-i spună ceva, dar ea l-a rugat
să tacă, să nu-i vorbească în niciun fel, s-o lase cu gândurile ei, un
minut, două, poate mai mult, dar s-o lase așa, să stea ghemuită la
pieptul lui, acolo în picioare, strânși lipiți de tulpina salciei, înveliți
cu pledul, cu grijă să nu-i ude ploaia, ferindu-se de stropii ce
răzbeau când și când prin desișul frunzelor. El i-a împlinit dorința
și a lăsat-o în legănarea gândurilor ei multă vreme, până ce s-au
auzit sus, în frunzarul umed, clipocind ultimii stropi de ploaie.
Și părul ei mirosea a floare de tei, a lucernă crudă, a levănțică abia
culeasă de pe câmp…
Alexandru își amintea toate acestea acum, aici, în locul acesta
singuratic, pustiu, departe de sat, la câteva zile de la duminica pe
care n-avea s-o uite niciodată… Rupsese un fir de grâu, îl mesteca
în gură, savura amăruia tulpină și aștepta să se lase noaptea. În
vale, amurgul învăluia tot mai mult în marama-i cenușie satul
căruia abia de i se mai ghiceau casele…
Cât să fi stat așa în așteptare, la pândă, nu-și putea da seama. Ceea
ce știa era faptul că de la începutul serii nimeni nu s-a apropiat de
biserică, n-a trecut picior de om prin preajma ei, nici măcar pe
poteca ce scurta drumul spre Coșara. O liniște ca pe întinsul unei
ape domnea în jur. Într-un timp s-a auzit numai huruitul unei
căruțe pe drumul către „Crăița”, dar și acela s-a stins curând și
liniștea a rămas să stăpânească din nou noaptea. Apoi s-a deslușit
lătratul unui câine… Și cântecul unui om, departe în vale, pe ulițele
satului ascuns în întuneric. Și din nou liniștea aceea adâncă și
gravă în care numai greierii țârâiau neîntrerupt printre ierburi ca
niște țignale ale pământului. Nu era lună, cerul era negru ca
păcura, nici urmă de stea nu se zărea în înaltul lui, și Alexandru,
ca să aibă mai bine sub priviri biserica, plecă după o vreme pe
brânci prin lanul de grâu și veni numai la câțiva pași de zidurile
groase ale lăcașului de închinăciune, târându-se ușor și neobservat,
ca un șarpe prin iarbă.
Stătu un timp în locul acela, cu ochii numai către ferestre și cu
urechile ciulite în așteptare, apoi deodată tresări, de parcă l-ar fi
împuns careva în spate cu cuțitul. Pe trei din geamurile bisericii
aflate chiar în dreptul lui, prinse a juca câteva clipe o lumină la
început mai puternică, apoi din ce în ce mai ștearsă, până ce se
stinse în pâlpâiri scurte așa cum se și aprinsese. Imediat Alexandru
se ridică în picioare și alergă către ferestrele bisericii. Puse piciorul
pe-un brâu gros de ciment ce înconjura construcția, se prinse
zdravăn cu mâna de burlan, se înălță cât putu pe vârfuri și căută
să privească în interiorul bisericii. Nu se zărea nimic. Nici nu se
putea zări ceva. Geamurile erau prăfuite, iar în biserică era o beznă
s-o tai cu cuțitul…
Se duse atunci și încercă ușa bisericii. Era încuiată… Nu, nu
putuse intra nimeni, ochii lui nu s-au dezlipit de cele trei trepte de
la intrare, de ferestre, de nimic. Ocoli o dată zidurile clădirii, cu
speranța că poate descoperă ceva care să-l ajute să înțeleagă faptul
că cineva intrase pe una din ferestrele laterale în partea cealaltă a
bisericii. Dar osteneala îi fu zadarnică, nu află nicio urmă, nimic
nu putu să-i întemeieze nici cea mai mică bănuială…
Atunci înălță pistolul de semnalizare cu rachete și trase.
O dâră de lumină se duse fâșâind către cerul întunecat și apoi într-
o arcuire largă trei stele roșii începură să coboare în plutire lină
către pământ.
Alarmase pichetul.
În mai puțin de zece minune sosi mașina, condusă de Mitrică și din
ea se dădu repede jos o echipă de grăniceri împreună cu
locotenentul Mirescu. Ofițerul avea într-o mână automatul, în
cealaltă lanterna.
— Ce-i, Ștefănescule, ce s-a întâmplat? întrebă el mai mult șoptit.
Ai descoperit ceva?
— Tovarășe locotenent, am văzut și eu luminițele acelea…
— Cum, domnule, e totuși adevărat? se arătă foarte mirat ofițerul,
dându-se un pas înapoi. Cine dracului le-a aprins? N-a intrat
nimeni în biserică?
— Absolut nimeni…
— Asta-i bună! zise el și-și dădu cu un gest repezit cascheta pe
ceafă. Va sa zică controlăm biserica de la cupole la podea, o
încuiem, nu intră nimeni și totuși cineva e înăuntru și luminează
geamurile. Zău, dacă mai înțeleg ceva! Se întoarse apoi către grupul
de grăniceri ce-l însoțeau și ordonă cu glas scăzut: — Înconjurați
biserica. Faceți așa cam la douăzeci de pași în jurul ei un cerc. Cum
îl vedeți pe unul sărind pe geam și fugind, somația reglementară și
în caz de nesupunere, foc! Ne-am înțeles? Executarea! Dumneata,
Ștefănescule, vino cu mine. Mai ai cheia de la ușă?
— E la mine.
— Treci și deschide… Deschide, dom’le, să văd și eu minunea!
Mirescu așteptă până ce militarii luară dispozitivul ordonat, apoi
armă automatul, și porni după Alexandru. Acesta se apropie de ușa
bisericii, introduse cheia și deschise. Apăsă ușor clanța și dădu tot
atât de tare ușa la perete. Dinăuntru venea un miros de ceară arsă,
de aer stătut, de tămâie și ziduri vechi, cu tencuiala umedă.
Vru să treacă apoi pragul, dar Mirescu îl apucă puternic de braț.
— Nu așa, șopti el. Trebuie să oferim aceluia care-l presupunem că-
i înăuntru și că ne așteaptă cu pistolul întins o țintă cât mai mică.
Intră pe brânci…
Alexandru se supuse, se aplecă și trecu pragul bisericii. Îndată
după el urmă și Mirescu. Se strecurară apoi cu pas ușor prin
pronaos și se opriră în pragul ușilor acestuia, deschise larg la
perete. Se dădură unul în dreapta, celălalt în stânga zidurilor.
Mirescu aprinse lanterna și de aici plimbă fasciculul de lumină mai
întâi pe fața altarului, după aceea de-a lungul pereților, pe sub
strane, pe lângă iconostasuri, peste tot. Somă apoi puternic, încât
glasul lui căpătă în imensitatea și rezonanța bisericii duritatea
dangătului unui clopot:
— Cel care ești în biserică, dă-te la iveală cu mâinile sus și lasă
orice armă de-o parte!
Vocea lui se pierdu în ecouri grave sub bolțile înalte și reci, apoi se
stinse încet ca o părere. Așteptă câteva clipe și văzând că nu se
produce nicio mișcare, repetă somația încă de două ori, după care
îi făcu semn lui Alexandru să stea cu automatul în supraveghere,
protejându-l de orice atac neașteptat din ungherele întunecate, iar
el mergând aproape lipit de pereți plecă să cerceteze mai întâi
altarul. Călca în vârful picioarelor, încet, pipăind cu mâna înainte,
se împiedică de-un preș răsucit, gata să cadă, dar se stăpâni pe
dată și porni înainte – nu vedea nici măcar la un pas, totul era foarte
vag, intra parcă într-o ceață neagră, – nu aprindea lanterna să nu-
și trădeze locul de mers – ocoli sfeșnicele, soba de tablă, o masă pe
care se afla „cutia milelor” și în sfârșit, ajunse lângă catapeteasma
altarului. Dădu perdeaua de catifea roșie la o parte, acum aprinse
lanterna, intră în altar și plimbă fasciculul de lumină pe pereți, pe
dulapul cu registre al preotului, pe crucea mare din marmură albă
cu trupul lui Cristos lucrat din bronz și răstignit de-a lungul ei.
Aci nu află nimic.
Luă la rând tăblia altarului cu cei treizeci și șase de sfinți, apoi se
uită pe după iconostasuri și trecu la stranele de lângă ziduri. Când
să ocolească însă una din perinuțele aflate jos pe covoare și care
serveau credincioșilor să pună genunchii pe ele în timpul
rugăciunilor, se opri deodată, se aplecă și ridică două bețe de
chibrit. Le luă în palmă și aruncă lumina lanternei asupra lor. Unul
dintre bețe era întreg, dar cu măciulia de fosfor mâncată, semn că
nu se aprinsese, celălalt era consumat mai mult de jumătate,
scrumul mai era cald, se fărâmiță la prima atingere cu degetele.
— Ștefănescule! chemă Mirescu, ia vino încoace…
Alexandru porni către partea aceea a bisericii, dar cu ochii tot în
jur, să nu fie luat prin surprindere de careva.
— Când am plecat noi după-amiază de aici, erau chibriturile astea
aruncate pe jos?
— Ați mai găsit vreunul? se miră Alexandru și privi palma ofițerului.
— Nu unul, ci două. Uite-l ăsta a fost aprins de curând…
Alexandru îl examină cu atenție, apoi zise:
— Nu, nu era niciun chibrit, tovarășe locotenent. M-am uitat peste
tot locul și nu era urmă de chibrit. Singurul pe care l-am găsit
atuncea era și cel pe care l-am ridicat de jos și vi l-am arătat.
— Ei, ce zici de treaba asta?
— Înseamnă că cineva le-a scăpărat aici în biserică, a căutat ceva
și apoi a dispărut, își dădu cu părerea Alexandru. Așa se și explică
apariția, pentru o clipă, a luminițelor la geamuri. Le-am văzut eu…
— Bine, măi, sunt de acord, așa este, dar unde este individul ăsta?
Pe unde a intrat? Pe unde a ieșit? Unde se ascunde acuma?
— O fi fugit sus în clopotniță, auzind că noi intrăm în biserică…
— Hai și acolo. Dumneata te-ai uitat bine, n-a intrat și n-a ieșit
nimeni?
— Tovarășe locotenent, vă raportez că nu mi-am luat ochii de la ușa
și de la ferestrele bisericii.
— Dom’le, ce întâmplare, fir-ar să fie de treabă! zise el supărat. Un
adevărat mister, ca-n romanele de aventuri. Hai sus, mai întâi în
balcon și după aceea urcăm și în clopotnițe…
S-au dus, au cercetat peste tot locul, au coborât, dar n-au aflat
nimic care să le dea de bănuit că cineva s-ar ascunde sau că s-ar
fi ascuns în biserică. Singurul indiciu al prezenței cuiva aici, după
plecarea lor în după-amiaza aceea, rămâneau cele două bețe de
chibrit a căror proveniență era de-a dreptul dubioasă.
Mirescu mai controlă o dată tot interiorul bisericii, cu speranța că
poate va mai găsi și altceva care să-l ajute să tragă unele concluzii,
dar nemaigăsind nimic ieși afară împreună cu Alexandru și-i
porunci acestuia să încuie ușa bisericii.
— Simt că mă doare capul, mărturisi el lui Alexandru, profund
mâhnit și supărat. Nu știu, am impresia că la mijloc e o taină, ceva
de domeniul fantasticului. Dar ce se întâmplă aici, în zona de
frontieră, nu sunt simple jocuri ale închipuirii și nu le putem trece
cu vederea tratându-le ca atare. Deocamdată să mergem la pichet
și vom vedea ce-o mai fi…
Lăsă doi grăniceri să execute pânda mai departe în jurul bisericii,
cu indicația să rețină pe oricare se va apropia de ușă sau de
ferestrele ei, sau pe cel care va ieși din lăcaș, și împreună cu restul
militarilor porni la vale către mașină.
Pe drum, mergând alături de Alexandru, spuse:
— Am o soluție, Ștefănescule, o soluție pe care dacă o vom putea
rezolva, vom arunca lumină asupra oricărui mister legat de bețele
astea de chibrit…
— Ce soluție, tovarășe locotenent?
— Mă gândesc că venirea lui Raul Drăgan aici, în zona de frontieră,
n-a fost totuși întâmplătoare, dar, mă rog, l-am prins și sentința și-
a dat-o singur. Dar dacă – mă întreb – a mai venit cu cineva și acela
văzând că Drăgan este prins, a încercat să dispară și s-a ascuns în
biserică?
— Foarte bine, stă de prea multă vreme acolo, dar unde este?
întrebă Alexandru, căutând să se țină cât mai aproape de ofițer.
Este oare vreo fantomă, asemănătoare acelora pe care le-am văzut
în filmul „Fantomele din Spessart”? Se naște din fum și dispare tot
în fum? N-am controlat toată biserica? Ați văzut că n-am găsit
nimic…
— Și totuși cineva a aprins bețele acelea de chibrit…
— Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, dar cine-i insul? Unde
este? Unde se ascunde? Ce urmărește?
— Dracu’ știe!
— Și tot acela a aprins și bățul de chibrit pe care l-am găsit după-
amiază…
— Într-adevăr, bățul acela de chibrit nu era rămas tocmai de la
slujba de duminică, zise Mirescu. Acuma și eu sunt convins că
chibritul a fost aprins în noaptea când l-a văzut Covaci…
Merseră un timp, apoi Alexandru întrebă:
— Ați început să vorbiți de-o soluție, care este aceea?
— A, într-adevăr, își aminti Mirescu. Știi la ce m-am gândit? Să faci
dumneata o pândă chiar în interiorul bisericii. Noaptea…
Alexandru se opri o clipă în loc și-l privi zâmbind pe Mirescu.
— Ce, nu-ți surâde o asemenea misiune?
— Îmi surâde, că e ordin, râse el.
— Altfel?
— Oricum, găsesc că e soluția cea mai potrivită. Eu sau oricare
altul – dat fiind caracterul fascinant și totodată misterios al acestei
acțiuni – s-ar angaja fără discuție să dezlege această taină care pe
mine a început să mă pasioneze. Cu atât mai mult cu cât sunt
grănicer și că, datoria mea…
— Deci primești această misiune?
— Nici nu mai încape vorbă! zise Alexandru și simți că în clipele
acelea obrajii îi ardeau de emoție.
— O primești pentru că trebuie să execuți un ordin?
— În primul rând pentru aceasta și tot în primul rând pentru că-
mi place și vreau să fiu eu acela care prinde capătul firului unei
acțiuni ce bănuiesc că este în directă legătură cu frontiera. Mai
mult, plec la Școala de ofițeri și nu mă pot lăuda că venind din
stagiu la graniță am săvârșit și eu o faptă mai grozavă aici la hotar…
— Bine, vom mai chibzui și vom hotărî…
Când ajunseră la pichet era trecut de mult miezul nopții.
 17

Era după-amiază, cerul se întunecase iar a ploaie, dar nu cădea

niciun strop și nici semne nu se arătau că ar da ceva de sus. În aer
stăruia totuși o zăpușeală uscată de-ți tăia parcă răsuflarea. Se
auzeau bubuituri îndepărtate peste deal al căror ecou ajungea
foarte slab până aici, și într-acolo zarea era neagră tuci și niște dâre
alburii, ca de abur, cădeau pieziș ca niște eșarfe străvezii, semn că
în locurile acelea ploua zdravăn, nu glumă.
Alexandru stătea în camera lui, rezervată anume ajutorului șef de
pichet și la lumina cenușie ce venea de afară, într-atât de cenușie
încât părea că se lasă amurgul, scria câteva rânduri alor lui de
acasă, drept răspuns la scrisoarea ce-o primise la vremea
prânzului. Maica-sa îl vestea că tatăl nu mai lucrează pe
autocamion, că a trecut acum, înainte de pensie, la garaj, un fel de
dispecer sau așa ceva, se simte mai bine, e chiar foarte vesel și
așteaptă să-l vadă. E nemulțumit însă că feciorul său nu i-a trimis
măcar o fotografie îmbrăcat militar, să-l vadă cum arată grănicer și
dacă nu și-a făcut, să-și facă o asemenea fotografie că și el are una
de pe când făcea armata la Regimentul 1 Dolj, în Craiova și uite,
acuma îi prinde bine că-și amintește cum se înfățișa la vremea
dinaintea însurătorii. Îi mai spunea maică-sa că ea nu zice nimic
despre fata cu care a prins el vorbă, aci în sat la graniță, chiar îi
pare bine ca e profesoară, că e de treabă, are casă și se bucură de
multă cinste între oameni, iar din fotografia ce le-au trimis-o pare
o adevărată artistă, nu altceva, într-atât îi de frumoasă și de
mândră de n-are pereche, dar tatăl e de părere că el, Sandu, e băiat
încă tânăr, să mai aștepte, să-și facă un rost ca lumea în viață, să
termine cu învățătura, să iasă pe banii lui, că cine stă în averea și
pe banii neveste-si nu-i mare pricopseală de capul lui. Așa îl
povățuiește el, om bătrân ce se află, că are șaizeci de ani și a trecut
prin multe în viață și a văzut multe pe unde l-au purtat pașii.
Dragostea îi ca floarea, e frumoasă dar se trece repede și el, Sandu,
o fi zicând ca de-acum e mare și cu judecată la cap, dar la vârsta
lui tot copil a rămas și e bine să asculte de cei cu mai multă trecere
prin viață că nu-i vor decât binele… Îl mai vestea că vin colegi de-
ai lui, de pe la facultate pe acasă și întreabă de adresa lui și pe toți
trebuie să-i mintă că n-o știe, ca așa i-a învățat el și nici unde face
armata, la ce armă să nu le spună. D-apoi până când să-i tot mintă
așa, că-s băieți de treabă, țin la el ca la un frate și ar dori să afle cât
mai multe lucruri despre el, să-i scrie și să primească de la el
răspuns… Pe strada lor, în Tei, umblă mașinile de la școlile de șoferi
și era cât pe-aci s-o calce una pe care o conducea o fetișcană, dar
numai a glumit că vrea s-o lovească, așa ca s-o sperie și când s-a
uitat mai bine, la volan era Angelica, fata cu care a vorbit înainte
de a pleca militar, colegă cu el de facultate și i-a strigat din mersul
mașinii: „Sărut-mâna și multe complimente lui Sandu, spuneți-i că
mi-e dor de el și să nu mai fie supărat pe mine!”

… Fereastra era deschisa spre câmpul ce se întindea către sat, în

cameră era liniște, se auzea numai penița cum scârțâie pe coala
albă de hârtie, că Alexandru scria rar, caligrafic, cu litere mari,
corecte, ca scrisoarea lui să poată fi citită cu ușurință atât de tatăl
cât și de mama sa care nu vedeau așa bine și nici carte multă nu
prea știau. Undeva, pe câmp, în zăpușeala aceea dinaintea ploii se
auzeau comenzile fruntașului Croitoru ce instruia câinele în diferite
exerciții, îl alerga, și-i poruncea să meargă târâș sau să aducă de
cine știe unde o bucată de lemn pe care o arunca, reamintindu-i să
facă „aport”. Iar dinspre bucătărie venea miros de ceapă prăjită și
de carne friptă, semn că Iliuță pregătea de pe acum masa celor care
aveau să plece la lăsarea întunericului în serviciu.
Deodată, tocmai când scria mai de zor și se străduia să fie cât mai
convingător în răspunsul său către părinți, Alexandru auzi ușa
camerei deschizându-se ușor, de către cineva care nu vroia în
niciun fel să-l deranjeze sau să-l supere. Lăsă tocul și întoarse
capul. Intrase Tandin, „artistul”, cu o mutră plouată, de parcă
stătuse trei luni numai într-un butoi cu saramură. Cum era el
scund și îndesat, cu fața măslinie și ochii mici, negri, mina ce-o
afișa acuma nu i se potrivea de fel. Se vedea că se străduiește să
pară cât mai năpăstuit, cât mai rău lovit de necazuri, parcă îl
încerca o durere fără alinare și durerea aceasta îl apăsa și-i chinuia
sufletul.
— Ce-i, Tandine, ce dorești? îl întrebă repezit Alexandru. De ce nu
bați la ușă, când intri?
— Trăiți, tovarășe caporal ilev, ușa era crăpată și, dacă era crăpată,
am zis că de ce să mai bat? Cum ar veni, era deschisă…
Era stânjenit, încurcat, își dădea seama că prezența lui nu e
potrivită și poate chiar nedorită de caporal, dar nu-și închipuise că-
l va deranja într-atât încât să-l ia „tare” încă înainte de a face un
pas în odaie. Acuma însă ce mai putea face? Intrase și, gata, nu
mai putea da înapoi, ce-o fi o fi…
— Ai chipul cam schimonosit, parcă ți-a căzut cerul în cap, ce s-a
întâmplat?
Îi pierise oare glasul? Nu putea scoate un cuvânt. Stătea în poziție
de drepți, dar nițel aplecat din șale de parcă purta o piatra de moară
în spinare și era gata-gata sa-l doboare la pământ. Văzând că
Alexandru îl cercetează de sus până jos cu privirea, își trecu repede
palma dreaptă de-a lungul nasturilor de la veston să vadă dintr-o
singură mișcare dacă sunt toți încheiați sau nu. Răsuflă ușurat, era
în ordine, știa că ajutorul șefului de pichet nu trecea cu vederea nici
cea mai mică abatere de la portul regulamentar al ținutei și de la
disciplina militară. Trase cu coada ochiului și la bocanci și constată
că-i avea lustruiți…
— Hai, măi, spune ce dorești? îl îndemnă Alexandru muind nițel
vorba. Ți-am spus, ai o figură, Tandine, de parcă ai fi băut zece
kilograme de oțet!
— Sunt amărât, tovarășu’ caporal ilev, începu el cu glas plângător,
mototolind boneta în mâini, zău, să moară mama dacă vă minț, uite
am un năcaz pe suflet și am venit la dumneavoastră ca la un frate
mai mare, să-mi luați, zău, piatra asta grea de pe inimă…
— Ce piatră, măi?
— Stați că vă spui, că de aia am venit să vă spui, că cui să-i spui
dacă nu dumneavoastră? urmă el cu mutra aceea tot plouată. Că
ce mi-am zis, uite, zău, să moară mama dacă vă minț, zic ia să mă
duc la tovarășu’ caporal ilev, că e și ’mnealui bucureștean ca și
mine, suntem dintr-un carter, mai că și vecini și dacă nu am o
protecție și-un sprijin de la ’mnealui, atunci de unde să-l mai am?
— Hai, măi, Tandine, intră o dată în subiect, că am treabă, uite m-
am apucat să scriu acasă și acuma mă cheamă tovarășul
locotenent…
— Aoleu, scriți acasă? se miră el. Nu mai scriți, zău, că mă duc eu
și le spui tot ce-mi cântați dumneavoastră, ici, la ureche. Nu mai
dați banii pe timbru, că mă duc eu…
— Când te duci?
— Păi uite de-aia venii la dumneavoastră cu năcazul meu, da’ stați
să vă spun cum vine chestiunea. Mi-a zâs odată tovarășu’
locotinent, fie-i gura aurită când a scos vorba asta, că, mă Tandine,
lasă, prinde tu un „individ” și-ți dau drumu’ acasă să-ți vezi nevasta
și copiii. Și uite tovarășu’ caporal ilev am prins „individu” și conced
neam! Am așteptat o zi, am așteptat două, trei…
— Ce „individ” ai prins?
— Cum ce „individ”? se arătă contrariat Tandin că ajutorul șefului
de pichet nu știa nimic despre isprava lui. Păi n-am prins eu
„individu” ăla gras care n-a vrut să stea la somație?
— L-ai prins mort, măi Tandine.
— L-am prins mort? făcu ochii mari Tandin. Cum mort, tovarășu’
caporal ilev, cum mort, că vorbea, n-a vorbit cu tovarășu’
locotinent? Că l-a întrebat ’mnealui ce mai face, și ăla a zâs că bine
mersi, da e puțin rănit și ar vrea apă, și i-a dat unul de-ai noștri
apă, și după aia a zâs că s-a rătăcit, a mai zâs ceva de avere, de
muierea lui, după care a mierlit-o, că era grăbit, al dracu’ cu
măiculița lui, nu mai putea aștepta până dădea diclarație cu mâna
lui, nu verbală și neiscălită, că după diclarația aia plecam și eu în
conced așa cum a fost vorba…
Tăcu, suspină din adâncul pieptului, își mai aranjă vestonul ici,
colo și urmă:
— Zău, stau și mă gândesc, că ce fac copiii mei și muierea, că ea e
la circ, lucră la trapez, face triplu salt, lucră și la bambus și la corzi,
e femeie deșteaptă, artistă mare, zău, să moară mama dacă vă minț,
are și Medalia Muncii, da’ vedeți dumneavoastră, ca acolo, copilașii
pe-acasă singuri, singurei…
— Eu știu că n-ai copii, măi Tandine. Nu ți i-am văzut niciodată…
— Aoleu, nu mai ziceți așa, să trăiți, nu mai ziceți că tovarășu’
locotinent vă crede și zâce că-l minț eu, da eu nu minț, zău am cinci
copii, nu i-ați văzut pentru că umblă cât îi ziulica de mare pe
maidane, că am zâs, hai muiere să-i dăm și noi la grădiniță să-i care
cu otomobilul dimineața ca pe-ai tovarășilor, da’ a zâs că ea n-a
crescut cu otomobilul, a crescut pe mahalale, că prin mahalale a
învățat să se cațăre prin pomi, și să sară gardurile de are acuma
atestat de artistă mare…
Alexandru dăduse hârtia la o parte, renunțase să mai scrie, stătea
cu mâna la tâmplă și cotul rezemat de masă și-l asculta, zâmbind,
pe Tandin, căruia îi dispăruse pe dată mina aceea de om apăsat de
necazuri și-i turuia gura mai rău ca o mitralieră.
— …zău, vine acuma luna aia cu serbările la Moși, în Obor, vin
țăranii, cască gura la artiști, înghiț de două ori flăcări și le-am luat
banii cât ai zice pește. Da’ ce mă fac dacă n-am conced? Spuneți,
ce mă fac? Zău, puneți dumneavoastră o vorbă bună la ’mnealui,
am văzut că vă are la inimă, că sunteți ăl mai deștept dintre noi,
om cu carte ce mai, că i-am și zâs într-o zi prostului ăluia de Guță
Ursu, vezi mă, zic, ce deștepți e bucureștenii noștri, oamenii noștri
din Tei, adică dumneavoastră, eu și care or mai fi…
Tăcu iară, trase din nou aer în piept și urmă, parcă mai grăbit ca
înainte:
— Zău, tovarășu’ caporal ilev, gândiți-vă, uite-n vremea asta se
ridică circu’ ăla la Obor și dacă vorbesc și eu cu tovarășu’ regizor
Gică de la noi, de la administrație, mă bagă și pe mine în program,
că-s artist grozav, mă știe ’mnealui, la Tîrgoviște, la Slobozia, la
Fetești și unde am mai fost, i-am lăsat pe toți cu gurili căscate cu
scamatoriile mele, că la mine nu se egzistă, curg aplauzele ca
purecii de pe câine, zău, să moară mama dacă vă minț!
— Măi, Tandine, dacă ai fi tu bun de treabă cum ești de gură, ce
mai om ai fi, măi! îl dojeni Alexandru.
— Că, ce, nu sunt, tovarășu’ caporal ilev? făcu el un pas înainte cu
sprâncenele înălțate a mirare. Sunt chiar izemplu. Acu’ aștept să-
mi pună și poza la panou, să capăt și medalia de grănicer a-ntâia,
dar și conced, că zău am prins „individu”, eu l-am prins…
— Ei, spune tu cum să mă duc eu la tovarășul locotenent, să-i
vorbesc despre tine, când știi câte ai făcut pe aici, pe la pichet? se
arătă supărat Alexandru.
— Da ce-am făcut, păcatili mele, ce-am făcut?
— Cum, nu știi ce-ai făcut? Dar că i-ai șmecherit pe copiii ăia din
sat și le-ai luat o sută de lei, mințindu-i că le dresezi câinele, despre
asta ai uitat? A fost nevoit să dea tovarășul locotenent de la
dumnealui banii înapoi ca să salveze onoarea pichetului.
— Zău, tovarășu’ capo…
— Stai, stai așa nu te grăbi, îi tăie vorba Alexandru. Dar cu fetele
acelea pe care le întâlnești la tot locul, le spui că ești sergent și le
înveți să-ți dea telefon de pe la repere, de asta ce zici?
— O glumă așa, tovarășu’ caporal ilev, zău o glumă, că ele m-au
avansat în grad, fără știrea mea…
— Iar duminică după-amiaza la „Crăița”? urma Alexandru. La
„Crăița” tot o glumă a fost?
— Tovarășu’ caporal ilev, zău, să moară mama dacă vă minț, dar
atuncea…
— Ia spune ce-ai făcut la „Crăița”, dar adevărul adevărat. Tovarășul
locotenent ți-a dat învoire și tu…
— Stați că vă spui, sunteți ca un frate, uite, zău, să plesnesc,
adevărul curat-curățel, nu minț nici cât negru sub unghie, ca de ce
să vă minț?
Își trecu repede palma peste frunte, își trase nasul, tuși scurt și
continuă:
— În duminica aia am plecat de la pichet, așa cam pe la ora patru
după-masă, cu bilet de voie la mână, în regulă, și până să ajung în
sat am aruncat ochii pe cer și am văzut că se adună norii a ploaie
și chiar au început să dea câțiva stropi, și mi-am zâs că decât să
mă ude ciuciulete să stric ifectele pe mine, mai bine să mă bag la
„Crăița”, și m-am băgat la „Crăița”, că era la lume acolo de nu se
vedea om cu om. Și cum am intrat, numa ce-a zis unu, „măi uite-l
pe artistu’ de la Circul din București”, că acuma mă cunoaște lumea
din sat de când cu serbarea aceea de la Cămin, când ați cântat și
dumneavoastră tangouri. Și cum zice „uite artistu’”, cu i-am și
zâmbit, și ăla, un om așa ca la treizeci și cinci-patruzeci de ani zice
„tovarășu’ artist nu vrei să iei cu noi un pahar de vin, sau te ții
mare?”. Eu, tovarășu’ caporal ilev, că ce m-am gândit? Mi-a venit
momental în cap chestia aia spusă de dumneavoastră la lecția
politică cum că artiștii e ai poporului, că s-au născut din popor și
cu poporu’ să trăiască, atunci când m-ați dat izemplu chiar pe
mine, și zâc că de ce să spună oamenii ăia din local că mă țin mare
că-s artist, și că-s băiat de București, subțire, poate cu ifose, că știți
că așa zâc unii de noi, bucureștenii, și zâc ia să mă arăt eu manerat
și să mă bag în mijlocul poporului, așa că m-am băgat la masa
ălora, că erau vreo patru acolo, toți cu chef și cu glume. Așa, și cum
vă spui, afară turna cu găleata, noi beam câte un păhărel și la un
moment dat zice unu: „tovarășe artist, ia fă-ne, bre, și nouă aici
câteva șmecherii din alea cum te-am văzut atunci pe scenă să ne
mai înveselim și noi olecuță”. Fac da, zâc eu, să știți că eu nu lucru
decât pe bani, că așa zâce Constituția, că în statul nostru orice
muncă se plătește. „Bine, zâce ăla, uite urcă-te colea pe masa asta,
faci scamatoriile și eu umblu cu pălăria să adun bani de prin local”.
Și uite așa am căzut în belea, tovarășu’ caporal ilev, că taman
atuncea a intrat pe ușă tovarășu’ locotinent cu soața ’mnealui, îi
prinsese ploaia, erau uzi din cap până în picioare și cum a dat cu
ochii de mine cocoțat pe masa aia, vroiam tocma să înghiț țigara
aprinsă, să-i las pe ăia cu gurile căscate, uite că m-am pierdut cu
firea și de frica lui tovarășu’ locotinent am scuipat-o tocma în capu’
unei femei sulemenite ca o sorcovă și aia zice: „aoleu, îmi dă foc
artistu’”, vroia să-și dea chiștocu’ jos din cap, da’ lumea n-o lăsa,
zicea că așa e chestia, e numai o șmecherie de circ, dar ce
șmecherie, nu era nicio șmecherie, că păru’ ăleia a luat foc, a
început să pută a ars, i-au turnat unii o găleată cu apă în cap, au
stropit-o și cu sifoane, și-n timpul ăsta eu am tulit-o pe ușa din dos,
am apucat-o peste câmp și drept la pichet m-am oprit… Asta e
tovarășu’ caporal ilev, zău n-am greșit cu nimica…
— Tu crezi, Tandine, că cele ce ai făcut acolo la „Crăița” sunt demne
de uniforma militară? îl privi aspru Alexandru. Faci armata de râs!
Se poate așa ceva? După toate boroboațele pe care le-ai făcut,
acuma vii și cu chestia asta să le pui vârf la toate! Unde te trezești?
În junglă? Faci ce te taie capul?
Alexandru tăcu, luă o țigară din pachetul de pe masă, o aprinse,
trase câteva fumuri în piept și urmă cu ochii tot întunecați și aspri:
— Tovarășul locotenent vroia să te recompenseze pentru faptul că
ai fost atent și l-ai somat la timp pe infractorul ăla, dar totodată să
te și pedepsească pentru cele ce-ai făcut. Așa că ce-ai câștigat ai
pierdut…
— Și nu mai capăt conced?
— Ai să capeți câteva zile de arest, aia ai să capeți!
Tandin lăsă fruntea în pământ și se cocârjă pe dată atât de mult,
de parcă era moș Trocan, toboșarul, cu optzeci de ani în spinare.
Mâinile îi tremurau în lungul pantalonilor și simțea că l-a cuprins
amețeala și dintr-o clipă într-alta e gata să se prăbușească. Cum s-
ar spune, s-a dus dracului plecarea acasă, s-a dus angajarea
pentru circul din Obor, era numai pentru câteva zile, dar scotea
bani ca pentru câteva luni… Și dacă ar fi numai asta, dar colac
peste pupăză va mai face și arest! Să-l mai roage pe tovarășu’
caporal ilev să intervină? Dar cum să-l mai roage? Îi toarnă morala
cu nemiluita, că a greșit, că a făcut, că a dres și el să-l roage de
conced? Baremi de arest să-l roage…
— Știți, tovarășu’ caporal ilev, începu el cu glas moale, plângător,
să vorbiți măcar să nu fac arestul ăla…
— Hai, du-te și vezi-ți de treabă! îi ordonă Alexandru, trăgând din
țigară. Cum aș putea eu îndrăzni să-l rog asemenea lucru pe
tovarășul locotenent? Ție nu ți-e rușine să superi un om așa de bun
ca dumnealui, care ai văzut cum se poartă cu fiecare dintre noi? Ți-
a trecut cu vederea nerozia aceea cu suta de lei luată de la copii,
bani pe care i-ai mâncat, sau i-ai dosit, nu i-ai pierdut tu așa cum
ai raportat, va să zică ți-a trecut cu vederea abaterea aceea, dă de
la dumnealui banii, plătind oalele sparte de tine și acuma să te ierte
iară?
Tandin continua să stea locului încremenit ca o stană de piatră, cu
fruntea tot plecată, fără să se clintească, fără să mai scoată o vorbă.
Într-un târziu, cu mâinile tremurânde, puse boneta pe cap, salută
și zise:
— Să trăiți, tovarășu’ caporal ilev și iertați de supărare…
— Nu-i nimic, măi Tandine. Fă-te om de treabă și pe urmă vom sta
de vorbă…
— Mă fac, tovarășu’ caporal ilev…
Ieși, deschizând și închizând ușurel ușa în urma lui, așa precum
intrase.
Alexandru se apucă să continue scrisoarea, dar întunecându-se
prea de tot, aprinse lumina. Afară se pornise un vânt puternic și în
depărtare zarea era tot neagră și parcă negura aceea se tot apropia
venind până în coama dealului. Tunetele răbufneau în înalt, cerul
era numai un clocot, săgeți de foc îl brăzdau de la un capăt la altul
și un suflu rece tăia zăpușeala de dincolo de ferestre.
Într-un târziu sfârși de scris, închise plicul, îi lipi timbrul și scrise
adresa frumos, cu litere mari de tipar, să poată fi deslușită de orice
factor cât de grăbit ar fi fost el. Chemă apoi ostașul de serviciu pe
pichet și i-o dădu s-o pună în sacul cu corespondență ce avea să
plece la poștă.
Fusese de serviciu toată noaptea, vru să se întindă puțin pe pat să
se odihnească, dar îl chemă îndată Mirescu în cancelarie.
Alexandru se sculă imediat, își aranjă vestonul, se pieptănă,
potrivindu-și cărarea într-o parte și se prezentă la comandant.
— Ia loc, spuse acesta, și-i arătă scaunul din fața biroului său.
Vreau să stăm nițel de vorbă în privința planului de duminică…
Alexandru se așeză și rămase în așteptare, privindu-l pe Mirescu
cum răsfoiește calm într-un caiet, căutând parcă ceva. Găsi între
file o bucată de hârtie și o trase afară. Pe ea erau desenate unele
dispozitive, așa cum se obișnuia să se facă la exercițiile de luptă.
— Știți că azi-noapte, pânda noastră instalată la biserică iar a
raportat despre luminile acelea, zise Alexandru.
— Știu. De fapt din seara în care le-ai văzut și dumneata și până
acuma, n-au mai apărut. Azi-noapte însă… Vrei o țigară?
— Nu, vă mulțumesc, se scuză Alexandru, am fumat acum câteva
minute…
— Uite despre ce este vorba, începu Mirescu. Azi dimineață m-am
întâlnit din nou cu părintele Gherasim. L-a informat un om că a
văzut în seara aceea grănicerii înconjurând biserica. I-am spus că
într-adevăr am cercetat în jurul bisericii, dar am evitat să adaug că
am intrat și înăuntru și n-am găsit nimic, n-avea rost să știe el că
ne-am înșelat în privința prezenței unui individ în biserică.
— A zis ceva?
— Nu, n-a zis nimic.
— Puteam să intrăm noi și fără încuviințarea lui…
— Categoric, întări Mirescu. La mijloc e în joc paza frontierei și
pentru asigurarea acestei paze putem controla orice obiectiv din
zonă. Așa, deci m-am întâlnit cu el și am aflat că duminică după
masă are loc la biserică o nuntă. Pe la orele șase, spre seară, el va
face slujba religioasă. Ca să nu-i mai dăm de bănuit popii că tot
mereu intrăm în biserică și de, mai știu eu, să nu vorbesc cu păcat,
ar fi posibil să nu-și țină nici gura și să mai afle și altcineva despre
cele ce facem, i-am spus că lămurindu-ne în privința faptului că în
sfântul lăcaș nu se ascunde nimenea, i-am dat cheia și i-am
mulțumit frumos pentru că ne-a ajutat să ne convingem singuri de
adevăr…
— Și atunci cu ce mai descuiem?
— Ei, am fost destul de prevăzător, zise Mirescu și, trăgând
sertarul, puse pe masă o cheie lucrată cam grosolan din fier, pilită
să capete cât de cât luciu. Uite ce operă de artă mi-a lucrat
Mitrică…
Zâmbind, Alexandru luă cheia, o studie, privind-o pe toate părțile,
după care o puse la loc pe masă.
— Se potrivește? întrebă el.
— Patent, nu alta! râse Mirescu. Lucru verificat. Așa, deci având
cheia ne putem strecura oricând în biserică, fără să mai atragem
atenția nimănui…
— Și cu câinele…
— Dacă e nevoie, și cu el.
— Pentru când ați hotărât pânda aceea?
— Pentru duminică, imediat după nuntă. Militarii noștri, împreună
cu milițienii, că vom duce acțiunea în comun, bine ascunși, vor ține
sub supraveghere biserica de la distanță. Cel ce ne interesează,
dacă vrea să iasă, ceea ce nu cred că va face el, fiind ziua și ușor de
recunoscut ca străin de locurile astea, dar mă rog, dacă o va face,
se va amesteca în mod sigur printre cei ce părăsesc biserica o dată
cu nunta. Și atunci vom pune mâna pe el. Iată, pândele le-am
dispus în sistemul ăsta, în așa fel că oricine pleacă din biserică și
în orice direcție vrea să meargă, va trece neapărat pe lângă un
militar de-al nostru, care, repet, va fi bine ascuns, așa încât să se
lovească omul de el și să creadă că-i lemn…
Întinse lui Alexandru foaia de hârtie, el o studie puțin și apoi o
înapoie ofițerului.
— După ce a ieșit ultimul om, încet, cât mai ferit, te strecori
dumneata în biserică, urmă Mirescu. Dacă individul n-a ieșit,
înseamnă că putem pune mâna pe el. Faci un nou control
amănunțit interiorului, apoi îți alegi un loc de pândă și stai acolo
nemișcat, supraveghind toată biserica, până ce va apare autorul
acelor lumini care ne dau atâta bătaie de cap. Vei avea asupra
dumitale automatul, cu două încărcătoare, lanterna, frânghia,
cătușele și un aparat de radio emisie-recepție portativ, prin care vei
ține legătura cu mine, raportându-mi tot ce vezi, ca să intervin la
timp.
— Dumneavoastră unde veți sta?
— La cincizeci de metri de biserică, bineînțeles tot ascuns, cu un
alt aparat de radio emisie-recepție prin care ținem legătura… Va fi
acolo și plutonierul Patriche. Am și vorbit cu el, e de acord cu
această acțiune…
— De unde aveți aparatele astea, nu le-am văzut…
— Sunt din acelea pe care le folosesc milițienii la circulație. Avem
la unitate, am cerut două bucăți, mâine dimineață trimit să le
ridice…
— Stabilim o parolă, nu? Un indicativ…
— Bineînțeles, aprobă Mirescu. Deocamdată te-am chemat ca să
știi că duminică după-amiază ai această misiune de îndeplinit. Am
încredere în dumneata, de aceea m-am gândit să îndeplinești
dumneata cel mai important rol în ducerea ei la bun sfârșit…
— Am înțeles, tovarășe locotenent, vă rog să aveți toată încrederea,
mă voi strădui să se realizeze totul așa cum ați plănuit
dumneavoastră…
Se ridică, vru să plece.
— Așa că, adăugă Mirescu zâmbind, domnișoara Dorina își va
petrece duminica singură. Scuzele mele…
— Nu-i nimic, tovarășe locotenent, mai sunt ele și alte duminici,
răspunse Alexandru râzând. Anul e destul de mare… Permiteți să
plec?
— Da, la revedere.
Afară cerul se limpezise, ieșise soarele, norii alergau undeva către
răsărit, peste pădure, ca niște fuioare de fum și ceață. Dar
Alexandru nu lua seama la toate astea. Fiind liber în pichet, se
culcă în camera lui și dormi până către seară, adânc și nemișcat,
cu un ziar peste față, să-l apere de muștele care năvăliseră pe
geamul deschis.
 18

Dorina avea febră. Toata săptămâna o încercaseră niște frisoane,

simțea dureri în șale, iar capul parcă era prins într-un cerc de foc.
O moleșeală îi stăruia în tot corpul și parcă nici picioarele n-o mai
ajutau.
Nu vroise să lipsească de la școală. Copiii erau în perioada tezelor,
făcea cu fiecare clasă recapitulări peste recapitulări și apoi se mai
apucase să pregătească și o serbare cu clasa a opta cu fragmente
din teatrul lui Alecsandri. În cancelarie își punea mereu comprese
cu apă rece la tâmple, și intra apoi la ore silindu-se să se arate
copiilor tot veselă, bine dispusă, dar stătea mai mult la catedră și
parcă fruntea îi era de plumb, iar pleoapele grele. În nenumărate
rânduri, Silvia încercase s-o trimită acasă, dar ea se opusese
categoric, spunând că acolo, în singurătatea ei, s-ar simți mai rău
și lipsa de la școală n-ar avea niciun rezultat.
Ieri, sâmbătă, spre seară, se apucase să ude grădina, dar febra
crescuse atât de puternic, încât a căzut jos între rondurile cu flori
și nu s-a ridicat de acolo decât după o jumătate de oră. S-a târât
cum a putut până în casă, și-a făcut un ceai, l-a băut și apoi s-a
culcat, acoperindu-se în toiul verii cu plapuma până la gât.
Broboane de sudoare îi năpădiseră fruntea, gura îi era amară,
uscată, răsuflarea i se îngreunase. A dormit cu veioza aprinsă toată
noaptea, mai bine zis s-a zvârcolit acolo sub plapumă, că n-a putut
închide ochii de fel și se gândea că totul i se trage din după amiaza
duminicii trecute, când cedând încăpățânării lui Alexandru a
rămas sub salcie până seara târziu, înveliți bineînțeles în pled, dar
ploaia apucase să-i biciuie picioarele și să-i ude fusta până mai sus
de genunchi. Nu regreta însă plimbarea din duminica aceea, fusese
poate cea mai frumoasă zi din viața ei, cea pe care n-avea s-o uite
niciodată pentru că atunci, în îmbrățișarea lui Alex, prin dăruirea
cu care și-l apropiase, a simțit că devenise femeie, femeie cu
adevărat cuprinsă de beția intimelor clipe ce dau împlinire
dragostei. Acum el e la pichet, nu știe că e bolnavă, dar va veni,
duminica e liber, va veni neapărat, parcă îl și vede cum aleargă
peste câmp, apoi pe cărarea dintre vii, va năvăli pe poartă ca o
furtună, o va îmbrățișa, o va săruta, va sta lipită de pieptul lui să-i
simtă în păr răsuflarea puternică, bărbătească, să-i simtă
mângâierea palmelor pe gât, pe umeri, pe frunte, să-i audă glasul,
să-i privească ochii atât de frumoși și de limpezi, cu luciri mate ca
ale boabelor crude de cafea…
A adormit totuși târziu în zori și s-a trezit către prânz într-un lac de
apă, cu părul năclăit de sudoare, cu brațele moi și capul greu. A
coborât din pat și s-a dus încet către fereastră, a deschis larg
geamurile, să intre răcoarea de-afară. Era parcă mai amețită de
cum se culcase. S-a așezat pe un scaun, a pus brațele pe masă în
chip de pernă și capul pe ele și a stat așa multă vreme ascultând
ciripitul păsărilor de sub streașină și dangătul clopotului de la
biserică pentru slujba de dimineață. Nu-i era aminte de nimic, nu-
i era foame, ci numai sete, ar fi băut într-una apă, dar căldarea era
goală, și la fântână, afară în curte, nu îndrăznea să se ducă să
învârtă roata ciuturii… „Lasă că va veni el, își zicea, și atuncea totul
are să fie bine”. Privea mereu ceasul, știa că la ora două are să intre
pe poartă, că vor lua masa împreună, așa aranjaseră duminica
trecută, dar ce o să mănânce acuma, ea n-a gătit nimic, n-a putut
să se ducă în sat după carne, și nici nu-i este foame. Dar el va trebui
să mănânce, a spus că nu va lua masa la pichet și atunci cu ce-l va
servi? Mai avea în frigider niște șuncă de Praga, și brânză, și ceapă
verde, se mai găsește acolo o bucată de friptură rece, e de pui, a
rămas de alaltăieri, că ea nici cu o zi înainte n-a mâncat, sau se va
duce în sat, la bufet și va cumpăra de acolo ceva de mâncare, el e
băiat drăguț, înțelegător, își va da seama de situație…
Spre seară, când a intrat în cameră, tot așa a găsit-o Silvia, stătea
cu capul lăsat pe brațele puse cruciș pe masă, tăcută, cu părul
căzut peste frunte, parcă dormea.
Dar nu dormea. Aștepta. Ținea ceasul brățară pe palmă, așa îl
ținuse toată după-amiaza, îi privise cadranul poate de sute de ori,
de mii de ori și luciul geamului parcă îi obosea ochii plânși și
încercănați, duși în fundul capului.
— Credeam că-i el! a tresărit ea, șoptind moale printre buze. Silvia,
draga mea, bine ai venit, sunt singură, nu mai pot, am amețeli și o
sfârșeală în tot corpul de cred că dintr-o clipă într-alta am să mor…
Silvia i-a pus palma pe frunte, pe ceafă, apoi a spus să se urce în
pat, că are să se ducă să cheme medicul, o doctoriță tânără, abia
absolvise facultatea și care venise în sat numai de patru luni.
— Nu, nu-i nevoie, protestă ea cu glas stins. Spune-mi mai bine
unde este el, de ce nu vine, ce este cu el?
Drept răspuns, Silvia luă de pe masă poșeta, scotoci în ea și dădu
la iveală un plic.
— Uite, de la el, zise ea și-i întinse plicul. Mi l-a adus la amiază
Ovidiu și m-a rugat să ți-l aduc…
— Ce este, ce-i cu el, s-a întâmplat ceva rău? întrebă ea speriată și
chipul palid i se întunecă pe dată. Vru să se ridice, dar capul îi căzu
greu pe brațe. Spune, Silvia…
Cu mâinile slăbite, tremurânde, rupse anevoie plicul și trase afară
hârtia pe care o parcurse în grabă citind-o dintr-o singură
răsuflare. Chipul îi era tot încruntat, răvășit, părul îi căzuse în
șuvițe pe ochi.
— Îmi spune să-l scuz, că are treabă în după-amiaza asta, iar când
va fi liber îmi va da de veste…
— Da, așa este, întări și Silvia. Ovidiu a venit, a mâncat repede și s-
a înapoiat la pichet. Nu știu ce au acolo…
— Iar or să se înalțe rachete, iar or să se audă împușcături, iar am
să tremur pentru viața lui! oftă ea cu ochii închiși pe jumătate. Of,
de l-aș vedea o dată lângă mine, să nu mai plece nicăieri…
Se trânti pe pat, închise ochii și rămase așa nemișcată multă vreme.
Silvia o priveghe un timp, apoi se ridică potrivi plapuma pe ea, după
care luă o revistă și se duse de se așeză în fotoliu, la lumina
lampadarului, să citească.

În acest timp, grănicerii se strecurau unul câte unul spre locurile

știute de către fiecare în parte. Încet, ușor, cât mai ferit, Mirescu se
instalase și el în adăpostul depistat mai dinainte, cu aparatul de
radio emisie-recepție agățat de gât și cu automatul lângă el. Mai
încolo stătea la pândă Patriche. Și mai departe de el, sergentul
major Tănase.
Biserica era înțesată de lume. Curând, slujba de nuntă se sfârși și
afară lăutarii, cu trompete, clarinete și tobă îi primi pe miri cum se
cuvine. Ginerele și mireasa, urmați de nași și de rubedenii, porniră
chiuind către sat cu lumea grămadă după ei. Iar la puțină vreme,
preotul Gherasim, cu odăjdiile împăturite sub braț, ieși și el, încuie
ușa bisericii și plecă pe potecă la vale, după nuntași.
La un minut după asta, Alexandru introducea cheia în broasca ușii.
Controlă la repezeală tot interiorul bisericii din altar și până la
pronaos și apoi își găsi un loc cât mai ferit pentru pândă. Stăruia
în aer încă mirosul de tămâie și lumânări arse. Afară începuse să
coboare întunericul…

Stătea acolo, lângă stâlpul masiv de piatră ce susținea bolta de

deasupra scărilor de patru sau cinci ceasuri sau poate de mai mult,
nu știa, nu-și putea da seama, pierduse noțiunea timpului, pentru
că timpul nu-l putuse înregistra, așa după cum nu-și putuse
înregistra nici emoțiile prin care trecuse de când se afla aici.
Încercase de câteva ori să privească cadranul ceasului de la mână,
dar în bezna ce-l înconjura treaba se dovedise a fi zadarnică: sub
luciul mat al geamului nu deslușise minutarele, nici măcar vreo
cifră a orei, totul părea șters, estompat și numai tic-tacul micii
mașinării arăta osteneala acesteia de a marca prin mersu-i sacadat
și discret scurgerea vremii către apele zorilor. Grija lui era să nu
facă nici cea mai mică mișcare. Treptele pe care se așezase înapoia
stâlpului de piatră erau de lemn, scânduri vechi, putrede, crăpate,
cu marginile roase și așchiate, care la cea mai ușoară apăsare ar fi
scârțâit și i-ar fi trădat prezența. De aceea, stătea imobilizat locului,
în poziția ce și-o alesese de la începutul pândei, folosind treptele în
chip de banchetă, rezemat cu umărul de stâlpul de piatră, cu
automatul pe genunchi și micul aparat de radio emisie-recepție
agățat de gât, gata să-l pună în funcțiune atunci când va fi cazul. Îi
amorțise întregul corp, picioarele nemișcate de atâta vreme parcă
erau de iască, nu le mai simțea, mii de furnicături îi săgetau tălpile,
iar o greutate nevăzută îi apăsa la nesfârșit din ce în ce mai
insistent umerii și grumazul gata să-l doboare. Îl chinuia somnul și
oboseala, când și când pleoapele se lăsau grele ca de plumb, dar
ținea ochii mari deschiși și privea cu o stăruință fermă întregul
cuprins al bisericii de la altar la pronaos și înapoi, fără însă a neglija
ferestrele, celelalte scări din partea opusă intrării ce duceau tot la
cor și clopotniță, ușile laterale. Era un întuneric să-l tai cu cuțitul,
dar în puțina lumină a ferestrelor se contura vag catapeteasma cu
zeci de icoane în rame aurii și triunghiul înconjurat de raze
simbolizând „Ochiul lui Dumnezeu” deasupra candelei ce-l lumina
slab, aproape imperceptibil. Se vedea marele candelabru
spânzurând de bolta cupolei celei mari, cu cele patruzeci și patru
de brațe ale sale lucrate din alamă, cu cupe tot din alamă în care
altă dată în timpul slujbelor se scurgea ceara lumânărilor, acum
înlocuite cu beculețe, bineînțeles stinse. Nu se deslușeau sfinții
zugrăviți pe pereții în parte afumați, dar Alexandru și-i închipuia
înșiruiți după anumite obiceiuri ale credinței ortodoxe, într-o ordine
ierarhică de la zidurile naosului până la marginile altarului. Era
liniște sub bolțile reci, o liniște grea, apăsătoare, parcă fără început
și fără sfârșit, ca și cum așa se statornicise de când lumea și nimeni
și nimic n-o putea clinti vreodată. Nu se auzea o șoaptă cât de mică,
ci doar ticăitul ceasului de la mână se deslușea ușor ca o părere și
Alexandru îl acoperi cu mâneca vestonului să nu se mai audă,
poate că înălțimea bolților îl amplifica și i-ar fi demascat locul de
veghe. Dar cine aprindea acele luminițe ce înviorau mai în fiece
noapte pentru câteva clipe ferestrele bisericii? Le văzuseră tovarășii
lui de la pichet, le văzuseră oameni din sat, dar le descoperise chiar
el când a stat atunci în pândă până după miezul nopții nu departe
de biserică. Se întrebase atunci, cum se întreba și acum, cine
aprindea acele flăcări ce parcă spălau pentru o secundă geamurile
cu lumină? Și apoi, în ce scop făcea acest lucru atât de misterios și
de neînțeles, cu o perseverență diabolică, stranie, fără să lase urme,
decât acele bețe de chibrit pe jumătate arse, dar care nu spuneau
încă nimic în dezlegarea tainei? În mod sigur, în noaptea aceasta
avea să afle adevărul, să se dezlege acel supărător și agasant mister
care n-ar fi exclus să fie în legătură nu numai cu Raul Drăgan, dar
chiar și cu moartea contelui Tegaș…
Deodată, cum stătea așa neclintit ca de piatră, încât parcă îi
amorțiseră și simțurile, auzi venind dinspre altar un ușor zgomot,
ca un huruit surd, înfundat, apoi un fâșâit prelung ca șuierul unui
abur, ceva ce aducea cu presiunea unui piston imens într-un
cilindru. Își încordă auzul, potrivi mai bine automatul pe genunchi,
pipăi declanșatorul de lumină al lanternei. Puse contactul
aparatului de radio și vorbi șoptit:
— Vulturul… Vulturul… pe recepție.
— Aici Steaua… Aici Steaua… recepție…
Alexandru simțea că inima îi bate cu putere în piept, că un ușor
tremur îi încearcă mâinile, un nod i se oprise undeva în gât, iar
răsuflarea i se îngreuna cu fiecare clipă. O sudoare rece îi acoperise
pe dată fruntea. Era emoționat? Poate! dar mai mult îl încerca
nerăbdarea, curiozitatea, vroia să vadă cu o clipă mai devreme ce
are să se întâmple mai departe? Stătea cu ochii ațintiți tot către
perdeaua de catifea roșie a altarului, privirea îi era încordată,
ascuțită, neclintită.
Zgomotul acela ciudat încetă și după câteva clipe perdeaua se dădu
la o parte și… o umbră își făcu apariția în fața altarului. Nu prea
înaltă, subțirică, firavă.
— Steaua… Steaua…
— Da, aici Steaua… ascult…
— O umbră a apărut în fața altarului, șopti Alexandru și, lăsând
lanterna, prinse în mână automatul. Terminat…
Umbra stătea locului, părea nehotărâtă. Se deslușea greu în
întuneric, parcă era de fum. Apoi umbra făcu trei pași, coborî
bâjbâind cu piciorul treptele acoperite cu covor din fața altarului și
porni către dreapta, căutând ceva cu mâinile pe masa de lângă
iconostas. Nu găsi nimic. Trecu pentru o clipă în dreptul razei de
lumină ce-o arunca luna prin una dintre ferestre. Acum se zărea
mai bine. Parcă șchiopăta puțin. Întoarse capul. Părul lung îi
acoperea obrazul…
— Mâinile sus! strigă Alexandru, dar, în aceeași fracțiune de
secundă, femeia se întoarse ca un resort, întinse pistolul către
scările balconului, și…
Se încrucișară fulgerător, halucinant, rafalele armelor. Rezonanța
lor amplifică pentru o clipă ecoul de groază de sub cupolele
întunecate și reci.
Femeia se prăvăli cu un vaier scurt.
Alexandru vru să se ridice, dar simți o arsură tăindu-i răsuflarea.
Făcu un pas, apăsându-și pieptul cu palma, apoi încă unul, îl
cuprinse însă brusc amețeala și se rostogoli pe treptele de scândură
ale balconului, scăpând automatul din mână.
Târându-se în efortul durerilor înăbușite, femeia reuși să se
strecoare pe sub perdeaua de la ușa altarului…
După o clipă numai, Mirescu, Patriche, Tănase, urmați de zece
grăniceri, năvăliră în interiorul bisericii și fasciculele de lumină ale
lanternelor umblară repede de-a lungul pereților. Cineva răsuci
comutatorul de după ușă și câteva becuri din candelabrul imens se
aprinseră pe dată.
— Uitați-l aici pe tovarășul caporal! strigă un soldat și se repeziră
cu toții, să-i dea ajutor.
Văzându-l ostașii rămaseră deodată consternați, cu chipurile
cenușii, triste; în ochii lor se citea durerea, nu-și puteau închipui
că cel mai bun dintre ei căzuse atunci, acolo, cu o clipă mai
înainte…
— Ștefănescule! îl strigă Mirescu aplecându-se asupră-i.
Îl luă apoi în brațe, ceru unui ostaș să-i desprindă în grabă centura,
să-i scoată aparatul de radio de după gât, îl întrebă ceva, dar
Alexandru, cu chipul tot mai cenușiu și ochii dați peste cap, își
sugea mereu buzele, horcăia și dădea când și când afară, pe gură,
șuvoaie de sânge, ce nu mai conteneau.
— Să-i descheiem vestonul…
— Repede, câteva pansamente individuale! Umblați cu grijă, îi
sfătui Mirescu pe grăniceri. Toderașcu! strigă el după aceea.
— Ordonați!
— Pichetul să comunice unității să trimită de urgență Salvarea.
Unde-i Mitrică?
— Aicea sunt…
— Măi, trage repede mașina în față. Pleci la oraș, la spital… Dar știi
cum să alergi? Ca vântul, băiete! Când te întâlnești cu Salvarea, îl
treceți în Salvare…
— Îl dau jos pe șoferul acela și mân eu, vorbi printre lacrimi Mitrică,
dar cu hotărâre ce nu i-o putea clinti nimeni. Dumnezeu să fie la
volan sau cine-o fi, mân eu…
— Treceți și luați și doctorița cu voi. Te duci tu, Toderașcu și cu Guță
Ursu… Aveți grijă de drum, măi, mare grijă! Bietul de el…
Mirescu se apleacă asupra lui Alexandru, încercă încă o dată să-i
vorbească, dar acesta plecase capul într-o parte, cu pleoapele lăsate
și gura năclăită de sânge. Îi mângâie înnegurat fața, îl mai privi o
dată cu părere de rău – avea și el lacrimi în ochi – apoi se ridică
brusc în picioare și ordonă restului grănicerilor să-l urmeze.
Patriche și sergentul major Tănase tocmai coborau cealaltă scară a
balconului.
— Spre altar, tovarășe plutonier, zise Mirescu. De acolo s-a tras.
Uite pe perete se vede din ce direcție au scrijelat gloanțele… Băieți,
vorbi el grănicerilor, mergeți pe lângă zid. Numai pe lângă zid. Ochii
în patru, măi!
Cu automatul în mână, făcând un semn cu capul lui Patriche, să
vină înapoia sa, porni către altar unde bănuia că se ascunde cel ce
deschisese focul. Cine să fie acela? se întreba el cu neliniște. Ce
caută aici? Are pistol automat, dar câte gloanțe o mai avea asupra
lui? O fi singur sau…
— Încet, încet! șoptea el celor ce-l urmau pas cu pas. Și mare grijă…
Armele-n pregătire, degetul pe trăgaci…
Deodată se auzi un zgomot surd, ceva se rostogoli brusc. Se opriră
locului încremeniți, privind cu ochii măriți de neliniște în toate
părțile. Inimile băteau cu putere. Dincotro putea veni alt glonț? Din
balconul corului? Din altar? De după amvon? Mirescu se întoarse
brusc, cu automatul în mână. Patriche dădu piedica pistolului la o
parte…
— Măi, Tandine! făcu supărat ofițerul văzând sfeșnicul răsturnat.
Mergi împiedicat?
— Știți, l-am lovit cu preșul…
— Înainte și cu mare grijă! porunci din nou Mirescu.
În fața iconostasului, el se opri. Se aplecă și culese de jos, aruncate
care încotro, patru tuburi de cartușe de pistol „Beretta” calibru
nouă scurt. Erau încă fierbinți și miroseau a pulbere arsă. Iar jos,
lângă perdeaua de catifea, descoperi o panglică albă din acelea cu
care de obicei își prind fetele părul peste cap.
— Un ostaș în dreapta, altul în stânga, ordonă el grănicerilor care-
l urmau. Stați cu armele pregătite aici la ușițele astea ale altarului.
Tovarășe plutonier, treci înapoia mea.
Apoi, aprinse lanterna și cu o mișcare bruscă dădu perdeaua de
catifea roșie la o parte, somând cât putu de tare:
— Nicio mișcare, mâinile sus, că trag!
Așteptă puțin, apoi văzând că nu primește niciun răspuns trase trei
focuri în direcția unuia dintre geamuri și intră în altar.
Dar… spre surprinderea lui, nimeni!
Ferestrele erau închise cu foraibăre pe dinăuntru, nu era niciun
indiciu că cineva ar fi sărit pe fereastră. Dar chiar dacă sărea,
biserica era înconjurată afară de militari. Ușa ce dădea spre curte
era de asemenea zăvorâtă.
„Ce dracului se întâmplă aici? își zise el și parcă îi venea să-și
zdrobească capul de pereți de necaz. Cine a tras și încotro a fugit?”
— Nu-i nimeni, tovarășe locotenent, zise Patriche cu mirare. Ce să
fie asta?
Se apucă, lovi de câteva ori cu pumnii ușile dulapului, apoi se lăsă
cu umărul în el și o latură cedă.
— Nimic, nici aici! constată el stupefiat. Ei drăcia dracului!
De pe scările balconului și ale clopotniței coborau trei militari în
fugă.
— E ceva pe-acolo? îi întrebă Mirescu.
— Nimic, tovarășe locotenent!
— Nu e, acolo am fost noi, zise și Patriche. Pustiu tot…
— Să vină Croitoru cu câinele! ordonă Mirescu.
Peste câteva minute, Croitoru intră cu Prinț în biserică. Toate
locurile învățase să le controleze la școala de dresaj, dar ca să
ajungă cu câinele și într-o biserică nu-și închipuise că are să se afle
vreodată.
— Uite panglica asta, îi arătă Mirescu lui Croitoru șuvița albă de
mătase, am găsit-o aici în ușa altarului, dă-i să ia urma după ea…
— E o femeie? întrebă Croitoru abia stăpânind câinele.
— Nu știu, vom vedea. Repede, să nu pierdem vremea.
Prinț umblă de câteva ori cu botul peste panglica albă de mătase,
apoi deodată țâșni spre altar, trecu pe sub perdeaua de catifea roșie
și se opri lângă crucea de marmură albă pe care se vedea răstignit
Cristos închipuit de statuia aceea de bronz. Câinele pipăi cu botul
de câteva ori soclul statuii, începu să-i dea ocol, apoi începu să latre
atât de tare, încât prinseră a vibra geamurile bisericii.
— Ce vrea lordul tău, măi Croitorule? întrebă Mirescu cu un
zâmbet amar și puse mâinile în șold, așteptând. O fi crezând că
infractorul s-a băgat în statuia asta? Măi a dracului de treabă, până
și câinele le face toate pe dos!
— Să vedem, tovarășe locotenent… nu se dădu bătut Croitoru…
Degeaba cred că nu se învârtește el în jurul crucii ăsteia…
Controlară crucea pe toate părțile, o ciocăniră cu degetele, cu
paturile automatelor, nu avea nicio deschidere, era din marmură
masivă, grea, parcă înfiptă acolo de când lumea.
Înciudat, Croitoru se duse către iconostasul din dreapta, lasă
panglica de mătase jos și chemă din nou câinele. Îl bătu pe ceafă
cu palma și-i porunci după aceea:
— Prinț, urma!
Câinele mirosi foarte puțin panglica și urmă același drum ca la
început: urcă cele trei trepte acoperite cu un covor de cânepă, trecu
pe sub perdeaua de catifea roșie, intră în altar și începu să se
învârte, lătrând, în jurul crucii masive din marmură.
Chiar că Mirescu nu mai înțelegea nimic! Stătea ca năuc, privind
când crucea de marmură, când câinele și grănicerii ce se aflau în
preajmă-i gata să-i îndeplinească ordinele. Dar nu mai știa nici ce
măsuri să ia. Așa ceva nu i se întâmplase și nu aflase să i se fi
întâmplat nici altcuiva în cariera lui de grănicer.
— Ce zici, tovarășe plutonier? se întoarse el mirat către Patriche.
Ce părere ai?
— Dracu’ știe? înălță Patriche din umeri. Parcă am început să zic și
eu c-or fi fantome, dac-or exista pe lume din astea. Că uitați asta-i
biserica, geamurile-s închise, numai unul e spart de gloanțele ce le-
ați tras, unde să fi intrat? Sau pe unde să fi ieșit?
Enervat, Mirescu se duse, prinse crucea în brațe și începu s-o
zgâlțâie vrând s-o dărâme.
Zadarnică încercare!
— Măi, Croitorule, zise el după aceea aranjându-și vestonul și
centura, înseamnă că crucea asta a avut panglica uite colo, pe
capul lui Cristos, s-a plimbat prin biserică și apoi a tras gloanțele
acelea de l-au doborât pe caporalul Ștefănescu, nu?
— Cum se poate așa ceva, tovarășe locotenent! se miră Croitoru,
roșind până în vârful urechilor de nereușita câinelui și de cuvintele
înțepătoare ale ofițerului.
— Păi atunci, care-i explicația, măi, băiatule? nu-l slăbi Mirescu. Ia
mai pune o dată câinele să ia urma…
Și a treia oară, Prinț se opri tot în jurul crucii, îi dădu de câteva ori
ocol și începu să latre, scheunând, să trezească parcă toți sfinții de
pe pereți.
— Ei, drăcia dracului! zise Mirescu și simțea că dintr-o clipă într-
alta îl cuprinde nebunia. Parcă visez, nici nu-mi vine a crede că
toate astea sunt de domeniul realității…
Cu fața neagră de supărare, ieși apoi afară, întrebă militarii de pază,
dar aceștia îi spuseră că nimeni nu părăsise biserica, pe ușă, pe
ferestre, nici chiar prin acoperiș, sau zăbrelele clopotnițelor. Vestea
despre cele ce se întâmplau sus la biserică se auzi repede în sat și
acum, în puterea nopții, se și înfățișaseră câțiva curioși. Dar
Mirescu puse un grănicer de santinelă la drumul ce venea din sat
și ordonă să nu dea voie nimănui să se apropie.
Numai când veni preotul Gherasim cu un toiag și un felinar în mână
– urcase în grabă dealul încât abia își trăgea răsuflarea – Mirescu
fu anunțat și-i ieși repede în întâmpinare, chiar lângă clopotniță.
— Părinte, am avut dreptate, spuse locotenentul, punând mâinile-
n șold. Ați auzit ce s-a întâmplat aici…
— Nu, nu prea…
Mirescu îi povesti în câteva cuvinte totul și preotul rămase foarte
mirat de cele ce-i ascultaseră urechile.
— Să știți că am băgat câinele-n biserică, să ia urma făptașului, zise
locotenentul vorbind cu părere de rău. Nu vă supărați, dar nu se
poate altfel. Aici ne-a fost împușcat un om!
— Nu-i nicio supărare, tovarășule locotenent, zise preotul. Bine nu-
mi pare, dar dacă așa stă chestiunea, sigur că dumneavoastră
procedați după cum sunt regulile. Ce întâmplare dom’le! Ce
întâmplare!
— Poftiți înăuntru.
— Nu, mulțumesc, am să stau afară, se scuză preotul. Mi-e teamă
de împușcături. Și eu cu inima…
Mirescu reveni în biserică și intră din nou în altar. Croitoru îi spuse
că între timp l-a mai pus pe Prinț să ia urma de două ori și tot în
jurul crucii se învârtește…
Locotenentul nu mai zise nimic și zărind după perdeaua de catifea
roșie un șaltăr, îl răsuci și o lumină blândă inundă pe dată mica
încăpere. Își plimbă apoi ochii pe pereți, citind numele sfinților
zugrăviți de meșterul din Sofia și, văzând între două ferestre o
icoană, înrămată, cu geam, se apropie să vadă ce reprezintă. Era
de altfel singura de acest fel în altar, toate celelalte chipuri de sfinți
fiind zugrăvite în ulei direct pe pereți. Aprinse lanterna, s-o vadă
mai bine, apoi se înălță pe vârfuri și o luă din cui. Reprezenta „Cina
cea de taină”, cu Isus Cristos la o masă lungă înconjurat de cei
doisprezece apostoli… „Cina cea de taină… murmură el. Cine cea
de taină”… De unde oare îi veneau în minte cuvintele astea? Cine
le rostise? Deodată avu o tresărire și rămase cu tabloul în mână. În
noaptea prinderii lui Raul Drăgan, înainte ca acesta să-și dea
sfârșitul șoptise abia auzit: „averea… nevastă-mea… Cina cea de
taină… Tina…” „Bine, își zise Mirescu și ce-i cu asta? E foarte
normal ca într-o biserică să dau peste un asemenea tablou care să
înfățișeze o scenă din biblie… Câte asemenea nu se găsesc și în alte
biserici, în muzee și galerii de artă!… Și totuși, de ce a vorbit Drăgan
despre un asemenea tablou?”
Se înălță iară pe vârfuri, să-l agațe în cui, dar nu putu potrivi
belciugul dintr-o dată și bâjbâi câteva clipe să-l poată potrivi exact
pe cui. Din greșeală, atinse o dată mai tare cuiul, apăsându-l și…
…un huruit surd se produse, ca un scrâșnet de roți dințate în
afundul pământului, apoi răbufni presiunea prelungă a unui imens
piston de pompă. Mirescu sări un pas înapoi, uluit, apoi se întoarse
și, cu ochii măriți de uimire, văzu cum crucea de marmură cu
Cristosul de bronz răstignit pe ea se ridică încet în sus, cu
postament cu tot. Militarii, toți cei ce se aflau în altar, se lipiră de
pereți și ramaseră și ei ca de piatra, speriați, cu gurile căscate, cu
mâinile strânse pe automate, fără sa scoată un cuvânt.
— Ei, comedie! exclamă Patriche, dându-se lângă perete, cu
pistolul în mână. Ia uite Tănase ce-i aicea!
Mirescu mai privi o dată butonul acela de care era agățat de obicei
tabloul, apoi întoarse din nou ochii la crucea de marmură care,
după ce se înălță cam de un metru, fiind susținută de un piston
gros cât un trunchi de copac, se opri. Locotenentul veni mai
aproape, cu precauție, făcu semn militarilor să stea mai la o parte
și-l îndepărtă chiar pe Prinț care începuse să latre, gata să sară în
groapa ce se deschidea sub cruce. Privi apoi în jos. O încăpere
pătrată, slab luminată de un bec și o scăriță de fier ce cobora la 6-
7 metri spre adânc…
Aruncă o privire întrebătoare spre Patriche. Acesta, mut de uimire,
înălță numai din umeri.
Atunci Mirescu apăsă pe trăgaci și trase o scurtă rafală pe lângă
trunchiul pistonului, după care strigă, fără însă să-și apropie prea
mult capul de marginea deschiderii:
— Care ești acolo ieși afară, până nu aruncăm grenade și fumigene!
Mai trase o scurtă rafală de automat și așteptă. După câteva clipe,
scărița de fier începu să se miște și la suprafață se ivi o femeie cam
de 35-40 de ani, cu părul lung, negru, cu fața palidă și cu ochii tot
negri, încercănați, obosiți. Rochia de mătase albastră, mototolită,
era îmbrăcată peste o pereche de pantaloni bărbătești, iar peste ea
purta o haină cam ponosită, plină de var și de ulei. În picioare avea
ghete de baschet, negre, legate cu șireturi albe. Rămase sus,
speriată, cu mâinile înălțate, privind cu curiozitate în jur, dar și cu
teamă, spre militarii ce-o înconjurau cu țevile automatelor
îndreptate spre ea.
— Aruncă orice ai asupra dumitale! îi porunci Mirescu.
— Am un singur pistol care a rămas jos, vorbi moale femeia.
— Cine ești și ce cauți aici?
— Vorbesc, dar dați-mi mai întâi o țigară. N-am să ascund nimic.
Acum mi-e totuna…
Mirescu făcu un semn și unul dintre grăniceri se scotoci repede
prin buzunare și-i oferi un pachet de țigări. Femeia întinse mâna –
avea niște degete lungi, subțiri, cu unghiile foarte mari, netăiate de
multă vreme – și luă o țigară. Mirescu scăpără bricheta și i-o
aprinse.
— Mulțumesc, zise ea moale, obosită și trăgând adânc fumul de
țigară în piept, cu o poftă rar văzută, își schimonosi deodată fața și
se prinse cu mâna de pulpa piciorului drept.
— Ah! gemu ea.
— Ce este? o întrebă Mirescu.
— Am două gloanțe în picior, orice mișcare mă taie ca un cuțit.
— Vei fi pansată, o asigură Mirescu. Acum te ascult.
Ea oftă, își dădu cu un gest al capului părul la o parte de pe ochi,
mai trase o dată din țigară și începu să vorbească.
Era Iustina Drăgan, nevasta lui Raul Drăgan. A fost mai întâi, la
optsprezece ani, soția contelui Tegaș, dar acesta a alungat-o și la
București s-a căsătorit cu Drăgan, care, în vremea aceea, era destul
de bogat și învârtea niște afaceri cu talpă și cereale în stil mare. A
dus-o destul de bine alături de el. În mai multe rânduri însă, el
neavând un serviciu ca toată lumea și ocupându-se cu ce se găsea,
a fost închis pentru escrocherii și diferite matrapazlâcuri, iar ultima
dată fiind remizier la „Loto pronosport”, l-au arestat pentru
falsificarea unor bilete de loz în plic. Iustina știa că-i trimitea mereu
bani lui Tegaș, ca să se întrețină, dar mult mai târziu a aflat, cu
totul întâmplător, că el, Raul, deține un secret în ceea ce privește
raporturile lui cu unchiu-său. La ultima lui arestare, rămânând
singură acasă, într-o dimineață, s-a apucat să calce niște nimicuri.
Fierul de călcat, încins, a căzut de pe suportul de sârmă pe care se
încălzea și a stat tot timpul pe parchet, încât o bună bucată din
acel parchet a luat foc, gata să aprindă casa. Repede a aruncat o
găleată cu apă și a doua zi a chemat un meșter să repare
stricăciunea. Nu mică i-a fost mirarea când sub parchet, în colțul
camerei, a descoperit o cutiuță de zinc și în ea niște hârtii. Printre
altele, testamentul lui Tegaș și câteva scrisori în care i se dădeau
indicații cum să ajungă la bijuteriile numai în aur și pietre scumpe
adunate de el în vremea lui de glorie și care se găseau ascunse sub
crucea de marmură din altarul bisericii. Lucrarea a fost executată
de meșterul Luigi Darini care, după predarea cheilor bisericii, a
doua zi a fost omorât de un om pus de Tegaș și îngropat departe,
într-un loc pe dealul împădurit din marginea satului. Testamentul
contelui dădea dreptul lui Raul Drăgan să moștenească castelul și
hectarele de pământ ce-i fuseseră luate de către statul român și să
intre în posesia unor mari sume de dolari depuse în Elveția încă în
urmă cu treizeci de ani. Iustina se angajase între timp funcționară
la o instituție în București, iar după arestarea soțului ei, a dat divorț
ca să poată căpăta alt nume și libertate de acțiune. S-a înscris la
O.N.T. pentru o călătorie în străinătate, numai ca să justifice într-
un fel absența ei de la serviciu pentru că pe drum s-a dat jos din
tren înainte de a trece frontiera, și cu testamentul lui Tegaș în
poșetă, având totodată și secretul ajungerii la acele bijuterii și
obiecte de aur, a pornit către satul contelui…
— Cu ce scop? întrebă Mirescu.
— Să-l determin, dacă nu de bună voie, atunci sub amenințarea
pistolului să schimbe testamentul pe numele meu, Raul fiind
condamnat la opt ani închisoare. I-am fost doar lui Tegaș mai întâi
amantă și apoi soție, putea face atâta lucru pentru mine. Banii din
Elveția îmi erau foarte necesari…
— Contele știa că dumneata cunoști secretul ascunzătorii din
biserică?
— Nu, nu știa. Nici nu era cazul să știe. După ce obțineam
testamentul cu trecerea averii lui bănești și imobiliare pe numele
meu, luam și obiectele de aur de aici și plecam.
— Unde?
— În străinătate…
— Cum a fost omorât contele?
— Nu l-am omorât eu, n-aveam niciun interes să fac atâta zarvă în
jurul acestui caz…
— Atunci?
— S-a omorât singur.
— Cum? Nu înțeleg…
— Când am intrat la el în colibă, era culcat, am bătut la ușă și, în
grabă (mi-am dat seama după aceea), și-a îmbrăcat pantalonii pe
dos. Trăia într-o mizerie de nedescris și nu-mi închipuiam vreodată
că am să-l văd, el stilatul de odinioară, ajuns în halul acela. M-a
întrebat ce doresc, pentru că întâi nu m-a recunoscut, eram
îmbrăcată bărbătește, ca să nu atrag atenția cuiva prin sat. Apoi
după ce m-a recunoscut, i-am spus care-i scopul vizitei mele: Raul
este arestat pentru opt ani, l-am mințit că s-a sinucis în închisoare
și că mi-a transmis înainte de asta să iau testamentul de la locul
știut numai de el, să vin la el, la conte, și să-l rog să-l transmită pe
numele meu, ca să-mi poată fi asigurată existența până la sfârșitul
vieții. La început Tegaș nici n-a vrut să audă de așa ceva. M-a privit
cu niște ochi mari, de parcă îi spusesem cine știe ce nerozie. Atunci,
sub amenințarea pistolului, i-am spus să se urce pe un scaun în
mijlocul odăii, am legat un ștreang sau așa ceva de grindă și i-am
trecut lațul în jurul gâtului.
— A vrut să execute întocmai ordinele dumitale? întrebă Mirescu
nedumerit. Nu s-a opus?
— Ba, la început s-a opus. Dar îl știam tare fricos. I-am pus pistolul
în piept și cum v-am spus i-am poruncit să se urce pe scaun. Asta
numai așa, să-l sperii, să-l determin să scrie testamentul. După
aceea, m-am dat de o parte și, cu țeava pistolului întinsă spre el, l-
am amenințat din nou că trebuie să scrie alt testament, altfel îi iau
viața, că și el mi-a mâncat-o pe a mea. Puteam avea alt viitor… Nu
știu ce s-a întâmplat, de emoție sau nu știu de ce, l-am văzut că i-
a venit rău și s-a prăbușit cu capul în lațul ștreangului. Problema
testamentului era acum zero…
— Au rămas bijuteriile…
— Da, au rămas bijuteriile. Știam de la o femeie întâlnită mai
înainte, noaptea, prin sat, că unul Ciocârlan are cheia de la
biserică. M-am dus și am luat-o, o aveam la mine. Așa că l-am lăsat
agățat în ștreang, era plauzibilă situația că din mizerie se omorâse
și având cheia m-am dus și am intrat în biserică…
— De ce n-ai luat bijuteriile să pleci imediat?
— Mi-am dat seama că prin moartea contelui s-a făcut multă zarvă
și că orice mișcare în comună și în împrejurimi e în atenția miliției.
Așteptam să se mai liniștească lucrurile…
— Cum ai putut trăi în această pivniță atâta vreme?
— Foarte bine. Are un tub larg de aerisire care duce la puțul din
curtea bisericii, cu o deschidere în peretele puțului, aveam lumină,
noaptea ieșeam să caut de mâncare prin biserică, mai ales după
slujbe, că rămâneau colaci, brânză…
— De ce nu ieșeai ziua?
— Puteam fi surprinsă ușor de oricine. Preotul venea deseori…
Până coboram în ascunzătoare, eram descoperită… Apoi puteam fi
văzută pe geam. Mereu am zărit copii cățărându-se pe geam…
— De unde ai învățat să tragi cu pistolul?
— Am fost multă vreme campioană la tir. Mi-a plăcut sportul ăsta…
— Vroiai să treci frontiera?
— Să fiu sinceră, da, însă nu m-ați prins trecând frontiera…
— Nici nu pretindem acest lucru…
— Vroiam să scap de urmărirea lui Raul. El și-ar fi dat seama că
am descoperit secretul testamentului…
— Raul al dumitale nu mai e în viață.
— Nu mai e în viață? făcu ochii mari Iustina. De unde știți? Ce s-a
întâmplat cu el?
— A evadat, pesemne a trecut pe acasă și acuma înțeleg de ce a
venit repede să-l caute pe contele Tegaș. A descoperit acolo că s-a
umblat sub parchet și singurul autor nu puteai fi decât dumneata.
A fost împușcat în zona de frontieră. Nu s-a supus la somații…
Iustina lăsă capul în pământ, apoi înălță deodată fruntea și, cu un
aer rece, impasibil, întrebă:
— Și acuma ce faceți cu mine?
— Tot ce se face cu un delincvent. Întindeți mâinile. Covaci,
cătușele!
— Cred că veți ține seama că am făcut mărturisiri complete, că n-
am ascuns nimic și că nu m-am opus arestării.
— Asta va hotărî judecata. Deocamdată știm că ne-ați împușcat un
grănicer… Un băiat foarte bun… Gata, escortați-o!
 19

Încă nu se limpeziseră zorile, când Mirescu veni la Dorina. Trecuse

pe acasă, n-o găsise pe Silvia, dar un bilet lăsat de cu seară pe
masă îl anunța că este la prietena ei, deoarece are temperatură și
este într-o stare destul de gravă.
Trecu prin grădinița din fața vilei, intră în verandă, Silvia îl văzu și-
i ieși repede în întâmpinare.
— Ce-i Ovidiule, ce s-a întâmplat la voi acolo?
Mirescu arăta tare obosit, neras, cu cearcăne în jurul ochilor, cu
cizmele noroite.
— Nimic deosebit. Ne-am făcut datoria, zise el și se șterse pe
picioare la intrare de covorașul de iută, pregătindu-se să treacă
pragul.
— A fost ceva la biserică, vorbesc oamenii, unii au fost acolo, ați
prins pe cineva?
— Am prins-o pe cea care a contribuit la moartea lui Tegaș. Iustina,
fosta lui soție… era ascunsă în biserică…
— În biserică?
— Da, în biserică, avea o ascunzătoare în altar. Lasă că-ți povestesc
eu, acuma sunt obosit…
— E adevărat că în schimbul de focuri a fost împușcat un grănicer?
— Da, Ștefănescu, răspunse Mirescu trist, păcat de el, bun băiat…
— Alexandru? se dădu Silvia un pas înapoi cu mâinile pe piept,
cuprinsă de spaimă. Cum se poate asta? întrebă ea cu glas
sugrumat. Cum se poate? Unde este acuma?
— La spital. Cred că e într-o stare destul de gravă…
— Unde a fost lovit? Cum…
— Ssst, lasă, o opri Mirescu, nu e bine să știe Dorina, aude și
pentru ea e o mare lovitură. Hai să văd ce face și pe urmă poate
mergi acasă…
Dorina se afla în camera ei, sub plapumă, cu părul revărsat pe
pernă și ochii pe jumătate închiși. Fruntea palidă era toată
îmbrobonată de sudoare. Auzind pași, deschise ochii, îl privi o clipă
pe Mirescu, mulțumindu-i parcă pentru că venise s-o vadă. Mirescu
îi luă mâna, i-o sărută și întrebă cum se mai simte.
— Puțin mai bine, șopti ea. Am avut noroc cu Silvia că mai toată
noaptea a stat cu mine…
— N-ați trimis după doctoriță? se întoarse Mirescu către soția lui.
— A fost aseară, i-a făcut un omnadin, dar a doua oară n-a mai
venit. S-a dus cu mașina la spital, cu băiatul acela de la voi…
Mirescu tresări și-i făcu Silviei un semn discret cu ochiul, să nu
mai continue vorba, că dă de bănuit Dorinei. Dar Dorina îl prinse
pe Mirescu de mână și-l întrebă cu glas neliniștit, stins:
— Am auzit când ai spus afară Silviei că ați prins pe cineva, am
auzit și eu azi-noapte focuri de armă, pe cine a împușcat spionul
acela?
— Pe nimeni, răspunse rece Mirescu. N-a împușcat pe nimeni…
— De ce mă minți, domnule locotenent? insistă Dorina. Am auzit
afară când ai venit, i-ai spus Silviei că a fost împușcat un grănicer…
— Nu, n-ai auzit bine, domnișoară Dorina, căută s-o convingă
Mirescu. N-a fost împușcat niciun grănicer…
— Adevărat, draga mea, interveni și Silvia, nu s-a întâmplat nimic.
Stai liniștită…
Ea oftă, trăgând adânc aer în piept, își supse buzele crăpate de
dogoarea bolii și rămase tăcută privind undeva în tavan un punct
fix, de la care nu-și luă ochii multă vreme. Silvia îi spuse că merge
cu soțul ei până acasă, să-i dea niște schimburi, apoi se întoarce și
stă cu ea până ce se duce la școală. Va trece și pe la dispensar, să
trimită doctorița să continue tratamentul.
— Bine, Silvia, mulțumesc, șopti ea, te aștept.
— La revedere, domnișoară Dorina și multă sănătate, îi zise
Mirescu, și-i sărută mâna. Fiți tare, cred că-i o gripă din asta de
vară, vă faceți bine și după aceea tragem un chef acolo, la „Crăița”…
Dorina zâmbi și dădu din cap în semn de mulțumire. Auzi apoi pașii
celor doi trecând pe aleea din curte, auzi cum se deschide poarta și
începu să deslușească zvonul satului care se trezea în dimineață.
Rămase în pat câteva minute, căută să închidă ochii și să doarmă,
dar simțea că o încearcă o neliniște gravă, adâncă. Nu, nu se înșela,
Mirescu pomenise afară în verandă că fusese împușcat un grănicer,
auzise destul de bine, fereastra era doar deschisă, iar înăuntru el
tăgăduise acest lucru, ba chiar prinsese și o privire a lui foarte
semnificativă adresată Silviei. „Doamne! își zise deodată Dorina și
se prinse cu mâinile de tâmple, n-o fi vorba de Alex? De ce nu mi-
a vorbit Mirescu nimic despre el? De câte ori mă întâlnea altă dată,
fie prin sat, fie la școală, aducea vorba de el, îmi dădea câte o veste,
mai făcea o glumă, acuma era tare supărat, se vedea pe fața lui
lucrul ăsta, și din vorba lui, și din felul stângaci în care se comporta;
căuta desigur să pareze o situație neplăcută…”
Simți că o cuprinde din nou amețeala, parcă mai tare ca peste
noapte, începu să plângă, întrebându-se de ce sunt unii oameni așa
de răi de caută să ascundă adevăruri, caută să evite discuții, să dea
explicații… Dar e posibil ca tocmai ea să nu știe nimic de soarta
iubitului ei? De ce este ținută în afară de orice lămurire în privința
lui? Mirescu o știe cât este de doritoare să-l aibă lângă ea, știe cât
de mult îi simte lipsa, știe ce înseamnă el pentru viața ei și atunci
de ce s-a arătat așa de grăbit, de neliniștit, de ce a fost nevoit să
plece atât de repede? Nu, în mod sigur este ceva cu Alex…
Dădu plapuma la o parte și se ridică din pat. O bruscă amețeală
însă o făcu să cadă înapoi peste plapumă. Se ridică totuși, luă de
pe fotoliu capotul, se îmbrăcă, își aranjă nițel părul și, mai mult
târându-și papucii, ținându-se de mobilele de prin casă, se duse
către fereastră. Aerul rece al dimineții o învioră. Se așeză cu coatele
pe pervaz, privi grădina din care se ridica parfumul crizantemelor
și al garoafelor, învăluit cu al florilor de tei și se întrebă cum să facă
să afle vreo veste despre Alexandru? Tocmai când chibzuia astfel,
trecu pe uliță Nică, băiețelul acela cu fața pistruiată din clasa unde
era dirigintă și ca să fie auzit îi zise destul de tare din mijlocul
drumului „sărut-mâna!”
— Unde te duci, tu, măi, Onișor? îl întrebă Dorina, străduindu-se
să glăsuiască mai tare, ca să fie auzită de băiat.
— Să iau un pachet de țigări lu’ tata, de la bufet…
— Vino, te rog, până aicea…
Nică se abătu din drum, deschise sfios poarta, trecu printre
rondurile de flori și veni în dreptul ferestrei. Era numai în pantaloni
și cămașă, desculț, cu tălpile prăfuite, în mână cu un băț. Văzându-
și profesoara atât de palidă și slăbită, cu cearcăne în jurul ochilor,
avu o clipă de tresărire; își dădea seama cât e de bolnavă și totuși
ținuse să vină la școală săptămâna trecută.
— Te grăbești tare mult, Nică? îl întrebă Dorina.
— Nu tocmai tare. Mai am un ceas până mă duc la școală…
— Vrei să-mi faci un serviciu?
— Pentru dumneavoastră să nu fac? se arătă el contrariat. Fac
orice îmi cereți…
— Du-te până la dispensar, vezi dacă este tovarășa doctoriță acolo
și spune-i că o rog să vină până la mine.
— Nu, nu-i acolo doctorița, zise Nică arătând că este foarte
informat. M-am întâlnit cu nea Niță al lui Dumitrache, se ținea cu
mâna de falcă, toată noaptea n-a dormit și s-a dus să-și tragă
măseaua, da i-a spus îngrijitoarea aia de acolo că doctorița îi
plecată la oraș, la spital, să-l ducă pe grănicerul cela de-a fost
împușcat azi-noapte…
— A fost împușcat un grănicer azi-noapte? se arătă interesată
Dorina. Unde a fost împușcat?
— Ăhă, păi ce, dumneavoastră nu știți? zise Nică și cu bățul începu
să lovească tabla burlanului de lângă zid. Au prins grănicerii în
biserică un spion. Și spionul a tras cu pistolul și l-a împușcat pe
grănicer… Ne-a spus nea Gheorghe, sanitarul, că era cu doctorița,
se ducea degrabă să-l ducă la spital. Da’ zicea că face drumul
degeaba cu el… Umpluse mașina de sânge…
— Și… cine… era… grănicerul acela? întrebă Dorina cu glasul stins,
încât vorbele aproape că i se opriseră pe buzele mistuite de arșiță.
— Cică cel de-a cântat pe iarnă la Cămin, studentul ăla înalt. Nu
știu, așa am auzit și eu, cică el era…
Dorina se retrase de la geam, perdeaua căzu peste pervaz și ea se
prăbuși pe covor aproape în inconștiență. Totul în jur parcă se
învârtea într-o ceață densă, grea, apăsătoare. Fotoliile, lampadarul,
șifonierul se apropiau, gata-gata s-o strivească, stomacul îl simțea
la gură, o încerca o puternică senzație de vomă, capul îi căzu greu
pe piept, apoi se lovi de perete și rămase câteva minute în
prăbușirea aceea, nemișcată.
— Alex… șoptea ea. Alex… Alex…
Într-un târziu, parcă își reveni puțin, își cuprinse capul în mâini,
începu să plângă, își smulgea părul din cap și plângea acolo jos pe
covor cu o vânătaie destul de mare la tâmplă, zvârcolindu-se și
zbătându-se ca prinsă de chinurile morții.
— Alex… Alex… Alex…
Mai stătu așa câteva minute, apoi se prinse cu mâinile de marginea
fotoliului, se ridică cu greutate în picioare, dezbrăcă capotul și
îmbrăcă prima rochie pe care puse mâna, încălță niște pantofi mai
vechi ce-i avea la îndemână și rămase o clipă așa, dreaptă,
nemișcată, să vadă dacă o țin puterile. Făcu apoi câțiva pași către
ușă, era amețită, totul se clătina cu ea de parcă se afla pe un vapor
aflat în furtună, dar se sprijini de tocul ușii, trecu prin salon, ieși
în verandă și de acolo în grădină. Stătu puțin locului privindu-și
casa, apoi ieși în uliță și porni prin praful încă umed de roua nopții
către marginea satului. Abia se sfârșiseră zorile, soarele se ghicea
undeva după deal, nu răsărise, poate nici nu avea să răsară, era
încă răcoare, răcoarea nopții și a dimineții, dar ea nu simțea frigul,
poate că-i făcea chiar bine alungându-i fierbințeala trupului și a
tâmplelor. Oamenii o întâlneau, îi dădeau „bună dimineața”, dar ea
mergea tăcută înainte ca o nălucă, cu privirea încețoșată către zare,
fără să vadă, fără să audă ceva, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.
Simțea că dintr-o clipă într-alta are să se prăbușească, puterile îi
slăbeau tot mai mult, amețeala o clătina când într-o parte, când în
alta a drumului, dar își continua umbletul, parcă fără o țintă
anume, cu o râvnă ce-o îndârjea, și-i sporea ambiția.
Curând ieși în câmp, trecu pe cărarea dintre vii și deodată își aminti
că pe aci venea Alexandru către ea, vesel și surâzător, și ea îl vedea
de departe, din verandă, îi făcea semne cu mâna, și el îi răspundea
la fel, fluturând plin de tinerețe boneta deasupra capului.
— Alex… Alex… unde ești dragul meu? Unde te găsesc eu? Cine-mi
poate da o veste despre tine?
În depărtare, la pichet, se vedeau două mașini trase în față, un
turism alb și una acoperită cu pânză kaki, în jurul lor se învârteau
câțiva militari, era un fel de forfotă acolo, Dorina de-abia o zărea
prin ceața ochilor, parcă totul se mișca într-o apă tulbure și densă.
Nu după mult, pe potecă, de după un crâng, apăru o femeie
bătrână, cu o sapă pe umăr și o legăturică cu mâncare sub braț.
— Bună dimineața, zise ea, dar Dorina n-o auzi și-și urmă calea, de
parcă ar fi trecut pe lângă o umbră. La pichet te duci, maică? vorbi
bătrâna în urmă-i. Nu te duce maică, că te duci degeaba, nima nu
stă de vorbă cu tine acolo. Am fost după bolitin, că mi l-a luat un
grănicer sâmbătă când eram la prășit, am fost după el, dar nima
nu te bagă în samă. Le-a murit un militar… așa mi se pare…
Vestea veni din urmă ca un ecou trist, amar, o nouă săgeată i se
înfipse dureros în inimă, rana din suflet sângeră și mai mult, și ea
mai merse câțiva pași, apoi amețită se lăsă jos pe cărare, zdrobită
ca de moarte și începu să plângă mai avan ca înainte. Lacrimi mari
îi șiroiau pe obraji, își zguduia umerii în nebunia deznădejdii, ceva
îi strângea gâtul ca într-o menghină, tare, nemilos, simțea că dintr-
o clipă într-alta se sufocă tot mai mult și, amintindu-și tot ce-o lega
de acest băiat ce-i schimbase dintr-o dată viața, prinse a hohoti
lovindu-se cu capul de pământ.
— Alex, dragul meu, striga ea printre lacrimi, unde ești dragul meu?
Vreau să-ți văd ochii tăi frumoși care-mi zâmbeau cu atâta
fericire… Oare sunt închiși ochii tăi acuma? Sunt închiși, dragul
meu?… Doamne, ce mai poate însemna viața mea, fără el? Ce mai
poate însemna?
Începu să lovească cu palmele în pământ, să-și izbească fruntea cu
pumnii, o încercau niște accese de furie nestăpânită, ar fi vrut să
urle, să zbiere, dar glasu-i era răgușit, stins în unda lacrimilor,
pierdut ca vântul ce susura printre vii. După un timp se ridică
deodată în picioare, dreaptă, cu fruntea sus, stăpânită parcă de-un
anume gând, privi peste câmp, lung, stăruitor, căutând parcă ceva,
zări salcia din marginea apei și, cu o lumină cenușie în ochi, porni
într-acolo cu pas clătinat, nesigur, prin țărâna umedă a potecii.
Ajunse ocolind lacul și, zdrobită de osteneală, se așeză pe covorul
de lucernă, își cuprinse genunchii cu brațele și rămase așa multă
vreme tăcută, privind fața liniștită a apei. Din necuprins se ridicau
aburi, ca niște umbre de fum străveziu și alb și treceau plutind către
zare până ce se pierdeau în necunoscut.
„Aici am fost ultima dată cu el, își aminti și amintirile tăiau dureros
în inima ei ca un cuțit. Doamne, ce fericită eram! Dragul meu,
Alex… Cum ai venit atuncea alergând pe cărarea asta dintre
lucernă… Și eu te așteptam… eram îngrijorată… Uite și pietrele au
rămas aici, n-am avut timp să mai aruncăm cu ele… A venit ploaia
și…”
Grămada de pietre chitite de ea lângă tulpina salciei era intactă așa
cum o lăsase atunci. Luă o piatră, – piatra era umedă de rouă – o
cântări o clipă în palmă și aruncă spre ciotul de lemn ce se ridica
solitar deasupra apei. Nu-l lovi. Doar apa plescăi sec în acel loc și
zeci de cerculețe se iviră pe întinsul ei mărindu-se, până ce pieriră
în largul cenușiu.
— Alex, vrei să încerci și tu? se întoarse ea și întrebă cu glas
rugător. Ce faci?
— Număr frunzele salciei!
— Câte sunt?
— Până acum am ajuns la două milioane și vreo cinci sute patruzeci
și șapte de mii…
— Alex, uite vine ploaia, hai să ne grăbim…
— Nu-i nimic, o vom trata cu indiferență. Ea are să se supere și o
să plece îmbufnată cu norii zburliți de supărare.
— Alex, mă iubești?
— Dorina, viața mea nu poate fi împlinită decât alături de tine…
Se așeză iar, zdrobită de durere, sub ramurile plecate ale salciei, își
cuprinse din nou genunchii cu brațele și rămase așa în liniștea
dinspre ziuă a câmpului, cu privirea pierdută peste apa lacului,
gânditoare, cu ochii tot plânși, umezi de lacrimile ce șiroiau fără
oprire. Lăsă fruntea pe genunchi și își aminti prima întâlnire cu
Alexandru, cum îi alungase el temerile, seara aceea privind la
televizor recitatul de balet cu Moartea lebedei, plimbările lor la
„Crăița” și aici, în locul știut numai de ei, simțea și acum
îmbrățișările lui, alintul lui, sărutările lui. Considerase viața ei de-
acum împlinită, intrată pe firescul făgaș al viselor ei, era fericită, își
aflase în sfârșit după atâția ani omul care să-i înțeleagă suferința,
pentru ea luaseră sfârșit orice coșmaruri care-i creaseră atâtea
complexe în privința infirmității ei, el și numai el putuse s-o
convingă că în noua ei profesiune se putuse realiza pe deplin și
alături de el această deplinătate va căpăta valențe noi…
Și acum? Ce-au rămas din toate acestea? Visul ei s-a spulberat
către zenit, ca aburul ce se ridica alene din fața liniștită a lacului…
— Alex, dragul meu, mă asculți? șopti ea cu fruntea tot lăsată pe
genunchi. Tu nu ai murit, tu nu poți să mori niciodată pentru mine.
Înainte de a te cunoaște, existența mea a fost bizară, lipsită de
culoare și frumusețe. Tu m-ai readus la viață, ai dat un nou sens
existenței mele, ai oprit, cum spuneai atât de frumos în seara aceea,
dansul lebedei numai la începutul fericirii ei, ca această fericire să-
mi fie veșnică, nu m-ai lăsat să lunec spre acel final dureros și trist.
Dar Alex, pe mine m-a obsedat tot timpul acest dans al lebedei, știi
că m-a obsedat tot timpul și consider că acum, în clipele acestea,
viața mea fără tine urmează firesc cursul acelui dans atât de diafan
și de sublim! Alex, mă asculți? Mi-a fost frică de sfârșit, dar n-am
crezut niciodată că acest sfârșit va fi atât de aproape de început!
Tu, Alex, nu m-ai văzut niciodată dansând Moartea lebedei, pentru
că nu m-am văzut nici eu. Dar, dragul meu, ai avut dreptate,
fericirea mi s-a împlinit pe alte coordonate, mi s-a împlinit alături
de tine, că prin tine și cu tine am cunoscut ce înseamnă dragostea,
iubirea, dăruirea în clipele supreme când știi că devii femeie… Poate
că dansând, fără să fi avut accidentul acela stupid, aș fi ajuns o
mare balerină. Dar Alex, crede-mă, după fiecare succes, florile ce
le-aș fi primit de la admiratori s-ar fi veștejit repede, aplauzele cu
care aș fi fost chemată la rampă s-ar fi spulberat și ar fi dispărut în
imensitatea sălii ca luate de vânt, beția acelei dăruiri în dans ar fi
trecut ca orice beție, abur efemer de balsam și arome ce se împrăștie
ca și când n-ar fi fost… Dar fericirea trăită lângă tine, – în puținul
timp de când te știu –, clipele ce mi-au dat desfătare sufletească și
mi-au prilejuit să cunosc împlinirea dragostei, astea nu se pot
șterge niciodată din inima mea! Fericire… Fericire… Mai poate oare
această fericire să fie acum totală fără tine? Nu, pentru că ea nu
mai există. Ea a existat atâta timp cât ai existat și tu… Niciodată
nu mi-am ascuns dragostea pentru tine, am fost mândră că după
atâția ani de așteptare am putut fi iubită de-un bărbat ca tine, că,
în sfârșit, am reușit să trec peste compasiunea celor din jur și mi-
am aflat acel ideal în viață, să am un bărbat care să mă iubească,
visul oricărei femei ce vrea să-și întemeieze cinstit un cămin, am
putut arăta tuturor, așa după cum ai spus tu, că de fapt
infirmitatea mea nu există, ci există numai infirmitatea
prejudecăților unor bărbați lipsiți de scrupule. Mai poate exista un
al doilea om ca tine, Alex, un al doilea om care să înțeleagă toată
complexitatea frământărilor ce m-au chinuit ani de zile? Nu mai
poate exista! Și chiar dacă ar exista, acela nu poate fi al meu… Al
meu ești tu și numai tu…
Alex, duminica trecută, aici, ți-am spus că locul acesta, al nostru și
numai al nostru, intim și fermecător, aduce aidoma cu scena ce mi-
a fost pregătită pentru debutul meu cu Moartea lebedei. Salcia,
lacul, zarea albastră… Știi ce mi-am dorit eu, Alex? Ca la nunta
noastră, tu să mă aștepți în pragul casei și eu, îmbrăcată cu rochie
albă, pe cap cu voalul inocenței, să vin dansând către tine în acel
pas seul primele secvențe din Moartea lebedei. Nu știu dacă aș mai
fi putut merge în poante, să fac relevé-ul corect, dar aș fi încercat
după atâția ani în acea zi de sărbătoare pentru noi să-mi împlinesc
un vis, acela de balerină. Nu, nu te întrista, dragul meu! Uite, mă
vezi? Eu îmi pun acum pe cap un voal alb și viu către tine în acel
pas seul, pentru că azi e nunta noastră, dansez în decorul natural
al debutului meu, văd în jurul meu sala mare a teatrului, cu
balcoane înțesate de lume și candelabre strălucitoare, – vai ce
strălucitoare sunt candelabrele! – iar tu ești, uite acolo, lumină vie
peste apă, mă aștepți cu brațele deschise, pentru că eu sunt a ta,
numai a ta…
Dorina se ridică, încercă un relevé, deodată glezna îi fu săgetată de-
o durere ascuțită, dar n-o luă în seamă și ieșind de sub cortina
salciei, în amețeala febrei și a deznădejdii, porni în acel pas seul, cu
brațele întinse, unduindu-le ușor ca aripile unei păsări, zâmbind
trist, amar, cu părul negru, lung, despletit fluturându-i pe umeri,
cu ochii ei mari, albaștri privind parcă peste lume, în acordurile
atât de fermecătoare ale poemului lui Saint-Saëns ce și le închipuia
venind de undeva din înalt și pe care le auzea ea și numai ea…
Vârful piciorului atinse unda înfiorată a apei, apa îi cuprinse
gleznele, apoi genunchii…
 Epilog

Din tot ce s-a întâmplat în acel sat de graniță au rămas urmele…

Cât să fie de-atunci? Poate un an, doi sau trei, poate mai mulți…
Cine poate ști! Anii au trecut ca lunile, ca zilele, ca clipele, s-au dus
fără să se mai întoarcă…
Au rămas urmele…
Urmele cu amintirile lor.
Iată, pichetul de grăniceri stă singuratic aci la marginea țării,
ascuns în umbra teilor și a salcâmilor. În jur lanuri de grâu. Și vii
gata să dea în rod… Pe unde-o fi Mitrică, șoferul? O fi intrat la
O.N.T., așa după cum îi era dorința? Dar Tandin, artistul? Se spune
că s-ar fi lăsat de șmecheriile „științifice” și că e responsabilul unei
barăci cu distracții de tir sportiv pe litoral…
Mirescu e locotenent major. Are și-un băiat, căruia i-a pus numele
Alexandru. După ce stă ploaia, îi face bărcuțe de hârtie și le pune
să plutească pe apa șanțului, în fața casei…
— Să trăiți!
Cine l-a salutat pe comandantul pichetului? A, un elev de liceu
militar. E Nică Onișor… A crescut flăcău mare, s-a cumințit, nu mai
pune pisici în capul fetelor și nu mai face „expediții” în podul lui Ilie
Ciocârlan. Își poartă cu mândrie uniforma în vacanță pe ulițele
satului. Cine știe? Poate un nou ofițer de grăniceri… Dar cine era
prietenul lui? Cum, cine? Sile Tibeică, zis „lunganul”, cel cu
urechile clăpăuge și fricos nevoie mare. Acuma, gata, s-a terminat
cu ambiția de a avea neapărat un câine dresat. Sile e tractorist, sus
în deal, la Stațiune, la castel. Când și când, de la hangare îl vede pe
inginerul Dumitriță, tot crai cum îl știe satul, stând în biroul lui și
privind pe geamul deschis după femeile care mână cu jordii lungi
puii din urmă…
Plutonierul Patriche s-a mai îngrășat. După prinderea Iustinei și
ancheta cu focul pus la biserică, n-a mai prea avut ce face în sat.
Nimeni nu i-a mai dat vreo bătaie de cap. Stă în cancelaria lui,
strâns în curele, cu șapca dată pe ceafă și tot scrie, ce, numai el
știe. Sau umblă prin sat, tot cu sergentul major Tănase după el și
parcă privirea lui scrutătoare, aruncată peste ogrăzi, vrea să spună:
„Cu mine nu merge, frățioare! Nu merge…”
Afară, în câmp, spre pădure, la „Crăița” se duce tot mai puțină
lume. Oamenii stau pe-acasă, mulți au televizoare, nu se prea
dezlipesc de „geamul cu minuni”. Sau se duc la „Sala de teatru”, că
s-a ridicat Cămin nou, mare, modern în mijlocul satului, unde văd
filme sau privesc la dansul tinerilor…
„Baraca pescarilor” stă tot acolo, singuratică, înnegrită de ploi și de
vreme, în partea dinspre pădure a lacului…
Iar lacul…
Lacul are fața apei liniștită. Pe mal, lângă lucernă, aceeași salcie,
bătrână, solitară, cu crengile plecate până-n pământ. Stă tăcută,
parcă împietrită în durerea ei, martoră a tot ce s-a întâmplat aci în
zilele acelea ale începutului de vară…
Dac-ar putea vorbi…
Dar ce-ar avea să ne mai spună oare?
Numai amintirile ne pot răspunde…

București – Cluj – Brașov

decembrie 1967 – septembrie 1968
 ION GRECEA

NECUNOSCUTA
– roman –

Versiunea digitală 1.0 – aprilie 2022

Realizată după volumul apărut la Editura Militară, București,

1971
Coperta: Pompiliu Dumitrescu
 1

— Mein lieber, ein Moment!

— Lasă-mă dracului în pace!
— Einen kleinen pupic… stărui femeia, strângând brațul
bărbatului, în timp ce se alinta, cu obrazul întins să fie sărutată.
Nocheinmal… Einen kleinen pupic für Gertrude…
— Altădată… Hai, du-te înapoi în local și vezi-ți de meserie…
— Nein! se enervă ea și bătu cu vârful pantofului de lac în
pardoseala de marmură din holul cabaretului. Einen kleinen
pupic…
— Niciun kleinen pupic, mă înțelegi? dădu el să se desprindă din
brațele ei. Mie nu-mi trebuie pupic… nici coniac… nimic. Eu… cum
dracu să-ți explic, că nu mă-nțelegi, eu… șofer… imită el ținerea
unui volan, raliu… raliul Viena – Mamaia… automobil… eu nicht
pupic, nicht coniac… Am intrat numai să văd cum vă petreceți voi
nopțile… și atât. Încolo, nicht, Verschtehest du?
— Nein!
— Tu parles la langue française?
— Nein… Einen kleinen pupic für Gertrude…
— Du-te dracului că te-ai îmbătat!
Zicând acestea, Radu Vasiliu se smulse cu totul nepoliticos din
brațele femeii, își îndreptă cravata, își potrivi părul și trecu grăbit
pe lângă portarul ce-l salută reverențios deschizându-i larg ușa. În
sfârșit, se afla în stradă. Plouase. Aerul rece și curat al nopții îl
învioră pe dată, alungându-i starea aceea de moleșeală ce-l
cuprinsese în căldura localului, în fumul țigărilor, aburul cafelelor
și mirosul exagerat al parfumurilor. O liniște binefăcătoare îl
înconjura acum, dar încă îi stăruiau în urechi zgomotele infernale
ale orchestrei tip Beatles ce-l asurziseră mai mult de-un ceas cu
chitarele acelea electrice.
În timp ce-și punea balonzaidul, se întoarse și mai privi o dată
marea reclamă luminoasă de pe fața impunătoarei clădiri ce
adăpostea cabaretul „La fetițele vieneze”. Sute de beculețe în diferite
culori se aprindeau într-o alternanță uluitoare desenând pe
panopticul întunecat al nopții trei balerine într-un vibrant dans
modern, ale căror mișcări se succedau atât de reușit încât aveai
impresia că pe ringul închipuit de dâra unor linii luminoase apare
cu adevărat mereu o altă fată în chip real și execută piruete, releve-
uri, figuri excentrice de french-cancan…
— Ale dracului maimuțe! își zise Radu ridicând gulerul
balonzaidului. Te fascinează cu dansul, te îmbată cu ochiadele și
după ce-ți sar pe genunchi, într-o clipă ți-au dat gata punga!
Zâmbi, satisfăcut că nu se lăsase tentat și scăpase cu ușurință de
„dragostea” fermecătoarei Gertrude și porni încet către hotel.
Bulevardul era aproape pustiu. Pe sub bătrânii castani ce se
înșiruiau pe-o parte și alta a trotuarelor se vedeau perechi de
bărbați și femei plimbându-se agale. Limuzine luxoase, ale căror
caroserii sclipeau în lumina becurilor de deasupra străzii, treceau
în goană, cu pneurile fâșâind pe asfaltul umed. Radu mergea fără
grabă, admirând atât cât se putea distinge în noapte vechile și
masivele clădiri în stil gotic ale Vienei, cu portaluri înalte și ferestre
oblonite, case cu tencuiala înnegrită de patina vremii, unele
acoperite până sub streașină cu iederă, mai toate degajând un aer
sobru, auster, tăcut și în același timp misterios. Rareori, prin câte
o fereastră ușor întredeschisă ca să intre răcoarea nopții, răzbăteau
acordurile liniștite ale unui pian ce puteau aminti oricărui nou
vizitator al Vienei de tradiționala glorie muzicală a bătrânei
metropole austriece.
Cu toate că era la mijlocul verii, parcă se făcuse puțin frig. Fusese
pesemne o ploaie rece ca de toamnă ale cărei unde de gheață mai
persistau acum spre miezul nopții. Ca să-și alunge cât mai repede
înfrigurarea ce-l cuprinsese, Radu își strânse și mai mult
balonzaidul în jurul trupului. De pe frunzele castanilor cădeau
picuri de apă, iar unele burlane cântau încă monoton și estompat
acordurile simfoniei avalanșei de apă ce abia se sfârșise. „Barem să
avem vreme bună în timpul cursei, își zise el privind cerul. Ploaia e
unul din principalii dușmani ai șoferilor în raliu…”
Venise de două zile la Viena să participe la marea întrecere
automobilistică, Raliul Dunării. De cum sosise, făcuse un ultim
control tehnic al mașinii – un Renault 8 Gordini – asistase la ședința
de îndrumare a juriului cu cele cincizeci și opt de echipaje înscrise
în concurs din cincisprezece țări, apoi parcase la locul indicat unde
i se sigilase capota motorului și portierele. Pornise după aceea prin
Viena – se afla pentru prima dată în acest oraș – cu gândul să
viziteze locurile celebre unde trăiseră nu mai puțin celebri
muzicieni, oameni de cultură, pictori, personalități istorice. Seara
văzuse un spectacol de operă, iar ziua de azi și-o rezervase odihnei
și studierii pe hartă a traseului. Cumpărase apoi niște nimicuri de
prin magazine și spre înserat, din pură curiozitate, intrase la
cabaretul „La fetițele vieneze”, unde din sutele de consumatori ce
leneveau sub cupolele de sticlă colorată alături de femei pe
jumătate goale, foarte puțini erau vienezi.
Mergea acum pe sub bolta întunecată a castanilor și gândindu-se
la toate cele întâmplate, zări în depărtare o intersecție puternic
luminată, cu circulație intensă de mașini și troleibuze, sub
străfulgerările instantanee ale zecilor de reclame cu neon viu
colorate. Se gândi ca la prima stație de taximetre să ia o mașină
până la hotel, întrucât era târziu și a doua zi trebuia să fie foarte
odihnit. Chiar își consulta ceasul, căutând să deslușească în noapte
minutarele fosforescente, când auzi pe cineva ce călca apăsat în
urmă-i. Întoarse instinctiv capul și văzu în întuneric un ins, nu prea
înalt, slăbuț, în balonzaid, cu o pălărie trasă adânc peste ochi.
Ocolea cu pas elastic ochiurile de apă de pe trotuar, arătându-se
foarte sprinten la mers, chiar vioi.
— Domnul Vasiliu? întrebă acela mai de departe după care,
apropiindu-se, scoase din buzunar o țigară căreia îi bătu de câteva
ori capetele de podul palmei. Îmi dați un foc?
Radu rămase total surprins de apariția acestui necunoscut și mai
ales de faptul că fusese identificat, pronunțându-i-se numele. Nu
cunoștea pe nimeni în acest mare oraș. Din primele clipe ale sosirii
în această metropolă se simțise stingher în mulțimea de pe străzile
arhiaglomerate, cu un du-te-vino continuu de oameni și mașini, în
acea turbulentă și vibrantă halucinație ce ți-o dă forfota marilor
capitale. Și acum deodată, iată, nu numai că este recunoscut pe-
un întuneric să-l tai cu cuțitul, dar este acostat pe-un ton familiar
dezinvolt, s-ar putea spune chiar cu o ușoară nuanță de
impertinență. Cine putea fi insul? Și ce dorea? Un foc?
— Nu am foc… Nu fumez… minți Radu. Ba nu, stați, am la mine o
brichetă a unui prieten, se corectă pe dată gândindu-se că
scăpărând flacăra va avea posibilitate la lumina ei să zărească mai
bine chipul misteriosului interlocutor. Poftiți…
Aprinse bricheta și-i studie fugar chipul celui din fața sa. Dar oricât
se strădui, figura acestuia nu-i spunea nimic deosebit. Un ins cu
fața suptă, cadaverică, cu gura strânsă într-un rictus amar, de om
suferind, îmbrăcat destul de modest, ai cărui ochi clipeau des ca și
când i-ar fi orbit la intervale scurte fasciculele luminoase ale unor
reflectoare.
— Vă servesc cu o țigară? propuse el.
— Nu, mulțumesc. V-am spus că nu fumez.
— Deci, sunteți domnul Vasiliu, reluă străinul trăgând adânc
fumul de țigară în piept.
— Să zicem, răspunse evaziv Radu.
— Nu e o certitudine?
— Mă rog, cu ce vă pot fi de folos?
— O, domnule Vasiliu, dar cu ce nu-mi puteți fi dumneavoastră de
folos? vorbi el teatral, făcând un gest larg cu mâna. De când vă
aștept… Și de când vă caut…
— Pentru ce? se arătă mirat Radu.
Era precipitat, chiar enervat de insistența insului, mai bine zis de
impertinența lui, gata să-l ia la palme, dar nu voia să-și trădeze prin
nimic starea aceea de surescitare ce-l stăpânea. În definitiv, ce
vroia de la el? Cu ce scop îl acostase?
— Spune, domnule pentru ce mă cauți? ridică Vasiliu puțin tonul.
Cine ești și ce vrei de la mine?
— Sunteți grăbit? zâmbi calm, fără să se piardă cu firea insul. Vă
rog să nu fiți grăbit… În interesul dumneavoastră nu e bine să fiți
grăbit…
— Nu înțeleg nimic și te rog să mă lași în pace! vorbi aspru Radu și,
întorcând spatele, porni zorit către centrul orașului. Dar insul nu
se lăsă și porni odată cu el, mergând alături, de parcă i-ar fi fost
legat de mână.
— Domnule, te-am întrebat cine ești și ce dorești? se întoarse Radu
brusc către el. Insistența dumitale mă scoate din sărite!
— A, uite ce nepoliticos sunt! se mustră necunoscutul și întinse
ușor mâna. Am onoarea să mă prezint: inginerul Felician Grama.
Român. Român ca și dumneavoastră. Dar lucrez dincolo de
granițele țării pentru o mare firmă industrială. Dumneavoastră
sunteți militar, nu? întrebă el repede. Căpitan în armata română…
— Nu, nu sunt militar, minți Radu. Poate că e o confuzie…
— Nu cred să fie nicio confuzie, stărui pretinsul inginer Grama,
căutând să se țină cât mai aproape de Radu. Dumneavoastră
participați în Raliul Dunării care pleacă mâine de aici din Viena
către Mamaia. Și aveți numărul de concurs 56… Un Renault 8
Gordini, albastru…
Vorbea repede, agitat, vroind să arate că este complet informat
asupra lui Radu Vasiliu, că nu există niciun dubiu în ceea ce
privește cunoștințele sale despre el, deținea niște date concludente,
sigure, de necontestat.
— Deci este exact…
— Da, este exact…
— Îmi pare foarte bine, se bucură străinul și trase din nou
precipitat din țigară. Știți, domnule Vasiliu, îmi permit să vă fac o
propunere…
— Ce anume?
— Să ne întoarcem la „Fetițele vieneze”. Vorbesc foarte serios. Vă
rog să mă credeți, pentru mine, când întâlnesc un compatriot este
o mare sărbătoare. Am o nespusă bucurie. Vreau, așadar, să
cinstesc această întâlnire… această întâlnire cu țara… cu locurile
unde m-am născut. Ce spuneți?
— Vă mulțumesc pentru invitație, dar nu o pot accepta, se scuză
Radu căutând, spre deosebire de început, să fie cât mai politicos.
Tocmai pentru că știți că mâine plec în acest concurs, vă dați seama
că trebuie să fiu odihnit. Iar cât privește „fetițele” astea vieneze, le-
am văzut…
— Știu… eram la o masă, în dreapta orchestrei, zise Grama calm,
sigur pe sine. De acolo v-am zărit și v-am recunoscut. Erați cu
Gertrude. Trebuie să recunosc, aveți gust. Distinsă, frumoasă și
încântătoare acest drac de fată… Păcat că n-a reușit să vă rețină…
— Ați spus că m-ați recunoscut? întrebă Radu și se opri mirat
locului privindu-l lung pe Grama. Asta înseamnă că cel puțin m-ați
mai întâlnit sau m-ați mai văzut o dată…
— Bineînțeles…
— În ce împrejurare și unde?
— În țară… Mai demult… De aceea mi-am permis să vă acostez, să
vă invit la acest cabaret, sau, mă rog, în altă parte, unde doriți, și
să discut cu dumneavoastră o problemă…
— Ce problemă?
— O problemă mai delicată ce vizează direct persoana
dumneavoastră, căută să fie cât mai convingător Grama. Și
înțelegeți că nu putem vorbi pe stradă…
Radu Vasiliu rămase pe gânduri neștiind ce să înțeleagă din toate
acestea. Insistențele individului îl derutau. Îl deruta până și timbrul
vocii sale… De unde să-l cunoască? Nu-și amintea să-l mai fi
întâlnit vreodată pe acest ins, prea demoralizat (îi tremura mâna în
care ținea țigara), dar care căuta să pareze totul printr-o evidentă
îndrăzneală; acest individ misterios și temător pentru fiecare gest
al său, dar care căuta să mascheze totul și să dea interlocutorului
impresia că este sigur pe acțiunile sale; acest om care își pierduse
identitatea și în același timp personalitatea, a cărui structură
sufletească nu mai avea niciun contur și care trăia – era vizibil – în
umbra unor rechini ce-i zvârleau de azi pe mâine firimituri de
speranță… Ce vroia în fond? Despre ce problemă delicată era
vorba? Și cum de îl depistase în acest mare oraș, cunoscându-i
câteva date biografice?
— Domnule Grama, vorbi moale Radu, parcă Grama ați spus că vă
numiți, nu?
— Exact, Grama…
— Domnule Grama, mă surprinde total faptul că m-ați acostat în
numele unei recunoașteri pe care, să fiu sincer, v-o contest…
— A, nu, vă pot demonstra…
— Îmi dați voie, reluă cu glas apăsat Radu. Îmi vorbiți despre o
problemă ce vizează direct persoana mea… Mă rog, nu pot să-mi
dau seama ce anume problemă ar putea să mă intereseze la sute
de kilometri depărtare de țara mea, dar înainte de toate trebuie să
precizez că numele dumneavoastră nu-mi spune nimic. Inginerul
Grama… Iertați-mă, dar în cercul relațiilor mele, al cunoștințelor
mele n-am întâlnit niciodată acest nume… Așa că nu pot discuta
cu un necunoscut…
Grama nu se descumpăni. Zvârli restul de țigară, scoase cu gesturi
febrile alta, îi ceru lui Radu foc, o aprinse, trase câteva fumuri
privind contemplativ frunzele castanului de deasupra, rămase apoi
puțin pe gânduri, clătinând capul a dojană, după care cu un gest
brusc își împinse, pălăria pe ceafă, tuși sec și spuse:
— Domnule Vasiliu, repet, vin cu o propunere care sunt sigur că o
să vă intereseze. Recunosc și e logic ca dumneavoastră să
manifestați rezervă, chiar suspiciune față de un necunoscut ca
mine, față de un transfug, cum suntem numiți cei ce-am plecat din
diferite motive din România – mă rog, termenul pe mine nu mă
lezează câtuși de puțin, pentru că în fond îmi iubesc țara și continui
să fiu un bun român –, dar de ce nu încercați să ne înțelegem într-
un anume fel? De ce nu-mi ascultați propunerea și după aceea să
vă manifestați aprobarea sau dezaprobarea față de intențiile mele
nobile, mai bine zis ale întreprinderii ce-o reprezint?
— Ce fel de întreprindere?
— O întreprindere de armament din Occident…
— Ce legătură pot avea eu cu întreprinderea dumneavoastră? se
miră Radu și înălță din umeri desfăcând larg brațele. Eu nu fabric
armament, nu comand armament, nu mănânc armament…
— Dar folosiți armament…
— Și ce-i cu asta? Fiecare cetățean aflat sub arme în țara lui îl
folosește. Trebuie pentru asta să intre în relații cu fabrica
constructoare? Pentru că despre o astfel de fabrică înțeleg că e
vorba… Astea, iertați-mă, sunt treburi care privesc statul, care
privesc ministerul de resort ce se ocupă de apărarea acelui stat și
nu un simplu individ, un particular, un om obișnuit care trecând
prin armată pune într-adevăr mâna pe pușcă, e normal s-o pună,
nu?
— În general aveți dreptate, dar dumneavoastră nu sunteți un om
obișnuit, cum ați spus, un simplu individ…
— Zău? se miră Radu și zâmbi mai mult de circumstanță.
— Precum vă spun, insistă Grama.
— Ei, uite, râse Radu, nu știam că aici în Viena îmi descopăr niște
calități deosebite, că am devenit o personalitate și că pot reprezenta
țara în relații de afaceri internaționale! Mă felicit singur pentru
această descoperire! Parol!
— Domnule Vasiliu, vorbi Grama fără să-și trădeze enervarea, nu
cred că e cazul să persiflați, să vă negați niște calități și niște
aprecieri pe care se contează în România…
— Că sunt un foarte bun șofer de raliu?
— Că sunteți un foarte bun specialist, atacă Grama și căută să-l
privească pe Radu drept în ochi. Un foarte bun specialist în
domeniul tehnicii militare… Înțelegeți acum scopul insistențelor
mele? Scopul acestei acostări pentru care în numele bunei cuviințe
vă cer scuze? Nu uitați, sunt un intelectual și încă unul cu
reputație…
— Nu vă contest calificarea profesională…
— Vă mulțumesc…
Rămaseră amândoi tăcuți, fiecare cu gândurile lui, suspectându-se
cu privirea, încercând cu un minut mai devreme să pătrundă unul
altuia tainele sufletului, să descifreze intenții, să aprecieze
sinceritatea discuției, scopul ei, studiindu-și gesturile, reflecția
ochilor, umbrele și luminile feței. Păreau doi spadasini, adversari
pe-o planșă de scrimă, gata în orice moment să obțină
superioritatea în atacul frontal, decisiv, fără echivoc…
— La ce vă referiți, domnule Grama? întrebă Radu într-un târziu
îndreptându-și gulerul la balonzaid. Din câte știu n-am veleități de
specialist, de inventator și de aceea mă surprinde afirmația
dumneavoastră. Nu cumva la mijloc e o confuzie?
— Nu e nicio confuzie, asigură Grama. Este vorba despre
dumneavoastră. Să știți că mă așteptam să retractați sau să nu vă
recunoașteți identitatea…
— Parol?
— Pe cuvânt de onoare. După câte știu, în țară, în ultima vreme s-
a lucrat foarte mult pentru formarea unei educații patriotice,
pentru o așa zisă vigilență în relațiile cu străinii, iar în ceea ce-i
privește pe militarii români această educație, am impresia, este
atotcuprinzătoare…
— V-am spus, nu sunt militar…
— Să lăsăm, domnule Vasiliu, reluă Grama sigur pe sine. Vă
cunosc prea bine pentru a vă aduce, acum, aici, niște argumente
ca să vă dovedesc identitatea și preocupările. Știți, eu am o calitate
pe care nu mi-o contestă nimeni, ci dimpotrivă mi-o apreciază: îmi
place sa joc cu cărțile pe față, direct, fără ocolișuri, fără
compromisuri, uneori la risc, de cele mai multe ori la succes. Și vă
dați seama că în relațiile de afaceri problema asta este de ordin
major… Așa că, ce să mai lungim vorba, intru direct în subiect, vă
fac o propunere, care vă va aduce mari satisfacții și pentru care,
sunt sigur, îmi veți fi recunoscător toată viața…
— Chiar așa? zâmbi Radu privindu-l pieziș pe Grama.
— Aveți cuvântul meu de onoare! întări Grama cu palma pe piept.
Condițiile vă vor surprinde prin simplitatea lor, prin ușurința și
totala discreție a îndeplinirii acestora, iar avantajele, o, avantajele
vă vor copleși prin valoarea lor deosebită și asigurarea viitorului
dumneavoastră…
Radu Vasiliu rămase câteva minute pe gânduri. L-ar fi putut refuza
categoric pe acest Grama întorcându-i spatele, așa cum vroise s-o
facă la început, dar după primele discuții era tentat acum să afle
despre ce putea fi vorba, ce anume propuneri i se făceau, până
unde mergeau ele, care era scopul lor, în ce afacere urma să fie
atras, care ar fi consecințele ei atât cât le putea intui, deduce,
analiza. Desigur, insul era perfect edificat asupra persoanei sale,
nu încăpea nicio îndoială că era bine documentat, cunoscând
preocupările lui și că înainte de această întâlnire își pregătise niște
capcane-argument care să-l prindă cât mai bine în mrejele
proiectatei afaceri. Bănuia că în respectivul domeniu spionajul
„lucra” tare, că fuseseră pregătite toate elementele care să
convingă, că „se știa totul” și „se miza pe totul”, că se lansau tentații
fabuloase, convingătoare, că se sconta pe lipsa de scrupule a celui
solicitat, pe perspectiva aventurii. „În definitiv, își zise Radu, ce mă
deranjează să aflu intențiile acestui individ, ale celor care-l plătesc?
Poate că îmi pierd câteva ore de somn și atât. Dar poate că reușesc,
într-un fel, să fiu de folos alor mei din țară. Cine știe ce surprize le
pot rezerva celor ce se ocupă de problemele astea?”
— Bine, domnule Grama, acceptă el, să mergem undeva și să stăm
de vorbă. Dar nu mult, că v-am spus, mâine trebuie să fiu odihnit…
— Indiscutabil! Indiscutabil! asigură Grama cuprins subit de-o
bucurie fără margini. Vă mulțumesc că ați acceptat. Eram sigur că
nu aruncați cât colo o afacere, trebuie să recunosc tentantă și care
vă va aduce mari satisfacții nu numai materiale ci și morale.
— Mă rog, să vedem despre ce este vorba…
Intrară într-o mică bodegă, coborând câteva trepte de cărămidă,
într-un fel de salon cu pereți de bârne afumate și lampadare de fier
forjat, un local intim, în care se aflau câțiva probabil frecvenți
consumatori din acea parte a Vienei. Cu un aer degajat, se așezară
într-un colț retras la o masă de lemn negru, sculptat. O lumină
difuză stăruia sub tavanul de scândură afumată, pe care se vedeau
scrijelate diferite semnături ale unor pretinși clienți celebri. Într-un
colț, un orb, cu ochelari fumurii, îmbrăcat în niște haine ponosite,
își plimba degetele cocârjate pe clapele unei armonici, cântând
totodată din gură o melodie tărăgănată, un fel de doină de dor și
dragoste sau poate o romanță.
Patronul, un om înalt și slab, cu pomeții obrajilor roșii, ochii de-un
albastru siniliu și o mustață răsucită à la Franz Iosef, purtând un
șorț alb, se înfățișă la masă și plecându-se din șale ceru în limba
germană comanda. Grama îi comandă tot în germană două
coniacuri mari și câte un mic aperitiv.
— A, coniac nu, interveni Radu care înțelesese despre ce este vorba.
Mai bine o halbă de bere.
— Cum ziceți dumneavoastră, fu de acord Grama și comandă bere.
Probabil…
— Nu folosesc decât foarte rar…
— Mă rog, voia dumneavoastră.
Până ce patronul avea să aducă gustările, Grama găsi nimerit să
facă un scurt istoric al acestui local, care funcționa neîntrerupt de
peste 150 de ani și care se spune că ar fi fost frecventat chiar de
Johann Strauss și Mozart. Bodega, moștenită din tată-n fiu, făcea
parte din punctele de atracție ale orașului, dar în ultimele decenii
apăruseră cam multe asemenea localuri celebre încât nu știai
căruia să-i dai crezare asupra autenticității lui și căruia nu. Grama,
într-o vervă neobișnuită, trecu apoi la viața vieneză, viața cotidiană,
la lumea afacerilor, se lansă în câteva aprecieri asupra actualei
situații internaționale și ajunse, în sfârșit, la subiectul ce-l interesa.
A plecat din țară de peste cincisprezece ani, n-a trecut frontiera în
mod fraudulos, a făcut parte dintr-o delegație de specialiști în
domeniul motoarelor cu combustie internă și a găsit nimerit să se
desprindă de colegii lui și să rămână în Occident unde a considerat
că-și poate încerca norocul în privința aptitudinilor sale. Lucrează
acum în Apus, a rămas același bun român, cu respect pentru țara
lui, pentru compatrioții lui, citește zilnic presa din România, ascultă
emisiunile de radio, îl interesează tot ce este în legătură cu
progresul economic al țării, cu succesele ei. Trebuie să recunoască
faptul că îl apucă uneori dorul de locurile natale, de părinți, dar
specialitatea lui îl reține să se întoarcă și, de ce n-ar spune-o,
consideră că are satisfacții pe care nu și le-ar fi putut îndeplini în
vechea întreprindere în care a lucrat în București.
— Exagerați, găsi nimerit să-l întrerupă Radu.
— Deloc…
— Mă rog, părerea dumneavoastră, o părere pur personală, replică
Radu. Trebuie să știți, însă, că atâtea condiții s-au deschis tehnicii,
specialiștilor în țara noastră încât cred că afirmația dumneavoastră
nu are temei. Pun totul pe seama dezinformării dumneavoastră…
— Nu, nu vă contrazic, concesionă Grama ca să fie pe placul
interlocutorului și să nu intre cu el în controverse pe seama unor
lucruri care nu aveau tangență cu problema ce-l interesa. Și apoi
scopul discuției era tocmai să ajungă la puncte de vedere comune
în direcția pentru care-i solicitase întrevederea. Schimbă deci
subiectul și aminti, vorbind deschis cu certitudinea celui care e
stăpân pe date ce nu pot fi contestate, că în micul orășel de
provincie, Radu Vasiliu, căpitan în armata română, își ducea viața
lipsit de satisfacții, dar care pe lângă pasiunea lui, automobilul, în
general motoarele, performanțele lor, mai încearcă una și se pare
cu mari sorți de izbândă…
— Văd că oarecum sunteți informat în privința mea, îl opri Radu
Vasiliu pe Grama, dar vreau să vă spun că faceți niște aprecieri
eronate, departe de realitate, aș putea spune chiar răuvoitoare…
— La ce anume vă referiți? căută Grama să afle făcând ochii mari.
Vă rog să mă iertați…
— Spuneți că viața mea este lipsită de satisfacții…
— Mă rog, e o concluzie…
— Bazată pe ce?
— Pe faptul că locuiți într-un orășel oarecare… într-un orășel în
care bănuiesc că plictisul se îmbină cu lipsa posibilităților de
afirmare…
— Greșiți, domnule Grama, vorbi apăsat Radu Vasiliu. Greșiți
profund și vina dumneavoastră constă în aceea că faceți afirmații
necontrolate, lipsite de temei. Trebuie să știți că azi în România
orice colțișor îți dă satisfacții depline.
— Sunt de acord, dar dumneavoastră ca specialist într-un mic
orășel…
— Ce fel de specialist?
— V-am spus în domeniul tehnicii militare.
— Apropo, ce informații aveți despre mine și în ce fel vreți să le
folosiți? acceptă Radu Vasiliu jocul.
— Cantitatea de informații și calitatea lor sunt suficiente pentru
ceea ce interesează întreprinderea ce-o reprezint…
— Anume ce?
— Dumneavoastră sunteți pe cale de a revoluționa într-un fel
tehnica militară, atacă direct Grama. Arma dumneavoastră sunt
tancurile. Lucrați la un proiect fantastic, uluitor aș putea spune.
Nu, nu încercați să protestați pentru că ăsta este adevărul.
Intenționați să creați prototipul tancului fără echipaj, al tancului
teleghidat, al tancului, dacă vreți și vă convine termenul, lansator
de torpile terestre…
— Domnule Grama, exagerați… încercă să-l oprească Radu uluit
de cele ce-i auzeau urechile. „De unde dracu știe toate chestiunile
astea? se întreba el ascultându-l. Mă uimește nu alta!”
— Nu, nu exagerez! continuă cu mai multă vervă presupusul
inginer. Se cunosc avioanele fără pilot, submarinele lansatoare de
torpile teleghidate. Suntem informați că dumneavoastră încercați
să aduceți pe prim plan utilitatea coloșilor de oțel ce se pare că nu
li se mai acordă atenție în războiul modern…
— Vă contrazic! îl întrerupse Radu Vasiliu. Tancul a fost și rămâne
o armă de bază în luptele terestre.
— Da, dar în condiții cu totul noi, insistă Grama mai aprins. Cu
posibilități majore de întrebuințare, de eficacitate, cu evitarea
distrugerii vieților omenești, a oamenilor dispuși să moară în
carapacea de oțel numai să manevreze niște leviere și să îndrepte
țeava tunului într-o direcție sau alta. Ori meritul dumneavoastră,
domnule Vasiliu, este formidabil! Cruțarea efectivelor, pătrunderea
tancurilor în cele mai dificile zone, posibilități de manevră
fantastice, eficacitate maximă. Suntem informați că totul la
dumneavoastră se află în fază de proiect, că nu sunteți sigur dacă
statul român vă va acorda posibilitatea unor experiențe în acest
domeniu, că nu sunteți sprijinit, problema fiind privită de unii
dintre șefii dumneavoastră cu neîncredere sau chiar cu ironie…
— Total inexact! replică tăios Vasiliu. Sunteți complet
dezinformat…
— Se prea poate, acceptă Grama. În munca de informare sunt
uneori și minusuri. A, uite că ne vine gustarea…
Patronul-ospătar le aduse halbele de bere și câțiva cârnăciori
rumeniți în untură, cu muștar și hrean.
— Altceva mai doriți? întrebă el în limba germană.
— Nu, zise Grama mulțumindu-i pentru promptitudinea cu care
fuseseră serviți. Apoi după plecarea patronului, se adresă lui
Vasiliu arătându-i cârnăciorii: asta este specialitatea localului. O
specialitate de tradiție și pe care timpul nu o dezminte… Vă rog să
serviți…
Și ridicând halba adăugă:
— În sănătatea și pentru succesele dumneavoastră. Sincer să fiu,
mă simt onorat că v-am cunoscut…
— Vă mulțumesc…
Sorbiră în tăcere primele înghițituri de bere. Armonistul orb
continua să cânte cu glas scăzut în colțul localului, plimbându-și
degetele noduroase pe clapele sparte și îngălbenite ale
acordeonului. La bar, patronul se întreținea cu un bărbat înalt,
pleșuv, într-o redingotă uzată, cu melon și monoclu, probabil vreun
industriaș sau comerciant, acum ratat, ajuns în pragul
bătrânețelor.
Radu Vasiliu își privi ceasul de mână, după care înainte de a începe
să mănânce întrebă direct:
— Ce-mi propuneți, domnule Grama? Era vorba de-o propunere…
— Vă grăbiți?
— Desigur, v-am spus…
— Mda, e destul de târziu, fu de acord Grama. Atunci să trec direct
la subiect, urmă el privind cu precauție în toate părțile să nu fie
auzit de vreo ureche străină.
— Vă rog…
— Dar domnule Vasiliu, ținu să precizeze el vorbind în șoaptă,
contez pe discreția dumneavoastră și pe seriozitatea cu care priviți
această tranzacție. Vă rog să înțelegeți că e o chestiune delicată care
angajează firma ce-o reprezint și apoi… e în joc persoana
dumneavoastră. Oricât, nu e cazul să vă spun, dar în România nu
trebuie să discutați cele ce convenim, dacă se poate, cum se spune,
nici chiar cu umbra dumneavoastră…
— Vă asigur, vorbi tot șoptit Vasiliu, nerăbdător să afle cât mai
degrabă propunerea insului. Vă dați seama că sunt conștient de
riscul situației…
— Cu atât mai mult…
Fără prea multe ocolișuri, Grama intră, așa cum promisese, direct
în subiect. Firma ce-o reprezenta, printr-o împrejurare ce nu are
importanță a aflat de preocupările lui Radu Vasiliu, de proiectul la
care lucrează de mai mult timp și este imperios interesată să intre
în posesia lui; chiar nedefinitivat, dar să fie totuși într-un stadiu
care să-i asigure punerea în aplicare… Dacă este gata, dar nu e
încă experimentat cu atât mai bine. Va fi experimentat de această
firmă, care este gata să preia chiar numai ideea realizării lui. Pentru
transmiterea respectivelor date ale proiectului, procedând de-o
manieră care să nu lezeze persoana inventatorului în România, i se
va oferi un capital considerabil în dolari la o bancă din Elveția. Iar
pentru nevoi imediate, știindu-se pasiunea domniei sale pentru
sportul automobilistic, va primi o mașină ultimul tip, de mare
performanță, cotată excelent pe piața mondială…
— Ce fel de mașină? ceru să afle Radu aprinzându-și o țigară și
privindu-l pe Grama, cu ochii micșorați prin fumul ce i se ridica în
față.
— Un Porsche 911 S. Cunoașteți tipul, da?
— Da, îl cunosc.
— 180 cai putere, 225 kilometri la oră. În opt secunde, la o simplă
apăsare pe accelerație, prinde o sută la oră! Nu uitați: două
carburatoare, cilindree aproape 2000 de centimetri cubi, 6600 ture
pe minut, ce să vă mai spun, sunteți om de specialitate și vă dați
seama…
— Da, este o mașină de performanță, conveni Radu trăgând alene
din țigară și privind gânditor undeva spre tavanul de scândură
afumată. Dar cum am să intru în posesia acestei mașini? Problema
dolarilor o văd rezolvată foarte simplu, dar mașina?
— Ne-am gândit la totul, domnule Vasiliu, îl asigură Grama
continuând să vorbească tot în șoaptă, când și când rotindu-și
privirea în jur. Absolut la totul…
— Anume?
— Dacă sunteți de acord și perfectăm afacerea, urmă el în șoaptă,
atunci peste o lună sau o lună și jumătate va veni în România, într-
o excursie, o femeie, conducând această mașină. Trebuie să vă
spun că este o specialistă în probleme de tehnică militară și
cunoaște la perfecție limba română, așa cum mai cunoaște șase
limbi. Vă va căuta. Vă veți întâlni cu totul întâmplător în orașul
dumneavoastră. Îi veți oferi posibilitatea să studieze planurile și
dacă le acceptă, în numele firmei noastre, vă va lăsa confirmarea
depunerii banilor la banca din Elveția și mașina…
— Domnule Grama, interveni Radu punându-i mâna pe braț,
iertați-mă că vă întrerup, dar procedeul mi se pare a nu-mi conveni
deloc…
— De ce?
— Pentru că dacă eu îi ofer acestei specialiste planurile proiectului
spre studiu, cum spuneți dumneavoastră, însemnează că mi-am
trădat invenția, însemnează ca i-am oferit posibilitatea să-și
însușească chiar numai ideea acestui proiect, nu? Ori dumneaei,
studiind aceste planuri, poate foarte bine să-mi spună la un
moment dat, „știți domnule Vasiliu, le-am văzut, le-am studiat, dar
firma noastră nu le acceptă!” și în fond, bineînțeles că planurile au
interesat-o și și-a însușit ceea ce era de însușit. Dumneavoastră
trebuie să înțelegeți că eu, cum e și firesc, trebuie să păstrez
secretul invenției…
Grama asculta cu foarte mare atenție pledoaria lui Vasiliu clipind
deseori din ochii spelbi, spălăciți, mușcându-și buzele lipicioase pe
care se vedeau firișoare de tutun, strângându-și mereu gura în acel
rictus amar, ca și când l-ar fi mistuit niște dureri groaznice de
stomac și nu-și găsea alinarea. Înălța mereu sprâncenele de parcă
făcea eforturi să-și concentreze atenția în această discuție, în timp
ce cu furculița încerca să deseneze niște figuri imaginare pe fața de
masă.
— Nu știu, urmă Radu Vasiliu, dar cred că la mijloc nu-i o simplă
apărare a unui secret profesional, ci o chestiune elementară de
etică în aceste relații.
— De acord, perfect de acord cu dumneavoastră, conveni Grama
bătând ușor cu furculița în marginea farfuriei, dar, vă rog să vă
situați și de partea firmei ce-o reprezint. Adică ce garanție poate
avea întreprinderea preluând fără studiu niște proiecte care, iertați-
mă, exclud afacerea noastră, vorbesc în principiu, deci care preia
niște proiecte fără nicio acoperire asupra valorii lor, fără nicio
garanție, fără nici măcar un studiu cât de elementar? Nu știu dacă
ați auzit, vă rog să mă scuzați, nu fac nicio referire la persoana
dumneavoastră, dar poate cunoașteți cazul pretinsului inventator
Iohannes Engelke, omul care a dus de nas multe firme și mulți
industriași cu așa-zisele lui invenții de la raza morții care distruge
avioanele în zbor, la captarea energiei din spațiu și mai departe la
înlocuirea combustibilului la automobile cu… apă. Chiar aici în
Austria a escrocat firma „Gesellschaft für Flugsicherung und
Lichtbau AG”, oferindu-i să fabrice o „rază” cu care să fie iluminate
orașele de la distanță! Repet, să-mi fie iertată intervenția, nu fac
nicio aluzie la persoana dumneavoastră, dimpotrivă, am toată
considerația, dar faptele îi fac pe cei interesați în afaceri de
anvergură să fie prudenți, să manifeste vigilență, previziune, mă
rog, cred că înțelegeți situația, nu se pot investi capitaluri fără
niciun fel de acoperire…
— Există și un risc, interveni Radu Vasiliu, un risc normal, firesc
fiecărei noi încercări într-un domeniu sau altul…
— Evident, dar riscul e acceptat numai atunci când există niște
certitudini în privința măcar a câtorva elemente care să dea
posibilitate celui ce angajează afacerea să spere că reluarea oricăror
experiențe, bazate pe niște date cât de cât reale, poate să ducă
undeva, poate să ducă spre un rezultat. V-am spus, firma este gata
să vă preia chiar numai ideea… sau mă rog tot ce-ați realizat
dumneavoastră până într-o fază x sau y, bineînțeles continuarea
realizării proiectului rămânând în riscul firmei. Dar pentru asta
trebuiesc văzute planurile, nu se pot arunca bani pe niște calcule
care poate nu duc la nimic…
— Nu putem încheia un contract? întrebă Radu stingând țigara în
scrumiera masivă de porțelan de pe masă.
— O, dar e naivă propunerea dumneavoastră, domnule Vasiliu!
zâmbi Grama cu superioritatea omului care învârte demult
asemenea afaceri și are în față un novice. Dacă ați fi cetățean al
statului respectiv, poate că da, dar în situația dumneavoastră…
Sau poate că renunțați să mai plecați în această cursă și schimbați
ruta către Apus?
— Nici nu mă gândesc! protestă Radu privindu-și din nou ceasul de
mână. O simplă transmitere de proiecte personale asta da, accept,
dar în rest nici nu discutăm…
— Mă rog… fu de acord Grama desfăcând larg brațele. Dar dacă
vreodată situația dumneavoastră devine precară în România –
asigură el prinzându-l de încheietura mâinii – un simplu telefon cu
înțelegere, o ieșire din țara și… vă stau la dispoziție! Dar până atunci
să convenim asupra celor discutate…
Radu Vasiliu rămase din nou pe gânduri, după care spuse:
— Am o propunere…
— Da, vă ascult…
— Ca femeia care mă va vizita și cred că este o ingineră…
— Da, este o ingineră, v-am spus o specialistă…
— Așa, deci inginera care mă va vizita propun să vadă numai
anumite elemente ale proiectului, disparate bineînțeles, dar care
să-i ofere posibilitatea aprecierii valorii studiului, meu, adică
anumite elemente care să-i dea certitudinea că la mijloc este o
treabă serioasă și nu un simplu fals…
— Perfect, conveni Grama. Total de acord! Și dacă dumneaei
hotărăște asupra valorii proiectului, vă lasă mașina, ia
documentele, ni se telefonează și imediat noi vă remitem formele
pentru banca din Elveția… E bine?
— De acord…
— Și încă ceva, urmă Grama tot confidențial, pe șoptite. Persoana
nu va veni în România până ce dumneavoastră nu veți hotărî acest
lucru, la timpul ce-l socotiți potrivit. Poate că între timp vă
răzgândiți, se întâmplă ceva sau…
— Am înțeles, răspunse Radu preocupat să înregistreze totul mintal
în cele mai mici amănunte. Dar întreb, cum putem realiza această
corespondență, cum putem comunica?
— Foarte simplu, îl asigură Grama. Veți primi o carte poștală
ilustrată reprezentând un cadru din Paris și semnată să zicem,
Alexandru. Ilustrata trebuie să conțină în textul ei o negație. Asta
înseamnă că sunteți întrebat dacă afacerea rămâne în picioare și
deci dacă puteți primi vizita. E clar?
— Da, e clar…
— Atunci, urmă Grama tot mai aprins, dumneavoastră urmează să
trimiteți o carte poștală tot ilustrată – să zicem va reprezenta
Ateneul român – pe adresa care am să v-o dau eu, ilustrată ce va
conține tot o negație și semnată cu același nume, Alexandru. La
data recepționării ilustratei, persoana poate porni către
dumneavoastră. Ne-am înțeles?
— Da, mai am totuși o întrebare…
— Vă ascult…
— Cum pot recunoaște această femeie?
Grama stătu puțin pe gânduri, căutând parcă să-și amintească
ceva, apoi zise:
— Va purta pe deget un inel de aur, ce reprezintă o operă de artă și
la gât un colier tot din aur. Cum intră în legătură cu
dumneavoastră, recunoscându-vă, va trece direct la discutarea
celor aranjate de noi. Este limpede, nu?
— Da!
Grama întinse mâna peste masă și-l bătu prietenește pe umăr pe
Radu, zâmbind. Privirea lui arăta satisfacție. Parcă îi dispăruse și
rictusul acela din jurul gurii și fața i se destinsese învăluită de-o
lumină aparte. Era mulțumit. Reușise să-l convingă pe acest Radu
Vasiliu, se pare destul de ușor, poate mai ușor decât se așteptase și
rezultatele acestor negocieri, evident, vor fi apreciate cum se cuvine
de firma pentru care lucra.
Radu Vasiliu sorbi ultima înghițitură de bere din halba și își puse
balonzaidul.
— Nu mai luăm un rând? întrebă Grama privind după patronul
localului.
— Nu, refuză Radu. Am intrat aici doar să avem unde discuta. Eu
de fapt am mâncat și am băut mult mai devreme…
— Voia dumneavoastră! desfăcu larg brațele Grama și își puse și el
balonzaidul. Apoi chemă patronul, îi plăti și ieșiră în stradă.
— La ce oră plecați mâine? întrebă Grama ridicând gulerul
balonzaidului și trăgându-și pălăria mai pe ochi.
— La ora șase după amiază. Avem un drum lung…
— Sunteți un șofer cu mare experiență, căută să-l flateze Grama.
Vă doresc succes…
Își strânseră mâinile și se despărțiră. Radu porni către centrul
orașului, iar Grama în direcție opusă. Noaptea era liniștită, calmă,
răcoroasă după ploaia ce căzuse până cu două ceasuri mai înainte.
Undeva, departe, peste coroanele întunecate ale copacilor, peste
clădirile masive, negre, tăcute, se zărea, ca un cerc viu colorat,
marea roată a caruselului de la Prater, învârtindu-se ușor, dând
posibilitatea celor din lojile container să admire în noapte vechea
Vienă a valsului și concertelor, acum viu luminată ca o mare de
flăcări.
Fără să vrea, Radu zâmbi. „Am intrat într-un asemenea carusel, își
zise el strângându-și mai mult balonzaidul în jurul trupului. Să
vedem cu ce se va solda această distracție, care poate mă va costa
viața…”

A doua zi după amiază, în marea piață din fața Operei, mii de

vienezi asistau la plecarea celor 58 de mașini în marea întrecere
automobilistică, Raliul Dunării cu destinația Mamaia.
În vuietul infernal al motoarelor ambalate la maximum, mașină
după mașină se desprindea din locul parcării, trecea pe la punctul
de start primind fișa de control și apoi se avânta pe lungul drum al
cursei.
Când îi veni rândul, Radu Vasiliu își potrivi casca, încercă maneta
de viteze, frâna și băgând direct într-a doua trase la punctul de
control. Luă fișa, salută, o dădu navigatorului, un tânăr inginer din
București cu care făcea echipaj de câțiva ani și încercând de câteva
ori accelerația, demară cu asemenea viteză încât aerul parcă mugi
prelung în urma lui.
Din mulțime, un singur spectator îi făcu amical cu mâna. Era
Grama care ținuse cu tot dinadinsul să fie prezent. Zâmbea, și
rictusul acela se destinsese în jurul gurii, într-o satisfacție pe deplin
justificată. Prada îi căzuse în plasă…
 2

Micul orășel din câmpia Dunării își trăia viața cotidiană într-o
activitate febrilă, trepidantă. Desigur, fabrica de mobile „Unirea”,
singura întreprindere ridicată cu puțină vreme înainte, concentra
atenția tuturor în jurul ei, ca solitarul și plăpândul vlăstar al
începutului de industrializare locală.
Întreaga efervescență citadină se desfășura însă în centrul urbei –
Strada Mare – locul în care se găseau o mulțime de magazine și
ateliere, de la cele textile, la cele de coafură, librărie și metalo-
chimice, fără să uităm a aminti cinematograful „Flacăra”, poșta și
telefoanele, restaurantul și grădina „La nunta Zamfirei”, cofetăria
„Dolce vita”, croitoriile, blănăriile, cizmăriile… Diminețile, cele două
trotuare care duc de la parcul orașului cu tradiționalul monument
al soldatului erou și până la piața centrală sunt aproape pustii.
Numai la răsăritul soarelui și la amiază când elevii și elevele celor
două licee trec zgomotoși la școală sau către casă, această
principală arteră a orașului se însuflețește, capătă culoare, veselie,
exuberanță, după care, încet, încet, totul se liniștește, parcă orice
șoaptă dispare, atmosfera intră sub imperiul tăcerii, trotuarele
rămân pustii sub umbra bătrânilor castani ce le priveghează
singurătatea.
Seara însă, Strada Mare devine un adevărat loc de promenadă. De
pe la apusul soarelui, localnicii, îmbrăcați în tot ce au mai bun și
consideră că e „la modă” ies „să ia aer”, plimbându-se agale între
parc și piață, admirând vitrinele mereu în același decor cu
manechine dizgrațioase și stămburi întinse pe sfori ca rufele la
uscat, sub panglici de hârtie creponată, decolorată, răsucită în chip
de ornament, se opresc la „Foto Margareta” să vadă ultimele
fotografii ale ultimelor nunți cu mirese durdulii, țepene, alături de
miri ferchezuiți și încruntați de parcă li se citește o sentință de
condamnare la moarte, trec pe la „Magazinul universal” aglomerat
cu felurite mărfuri de la cărucioare de copii și crătiți la televizoare
„Miraj”, după care, cucoanele lăsându-și bărbații să meargă mai
departe se opresc o clipă și trag cu ochiul printre perdelele
atelierului de coafură „Igiena”, să vadă cine-și mai aranjează părul
și unghiile, sau pur și simplu, la îndemnul copiilor, rămân câteva
minute în fața cinematografului contemplând pozele decolorate de
soare ale ultimului film western cu femei despletite și juni călări ce
trag șapte focuri din două pistoale. Dar câte nu se pot vedea într-o
scurtă plimbare la lăsarea serii pe Strada Mare? Însă cel mai
important lucru la asemenea promenade este atenția insistentă a
femeilor care la lumina vitrinelor și a câtorva becuri de deasupra
străzii se suspectează admirativ sau cu invidie una pe alta în
privința coafurii, a fardului dar mai ales a rochiilor și pantofilor.
— Tu, Stela, fii atentă, trece Viorica, nevasta doctorului Petrescu
de la Sanepid. Uite ce pantofi are…
— I-a luat bărbat-su de la București, de la Romarta, că asta numai
de acolo se-mbracă!
— Oricât or fi de la Romarta, degeaba, are niște picioare, de parcă-
s calapoade de cizmă!
Dar strada este un adevărat furnicar duminică seara. Mai tot orașul
parcă își dă întâlnire pe cele două trotuare între parc și piață într-o
aglomerare amețitoare. Atunci apar cărucioarele de copii conduse
de soacre grijulii, îmbrăcate de sărbătoare, purtând sub braț
scutece, păpuși de celuloid sau biberoane cu lapte, se văd grupuri
de băieți și fete de la „profesională” acompaniind cu voce tare
tranzistoarele ce fac parte din ținuta lor duminicală, se zăresc
soldați călcând sfioși și temători pe lângă ziduri, cu ochii rătăcind
în toate părțile să nu care cumva să treacă vreun superior, fără să-
l salute, își fac apariția țigănci desculțe, cu fuste largi, trențăroase
și plozi în brațe, cerșind sau vânzând semințe de floarea soarelui,
trec „fetele din casă”, îmbujorate cu părul lins de uleiuri, purtând
șorțuri albe încrețite pe dinainte, ținându-se câte trei-patru de braț
și suduind câte-un neobrăzat de băiat care le trage pe neobservate
de coade, toată această vânzoleală în mirosul de ulei încins de la
gogoșăria „Rapid”, în zbârnâitul de tinichea al difuzoarelor care
invită trecătorii la „norocoase bilete pentru tragerea excepțională la
loto-central”, în țipetele trompetei de la circul instalat în piață și
care cheamă cetățenii la „ultimul spectacol de adio nemaivăzut în
acest oraș!”
Din capul locului trebuie să spunem că Radu Vasiliu n-a fost văzut
niciodată în această aglomerație a Străzii Mari, el petrecându-și
serile în frumosul apartament de la etajul întâi, într-unul din
blocurile de pe aleea Teilor, sau în garaj unde își face de lucru
îngrijind și punând la punct mașina. Fire mai retrasă, crescut încă
de mic de către bunici – părinții i-au murit într-un accident de avion
pe când el avea numai patru ani – s-a complăcut în această
singurătate și în anii adolescenței, în timpul liceului și mai apoi ai
școlii militare. Singur este văzut dimineața trecând către regiment
și tot singur iese în oraș, mereu grăbit, cu ochii pe ceas, să-și facă
cumpărăturile.
Și cu toate acestea, din primele zile când a venit în acest oraș, el s-
a făcut repede remarcat printre localnici. De cum și-a parcat
mașina în fața blocului, toată lumea știa că noul sosit este unul
dintre așii volanului, concurând în raliuri interne și internaționale,
astfel că fără rezerve celebritatea sa a fost urcată pe cel mai înalt
podium.
Dar numai după două luni tot orașul a aflat de un tragic eveniment
destul de dureros pentru Vasiliu, eveniment care l-a afundat și mai
mult în apa singurătății, făcându-l tot mai rezervat și în afara
oricăror cercuri de prieteni. Participa la un raliu intern și intrând
în București pe la Casa Scânteii se îndrepta în mare viteză către
Arcul de triumf. Ajungând spre punctul de sosire, la un viraj, n-a
mai putut stăpâni volanul și a intrat cu mașina în mulțimea ce-l
asaltase cu urale. Din întâmplare – unii spun că fiind gelos a vrut
să se răzbune – și-a lovit logodnica ce-i ieșise înainte agitând
deasupra capului un mare buchet de flori să fie văzută de departe.
Fata, o fostă colegă a lui de facultate a fost internată imediat în
spital și după opt luni a fost pusă pe picioare, dar cu o infirmitate
evidentă la coapsa piciorului drept. Și spre durerea lui, neputându-
și susține nevinovăția, s-au despărțit încă din prima lună de
spitalizare, el fiind obligat să-i plătească pensie de întreținere
întrucât infirmitatea nu-i permitea să intre într-un serviciu.
Și de atunci, în micul oraș, unde nu scapă nimeni fără a fi discutat,
femeile, văzându-l pe Vasiliu cum trece grav pe stradă, îl privesc cu
admirație, dar și șușotesc în urmă-i:
— Frumos bărbat, dar n-o să-și găsească nevastă curând. Mai știi
că n-o aruncă și pe aceea pe Arcul de triumf?
— Chiar de m-ar arunca și peste Turnul Eiffel, dacă ar fi să mă mai
mărit o dată, tot l-aș lua de bărbat. Îmi place…
Vasiliu era potrivit de statură, robust, cu o alură de sportiv, purta
părul tuns în moda tinerilor, iar ochii săi căprui, de-o blândețe
angelică, aruncau mai ales în prezența femeilor priviri ștrengărești,
tentante, alteori ironice, de-un degajament dezarmant. Totdeauna
însă chipul său șaten era învăluit de-o lumină caldă, prietenoasă,
iar zâmbetul ce-l afișa statornic în colțul buzelor îi dădea un aer
optimist, reconfortant pentru oricine angaja cu el o discuție.
În seara când, anunțați din vreme prin afișe și stații de
radioamplificare, localnicii au ieșit într-un număr impresionant pe
Strada Mare să vadă trecând concurenții Raliului Dunării, Radu
Vasiliu a fost pentru a doua oară în atenția întregului oraș. Cele
două trotuare gemeau de lume. Se vedeau oameni cățărați în pomi,
pe scări duble de zugravi, pe capotele autobuzelor, pe acoperișurile
caselor, ținându-se de burlanele magazinelor, iar colegii de
regiment ai lui Vasiliu, ofițeri, subofițeri și foarte mulți ostași,
împreună cu fanfara se instalaseră la intrarea dinspre parc hotărâți
să-i facă o primire triumfală. Și când au început să sosească mai
întâi mașinile miliției pentru ordine, ale gazetarilor și tehnicienilor,
vacarmul era de nedescris.
— La ce clasă concurează? se auzea în mulțime.
— La 1300…
— Ce număr de concurs are?
— 56.
— Oare ce poziție are în clasament?
— Nu se știe. Astăzi n-a venit „Sportul” în orașul nostru…
— În orice caz căpitanul „trage” tare. E om al dracului!
— Are și mașină bună…
Într-adevăr, Radu Vasiliu a mers foarte bine în acest raliu. Când a
început să se deslușească zvonul motoarelor și fluierele milițienilor
au prins să se întreacă în avertizări, în depărtare s-a și zărit venind
ca un bolid o mașină ce parcă sălta pe asfaltul bulevardului. A
trecut pe Strada Mare cu motorul urlând din plin într-atât de
asurzitor, încât au pornit să zbârnâie geamurile vitrinelor gata să
se facă țăndări.
— Un Alfa-Romeo! Numărul 32…
— Unde-i Vasiliu?
— Uite-l! Vine din urmă… Ăsta este… La o parte! Dați-vă la o parte!
În strigătele mulțimii și în sunetele fanfarei, printre miile de mâini
înălțate deasupra capetelor, a fulgerat pe bulevard, ocolind parcul
într-un derapaj demențial, mașina lui Radu Vasiliu care a zburat
pe Strada Mare într-o viteză atât de uluitoare încât nimeni n-a
putut să spună că a deslușit măcar culoarea caroseriei, nicidecum
numărul de concurs sau chipul căpitanului.
— Gata, uite l-a luat pe cel cu Alfa-Romeo. În dreptul pieții l-a luat!
— Când ți-am spus eu că „trage” tare căpitanul, știu ce-ți vorbesc.
L-am văzut și-n curse de coastă la Brașov…
A treia zi, ziarele și radio-ul au anunțat rezultatul concursului
automobilistic și vestea a trecut repede din gură în gură:
— Ce ghinion dom’le! Căpitanul a ieșit al doilea. I s-a blocat
schimbătorul de viteze la proba în „ac de păr” pe aeroportul
Otopeni… Ce ghinion!
— Cu toate acestea tot e bine pentru orașul nostru. Cine mai
amintea și de noi în lumea sportului? Că echipa noastră de fotbal
„Unirea” își dă sufletul undeva prin coada clasamentului…
Chiar în seara aceea, Radu a sosit în oraș cu mașina, venind de la
București. A parcat-o în fața blocului și a urcat repede în
apartament. Se simțea extenuat, trebuise să conducă cu atenție
atât de la Mamaia la București, cât și din capitală până aci în oraș,
întrucât drumurile erau arhiaglomerate cu mașini ale turiștilor ce
se duceau sau veneau dinspre Constanța.
Ajuns sus, pe palier, când tocmai se scotocea prin buzunare după
cheie, ușa apartamentului de vizavi se deschise și în prag se ivi o
femeie cam la treizeci de ani, subțirică, într-o rochie ușoară de
mătase, cu părul platinat, tuns scurt și ochi albaștri.
— Ați venit, domnule Radu? întrebă ea alintându-se puțin cu
evidente intenții de a se face plăcută. Vă felicit, pentru succesul
dumneavoastră, pentru curaj…
— Vă mulțumesc, doamna Pătruțescu, răspunse Radu cu
bunăcuviință potrivind cheia în ușă. Ce face domnul inginer?
— Ce să facă? Vechea lui pasiune de duminica: ori meciul echipei
lui de la fabrică, ori vânătoarea… Acum e la vânătoare…
— Și dumneavoastră?
— Eu? înălță ea din umeri cu buzele răsfrânte, ca o școlăriță
mofturoasă. Mă plictisesc. Stăteam în balcon, tocmai udam florile,
am auzit mașina și n-am mai intrat în casă. Am rămas să vă
admir… Și am ieșit să vă felicit…
— Încă o dată vă mulțumesc, răspunse Radu. Sunteți foarte
drăguță…
— Zău? râse ea, cochetând, în timp ce-și aranja coafura. La propriu
sau la figurat?
— Și la una și la alta…
— Extraordinar! Îmi place… Nu glumiți?
— Deloc!
— Atunci e rândul meu să vă mulțumesc și să vă spun că și
dumneavoastră… tot la propriu și…
— …tot la figurat, completă Radu râzând. Doamnă, ce să vă spun,
ne putem considera doi oameni fericiți!
— Nu știu de dumneavoastră, dar în ceea ce mă privește să știți că
sunt. Chiar numai pentru faptul că vă cunosc și că pot schimba
câteva cuvinte cu dumneavoastră…
— O, dar mă măguliți și mă faceți să roșesc de plăcere, doamna
Pătruțescu, zise Radu și ochii îi scăpărară într-un mod deosebit.
Mai ales că aceste considerații vin din partea dumneavoastră…
Ea chicoti veselă, aranjându-și mereu părul, vru să mai spună ceva,
dar în acea clipă se auzi telefonul sunând în apartamentul ei, se
scuză și intră repede în casă, fără însă a uita să adauge în grabă
din ușă:
— Să știți că vreau să continuăm această discuție!
— Bine, doamna Pătruțescu. Cu plăcere…
Zicând acestea, Radu descuie și intră în vestibul. În dreapta,
dincolo de ușa bucătăriei se auzea cineva trebăluind prin vase, în
dormitor parcă se deslușea muzică. Era radio-ul deschis. „Trebuie
să fie Florina, își zise și se bucură sincer de prezența fetei. Chiar în
lipsa mea, ține cu tot dinadinsul să fie ordine peste tot”.
Florina, o fetiță de treisprezece ani, una din cele șase fete ale
muncitorului Vasile Dedițel ce locuia într-o căsuță modestă peste
drum de blocuri, venea de vreo trei ani în casa lui Radu Vasiliu să-
l ajute într-ale gospodăriei. Recomandarea i-a fost făcută chiar de
mama fetei care deservea cu sticle de lapte mai toți locatarii
blocurilor.
— Domnu’ ofițer, dacă vă poate fi de vreun ajutor să vă cumpere
ceva de pe la magazine sau să dea cu cârpa prin casă, vă trimit una
din fetele mele. Sunt harnice și pricepute… Și cuminți…
A venit într-o dimineață de început de iarnă. Purta pe cap o căciuliță
roșie. Stătea numai cu ochii-n pământ.
— A zis mama să vin, că vreți să mă trimiteți să vă cumpăr ceva.
Mă cheamă Florina…
— Bine, Scufiță roșie! a zâmbit Vasiliu prinzând-o de obrăjorii
înghețați. În ce clasă ești?
— Într-a patra. Mă trimiteți?
— Da. Uite zece lei, ia o ciocolată mare și du-te acasă. Să vii la
primăvară că acum te pierzi prin nămeții ăștia!
Fetiței i-au dat ochii în lacrimi. Adică ce, ea n-a crescut destul de
mare să aibă cineva încredere că poate să fie de vreun ajutor?
Numai surorile ei se pot descurca în orice treburi?
A plecat, a cumpărat ciocolata, i-a întins-o lui Radu și a zbughit-o
la fugă pe scări în jos.
— Hai, Scufiță roșie, dar pentru tine am zis să ți-o iei! a dat să strige
după ea căpitanul.
Dar fata a trântit ușa blocului, a țopăit cu ghetele ei mici prin
zăpadă și drept acasă s-a oprit.
A venit în primăvară, după cum i s-a spus și aci a rămas. S-a legat
de apartamentul lui Radu Vasiliu ca de propria ei casă. Era chiar
mândră că avea pe mână un rând de chei, venea când credea de
cuviință, mai spăla un pahar sau o ceașcă de cafea, ștergea praful
pe ici, pe colo, potrivea hârtiile pe biroul lui „domnu’ Radu” sau pur
și simplu deschidea televizorul și stătea ca fermecată în fața micului
ecran urmărind acțiunea vreunui film sau admirând cântărețele de
muzică ușoară. Apoi se apuca de lecții pentru a doua zi, după care
își lua servieta și fugea acasă.
Acum era în bucătărie. Când Radu deschise ușa, ea tocmai deretica
prin frigider.
— A, ați venit? tresări ea și se întoarse către Vasiliu cu fața
îmbujorată. Tocmai puneam niște sticle cu Pepsi-cola la rece, ținu
să informeze. A zis mama să veniți de pe drum și să aveți
răcoritoare…
— Foarte bine, Scufiță roșie! îi mulțumi Radu. Foarte bine. Bani mai
ai?
— Ahă, mai sunt destul de mulți acolo în sertarul biroului!
— Când se termină să-mi spui, da?
— Da…
— Tu ai deschis aparatul de radio? Sau așa l-am lăsat eu când am
plecat?
— Nu, cum să-l lăsați așa? zâmbi fata de o așa presupusă
întâmplare, știindu-l pe Radu un om foarte meticulos și ordonat. E
Leny acolo, l-a deschis că zicea că poate auzim ceva de
dumneavoastră. Știți, că v-am văzut aseară la televizor? Erați la
București, v-am văzut în film…
— Serios?
— Da, serios…
Radu trecu dincolo, în dormitor și pe un fotoliu o văzu pe una din
surorile mai mari ale Florinei, răsfoind o revistă ilustrată de turism.
Auzind pași, fata lăsă revista, se ridică și își potrivi rochia să aibă o
ținută cât mai decentă în fața căpitanului. Era subțirică, potrivit de
înaltă, brunetă, cu ochii negri ca murele și purta părul lung,
despletit lăsat în voie pe umeri.
— A, ce faci domnișoară studentă? o întrebă Radu și-i întinse mâna.
Cum merge filologia?
— Bună seara, ce să fac? înălță ea din umeri cu privirea plecată,
parcă puțin jenată că fusese găsită tolănită familiar pe fotoliu. Am
venit cu Florina să văd la televizor meciul dintre Dinamo și Steaua,
că aparatul nostru nu are imagine.
— Zău? Te interesează fotbalul?
— Da!
— Și cine a bătut?
— Ai noștri, de la Dinamo…
— A, vasăzică ești dinamovistă, constată Radu cu surprindere și
zâmbind, încruntă totodată sprâncenele. Deci adversara mea…
— De ce? se miră fată, apoi deodată chipul i se lumină. A, exact,
uitasem, dumneavoastră țineți cu Steaua. Pe deplin justificat…
— Bine, la mine „pe deplin justificat”, dar la dumneata?
— Eu îl simpatizez pe un băiat de la Dinamo. E coleg cu mine la
facultate, la filologie, a trecut și el tot în anul doi…
— Ce vorbești, domnișoară! Bravo. Deci amor mare acolo la
București?
— Ca și-n provincie, domnule Radu, zise fata și începu să râdă.
Epidemie generală! A, am uitat, își aminti ea, vreau să vă felicit
pentru victoria dumneavoastră. Știți că v-am văzut aseară la
televizor?
— Da, mi-a spus Florina…
— S-au dat câteva aspecte din cursă, am văzut și mașina
dumneavoastră. Pe aici ați trecut ca vântul încât în înghesuiala
aceea de pe Strada Mare și în goana mașinilor nici n-a fost chip să
vă zăresc. S-a dat apoi premierea de la Mamaia și v-am văzut într-
un costum salopetă alb și cu casca în mână, așa era?
— Da, așa…
— Vedeți că v-am remarcat? Chiar le-am spus și surorilor, și
părinților, „uitați-l pe domnu’ Radu, acela al doilea din dreapta”,
zău erați cel mai drăguț bărbat, apoi vi s-a luat un interviu și v-am
văzut și lângă mașină…
— Bravo, domnișoară Leny, mă bucur nespus de mult…
— Ați lovit cumva mașina? se interesă ea grijulie.
— Nu. De fapt nu mi s-a întâmplat niciodată până acum acest
lucru. Ei, când te paște ghinionul mai lovești și mașina… Dar,
scuză-mă că te întreb, cum de nu ești pe Strada Mare la ora asta?
Fetele ca dumneata se plimbă și-mi închipui că forfota de pe
trotuare e în toi…
— Tocmai pentru că-i forfotă nu-mi place! decretă Leny aruncându-
și cu un gest al capului părul negru pe spate. Eu sunt o fire mai
romantică, îmi place să am spațiu în jurul meu când mă plimb,
admir natura, vreau să pot aprecia dimensiunile spațiului…
— Mă rog, Bucureștiul îi face pe foarte mulți să fie romantici.
Parcuri, flori, locuri retrase, discrete, o bancă, un băiat, liniște…
— Da, și de ce nu? Sunt la vârsta întrebărilor, vorba cântecului…
— Într-adevăr! aprecie Radu și zâmbi. Vârsta întrebărilor, dar și a
răspunsurilor. Dar de ce nu iei loc? o invită el să se reașeze pe
fotoliu.
— Vă mulțumesc, dar trebuie să mă duc, se scuză ea și își potrivi
părul pe frunte trăgând fugar cu ochiul către oglinda toaletei semn
că e gata de plecare. De altfel, dumneavoastră sunteți obosit de pe
drum…
— Ba, deloc! protestă Radu. Sunt obișnuit cu drumurile lungi…
— Și totuși, mulțumindu-vă pentru invitație, vă spun că trebuie să
plec, urmă ea și întinse mâna căpitanului. De altfel, cred că a
terminat și Florina treaba… Suntem aici de aproape trei ore…
După plecarea celor două fete, Radu intră în baie, făcu un duș,
după care ieși pe balcon. Se înserase. Orașul ce se întindea jos în
vale parcă reînvia din întuneric cu fiecare lumină aprinsă pe străzi,
în case, la vitrinele magazinelor. O liniște de pădure sălășluia în
văzduhul încă încins de arșița amiezii, dar aerul era curat, plăcut
și, încet, încet cu fiecare clipă se lăsa răcoarea cu balsamul ei
tonifiant, reconfortant. Se auzeau foarte deslușit motoarele la uzina
electrică instalată nu departe de parc și trompeta crainicului de la
circ ce țipa parcă deznădăjduit în noapte invitând localnicii să intre
sub cupola de pânză ca să vadă ce n-au mai văzut. Rareori, în
curțile caselor de la periferie lătrau câinii sau pe câmpul din fața
blocurilor se deslușeau strigătele câtorva copii ce alergau după o
minge de fotbal dezumflată, dibuind-o și lovind-o pe întuneric.
Radu mai stătu câteva clipe pe balcon, apoi se gândi că e bine să
coboare ca să-și ducă mașina la garaj. A doua zi, ajutat de
mecanicul Dedițel, tatăl fetelor, îi va face o revizie generală, punând
la punct atât motorul cât și caroseria. Intră, așadar, în cameră și,
înainte de a lua cheile mașinii, ridică receptorul și formă numărul
de telefon al unității. Voia să știe ce noutăți mai sunt prin cazarmă
de la plecarea lui. Îi răspunse ofițerul de serviciu, un tânăr
locotenent-major.
— Ce faci, măi, Bujoreanu? îl întrebă Radu. Ești un vultur în
cazarmă, nu alta!
— La datorie, tovarășe căpitan! Când ați venit?
— În seara asta. Ce mai e nou pe la noi?
— Toate-s vechi și noi îs toate, tovarășe căpitan, răspunse prompt
Bujoreanu. Nimic deosebit…
— Băieții noștri?
— Unii în învoire, e duminica doar, alții sunt aici. Bine cu toții. Să
știți că v-am văzut când ați trecut spre București. Ne-am bucurat…
— Da, măi, ați scos și fanfara, râse Radu cu poftă. Când am auzit
marșul și am zărit alămurile, parcă am prins aripi. Vă mulțumesc
din inimă că ați fost acolo cu toții…
— Păi se putea altfel? zise Bujoreanu cu satisfacție. Dar să știți că
ideea cu fanfara a fost a tovarășului comandant…
— Zău?
— Pe cuvânt de onoare. Zice „ia să iesă, măi, deseară „lăutarii”
noștri și să-l primească cu un marș de departe pe Vasiliu, că în
definitiv pe lângă că-i omul nostru, dar facem și-o cinste orașului.
Îi primim pe concurenți așa cum se cuvine!”
— Ce vorbești, dom’le?
— Da, așa a spus. Mâine veniți?
— La fix, Bujorene, la fix! Trec întâi pe la tovarășul comandant și
apoi vin la batalion. Deci, cum spun aviatorii „în spațiul aerian,
liniște deplină!”
— Deplină, tovarășe căpitan.
— Bine, Bujorene. Serviciu ușor, și la revedere!
— Să trăiți!
Închise telefonul, își privi ceasul de mână și constatând ca e încă
devreme, luă cheile mașinii și ieși să ducă turismul la garaj. Când
să închidă, însă, ușa, se auzi deschizându-se cea de vizavi. Încet,
cât mai discret, atât cât să apară capul unei femei.
— Nu vă supărați, domnule Radu, cam cât să fie ceasul? Ceasul
meu a stat…
— Este opt și douăzeci, doamna Pătruțescu…
— Vă mulțumesc foarte mult. Plecați în oraș?
— Mă duc să duc mașina la garaj.
— Credeam că plecați la plimbare…
— Nu, doamna Pătruțescu. Și dacă mă duceam, mă duceam pe jos.
Unde să te duci cu mașina în micul nostru oraș?
— Într-adevăr, aveți dreptate. E o plictiseală de mă înnebunește nu
alta! O plimbare pe jos, însă, către parc, într-o scară liniștită ca asta
cred că e ceva sublim, romantic, plin de poezie. Mai ales pentru un
bărbat ca dumneavoastră în compania unei studente…
— De ce în compania unei studente? întrebă mirat Radu jucând
cheile mașinii pe palmă. Nu înțeleg…
— Ei, dac-aș avea și eu optsprezece ani… oftă ea teatral și ochii i se
umbriră de-o ascunsă tristețe. Vă admir însă pentru că sunteți
curtat. E și firesc, bărbat drăguț…
— Faceți vreo aluzie la fata mecanicului?
— O, nu… Deci cât ați spus că e ceasul?
— Acuma e opt și douăzeci și trei de minute, răspunse Radu
privindu-și ceasul de mână.
— Vă mulțumesc! zise doamna Pătruțescu și puțin afectată, cu
obrajii îmbujorați și ochii plecați intră în apartamentul ei. Radu
rămase câteva clipe pe gânduri privind lung ușa vecinei, după care
zâmbind coborî repede treptele și ieși în fața blocului. „Insinuantă
cucoana, nu se lasă! își zise el îndreptându-se către mașină. Din
prea mult plictis îi umblă mintea cu sorcova!” Deschise portiera,
aprinse luminile la bord, apoi înălță capota motorului și controlă
apa în radiator. Era încă fierbinte, motorul nu se răcise, iar pe
chiulasă erau numai dâre de ulei încins. „Trebuie să văd mâine
simeringul de la distribuție, își zise și lăsă capota. Am uitat să le
spun fetelor să-l anunțe pe nea Vasile să mă caute mâine după
masă. Dar dau eu de el…”
Vru să se urce la volan, dar în clipa aceea ceva lovi ușor capota și
el tresări. Întinse mâna și luă un fir de garoafă roșie, cu petalele
plăpânde, umede, după care privi în sus. Toate balcoanele blocului
erau însă pustii. Zâmbi, se urcă la volan punând floarea pe scaunul
de alături, porni motorul și demară cu viteză, țeava de eșapament
făcând un zgomot asurzitor în urmă-i.
 3

— Și zi, așa Vasiliule, ai fost acroșat la Viena…

— Întocmai cum v-am relatat, tovarășe colonel.
— Te așteptai la așa ceva?
— Să fiu sincer, nu.
— Deci, cum s-ar spune, ești o persoană marcantă. Ți s-a dus
vestea și peste hotare…
Zicând acestea, colonelul Drăgănescu mai trase o dată din țigară,
apoi strivi restul ei în scrumiera de metal de pe birou. Era un om
scund, slăbuț, cu fața prelungă, cu părul blond și ochi albaștri a
căror privire te învăluia totdeauna cu aerul unei înțelegeri și
prietenii ușor de remarcat. Se purta zilnic proaspăt bărbierit, cu
ținuta impecabil aranjată și se spunea – de altfel lucru dovedit în
atâtea multe alte împrejurări – că are un cult pentru militarul care-
și respectă uniforma.
Cabinetul său era simplu mobilat. Un birou mare, negru, acoperit
cu cristal, pe care se aflau obiectele necesare scrisului – suport de
tocuri, două călimări în chip de grenade retezate, un tampon, o
mapă de piele cu diferite compartimente pentru hârtie de scris.
Alături de birou, pe un piedestal de lemn lustruit, un tanc în
miniatură, excelent executat, pe suportul căruia se puteau citi,
înscrise pe o tăbliță nichelată, următoarele cuvinte: „Colonelului
Drăgănescu Tiberiu și unității sale, premiul I pentru cea mai bună
tragere demonstrativă pe armată”. Pe pereți câteva tablouri
reprezentând militari în timpul exercițiilor de luptă, o hartă a țării,
una a județului și două fanioane sportive de pe vremea când
militarii regimentului aveau o echipă de fotbal ce reprezenta orașul
în divizia C.
În fața biroului două fotolii plușate, în unul din ele aflându-se
căpitanul Radu Vasiliu.
— Știi ce te rog? zise Drăgănescu și se ridică de la birou trecând la
fereastra deschisă spre parcul din fața pavilionului. Scrie pe hârtie
tot ce mi-ai povestit și apoi vom vedea ce trebuie făcut. Deocamdată
voi anunța pe cei în drept…
— Am înțeles, tovarășe colonel…
— Dar dumneata, într-adevăr lucrezi la o asemenea invenție?
întrebă Drăgănescu, revenind la birou. Eu acum aud prima dată de
treaba asta…
— Ca să fiu sincer, vorbi moale Vasiliu, mă preocupă o asemenea
problemă. În timpul cât am urmat politehnica, studiind și analizând
lucrări de specialitate în domeniul teleghidajului prin unde
electromagnetice, m-am gândit să caut o aplicabilitate în domeniul
nostru militar, mai precis al tancurilor… Așa că m-am apucat de
treaba asta, dar, cum să vă spun, numai câteva încercări, adică
vreau să precizez, nu am făcut din asta pasiunea vieții mele…
— De ce să n-o faci? Te ții de automobilism?
— Nu ăsta e impedimentul, dar… vedeți… idei se găsesc, mai
trebuie însă și puțină încredere în forțele proprii…
— Și…
— Nu sunt un om perseverent, adică n-am nicio încredere în mine
și nici nu sunt un optimist să cred că voi putea realiza ceva. Așa că
am încercat și apoi am abandonat totul…
— Părerea mea este că preocuparea dumitale merită toată atenția,
zise Drăgănescu, așa că trebuie să continui munca la acest
proiect…
— Am să încerc, tovarășe colonel…
— Spune-mi, continuă colonelul, de unde au aflat cei din Occident
de toată povestea asta? Că după câte înțeleg dumneata nu te mai
preocupi de această chestiune de vreo doi-trei ani…
— Chiar mai mult.
— Ei, și-atunci?
— Cred că la mijloc e vorba de intervenția fostei mele logodnice…
— Dar după câte știu nu mai este în țară.
— Da, nu mai este… A plecat să se opereze la Paris, acum un an și
a rămas acolo. Probabil că a cunoscut pe cineva căruia i-a vorbit
despre preocupările mele. Cei interesați, gata, m-au și interceptat,
crezând că proiectul meu este acum într-o fază foarte avansată…
— Individul acela, Grama, sau cum îl chema, ți-a vorbit ceva despre
fosta logodnică?
— Nimic. E o simplă bănuială a mea…
— Poate că ai dreptate, conchise Drăgănescu și se așeza pe scaunul
cu spătar înalt dinapoia biroului său. Altfel, nu văd sursa, mai ales
că aici în oraș nici n-ai continuat să mai lucrezi la așa ceva…
— Da, desigur…
— Dar să știi, urmă colonelul zâmbind, că ai jucat bine. Ai angajat
o situație care poate duce la rezultate destul de interesante pentru
organele noastre de stat…
— Puteam să evit…
— Nu, de ce? protestă colonelul. Cred că ai procedat foarte bine. În
fond, nu știi ce surprize poate aduce o capcană bine întinsă, nu?
— Este adevărat…
— Deci, așa rămâne, conchise colonelul. Scrii raportul și mi-l aduci
personal. Cred că nu mai este cazul să-ți reamintesc, întări el, că
toată chestiunea comportă mare, mare discreție. Niciun cuvânt,
nimănui!
— Am înțeles, tovarășe colonel!
— Ei, la revedere și treci la treabă! îi întinse el mâna. Și, încă o dată,
felicitări pentru succesul automobilistic! O să-l sărbătorim odată
și-odată…
— Vă mulțumesc!
Radu Vasiliu ieși în curtea regimentului și porni către remizele ce
adăposteau tancurile. Era o zi caldă, de vară, cerul era limpede ca
sticla și zăpușeala acestei dimineți prevestea o apropiată și
binefăcătoare ploaie. Porni pe aleile umbrite de coroanele mari,
rotate ale teilor și în apropierea remizei se întâlni cu locotenentul
major Bujoreanu, un tânăr înalt, slăbuț, cu cascheta trasă
ștrengărește pe o parte și banderolă roșie pe braț.
— Să trăiți, bine-ați venit! zise acesta și luând poziția de drepți, duse
palma la caschetă.
— N-ai ieșit din serviciu, Bujorene? îi întinse Vasiliu mâna.
— Acum ies, tovarășe căpitan.
— Ce program au băieții?
— Suntem la întreținerea tehnică. Lucru în remiză și în ateliere…
Radu Vasiliu intră în prima remiză, o hală înaltă, luminoasă, cu
acoperișul boltit și multe ferestre în pereții de zid. Zeci de tancuri
aliniate „la milimetru” cum cerea el, se înșiruiau de la un capăt la
altul al remizei. În jurul fiecărei mașini de luptă grele, masive, cu
țevile tunurilor ridicate, adevărate cetăți de oțel, trebăluiau de zor
militari în salopete negre, pline de ulei și apă, purtând în mâini chei
și ciocane, răngi de fier sau cutii de unsoare. Era o atmosferă de
lucru ca într-o adevărată uzină. Zbârnâiau bormașine de mână, se
probau motoare ce huruiau puternic făcând geamurile să vibreze
asurzitor, se auzeau comenzi, se curățau patinele șenilelor, după
care se montau pe roțile motrice și de întindere, se învârteau
turelele, se trânteau capacele grele peste motoarele ce trepidau
făcând pământul să duduie surd, înfundat.
Deodată se auzi o comandă scurtă și într-o clipită toți militarii se
adunară în fața tancurilor. Un tinerel, și el în salopetă neagră, cu
cascheta pe cap, – era sergentul major Dionisie – alergă în fața
căpitanului și zvâcnind, duse palmele la cozorocul lăcuit:
— Tovarășe căpitan, militarii companiei…
— Lasă Dionisie, îl întrerupse Vasiliu și-i întinse mâna. Să-și
continue treaba…
Sergentul major dădu mâna cu ofițerul, după care salută iară, se
întoarse și strigă de hăuiră bolțile remizei:
— Pe loc repaus! Continuați!
Vacarmul reîncepu. Vasiliu aruncă o privire peste tancuri, se uită
la ceasul de mână, apoi întrebă:
— Unde sunt ofițerii, Dionisie?
— La pregătirea tehnică, tovarășe căpitan! zvâcni iar ca un resort
sergentul major. Era unul dintre cei mai buni executanți din
unitate la mișcările instrucției de front. Unii colegi de-ai lui
spuneau în glumă că și în somn se întoarce de pe-o parte pe alta
tot în mișcări regulamentare.
— Dumneata ești de serviciu pe batalion?
— Da, sunt de serviciu pe batalion.
Vasiliu se duse la primul tanc, bătu cu piciorul șenila din stânga,
privi țeava tunului, apoi turela, după care se întoarse și-l întrebă
pe Dionisie ce se ținea după el ca o umbră:
— Aplicația a rămas fixată tot pentru data aceea?
— Tot, tovarășe căpitan…
— Ceva noutăți în privința pregătirii ei?
— Nu știu, nu cunosc, răspunse scurt subofițerul, încordând
trupul în poziția de drepți. Tovarășul căpitan Vlad, locțiitorul
dumneavoastră la comandă e la curent cu totul…
— Bine, de fapt am să stau eu de vorbă cu ofițerii și subofițerii pe
urmă, zise Vasiliu pornind către tancul următor. Te-am întrebat
numai așa… Apropo, ce-ai mai făcut cu cazul dumitale?
— Tot așa, tovarășe căpitan, răspunse Dionisie, cu glasul însă
muiat de parcă nu era al lui. Oameni ai dracului, parcă te poți
înțelege cu ei?
Cu două luni în urmă, Dionisie se însurase cu o fată de prin părțile
Vrancei, tinerică și frumoasă fără pereche, dar făcuse căsătoria
împotriva voinței părinților ei. O adusese aci în oraș, primise o
garsonieră, o mobilase și se simțea cel mai fericit om de pe pământ.
Asta până într-o dimineață când s-a pomenit cu tatăl fetei la ușă.
Nici una, nici două, voia să-și ia odrasla înapoi pentru că, spunea
el, o și logodise în lipsa ei cu un felcer de la spitalul din Focșani, om
cu ceva avere, mai în vârstă ce-i drept, dar gospodar de nădejde. În
afară de asta își mărita fata și în apropierea satului, unde mai putea
să-i fie când și când de ajutor, atât ea cât și ginere-său, felcerul…
În timp ce Dionisie parlamenta cu socru-său, fata a ieșit pe ușa din
dos și s-a ascuns la vecini în bloc. Nici nu vroia să audă de prostiile
ce-i treceau prin cap tatălui ei. Îl iubea pe Dionisie și gata. Apoi
făcuse actele la primărie, făcuse nunta…
— A zis că mă dă în judecată, urmă Dionisie puțin amărât. Uite ce
om fără cap să mă poarte prin tribunale…
— De ce te dă în judecată? se miră Vasiliu. Pentru că i-ai luat fata
sau poate l-ai insultat cumva?
— Ce să-l insult? se apără Dionisie. Dumneavoastră mă știți cât îs
de disciplinat și cu scaun la cap. Mă dă în judecată, cică i-am luat
fata…
Vasiliu începu să râdă și Dionisie îl privea cu ochii mari, neliniștit
și în același timp nedumerit de veselia ce-l cuprinsese așa deodată
pe superiorul său.
— E majoră, Dionisie?
— Majoră, tovarășe căpitan.
— A spus în fața ofițerului de stare civilă că te ia de bărbat de bună
voie și nesilită de nimeni?
— A spus, că altfel cum…
— Să fiți sănătoși și să trăiți în pace și fericire! zise Vasiliu punând
mâna pe umărul lui Dionisie. Căsătoria e legală, cu martori…
— Cu martori, se înțelege…
— …așa că lasă-l pe socru-tău să-și toace pingelele și pe la tribunal
că nici pe-acolo nu-l bagă nimeni în seamă. Cine să deschidă un
asemenea proces?
Dionisie răsuflă ușurat și fața prinse a i se lumina. Parcă i se luase
o piatră de pe inimă. Îi mai spuseseră lui și alții ce aflase acuma de
la căpitan, chiar un avocat de aci din oraș, unul Cristofor, zice-se
vestit în ale legilor, dar dacă de părerea asta era și comandantul lui
parcă era cu totul altceva.
— Am vrut să vă pun naș, urmă Dionisie cu chipul îmbujorat, puțin
fâstâcit, dar ați zis…
— Păi, da, măi Dionisie, ce fel de naș puteam fi eu, dacă nu aveam
nașă? Ai mai văzut așa ceva?
— Găseați dumneavoastră…
— Una de ocazie? De la Consignația? Poate… uzată, cu defecte…
Dionisie începu să râdă. Râdea și Vasiliu, tare, cu poftă, într-atât
de tare încât ostașii se opriseră din lucru și priveau către cei doi
neștiind ce să creadă.
— Lasă, urmă căpitanul, mai stau și găsesc eu una pe cinste…
— Stați cam demult, îndrăzni Dionisie cu glasul pe jumătate. Și
timpul trece…
— Lasă-l să treacă. Nu știi că înainte de atac se cere să studiezi
temeinic terenul și situația de la inamic? râse iară Vasiliu. Că dacă
nu găsești una cum trebuie, ea devine un adevărat inamic pentru
casa ta!
— Asta așa este, tovarășe căpitan.
— Păi vezi?
În clipa aceea intră pe ușa remizei un ostaș mai mult în fugă și-i
raportă lui Vasiliu că este chemat de comandantul regimentului.
— La cabinetul dumnealui?
— Da, acolo…
— Bine, vin numaidecât.
Vasiliu trecu repede pe la celelalte tancuri, schimbă o vorbă, două
cu militarii, după care se îndreptă, spre pavilionul central al
unității. Pe culoar, în fața cabinetului, se întâlni chiar cu colonelul.
— Vasiliule, îl întâmpină Drăgănescu prinzându-l de braț. O
mașină te așteaptă afară. Du-te că ești chemat de maiorul Simion,
comandantul Inspectoratului județean de securitate…
— În problema care v-am raportat-o?
— Da. Am vorbit cu Bucureștiul și mi s-a ordonat să le aduc lor la
cunoștință acest lucru. E o chestiune ce intră numai în competența
lor…
— Am înțeles, tovarășe colonel.
Peste un sfert de oră, Vasiliu se afla în biroul lui Simion, un om
înalt, robust, cu fața smeadă și mustăcioară neagră. Maiorul stătea
cu capul aplecat asupra unor hârtii, atent, aproape fără să răsufle,
de parcă le învăța textul pe dinafară, în mâna dreaptă ținea un
creion roșu bine ascuțit, iar cu stânga legăna un tampon în virtutea
unei obișnuințe ce-i intrase în reflex. Purta părul pieptănat cu
cărare într-o parte, bine frizat și proaspăt pomădat, iar haina, de-o
croială elegantă ca și cămașa scrobită îi dădeau o notă aparte de
distincție și sobrietate.
— A, tovarășul Vasiliu, zise el, tresărind, cu glasul gros, puțin
răgușit din cauza tutunului de pipă pe care-l folosea în
exclusivitate. Poftim, intră, te așteptam…
Se ridică de la birou, întinse mâna noului venit, după care îl pofti
să ocupe unul din cele două fotolii aflate în fața mesei de lucru.
Apoi apăsă butonul soneriei și îndată intră o femeie tânără,
frumoasă, cu părul lung, negru, ce-l salută pe Vasiliu, înclinând
ușor capul.
— Tovarășa Teodora, vorbi moale Simion, două cafele te rog. Serviți
cafea, tovarășe Vasiliu?
— Da, servesc.
— Și, te rog, urmă el, trimite-l pe Anghel să-mi ia din sala de ședințe
cutia cu tutun. Am uitat dom’le tutunul acolo și uite, luat cu
dosarele astea n-am avut timp să trag măcar un fum!
Și ca să nu neglijeze pe mai departe acest lucru, deschise sertarul
și puse între dinți o pipă enormă, din lemn negru de abanos, una
din acele pipe ce împrumută fumătorului un aer sever, dar în
același timp de rafinament și bun gust. Supse de câteva ori din ea,
parcă nerăbdător să-i vină mai degrabă tutunul, – apoi, amintindu-
și de ceva, trase din nou sertarul și dădu la iveală o cutie mare de
tablă cu țigări, pe care o întinse cu multă amabilitate musafirului.
— Te rog, servește, îl invită el pe Vasiliu. Mi le-a dat șeful când a
fost pe aici. Tutun a-ntâia, turcesc…
Radu Vasiliu luă o țigară, o aprinse de la bricheta ce i-o întinsese
Simion, trase câteva fumuri, după care clătinând capul ca un
cunoscător în ale tutunului, zise admirativ:
— Bune, foarte bune! Vă mulțumesc…
— Așa este? îi sclipiră ochii lui Simion de satisfacție. Știe șeful ce
fumează…
— Dar de când vă folosiți de lulea? se miră Vasiliu. Parcă nu v-am
văzut niciodată…
— Oho, demult, zise Simion, din anii studenției. Întâi am folosit-o
așa, din bravadă, apoi a devenit o obișnuință. Dar când și când
fumez și țigări…
Măi discutară despre una, despre alta, în care evenimentul sportiv
– cursa automobilistică – fu în centrul comentariilor elogioase la
adresa iscusitului șofer de raliu, și mai apoi Simion intră direct în
ceea ce-l interesa: problema de la Viena.
— Vreau, preciză Simion, punându-și palmele una peste alta pe
birou, semn că e gata să asculte, să-mi povestiți totul cu mare lux
de amănunte. Mi-a spus colonelul Drăgănescu câte ceva, însă
vreau lucrurile mai clare, mai detaliate. Pornesc imediat și
magnetofonul ca să avem relatarea cât mai exactă a ceea ce s-a
întâmplat. Vă dați seama că orice amănunt ne este de mare folos…
Trase sertarul, scoase un microfon minuscul pe care-l puse pe
birou în fața lui Vasiliu, după care apăsă pe un buton sub latura
mesei și-l invită să vorbească.
— Poftiți, vă ascult…
Dar în clipa aceea ușa se deschise și intră secretara cu o tăviță pe
care se aflau două cești de cafea, două pahare și câteva sticle de
Pepsi-cola. Alături, cutia de tablă colorată cu tutunul de pipă.
Simion îi făcu semn lui Radu Vasiliu să aștepte o clipă, apoi se
adresă foarte politicos femeii:
— Mulțumesc, tovarășa Teodora. Vreau să vă rog acum să nu fiu
deranjat. Nici măcar cu telefonul…
— Prea bine, tovarășe maior.
După ce ieși femeia, la semnul lui Simion, Radu începu să
povestească rar, ordonat în gândire, cu cât mai mult lux de
amănunte întreaga întâmplare de la Viena. Simion trăgea mereu
din pipă, ascultând foarte atent, interesat de tot ce i se relata, iar
când și când lua stiloul și-și nota câte ceva pe-un bloc-notes aflat
peste vraful de dosare din față-i. Timp de aproape cincisprezece
minute, datorită talentului de povestitor al lui Vasiliu, el intui totul
de parcă ar fi fost a treia persoană care asistase la discuția din mica
bodegă vieneză atunci aproape de miezul nopții. Înainte, însă, de a
sfârși, Radu trase ultimul fum al țigării în piept, stinse restul în
scrumieră și, privindu-l pe Simion drept în ochi, zise:
— Asta e tot…
— Nu vă mai reamintiți nimic în plus?
— Absolut nimic…
Simion stătu puțin pe gânduri bătând cu degetele-i delicate în
cristalul biroului, după care zise:
— Tovarășe Vasiliu, vreau să-mi precizați un lucru…
— Da, vă ascult…
— După câte am înțeles, dumneavoastră urmează să primiți o
ilustrată semnată „Alexandru”. Dacă aranjamentul rămâne valabil,
trebuie să confirmați acest lucru tot printr-o ilustrată semnată de
asemenea „Alexandru”…
— Exact.
— Dar la ce dată vine inginera?
— Nu mi s-a precizat, răspunse calm Vasiliu, înălțând din umeri.
După câte am stabilit, într-o lună, sau o lună și jumătate voi primi
vederea aceea din Paris.
— Vă rog să răspundeți imediat ce primiți ilustrata, ceru hotărât
Simion, și să mă țineți la curent cu tot ce se întâmplă în
continuare…
— Am înțeles, tovarășe maior…
— Sunt sigur că vom pune cât se poate de repede mâna pe această
pasăre rară, care probabil nu-i la primul ei zbor în țara noastră…
— Tot ce este posibil…
— Bine, tovarășe Vasiliu, conchise Simion înșurubând capacul
stiloului. Pentru mine, deocamdată, chestiunea este clară. Vrea
numai să te mai întreb ceva: după câte mi-a spus colonelul
Drăgănescu povestea invenției dumitale e numai o… poveste.
— Într-adevăr e numai o… poveste, aprobă Vasiliu.
— Care poate deveni, cu perseverență din partea dumitale, o
realitate…
— Asta e mai greu, zâmbi Vasiliu sorbind ultima înghițitură de
cafea. Spun că-i mai greu pentru că am întrerupt orice preocupare
în acest sens…
— Totuși ar fi interesantă problema.
— Știu, e adevărat, dar… înălță el din umeri, vă dați seama, cum să
vă spun, nu mi-e gândul la treaba asta, acum…
— E bine, îl întrerupse Simion, în interesul viitoarei noastre acțiuni
să se știe în oraș că n-ați întrerupt niciodată lucrul la proiect și că
vă preocupă în foarte mare măsură realizarea lui.
— Mă rog, consimți Vasiliu, cum se hotărăște, evident că așa voi
face. Am tot interesul să vă fiu de ajutor…
— Vă mulțumesc, zise Simion ridicându-se de la birou. Noi vom
întocmi imediat un plan de acțiune și vom trece la treabă. Iar
dumneavoastră, când e cazul vă rog să fiți la dispoziția noastră,
urmând indicațiile noastre…
— Am înțeles…

În după-amiază aceleiași zile, venind de la serviciu, Radu Vasiliu se

apucă să caute prin hârtiile sale vechiul proiect al tancurilor
teleghidate, la care lucrase cu ani în urmă. Făcuse un duș,
deschisese larg ferestrele să intre aer curat în camere, lăsase
transperantele pe jumătate să nu bată soarele atât de puternic și
numai în maieu și pantaloni scurți, cum stătea de obicei prin casă,
începu să scotocească prin zecile de dosare în care adunase în anii
studenției o mulțime de planșe, proiecte, însemnări, studii, extrase
din diferite cursuri, notițe fără importanță. Fiecare hârtie îi amintea
de ceva și se revedea cu ani în urmă în timpul cursurilor
pregătitoare, fie în amfiteatru, fie în laboratoare sau bibliotecă la
Institutul politehnic din București. Apoi sesiunea examenelor, cu
nopți nedormite, cu emoții și griji, cu necazuri și bucurii, cu
nostalgia unor zile ce nu se vor mai întoarce. Rând pe rând îi
trecură prin mâini caiete cu însemnări, plicuri cu corespondență,
fotografii… Iată carnetul de studentă al fostei sale logodnice, Silvia.
Poza o înfățișa în anul doi de facultate, brunetă, cu ochi visători și
părul întors ștrengărește pe frunte, cu buzele ușor întredeschise
într-un zâmbet abia perceptibil. Din răscroiala bluzei albe, cu gâtul
subțire, suav, împodobit cu un lănțișor de aur și medalion, înălța
bărbia, dându-i un aer de inocență. O cunoscuse la bibliotecă, într-
o dimineață, când își apărau fiecare dreptul de a intra unul înaintea
celuilalt în posesia unui curs aflat într-un singur exemplar.
— Mă rog, trebuie să cedez, sunteți domnișoară, se arătase
binevoitor Radu și-i întinsese cursul. Poftim…
— Dar dumneata l-ai cerut primul… îngăimase ea roșind până-n
vârful urechilor, cu buzele tremurânde de emoție. Îi plăcea
interlocutorul, îl văzuse în mai multe rânduri, vroia să-l cunoască
și prilejul i se oferise. Așa că – urmă ea – sunt nevoită să nu accept.
— Nici nu mă gândesc, protestase Radu și-i puse galant cursul sub
braț. Vă rog… Cu riscul de a nu da examenul, cursul vă aparține.
Și vă doresc succes!
Ea rămase tăcută, cu ochii plecați, desenând figuri la întâmplare
pe fișa de carte, sub privirile tăioase ale bătrânei bibliotecare ce
aștepta plină de nervi ca cei doi să se hotărască, în sfârșit, pe ce
nume înregistrează cursul.
— Știți ce? a zis fata înălțând privirea, cu chipul, parcă luminat de
soare. Îl treci pe numele dumitale și învățăm împreună. Ești la zi?
— Nu, la fără frecvență. Îmi dați voie să mă prezint: Radu Vasiliu.
— Silvia Arnăutu… la zi…
De atunci s-au întâlnit mereu, au devenit foarte buni prieteni, și
chiar au hotărât să se căsătorească. După un an s-a întâmplat însă
acel stupid accident în preajma Arcului de triumf din Capitală.
Radu susținea și astăzi că totul s-a petrecut fără voia lui, a stăpânit
foarte bine volanul, dar mașina a derapat și n-a mai avut ce face.
Fatalitate! Și cât îl bucurase faptul că o zărise pe Silvia în mulțime
cu florile în brațe primindu-l veselă de departe… Colegele ei aveau
altă părere. Radu era un tip gelos din fire, o surprinsese pe Silvia
de câteva ori întâlnindu-se cu un bărbat cam de patruzeci de ani,
tehnician sau inginer francez venit pentru un timp la reprezentanța
firmei „Renault” din București. Era pasionată de prietenia acestuia,
conversa cu el în limba franceză, se plimbau uneori seara împreună
la șosea și lui Radu îi spusese – asigurându-l că la mijloc nu-i nimic
serios, o simplă cunoștință și atât – că insul era o adevărată
enciclopedie științifică, oferindu-și cu amabilitate și dezinteres
serviciile de preparator pentru viitorul ei examen de licență.
Accidentul, după părerea acelor colege, nu putea fi deci decât o
răzbunare din gelozie…
Care să fi fost adevărul, nimeni nu poate ști; cert este faptul că încă
de pe patul spitalului, Silvia n-a vrut să-și mai vadă logodnicul.
Apoi i s-a înlesnit de către cineva, prin Ministerul Sănătății, să plece
și să încerce un nou tratament la un mare specialist ortopedist din
Paris și a rămas acolo, fără să dea nicio explicație, nimănui. Radu
punea totul în legătură cu acel tehnician sau inginer francez care,
probabil, o ademenise cu promisiuni și-i ceruse sa vină în Franța…
Tot scotocind prin hârtii, dădu până la urmă peste schițele
proiectului căutat. Le luă, aprinse lampadarul așezat între cele
două fotolii tapisate în roșu și după ce se instală într-unul din
aceste fotolii începu să le studieze și să le pună în ordine. Nu lipsea
nimic. Însemnările și calculele erau aceleași de acum trei-patru ani.
Radu trecea cu privirea peste ele, rămânea un timp asupra câte
unei schițe de proiect ce i se părea mai interesantă, căuta să
stabilească legătura cu reperele următoare și cele anterioare și cu
cât stăruia mai mult în acest sumar studiu, cu atât își zicea că
totuși începuse o treabă serioasă, care putea avea sorți de izbândă
dacă persevera în definitivarea ei. Renunțase însă la tot, copleșit de
accidentul Silviei și de cele ce-au urmat după aceea…
Într-un târziu se ridică din fotoliu, căută un dosar și puse toate
aceste schițe în ordinea lor firească între coperțile de carton, să le
aibă la îndemână în orice clipă, așa după cum ceruse maiorul
Simion. Apoi deschise aparatul de radio, îl dădu la maximum să se
audă până-n baie și intră să se bărbierească întrucât peste o
jumătate de oră trebuia să plece în oraș.
Când să stingă însă lampadarul ca să treacă în baie, se auzi cu
stridență sunând telefonul așezat la capătul studioului. Ridică
imediat receptorul. La celălalt capăt al firului era doctorul Titus
Lecuția, șeful spitalului orășenesc, un dendy de vreo cincizeci și
cinci de ani, cunoscut curtezan al unora dintre cele mai frumoase
femei din oraș.
— Servus, Vasiliule! izbucni el vesel auzind glasul lui Radu. Ce faci,
măi șogore?
— Să trăiești, doctore, zise Radu așezându-se pe studio și luând
telefonul lângă el să fie mai aproape. Ce să fac? Tocmai vroiam să
mă bărbieresc, intenționez să ies puțin în oraș. Am treabă…
— No, tocmai fain, băiete! exclamă doctorul. Vino numa pân’ la
mine o leacă, am ceva surpriză să-ți fac. Bine?
— Nu, nu pot doctore, se scuză Radu căutând să fie cât mai
convingător. Ți-am spus, am treabă în oraș…
— Ce fel de treabă, mă rog? vru să afle Lecuția insinuant. O treabă
cu fustă? Apăi, șogore, treabă de asta poți găsi și la mine, măi
omule. No, numa vino că-i ceva surpriză, faină surpriză, să mă bată
Dumnezău dacă te mint…
— Nu, nu, crede-mă, nu pot veni… refuză Radu. Cu proxima ocazie
îți promit…
— Măi, înțelege, surpriza mea nu așteaptă proxima ta ocazie, mă!
No, că minten mă pun în mișcare și vin să te iau…
— Nu, nu te rog…
— Ascultă, șogore, urmă doctorul pus pe vorbă, bine, cu chestiunea
asta finis de mortuis, cu toate că, mă, să fiu al dracului numa n-
am văzut în viața mea un mai mare catâr ca tine. Da ascultă aicea,
auzit-ai că se pregătește un mare bal al orașului?
— Nu, n-am auzit, mărturisi sincer Radu. De altfel eu am prea
puțină legătură cu oficialitățile. Ce fel de bal?
— Bal, mă, cu danț, cu tombolă, cu vin…
— Cu femei… completă Radu.
— Păi dară cum crezi tu, șogore? râse doctorul. Cu femei mă, că făr’
de ele îi așa, cum să zic, ca nunta făr’ de lăutari! Mă, ascultă dară,
eu îs om întors de viață ca clătita-n tigaie, mă, poate să fie cincizeci
de bărbați la o petrecere, bărbați prima inteligenția, tot unu și unu,
mă da’ dacă nu e și o femeie între ei, totu-i cum să zic așa ca o
vreme ploioasă, ca ceva de înmormântare, sinistru mă, înțelesu-m-
ai? Dar cum apare o femeie și mai ales dacă-i faină, o doamnă mă,
atuncea parcă o răsărit deodată soarele și totu-i veselie și voie
bună…
— Așa e doctore…
— Mă și cum îți spuneam o să avem bal, urmă Lecuția în mare vervă
de conversație, cică balul profesorilor, gata, corpul didactic s-o pus
pe roate, chimista aia de la liceul nr. 2, aia faină cu mini-jupă, ea
e sufletul organizării…
— Dar ce-avem noi cu profesorii, doctore? se miră Radu și luând
telefonul îl puse la loc pe capul studioului.
— Cu ei n-avem nimic, mă, dar avem cu profesoarele! râse Lecuția
tare, gâlgâit făcând receptorul să zumzăie. Înțelegi? Gata, vii și tu,
am văzut tabelul, ești invitat, tu, șeful tău Drăgănescu, fain băiat și
ăsta țucu-l-aș și încă vreo doi de la voi. De la mine vine anestezista,
doctorița aia brunetă, Clementina mă, apoi Sanda, dentista cu
bărbat-su, doctorul Bărbulescu, chirurgul cu soața, e profesoară
doar, mai vine Steluța de la farmacie, o știi pe Steluța?
— O știu…
— O știi, cum să n-o știi afurisit ce ești! apostrofă în glumă Lecuția
râzând. O vară-ntreagă i-ai dat lecții de șoferie și s-o prins șoferia
de ea ca apa de gâscă. Mare pezevenghi ești tu, mă, Radule, mă tu
ești ca un motan din ăla de zici că doarme și toarce în somn, dar el
îi numai la pândă și unde vede prada, haț, n-are scăpare, dreptu-i?
— Exagerezi, doctore…
— Da, mă, ăsta-i defectul meu, să știi, exagerez, consimți Lecuția.
Și exagerez cu bună știință ca să văd viața altfel de cum îi ea. Gata
cu filozofeala! decretă el. Deci în sara asta te-am pierdut! Nu-i
nimic, să fie păcatul tău, că eu te iubesc, mă, ca pe-un frate, că ești
băiat de viață și dacă veneai mai schimbai nițel atmosfera, da nu-i
nimica, să te ia dracu că pun eu mâna pe tine altădată. Bine?
— În regulă doctore…
— Atunci servus, mă și te îmbrățișez. S-auzim de bine!.
— La revedere, doctore!
Radu puse receptorul pe furcă și răsuflă ușurat. Totdeauna
discuțiile cu Titus Lecuția îl oboseau, doctorul avea un debit verbal
demn de-un crainic sportiv la radio. Încolo era om cumsecade,
sociabil, poate prea petrecăreț, prea se credea irezistibil în fața
femeilor, dar în meseria lui de chirurg nu-l întrecea nimeni, era
foarte apreciat în oraș și în tot județul, mai ales că se bucura de
mare popularitate în rândul pacienților. Nu s-a căsătorit niciodată,
spune că le cunoaște el pe femei, oricare l-ar lua, ar face-o din
interes, nu din pasiune sau dragoste și decât să cânte cocoșul
vecinului pe gardul lui, mai bine să cânte al lui în toate ogrăzile…
— E foarte târziu, constată Radu privindu-și ceasul de la mână.
Trebuie să mă bărbieresc, altfel îl fac pe comandant să mă aștepte…
Intră în baie și începu să se radă. Afară începuse să se lase seara.
Venea dinspre oraș zvon de glasuri, huruit de motoare, iar pe
pajiștea din fața blocului, pesemne meciul de fotbal al copiilor era
în toi: glasurile lor ascuțite, strigătele și chiuiturile se amestecau
într-un vacarm de nedescris.
 4

Avusese dreptate doctorul Lecuția. Peste o lună de zile tot orașul

era în mare fierbere. Afișe mari colorate puse în vitrinele
magazinelor, la librărie, farmacie, la coafor ca și la Oficiul P.T.T.R.,
anunțau evenimentul ce începuse a fi comentat la orișice colț de
stradă: balul profesorilor. Un asemenea bal nu-și amintea nimeni
să se fi organizat de mulți ani. Și doar prilejuri au fost. Dar oamenii
au trăit fiecare în mijlocul familiei sau al cercului de prieteni, fără
să se gândească la cel cu care lucra alături într-o instituție sau
fabrică, fără să-i pese ce face vecinul și cum merg treburile în oraș.
Mica urbe se dezvoltase, nu mai era cea din urmă cu zece ani,
apăruseră întreprinderi noi, oameni noi, altele erau acum relațiile,
localnicii trebuiau să fie o singură familie, cu aceleași aspirații spre
o viață mai fericită, mai bine organizată, mai prosperă. Se ridicaseră
câteva blocuri de locuințe, blocuri pentru instituțiile orașului,
pentru magazine. Strada Mare căpătase altă înfățișare și odată cu
ea parcă se schimbase și fizionomia oamenilor. Erau mai veseli, mai
expansivi, mai optimiști. Cu fiecare zi apăreau în oraș persoane noi,
se mutau familii, auzeai spunându-se că a venit la tribunal un
avocat nou, liceul nr. 1 a primit trei profesori tineri, a apărut o
profesoară de istorie, casiera de la farmacie e mutată din București
odată cu bărbatu-său, tehnician la fabrica de mobile „Unirea” și așa
mai departe.
— În sfârșit, un bal…
— Balul profesorilor…
— De ce al profesorilor?
— Și de ce nu al lor? Foarte bine, oameni cu inițiativă. Ehei, pe
vremuri, când era Cercul militar și duminica în parc cânta fanfara
ce mai dansuri se făceau la sărbători în marea sală a militarilor,
toată numai parchet și oglinzi…
— Pe când balul ofițerilor?
— Sau al tinerilor căsătoriți?
— De ce nu al pensionarilor?
Comentariile se țineau lanț și evenimentul captase atenția tuturor.
Și ceea ce era mai deosebit era faptul că organizatorii nu se
rezumaseră la o simplă reuniune a câtorva persoane din lumea
învățământului, ci se gândiseră la un cerc cât mai larg de invitați,
de la primarul orașului la responsabilul magazinului universal sau
al librăriei de pe Strada Mare. Iar ceea ce stârnise adevărată vâlvă
în rândul tuturor era faptul că aceiași organizatori ca să dea
strălucire și atractivitate balului invitaseră câțiva artiști
bucureșteni, cântăreți de muzică ușoară, tineri laureați ai „Stelei
fără nume” de la Televiziune, și o orchestră studențească.
Croitoresele aveau de lucru până peste cap. Se puneau la punct
toaletele după ultimele jurnale de modă. La coafor se făcuseră
înscrieri din vreme, ca să fie o anumită ordine, și toată lumea să fie
mulțumită. Ospătarii de la restaurantul „La nunta Zamfirei” își
pregătiseră de pe acum costumele de mare gală. Dar ce să mai
vorbim? De unde până unde, lucru nemaivăzut în acest oraș, lângă
sala Casei de cultură apăruse și un țigănuș, văcsuitor, cu lădița
țintuită în alămuri și trei perii mari de ghete, gata să-și ia în primire
clienții încă din primele clipe ale serii. Vorba aceea, dacă-i bal, bal
să fie!
Peste întregul oraș plutea o atmosferă sărbătorească. Cei ce se
întâlneau pe Strada Mare și nu se cunoscuseră până acuma,
începuseră să se salute, zâmbind amabil, curtenitor, socotind că
inaugurarea unor relații prietenești cu un ceas mai devreme, nu
strică nimănui. Iar prin vitrinele magazinelor – aci spiritul
comercial își spunea cuvântul – apăruseră reclame ocazionate de
eveniment care mai de care mai năstrușnice: „Pentru Balul
profesorilor, un parfum discret, suav și plăcut, vă oferă magazinul
nostru!” Sau: „Vreți să fiți aleasă regina balului? Dansați minunat
și vă dă un aer distinct, numai încălțând pantofi eleganți de la
O.C.L. încălțăminte, unitatea numărul 1!”…
Parcă absent de tot ceea ce se întâmpla în juru-i, Radu Vasiliu își
ducea obișnuita viață în micul și elegantul său apartament din
Aleea Teilor, împărțindu-și timpul între treburile de la regiment și
mașină. Participase cu subordonații săi la un exercițiu de luptă și
își condusese cu atâta pricepere batalionul în operațiunea de
învăluire a adversarului încât toți se întrebau cum de fusese posibil
ca tancurile să se avânte pe niște terenuri greu accesibile chiar unor
mașini ușoare, și încă într-un timp record, în cea mai mare taină de
nu s-a simțit apropierea lor. Ba tancul condus de sergentul major
Dionisie intrase chiar în perimetrul unui comandament al
adversarului, cu motorul la relanti, încet, de parcă plutea o barcă
pe apă…
Acasă, în timpul liber, printre altele, Radu scria versuri, vechea lui
pasiune din liceu, versuri pe care nu le citise nimănui, dar pe care
le descoperise într-o zi Leny, studenta, când neavând ce face venise
împreună cu sora ei, Florina să-i dea ajutor la treabă. Le găsise
trecute cu un scris mărunt și ordonat într-un caiet dictando, pe
birou și curiozitatea o făcuse să dea filă după filă și să parcurgă cu
savoare imagini poetice ce demonstrau o mare sensibilitate a
autorului amator. „Există o corespondență între firea lui retrasă, cu
nuanță romantică și această pasiune a versului, constatase ea nu
fără satisfacție. Dar atunci cum se împacă această sensibilitate cu
caracterul dur ce ți-l cere stăpânirea unei mașini de raliu în mare
viteză sau a unui tanc cu sute de cai putere? Să existe oare o
dedublare, o desincronizare a sentimentelor până la refuz?”
— Mergeți la bal, domnule Radu? îl întrebase fata într-o după-
amiază când venise să-l vestească să se ducă la garaj, întrucât tatăl
ei îl așteaptă acolo.
— Desigur, domnișoară, răspunsese Radu. Chiar vroiam, dacă-mi
este permis să te invit, să-mi fii parteneră. Sau nu intenționezi să
mergi?
— Ba da, roșise fata, stând cu ochii plecați. Merg. Este primul meu
bal… Vă mulțumesc că v-ați gândit la mine…
— Totdeauna mă gândesc la dumneata!
Rămăsese pentru o clipă uluită de cele auzite, apoi veselă zburase
pe ușă ca o zvârlugă și de pe balcon Radu privise mult timp în urma
ei cum aleargă peste câmp, trecând prin hărmălaia copiilor ce se
zbenguiau în jurul mingii, ținând-o tot într-o fugă până dispăruse
pe străduța casei sale…
Așadar, orașul era preocupat de acest bal. Radu însă îi dădea mai
puțină atenție și își vedea de treburile lui zilnice, ieșind foarte rar în
oraș sau la vreun prieten. De câteva ori invitat fiind, trecuse pe la
maiorul Simion și acesta se interesase ce noutăți îi mai poate
furniza în legătură cu sosirea necunoscutei.
— Nimic deosebit, tovarășe maior!
— Ilustrata a venit?
— Nu. Dacă vine v-o aduc, așa cum am stabilit…
— Să știți, suntem informați că persoana care vine nu sosește în
țară numai pentru problema discutată de dumneavoastră cu acel
Grama, pe numele lui adevărat Ganea. Ea este așteptată de un
anume „Andrei 4”, cu care intră în legătură pentru niște chestiuni
ce vizează câteva obiective din economia noastră națională.
Acțiunea de depistare a acestui „Andrei 4”, agent al celor de dincolo
este condusă de București și nu se poate ajunge la el, decât pe urma
acestei necunoscute. Așa că atenție… cât mai multă atenție… Orice
pas trebuie făcut cu chibzuială.
— Am înțeles, tovarășe maior…
Într-una din zile, la amiază, venind acasă pe-o căldură
înăbușitoare, Radu își descheiase încă de pe drum vestonul de doc
sub care parcă simțea că ia foc, iar cu cascheta își făcea mereu vânt
în dreptul frunții să se mai răcorească. Urcase alene scările blocului
către apartamentul său și după primele trepte constatase că ușa
era deschisă, dată la perete. Florina, micuță și surâzătoare, în
vacanță acuma, își vedea de micile ei treburi gospodărești, călcând
niște perdele. Stătea aplecată peste fierul de călcat, pe care îl
mânuia cu oarecare dificultate și se străduia să întindă mătasea
cât mai bine, să nu se facă cute. Auzind pași, tresări și înălță capul.
— Ce faci Scufiță roșie? întrebă el și intrând aruncă cascheta pe
cuierul din hol… Muncești mereu…
— Da, calc perdelele astea…
— Ceva nou pe acasă?
— V-a venit o vedere de la Paris… Foarte frumoasă…
Radu simți că-l cuprinde amețeala. Era pregătit pentru această
veste, aproape zilnic așteptase ilustrata, totuși, acum când faptul
era împlinit o ușoară fierbințeală îi cuprinsese fruntea, iar inima
începu să-i bată cu putere. „Deci Grama, își zise el, a luat toată
treaba în serios. Prima antenă a întins-o către zări…”
Chiar înainte de a-și scoate vestonul care parcă îl frigea, el intră
repede în cameră și luă de pe birou ilustrata. Era o vedere colorată,
înfățișând Arcul de triumf din Paris, cu un cerc imens de limuzine
dându-i ocol într-un șir neîntrerupt, imagine pe care o cunoștea din
unele albume turistice sau din jurnalele cinematografice. Pe verso,
un scris foarte ordonat, care parcă îi amintea caligrafia cuiva:
„Excursia rămâne așa cum s-a proiectat. Nu se mai vizitează însă
valea Loarei. Salutări tuturor cunoscuților. Sper să ne vedem în
curând. Alexandru”.
Radu rămase câteva minute cu ilustrata în mână cutremurat de
emoție. Părea că ajunsese în pragul unui labirint ce avea să-l ducă
pe drumuri întortocheate spre locuri necunoscute, pline de mister
și de risc. A sosit deci ilustrata… Ce va urma? Cum se va termina
totul? Unde va duce toată această poveste, care acum i se părea un
vis? Și care sunt riscurile ce poate i se aștern în cale? Parcă regreta,
acum, în aceste clipe că atunci seara, la Viena acceptase cu
ușurință întocmai ca un adolescent în pragul aventurii să intre într-
o afacere de asemenea factură…
Întoarse vederea pe toate părțile, citi și răsciti miraculosul text
inofensiv în aparență, dar cu semnificația lui importantă, după
care, prins iară de caligrafia acelor rânduri, gându-i zbură către
Silvia. Lăsă repede ilustrata pe birou și trase sertarele bibliotecii să
caute unele scrisori de-ale ei. „Nu cumva, pe acolo ea este
amestecată în aceste afaceri ale vânătorilor de secrete militare și de
stat? O știam totuși o fire potolită, așezată, cum s-ar spune cu
scaun la cap, dar se vede treaba, caracterul omului se schimbă în
raport, de împrejurări. Desigur, a stăpânit-o mitul aventurii altfel
nu-și părăsea țara și tot ce-a avut aici”.
Găsi un plic cu scrisul ei, trase repede hârtia dinăuntru, luă apoi
de pe birou ilustrata și se duse în dreptul ferestrei să vadă mai bine.
Caligrafierea literelor parcă avea ceva comun, în special la scrierea
lui „f” și la rotunjirea lui „a”. Atât și încolo nimic mai mult. „Să fie
aceasta un indiciu că este unul și același scris? se întrebă el. Dar
poți oare trage o asemenea concluzie numai prin asemănarea a
două litere dintr-un întreg alfabet? Nu cumva la mijloc este o simplă
coincidență? Totuși, am să-mi spun părerea maiorului Simion. Ei
au posibilitate de analiză grafologică”.
Mai căută câteva scrisori, luă și ilustrata și le puse pe birou cu
gândul să le ducă lui Simion. Mai înainte însă dădu un telefon să-
i anunțe acestuia vestea sosirii mult așteptatei ilustrate.
— Prea bine, zise maiorul cu un calm nefiresc, de parcă nu se
întâmplase ceva deosebit. Sunteți acasă?
— Da…
— Îl trimit pe locotenentul-major Pandrea, căruia i-am repartizat
cazul să vină să ia ilustrata. Pe dumneavoastră vă rog să rămâneți
în așteptare. Și calm… Cât mai mult calm… În treburile astea, dacă
ne grăbim și nu deschidem bine ochii, am pierdut totul… Și
pierderea este nerecuperabilă… Gândiți-vă la lanțul de care v-am
vorbit…
Peste un sfert de oră, Radu auzi zbârnâind soneria din holul
apartamentului. Făcu semn Florinei și fata se grăbi să deschidă.
Intră un tânăr subțirel, cu fața smeadă și părul tuns scurt, foarte
ondulat, lipit aproape de creștet, cu ochi căprui și sprâncene
stufoase. Era îmbrăcat într-o cămașă cadrilată de culoare verde și
o pereche de pantaloni gri, strâmți și bine călcați.
Radu îi ieși în întâmpinare și prima impresie, văzându-l pe acest
„om neterminat” cum îl caracteriză în gând, fu o totală și cruntă
deziluzie. Adică acest copilandru, puțin speriat, dar plin de sine,
poate cu o doză de îngâmfare în atitudine, e capabil să întreprindă
o acțiune de amploarea celei pe care el o întrevedea? „Mă rog, n-am
dreptul să anticipez, băiatul o fi plin de calități, cugetă el, știe
maiorul Simion ce știe, dar… Ei, nu e cazul să judec oamenii numai
după înfățișare și prima impresie!” își zise el și întinse mâna noului
venit.
— Să trăiți, zise acesta respectuos, sunt locotenentul major
Pandrea. Am venit în problema…
— Da, eu i-am telefonat șefului dumitale. Te rog să intri.
Tinerelul, cu o servietă sub braț, trecu către camera birou-
sufragerie a apartamentului, prin hol, călcând în vârful picioarelor
cu respect pentru covoare, parcă să nu fie auzit și să nu deranjeze
pe nimeni. Aruncă o privire fugară fetei, dar Florina nici nu-l băgă
în seamă și-și văzu mai departe de treabă în bucătărie.
— Este de-a casei, spuse Radu ca să preîntâmpine o eventuală
întrebare a musafirului. Poftim, luați loc…
Pandrea se așeză într-unul din fotolii, cercetă cu privirea,
profesional, încăperea, scoase batista și-și tamponă fruntea
îmbrobonită de sudoare, făcu câteva reflecții asupra căldurii ce se
abătuse ca un coșmar de foc asupra orașului, după care, fără să
manifeste vreo grabă, ceru ilustrata și cu calm îi parcurse
rândurile. Cercetă apoi ștampilele aplicate pe timbre, încruntând
ochii de parcă nu deslușea cifrele și literele tocmai bine și într-un
târziu puse ilustrata în servietă.
— O iau cu mine, zise cu un fel de jenă, de parcă nu vroia să-l
supere pe Vasiliu. Știți, e necesară pentru…
— Știu, știu, se grăbi să răspundă Radu. De aceea te-a și trimis șeful
dumitale. Dar uite ce te rog, ia și scrisorile astea…
Îi întinse câteva scrisori de-ale Silviei, plicuri mici, albastre, cu o
caligrafie frumoasă, ordonată, atât de feminină, ce în mod sigur
trăda un anume caracter.
— Sunt ale fostei mele logodnice, plecată în Franța, explică Radu.
Poate faceți vreo legătură…
Pandrea luă plicurile cu același calm cu care luase ilustrata, le
cercetă pe-o parte și alta, trase afară hârtiile, aruncă repede ochii
peste ele, scoase și vederea din servietă, le alătură și cu buza
răsfrântă, puțin sceptic, deziluzionat, zise cu glas moale de parcă îi
era lene să vorbească:
— Nu, nu cred… Mă rog, e o treabă asupra căreia se pronunță
specialiștii… Dar eu… nu, nu cred… Să vedem…
Cu gesturi leneșe, calculate, meticulos, împături scrisorile și le puse
alături de ilustrată în servietă. Apoi zise, în timp ce-și ștergea poate
pentru a suta oară fruntea de transpirație:
— Știți, tovarășe căpitan, eu voi fi „umbra” dumneavoastră…
Și văzând mirarea întipărită pe chipul lui Radu, urmă:
— Adică, vreau să spun, eu voi fi mereu în apropierea
dumneavoastră, dar și a dumneaei… Un fel de umbră… Știți,
meseria…
— Înțeleg, zâmbi Radu Vasiliu.
— Vă rog însă, de fapt este o rugăminte a tovarășului comandant,
ca încă de la primul schimb de cuvinte cu această persoană care
vă va vizita, dumneavoastră să dați dovadă de-o anumită neglijență
dar care bineînțeles să nu bată la ochi. Un om care-și lasă sertarele
descuiate, actele prin buzunarele hainelor, schițele de proiect
aruncate care-ncotro… Apropo, v-ați confecționat alte schițe false,
așa cum vi s-a dat indicația?
— Da, zise Radu. De altfel cele originale le-am predat pentru
siguranță maiorului Simion… Dar, urmă el, nu înțeleg de ce să mă
manifest ca un papă-lapte?
— Ei, nu chiar așa…
— Mă rog, însă ceva asemănător…
— Pentru bunul motiv că persoana care vine, poate foarte ușor,
printr-un procedeu sau altul să vă sustragă acele proiecte, fără să
mai fie nevoie să cădeți la tranzacție. Le ia și dispare… Atunci,
misiunea acestei persoane este evidentă. Culpabilitatea la fel de
evidentă… Și noi acționăm în această fază… De nu, îi vom călca pe
urme…
Pandrea tăcu, își mai trecu o dată batista pe frunte, după care se
ridică semn că vrea să plece.
— Mă duc, zise el și luă o aproximativă poziție de drepți. Să trăiți
și… vă doresc succes. Cred că-ntr-o săptămână, cel mult zece zile
să vă așteptați la musafiri…
Radu îi întinse mâna și-l conduse până la ușă. Chiar că după acest
sumar schimb de cuvinte cu „umbra” lui, cum îl numi zâmbind în
sine, rămase cu o cu totul altă impresie despre subalternul lui
Simion. Un băiat calm, calculat, meticulos, rezervat în aprecieri.
„Uite cum îl pot înșela aparențele pe-un om, își zise. Chiar că figura
lui nu-mi spunea mare lucru!”
Spre seară, Radu se îmbrăcă în haine civile și ieși în oraș. Strada
Mare era ca de obicei foarte aglomerată. Multă lume umbla parcă
fără rost, numai să privească vitrinele magazinelor sau să-și
întâlnească cunoscuții. Unii intrau după cumpărături și ieșeau cu
brațele pline de pachete. Trotuarele erau stropite proaspăt și
răcoarea serii sporea cu fiecare clipă. Treceau rar mașini într-o
parte și alta a străzii, mergând încet, ocolind autobuzele ce duceau
sau veneau dinspre gara orașului. Grădina de vară a restaurantului
„La nunta Zamfirei” era liniștită. Sub umbrarele viței de vie și a
bătrânilor tei, la mese se vedeau numai câteva persoane. Estrada
orchestrei era și ea pustie. Numai după ora opt soseau
instrumentiștii și începea programul muzical de seară.
Radu stătu nițel în cumpănă, în fața grădinii-restaurant neștiind ce
să facă. Ar fi băut ceva rece, avea poftă de-o bere, dar nu știa dacă
restaurantul se aprovizionase în ziua aceea cu așa ceva. Erau zile
când nu se servea decât vin și coniac…
— Să trăiți, domnu’ căpitan!
Radu tresări și întoarse capul. Era Petrică, unul din ospătarii
localului, un ins slab și înalt, între două vârste, cu bluza albă largă
pe el, de parcă era o rufă pusă într-un par la uscat. Nu-i lipsea
cămașa albă și papionul negru, cam soios, ce-i drept, care-i dădeau
totuși o notă de eleganță.
— Poftiți, poftiți domnu’ căpitan…
— Nu nene Petrică, mai târziu…
— Cum vă e plăcerea, desfăcu larg brațele ospătarul. Dar seara asta
avem specialități la grătar…
— Bere aveți?
— Avem. Vă rezerv o masă?
— Păi ce să te mai ostenești, nene Petrică, văd că mai toate-s
rezervate, râse Radu și arătă cu capul grădina aproape goală.
— Mai e vreme domnu’ căpitan, zise Petrică potrivindu-și șervetul
pe braț. Clienții babani vine după opt seara…
Tocmai când discuta cu ospătarul în fața restaurantului, Radu o
zări pe Leny ieșind din librărie cu câteva cărți în mână. În niște
pantaloni albi, evazați, cu centură bătută în ținte și pafta mare de
alamă, cu bluză cadrilată în roșu și negru și părul lung, despletit,
tăiat scurt pe frunte, fata părea o adevărată amazoană ieșită din
cadrul unui film și rătăcită pe străzile micului oraș de provincie.
— O, ce plăcere! exclamă Radu și lăsându-l pe ospătar se duse în
întâmpinarea fetei și-i sărută mâna. Și ce costum! Gata, trebuie să
decretez fără rezerve că datorită acestei extravaganțe dar mai ales
frumuseții dumitale m-ai dat gata! Și probabil tot orașul…
Fata începu să râdă, roșind și își acoperi fața cu cărțile ce le ținea
în mână.
— Exagerați, domnule Radu…
— Deloc. Ce cărți ai cumpărat?
— Baudelaire, o nouă ediție, și Minulescu. Poeții mei preferați.
— Nu mai puțin ai mei, zise Radu și, prinzând-o cu delicatețe de
braț, o trase din calea unui copilaș ce alerga nebunește cu o
tricicletă pe trotuar. De altfel, există o corespondentă afectivă
intimă între cei doi…
— Da, există…
— Ce faci? Cum de ai ieșit la ora asta?
— Mi-a trimis vorbă responsabilul librăriei să trec și să-mi ridic
cărțile reținute. De altfel, mă plictisesc foarte mult acasă.
Dumneavoastră?
— Eu stăteam în fața acestui restaurant, în mare dilemă: să intru
sau să nu intru și să beau o bere rece. Când deodată te-am zărit pe
dumneata și am zis să luăm hotărârea în doi.
— O, vă mulțumesc, dar e târziu, se scuză fata privindu-și ceasul
de mână. Sunt așteptată acasă. Dacă întârzii, părinții sunt
neliniștiți…
— Îi voi liniști eu când am să te conduc, o asigură Radu. Nea Vasile
mi-e bun prieten și are încredere în cuvântul meu. Nu stăm mult…
O jumătate de oră…
— Bine, se învoi fata.
Intrară în grădina de vară și ocupară o masă cât mai retrasă, sub
coroana foarte joasă a unui tei. Văzând-o pe Leny în acel costum
interesant, cei câțiva bărbați și cele câteva femei aflate la alte mese
întoarseră capetele și o studiară îndelung, cu evidentă curiozitate.
— E frumos aici, constată Radu oferindu-i fetei un scaun. E liniște
și e un local curat…
Îndată veni și Petrică, ospătarul, și Radu comandă două fripturi și
două halbe de bere.
— Vai, dar nu mănânc! protestă fata. A fost vorba doar de-o bere…
— Lasă domnișoară Leny, o asigură Radu, chiar dacă mănânci
seara, tot frumoasă rămâi. Se poate să mă refuzi?
Mâncară în tăcere, fără să-și vorbească. Fata era evident
emoționată, nu se aștepta la o asemenea întâmplare, la această
invitație, era copleșită de atenția bărbatului pe care-l plăcea demult
în ascuns – era elevă când îl zărise prima dată pe Strada Mare – dar
niciodată nu îndrăznise să-și dezvăluie sentimentele, era ceva,
socotea, de domeniul fantasticului, al incredibilității, că el, tânărul
brunet cu ochi căprui și aliură de sportiv ce era plăcut de toate
colegele ei – vai, ce-o mai invidiau că vine la ea acasă și ea îi face
uneori vizite! –, că acest bărbat era acum aici, cu ea, lângă ea, îi
vorbește și el o privește în ochi, poate că-i face curte sau e numai o
părere, în orice caz e cu el în văzul întregului oraș – unde sunt fetele
s-o vadă, unde sunt, unde sunt? Desigur, observase că mai demult
el îi acordă o atenție deosebită, dar punea totul pe seama faptului
că venea uneori la el în casă însoțindu-și sora s-o ajute la treabă
sau credea că totul se datorează discuțiilor sporadice pe care le
purtau uneori când venea în curte să-l consulte pe tatăl său într-o
problemă sau alta legată de mașină. Cu alte cuvinte o simplă relație
de prietenie convențională, atât și nimic mai mult. Dar în ultima
vreme lucrurile parcă evoluaseră altfel… Privirile lui erau mai
insistente, o căutau îndelung și o tulburau, parcă îi urmăreau fiece
mișcare, fiece gest, vroia să fie umbra ei sau poate să se
contopească cu a lui. „De ce toate astea? îl interesez în mod
deosebit? Doamne, sau poate eu mă duc cu gândurile prea departe?
își zicea ea mâncând în liniște, încet, fără grabă, cu atenție,
privindu-l în ascuns pe Radu. Poate că fantezia mă ajută să-mi
creez povești care să-mi legene visurile…” Radu o privea, o plăcea
fără rezerve, avea o afecțiune deosebită pentru ea încă de când o
știa elevă în ultimul an de liceu, dar parcă Bucureștiul, în primul ei
an de studenție îi dăduse o strălucire aparte, fetița brunetă cu
codițe și ochi de cărbune devenise o adolescentă încântătoare, afișa
o anume eleganță în gesturi fără să-și anuleze aerul acela tineresc,
ce-o prindea atât de bine, dar expresia naivității, a candorii, a unor
stângăcii în discuție îi lumina într-un fel deosebit chipul, părea o
căprioară ieșită pentru prima dată din hățișurile pădurii la
marginea unei întinse câmpii, ce adulmecă temătoare, puțin
speriată, imensul necunoscut, fără să mai facă un pas, dornică însă
de a cunoaște viața de dincolo de umbra copacilor…
— Gata, pregătită pentru bal? întrebă Radu într-un târziu, așa ca
să spună ceva. Mai avem puțin și…
— Sunt gata, spuse Leny sorbind din halba de bere. De altfel, nu
văd ce mari pregătiri trebuie să fac? Știu, o să fiu emoționată când
am să-mi întâlnesc fostele profesoare…
— Cunoști programul?
— Da, îmi place…
Mai vorbiră despre una, despre alta, la îndemnul ei Radu povesti
câte ceva despre orașele vizitate în străinătate („Vai domnule Radu,
atât de mult îmi place să călătoresc!”), ea îi relată câteva întâmplări
vesele de prin facultate, întâmplări ai căror eroi erau băieți și fete,
colegi de an, după care hotărâră să plece, deoarece se făcuse
aproape ora zece.
— Mergem, domnule Radu? întrebă ea aranjându-și cărțile pe
masă. E cam târziu și…
— Mergem, domnișoară Leny…
Veni ospătarul să ia banii, dar tocmai atunci Radu îl văzu intrând
pe poarta grădinii pe doctorul Lecuția însoțit de-o doamnă blondă,
de-o eleganță orbitoare.
— E doamna Pătruțescu, vecina mea, observă Radu și se ridică de
la masă.
— Și el e șeful spitalului…
— Îl cunoști?
— Da, l-a operat pe tata de apendicită acum patru ani… Radu o
prinse pe Leny de braț, o conduse printre mese către ieșire, dar
Titus Lecuția îl observă și-i strigă tocmai de lângă estrada
orchestrei:
— Servus automobilistule! Și felicitări, mă!
— De ce? întrebă mai mult din priviri Radu.
— Cum de ce, puișorule? Văd că ai un coechipier pe cinste, fain a-
ntâia! Mă motane, ți-am spus eu că stai la pândă și sari numai când
e cazul văzând păsărele frumoase!
Leny zâmbi, dar se făcu că nu aude, își urma mersul printre mese
către poarta grădinii, fără să întoarcă privirea, iar Radu de departe
înclină ușor capul salutând-o pe doamna Pătruțescu. Desigur,
soțul, inginerul nu era în seara aceea la vânătoare. Dar în mod
sigur avea o ședință la clubul sportiv al cărui președinte era. Și cum
de obicei ședințele se prelungesc… Iar cum doctorul Lecuția face
totul ca să anuleze plictiseala unora dintre femeile micului oraș…
— E vecinul meu, spuse doamna Pătruțescu scoțând oglinjoara din
poșetă și aranjându-și părul pe tâmple. Un bărbat drăguț, simpatic,
plin de temperament…
— Și un foarte bun prieten, adăugă doctorul făcând semn
ospătarului să se apropie. Îl cunosc de cinci ani…
— Păcat că e cam neserios…
— De ce?
— Nu-l vezi cu cine umblă? se arătă afectată doamna Pătruțescu.
Cu o fetișcană…
— Drăguță, ce să zic, faină! exclamă doctorul. Bravo lui!
— Iartă-mă doctore, dar un om la vârsta și la reputația lui nu se
încurcă cu o puștancă! se arătă la fel de severă doamna Pătruțescu.
Ce fel de dragoste poate să-ți ofere o fetiță din astea care abia a
lăsat păpușile din mână? Nu știu, nu-i înțeleg de fel pe unii bărbați.
Dar dacă-i vine și-n casă…
Vru să mai spună ceva, arătându-se tare mult dezolată nu atât de
prietenia lui Radu cu tânăra studentă, cât mai ales de faptul că
acesta nu-i acorda atenția la care s-ar fi așteptat, dar în clipa aceea
orchestra începu să cânte și doctorul întors pe jumătate răspundea
la salutul unui cunoscut, în timp ce dădea și dispoziții ospătarului
ținându-l strâns de încheietura mâinii:
— Drăguțule, ceva fain, înțelesu-m-ai? Fript bine și puțin mujdei.
Și vinul ăla al meu, îl știi… Hai, să-ți văd talentul și priceperea…
Când Radu ajunse acasă, simțea încă în juru-i parfumul fetei de
care abia se despărțise. Se putea socoti un om fericit, fusese o
întâlnire care-l încântase, dar schițele false ale proiectului său,
aruncate pe birou, îi anulară pentru o clipă buna dispoziție. Ele îi
amintiră de jocul enigmatic în care intrase și asta îl făcu să aibă o
noapte aproape albă…
 5

— Invitația dumneavoastră? Da, mulțumesc! Poftiți, pe aici este

intrarea…
— Corpul didactic al orașului nostru vă urează „Bine ați venit!” la
balul profesorilor!
Sub arcadele imense, placate cu marmură ale Casei de cultură, în
fața ușilor mari de cristal deschise larg, doi tineri profesori de liceu,
îmbrăcați în ținută de seară, primeau cu zâmbetul pe buze pe
fiecare nou sosit, controlându-i invitația și conducându-l în foaier.
Poate nicicând, de la construcția ei în urmă cu cinci ani și până în
seara aceasta, marea sală de recepție a Casei de cultură nu mai
cunoscuse atâta fast și animație. Toate încăperile, de la foaier la
ultimul salon de primire erau luminate „a giorno”. Mulțimea celor
invitați dădea o notă aparte serii. Femei îmbrăcate în rochii ce se
pot vedea numai la ocazii deosebite, cu decolteuri largi, pantofi de
lac cu toc foarte înalt, cu pieptănături dintre cele mai extravagante,
fluturându-și prin dreptul frunților mici evantaiuri, zâmbindu-și
una alteia mai mult de complezență, alături de bărbați în haine de
culoare închisă, afișând o anume gravitate și rețineri în mișcări,
solemni și impunători ca niște statui însuflețite, întreținându-se în
șoaptă, fumând sau pur și simplu stând și contemplând această
protipendadă a urbei. Iar peste murmurul scăzut al acestei
mulțimi, discret și aproape misterios, se auzeau acordurile viorilor
și al chitarelor, picurii de cristal ai pianului, vocile scăzute ale
chelnerilor, mereu grăbiți și impacientați, alergând dintr-o parte în
alta a sălii, aruncând o ultimă privire unui pahar a cărui limpezime
nu era chiar cum trebuie, îndreptând o față de masă sau un
șervețel, rânduind tacâmurile și farfuriile…
La orele opt seara întreaga mulțime din foaier a început să se
reverse în marea sală de recepție. Primul a intrat primarul orașului,
un bărbat înalt, subțirel, tânăr și jovial ținându-și de braț cu o
anumită eleganță soția, profesoară la unul din licee, apoi câțiva
activiști de la județeana de partid, de asemenea cu soțiile, toate în
rochii de seară, emoționate și grave, călcând ușurel pe parchetul
luciu ca oglinda, după ei maiorul Simion în civil, cu o frizură
impecabilă, elegant, ținându-și curtenitor soția de braț, o femeie
micuță, firavă, surâzătoare, directoare la o grădiniță de copii,
imediat în urma lui locotenentul major Pandrea, tot în civil, în haine
negre și cu papion, de mână cu o fetișcană, cu părul lung, negru,
îmbujorată și fâstâcită, cu privirea numai în pământ de parcă îi era
teamă să nu se împiedice de ceva. Prin mulțime s-a zărit mai apoi
avocatul Eusebiu Cristofor, mic, îndesat, cu pântec proeminent, în
haină neagră și pantaloni gri reiat, cu lănțișor de aur la vestă, cu
chipul lui ca de viezure și cu un neg mare la rădăcina nasului, cu
părul alb lins și sclipitor, dat cu toate uleiurile din lume. Nu după
mult timp a intrat în sală și colonelul Drăgănescu în civil, cu soția,
o femeie nu prea înaltă, între două vârste, dar cu o față de fetiță
naivă, cu privirea mereu mirată și stânjenită parcă de ceva, iar la
un pas în urma lor, și-a făcut apariția doctorului Titus Lecuția înalt,
solid, în haine negre, cravată gri, cu fața smeadă, ochi albaștri,
părul alb, pieptănat cu cărare la mijloc, ținând de braț cu o anume
rezervă pe domnișoara Steluța Tomescu, farmacista, micuță,
durdulie, în rochie de tafta neagră, cu decolteu și pantofi de lac,
legănându-și șoldurile într-un chip provocator, privindu-l mereu în
sus pe șeful spitalului și deci și al sufletului ei, zâmbindu-i și
arătându-se fericită de compania lui, doctorul salutând în dreapta
și în stânga prin înclinarea ușoară a capului, surâzător și amabil,
făcând discret cu ochiul către vreo cuconiță ce-l privea mai
insistent. Câteva minute mai târziu a intrat în sală și Radu Vasiliu,
tot în civil, în haine negre, cu cravată argintie, ținând-o de braț pe
Leny, subțirică, într-o rochie de-un albastru închis, scurtă până
deasupra de genunchi, cu părul ei lung, negru, revărsat bogat pe
umeri, în pantofi cu toc foarte înalt, timidă și îmbujorată, călcând
ușor, parcă stingherită de mulțimea ce-o privea pentru prima oară
însoțită de-un bărbat la un asemenea bal.
— Servus, Radule! aruncă Lecuția vorba trecând pe lângă ei cu
Steluța de braț. Mi-o prezanț mă, șopti el arătând cu ochii către
Leny. Fain bobocel craiule!
Radu se făcu că nu aude și cu Leny de braț se pierdu în mulțime,
îndreptându-se spre o masă retrasă din colțul sălii.
Nu trecu mult și cineva bătu în microfonul instalat în fața
orchestrei, pe estrada acoperită cu un covor, încât într-o clipă se
făcu liniște. Apoi directorul liceului „Mihail Eminescu”, un bărbat
în vârstă, cu părul alb, înfoiat ca o coamă de leu și sprâncene
stufoase, asudat și răvășit de parcă alergase în cursa maratonului,
ținând în mână o mică foaie de hârtie, tuși mai întâi grav, apoi trase
microfonul lângă el și începu o scurtă cuvântare elogiind
evenimentul primului bal al profesorilor, scopul lui și arătându-se
măgulit de faptul că această reuniune ce trebuie să se impună ca o
tradiție se deschide cu sprijinul consiliului orășenesc și în prezența
„onor tovarășului primar”.
Primarul, zâmbind de măgulitoarele cuvinte a urat solemn
„petrecere frumoasă invitaților!” și odată cu primele acorduri ale
orchestrei balul a început.
Toată lumea s-a așezat la mese. Peste sunetele chitarelor și al
saxofoanelor se auzeau clinchetul paharelor, al furculițelor,
strigătele după chelneri, râsete și glume, cu fiecare clipă tumultul
sălii crescând vertiginos ca o apă în cascadă.
Radu cu Leny, singuri la o masă în apropierea orchestrei mâncau
în liniște, tăcuți, observând sala, privindu-se reciproc, zâmbindu-
și, ea tot emoționată și stângace, parcă nemaigăsindu-și locul pe
scaun, îndreptându-și mereu părul pe frunte, cu grijă să aibă o
ținută cât mai decentă care să nu deranjeze pe nimeni.
— Cum te simți domnișoară studentă? întrebă în șoaptă Radu
privind-o drăgăstos pe sub sprâncene. Cred că tracul a trecut…
— Da, a trecut, confirmă ea râzând. Când am intrat în sală și am
văzut atâta lume, dar mai ales când mi-am zărit câteva dintre
fostele profesoare, m-a cuprins deodată emoția. O emoție puternică,
la fel ca la un examen…
— La un examen la care nu ești pregătită…
— Chiar așa.
— Bine, dar aici, dacă e să fie examen, îl poți trece cu ușurință. Mai
ales fetele promovează astfel de examene fără niciun fel de
dificultate…
— Poate că aveți dreptate, răspunse Leny vorbind în șoaptă ca să
nu-i deranjeze pe cei de la mesele, vecine. Dar, v-am spus, eu n-am
frecventat până acuma asemenea… cursuri.
— La facultate, vreau să spun la Casa studenților, nu se
organizează reuniuni, seri de dans?
— Ba da, însă acolo e cu totul altceva. Suntem între noi, fete și
băieți, tinerețea cum se spune este la ea acasă, pe când aici, vedeți,
sunt oameni de diferite vârste, de diferite profesiuni, e cu totul
altceva…
— Și aici tinerețea e la ea acasă, râse Radu și arătă cu capul spre
masa lui Titus Lecuția ce încerca să sărute umărul dezgolit al
farmacistei. Ia uite-l pe doctorul meu…
— Văd, zise Leny și strâmbă puțin din nas. Nu știu cum să vă spun,
vă rog să mă iertați că îndrăznesc, vă este prieten, dar mie nu mi-
ar face nicio plăcere compania acestui domn.
— De ce? se miră Radu și-și apropie mai mult capul să audă șoapta
fetei.
— Nu știu, cum să spun, poate că greșesc, dar figura lui, privirea
lui parcă adulmecătoare, mereu iscoditoare, chiar impertinentă,
gesturile lui, totul, absolut totul îl arată un om neserios, dornic de
a fi mereu în atenția femeilor, cum să explic, un fel de crai ratat…
Radu începu să râdă, se șterse cu șervetul pe buze, sorbi puțin vin
din pahar și zise:
— Ești cam aspră în aprecieri, domnișoară Leny.
— Buna cuviință m-a făcut să vă previn și să vă cer scuze de la
început. Știam că vă este prieten…
Tocmai atunci intră în sală o nouă pereche: inginerul Virgil
Pătruțescu, un bărbat potrivit de statură, negricios, cu mustăcioară
și părul răvășit și soția lui, ținându-l de braț, privind cercetătoare
peste întreaga sală să vadă dacă întâlnește pe cineva sau mai bine
zis să-și dea seama dacă este remarcată sau nu. Purta o rochie de
mătase neagră, cu bretele, prea scurtă pentru trecuta ei tinerețe,
iar părul blond și-l tapase înalt, bogat, presărat cu paiete
sclipitoare.
Nu mai erau mese libere. Stăteau amândoi în mijlocul sălii și
priveau în toate părțile să vadă unde se pot așeza. Dar imediat
doctorul Lecuția se ridică, de la masă, le ieși în întâmpinare, sărută
mâna doamnei și luând-o de braț, prinzându-l totodată familiar de
după umeri pe inginer îi pofti la masa lui.
— E un om totuși plin de curtoazie, amabil, observă Radu
adresându-se partenerei sale, cu gândul să mai salveze cât de cât
caracterul doctorului în fața ei. L-ai văzut ce prompt s-a ridicat de
la masă și…
— Era și normal, zâmbi Leny cu subînțeles, aruncându-și cu un
gest al capului părul de pe frunte. Are datorii morale față de soțul
vecinei dumneavoastră, iar față de ea…
Radu râse și prinzând-o pe Leny de încheietura mâinii o strânse
ușor, privind-o drept în ochi.
— Observi totul și nu ierți nimic domnișoară! zise el clătinând capul
a dojană.
— Ce să fac? Așa mi-e felul…
Vru să mai spună ceva, dar în clipa aceea, în sală se produse
rumoare generală. De pe la mese, bărbații începură să se ridice pe
rând, în picioare, toți cu ochii către ușa mare de la intrarea în sala
de recepție. Femeile la fel. Chelnerii se opriră din mersul lor, cu
farfuriile pe braț și sticlele de vin în mână, privind tot într-acolo.
Cei din orchestră tocmai încercau tonalitatea instrumentelor
pentru o nouă melodie, dar începură să-și facă semne cu cotul și
renunțară pentru o clipă, pironindu-și privirile tot către ușă.
— Ce este, dragă, ce s-a întâmplat?
— Nu știu, nu văd bine…
— A intrat în sală o femeie foarte frumoasă, zise o cuconiță
scoțându-și repede oglinjoara din poșetă și retușându-și degrabă
fardul.
— Parcă n-am mai văzut-o în orașul nostru…
— Ba pe bărbatul care o însoțește l-am mai văzut…
Într-adevăr, intrase în sala balului o femeie urmată îndeaproape de
un tinerel, cu ochelari cu ramă de aur, în costum gri, distins și
foarte afectat.
— El nu e redactor la ziarul județean?
— Ba da. Ștefan Păunescu care face rubrica de sport, de artă și
cultură…
— „Fănică vede-tot”?
— El. Nu-l vedeți ce grav este?
Îi spuneau astfel, mai toți din oraș, pentru că tânărul gazetar se
ocupa cu scrierea tuturor știrilor și reportajelor, ca și a articolelor
de anchetă socială privind cazurile cele mai diverse ce interesau
opinia publică.
Noua sosită suscita într-adevăr atenția și admirația tuturor. Era o
femeie nu prea înaltă, cu un corp frumos ca de balerină, într-o
rochie de dantelă în culoarea albastru indigo. Avea ochi verzi, cu
reflexe de smarald, ușor rimelați, cu pleoape umbrite în tentă
azurie, ochi ce fascinau de la prima vedere, păr șaten, pieptănat
înalt în zulufi ce cădeau în bucle pe spate, încadrându-i totodată
fruntea și obrazul catifelat, buze frumos conturate în roșu aprins ce
se destindeau ușor într-un surâs abia schițat, fermecător și
seducător. Pășea ușor în pantofii de lac cu toc foarte înalt, condusă
discret de braț de tânărul gazetar care din atitudinea lui se putea
vedea că e mândru având prilejul să însoțească la un asemenea bal
o femeie atât de frumoasă, ce electrizase parcă întreaga sală.
— Se zice că e străină, începură să circule șoaptele.
— Străină de oraș?
— Nu, dragă, străină… străină… din altă țară…
— Zău?
— Cică a venit în după-amiaza asta și găzduiește la hotelul „Dacia”.
Are și mașină… Cu număr de Franța…
— Ce vorbești? Dar de unde până unde o cunoaște Păunescu?
— Dacă-i „Fănică vede-tot”! Ăsta e dracul gol, se bagă, vrea să afle,
să cunoască, mă rog, meseria lui…
— Fugi dragă, că nu e străină!
— Uite, îmi place că mă contrazici! Acu un minut trecu pe aici
Petrică, chelnerul de la „Nunta Zamfirei” și ne spuse. Hotelul nu-i
deasupra restaurantului?
Parcă nepăsătoare la tot ce se zvonea în juru-i, călcând solemn, cu
piciorul ușor cabrat, de-o ținută demnă, copleșitoare, scrutând
printre genele-i rimelate mulțimea ce-o privea admirativ, noua
sosită, urmată de Ștefan Păunescu trecea printre șirul de mese,
întorcând mereu capul către gazetar și întrebându-l probabil din
ochi unde trebuie să se oprească.
— No, că faină-i! exclamă doctorul Lecuția venind până aproape de
ea s-o vadă mai bine. Și lasă o urmă de parfum de m-o dat gata!
Apăi, Păunescule tată, nu-mi scapi băiete! Trebuie să mi-o prezanți!
De la masa lui, Radu o văzu și el pe frumoasa femeie și sincer
vorbind, îi produse o puternică impresie.
— Este o femeie distinsă! se pomeni el vorbind fără voie și gestul
acesta îl regretă imediat, dându-și seama că fata avea parcă în
priviri o ușoară umbră de invidie.
— Da, e foarte distinsă! aprobă Leny, apăsând cu un fel de ciudă
pe cuvântul „foarte”. Și e și foarte frumoasă… Știe să se îmbrace, să
se pieptene, să se fardeze… Poate că dispune material…
— Poate…
Cei doi, necunoscuta și gazetarul se opriră la masa primarului care
se și sculase cu o clipă mai devreme în picioare, văzând că
fascinanta femeie vine către el. Și toate privirile erau de-acum
ațintite spre acest colț de sală. Parcă nu se mai auzea nicio șoaptă.
Nu se mai mișca o furculiță de pe masă, un pahar…
— Tovarășe primar, vorbi cu gravitate, dar și cu eleganță în glas
Păunescu potrivindu-și ochelarii pe nas, am plăcerea să vă prezint
o colegă, o colegă de breaslă: Auris Bunescu, ziaristă, dar în același
timp pictor și arheolog. Corespondentă a mai multor reviste din
străinătate. Publică totodată frecvent în „Magazinul” și revistele de
turism și sport…
Primarul, puțin fâstâcit, ocoli masa și cu gesturi stângace îi sărută
mâna femeii. Obrajii i se aprinseseră, ochii îi sclipeau într-un
anumit fel, cuprinși parcă de febră. Emoționat, răsturnă chiar un
pahar și vinul se împrăștie pe masă printre farfurii și tacâmuri…
— Nu-i nimic, asta înseamnă noroc, zâmbi Păunescu, aruncând
gluma ca să abată atenția tuturor de la încurcătura în care intrase
în acele clipe primarul.
— Scuzați, zise acesta tot pierdut cu firea, n-am fost atent. Vă
prezint pe soția mea… pe tovarășul Trandafir… pe soția
dumnealui…
Femeia întindea mâna ușor, elegant, peste masă, zâmbea mai mult
cu ochii, înclinând capul dezinvolt și stăpână pe ea, ca o regină ce-
și vizitează supușii și le acordă mărinimie și înțelegere. Înapoia ei,
Păunescu zâmbea înfumurat și grav, plin de sine, aruncând când
și când priviri peste sală, să vadă ce impresie face noua lui
cunoștință, ca și când stăpânea o mare și importantă comoară și
niciun muritor de rând nu-l putea fi egal.
— Cu ce ocazie în orașul nostru? întrebă primarul și precipitat, fără
să-i piară acea stare de totală încurcătură în care se aflase la
început îi oferi necunoscutei cu gesturi stângace un scaun. Vă rog,
luați loc… vă rog…
— Vă mulțumesc, nu vă deranjez, se scuză ea și toți din jur, numai
ochi și urechi, constatară că vorbea perfect românește și glasu-i
avea inflexiuni deosebite. Vreau să spun că prezența mea la acest
bal este ideea colegului Păunescu, care venind să mă ia de la hotel,
mi-a spus că aici pot întâlni chiar din seara aceasta tot ceea ce are
orașul mai de preț, vorbesc ca valoare umană, mai reprezentativ,
mai caracteristic… Nu, colega?
Râse, dezvăluindu-și șirul dinților albi și-i aruncă tânărului gazetar
o privire galeșă, tandră, răscolitoare. Păunescu nu se pierdu însă
cu firea și interveni prompt, ca un elev care vrea să se facă remarcat
în fața profesorului cu un răspuns deosebit:
— Tovarășe primar, vă rog să mă iertați nu numai că intervin, dar
cer să-mi dați și dreptate, vorbi el patetic punând palma pe piept,
semn că vrea să-și apere punctul de vedere. Dumneaei
intenționează pe lângă câteva picturi cu peisajul din jur, să scrie și
unele reportaje despre orașul nostru. Or, după mine, un material
care să înceapă chiar de la acest bal cred că ar fi foarte interesant,
nu?
— Categoric, categoric, confirmă primarul zâmbind, căutând să fie
de părerea tânărului gazetar pe care-l știa dezghețat și
întreprinzător în acțiunile lui de anchete și reportaje. Păunescu are
dreptate. Trebuie să vă spun distinsă doamnă – se adresă el femeii
– că aici, în seara aceasta, la acest bal al profesorilor s-au adunat,
ca să spun așa toți factorii de răspundere interesați în dezvoltarea
și prosperitatea orașului nostru. Veți putea deci cunoaște mulți
oameni, pe care mâine îi veți întâlni, la locul de muncă, poimâine,
să zicem, la casele lor, sau la plimbare, mă rog, în diferite ipostaze,
știți dumneavoastră gazetarii cum să întoarceți din condei un
articol ca să descrieți cât mai fidel, mai realist viața nouă a celor ce
muncesc…
— Da, așa este, îl aprobă Auris Bunescu și zâmbi șăgalnic,
privindu-l pe primar stăruitor pe sub genele rimelate. Viața trebuie
cunoscută în multitudinea faptelor…
— De ce nu luați loc? interveni din nou primarul oferindu-i încă o
dată cu amabilitate scaunul. Ne faceți mare plăcere…
— Nu, vă mulțumesc, se scuză ea. Nu vă deranjați. De altfel, urmă
privind prin sală, văd o masă numai cu două persoane și am să-l
rog pe colegul Păunescu să mă însoțească într-acolo. Să cerem
permisiunea și să ne așezăm lângă cei doi, cred îndrăgostiți.
Documentarea trebuie începută de jos, nu? râse și ochi-i ca de
smarald luciră viu, aprins. Pe urmă o să ne întoarcem la „pater
urbe”! De acord, domnule primar? Sunteți drăguț și foarte amabil…
— Cum vă este voia, se arătă înțelegător primarul și desfăcu larg
brațele, însemnând că la asemenea propunere nu are ce mai face.
Dar, vă spun, ne face plăcere…
— Cine sunt cei doi? întrebă Auris Bunescu privind printre gene
către cea mai apropiată masă de lângă estrada orchestrei.
Intenționez să ne așezăm acolo, bineînțeles dacă nu deranjăm, mai
ales, mi se pare că pe domnul îl cunosc… Da, da, îl cunosc… Nu
mă înșel…
— Serios? Care e acela? ceru să afle primarul și privi insistent peste
sală.
— Domnul brunet, cu aliură de sportiv, la masă cu tânăra cu părul
lung, negru… Lângă coloana cu oglinzi în apropierea estradei…
— A, zise primarul zâmbind. Este un căpitan de aici din oraș. Radu
Vasiliu…
— E ofițer? se miră Auris înălțând sprâncenele.
— Da e ofițer. De aici din orașul nostru…
— Nu concurează în raliuri, o vedetă nedeclarată a volanului?
— Ba da, confirmă cu deplină certitudine primarul. Acum o lună și
jumătate s-a întors din Raliul Dunării. Îl cunoașteți?
— Cum să nu! zise sigură pe sine Auris Bunescu. Din vedere. Vai,
ce coincidență! Am scris un articol despre el în Paris Match… Ce
bine-mi pare! exclamă ea și bătu ușor din palme, copilărește dar cu
grație și farmec, încât atrase atenția celor din jur. Voi începe deci
reportajul cu o personalitate cunoscută și peste hotare…
Expansivă, ușor entuziasmată, îl prinse familiar de mână pe
Păunescu și după ce salută printr-o ușoară înclinare a capului pe
primar și pe cei de la masa lui, asigurându-l că se va reîntoarce
curând, plecă spre Radu Vasiliu cu mersul ei drept, semeț, degajat,
puțin surâzătoare, conștientă de propria-i frumusețe, sub privirile
admirative ale întregii săli.
Și abia se îndepărtară cei doi, că la masa primarului își făcu apariția
maiorul Simion, cu nelipsita-i pipă în mână, solemn și grav, privind
cercetător în jur. Făcu un semn discret mai marelui orașului și
acesta se ridică pe neobservate de la masă și veni mai la o parte,
înapoia unei coloane îmbrăcată în oglinzi.
— Ce-i, tovarășe Simion, ce s-a întâmplat? întrebă el cu glas scăzut
și scoțând o țigară, întinse și maiorului pachetul să servească.
— Nu, mulțumesc, nu fumez, se scuză Simion, eu… știți… cu
pipa…
— A, da, uitasem că ești robul lulelei, râse și se dădu aproape să
audă mai bine. Ei, ce este?
— Tovarășe primar, începu el moale, mai mult șoptit, știți…
misiunea noastră… în toate împrejurările… în tot locul… într-un
cuvânt, ca să nu lungesc vorba – și privi semnificativ către masa lui
Vasiliu unde abia se așezase reportera și Păunescu – aș vrea să știu
cine este femeia? Mi se pare că vi s-a prezentat…
— Da, s-a prezentat, confirmă primarul, dar, uite, iartă-mă, numele
nu i-l rețin. Ce să fac? se scuză el desfăcând larg brațele. Nu-l rețin.
Dar, categoric îl știe Păunescu de la ziar. Este din București după
câte am aflat, pictoriță, arheolog și corespondentă a unor reviste și
ziare străine…
— Este aceea care a venit după-amiază la hotelul „Dacia”?
— Iar trebuie să fiu în dificultate, se scuză zâmbind primarul. Uite
nu știu nici treaba asta, că n-am întrebat-o.
— Ea trebuie să fie, își zise Simion privind-o cu insistență pe femeie.
Are un Citröen, cu număr de Paris…
— Tot ce este posibil, dar mie mi s-a spus că e din București…
— Tovarășe primar, iertați-mă că v-am deranjat, spuse Simion,
retrăgându-se, vădit jenat că-l sculase de la masă pe mai marele
orașului. Dacă înțelegeți că…
— Mă rog… desigur… nu-i nevoie de atâta pledoarie pentru un
lucru de nimic, dragă Simion…
— Bine, dar…
— Îți urez petrecere frumoasă, încheie primarul prinzându-l de
braț. Și succes…
— Vă mulțumesc…
Zicând acestea, Simion se apleca respectuos din șale, salută printr-
o înclinare a capului pe cei de la masa primarului și în timp ce se
îndepărta, îi făcu un semn discret lui Pandrea care era numai ochi
să vadă ce face șeful. Acesta veni degrabă și-l urmă în foaier.
— Băiete, îi spuse Simion în șoaptă, cât mai ferit, cred că începe
dansul. Ți-a venit partenera… Mă-nțelegi?
— E vorba de… femeia aceea… cu cel de la ziar…
— Exact…
— Cunosc problema… Acum două ceasuri a tras la hotelul
„Dacia”… Camera 204… Două valize, aparat de fotografiat, șevalet,
buletin de București. N-am văzut încă actele mașinii…
— Bine, lasă nu e momentul acuma… Am vrut numai să-ți atrag
atenția…
— E-n obiectiv, tovarășe maior. Echipa știți… în alertă…
— Bine, bine, căută să încheie grav Simion. Fă-ți datoria, în fiecare
zi la amiază îmi raportezi constatările.
— Am înțeles, să trăiți!
Când Simion reintră în sala de bal, începuse dansul. Perechile de
bărbați și femei umpluseră ringul parchetat, avântându-se într-un
vals lent sub privirile pline de admirație ale întregii asistențe.
 6

A treia zi după-amiază, pe la orele șase, Radu Vasiliu o aștepta în

apartamentul său din Aleea Teilor pe Auris Bunescu. Stătuseră în
seara aceea până după miezul nopții la balul profesorilor și tânăra
femeie se arătase încântată de compania căpitanului. Puțin mai
târziu, după venirea ei la masă, Leny se scuzase că trebuie să plece,
fiind târziu și cam obosită. Realitatea era însă alta: fata nu se prea
simțea bine în prezența distinsei doamne asupra căreia fusese
îndreptată întreaga atenție a lui Radu ca și a tuturor celor din sală.
Scuzându-se că va absenta foarte puțin și că se va reîntoarce destul
de repede, Radu o condusese pe fată până acasă cu mașina. Pe
drum, cu toate insistentele lui, ea nu-i dezvăluise adevărata cauză
a plecării atât de devreme.
— Nu, vă rog să mă credeți, mă simt obosită, spuse Leny dar era
evidentă lipsa de convingere din glasul ei voalat. Și apoi e și târziu…
— Să cred că acesta este adevăratul motiv?
— Da…
Coborâse din mașină în fața porții, Radu se dăduse jos și plin de
curtoazie îi sărutase galant, ușor, mai mult ca o mângâiere mâna.
Apoi reținându-i puțin palma într-a sa o întrebase:
— Când sper că te mai văd?
Fata își legăna poșeta în dreptul genunchilor în timp ce privea
undeva pe deasupra de el cerul înstelat de vară, nehotărâtă și parcă
absentă la tot ce era în jur.
— Poate facem o plimbare cu mașina, insistase Radu sau, știu eu,
te aștept acasă, sau la cofetărie…
— Nu, nu vă deranjați, protestase ea cu buzele tremurânde.
Lăsați…
— Dar nu-i vorba de niciun deranj, ci de-o plăcere…
— Bine, vom vedea…
Se întorsese mașinal, aruncând un „la revedere” peste umăr și
intrase repede în curte fără să se uite înapoi.
Când revenise în sala de bal, Radu își aruncase repede privirea
către masa lui. Frumoasa femeie era tot acolo, însă singură.
Rezemată de spătarul scaunului, cu capul lăsat ușor pe spate, fuma
leneș dintr-un țigaret lung, verde privind contemplativ peste sală.
Părea total absentă, chiar indiferentă la tot ce-o înconjura și nu lua
în seamă insistentele priviri ale femeilor și ale bărbaților din
preajmă-i, mai ales ale acestora din urmă ce n-o slăbiseră o clipă
cu ochiadele lor de când se așezase pe scaun. Nu mâncase nimic.
Nu-i era foame. Mai degrabă sete. Comandase un coniac și o sticlă
cu Pepsi-cola și cu un calm desăvârșit sorbea când și când din
păhărel licoarea dulce amăruie.
Văzându-l pe Radu că se apropie în mare grabă printre mese,
zâmbise clipindu-și des genele rimelate și ridicase mâna, făcându-i
un semn discret, familiar de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea.
— Ați condus studenta? întrebase, trăgând alene din țigaret.
— Da, era târziu și…
— Îmi place fata, decretase ea autoritar. E foarte drăguță, tinerică,
aproape un copil… Și are niște ochi…
Mai stătuseră puțin discutând diferite banalități după care Radu o
condusese și pe ea la hotel. Se întâlniseră a doua zi după-amiază
în grădina restaurantului „La nunta Zamfirei”, dar ea se scuzase că
nu poate rămâne; avea o migrenă, se simțea prost așa că se întorcea
la hotel.
— Mâine ne putem vedea? întrebase ea înainte de despărțire,
fricționându-și ușor tâmplele cu degetele lungi și subțiri.
— Desigur…
— Zău, iartă-mă că din pricina mea te-am făcut să te deranjezi în
după-amiaza asta, dar mă doare cumplit capul…
— O, nu-i nimic, asigurase Radu, îmi pare rău pentru
dumneavoastră. Poate din pricina curentului…
— Am mers mult cu geamul portierei lăsat la mașină, am fost
transpirată și… gata, cum sunt puțin sensibilă… Spune urmase ea,
deci ne putem vedea mâine. Iartă-mă că insist pentru un rendez-
vous, nu e potrivit pentru o femeie de condiția mea, dar sunt sinceră
și-ți destăinui că persoana dumitale mă interesează în mod
deosebit…
— Chiar? se arătase mirat Radu roșind de plăcere.
— Așa cum spun, vorbise ea convingător. Vreau însă să precizez:
mă interesează persoana dumitale din punct de vedere, cum să zic,
profesional…
— A, da, înțeleg…
— În primul rând, portretistic, urmase ea zâmbind. Ești un bărbat
drăguț, prezentabil.
— Zău?
— Categoric. Închipuiește-ți un reportaj pentru un mare cotidian
francez sau pentru o revistă în care să relev figura unui timid
provincial, un om în aparență neînsemnat, din cale afară de
modest, dar ale cărui calități profesionale se ridică la rangul de
virtute, dând prin persoana sa strălucire orașului. Nu? Interesant,
ce zici?
— E vorba despre mine…
— Despre dumneata, desigur.
— Mda, pare interesant, acceptase puțin fâstâcit Radu.
— Ei, la revedere și pe mâine, aici în fața hotelului. Sau poate că
vin direct la dumneata?
— Dacă doriți? se învoise Radu. Propunerea căzută așa, deodată ca
din senin, îl zăpăcise de tot. Chiar mi-ar face mare plăcere,
îngăimase el, mai mult bâlbâindu-se. Știți unde? Nu e departe.
Uitați, blocurile se văd de aici. Prima scară, primul etaj,
apartamentul șapte… O carte de vizită pe ușă…
— Te găsesc eu, n-ai grijă, spusese ea și întinsese mâna semn că
vrea să plece. Au revoir, domnule și pe mâine…
Radu stătea acum în apartamentul său și o aștepta. Trecuse un
sfert de ceas de la ora stabilită și pe drumul ce venea dinspre
centrul orașului, peste câmp, nu se zărea nicio mașină. La ora
prânzului fusese chemat de maiorul Simion și acesta direct
interesat îl întrebase ce noutăți poate să-i mai aducă. Sincer, Radu
îl informase că în seara balului și chiar a doua zi în scurta
întrevedere din grădina restaurantului el nu sesizase nimic
deosebit. O femeie distinsă, plăcută, agreabilă în conversație,
neinteresată însă de nimic…
— Cum, chiar de nimic? se mirase maiorul stând în picioare
înapoia biroului și pufăind zgomotos din pipă. Nicio propunere,
nicio aluzie?
— Nimic, dacă vă spun… N-o fi ea…
— Cum să nu fie, tovarășe?! se arătase contrariat Simion, pufăind
mai departe din lulea cu o poftă rar întâlnită. Ea este, sunt sigur.
Adunăm acuma date despre pretinsa ei profesiune de la
București… Vă rugăm deci în continuare să înregistrați orice
amănunt al discuției. Și atenție… atenție mărită la acele schițe de
proiect…
— Nicio grijă…
— Când vă vedeți acuma?
— După-amiază, la mine…
— Da? se mirase maiorul, înălțând sprintenele. E propunerea ei
sau a dumitale?
— A ei…
— Asta e, domnule! lovise Simion puternic cu pumnul în masă,
într-atât de tare încât secretara băgase repede capul pe ușă să vadă
ce porunci i se mai pot da. Asta este… Nu, nu-i nimic, tovarășa
Teodora, nu-i nimic, deci asta este: Vine cum s-ar spune către
problemă… Ei, se schimbă calimera. Se schimbă domnule, cum să
nu se schimbe?! Așadar, fii cu ochii-n patru, tovarășe Vasiliu! Cu
ochii-n patru…
Poate pentru a suta oară, Radu ieși în balcon și privi peste câmpul
scăldat în soare. Dar drumul ce venea dinspre oraș era tot pustiu.
În afară de un camion încărcat cu cherestea și o căruță trasă de doi
cai albi, nu se vedea nimic. Totul era încremenit și liniștit ca-n orice
după-amiază de vară când zăpușeala de peste zi, densă,
apăsătoare, face aerul să fiarbă toropind orice mișcare. Se simțea
puțin obosit, executase de dimineață un marș cu tancurile, dar în
aceeași măsură parcă nici nu prea era în apele lui. De când în seara
aceea apăruse în sala de bal ziarista, îl fascinase pur și simplu cu
frumusețea ei, cu farmecu-i tulburător ce răscolea orice simțire.
Acum ca și-atunci, ca-n orice clipă de altfel, își amintea că zărind-
o în apropiere, la masa primarului, râzând și amuzându-se într-o
discuție poate convențională, rămăsese cu ochii numai într-acolo
studiindu-i într-ascuns orice gest, orice mișcare. Leny nu-i
observase frământarea, îi vorbea cu sfânta ei inocență despre unele
lucruri pe care el nu le intuia, nu auzea de fapt mai nimic, totul era
absent în juru-i, golit de orice semnificație, de orice adevăr. Dar
când ea, cerând permisiunea, venise și se așezase direct la masa
lui, cu un aer degajat, familiar, prietenesc chiar, fiindu-i acum
aproape, îmbătându-se cu parfumul părului ei, al trupului ei, totul
îl copleșise într-atât de mult, încât o ușoară amețeală îi învăluise
fruntea și vorbele-i ce le-ar fi vrut rostite îi înghețaseră pe buze. Era
ispititoare, plină de grație și farmec, avea niște ochi ce tulburau cu
apele lor de-un verde limpede, diafan, un corp ce unduia la fiecare
mișcare ca-ntr-un dans de daiană, buzele șopteau vorba și vorba
era ușor cântată, plină de alint și chemare, într-un cuvânt, o
dumnezeiască făptură ce nu-i mai fusese dat să întâlnească! „De ce
oare, se întrebase el după aceea cu sinceră revoltă și nu o singură
dată, trimisese Grama o astfel de femeie într-o misiune atât de
periculoasă, atât de plină de risc? Dar oare, cum își angajase ea
viața pe acest drum plin de neprevăzut, când în orice clipă totul se
poate curma printr-o singură greșeală ce-i aduce cătușele la mâini
sau glonțul la tâmplă? Vai, se cutremura el, admirându-i
frumusețea, bine ar fi să nu fie așa, să fie o simplă întâmplare, o
coincidență – s-au mai văzut atâtea, de ce n-ar fi și aceasta? – totul
să fie un vis, un vis care să se sfârșească frumos, nu, să nu fie
nimic altceva… nimic… nimic…” Avea dispreț pentru femeile care
se amestecau în astfel de afaceri periculoase, riscante, ce cer sânge
rece, uneori lipsă de scrupule, minciună, perfidie, cruzime, sadism.
Considera femeia o făptură gingașe, sublimă, cu o anumită
sensibilitate, creată pentru a înfrumuseța viața cu prezența ei,
pentru a-i da strălucire și măreție, vedea în femeie o floare ce
răscolește la fiecare pas inimile cu parfumul ei, cu frumusețea ei,
cu lumina ei…
Tocmai vroia să-și toarne un pahar cu sifon rece, când afară se auzi
claxonul pe două tonuri al unei mașini. Radu lăsă paharul și ieși
repede în balcon. La locul de parcare oprise Citröen-ul alb-albastru,
cu motorul abia auzit, elegant și strălucitor ca o bijuterie. Din
mașină coborî Auris Bunescu într-o rochie ușoară de mătase albă,
cu pantofi tot albi, cu tocul înalt și poșetă de aceeași culoare. Încuia
portiera mașinii în timp ce cu privirea cerceta nerăbdătoare fața
înaltă a blocului cu opt etaje. Îl zări pe Radu în balcon și bucuroasă
că-l vede înălță mâna și o flutură deasupra capului în semn de „bun
găsit”. Apoi calmă, își puse ochelarii de soare și aruncând cu un
gest ștrengăresc poșeta pe umăr, porni către ușa blocului.
Radu o întâmpină în pragul apartamentului. Era îmbrăcat în
pantalon gri și cămașă albă, proaspăt bărbierit și pomădat.
— Iartă-mă, domnule Vasiliu, se scuză ea încă în timp ce urca
scările blocului, încet, cu palma pe piept să-și astâmpere bătăile
inimii, dar n-am întârziat din necuviință, să știi. Mi s-a blocat cheia
în ușă la hotel și până a venit mecanicul a trecut ceva timp…
— Dar nu-i nimic, doamna Bunescu, o asigură Radu și ieșindu-i în
întâmpinare îi sărută mâna. Puteați întârzia oricât, vă așteptam cu
aceeași mare plăcere și nerăbdare…
O pofti în apartament și ea trecu încet pe culoar observând
tablourile de pe pereți, privind când și când covorul să vadă unde
calcă. Intră apoi în prima cameră, sufragerie și în același timp birou
și rămase o clipă locului contemplând biblioteca ce ocupa doi pereți
ai încăperii, încărcată de volume, cele mai multe legate în dermatin
roșu și albastru. Privi apoi lustra din fier forjat, luă în mână un
bibelou de pe birou ce înfățișa o micuță balerină executând o
piruetă, apoi așa ca într-o joacă, zâmbind și alintându-se într-un
mod familiar aprinse și stinse de câteva ori lampadarul așezat între
cele două fotolii tapisate în roșu.
— Poate stric întrerupătorul! zise ea scuzându-se și zâmbi ca o
fetiță pusă pe șotii. Dar îmi place enorm. Un adevărat revolver…
Foarte original…
— Da, e o creație proprie…
— Vreau să văd și cealaltă cameră, da?
— Cum să nu! Poftiți… o invită cu amabilitate Radu și dându-se
puțin la o parte îi făcu loc să iasă pe culoar. Vă rog!
— Iartă-mă, ce să fac? Curiozitate profesională, domnul meu, se
scuză ea zâmbind. Sau feminină, cum vrei s-o iei…
— Vă rog… vă rog… cu plăcere! o invită din nou Radu. Poftiți pe
aici…
— Vreau să constat cum locuiește un celibatar în provincie… Cine
face menajul, gospodăria?
— O fetiță din cartier…
— ???
— Unul din copiii mecanicului ce-mi întreține mașina. Și,
bineînțeles și eu…
— Și dumneata?
— Desigur, de ce vă mirați?
Auris Bunescu rămase o clipă locului, privind undeva în colțul
încăperii, de parcă vroia să-și amintească ceva, apoi prinzându-l pe
Radu de braț, spuse cu ochii micșorați ca și când scruta depărtările:
— Știi, domnul meu cum aș vedea un reportaj despre dumneata? În
pagina întâi o fotografie mare, color înfățișându-te la bucătărie, la
aragaz, cu o tigaie în mână și în față cu un șorț. Iar deasupra un
titlu enorm, cu litere mari, negre: „Celebrul șofer de raliu Radu
Vasiliu pregătindu-și omleta”! Superb, nu? Extravagant!
Începu să râdă, amuzându-se singură de propria-i glumă, dând
capul pe spate, fără să-i slăbească brațul lui Radu, afișând o
expansivitate prea familiară pentru această primă vizită în casa
unui ins abia cunoscut.
— Te-ai supărat? întrebă ea devenind serioasă. O, nu, nu fi copil, e
numai o glumă. Știi că-mi place să glumesc mult?
— Se spune că oamenii care glumesc, trăiesc peste o sută de ani!
— Chiar?
— Am citit undeva…
— Tot ce se poate, zise ea, dar eu nu vreau să trăiesc atât de mult…
— De ce? se miră Radu.
— Bătrânețea, domnul meu e o povară, o cruntă și neplăcută
povară. Mai ales în secolul nostru când toate se schimbă de la o zi
la alta, când totul se desfășoară vertiginos, amețitor, când totul se
înnoiește în fiece clipă… Bătrânețea e ceva anacronic. Nu găsești?
Hai să văd și camera cealaltă, zise ea înveselindu-se iară, că uite
am început să discutăm lucruri triste…
— Mai ales despre un capitol care nu ne interesează nici măcar în
anii următori.
— Exact!
Intrară în camera dormitor și femeia rămase locului privind cu
vădită plăcere încăperea. Mobila în culoarea bleu-maron, șifonierul,
toaleta, micul bufet-bar, studioul pat, totul dădea o notă aparte de
eleganță și bun gust. Pe-o măsuța, în colț, între șifonier și studio,
un aparat de radio, iar în colțul opus, lângă fereastră, tot pe-o
măsuță un televizor ultimul tip. Două fotolii și un lampadar la fel
ca cel din birou, completau acest interior plăcut și familiar în care-
și petrecea timpul Radu Vasiliu. Pe jos un covor în culoare albastră
și două carpete, iar pe pereți tablouri de peisaj ale unor pictori
necunoscuți, pe care musafira spuse că nu i-a întâlnit nici măcar
în anuarul unei reviste de artă plastică.
— A, ai și telefon? observă ea, văzând aparatul pe una din
noptierele studioului-pat. Dacă știam telefonam de la hotel că am
să întârzii și nu te făceam să mă aștepți…
— V-am spus, întârzierea nu m-a deranjat cu nimic, o asigură din
nou Radu. Unde doriți să stăm? În ce cameră?
— Unde hotărăști dumneata, zise Auris, ridicându-se pe vârfurile
pantofilor și legănând poșeta ca într-o joacă. Orișiunde e la fel de
frumos și de plăcut…
Intrară în sufrageria-birou și ocupară câte un fotoliu lângă
lampadar. Radu deschise apoi larg fereastra să intre aer, după care
se scuză, se duse la frigiderul din bucătărie și aduse o sticlă de
coniac, câteva de Pepsi-cola și două păhăruțe.
— Vă servesc, spuse el, cu băutura dumneavoastră preferată. V-
am văzut la bal savurând Pepsi amestecat cu coniac…
— Nu, nu e preferată. Este o obișnuință care mă satisface…
Radu turnă în pahare, băură, apoi ea scoase pachetul de țigări
„Snagov” și o frumoasă brichetă de dublè.
— Fumezi? întrebă întinzându-i pachetul.
— Foarte rar, răspunse Radu. În ocazii deosebite. Și cum azi este
un asemenea eveniment deosebit, am să iau o țigară. Dar vă pot
oferi și eu…
— Nu, mulțumesc.
Aprinseră, traseră câteva fumuri și discuția se legă repede, în
primul rând în jurul pasiunii ofițerului pentru automobilism. Era
un subiect în care ea era la fel de interesată ca și el. Cunoștea
șoferia, o considera o adevărată artă mai ales pentru cei ce făceau
din ea un sport.
— Cum v-ați procurat Citröen-ul? întrebă Radu. E o mașină foarte
bună…
— L-am primit. Am o rudă în străinătate, la Paris…
— Ați vizitat vreodată Parisul? fu curios să afle Radu.
— De foarte multe ori. În fiecare an sunt invitata ziarelor și
revistelor pentru care corespondez. Merg și la Roma, la Bruxelles.
Anul acesta am fost la Londra, de pildă…
— Am aicea un plan al Parisului, spuse Radu și ridicându-se se
duse la birou, trase un sertar, scoase un dosar, și din el dădu la
iveală o mare hartă, cu mii de străzi desenate în diferite culori. Aș
vrea să-mi spuneți dacă acest plan mai este actual sau nu.
Din același dosar, din greșeală, chipurile, el făcu să cadă pe
cristalul biroului câteva din schițele false reprezentând proiectul
său, abandonat cu ani în urmă.
Auris se ridică din fotoliu, veni la birou și începu să studieze cu
multă atenție harta Parisului.
— E o hartă perfectă, domnule! zise ea. O hartă foarte actuală. De
altfel, să știi, parizienii nu și-au schimbat de zeci și poate de sute
de ani nomenclatura celor mai multe din străzile orașului lor. Pot
spune, fără să greșesc, că Parisul e printre puținele metropole din
lume cu asemenea tradiție… Da, e foarte bună…
Lăsă harta și observând schițele proiectului luă una în mână și o
privi cu interes. Radu o urmărea cu atenție să vadă ce reacție îi
produce studiul reperelor, al secțiunilor și reprezentărilor frumos
lucrate în tuș pe hârtia de calc. „În mod sigur, gândi el, acuma
discuția se va referi la scopul vizitei ei. Va ataca direct sau pe ocolite
problema despre care mi-a vorbit Grama? Sau va amâna pentru
altă dată, așteptând să-mi vadă întreg proiectul?”
— Ce-s astea? întrebă ea cu un fel de naivitate parcă fără să-i pese
de gândurile și frământările lui. După câte văd e o secțiune de motor
de mare capacitate…
— Da, așa este, răspunse Radu și inima parcă începu să-i bată cu
mai multă putere. „Se pricepe, e în temă, ea este deci trimisa lui
Grama. Atunci de ce toată povestea cu meseria de reporter,
pictoriță și toate celelalte? Ca să justifice prezența ei în acest oraș?”
— Un motor de câteva sute cai putere, constată ea cu un fel de
satisfacție copilărească plimbându-și degetul arătător peste
reperele principale ale schiței. Așa este?
— Da, așa este, întări Radu, arătându-se nepăsător și total
dezinteresat de faptul în sine. Aveți studii de specialitate?
— O, nu, zise Auris și lăsă schițele pe birou fără să le mai acorde
vreo atenție. M-am pregătit doi ani la rând să intru la Politehnică și
apoi am renunțat. Am considerat că pentru o femeie meseria de
inginer mecanic nu este potrivită. Mi-au plăcut artele frumoase,
pictura de pildă, muzica, teatrul să zicem, ceva care să te
reconforteze chiar muncind, ceva creator.
— Și în meseria de inginer se pot realiza creații…
— Da, dar ingineria rămâne totuși o meserie a științelor exacte,
vorbi ea așezându-se la loc pe fotoliu. Nu cere fantezie, nu cere
imaginație, actul creației după mine e nul…
Căuta țigara în scrumieră, văzu că se consumase aproape în
întregime, o stinse și scoase din pachet alta pe care o aprinse cu
gesturi leneșe. Închise apoi bricheta și o puse de-a curmezișul peste
pachetul de țigări.
— Spune-mi, zise ea după ce stătu o clipă pe gânduri, cum este
într-un raliu? Mă interesează foarte mult…
— În ce fel vă interesează? fu curios să afle Radu. La ce vă referiți…
— Eu știu cum să spun? zâmbi ea, înălțând neștiutoare din umeri.
Mă refer la tot. La cursa propriu-zisă, la mașină, la traseu, la orașele
ce le vizitezi…
— Am înțeles…
— De pildă în ultimul concurs ați plecat din Viena, nu?
— Da, din Viena…
„Precis, imediat aduce vorba despre Grama, își zise Radu și simți
din nou că inima dă să-i spargă coșul pieptului. Desigur și ea se
ferește, nu vrea să intre direct în subiect, nu-și poate da seama dacă
eu continui sau nu să fiu interesat de afacerea cedării proiectului.
Poate m-am răzgândit și în loc să-i fiu partener la încheierea
tranzacției mă transform într-unul care demască, care dă în vileag
tot aranjamentul ticluit peste graniță…”
— E frumos orașul? Nu l-am vizitat niciodată, n-am avut ocazia…
vorbi cu părere de rău Auris.
— Foarte frumos, spuse Radu. Însă n-am prea avut timp să-l
vizitez… Totuși, chiar cât am stat, mi-am putut da seama că este
un oraș foarte interesant, care merită să fie văzut…
Auris asculta, cu capul rezemat de spătarul înalt al fotoliului,
trăgea alene din țigară și privea undeva spre tavanul camerei de
parcă acolo i se derulau imagini dintr-un film color ce înfățișa
vechea capitală a Austriei. Trecuse de atâtea ori prin această mare
metropolă cu trenul sau o privise de departe, de pe terasa
aeroportului, în scurtele escale către Paris, dar nu avusese prilejul
s-o viziteze și acum căuta să și-o închipuie în toată măreția ei.
Luă de pe măsuță păhărelul de coniac, îl dădu peste cap, trase iar
din țigară și spuse:
— Știi, domnule Vasiliu că eu te cunosc pe dumneata mai demult?
— Serios?
— Foarte serios.
— Când și în ce împrejurare? se arătă mirat Radu. Eu, vă rog să
mă iertați, nu-mi amintesc. Și ca să fiu sincer, tare mult aș fi dorit
să vă fi întâlnit cu ani în urmă…
— O clipă și ai să-ți amintești, îl opri ea printr-un gest al mâinii.
— Da, vă ascult…
— Ai fost în Iugoslavia, acum doi sau trei ani, în cursa Adriaticei,
pe coasta Dalmației de la Rjeka la Split…
— Da, am fost…
— Dumneata făceai echipaj cu un inginer Marius Petrescu, pe-o
mașină Renault 8 Gordini… În proba de încercare era să vă
răsturnați în curbă pe panta care urcă de la Opatia…
— Da, da… da… își aminti Radu clătinând ușor capul, retrăind
parcă aievea clipele acelea.
— Ei, unul din reportajele despre acest concurs automobilistic,
publicat de Paris-Match, l-am scris eu, spuse ea zâmbind și
privindu-l lung pe sub gene pe Radu. Citești Paris-Match?
— Nu-l prea găsesc, dar numărul acela îl am, răspunse el. Era doar
vorba și despre mine. Și am reușit să-l procur… Dar mi se pare că
reportajul era semnat, dacă nu mă înșel… stați că nu-mi amintesc
exact… era semnat…
— A. B. C.! spuse Auris.
— Da, aveți dreptate, A. B. C… De ce ați folosit aceste inițiale?
— Foarte simplu: Auris Bunescu Coteanu, răspunse ea, sorbind
din nou din păhărelul de coniac pe care i-l umpluse Radu. Am fost
căsătorită cu un anume Titus Coteanu, arhitect, care a murit în
urmă cu un an în Suedia, de infarct, în timp ce-și vizita fratele
stabilit acolo…
— Și ați rămas să semnați mai departe cu aceleași inițiale…
— Da, semnez, dar nu chiar toate materialele. Majoritatea însă le
semnez în același mod: A. B. C. Numai că de astă dată se pot
traduce „Auris Bunescu Consolata”! Pentru că m-am consolat,
domnul meu…
Râse, dând iar capul pe spate și urmă:
— Așa cum ne consolăm după orice durere… Apropo, știi că am
cunoscut-o pe Silvia, mi se pare fosta dumitale logodnică?…
— Cum așa? se miră Radu, făcând ochii mari.
— Foarte bine, zâmbi ea. Încă de pe vremea când era studentă. Cu
prilejul unei onomastici, într-o familie…
— Dumneavoastră sunteți ieșeancă? întrebă curios Radu.
— Da, sunt din Iași, însă stabilită în București…
— Da, acuma parcă îmi amintesc, mi-a spus ea ceva.
— Am întâlnit-o la Paris, anul trecut, urmă Auris stingând restul
de țigară în scrumiera de pe masă.
— Zău?
— Da. Eram într-un magazin de cosmetică lângă Place de la
Concorde, într-o dimineață, și am întâlnit-o acolo însoțită de un tip
înalt, în sacou de buret galben, îmbrăcat sport. M-a bucurat foarte
mult revederea, dar ea s-a arătat foarte rece și nu mi-a vorbit mai
nimic despre ea. Iar domnul acela stătea deoparte și-o aștepta să
termine conversația. Îți spun drept m-am simțit foarte prost…
Radu asculta și nu știa ce să mai creadă. Să fie adevărate toate
astea, sau erau simple plăsmuiri, povești inventate să-l deruteze
sau să-l verifice într-un anume fel? Nu cumva ea, Auris, este în
legătură cu Silvia? Dar dacă ar fi, de ce i-ar fi destăinuit că a
întâlnit-o? Poate numai ca să fie mai convingătoare toată
argumentația, să-l facă să intre direct în subiect, să fie încrezător
că întreprinde o afacere sigură, cu sorți de izbândă, că tot despre
ce i-a vorbit Grama acolo la Viena nu sunt simple iluzii, ci realități
care se așteaptă a fi înfăptuite? Dar Radu căută să-și ascundă
mirarea și nu ceru mai multe explicații în legătură cu fosta lui
logodnică și nici cu faptul că Auris spusese puțin mai înainte că o
cunoaște din vremea studenției. „Dar – se întreba el tot mai intrigat
și nelămurit – cum oare se realizase această coincidență: Silvia o
cunoaște pe Auris aici, se întâlnesc apoi la Paris, el, Radu, așteaptă
o necunoscută din partea unui anume Grama, iar ilustrata din
partea acestui domn are un scris ce aduce întrucâtva cu cel al
Silviei… Afurisită treabă! conchise el aproape zăpăcit de toate
astea. Cine dracu i-o da de capăt?”
— Așadar, iată domnul meu că pentru mine nu ești „una persona
sconosciuta”, încheie Auris privindu-l zâmbind pe Radu. De aceea,
când te-am zărit în seara balului, la masa dumitale cu tânăra
studentă, te-am recunoscut cu plăcere și am ținut cu tot dinadinsul
să viu și să stăm de vorbă. Să stau de vorbă cu dumneata, eroul
reportajului meu de pe coasta Adriaticei, cu care n-am avut prilejul
până în seara balului să schimb un cuvânt – acolo în Iugoslavia te-
am văzut exact cinci minute! –, să stau de vorbă cu fostul logodnic
al unei foste prietene, dacă se poate spune așa, și, în sfârșit,
bucuroasă de asemenea coincidență, să încep seria materialelor din
acest oraș tot cu dumneata…
Sorbi din nou din păhărelul cu coniac, apoi trase din țigară și
rămase cu privirea contemplativă, undeva în gol. După câteva clipe
întrebă:
— Spune-mi te rog, localnicii cunosc câte ceva despre ruinele cetății
romane din preajma orașului?
— Nu știu, nu vă pot spune cu exactitate ceva…
— S-a ocupat cineva de punerea lor în valoare?
— În ce fel?
— Mă gândesc să le facă cunoscute, să scrie despre ele…
— Mi se pare, după câte am auzit vorbindu-se în oraș, că ruinele
astea n-ar prezenta o valoare deosebită, o valoare istorică. Există
chiar niște controverse între un profesor în vârstă de aici, care vrea
cu tot dinadinsul să le demonstreze originalitatea, și vreo doi
cercetători de la București care le-o contestă…
— Cunosc disputa, spuse Auris. Am cercetat câteva documente
înainte de a veni încoace. Eu am să vorbesc totuși despre ele în
reportajele mele… Ruinele astea dau o anumită culoare orașului…
Pot face o interesantă antiteză între trecut-prezent… De altfel am
să-l caut și eu pe profesorul acela…
— Stați mai mult timp în orașul nostru? întrebă Radu.
— Da, voi sta. Am o mulțime de treabă. Vreau să fac câteva
reportaje pentru trei reviste străine, o însemnare pentru Radio,
emisiunea pentru străinătate, apoi intenționez să realizez vreo zece
schițe de peisaj urban, în care bineînțeles am să-mi îndrept atenția
și spre locurile istorice, apoi unele fotografii, câteva portrete literare
despre unii oameni mai deosebiți ai orașului… cum de pildă ești
dumneata.
— Eu? se miră Radu și puse palma pe piept ca-ntr-o apărare. Vai
de mine, dar n-am făcut nimic deosebit. Zău, nu încercați să scrieți
ceva despre mine pentru că practic nu aveți ce anume.
— Asta este o problemă care mă privește pe mine…
— Dar și pe mine…
— Categoric! Însă nu uita că, chiar primarul în seara balului mi-a
vorbit elogios despre dumneata.
— Primarul?
— Da. Primarul. Pentru că dumneata reprezinți, ca să zic așa,
orașul pe plan sportiv. Atunci ce mai vrei? Lasă domnule modestia
la o parte că, zău, nu te prinde…
— Mă copleșiți…
— Deloc. Uite, urmă ca sorbind din nou din păhărelul cu coniac,
să știi că în cele ce vei auzi n-am să exagerez cu nimic. Trebuie
așadar să precizez că toate materialele mele atât în țară cât și în
străinătate au fost remarcate tocmai pentru realismul lor. Un
realism uneori crud… Dar prin asta se atestă valoarea autenticului.
Noi, domnule, reporterii, nu avem voie să înfrumusețăm acolo unde
viața îți dovedește contrariul, după cum nu avem voie să degradăm,
să urâțim prin lipsa noastră de talent sau prin rea voință ceea ce
este frumos, ceea ce place, ceea ce face viața oamenilor fericită…
Am fost întotdeauna o adeptă a adevărului și am urât
compromisurile chiar când ele au fost uneori de circumstanță…
Radu o asculta fascinat și nu mai știa ce să creadă. Realitatea este
că îi plăcea dezinvoltura cu care această femeie purta o discuție,
faptul că era stăpână pe orice argument, că nu încerca să se facă
remarcată nici prin toalete, îmbrăcăminte sau altceva, nici prin
vreo extravaganță lexicală, prin comportare, prin vreun gest,
atitudine. Era ceea ce se numește o femeie de cea mai bună formație
intelectuală.
— Așa că, urmă ea, vezi, am multe de făcut în acest oraș pe care l-
am ales tocmai pentru că dintr-o localitate, să-i spunem rurală, a
ajuns în timp scurt, datorită condițiilor noi create de stat, să se
dezvolte vertiginos din toate punctele de vedere. Iar oamenii,
vorbesc de cei autohtoni, să-și schimbe fizionomia morală, evoluția
intelectuală, să progreseze pe plan etic în raport cu această
prosperitate economică. Totdeauna, să știi, mi-a plăcut să scriu
despre contraste, să relev dimensiunile acestor contraste,
caracteristicele lor, să remarc ce-a fost ieri și ce este azi chiar în
resorturile sufletești ale unui om…
— Foarte interesant, constată Radu așezându-se mai bine în
fotoliu. După câte îmi dau seama veți sta câteva săptămâni la noi?
— Nu știu exact, spuse ea cu sinceritate. Poate două, sau trei.
Aștept de fapt un coleg, un prieten, vine dinspre Galați, foarte bun
reporter, care dacă n-am să am posibilitatea să-l întâlnesc aici,
trebuie neapărat să fac un drum cu mașina într-un punct în care-l
vom stabili telefonic… Nu știu, nu pot spune ce va fi… Deocamdată
eu adun material, cât mai mult material, iar el încearcă să realizeze
un scenariu tot în maniera acelor contraste de care ți-am vorbit și
la care vrea să-i fiu colaboratoare. Dacă trece pe aici e foarte bine,
trebuie să-mi aducă niște plăci fotografice ultrasensibile. Altfel ori
mă duc să le iau de la el, ori mă reped până la București…
Mai stătură de vorbă despre noul salon automobilistic deschis la
Paris, în care se remarca evidenta tendință a firmelor americane de
a arunca pe piață, făcând concurență europenilor, mașini de mic
litraj, despre viața orașului, care totuși pare monotonă în raport cu
alte centre în curs de dezvoltare, despre unii oameni pe care Auris
îi viza să stea de vorbă cu ei – muncitori, profesori, vânzători de
magazine, salariați din întreprinderi – și spre care fusese îndreptată
de cei de la ziarul județean cu sublinierea că ar fi viitoare personaje
ce ar putea da o notă de originalitate și autentic materialelor ce le
va scrie și în privința cărora Radu nu-i putu da nicio lămurire mai
deosebită. Spuse că e un om mai retras, nu prea cunoaște pe
nimeni, iese rar în oraș, nu are prieteni decât foarte puțini și aceia
din cadrul regimentului în care-și face serviciul…
— Pot să vizitez și eu acest regiment? întrebă Auris și se ridică
privindu-și ceasul de mână, semn că vrea să plece. M-ar interesa
tancurile… Știi că n-am văzut niciodată un tanc de aproape?
— Regimentul nu se poate vizita, replică Radu cu părere de rău.
Trebuie o aprobare specială, vă dați seama, e normală o regulă de
precauțiune. Un tanc, dacă vreți, e un secret militar…
— Serios?
— Foarte serios…
— Uite că n-am știut. Vasăzică un tanc e un secret militar, repetă
ea cu degetul pe buze de parcă ar fi auzit cine știe ce enormitate.
Păi dacă-i așa, să fie, n-am nimic împotrivă. Dar mă gândeam,
urmă ea, că dacă orașul ăsta are militari, să scriem și despre ei,
nu?
— Foarte adevărat! consimți Radu. Uite, veți scrie despre mine și
poate e suficient…
— Și despre fanfara militară, adăugă ea și începu să râdă. Ei, nu-i
nimic. Domnule, îi întinse ea mâna, permite-mi să plec. S-a făcut
târziu și prima vizită, după toate regulile bunei cuviințe, nu-i bine
să dureze prea mult. De altfel, sper să ne mai vedem. Nu numai
sper, ci și doresc acest lucru…
— Încântat, stimată doamnă! zise Radu și-i sărută mâna. Vizita
dumneavoastră mi-a făcut mare plăcere. Sper și eu ca această
plăcere să se repete… și cât de curând…
— De acord…
Își luă poșeta, își mai privi o dată ceasul de mână și, potrivindu-și
rochia, ieși în hol.
— Puteți conduce cu toc înalt la pantofi? întrebă Radu însoțind-o
până la ușă.
— Nu-i practic, trebuie să mărturisesc, dar m-am obișnuit, zise ea
privindu-și pantofii. De altfel, trebuie să spun că nu-mi plac cei cu
tocul jos, nu-mi sunt comozi, cu toate că unele femei socotesc
contrariul…
— Da, e adevărat, intervine obișnuința…
— Eu și când mă duc să pictez, în aer liber, tot cu toc înalt merg,
zise ea. Zău, par caraghioasă, dar ce să fac? Fiecare om are
ciudățeniile lui… Ei, la revedere și pe curând, zise ea coborând
scările. Am să telefonez…
— Aștept…
Când să închidă ușa, Radu auzi deschizându-se cea de vizavi. În
prag, gata de plecare în oraș, doamna Pătruțescu.
— Bună seara, domnule căpitan! zise ea afectată, plină de-sine. Nu
știți cam cât o fi ceasul?
— Este ora șapte, doamnă! răspunse Radu, de astă dată puțin
politicos și închise ușa.
Începuseră să nu-i mai placă insistențele acestei cuconițe care pur
și simplu îi spiona toate vizitele.
 7

La câțiva kilometri de oraș, pe o colină nu prea înaltă se mai vedeau

și astăzi urmele unei vechi cetăți romane din perioada colonizării
Daciei. Fostele temelii din piatră dură, cenușie se înălțau la circa o
jumătate de metru de pământ, năpădite de iarbă și buruieni, încât
cu greu îți mai puteai da seama, urmând șirul lor, de configurația
anticei așezări romane. Câteva morminte izolate, pe ale căror pietre
se mai deslușeau vag inscripții din vechea latină, un turn tot din
piatră, din a cărei măreție de odinioară nu a mai rămas decât soclul
mâncat de vreme, cinci coloane ce vor fi reprezentând urmele unui
vechi capitoliu și încă vreo câteva blocuri de piatră, probabil fără
importanță, reprezentau relicvele unei glorii trecute, uitate de
istorici și nebăgate în seamă de locuitorii micului oraș ale cărui
clădiri se întindeau jos în vale, ascunse de luxurianta verdeață a
pomilor.
Nu departe de această fostă așezare istorică se afla tancodromul
regimentului, un loc cam de câteva mii de metri pătrați, înconjurat
cu sârmă ghimpată și în perimetrul căruia se aflau construite
diferite obstacole pe care erau obligați să le treacă în cadrul unui
examen conductorii coloșilor de oțel. Un foișor destul de înalt, din
scândură, ca un turn de urmărire al curselor hipice de hipodrom,
se ridica la marginea acestui teren de instruire a tanchiștilor.
Colonelul Drăgănescu, avându-l lângă el pe căpitanul Radu Vasiliu,
se instalase încă de dimineață la ultimul etaj al acestui turn și cu
binoclul la ochi urmărea primele probe de examen ale conductorilor
de tanc ce vroiau să obțină o clasă superioară în calificarea lor.
Întregul tancodrom se vedea ca-n palmă. La bază, tancurile stăteau
rânduite unul lângă altul, cu motoarele mergând la relanti. La
semnalul unui ofițer ce lăsa să cadă un fanion roșu, cronometrele
instructorilor se puneau în mișcare și mașina de luptă căreia îi
venea rândul pornea, în scrâșnetul asurzitor al șenilelor și uruitul
motorului, să se lupte cu secundele și să străbată întregul traseu
foarte accidentat, presărat cu diferite obstacole.
Tancurile, unul după altul, învăluite în nori de praf treceau șanțuri
cu apă, urcau movile de pământ atât de înalte încât coloșii de oțel
păreau gata să se dea peste cap, escaladau pereți de beton sau își
mențineau cu măiestrie echilibrul mergând pe pante înclinate, ca
niște jucării ce se avântă în eschibiții dintre cele mai năstrușnice.
— Foarte bine merge acela, 26! remarcă Drăgănescu stăruind cu
binoclul asupra unuia din tancuri. Cât e la ceas?
— Sub barem, tovarășe colonel!
— Bravo lui! Cine este?
— Caporalul Dincuță, din plutonul sergentului major Dionisie…
— Aha! A avut de la cine să învețe…
Rând pe rând, comandantul observa fiecare mașină de luptă, făcea
unele observații sau aprecieri pe care Radu Vasiliu le nota într-un
carnet, mai arunca o glumă să înveselească pe cei din jur, dar din
întreaga lui atitudine se vedea că este foarte mulțumit de felul cum
s-au pregătit tanchiștii pentru acest examen de calificare.
Pe cer soarele se ridicase sus de tot, încălzea puternic și praful ce
se înălța în urma tancurilor părea roșu, ca niște jerbe de scântei ce
pluteau peste câmpul încins de arșiță.-
— Iar avem o zi de caniculă, observă Drăgănescu dându-și cu un
bobârnac șapca mai spre ceafă. Parcă arde pământul. Ați amenajat,
măi, dușurile acelea pentru băieți? Voi de la doi parcă trebuia să vă
ocupați de treaba asta?
— Azi sunt gata, tovarășe colonel, răspunse Radu Vasiliu stând
într-o poziție cât mai respectuoasă. Ieri le-am făcut probele
respective…
— Și merg?
— Merg…
— Foarte bine. Să intre băieții sub dușuri după un program care
să-l faceți voi pentru toată lumea. Și să nu mai aud că sar gardul și
se duc la gârlă…
Vru să mai spună ceva dar se opri. Se răsuci, duse repede binoclul
la ochi și privi către direcția vechii cetăți romane. O mașină alb-
albastră staționa la poalele colinei, la umbra unor salcâmi. Sclipind
într-o rază de soare, parbrizul arunca reflexe ca niște săgeți de foc.
— Vasiliule!
— Ordonați…
— Ce este cu mașina aceea la cetate?
Radu Vasiliu duse și el binoclul la ochi și privi într-acolo. Apoi
zâmbind se întoarse către comandant și raportă scurt:
— E Citröen-ul frumoasei de la bal, tovarășe colonel!
— Zău, frațioare? se miră Drăgănescu și privi iară cu binoclul către
colină. Are vasăzică mașină…
— V-am raportat chestiunea asta…
— Uite că n-am reținut, se scuză Drăgănescu fără să-și ia binoclul
de la ochi. Dar ce caută acolo la cetate? Ascultă, Vasiliule, mie mi
se pare cam dubioasă plimbarea asta a femeii pe aici, prin preajma
regimentului… Mai ales că asta, după câte se bănuiește e aceea cu
povestea ta, cu invenția…
— Eu, tovarășe colonel, zise Radu Vasiliu luând poziția de drepți,
dacă-rai permiteți să-mi dau o părere, cred că respectiva nu are
nicio legătură cu ce v-am raportat eu că mi s-a propus, la Viena. Pe
cuvânt de onoare, dacă am vreo suspiciune!…
— De ce?
— V-am relatat atunci, a doua zi dimineața, după ce a fost la mine,
că personal nu mi s-a părut cu nimic nelalocul ei în toată
comportarea din timpul vizitei ce mi-a făcut-o. Absolut nimic… De
altfel, i-am spus asta și maiorului Simion în informarea ce i-am
făcut-o…
— Dragă Vasiliule, zise Drăgănescu prinzându-l prietenește de braț,
zău, tot fire de poet ai rămas! Așa este? Că mi se pare că faci poezii…
— Fac, tovarășe colonel…
— În chestiuni din astea, gata cu romantismul, Vasiliule! decretă
Drăgănescu și lăsă binoclul să-i spânzure pe piept. Trebuie să fii
mai realist…
— De fapt, tovarășe colonel, chestiunea e de resortul maiorului
Simion…
— Bine, este, dar ești angrenat dumneata în ea. Dumneata ai
declanșat-o, trebuie să-i ajuți pe oameni să elucideze cazul. Păi
dacă de la început pornești cu ideea că frumoasa ce ți-a onorat
masa la bal și apoi ți-a făcut o vizită acasă nu are niciun amestec
în toată povestea asta, cade toată colaborarea dumitale cu maiorul
Simion…
— Mă iertați, e o părere personală. V-am raportat-o numai
dumneavoastră. Despre îndoielile mele nu i-am spus nimic
maiorului Simion…
— Nici să nu-i spui…
Drăgănescu mai privi o dată cu binoclul în direcția cetății după care
se întoarse și spuse unui căpitan ce scria la o masă, sub acoperișul
de șindrilă al foișorului:
— Să vină un subofițer la mine! Unul care a terminat treaba…
— Sergentul major Dionisie și-a trecut toți oamenii prin tancodrom,
tovarășe colonel!
— Să vină la mine!
Căpitanul învârti repede manivela telefonului de campanie ce se
afla alături pe masa de lucru, vorbi ceva cu un alt ofițer aflat la un
punct de observare înapoia foișorului și peste cinci minute
sergentul major Dionisie, lac de sudoare, cu bluza de doc udă în
spate și fața roșie, aprinsă, se afla în poziție de drepți în fața
colonelului.
— Bravo Dionisie, te felicit pentru reușita oamenilor ce i-ai instruit!
zise Drăgănescu și-i întinse mâna. Cine a condus 26?
— Caporalul Dincuță…
— Să-l trimiți mâine dimineață la mine. Mi-a plăcut. Stăpân pe
leviere, pe manevrele tancului, aproape că a dansat cu el peste
obstacole. A scos și un timp excelent… Bravo lui!
— Am înțeles, tovarășe colonel…
— Uite acuma ce este, Dionisie, zise Drăgănescu și-l prinse familiar
de braț. La cetate, după câte am observat cu binoclul, s-a oprit o
mașină. Tovarășul căpitan Vasiliu spune că e mașina femeii aceleia,
străină de oraș și poate și de țară care se vântură de câteva zile pe
aici, prin localitate. Dă tu o fugă până acolo și vezi care-i situația?
Ce face? Ce urmărește? Nu cumva s-a instalat în preajma unității
cu un scop?
— Am înțeles, tovarășe colonel! zvâcni Dionisie într-o poziție de
drepți de duduiră dușumelele foișorului.
— Vă raportez că pictează, tovarășe colonel, interveni Radu Vasiliu
lămuritor. Sau cercetează ruinele cetății. Mi-a spus că e și arheolog
sau are studii în domeniul acesta. Scrie un material și mi se pare
un scenariu despre oraș…
— Vasiliule, lasă băiete să greșesc eu, zise Drăgănescu și-i făcu
semn lui Dionisie să plece. Prudența e mama înțelepciunii, zice un
proverb. Eu sunt ăla, cum îi spune, Toma necredinciosul… Trebuie
să ne luăm măsuri de precauție, dracu știe ce-i trece prin cap
ăsteia, cu ce scop a venit în oraș… Eu o țin pe-a mea una și bună
și nu cedez până la proba contrarie… Este?
— Tovarășe colonel…
— Dionisie, dă-i trap, băiete! ordonă Drăgănescu și subofițerul se
prăvăli pe scări la vale. Observă totul, iar dacă intri în vorbă
comportă-te manierat, măi!
Nu se știe dacă Dionisie mai auzise ultimele vorbe ale lui
Drăgănescu, pentru că sărind câte patru trepte deodată se și afla
afară în câmp. Începu să alerge prin arșiță către colțul
tancodromului în direcția cetății ale cărei rămășițe de piatră abia se
observau sub buruienile ce le năpădiseră.
În acest timp, Auris Bunescu, într-o bluză albă cu decolteu larg și
fustă plisată de culoare albastră călca ușor, cu atenție printre
temeliile de piatră ale vechii cetăți, în mână cu un carnet și încerca
să schițeze pe cât îi era posibil planul de construcție al acestei
așezări romane. Când și când se oprea, lua aparatul de fotografiat
ce-l avea agățat de umăr și imortaliza pe peliculă tot ce vremea
încercase să distrugă în sutele de ani cât vestigiile de piatră vor fi
stat sub intemperiile timpului. Îi era cald, își făcea deseori aer cu
palma în dreptul frunții și parcă începuseră să o doară și ochii. Mai
făcu câteva schițe, apoi pe o potecă șerpuind printre ierburi coborî
la mașină. Deschise portiera, luă un termos și-și turnă într-un
pahar de material plastic puțină apă și bău. Din poșetă scoase apoi
ochelarii de soare, îi puse la ochi și urcă din nou spre cetate. Abia
acum observă un tinerel, îmbrăcat în salopetă cu o geantă de piele
la șold ce se îndrepta spre un stâlp telefonic înfipt nu departe de
rămășițele vechiului turn al cetății. Fără să-i dea vreo atenție femeii,
tânărul își puse la picioare niște cârlige metalice, și încet, fără grabă
se cățără pe stâlp, își trecu centura de siguranță pe după trup și se
apucă să meșterească ceva la sârmele ce spânzurau de suporții de
porțelan alb. Când și când însă privea către cetate cu curiozitatea
omului care vede o femeie singură printre ruinele acelea acoperite
de buruieni și cărora localnicii nu le dădeau nicio importanță. Apoi,
fluierând se apuca mai departe de treabă scoțând și lăsând să-i
cadă în geanta de la șold fel și fel de chei și șurubelnițe.
Auris Bunescu se opri la piatra de pe primul mormânt și după ce
rupse câteva buruieni ce-o acopereau se apucă să descifreze scrisul
săpat adânc în structura ei. Începu apoi să deseneze pe o foaie a
blocnotesului literele și cifrele descoperite, iar la urmă făcu și câteva
poze. Trecu apoi la cel de-al doilea mormânt…
Când să se aplece asupra pietrei, își făcu apariția sergentul major
Dionisie, tot numai o apă, cu fața aprinsă de alergătură, descheiat
la veston, cu cascheta în mână și părul năclăit de sudoare. Văzând
femeia se opri, scoase o batistă, își șterse fruntea, ceafa, se încheie
la veston și-și puse cascheta pe cap, după care, verificându-și
pentru ultima oară ținuta de parcă se prezenta în fața unui
superior, făcu câțiva pași și tuși scurt să se facă auzit.
Auris înălță capul, îl privi o clipă, apoi își văzu mai departe de
treabă fără să-l bage în seamă. Dionisie păși pe cărarea dintre
buruieni și zise mai de departe:
— Bună ziua, tovarășă!
— Bună ziua! răspunse Auris îndreptându-și o șuviță de păr ce-i
căzuse pe frunte.
— Nu vă supărați, vorbi nițel afectat Dionisie, căutând parcă
cuvintele cele mai potrivite, aș vrea să vă întreb, cu ce ocazie prin
părțile astea?
— Ce spui? întrebă Auris și duse palma streașină la ochi să-l vadă
mai bine pe cel care încerca să lege vorbă cu ea.
— Cu ce ocazie prin părțile astea…
— Cu ce ocazie? repetă femeia întrebarea. Dar de ce vrei să știi
dumneata?
— Așa, să știu și eu…
— Ești curios din fire?
— Ordonați?
— Zic, ești curios din fire?
— Nu, dar știți, mai acolea este unitatea noastră și noi…
— Dar eu, domnule, n-am intrat în unitatea dumneavoastră,
răspunse puțin înțepată Auris. Nici nu mă interesează treburile
dumneavoastră… Sau aici este terenul unității?
— Nu, nu este.
— Păi atunci? făcu ea contrariată. Nu văd rostul intervenției
dumitale. De altfel, dacă aveam nevoie de vreo aprobare și dacă mi
se cere acest lucru, ceea ce nu cred, dar mă rog, mă puteam adresa
căpitanului Vasiliu pe care-l cunosc personal…
— Vă rog să nu vă supărați…
— Nu mă supăr…
— Știți, noi…
— Știu domnule, am înțeles, poate e vorba de vreun obiectiv militar,
dar te rog să mă crezi că pietrele astea de sute de ani nu reprezintă
ceva deosebit pentru dumneavoastră. Așa cred eu…
— E o cetate de pe vremea lui Vlad Țepeș, încercă Dionisie să dea o
lămurire. Sau a lui Negru Vodă. Poate de la romani… Nu știu bine…
Vă rog să mă iertați…
— Nu face nimic, îl liniști Auris. Eu sunt reporteră și istoric… Am
toate patalamalele la mână, pot umbla peste tot locul. Iar cât despre
militari nu-i deranjez cu nimic, să știi. Crezi că vreau să vă fur
vreun tanc? Nu-mi trebuie, domnule dragă. Ce să fac cu el?
— Am înțeles, zise respectuos Dionisie. Încă o dată, vă rog să mă
iertați. Să trăiți!…
Plecă fâstâcit de felul cum îi vorbise femeia, de frumusețea ei, de
faptul că era poate o mare profesoară sau savantă care descoperă
comorile pământului și el îi deranjase liniștea, dar ce era el de vină,
primise ordin să vadă ce face și a văzut. Atât și nimic mai mult.
Când Dionisie trecu pe lângă electricianul cățărat pe stâlp, acesta
îl întrebă cât e ceasul și apoi vru să afle ce-a vorbit cu femeia.
— Mai nimic, tovarășe. Am întrebat-o și eu ce face…
— Și ce face?
— Păi dumneata nu vezi? Umblă după potcoave de cai morți!
răspunse Dionisie puțin supărat că alergase atâta peste câmp prin
zăpușeala asta numai să vadă o femeie că-și plimbă palma pe
pietrele mormintelor, le privește scrisurile ca pe alte alea și apoi
înseamnă pe hârtie numai ea știe ce.
— Ehei, dacă potcoavele sunt de aur, face să umbli, dragă tovarășe,
spuse electricianul râzând. Cine știe ce caută ea, ce comoară și noi
habar n-avem…
— Păi da, crezi dumneata că comorile astea stau așa în calea
oricui…
Zicând acestea, Dionisie duse palma la cozorocul caschetei în semn
de salut și se îndepărtă pornind către tancodrom.
Când Drăgănescu află despre ce este vorba, îi spuse lui Vasiliu:
— Neapărat trebuie să-l înștiințăm și pe maiorul Simion de treaba
asta…

De fapt maiorul Simion știa mai multe decât informația pe care i-o
furnizase telefonic la vremea prânzului comandantul regimentului.
Locotenentul major Pandrea fusese până în prezent o adevărată
„umbră” a necunoscutei.
Cu două zile în urmă, el trecuse pe la hotelul „Dacia” unde locuia
Auris Bunescu și-i cercetase buletinul de identitate lăsat la
serviciul de recepție. S-a telefonat la București și, într-adevăr,
reportera locuia în strada și la numărul indicat. Iar redacția revistei
„Magazin” și cea a emisiunilor pentru străinătate de la Radio
confirmaseră și ele că au o colaboratoare cu acest nume, care când
și când semnează cu inițialele A.B.C. Mai mult, serviciul de
pașapoarte al M.A.I. transmisese la cerere datele intrării și ieșirii din
țară a aceleiași Auris Bunescu, care călătorise într-adevăr în
Franța, Italia, Belgia și în ultimul timp la Londra… Rămânea numai
de stabilit dacă frumoasa femeie ce locuia acum la hotelul „Dacia”
era una și aceeași persoană cu cea care locuia în București sau era
cumva la mijloc o substituire de persoană? Cazul prezenta interes
deoarece nu erau puține situațiile când organele de stat puneau în
stare de urmărire persoane ale căror buletine de identitate erau de
câteva zile în posesia unor infractori ce le foloseau și le lăsau de
regulă la locul faptei pentru a induce în eroare pe anchetatori.
După-amiaza, trecând iară pe la hotel să vadă ce noutăți mai poate
înregistra, Pandrea intrase la demisol, în camera femeilor de
serviciu să ceară o perie de ghete deoarece își noroise pantofii în
curtea abia stropită a restaurantului. Dar în încăpere nu era
nimeni. O masă, un cuier în care se vedeau câteva halate, după ușă
două căldări, apoi un dulap, vreo cinci mături, pe-o ladă un teanc
de cearșafuri murdare… Vru să plece dar spre surprinderea lui
descoperi înapoia dulapului o valiză de piele, nu prea mare pe care
se vedeau lipite o mulțime de etichete ale unor mari hoteluri din
străinătate. „A cui să fie valiza? se întrebă el și încredințându-se că
nu vine nimeni, o luă repede de după dulap și o puse pe masă. Să
fi furat-o vreuna din îngrijitoare din camera cuiva?” O deschise și
de la prima vedere își dădu seama că aparținea unei fentei.
Feluritele obiecte de lenjerie, o poșetă, două cutii de ciorapi, un
portjartier, patru bluze de vară din mătase japoneză, o pereche de
mănuși de ață, o fustă frumos împachetată, trei cordoane din piele,
totul arăta că cea căreia îi aparțineau aceste lucruri se îmbrăca
elegant, cu mult bun gust. Între un teanc de batiste găsi o mică
agendă din piele, cu trei inițiale de metal nichelat pe copertă: A.B.C.
„Aha, valiza este a necunoscutei! își zise el cu satisfacția
descoperirii unei însemnate comori. Dar ce caută aici?” Răsfoi
repede filele carnețelului și un scris mărunt, ordonat, trăda
următoarele gânduri ale femeii: „L-am cunoscut, în sfârșit, pe R. V.
Un bărbat drăguț, simpatic, cult, manierat și sociabil”. Mai departe,
pe altă filă a agendei se putea citi: „Sunt lipsită de curaj, dar în
câteva zile trebuie să-mi pun planul în aplicare. G. are să se bucure
că i-am urmat sfatul”. Pandrea mai răsfoi două file și citi din nou
același scris mărunt, ordonat: „Oamenii din acest oraș sunt
cumsecade, dar suspicioși. Nu-mi poate frânge nimeni încrederea
în realizarea planului meu. Azi am să-l văd din nou pe R.V. și poate
am să trec la acțiune”.
Înfrigurat, Pandrea copie repede aceste însemnări și continuă să
cerceteze valiza. Nu mai descoperi nimic, în afară de un mic album
de fotografii, în care se vedea Auris Bunescu și doi bărbați în fața
turnului Eiffel, în Paris, apoi imagini din Londra și câteva din
București, la ștrand, la un restaurant și pe stradă. Cele mai multe
fotografii însă nu prezentau importanță, întrucât în majoritate era
pozată singură… Deschise și poșeta din piele foarte bună, albă,
sport și dădu peste nimicuri de toaletă feminină – două rujuri, un
pieptene de tapat părul, o cutiuță cu rimel și alta cu pastă albastră
pentru pleoape, o pudrieră… Dar când să renunțe a mai cotrobăi
prin ea, zări după o batistă de mătase mototolită ceva învelit în
foiță. Un obiect minuscul. Îl luă în palmă, îl dezveli.
— Un inel! exclamă, de unul singur Pandrea și privindu-l i se tăie
răsuflarea. Dumnezeule, ea este! Categoric, ea este!
Inelul de aur, cu fațetă hexagonală, era lucrat foarte fin, o adevărată
bijuterie. Pe fațetă se vedea, gravat în linii extrem de subțiri, abia
perceptibile, chipul celebrei Mona Lisa. Opera nu mai puțin
celebrului pictor Leonardo da Vinci. Femeia surâdea dulce, cu
privirea contemplativă, seducătoare.
Pandrea luă inelul în mână, se duse lângă fereastră să aibă mai
multă lumină, îl cercetă pe toate părțile cu multă atenție, după care
îl înveli în aceeași foiță și-l puse la loc în poșetă.
— O enigmă a fost dezlegată, își zise el fericit că acest prețios indiciu
îl punea pe drumul cel bun. Unde o fi oare colierul? Fără el nu
putem avea confirmarea deplină. Aici nu este. Probabil o fi la ea…
Puse totul la loc în valiză, iar valiza o lăsă înapoia dulapului, acolo
de unde o luase.
După câteva clipe, Pandrea, cu pantofii tot noroiți era la ghișeul de
recepție al hotelului.
— Unde este doamna Auris Bunescu? întrebă cât mai discret, să
nu atragă atenția unor noi sosiți ce așteptau tăcuți în fotoliile din
hol.
— În oraș, răspunse funcționarul de serviciu, un bătrânel cu chelie,
obrajii roșii ca focul și favoriți albi încât în livreaua aceea numai
fireturi semăna cu un personaj de operetă. A plecat pe la ora
patru…
— Se întoarce curând?
— Nu știu, nu vă pot spune nimic precis. A plecat de altfel foarte
repede încât zărind în portbagajul mașinii o valiză uitată de când a
venit nici n-a mai avut timp să și-o ducă sus. Îi spun că ați căutat-
o? Lăsați-vă numele, adresa…
— Nu, nu-i nevoie. Am să revin…
Chiar în ziua aceea avu loc la maiorul Simion o scurtă ședință în
care se analiză în mod succint tot ce se aflase până atunci în
legătură cu suspecta vizitatoare a orașului.
Pe scaunele din fața biroului se aflau Pandrea și cele două ajutoare
ale sale: locotenentul Dimitriu și plutonierul Manea.
Simion, grav, plin de importanță, cu luleaua spânzurând în colțul
gurii din care pufăia când și când, la intervale scurte, cercetă câteva
hârtii ce le avea în față, după care punând palma peste ele spuse:
— În concluzie deci, din acțiunile noastre întreprinse până în
prezent putem trage următoarele concluzii: Auris Bunescu
reporteră, pictor și arheolog din București, corespunde ca nume și
adresă cu cea înscrisă pe buletin, însă nu știm dacă este adevărata
posesoare a acestui act sau nu, la mijloc putând fi foarte bine o
substituire de persoană. Un lucrător dintr-o unitate centrală
arătându-i fotografia acestei doamne unei vecine din curte,
fotografie făcută în seara balului aici, a afirmat că nu ar prea
corespunde cu locatara din blocul lor, care, într-adevăr este o
femeie frumoasă, cu ochi verzi, părul ondulat, lung, dar cea din
poză e mai înaltă și parcă are o aluniță pe proeminența obrazului
drept. Bineînțeles că nu putem pune bază pe afirmațiile acestei
femei cam în vârstă. De la adresa din București nu am mai putut
afla alte amănunte întrucât unii dintre locatarii blocului sunt
plecați în concediu la mare sau la munte. De la revista „Magazinul”
și redacția emisiunilor de radio, relatările se cam bat cap în cap.
Unii afirmă că femeia din fotografie ce stă la masă cu Radu Vasiliu
în seara balului este într-adevăr Auris Bunescu, alții însă, printre
care casierul de la Casa Scânteii și unul din redactorii de la Radio
spun că are ceva din trăsăturile ei, dar nu pot spune cu certitudine
că este ea. Pieptănătura îi schimbă oarecum fizionomia feței…
Simion mai pufăi de câteva ori din lulea, își trecu palma peste păr
și urmă:
— În afară de toate acestea câteva elemente depistate de
dumneavoastră vin să ne confirme că respectiva este una și aceeași
persoană cu cea trimisă de acel pretins inginer Grama din Viena să
intre în legătură cu căpitanul Vasiliu. Care sunt acestea?
În primul rând există o coincidență flagrantă în ceea ce privește
biografia acestei persoane, coincidență comunicată de Vasiliu după
prima vizită pe care i-a făcut-o ea acasă. Auris Bunescu o cunoaște
pe Silvia, fosta logodnică a lui Vasiliu, fugită în străinătate. Dar nu
numai că o cunoaște, ci a întâlnit-o și la Paris… Ilustrata pe care a
primit-o căpitanul, semnată „Alexandru” conține un scris care ne
face să credem că este al Silviei, lucru precizat în primul rând chiar
de Vasiliu. Ce deducem de aici? Că Silvia este amestecată în
această afacere. După părerea lui Vasiliu pe care o cred justă, ea
este aceea care l-a informat pe Grama și pe mai marii lui despre
preocupările fostului ei logodnic în domeniul tehnicii militare.
— Tot ce este posibil…
— Așa… Cum am spus, Auris Bunescu o cunoaște deci pe Silvia,
care la rândul ei îl cunoaște pe Grama. Ea ca specialistă în motoare
de mare capacitate a primit această misiune să vină în România și
să ia legătura cu căpitanul Vasiliu…
— Tovarășe maior, îmi permiteți? ceru voie Pandrea să intervină.
— Te ascult…
— Nu s-ar putea presupune că Auris Bunescu, adevărata
reporteră, fiind în străinătate cu treburile ei gazetărești, să fi primit
misiunea de la Grama? Cu alte cuvinte nu e vorba de nicio
substituire de persoană, cum credem, ci de faptul că însăși această
reporteră din București, când se duce în Apus se mai ocupă și cu
treburi din astea…
— Nu, nu cred acest lucru…
— De ce?
— Pentru simplul motiv că adevărata Auris Bunescu, reportera, a
fost plecată în străinătate tocmai în luna februarie anul acesta. Iar
Radu Vasiliu a fost la Viena și a perfectat „afacerea” cu Grama acum
o lună și jumătate. În concluzie, deci, nu avea cum acest Grama să
intre în legătură cu Auris Bunescu, înțelegi? Dacă reportera se
ducea în străinătate după sosirea lui Vasiliu din raliu atunci, da,
era un punct de plecare în presupunerea dumitale, înțelegi?
— Da, tovarășe maior…
— Așa, deci să continuăm, zise Simion, în timp ce cu un creion
metalic încerca să îndese jarul tutunului în cupa pipei. Am stabilit
până acuma două elemente. Buuun! Mai departe. Locotenentul
major Pandrea a fost ca o „umbră” a femeii la restaurant, la cetate,
afară din oraș, la coafor, peste tot. Printr-o fericită întâmplare a
descoperit în poșeta respectivei un inel. Inelul are gravat pe el o
operă de artă despre care a amintit Grama la Viena în discuția lui
cu Vasiliu. Este vorba de Mona Lisa, în cazul nostru, un indiciu,
nu? Fără doar și poate! Dar nu singurul și nu totuși cel mai
concludent. Lipsește al doilea element, colierul, pe care nu ne
putem da seama dacă femeia îl poartă sau nu, sau mai bine-zis,
dacă-l are. În acest caz cel care ne poate ajuta este tot căpitanul
Vasiliu. El poate afla atât povestea inelului cât și a colierului…
Apropo de căpitanul Vasiliu, aș vrea să te întreb ceva, dragă
Pandrea…
— Vă ascult, spuse Pandrea fiind numai ochi și urechi.
— De ce crezi că atunci când el a pus ca din greșeală pe birou
schițele proiectului său, femeia nu a manifestat niciun fel de interes
față de ele? În afară de o fugară aruncătură de ochi asupra lor –
după cum a afirmat căpitanul Vasiliu – ea nu le-a mai dat niciun
pic de atenție…
Pandrea nu răspunse. Înălță numai din umeri și rămase tăcut, cu
privirea rătăcită, plin de mirare.
— Ar fi două explicații, urmă Simion care ținea cu tot dinadinsul,
așa cum îi era obiceiul, ca din fiecare „caz” să rezulte adevărate
lecții de specialitate pentru subordonați, întâi – și asta ne-ar
dezavantaja enorm – femeia și-a dat seama de falsitatea acelor
proiecte, adică a înțeles că nu sunt cele reale și deci n-avea niciun
rost să-și trădeze identitatea și scopul urmărit, acordând atenție
unor hârtii fără valoare, cu atât mai mult să și le însușească; în al
doilea rând, adică cea de-a doua explicație ar fi aceea că ea
considerându-le totuși reale, și-a dat seama că sunt niște elemente
disparate și nu avea ce face cu un proiect fragmentat fără
posibilități de folosire la ceva… Așa că vedeți, explicații există…
— Cu alte cuvinte, interveni din nou Pandrea, căpitanul Vasiliu
trebuie să continue a fi neglijent cu proiectul său cel fals,
bineînțeles…
— Evident, confirmă maiorul Simion, însă nu o neglijență exagerată
pentru că își poate demasca falsa naivitate fără voie. Jocul deci
trebuie dus până la capăt. Așa după cum v-am spus, noi pe urma
acestei necunoscute intenționăm să ajungem la acel personaj cu
care ea trebuie să ia legătura și despre care i-a vorbit câte ceva și
lui Vasiliu…
— Scenaristul…
— Da, scenaristul, omul care din câte știm noi colectează informații
și documente din sectorul industriei și le totalizează în poșeta
acestei doamne care trebuie să le treacă dincolo…
Când ședința luă sfârșit și maiorul Simion dădu subalternilor săi
ultimele indicații pentru continuarea acțiunii în privința
necunoscutei, trecuse demult vremea prânzului. Cei trei plecară
tăcuți din biroul său, fiecare cu gândurile lui, dar toate convergând
în mod sigur către aceeași problemă: elucidarea acestui caz.
 8

Nușa Stoian, șefa Oficiului telefonic din oraș, era o femeie cam de
treizeci de ani, potrivit de înaltă, cu părul lung, negru, căzându-i în
voie pe umeri și ochi tot negri ca de cărbune. Fire veselă,
comunicativă, chiar expansivă, considera că după ce fostu-i soț
părăsise domiciliul conjugal pentru o „fetiță” de 18 ani, era mult
mai bine „să-și trăiască și ea viața”, întrucât corectitudinea ei în
anii căsniciei, devotamentul și respectul ce-l arătase bărbatului pe
care-l iubise cu sinceritate se dovediseră a nu-i fi slujit la nimic.
Foarte corectă în serviciu, stimată de colegele și subalternele sale,
ea trecea drept un model al funcționarului de stat dar care după
orele de serviciu socotea că-și poate organiza viața cum dorește
numai să aibă satisfacții din cele mai depline. Îndată după durerea
despărțirii de soț, cunoscuse un inginer pe nume Puiu Petrescu, ce
venea mereu în oraș ca delegat al unei întreprinderi bucureștene
pentru fabrica de mobile și care la două-trei zile se folosea de
cabinele telefonice ale Oficiului pentru a lua legătura în probleme
de serviciu cu întreprinderea ce-o reprezenta. Începuse să-l
iubească considerându-l bărbatul ideal, dar renunțase curând la
el, deoarece inginerul nu intenționa să dea un contur serios acestor
relații sentimentale, ci vroia ca totul să fie un simplu divertisment,
„să-și omoare timpul” în provincie cu o distracție amoroasă. Ba mai
mult, venind în București în câteva rânduri, Nușa aflase că
respectivul este căsătorit și chiar dacă-l acceptase în această
situație, socotind că după spusele lui într-un viitor apropiat „totul
se va rezolva în favoarea sentimentelor ei”, constatase cu regret că
aci, în Capitală, el nu mai era curtezanul din zilele ce le petrecea în
orășelul de provincie, ci afișa o anume rezervă și prudență,
neacordându-i nici măcar o întâlnire de cinci minute.
— Draga mea, iartă-mă, se scuza el, trebuie să fiu acasă. Știu, ai
făcut un efort să vii la București, dar n-am timp… Vom sta
împreună când vin eu acolo…
Ea acceptase o dată, de două ori explicațiile lui, dar într-o zi,
văzându-l cât e de fals în tot ceea ce spunea, îi aruncase în față cu
fermitate și curaj:
— Uite ce este, domnule! Dacă știai că ai lanțul prea scurt, nu
trebuia să-mi încurci viața!
După care, îi întorsese spatele și plecase, puțin dezolată, cu ochii
plânși, dar destul de tare ca să uite curând totul.
Îl cunoscuse mai apoi pe Radu Vasiliu, îl plăcea, dar nu spera nimic
de la el, pentru că acesta era o fire retrasă, deloc comunicativă,
părea un om plin de mistere, închis, un fel de enigmă ce cu greu se
putea lăsa dezlegată. Făcuse chiar un revelion la el acasă, unde
printre alți invitați era și doctorul Lecuția. Atunci, în noaptea aceea,
Nușa Stoian se aștepta ca sentimentele lor să găsească o punte
comună, dar Radu, impasibil, continuase să afișeze o atitudine
rezervată, circumspectă, totuși în nota bunelor maniere ce-l
caracterizau. Văzând însă că totul este pierdut și că dragostea ce i-
o oferă nu află nici măcar o sclipire de înțelegere, ea băuse, se
distrase, cântase și chiar dansase în stil oriental, cu palma între
sâni, mișcând capul într-o parte și alta în ritmul melodiei, cu ochii
numai către Radu, care zâmbea și se amuza de expansivitatea
invitatei sale, dar numai atât și nimic mai mult.
— No, că faină ești țucu-te-aș! exclamase entuziasmat de acest
dans doctorul Lecuția, care sesizând falsa mască de veselie a femeii
atacase în plin. Un asemenea bobocel de trandafir trebuie musai
sărutat!
Îi sărutase fruntea și ea roșise de plăcere, după care, încălzit, se
aplecase cu greutatea anilor săi și repede culesese de prin cameră
câteva mici carpete pe care le înșiruise ca un covor la picioarele
tinerei femei.
— Apăi, no, frumoasă și distinsă domniță, vorbea el gâfâind, stând
în genunchi pe parchet, așa o dulce privighetoare cu glas de patimă
și așa o zglobie dănțuitoare, merită toată stima și considerațiunea
noastră! Mergeți, dară, către masă pe aceste covorașe care
înseamnă în aceste clipe însăși inima mé!
Începuse apoi să bată singur din palme, adresându-se Nușei
Stoian, îi sărutase mâna și ridicând paharul ceruse tuturor celor de
față să bea în cinstea ei.

Într-una din după-amieze, Radu Vasiliu trecea pe Strada Mare a

orașului, căutând umbra pomilor și a coviltirelor de pânză colorată
ce se întindeau peste trotuare în fața vitrinelor. Era îmbrăcat
complet în alb – cămașă și pantalon –, proaspăt bărbierit, cu pantofi
sport, tot albi. Cu pasul său elastic, de sportiv, în mână cu un ziar,
mergea parcă fără o țintă anume, poate la o simplă plimbare,
oprindu-se la unele vitrine, cercetând fugar exponatele, trecând
apoi mai departe, absent la tot ce-l înconjura. Când ajunse în
dreptul farmaciei, se întâlni față-n față cu Leny care tocmai ieșea
cu o sticluță în mâna.
— A, ce plăcută surpriză! zise el. Ce-ai cumpărat?
— Niște glicerină pentru mama, răspunse fata. Purta o ușoară
rochie de mătase, în croială tinerească și sandale roșii.
Dumneavoastră? La plimbare?
— O, nu, zise Radu ca o scuză. Mă duc până la poștă să reclam
deranjamentul telefonului meu. De două zile nu am ton. Ce mai
faci? Cu ce te mai distrezi?
— Cu ce să mă distrez? se miră fata înălțând sprâncenele și
aruncând cu un gest al capului părul lung pe spate. Dar poate fi
vorba de distracție în orașul nostru?
— Da, e adevărat, consimți Radu. Să știi că n-am uitat plimbarea
programata cu mașina…
— Vă mulțumesc și aștept! zâmbi Leny. Cred că n-am să termin
vacanța până atunci, aruncă ea ironic. Cu toate că mai am destul
timp…
— O, nu, roși Radu. Promisiunea rămâne promisiune, mai ales că
această plimbare îmi face o deosebită plăcere. Numai că vreau să
facem un drum mai lung și de la motor cam picură ulei. Cred că e
vorba de-un simering. În orice caz, pun mașina la punct într-o zi cu
nea Vasile și… te voi răpi!
— Zău? râse Leny dezvelindu-și șirul dinților albi. Ca-n filme!
— Chiar așa…
— Bine, aștept…
Zicând acestea, întinse mâna, Radu i-o sărută galant și ea plecă,
aruncând o privire înapoi și zâmbind.
După puțin, el ajunse la clădirea poștei în care se găsea Oficiul
telefonic și intră. De cum deschise ușa, privirile tuturor
funcționarelor se îndreptară asupra lui. Era cunoscut în oraș ca
unul din bărbații drăguți, dar mai ales se știa aci la Oficiu că este
prietenul șefei.
— Bună ziua! zise el adresându-se deopotrivă tuturor
funcționarelor.
— A, bine-ați venit, domnule Radu, zise una dintre ele, Coca
Popescu, o fată durdulie, cu obraz frumos și ochi neastâmpărați, ce
se și înfățișase la ghișeu rezemându-și coatele pe placa de marmură.
Ce mai faceți?
— Vă mulțumesc bine, am venit cu o reclamație…
— Zău? se miră Coca și făcu ochii mari privind totodată și către
celelalte funcționare. Ce reclamați și în ce problemă?
— Telefonul…
— A, telefonul! se arătă ea liniștită și răsuflând ușurată cu palma
pe piept, urmă: credeam că pe mine…
— A, nu, râse Radu. Dumneavoastră funcționați fără deranjament,
aveți… apel.
Coca începu să râdă și odată cu ea toate funcționarele.
Auzind râsete în sală, Nușa Stoian ieși din biroul său și văzându-l
pe Radu făcu ochii mari a mirare:
— Ei, ce onoare pe noi Telefoanele! zise ea și venindu-i în
întâmpinare îi întinse mâna. Cărui fapt să-i datorăm domnule,
această vizită?
Radu îi sărută mâna și ea îl invită în birou.
— Poftește te rog, puțin la mine. Discutăm mai în liniște…
Radu trecu înainte, dar îndată își luă seama și buna cuviință îl făcu
să-i dea întâietate.
— Tovarășa șefă! strigă Coca în urma lor. Vă rog „aranjați-l” pe
tovarășul căpitan. N-are apel! E deranjat…
Funcționarele începură să râdă. Cunoșteau firea veselă a colegei lor
și le amuza orice glumă pe care Nușa o savura odată cu ele.
— …că e băiat simpatic. Poate pune și dumnealui carpetele… Aveți
acolo-n birou…
— Sunt fete bune, zise Nușa poftindu-l pe Radu să ia loc. Adevărate
colege. Nu vă supărați, le-am povestit întâmplarea cu doctorul
Lecuția de atunci de la revelion și apropo-ul e evident…
Radu se așeză într-unul din cele două fotolii din fața biroului și
imediat Nușa Stoian îi întinse un pachet de țigări.
— O, nu, scuzați, zise Radu puțin fâstâcit. E datoria mea să vă
ofer…
Scoase pachetul de „Snagov” și îl puse pe birou. Aprinse și bricheta.
— Vă rog…
Nușa luă o țigară, o răsuci puțin între degete, după care o întinse
către flacăra brichetei. În clipa aceea, Radu tresări de parcă l-ar fi
ars ceva. Șefa Oficiului telefonic avea pe deget un inel de aur, în
formă hexagonală de pe care zâmbea blajin chipul atât de cunoscut
al Mona Lisei! Căpitanul uluit, închise încet bricheta, fără să-și ia
privirea de pe inel și parcă în clipele acelea începuse să se
învârtească pământul cu el. Știa deja de la Grama, din Viena că
femeia ce-l va vizita va purta pe deget un inel „operă de artă”, dar
în ce fel era reprezentată această „operă de artă” încă nu-și putuse
preciza. Lucrurile se limpeziseră însă într-un fel cu două zile în
urmă prin maiorul Simion. Acesta îi atrăsese atenția că dacă la
prima lor întâlnire, necunoscuta nu a avut pe deget acest inel,
derutându-l puțin, bijuteria se găsise totuși în valiza ei, prin
descoperirea făcută de locotenentul major Pandrea. Rămânea
numai ca Radu Vasiliu să constate dacă e posibil proveniența și
autenticitatea acestei bijuterii și lucrul cel mai important dacă
Auris Bunescu mai poseda pe lângă inel și un colier sub forma unui
lănțișor cu zalele tot hexagonale. Și acum iată cine poartă inelul!
Nușa Stoian… Are ea vreun amestec în această enigmatică afacere
ce se derula ca un film plin de surprize?
Radu se gândea la toate acestea în timp ce trăgând din țigară privea
cu stăruință mâna femeii, căutând să-și mascheze cât de cât
neliniștea ce-l stăpânea. Ea nu-i observă însă tulburarea. Fuma
liniștită, cu capul dat puțin pe spate, cu părul lung lăsat pe umerii
privindu-l drăgăstos, cu acea dezinvoltură ce-o au uneori fertile, ce
se știu plăcute.
— Nu, serios vi s-a deranjat telefonul? întrebă ea într-un târziu,
alintându-se, vorbind puțin afectat, teatral, în timp ce scutura
țigara în scrumiera de pe birou. Sau a fost numai o glumă a
fetelor…
— Nu, nu este nicio glumă, răspunse Radu cu privirea concentrată
tot asupra inelului. S-a deranjat… Nu am ton…
— Demult?
— De două zile…
— Vai, dar e scandalos! zise Nușa supărată și ridică receptorul
cerând serviciul mecanicilor. Ați anunțat deja deranjamentul?
— Da, chiar în ziua aceea am telefonat de la regiment și am fost
asigurat că totul se va remedia…
— Nu, categoric e scandalos! reluă ea vădit contrariată de acest
lucru. Alo, mecanicii? Cine este la telefon? Dumneata, Pandelescu?
Aici șefa Oficiului. Bună ziua. Tovarășe Pandelescu, verifică
dumneata telefonul abonatului Radu Vasiliu din Aleea Teilor… Da,
bine mulțumesc. Îmi comunici care este situația. Vai, domnule
Radu, reluă ea convorbirea punând receptorul în furcă, sinceră să
fiu sunt dezolată că se produc asemenea întârzieri în remedierea
deranjamentelor. De ce nu mi-ați dat un telefon acasă?
— N-am vrut să fac din problema asta un caz. De ce să vă deranjez?
— Vai, dar mi-ar fi făcut o mare, o foarte mare plăcere, se alintă
Nușa din nou. La orice oră…
— Vă mulțumesc…
Discutară apoi câte ceva despre viața orașului, despre ultimul film
ce rulează la cinematograf și despre faptul că restaurantul „La
nunta Zamfirei” vrea să aducă o dată pe săptămână artiști care să
execute sâmbătă seara numere de varieteu. Apoi Radu, făcându-se
a observa abia acum inelul, o întrebă vădit mirat de unde îl are,
fiind de-o execuție foarte interesantă și dacă este aur curat.
— Este aur curat, răspunse Nușa privindu-și bijuteria cu oarecare
mândrie și satisfacție. Marcat. Cât despre proveniență, dă-mi voie
domnule căpitan să pot primi și eu unele cadouri de la bărbați. Mai
bine zis de la un bărbat…
Râse, dându-și iar capul pe spate, trăgând alene din țigară,
privindu-l lung pe Radu pe sub gene, ca și cum vroia să-l
hipnotizeze, să-l tulbure, să i se strecoare în suflet.
— În orice caz, respectivul bărbat trebuie felicitat, zise Radu
zâmbind. A avut gust și apoi trebuie să recunosc și șansa de a găsi
o asemenea piesă care este destul de rară…
— Da, într-adevăr este destul de rară…
Nușa vorbea, continuând să-și studieze cu aceeași satisfacție inelul,
apropiindu-l și îndepărtându-l de ochi, întorcându-l pe-o parte și
alta ca să poată fi admirat de ofițer în toată splendoarea lui.
— Și dacă nu mă-nșel, reluă el, domnul donator, admiratorul
dumneavoastră este din acest oraș?
— O, dar ești foarte curios, domnule căpitan! replică ea zâmbind.
Curios ca un copil. În orice caz, trebuie să știi că este un om care
călătorește foarte mult și are simțul esteticului…
— Se vede. Apropo de telefon, trebuie să fac o reclamație în scris?
— O, nu, nu este nevoie…
— Știu că așa se obișnuiește.
— Într-adevăr, dar pentru dumneavoastră avem un regim special.
Râse iar, privindu-și inelul, trase un fum din țigară și întrebă:
— Ce vă mai face prietena, domnule Vasiliu?
— Care prietenă? întrebă Radu mirat.
— Frumoasa străină de la bal…
— A, da, înțeleg despre cine este vorba, însă trebuie să vă spun că
nu-mi este prietenă. O simplă cunoștință și atât. O cunoștință
ocazională…
— Care vă place și vă simpatizează enorm, aruncă Nușa cu evidentă
umbră de gelozie în privire. Care nu v-a slăbit o clipă cu atenția ei
în timpul balului, care vă vizitează acasă… care… Iertați-mă, dar
orașul este mic și orice eveniment se comentează…
— Poate fi vorba de un eveniment?
— Desigur, întări Nușa și trase din nou din țigară. Și încă un
eveniment major…
— Nu înțeleg. Vă rog să fiți mai explicită…
— De acord, consimți ea. De ce spun că e un eveniment? Din două
puncte de vedere.
— Care?
— În primul rând apariția în acest oraș a unei femei foarte frumoase
care a făcut furori în rândul doamnelor și bineînțeles al bărbaților.
Iar în al doilea rând, faptul ca în sfârșit, celebrul, simpaticul,
adoratul, apreciatul… frumosul ofițer și curajosul automobilist de
raliu, Radu Vasiliu a fost prins… în plasa unei femei! A acestei
femei… Credeți-mă, este un eveniment! Categoric!
Începu să râdă aruncându-și mereu părul pe spate, privindu-l pe
Radu cu stăruință, lung, provocator, în timp ce trăgea nervos din
țigară, fum după fum, cu o precipitație excesivă. Se putea remarca
ușor sarcasmul cu care vorbea, aruncând cuvintele ca pe niște
săgeți pline de venin, cu grijă să nu greșească în niciun fel ținta.
Radu o asculta tăcut, fumând liniștit, nu știa ce să răspundă, era
puțin derutat, replica fusese prea directă, categorică, socoti deci că
cel mai nimerit lucru e să se facă a nu lua în seamă răutatea acelor
aluzii ce aveau un substrat destul de explicabil. Înțelesese mai
demult insistențele Nușei de a și-l face soț, sau poate numai amant
(„… Suntem două firi sentimentale, domnule Radu, de ce nu ne-am
iubi?”), dar el fără să-și explice refuzul, căutase să scape cât mai
diplomatic din mrejele chemărilor ei, evitând-o, ocolindu-i cu multă
amabilitate apropourile directe. Acum, desigur ea se considera în
drept să lovească, simțindu-se oarecum jignită în propriile-i
sentimente ce le considera curate, sincere, socotea refuzul lui drept
un afront lipsit de logică, fără explicații, pentru că nu se vedea cu
nimic inferioară aceleia care prin prezența ei fascinase întreaga sală
în seara balului. Poate că unde degaja un aer de distincție, de
rafinament feminin, de suavitate și extravaganță, studiindu-și
fiecare gest, fiecare mișcare ca să se facă remarcată cu orice preț și
să atragă atenția asupra ei. Poate că unde avea mașină și călătorise
foarte mult… Sau că se îmbrăca elegant, la mari case de mode,
purtând lucruri din cele mai scumpe…
— Ce-i mai face piciorul? întrebă Nușa într-un târziu stingând
restul de țigară în scrumieră. S-a făcut bine?
— Al cui picior?
— Al frumoasei doamne de la bal…
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Radu precipitat.
— Păi nu știți?
— Nu. N-am mai văzut-o de trei zile, nici nu i-am telefonat…
— Și-a luxat glezna piciorului drept într-o dimineață.
— Unde?
— Nu știu, nu cunosc amănuntele. Ieri pe la amiază a trecut pe aici
doctorul Lecuția și printre altele mi-a spus că se duce la hotelul
„Dacia” să-și vadă pacienta, pentru că i-a pus piciorul în ghips…
— Chiar așa de puternică e luxația? se arătă neliniștit Radu.
— După câte se vede, cred că da…
Pe chipul lui Radu trecu o umbră de tristețe și acest lucru nu scăpă
Nușei care-l urmărea insistent cu privirea.
— Vedeți ce necazuri vă fac Telefoanele? aruncă ea din nou și zâmbi
mefistofelic, mușcându-și nervos buzele. Dacă vă funcționa
aparatul, erați la curent cu toate evenimentele orașului…
În acest timp sună telefonul și Nușa ridică receptorul. Mecanicul
Pandelescu o informa pe șefa Oficiului că deranjamentul a fost
înlăturat și telefonul reclamat funcționează. A fost chiar verificat…
Nușa acoperi cu palma receptorul și-l întrebă pe Radu:
— Cine este acasă? Spune mecanicul că a răspuns cineva la
telefon…
— Probabil fetița care face curățenie…
Nușa închise.
— Deci, domnule căpitan, ați văzut, v-am servit în mod operativ,
zâmbi ea. Altădată, cu aceeași plăcere și promptitudine vă stăm la
dispoziție…
— Vă mulțumesc foarte mult. Observ că sunteți foarte oficială! zise
Radu și se ridică de pe scaun semn că vrea să plece.
— Ca întotdeauna, aici la serviciu, replică ea cu același zâmbet pe
buze. Sper să vă mai vedem. Când aveți plăcere și ieșiți în oraș, mai
treceți pe aici…
— Vă promit, spuse Radu. Încă o dată, vă mulțumesc foarte mult…
— Dacă ne ocoliți, râse ea, acum am un mijloc să vă aduc: vă
deranjez telefonul!
— O, e o idee grozavă! acceptă Radu gluma și râse și el din toată
inima. Numai să nu fie deranjamentul prea des…
— Zilnic!…
Radu ieși în sala birourilor. Auzindu-i pașii, toate funcționarele
încetară pentru o clipă lucrul și de după ghișee înălțară capetele să-
l vadă.
Politicos, el înclină capul în semn de salut, cu o galanterie evidenta
și trecu, către ușa mare, rotativă, numai în sticlă.
Ieși fără să mai audă comentariile din urma lui și se amestecă în
tumultul străzii care la ora aceea a începutului de seară era în
fierbere. „Deci Auris Bunescu e imobilizată în cameră, își zise el
gândindu-se la accidentul frumoasei femei. Nu, n-aveam de unde
să știu. De fapt nici nu m-am interesat. Dar, oare nici maiorul
Simion să nu fi știut? se întrebă el pe bună dreptate. Mi-a spus s-
o întâlnesc și să caut în mod foarte delicat, dacă-mi este cu putință
să aflu povestea inelului și a colierului. Sau poate omul credea că
eu știu deja de accidentul ei? Tot ce este posibil”. Radu trecea
printre oameni pe stradă, parcă fără să-i vadă, fără să-i audă și se
gândea la toate acestea cu vădit interes. Saluta zâmbind de
circumstanță cunoscuții întâlniți, răspundea mecanic altora, parcă
mergea printr-o apă fără început și fără sfârșit. Absent, nu-i era
aminte de nimeni și nimic. Îl stăpânea numai gândul despre tot ce
se întâmplase în ultimele zile – povestea aceasta al cărei erou
devenise fără voie – dar mai ales acum îl obseda misterul inelului
ce-l văzuse la Nușa Stoian. Cum oare era posibil ca o bijuterie
despre care maiorul Simion îi atrăsese atenția că se află la Auris
Bunescu și este unul din elementele de recunoaștere a trimisei lui
Grama, să se găsească, extraordinar paradox, pe degetul altei
femei? Să aibă și ea vreo legătură cu toată această poveste a
proiectelor sale vizate de străinătate? Poate că bărbatul care i-a dat
inelul să fie unul din pionii acestui joc de șah, interesant și abil
condus, își zise el trecând prin fața vitrinelor puternic luminate.
Nușa Stoian a afirmat doar că este un ins care călătorește mult… Și
atunci, insistențele ei amoroase… Căutările ei… Sau poate că Nușa
are vreo legătură cu Auris Bunescu? Dar de unde și până unde? Și
de ce să poarte ea inelul? Trebuia, oare, s-o recunoască cineva?
Acel cineva nu putea fi decât el, Radu Vasiliu și nimeni altul. Ori
Nușa Stoian nu și-a manifestat în niciun fel interesul pentru vreo
vizită acasă la el și nici n-a adus vreodată în discuție problema
acelor proiecte, de care categoric e străină ca cioara de cântul
privighetorii!
Când ajunse în dreptul hotelului „Dacia” se opri. Citröen-ul
necunoscutei era tras lângă trotuar, plin de praf și noroi, cu
parbrizul murdar și geamurile portierelor închise. Înapoia lui, alte
două mașini: o Volgă neagră cu număr de București și o Skodă 1000
MB tot din Capitală. Sub hotel, sala restaurantului era pustie.
Numai alături, în grădina de vară, sub coroanele mari ale copacilor,
la mesele simetric aranjate se vedeau câțiva clienți consumând bere
și vorbind în șoaptă, sub privirile chelnerilor strânși la o șuetă pe
podiumul orchestrei.
 9

— Doamna Auris Bunescu e sus?

— Da, este sus, răspunse reverențios funcționarul de la recepția
hotelului.
— În ce cameră locuiește?
— Camera 204, etajul doi…
Mulțumindu-i pentru informație, Radu urcă scările de marmură ale
hotelului, acoperite de un covor de pluș roșu, peste care era întinsă
o pânză albă de doc pentru protecție și îndată ajunse la etajul doi.
Veiozele montate discret în pereții lucrați în calcio-vecchio, aruncau
o lumină difuză, odihnitoare pe treptele mărginite de-o balustradă
de lemn lustruit ca și pe culoarele liniștite și pustii.
Ajuns pe palierul etajului, el se opri și privi în dreapta și-n stânga
neștiind încotro s-o apuce. Dar tocmai în clipa aceea, una din uși
se deschise și un bărbat înalt, robust, cu balonzaidul pe mână,
urmat de un băiat de serviciu al hotelului ieși pe culoar.
— Nu vă supărați, camera 204…
— La dreapta, a doua pe stânga! informă politicos băiatul de
serviciu care se opintea cu două valize de piele foarte voluminoase.
Radu apucă la dreapta, privi numărul minuscul de pe ușă și auzind
vorbă în cameră rămase câteva clipe în așteptare, ascultând. Un
glas de bărbat se făcea auzit, acoperit când și când de râsetele
femeii. În camera de vizavi cânta un aparat de radio, iar în cea de
alături se deslușea apa care cădea cu zgomot în cadă. Cineva,
probabil, se pregătea de baie. Ca să nu fie surprins în acea postură
ridicolă, ascultând la ușă, de careva care ar fi putut trece pe acolo,
bătu discret și așteptă. Glasul bărbatului de dincolo încetă și încetă
și femeia să mai râdă. Radu bătu din nou în ușă, de astă dată mai
tare și îndată i se răspunse. Era vocea lui Auris Bunescu:
— Poftim, intră!
Deschise și deodată îl întâmpină o explozie de bucurie. Doctorul
Lecuția, văzându-l, se și ridicase de pe fotoliu, ieșindu-i vesel
înainte cu brațele întinse:
— No, că ce faină surpriză, dumnezeule! tună el și strânse tare
mâinile lui Radu. Ce-i cu tine, mă, cârtiță, că numa ca o cârtiță
hibernezi acolo în vizuina ta și nu te arăți!
Radu, zâmbind, îl ocoli și așa cum cerea buna cuviință se duse mai
întâi și sărută mâna lui Auris.
— Stimată doamnă, zise el, acum o jumătate de oră auzind de
necazul ce v-a lovit, m-am gândit să trec imediat să vă văd. Ce s-a
întâmplat? E ceva grav, doctore?
Auris, într-un frumos pantalon bleu-ciel, bine călcat și o bluză albă
de croială sport, stătea într-un fotoliu, lângă o măsuță, cu o ceașcă
de cafea în față și un pachet de țigări alături. Laba piciorului drept
era îmbrăcată într-o gheată de ghips până la jumătatea gleznei,
celălalt picior fiind încălțat cu un pantof de piele alb, cu tocul jos.
— Stai te rog, ia loc! îl invită ea pe Radu arătându-i celălalt fotoliu.
Ia loc și dumneata doctore…
Radu se așeză în fotoliu, iar Lecuția pe divanul studio tapisat în
pluș roșu, pe care se vedeau aruncate câteva ziare, reviste, o poșetă
și un bloc-notes.
— Vreun accident, ceva?
— Nu domnule, urmă Auris arătând piciorul, o întâmplare banală,
pur și simplu ridicolă, înțelegi, uite în ce stare m-a adus.
— Dar ce s-a întâmplat?
— Miercuri dimineața, zise ea, m-am dus din nou la cetatea aceea
romană să mai culeg câteva date. Cum stăteam pe acolo, printre
pietre, numai ce văd că iese din buruieni un mic șarpe, lung și
subțire ca o nuia…
— Și?
— Și sperioasă cum sunt, am dat un țipăt de cred că m-au auzit și
militarii dumitale ce se aflau pe acolo, pe câmp la instrucție sau nu
știu ce făceau. În grabă am dat să mă urc pe-o piatră din acelea,
din soclul vechii cetăți. Ei, nu știu cum am făcut, fără să mă uit
unde pun piciorul, cred că am călcat greșit și am căzut în partea
cealaltă, luxând glezna. La început n-am dat importanță, dar după
puțin am simțit dureri ascuțite și am dat fuga la spital. Acolo,
simpaticul doctor Lecuția a găsit de cuviință că trebuie să stau
câteva zile cu piciorul în ghips…
— Onorat și încântat de compliment, distinsă doamnă! zise Lecuția
zâmbind, cu palma pe piept.
— Ce spui doctore? se întoarse Radu către el. E grav?
— Nu, nu e grav…
— Personal m-a tratat, zise Auris arătându-l pe Lecuția care
continua să zâmbească, părând un motan ce-l mângâie cineva pe
spinare. M-a dus la radiografie, apoi la chirurgie, m-a anesteziat,
după aceea fixația și… ghipsul. Uite ce pantof frumos mi-a făcut!
Râse moale, arătându-și piciorul imobilizat în carapacea albă a
ghipsului.
— Norocul meu, interveni Lecuția mustăcind de satisfacție, că am
avut prilejul să fac cunoștința acestei distinse și onorate doamne,
pe care încă din sara balului am remarcat-o și am admirat-o cu
sinceritate ca pe cea mai frumoasă femeie ce am văzut în viața mé.
— Exagerezi, domnule doctor… zise Auris sorbind din ceașca de
cafea. Zău, exagerezi…
— Dar Radule dragă, urmă Lecuția parcă fără să fi auzit cuvintele
femeii, cel mai fain lucru îi, mă, șogore că dintre voi toți care ați
intrat în grațiile acestei zeițe coborâte printre noi din paradis, eu
singurul mă, auzitu-m-ai, singurul am avut norocul să pot mângâia
un asemenea frumos și seducător picior! Ei, ce zici?
— Norocul dumitale bazat pe ghinionul meu! zise Auris sorbind mai
departe din cafea. Vai, își luă ea seama, uite pe dumneata, domnule
Radu am uitat să te tratez cu o cafea…
Întinse mâna să apuce receptorul, să telefoneze jos la restaurant ca
să i se trimită printr-un băiat de serviciu încă o cafea.
— Nu, doamnă, vă mulțumesc! o opri Radu punând mâna pe
receptor. Seara nu beau cafea…
— Și doctorul m-a refuzat…
— Vreau să dorm, distinsă doamnă, zise Lecuția, să am vise
frumoase. Apoi eu și cu inima…
— Eu dimpotrivă, după o ceașcă de cafea dorm zdravăn, lămuri
Auris și puse încet receptorul în furca telefonului. Cred că sistemul
nervos lucrează într-un mod special…
— Numai că lucră bine, distinsă doamnă! o asigură doctorul
Lecuția și se ridică de pe divanul-studio semn că e gata de plecare.
Ei, eu vă rog să mă scuzați că trebuie să mă duc, dar e musai să
trec pe la spital să văd un pacient pe care l-am operat azi dimineață.
Apăi, sărut mâna prea frumoasă doamnă, cu sănătate, mai trec eu
pe la dumneavoastră. Acum vă las în compania acestui june carele
știu că vă face curte și are mult mai mult succes decât mine!
Se aplecă, sărută mâna femeii după care urmat de Radu, ce făcea
oficiul de gazdă se îndreptă către ușă. În prag îi șopti:
— Faină, mă berbecule, faină să mă bată dumnezeu! Și are niște
ochi, și un corp, mă și niște picioare, mamă măiculiță, asta dacă
vrea iese miss Europa la concurs! No, servus și succes, mă!
Radu se întoarse și se reașeză în fotoliu alături de Auris, care în
acest timp începuse a se îndeletnici cu ghicitul în cafea. Răsturnase
ceașca pe farfurioară, o lua din când în când în mână, o privea și
iar o răsucea, cercetând-o cu multa atenție de parcă ar fi
contemplat niște imagini printr-un vizor cinescop.
— Vă căutați norocul? întrebă Radu râzând.
— Da, zise ea, vreau să văd dacă am succes în dragoste…
— Ca să puteți ghici, trebuie să existe mai întâi dragostea…
— Poate că există…
— Și ce perspective se întrevăd? fu el curios să afle.
— Dintre cele mai sumbre! zâmbi ea.
— Serios? Vai, dar e de neînchipuit așa ceva!
— De ce?
— O femeie atât de frumoasă și să nu-și găsească înțelegere, liniște,
relaxare, fericire în dragoste? Iertați-mă, dar respectivul, am
impresia ori că nu vă cunoaște îndeajuns, ori este extraordinar de
pretențios. Ce divinitate a frumuseții mai poate afla în jur în afară
de dumneavoastră?
— O, dar domnule Vasiliu în seara asta ești foarte darnic cu
complimentele, râse ea și lăsă ceașca pe farfurioară, renunțând s-o
mai privească. Sau te-ai molipsit de la doctorul Lecuția? Ce s-a
întâmplat?
— Totdeauna sunt realist, stimată doamnă, vorbi el galant. Iar în
ceea ce vă privește pe dumneavoastră consider că nu am spus decât
adevărul…
— Sunt copleșită, parol!
— Și eu încântat că vă pot face asemenea confidențe…
Auris vru să spună ceva, dar în clipa aceea sună telefonul și ea
ridică repede receptorul.
— Iartă-mă o clipă, te rog se scuză și trase aparatul mai aproape,
să-l aibă mai la îndemână. Alo! Alo! Da, Auris Bunescu la telefon.
Cine mă caută? Galații? Da, aștept…
Stătu câteva clipe cu receptorul la ureche și Radu observă că era
complet transfigurată. Parcă o încerca o profundă emoție. Mâna în
care ținea receptorul îi tremura ușor. Ca să-și astâmpere puțin
nervii, își trecea deseori degetele prin păr, încercând să-l aranjeze,
privindu-se în oglinda toaletei din față.
— Alo, Galații, reluă ea. Da, da, eu Auris. Tu ești, Emil? Bună seara,
Emil! Ce faci? Când ai primit telefon? Duminică? Unde spui că era?
La Paris? Aha… Da, înțeleg… Ce faci cu chestiunea aceea? Bine, ai
grijă… La mine merge mai încet… Când ne vedem? Nu, nu pot
acum, câteva zile stau în casă, mi-am luxat piciorul… Un mic
accident… Nu, nu pot. Locul rămâne stabilit, ne vom comunica
numai data și ora. Nu uita să aduci cu tine tot ce trebuie. Da,
desigur… Aștept deci telefon. Bine, la revedere, Emil! Mulțumesc
mult, la revedere!
Lăsă receptorul aproape să-i cadă pe furcă și rămase cu privirea
țintuită, parcă pierdută către oglindă. Apoi tresări, jenată brusc de
starea contemplativă în care căzuse în prezența musafirului, zâmbi,
își aranjă puțin părul și spuse:
— Iartă-mă. O mică discuție telefonică cu un coleg… Sau în
familie… Nu știu…
Înălță din umeri, încurcată, cu aceeași jenă în zâmbetul forțat pe
care vroia să-l afișeze, luă ceașca, mai privi o dată în ea, după care
cu mâna tremurândă o lăsă la loc pe farfurioară, oftând din adâncul
pieptului. O umbră fugară parcă i se așternuse pe chip. Și ochii îi
erau acum triști.
— Pot să vă întreb ceva? zise Radu cam încurcat.
— Te rog, domnule Vasiliu…
— O chestiune de intimitate…
— Poftim…
— Sunteți căsătorită? Sau logodită?
Ea zâmbi privindu-se mai departe în oglindă, apoi se uita tot
zâmbind la Radu și întrebă la rându-i:
— De ce vrei să știi toate astea?
— Așa, din pură curiozitate. Ideea mi-a venit de la ceașca de cafea…
de la ghicit… Am discutat, sau mai bine zis am început să discutăm
despre dragoste și…
— Și?
— Și… și… aștept răspuns la întrebare, deveni el mai îndrăzneț.
Dacă se poate, am anticipat…
— Nu, domnule Vasiliu, nu sunt căsătorită. Numai logodită.
— Felicitările mele!
— Mulțumesc.
— Dar, iertați-mă că iar mă apasă curiozitatea, de ce nu purtați
verighetă? Știu că logodnicii poartă…
— Da, poartă, însă mie, în general, nu-mi plac podoabele,
bijuteriile…
— Foarte curios! zise Radu. Știu că fetelor le plac. De mici poartă
inele, brățări, cercei…
— Mie nu mi-au plăcut niciodată. O singură dată am purtat un inel
pe deget, vreo câteva zile și apoi l-am scos. Parcă mă jena…
— Un inel frumos?
— Da, foarte frumos, dar repet nu-l port…
— Un cadou?
— Da, un cadou. Adică mai mult o amintire… Îl am printr-o poșetă,
pe aici, arătă ea cu capul spre valizele de lângă șifonier, dar nu-i
dau nicio importanță. Eu, domnule Vasiliu am o concepție proprie
despre podoabele astea. O concepție ce poate îți va părea stranie și
pentru care sunt sigură semenele mele m-ar detesta.
— Serios? Care anume?
— Vezi dumneata, eu socotesc că moda asta a brățărilor, a cerceilor
își are originea în vremurile străvechi ale sălbăticiei și s-a perpetuat
până-n zilele noastre. Se mai văd și azi oameni ai triburilor cu
brățări de aramă, cu belciuge în urechi sau prinse de nas… Ce-s
toate astea? Nimic altceva decât brățările, cerceii, inelele
cucoanelor de azi, perpetuate în timp, numai că ale acestora sunt
de aur…
Radu începu să râdă. Era pentru prima dată în viața lui când
întâlnea o femeie, o femeie de-o factură intelectuală deosebită, care
văzuse lumea dintr-un cap la altul și căreia, lucru destul de curios,
nu-i plăceau podoabele după care altele se dau în vânt în orice
împrejurare. În același timp, însă, gândul îl duse repede către Nușa
Stoian și inelul ei de pe deget, inel ce-o reprezenta pe Mona Lisa.
Un lucru nu putea înțelege acum Vasiliu și anume, cum de două
femei posedau în același timp, în același oraș, un inel cu aceeași
gravură originală, deosebită, inel care avea o semnificație anume în
elucidarea identității unei anumite persoane? La început crezuse
că poate Nușa printr-o împrejurare oarecare a cumpărat acel inel
de la Auris Bunescu, dar iată, ea spune că are bijuteria într-una
din poșetele sale. Dar oare ea, dacă este trimisa lui Grama, de ce
nu poartă acel inel cel puțin la întâlnirile cu el, așa după cum a
înțeles în discuția din seara aceea de la Viena? De ce-l ține în
poșetă? Se mai pune problema celui de-al doilea element al
recunoașterii ei, colierul, când ea afirmă că nu poartă bijuterii? Or
fi realiste aceste afirmații ale ei sau sunt numai de circumstanță ca
să-l încerce pe el, să vadă cum are să canalizeze, discuția către
obiectivul ce așteaptă a fi pus în lumină? Și bărbatul care a vorbit
din Galați, după cum se vede în legătură cu cineva din Paris, nu
cumva este persoana așteptată de necunoscută, acel faimos „Andrei
4” despre care știa unele, lucruri maiorul Simion?
— Ți-e rău, domnule Vasiliu? întrebă Auris spărgând liniștea ce se
așternuse brusc în cameră. Te văd cam schimbat la față…
— Nu, nu mi-e rău, se scuză jenat Radu, și-și trecu involuntar
palma peste față. E cald aici…
— Da, este foarte cald, confirma Auris și începu să-și facă și ea vânt
cu palma în dreptul frunții. Azi a fost o zăpușeală insuportabilă.
Uite, e fereastra deschisă, dar în zadar… Ah, și hotelurile astea…
n-au măcar un ventilator…
Radu își privi ceasul de mâna.
— Pleci?
— Nu, nu încă, zise el așezându-se mai bine în fotoliu, dar am o
convorbire telefonică cu Bucureștiul…
— Când?
— Peste două ore…
— Nu poți cere să ți se dea legătura aici? Sau e ceva foarte
confidențial… mă rog, chestiuni personale…
— A, nu, zise Radu, e vorba de un prieten care pleacă peste câteva
zile la mare, pe litoral, și l-am rugat ca înainte de a părăsi
Bucureștiul să-mi facă rost de câteva simeringuri pentru mașină…
— Atunci pot să fac o propunere? întrebă ea cu glasul puțin
melodios, zâmbind, în timp ce-și aprindea o țigară. Sau mai bine zis
o invitație?
— Vă ascult…
— Ești ocupat în seara asta? Aș dori sa iei masa cu mine. Aici în
cameră… Înțelege că-mi este foarte greu să cobor la restaurant… și
mai ales în situația în care mă aflu. Iar ca să mănânc singură…
— Cu plăcere! acceptă Radu și se ridică.
— Ce vrei să faci?
— Vreau să mă duc jos și să comand ceva…
— Nu, nu te deranja! îl opri ea și ridică receptorul. Am să telefonez…
Peste câteva minute, Petrică, chelnerul cel înalt și slab, urmat de
un băiețaș intră în cameră și zorit, dar cu multă îndemânare aranjă
o masă destul de bogată: salam de Sibiu, cașcaval, chifteluțe,
muștar, fripturi, salată, câțiva mici piperați și cu cimbru ce
răspândeau o aromă îmbietoare, tacâmuri, pahare…
— Ce vin ai adus? întrebă Auris și privi spre bateria încărcată de
gheață.
— Două de „Cotnari” cum ați poruncit! răspunse Petrică în timp ce
se retrăgea spre ușă. Și sifon…
— Bine…
— Dacă mai doriți ceva telefonați și vă stau la dispoziție!
— Bine, mulțumesc…
Rămași singuri, cei doi, Auris și Radu se priviră câteva clipe în
tăcere, apoi ea zâmbi și spuse:
— Te rog să mă ierți, sper că nu ți-am stricat în niciun fel programul
din seara asta…
— O, nu, nici gând de așa ceva, o asigură el. Era vorba de acel
telefon, dar voi vorbi mâine seară…
— Invitația a fost neașteptată…
— Dar sperată, zâmbi Radu.
— Da?
— Da.
Ea râse și-i ceru lui să toarne în pahare. După care luă unul și
înălțându-l, zise:
— Pentru întâlnirea noastră. Sau mai bine zis pentru… reîntâlnirea
noastră…
— Și pentru următoarele, adause Radu zâmbind.
Începură să mănânce. Pe fereastra larg deschisă, printre perdelele
de mătase ce vălureau ușor, pătrundea briza răcoroasă a serii.
Orașul se liniștea cu fiecare clipă, pe trotuarele tot mai pustii ale
străzii se auzeau pașii rari ai vreunui trecător întârziat, se deslușea
motorul gemând al autobuzului ce-și făcea obișnuita cursă între
gară și parc, iar de jos, din grădina de vară a restaurantului urca
până aci glasul orchestrei și al cântăreței ce plângea pe strunele
viorii romanța unei iubiri demult apuse. Radu povesti câteva
întâmplări banale din anii studenției, apoi altele din timpul curselor
automobilistice, se amuză ascultând-o pe Auris cât de mult
umblase prin hotelul „Bonavia” din Rjeka să-l caute pentru
interviul din Paris-Match, după care, într-o discuție condusă în mod
diplomat de el, relată câte ceva din viața ei și el se arătă foarte
interesat de tot ceea ce ea îi mărturisea cu un lux de amănunte,
demn de un foarte bun reportaj.
Singură la părinți, tatăl avocat, mama profesoară, în Iași, crescuse
puțin răsfățată, dar îi plăcuse cartea și în fiecare an a fost
premianta clasei, având predilecție pentru literatură și limbi
străine. Urmase baletul, dansase în câteva spectacole –
Chopiniana, Silfidele – dar fără vreo strălucire anume și fără
pretenția de a rămâne în teatru, considerând că, deși avea câteva
relații, nu se putea realiza în felul cum dorea să-și aranjeze viața.
Venise la București, încercase în două rânduri să intre la
Politehnică învățând pe rupte, dar serile când dansa la Operetă o
oboseau și nu putea înregistra nimic din calculele diferențiale și tot
ce se cerea la examenul de admitere. Și tocmai când era mai
dezolată, iată că norocul îi surâsese, printr-un concurs de
împrejurări dintre cele mai fericite. Fratele tatălui, profesor de drept
la un liceu din Paris și unul dintre cei mai avizați cronicari de teatru
o invitase într-o vară să stea la el o lună de zile. A plecat la Paris și
în acel timp, renumita revistă Paris-Match a organizat un concurs
rezervat amatorilor pentru cel mai bun „reportaj-pistol” despre
drama umană, scris în numai două pagini și însoțit de-o singură
fotografie. Ajutată de unchiul său, în relații cu alți cunoscuți a
depistat un caz neobișnuit la unul din tribunalele Parisului. Fata a
scris despre el, simplu, convingător, interesant, într-o manieră
originală, sintetizând la extrem esențialul în cele două pagini
cerute, subliniind totodată nuanțele senzaționalului în tot ceea ce
putea fi mai extravagant, mai caracteristic.
Subiectul? Poate banal, poate de domeniul cotidianului. Un
judecător își îmbată iubita, petrece cu ea până după miezul nopții,
după care femeia, plecând către casa ei fără să mai aibă controlul
volanului, accidentează mortal la intrarea în Place de la Concorde
un polițist. La procesul judecat chiar de prietenul ei, crezând că
dacă nimeni nu va ști că-i este iubit el o va salva, femeia nu declară
unde și cu cine a băut ca să nu-i creeze lui o situație neplăcută.
Dar spre dezolarea ei este condamnată la zece ani închisoare. În
aceeași zi, judecătorul cuprins de remușcări se aruncă în Sena, iar
pe hainele rămase pe mal, ca și pe toga de împărțitor al dreptății
lasă un bilet pe care scria: „Eroare judiciară”, text ce a dat și titlul
materialului publicat și premiat de revistă… Așa ajunge Auris una
din corespondentele revistei „Magazin” și a emisiunilor pentru
străinătate de la Radio…
— După cum vezi, încheie ea, mi-am găsit cu totul întâmplător o
vocație, aceea de reporter, dar după cum am mai discutat și
altădată, îmi place să scriu materiale în care să evoc contrastele…
E o pasiune a mea…
— Altă pasiune nu mai aveți? întrebă Radu zâmbind și înălțând
paharul să bea în sănătatea ei. De alt ordin…
— Știu la ce te referi, zâmbi ea luând paharul, dar te rog să mă crezi
că n-am găsit încă omul pentru care într-adevăr să fac o pasiune…
— De ce?
— Este greu de explicat sau mai bine zis de argumentat… Dar
apropo, dumneata nu ai o asemenea pasiune? Ai una profesională,
știu, cunosc, dar o alta, de… alt ordin?
Radu râse și apoi tăcu, făcându-și de lucru cu furculița și cuțitul,
pe care căuta să le aranjeze cât mai simetric pe o felie de pâine.
— Studenta? căută să afle Auris. Ei, de ce taci?
Radu tresări și râse iară.
— Nu răspunzi? se arătă ea supărată. Să știi că am să te
pedepsesc…
— Cu ce?
— Am să găsesc eu. Uite, de pildă, n-am să-ți dau voie să mă mai
vezi până ce plec. Sau nu te deranjează treaba asta?
— Ba mă deranjează. E o pedeapsă prea grea…
— Spune, reluă ea foarte expansivă, cu obrajii îmbujorați de
dogoarea vinului, crezi că ar putea exista acum sau în viitor o
poveste de dragoste în care protagoniștii să fim noi doi?
Radu fu atât de izbit de dușul acestei întrebări, încât simți pe dată
că-l cuprinde amețeala și că se învârtește camera cu el. Desigur, o
plăcea foarte mult, îl fascinase încă din seara balului când intrase
în sala aceea imensă, feeric luminată, însoțită de acel tânăr gazetar,
ea mai strălucitoare decât oricare altă stea a frumuseții feminine, a
fost apoi în culmea fericirii când a venit la masa lui, dar mai ales
când au rămas singuri, avea de atunci clipe de neliniște, o dorea, o
plăcea, vroia să-i fie iubită, poate mai mult decât atât, dar
nesiguranța identității ei, faptul că presupunea a fi mesagera acelui
pretins inginer Grama într-o afacere a necinstei și trădării îi anula
orice licăr de sentiment mai deosebit, îl făcea să aibă uneori accese
de revoltă împotriva ei, o condamna și o blama, nu, nu putea
înțelege de ce ea, o femeie atât de frumoasă, atât de inteligentă, cu
o situație destul de bună, trebuia să se fi lăsat târâtă într-o
asemenea afacere fatidică… De ce? De ce? se întreba uneori și-i
venea s-o smulgă cu putere din marasmul degradant în care se afla,
s-o scoată la lumină, la soare, la viață, să fie ea, cea adevărată… O
plăcuse din prima clipă, dar cine n-ar fi plăcut-o, cine n-ar fi dorit
să se știe iubit de ea, cine n-ar fi cutezat să facă totul numai s-o
știe a lui, minune a pământului, întruchipare a tot ce-a hărăzit
natura să fie frumos în jurul nostru? Îl întrebase dacă poate exista
o poveste de dragoste în care ei doi… Ce-i putea răspunde? O, cât
ar fi dorit să fie! Cât ar fi dorit! Dar, oare, care este ea cea
adevărată? Cea din fața lui, cea care ar fi vrut să fie? Sau cea din
presupunerile lui Simion? Cum oare putea afla adevărul adevărat?
— Spune, ți-e greu să dai un răspuns? îl trezi ea din plasa
gândurilor în care fusese prins.
— Vă interesează chiar atât de mult?
— Da! decretă ea autoritar. Uite, mă interesează…
— Ar putea, firește, exista acea poveste… răspunse el cu glasul
moale, în parte nehotărât. În ce mă privește m--aș socoti chiar un
fericit să fiu unul din eroii ei…
— Nu mai puțin eu, zâmbi Auris și sorbi iar din pahar cu o poftă
care-l intimida puțin pe Radu. Nu sunt avidă după distracții, să știi,
urmă ea, chiar detest iubirile întâmplătoare, acele combinații de o
zi sau o săptămână, pentru purul divertisment al partenerilor,
iubiri lipsite de un fond sufletesc, de pasiune, de o anumită
înțelegere…
— De aceeași părere este și logodnicul? aruncă Radu schițând un
zâmbet fugar.
— Eh, logodnicul… oftă ea. Nu există niciun logodnic.
— Ați vorbit la telefon cu un domn Emil, așa am înțeles din spusele
dumneavoastră…
— N-ai înțeles nimic… ripostă ea prompt, tăind aerul cu mâna, ca
să-i anuleze orice altă întrebare în acest sens. Ce crezi? N-ai înțeles
nimic… Nu că n-ai putea înțelege, dar nu există obiectul… cum să
spun… lasă, nu mai discutăm problema asta…
Radu ridică din umeri a resemnare și tăcu. Ea bău tot paharul, îl
puse pe masă și apoi, privindu-l drept în ochi îi spuse:
— Am avut și eu multe necazuri în viață, domnule Vasiliu. Foarte
multe… Dar le-am trecut pentru că sunt o ființă optimistă și cred
în steaua adevărului…
Oftă, își trecu involuntar mâna prin păr, aranjându-l, și urmă:
— Nu mi-am făurit un rost, așa după cum aș fi visat. Sunt o fire
romantică, am impresia că m-am născut așa, romantică, dar viața
cu realismul ei, uneori crud a dat o altă turnură existenței mele…
— De ce vorbiți așa? se miră Radu. După părerea mea aveți o
profesiune foarte frumoasă, cu preocupări dintre cele mai
interesante, lucrați în presă… Viitorul vă deschide perspective… Nu
mai spun că sunteți o femeie foarte frumoasă… Aveți și mașină…
— Și ce sunt toate astea, domnule Vasiliu? replică ea puțin exaltată.
Ce sunt? Simple baloane de săpun care bucură pentru câteva clipe
joaca unui copil… Un vânt le sparge, s-a terminat totul! Spui de
mașină… Unchiu-meu a murit anul trecut, a lăsat tatălui meu prin
testament Citröen-ul acesta și ceva mobilă pe care am vândut-o la
Paris… Tata e pensionar, mi-a dat mașina mie, dar până la urmă
cred că am s-o vând, vreau să le aranjez părinților o căsuță, să stea
liniștiți la bătrânețe…
Luă sticla de vin din baterie, vru să-și toarne în pahar, dar Radu
sesiză gestul, întinse repede mâna și o servi el.
— Te rog, foarte puțin vin, ceru ea, mai mult sifon. E cald, foarte
cald aici, mi-e o sete grozavă…
— Vă este rău?
— Nu, m-am amețit puțin, dar îmi face plăcere, șopti ea ca o taină.
Totdeauna starea asta euforică mă remontează, dă alte culori
existenței, e un fum straniu prin care văd totul optimist, cu
încredere, mă face să uit, da, să uit…
Bău puțin din pahar, apoi îl lăsă pe masă și puse palma pe mâna
lui Radu, căutând să-l privească iară în ochi.
— Spune, domnule Vasiliu, ce crezi despre mine? Ne cunoaștem
abia de câteva zile, desigur nu poți ști multe lucruri, ne-am văzut
atunci numai câteva clipe pe litoralul Adriaticii, clipe fugare care aș
fi vrut să fie ore, zile, luni, nu, nu mă privi așa, poate ai impresia
că vorbesc sub influența vinului, nu domnule Vasiliu sunt lucidă,
perfect lucidă…
— Dar n-am spus nimic…
— Nu, n-ai spus, însă privirea dumitale îmi vorbește mai mult…
— Vă rog să mă iertați, dar… mă copleșiți… sunt complet amețit,
parcă plutesc… nu mă așteptam la asemenea mărturisire… de
aceea privirea mea…
— Sunt sinceră, domnule Vasiliu, urmă Auris fără să-și ia palma
de pe mâna lui Radu, foarte sinceră și de aceea cu sinceritatea mea
n-am putut să parvin în viață. De ce să nu-ți spun acum ce poate
am gândit cu ani în urmă? Uite, eu te cunosc de atâta vreme prin
Silvia, v-am văzut de câteva ori împreună, și tot cu sinceritate îți
spun că o invidiam că are lângă ea un bărbat distins, inteligent –
am aflat preocupările dumitale pentru invenții în domeniul tehnicii
– nu știu ce s-a mai întâmplat după aceea, ți-am spus, am întâlnit-
o la Paris, am întâlnit-o și am înțeles că a fugit din țara, vroia să
pară fericită, dar masca zâmbetului ei, a acelei fericiri pe care voia
să mi-o transmită era o mască murdară, deteriorată, o mască pe
care probabil o mai purtaseră și alții și i-o împrumutaseră în mod
interesat. Și m-am gândit atunci la dumneata, m-am gândit ce
bărbat a lăsat în țară… un om de viitor… cu perspective dintre cele
mai strălucite. Aș fi vrut apoi, atunci în Iugoslavia să stăm mai mult
de vorbă, de aceea te-am căutat la „Bonavia”, îți spun drept, când
te-am revăzut în postura aceea de concurent am fost profund
emoționată, nu mi-am crezut ochilor că Radu Vasiliu, cel anunțat
în programul de concurs este una și aceeași persoană cu cel pe
care-l cunoscusem cu ani în urmă la București, bărbatul sau
iubitul Silviei, omul căruia i-am făcut poate primele mărturisiri
dintre cele mai intime în gând…
— Mie? se miră Radu și zâmbi, roșind de parcă obrajii l-ar fi fost
cuprinși de dogoarea unui foc.
— Da, dumitale, de ce te miri? Să știi, domnule Vasiliu că orice
femeie își dorește un bărbat ideal sau care să atingă idealul…
— Și eu sunt un bărbat ideal?
— În accepțiunea care o dau eu cuvântului și cât te-am cunoscut
sau am cunoscut despre dumneata, da. Eu nu știu ce a mai
survenit între timp, timpul modifică uneori structurile oamenilor,
caracterele, însă pentru mine ai rămas în imaginea acelui timp…
Radu își aprinse o țigară, trase câteva fumuri în piept, în timp ce
cu privirea o învăluia tandru pe Auris. Să fie oare adevărat ce-i
auzeau în clipele acelea urechile? Nu este cumva un simplu joc
numai în scopul de a-l deruta și a-l ameți pentru ca să-și poată
pune mai ușor planul în aplicare? Nu, nu este adevărat, își zise el,
spusele ei sunt subliniate de sinceritate, de adevăr, vorbește cu
convingere, chiar cu durere, totul este dincolo de orice închipuire.
— Îți dai seama deci, urmă ea, ce emoționată am fost, în clipa când,
intrând în sala de bal, în seara aceea, am dat cu ochii de
dumneata… Te-am reîntâlnit cu totul întâmplător ca pe o
speranță… Te rog, mai pune-mi puțin vin, ceru Auris. Vreau să
închin pentru speranța mea.
În acea clipă un vânt iscat ca din senin umflă perdelele de la
fereastră și afară, în înalt, undeva foarte îndepărtat se auziră
bubuituri surde, înfundate. Cerul se întunecase, era ca de smoală,
un șuvoi de aer rece pătrundea în cameră, trâmbe de praf se înălțau
în stradă până în dreptul ferestrei, se auzeau oamenii alergând pe
trotuare, iar jos în grădina restaurantului chelnerii strigau la băieții
de ajutor și la debarasoare să strângă fețele de mese că vine ploaia
și e prăpădul pământului.
— Mă duc spre casă, zise într-un târziu Radu sorbind ultima
picătură de vin din pahar. E târziu și afară se anunță furtună.
— Îți dau mașina mea, se oferi cu amabilitate Auris. Mâine
dimineață mi-o aduci…
— Nu, nu accept, refuză el ridicându-se. Sunteți foarte drăguță și
vă mulțumesc. Trag o fugă zdravănă și sper să ajung la timp…
— Cum vrei…
— A fost o seară plăcută și vreau să vă mulțumesc foarte mult…
— Sper că nu și ultima…
— O, nu. Cât mai multe…
— Când ajungi îmi telefonezi? ceru ea în timp ce Radu îi săruta
mâna de plecare. Vreau să știu cum ai ajuns…
— Da, am să telefonez…
Ea îi reținu o clipă palma într-a ei și-l privi lung și stăruitor printre
genele-i ușor întredeschise, și ochii ca de smarald parcă vorbeau în
tăcerea lor, și-i dezvăluiau gândurile și gândurile însemnau
dragoste, poate mai mult decât dragoste, îi trădau neliniștea că
poate n-a fost înțeleasă și dorul ei n-a găsit ecoul așteptat în inima
lui. Ce va spune? Ce va gândi despre ea? Nu cumva expansivitatea
mărturisirilor îl va face să reflecteze altfel decât speranțele ei?
— Ei, la revedere și vă mulțumesc pentru tot ce-a fost!
— Au revoir! Aștept telefonul…
Când Radu întră pe ușa blocului în care locuia, se dezlănțui
furtuna. Aprigă, neînduplecată, cu răbufnituri surde, prelungi de
cataclism. Apa cădea în rafale repezi, parcă turna cu găleata, era o
ploaie de vară tumultuoasă și rece, săltau mii de clăbuci în ochiurile
răsărite ca din senin pe trotuare și pe câmpul din fața clădirilor, iar
fulgerele ca niște săbii de foc brăzdau instantaneu cerul de la un
capăt la altul, vroind parcă să-l despice în două.
Intră în apartament și înainte de a se dezbrăca se duse în dormitor
și ridică receptorul.
— Cu hotelul „Dacia”, vă rog…
 10

Căpitanul Radu Vasiliu se afla de câteva minute în biroul

comandantului. Într-o bluză de vară, cu părul ud și fruntea
îmbrobonită de sudoare, stătea într-un fotoliu, cu scrumiera pe
genunchi și fuma, trăgând nervos din țigară, cu gesturi repezite, ca
și când se hotărâse să dea gata în câteva minute tot pachetul de
„Snagov” pe care-l avea în buzunar. Mâna în care ținea țigara îi
tremura ușor, iar ochii îi scăpărau violent din pricina surescitării
excesive în care se afla. În fața lui, pe celălalt fotoliu se găsea
maiorul Cristescu, șeful de stat major al unității, un bărbat înalt,
uscățiv, cu fața suptă, brăzdată de cute adânci, cu fruntea înaltă și
păr rar, cânepiu ce-i cădea în șuvițe peste urechile clăpăuge, fiind
nevoit mereu să-l îndrepte cu mâna pe capul pleșuv și lunguieț ca
un pepene. Tăcut și încruntat, maiorul își făcea de lucru răsfoind o
revistă militară, căreia îi dădea pagină după pagină cu o
repeziciune uimitoare, după ce mai întâi parcurgea zorit textul de
sus până jos, pare-se numai pentru a-și trece timpul cu ceva. Avea
ochi albaștri, spălăciți, sprâncene alburii și două cute ce-i
înconjurau ca două paranteze gura, dându-i o înfățișare de om
veșnic supărat, muncit de niște gânduri ascunse, pornit pe harță
din te miri ce. Bluza de vară îi spânzura pe umerii ascuțiți și uscați
de parcă ar fi fost pusă la uscat pe un suport, de altfel frumos
călcată, cu epoleții bine aranjați. Pe piept se vedea insigna de
absolvent al Academiei militare și câteva barete de decorații.
Radu Vasiliu îi arunca când și când priviri fugare pe sub sprâncene,
dar mai mult se uita pe fereastra deschisă, urmărind lucrul a doi
ostași care cățărați pe un stâlp de beton întindeau niște fire
electrice. Ardea de nerăbdare să continue discuția ce se înflăcărase
la culme cu câteva minute mai înainte în sala de ședințe a
comandantului, dar colonelul Drăgănescu oprise atunci orice fel de
intervenție în contradictoriu, dăduse drumul ofițerilor să plece
fiecare la subunitatea lui și-i invitase pe cei doi beligeranți să
poftească în biroul său, ca să nu pună colectivul micilor
comandanți în situația de a asista la niște dispute asupra cărora
nu putea trage deocamdată nicio concluzie. Așa că Vasiliu aștepta,
trăgând nervos din țigară, ascultând fiecare pas ce se auzea dincolo
de ușă și din care căuta să ghicească venirea comandantului. În
curtea regimentului scăldată de soare se auzeau comenzi, pasul
cadențat al ostașilor ce se îndreptau încolonați spre sălile de mese,
huruitul unor motoare, probabil de la ultimele tancuri ce intrau în
umbra remizelor, gata a fi luate în primire de către mecanici.
Dar nu trecu mult și ușa cabinetului se deschise. Colonelul
Drăgănescu intră repede cu un dosar roșu, cartonat în mână, ocoli
biroul și se așeză pe scaunul cu spătar înalt. Cei doi care-l așteptau
se ridicară mașinal în picioare și el le făcu semn să stea jos.
— Luați loc, spuse cu glas blând și iertați-mă că v-am făcut să
așteptați puțin. A trebuit să lămuresc problema cu poligonul de
tragere. Ce se întâmplă Cristescule cu plutonierul major
Dumitreasa? se întoarse Drăgănescu către maior. Mereu trebuie
să-i atrag eu atenția că nu funcționează mecanismul ridicării
automate a țintelor? De fiecare dată ne reclamă oamenii că pierd
vremea cu reglaje și alte bazaconii, în loc să-și folosească timpul
pentru trageri?
Maiorul Cristescu vru să se ridice în picioare, dar Drăgănescu îi
făcu semn să se așeze.
— Tovarășe colonel, spuse el cu glasul spart, răgușit, am să verific.
Nici eu nu sunt mulțumit de felul cum funcționează aparatura de
acolo…
— Și ce să fac eu cu nemulțumirile dumitale? făcu Drăgănescu
supărat. Să le pun în loc de panouri? Nu mai spun că noaptea
becurile acelea de la baza țintelor se aprind când nu trebuie…
— Vom lua măsuri, tovarășe colonel! spuse Cristescu vrând iară să
se ridice în picioare. Mă voi duce personal la fața locului…
— Bine, să-mi raportezi până mâine la prânz, ora treisprezece că
lucrul merge strună acolo! ordonă autoritar colonelul. Ce dracului,
Dumitreasa e un om cu experiență, se poate să încurce lucrurile?
— Mâine la ora treisprezece vă voi raporta funcționarea normală a
poligonului…
— Bine, spuse Drăgănescu și schimbând brusc tonul ca pentru o
discuție mai prietenească, întrebă:
— Ei, v-ați lămurit în problema ce v-a aprins disputa? Ce zici,
Vasiliule…
Drăgănescu zâmbi și trase din pachetul de pe birou o țigară. Întinse
apoi pachetul către maior, zâmbind:
— Ia Cristescule o pipă… Pipa păcii, lasă nu fi necăjit…
— Sunt pentru că v-am supărat pe dumneavoastră…
— Ce să-i faci, îmi sare și mie țandăra pentru că trebuie să observ
lucruri mărunte, care, să recunoaștem, nu sunt de datoria mea să
le observ…
— Aveți dreptate…
— Hai, ia o țigară, îl îndeamnă colonelul, Vasiliu văd că are…
— Nu, nu fumez tovarășe colonel, se scuză Cristescu. Abia am
terminat-o.
— Bine.
Drăgănescu aruncă pachetul pe birou, apoi se căută prin buzunare
după chibrite. Dar în clipa aceea Vasiliu se ridică împins parcă de
un resort și scoțând bricheta, scăpără și-i întinse un foc
comandantului.
— Mulțumesc, zise colonelul după ce trase un fum în piept. Ei, ia
să auzim… Vasiliule, dumneata ești mai focos, mai efervescent, cu
spiritul mai agitat, erai ca un cazan sub presiune, ia să auzim…
— Tovarășe colonel, cred că la mijloc e vorba numai despre optica
cu care privim lucrurile și nu despre rea voință… începu calm
Vasiliu.
— Te rog! sări Cristescu de pe fotoliu și ochi-i spălăciți se
bulbucară, gata parcă să iasă din orbite. Nu-ți permit să-mi atribui
asemenea învinuire de rea voință!
— Ce-i ieșirea asta, maiorul Cristescu? se arătă revoltat
Drăgănescu și-l privi aspru pe șeful de stat major. Uiți că sunt de
față la această discuție?
— Intervenția căpitanului Vasiliu o consider ca o insultă, tovarășe
colonel! zise Cristescu și închizând cu un gest repezit revista ce-o
avea pe genunchi o puse pe măsuța din fața sa. Sunt…
— Știu, ești șeful de stat major și așa mai departe. Lasă, cunosc, vrei
să-mi spui că se fac abdicări de la disciplină, dar dacă prin funcție
și grad căutăm să ne impunem un punct de vedere și să nu
ascultăm și părerile altora, mai mici în grad, dar care sunt animați
de dorința de a contribui la reușita unor acțiuni ale unității, atunci
n-am făcut nimic!
— Nu-i vorba de asta, tovarășe colonel, vorbi Cristescu mai potolit,
cu glasul muiat, dar nu vreau să fiu considerat un rău voitor de
către un subaltern!
— De ce căutați să atribuiți cuvintelor alt sens decât cel real?
interveni Vasiliu. Va rog să mă scuzați dacă am greșit, dar am vrut
să explic nuanța…
— Ce nuanță să explici? îi tăie vorba Cristescu. La dumneata într-
adevăr pot spune că e vorba de rea voință…
— Ei, să lăsăm disputa fără temei! interveni Drăgănescu ferm,
trăgând din țigară. Ce suntem aici într-un parlament burghez?
Vorbim în contradictoriu și răstălmăcim cuvintele? Suntem ofițeri,
în biroul comandantului, vreți să vă atrag atenția ce înseamnă
disciplina militară? Se poate? Poftim Vasiliule, te ascult…
Vasiliu stinse țigara în scrumiera de pe măsuța din fața sa, îl privi
fugar pe maiorul Cristescu să vadă dacă-i acordă vreo atenție și
începu să vorbească calm, liniștit ca și cum ar fi explicat o lecție
înaintea unor elevi…
— Tovarășe colonel, controversa noastră, dacă se poate numi o
controversă a început de la analiza felului cum regimentul nostru
a acționat la ultima aplicație, gândind totodată modul cum trebuie
s-o desfășurăm pe cea viitoare…
— Și ce susții dumneata?
— Eu îmi susțin un punct de vedere care are un suport științific…
— Care?
— Îmi permiteți, fără să lungesc vorba, să fiu totuși mai explicit…
— Chiar te rog…
— Vedeți dumneavoastră, vorbi mai departe Vasiliu cu același calm
de la început și cu o pedanterie care pe Cristescu îl făcea să fiarbă
în fotoliul său, gândirea, ca orice proces dialectic evoluează, capătă
valențe noi, urcă trepte noi, dar și aici ca în orice domeniu,
câteodată își face loc rutina. Noi de pildă, adică unii dintre noi ne-
am învățat sa analizăm unele situații de luptă ale trupelor – proprii
sau ale adversarului – după tipicuri moștenite, însușite…
— Căpitanul Vasiliu, sări de la locul lui maiorul Cristescu, sunt
absolventul Academiei militare și te rog să fii ponderat în aprecieri
față de această instituție… care… mă rog… a dat genii militare…
— Ce-i cu dumneata, Cristescule? se supără Drăgănescu și-l privi
pe maior tăios, aspru, lovind cu pumnul în tăblia biroului. Nu te
poți stăpâni? Ce-i ieșirea asta, iartă-mă, ca-ntr-o dispută
mahalagească? Nu poți să păstrezi, am spus, disciplina unei
discuții?
— Tovarășe colonel, vă rog să mă iertați…
— Dar se poate? urmă Drăgănescu tot supărat, privindu-l pe maior
drept în ochi. Ți-ai pierdut calmul, ce-i cu dumneata? Înțeleg, a fost
o nereușită aplicația, am și eu o vină, o ai și dumneata, dar acum
să ne pierdem firea și să uităm de disciplină?
— Încă o dată, vă rog să mă iertați, tovarășe colonel…
— Poftim Vasiliule, te ascult…
— Deci după cum vă raportam, tovarășe colonel, urmă Vasiliu în
parte satisfăcut că maiorul fusese pus la punct de către comandant
pentru izbucnirile lui ce și le manifesta deseori și în alte împrejurări,
studiind literatura de specialitate și căutând să dăm un caracter
științific hotărârilor noastre, eu am propus și susțin și cu acest prilej
ca să introducem în practica muncii noastre, respectiv a procesului
de instruire cercetarea operațională…
— Mda, consimți colonelul, nu-i rău… Cunosc problema…
— Este o formă de analiză științifică a celor mai diverse activități,
tovarășe colonel, cu aplicabilitate aș spune majoră în domeniul
nostru militar, în care – după cum bine cunoașteți – indicii de
eficacitate maximă urmează să se obțină numai prin schimbări de
metode și nu prin investiții suplimentare. Ce se urmărește prin
aceasta? O chestiune destul de simplă dar, zic eu, de mare
importanță pentru conducerea unității: se urmărește analizarea
unor situații curente, concrete, pentru a pune la dispoziția, de pildă
a dumneavoastră, a comandantului, a șefului de stat major cele mai
bune, cele mai eficace soluții în vederea luării unor decizii juste.
Acum, spuneți dumneavoastră e nepotrivită sau hazardată
propunerea mea?
— Nu, eu nu socotesc nimic hazardat cum spui dumneata, zise
Drăgănescu, dar nu știu cum se poate realiza această propunere.
De pildă, ca să mă lămuresc cât de cât, poți să-mi spui cum se
poate efectua această cercetare operațională?
— Desigur, tovarășe colonel, asigură Vasiliu devenind din ce în ce
mai înflăcărat datorită faptului că intuia înțelegerea comandantului
pentru propunerile sale. Vedeți dumneavoastră, totul se bazează pe
teoria probabilităților, pe acest aparat matematic atât de cunoscut
și atât de vechi, dar care nu și-a găsit eficacitatea cuvenită mai ales
în domeniul nostru militar decât în ultima vreme…
— Bine, dar artileriștii folosesc această teorie a probabilităților…
Așa că…
— O folosesc de bună seamă, dar sfera de aplicabilitate e mult mai
largă, mai cuprinzătoare. De pildă, ca să mă refer la ceea ce ne
interesează pe noi, dumneavoastră ați auzit de teoria jocurilor?
— Da, am auzit. Dumneata ai auzit Cristescule?
— Am auzit de pe la dumnealui, mărturisi rece maiorul, că de câtva
timp numai cu asta mi-a împuiat capul. Și mai sunt câțiva care-l
susțin…
— Teoria jocurilor, tovarășe colonel, urmă Vasiliu tot răsucind în
mână o țigară gata s-o aprindă, este după cum cunoașteți o teorie
matematică a situațiilor de conflict. Mai explicit, este o ramură a
matematicii care are drept scop să determine metodele de alegere a
celor mai bune hotărâri în situațiile de conflict, situații în care se
ciocnesc interesele a două părți ce urmăresc scopuri opuse una
alteia. Deci, prin joc se înțelege orice situație conflictuală reală pe
care trebuie s-o analizăm schematic ca s-o putem înțelege și lua
apoi o hotărâre justă. În ceea ce ne privește pe noi militarii, e vorba
de jocurile strategice…
— Foarte interesant, acceptă colonelul și-i făcu semn lui Vasiliu să-
și aprindă țigara. Te rog urmează…
— Dumneavoastră, tovarășe maior – se adresă el lui Cristescu,
scoțând bricheta și aprinzându-și țigara – ați amintit în ședință de
jocuri de noroc…
— Păi dacă te-am auzit de jocuri?!
— E o diferență substanțială, zise Vasiliu. La jocurile de noroc, să
zicem între doi parteneri, numai întâmplarea determină câștigul,
deci factorul hotărâtor, determinant este întâmplarea, iar jucătorii,
partenerii nu pot influența cu nimic acest rol al întâmplării, pe câtă
vreme în jocurile strategice, mă rog termenul acesta de joc e cam
derutant, deci în jocurile strategice este vorba de un plan de acțiune
conștient al partenerilor, al celor ce iau parte la joc, la conflict, cu
alte cuvinte este vorba deci de-o anumită strategie pe care ei trebuie
s-o calculeze, s-o gândească profund, s-o urmeze ca să ajungă la
un rezultat favorabil…
— Tot profund gândim și noi, tovarășe colonel, interveni Cristescu
parcă plictisit de toată pledoaria lui Vasiliu. Și tot în urma unor
analize științifice, reale luăm hotărâri, așa că…
— Da, dar mă iertați, tovarășe maior, nu se lăsă mai prejos Vasiliu
trăgând cu poftă din țigară, dar aici e vorba de-o gândire
matematică, rațională…
— Haida de! râse maiorul drăcește, cu ochii sclipind de ironie,
vasăzică noi nu gândim rațional! Asta-i bună! Ce ziceți, tovarășe
colonel?
— Cristescule, iar te pripești și dai verdicte, îl opri calm
Drăgănescu. Te rog…
— Mă iertați, dar mă simt lezat tovarășe colonel, mă simt jignit…
— De ce să te simți jignit? întrebă Drăgănescu. Uite, eu nu mă simt
jignit, că în definitiv aici e vorba despre metode în luarea unor
hotărâri. Și eu iau hotărârile. Dimpotrivă, ascult cu atenție, mă
interesează, băiatul ăsta are preocupări interesante, cunoaște
matematică superioară și are și dreptate: azi în conducerea trupelor
trebuie să folosim cele mai noi cuceriri ale științei, cum de altfel în
orice fel de activitate. Așa că nu trebuie să ne simțim lezați, dragă
Cristescule, ci dimpotrivă. Ofițerii noștri studiază, se preocupă,
caută soluții, sunt interesați să găsim cele mai bune metode, cu
cele mai bune rezultate în luarea hotărârilor de luptă. Unul dintre
aceștia e Vasiliu. Cunoaștem pasiunea lui pentru matematică,
pentru știință și pe mine personal spun sincer, mă bucură acest
lucru. Crezi dumneata că trebuie să ne însușim tot ce ne propune
el? Dar îl ascultăm, aplicăm, încercăm, verificăm și dacă rezultatele
sunt altele, iartă-mă, dar nu văd de ce ne-am împotrivi? Dumneata
ești împotriva noului?
— Nu sunt, tovarășe colonel, dar și noul ăsta…
— Află dumneata că noul ăsta duce societatea înainte…
— Știu… cunosc…
— E foarte bine că cunoști. Ia spune Vasiliule, ce propui dumneata?
Ce soluții vrei să adoptăm?
— Tovarășe colonel, zise Vasiliu calm, propun să dăm matematicii
rolul ce i se cuvine în problemele noastre militare, să aplicăm
principiile ei, aparatul ei acolo unde ne poate ajuta cu foarte multă
eficacitate…
— Concret, dragă Vasiliule…
— Vreau să-l ajut pe tovarășul maior Cristescu în pregătirea
aplicației viitoare…
— Pe mine? sări maiorul, făcând ochii mari. Cum să mă ajuți pe
mine?
— Am raportat, vorbi tot calm Vasiliu, să vă ajut în pregătirea
aplicației, în desfășurarea ei, în luarea hotărârilor…
— Ați constatat cumva incapacitatea mea, tovarășe colonel? se
întoarse surescitat maiorul către Drăgănescu. Vă rog să-mi
spuneți…
— Ei, Cristescule, Cristescule! îl dojeni blând colonelul. Tot pripit
ai rămas, viața asta nu te-a învățat nimic. Categoric nimic! Bine,
omule, a vorbit cineva de incapacitatea dumitale? De unde ai tras
concluzia asta? Dacă cineva vrea să te ajute să găsim soluții mai
juste, cu hotărâri mai juste, dacă vrea să-ți dea o mână de ajutor,
o face omul pentru că te consideră incapabil? Dacă de pildă într-o
fabrică se aduc mașini noi care să lucreze după ultimele descoperiri
ale științei, asta înseamnă că până atunci muncitorii, inginerii,
tehnicienii de acolo au lucrat prost?
Cristescu stătea cu capul plecat, asculta și tăcea, mușcându-și
deseori buzele. Își frământa mâinile, încruntat și negru de supărare
că intrase în biroul comandantului cu un aer de superioritate („îl
voi pune la punct pe căpitan, iar colonelul o să-i scoată din cap
„gărgăunii” matematicii!”) și iată totul se petrecuse contrariul.
Părea un învins și trebuia să accepte situația, socotind că nu peste
mult timp practica îi va da lui dreptate și are să se convingă și
colonelul, dureros dar are să se convingă că niciodată inamicul nu
va putea fi învins prin formule matematice… Tactica își are legile ei
de fier pe care nu le poate clinti nimeni și nimic, algebra o fi bună
ea, sau acel calcul al probabilităților, dar nu într-o situație de luptă
unde dușmanul nu se comportă după socotelile tale ci după ale lui,
acționează cum vrea el, te joacă cum vrea el și trebuie să iei hotărâri
rapide, de moment, care nu așteaptă să-ți iese ție ecuația sau tabla
înmulțirii, și-ți dă la cap când te aștepți mai puțin și în locul în care
nici nu te gândești…
— De acord, Cristescule? întrebă într-un târziu colonelul.
— De acord, tovarășe colonel, răspunse maiorul, supus, dar vorba
îi era moale, lipsită de convingere. Aș vrea însă să vă raportez ceva…
— Ce anume?
— În aplicația pe care o pregătim, vreau să cunosc soluția
căpitanului Vasiliu…
— Ce zici, Vasiliule? întrebă Drăgănescu zâmbind. Faci și
dumneata niște propuneri așa cum spune maiorul Cristescu?
— Desigur, tovarășe colonel! acceptă Vasiliu cu hotărâre.
— Bine, am terminat, încheie Drăgănescu. Vă doresc succes. Iar
dumneata Cristescule nu fi cătrănit…
— Nu sunt, tovarășe colonel, zâmbi maiorul ridicându-se și
aranjându-și ținuta. Și chiar dacă par, voi fi vesel altădată… După
aplicație, bineînțeles…
Drăgănescu începu să râdă și întinse mâna celor doi.
— Dumneata, Vasiliule, mai rămâi puțin, ceru colonelul
căpitanului. Avem o chestiune personală de discutat… Te rog ia
loc…
Vasiliu se reașeză în fotoliu. Cristescu luă poziția de drepți, salută
și plecă, cu pasul lui rar, ca de bărzoi, aproape târșindu-și cizmele,
cu umerii puțin plecați ca sub povara unor greutăți nevăzute.
Colonelul îl urmări cu privirea până ce ieși, apoi i se adresă
căpitanului:
— Bun băiat Cristescu ăsta, muncitor, inimos, dar cam
conservator…
— Amorul propriu, tovarășe colonel, zâmbi Vasiliu. Orice om are o
doză de reținere când e vorba să treacă la hotărâri care să-i schimbe
total structura gândirii de până atunci…
— Dar asta este adevărat. Ei, uite de ce te-am reținut, urmă
Drăgănescu parcă puțin încurcat că trebuie să-i spună căpitanului
unele lucruri neplăcute. E vorba despre acea frumoasă vizitatoare
a orașului nostru, cunoștința dumitale…
— Da, ce este cu ea? se arătă neliniștit Vasiliu și mirat întinse gâtul
ca să asculte mai bine. Ce s-a întâmplat?
— Cunoști cu ce scop a venit în orașul nostru, nu?
— Desigur, spuse Vasiliu. Face un reportaj, un film documentar,
vrea să scrie despre cetatea romană…
— Asta o spune ea ca s-o credem noi.
— Și de ce să n-o credem? făcu ochii mari Vasiliu.
— Păi dumneata nu știi care-i adevărata ei identitate?
— Vreți să spuneți că-i trimisa acelui inginer din Viena care m-a
acostat și care…
— Ei, da, da, așa este, întări colonelul.
— Astea-s presupunerile maiorului Simion, tovarășe colonel, zâmbi
calm Vasiliu. Și toate aceste presupuneri nu s-au verificat prin
nimic până în prezent. Dimpotrivă…
— Stai, stai puțin, nu te hazarda…
— Tovarășe colonel, urmă Vasiliu, îmi permiteți să-mi spun părerea
ca om amestecat în această problemă și care chiar după spusele
maiorului Simion sunt cel mai apropiat „obiectivului” lor…
— Da, te ascult…
— Repet este o părere personală și mi-o susțin prin argumente…
— Ia să vedem…
— Este firesc ca organele de securitate, începu el calm, să ia toate
măsurile de rigoare, să-și facă datoria și să intervină prompt atunci
când e cazul, mă rog, chestiuni pe care le știm fiecare dintre noi și
nu e necesar să le mai comentăm. Eu în problema în speță sunt
omul care a trebuit și trebuie în continuare să supraveghez, să fiu
atent, să iau seama, să trag concluziile respective cele mai potrivite
în legătură cu această femeie, care după cum am fost avizat acolo
la Viena și după cum l-am informat și pe maiorul Simion venea aici
să intre cu mine în niște tratative referitoare la proiectul meu, să
caute, dacă socotea de cuviință să-mi sustragă acele planuri, mă
rog, să convină cu mine în privința cedării schițelor și așa mai
departe, lucruri pe care le cunoașteți…
— Da, și?
— Iertați-mă, dar până la ora actuală eu n-am observat la ea
preocupări de acest gen, urmă Vasiliu desfăcând larg brațele a
mirare. Pe cuvânt de onoare dacă am observat ceva! Dimpotrivă,
are o atitudine dintre cele mai angelice… Pare să fie departe de
problemă, nici n-o interesează acest domeniu…
— E un sistem Vasiliule, un sistem dragă băiete, îl dojeni
Drăgănescu, nu fi credul, nu te lăsa prins în plasa pretinsei ei
naivități…
— Tovarășe colonel, nu se lăsă Vasiliu, îmi place să cred că sunt un
om cu fler, că am cum se spune mirosul copoiului, că sesizez ca o
antenă de radar orice mișcare suspectă, mă rog, am înnăscut în
mine simțul acesta al vigilenței. Ei, cu toate astea vă mărturisesc
sincer, n-am observat nimic, nu există niciun indiciu care să mă
pună pe gânduri și să-i pună pe gânduri și pe cei de la securitate…
— Crezi?
— Mie la sută!
— Cu toate astea, uite, ei sunt de altă părere, vorbi cu convingere
Drăgănescu. Ea a descifrat cu ușurință unele schițe ale motorului
de tanc la dumneata acasă, așa este?
— Da, așa este. Are unele cunoștințe, a dat examen la politehnică…
— Mă rog. Apoi și-a făcut de lucru – știi doar – în preajma
tancodromului în câteva dimineți consecutive, fără a se sfii să
utilizeze aparatul de fotografiat, zice-se că o interesau urmele cetății
romane… cunoști chestiunea, nu?
— Da, și?
— În al treilea rând, urmă Drăgănescu, în valiza ei s-au găsit un
inel, „operă de artă”, cum zici că ți-a atras atenția transfugul acela
de la Viena, deci Mona Lisa gravată pe fațeta lui, după asta a avut
câteva convorbiri telefonice suspecte cu un individ ce mișună prin
preajma noului combinat de la Galați, mă rog sunt atâtea indicii
care mă mir că dumneata, cu flerul care spui că-l ai, treci peste ele
cu ușurință…
— Nimic nu e concluziv, tovarășe colonel, se apără Vasiliu. Sunt
ferm convins de acest lucru…
— Bine, realitatea are să te convingă că te înșeli, zise Drăgănescu
cu fermitate. Și ar fi dureros ca unui ofițer al armatei noastre să-i
fie tocit spiritul de vigilență…
Vasiliu prinse a zâmbi, dar colonelul dădu din cap dezaprobator.
— Te rog, Vasiliule să nu iei lucrurile cu ușurință, îl povățui el. Vei
suferi consecințele și încă grave consecințe…
— Nu iau nimic cu ușurință, tovarășe colonel, asigură Vasiliu. V-
am raportat numai un punct de vedere personal în această
problemă, care nu influențează cu nimic tot ceea ce întreprinde
maiorul Simion. Dimpotrivă, îi ascult dispozițiile, continui să mă
aflu în preajma respectivei vizitatoare a orașului, să fiu în compania
ei, să fiu atent…
— Ei, apropo de această companie, îl opri Drăgănescu, pentru asta
te-am chemat să stau de vorbă cu dumneata…
— Vă ascult, tovarășe colonel.
— Sunt informat și nu fără mirare că într-una din serile trecute,
atunci când a fost furtuna aceea, dumneata ai luat masa împreună
cu necunoscuta în camera ei la hotel…
— Cu totul exact, tovarășe colonel. Am indicația chiar să merg cu
prietenia până la intimitate…
— Zău?
— Cel puțin așa am înțeles, asigură din nou Vasiliu. Altfel nu aș
putea pătrunde anumite substraturi care mi se cer dezvăluite…
— Și că în seara respectivă, ajungând acasă ai dat un telefon și v-
ați complimentat reciproc ca doi amorezi ce pun la cale o poveste
de dragoste. Vasiliule, îți atrag atenția, nu te lăsa…
— Dar, tovarășe colonel…
— Îți atrag atenția nu te lăsa târât în niște mreje care-ți pot fi fatale!
vorbi cu seriozitate colonelul. E păcat de dumneata, băiat tânăr,
inteligent să sfârșești într-un mod trist, lamentabil, chiar tragic…
— Mergeți prea departe cu presupunerile, tovarășe colonel…
— Vasiliule, mă știi, sunt omul care înainte de a face un pas mă uit
unde pun piciorul, vorbi patern colonelul. Sunt precaut. Îmi fac
datoria și-ți atrag atenția… Nu lua în alt fel indicația și dezlegarea
dată de autorități de a fi cât mai mult cu putință în compania femeii,
ca un prilej de a da frâu liber unor sentimente ce în cazul în speță
cred că nu-și au rostul…
— Mă iertați, tovarășe colonel, spuse Vasiliu, dar nu înțeleg aluzia…
— Să nu te pună dracu să te îndrăgostești de cucoana asta că ai
pățit-o, să știi!
— Dezertare la inamic, tovarășe colonel! râse Vasiliu și ceru voie să-
și mai aprindă o țigară. Sau prizonier nerecuperabil…
— Tu văd că râzi, dar îți atrag atenția, zâmbi Drăgănescu. Ești un
ofițer capabil și…
— Tovarășe colonel, interveni Vasiliu aprinzându-și țigara, vă rog
să mă credeți că nu tratez lucrurile cu ușurință, cu toate că în
discuția cu dumneavoastră mi-am permis să dau o nuanță de
persiflare problemei. Și nu le tratez cu ușurință tocmai pentru că
sunt conștient de rolul meu în această chestiune și nu vreau să-mi
pătez demnitatea. Însă sunteți de acord cu mine că este o femeie
frumoasă, inteligentă, că…
— Dar cine dracului nu-i de acord cu tine, măi băiatule? sări
Drăgănescu de la locu-i și lovi cu palma în cristalul biroului. Știi că
ești bine! Păi femeia asta a electrizat o întreagă sală de bal, însuși
primarul s-a fâstâcit în prezența ei, ce să mai vorbim, e frumoasă,
a dracului de frumoasă, dar mă rog, tu cunoști istoria spionajului?
îl iscodi el, privindu-l întrebător printre gene. Ai citit câte ceva?
— N-am citit, tovarășe colonel, mărturisi sincer Vasiliu. Am avut
alte preocupări…
— Măi, toate spioanele din lume au fost și sunt inteligente și
frumoase, spuse sigur pe el Drăgănescu. Altfel n-ar putea acționa.
Jumătate din succesul lor, dar ce zic jumătate, cred că șaptezeci și
cinci la sută din succes și-l bazează pe inteligență dar și pe
frumusețe, pe arta de a se face plăcute, atrăgătoare. Dau peste unul
care se pierde cu firea ca tine și gata, problema e rezolvată cât ai
bate din palme! Omul e om, e supus greșelii și când e vorba de-o
zână din astea greșești repede! Al dracului de repede!
— Mda, aveți dreptate, consimți Vasiliu. Dar vream să continui…
— Te rog…
— Sunteți de acord cu mine că nici eu, nici dumneavoastră, nici
chiar maiorul Simion nu ne putem pronunța la ora actuală cu nimic
acuzator împotriva acestei femei, pentru că nu există nicio probă
real concretă care s-o identifice ca pe trimisa lui Grama?
Dimpotrivă, după câte îmi spunea Pandrea și chiar maiorul Simion
anumite date confirmă identitatea ei din București. Și atunci? Ori,
ori?
— Vigilența ne dictează să facem ochii mari, Vasiliule! îl admonestă
colonelul. Așa că…
— Îi facem, tovarășe colonel…
— Anulează orice ispită dacă este, că ispita te duce pe drumul
pierzaniei…
— Îmi permit, totuși să am și eu unele păreri personale, nu se lăsă
Vasiliu.
— Părerile dumitale să nu favorizeze transmiterea sau divulgarea
unor secrete militare sau de stat, urmă Drăgănescu cât mai oficial.
Fii atent! Ți-am mai spus, prudența este mama înțelepciunii.
— Am înțeles, tovarășe colonel…
— Urmează mai departe indicațiile ce le-ai primit, ajută la
elucidarea acestui caz cu râvna care știu că te caracterizează, dar
fii atent la fiecare pas pe care-l faci! Prietenește îți atrag atenția, mai
ales că – îți mărturisesc sincer – țin foarte mult la dumneata, vorbi
Drăgănescu asemeni unui părinte. Ești unul dintre cei mai buni
ofițeri ai unității și mi-ar pare rău să ți se întâmple ceva… Sunt mai
în vârstă, am mai multă experiență în viață decât dumneata, nu-mi
lua sfaturile și temerile în nume de rău sau ca exagerate. Am trecut
prin multe și cunosc multe. Dragostea, iubirea pentru o femeie
duce, într-adevăr la fericire când ea este înțeleasă, dar poate duce
și la pierzanie! Și nu este cazul să-ți pierzi capul în situația pe care
o discutăm… Da?
— V-am înțeles, tovarășe colonel, răspunse respectuos Vasiliu. Vă
mulțumesc…
— Nu uita nici cele ce ți-am spus. Ei, la revedere și am să te mai
chem pe la mine…
Zicând acestea, Drăgănescu îi întinse mâna căpitanului, și Vasiliu
i-o strânse tare, bărbătește, după care, salutând regulamentar se
retrase, călcând cu pasul său elastic, hotărât covorul ce ducea către
ușă.
 11

În aceeași seară, cam pe la orele opt și jumătate, după ce stătuse

până atunci în oraș, Radu Vasiliu se întorcea acasă. Luase masa de
prânz la restaurantul „La nunta Zamfirei” unde Petrică, chelnerul,
cel înalt și slab îl servise cât se poate de repede. Băuse apoi două
sticle de bere și când s-o comande și pe a treia intrase în grădina
restaurantului doctorul Lecuția, tot numai o apă, cu fața aprinsă,
în cămașă și cu haina albă de in pe braț.
— Apăi, no frate, tocma bine că te văd să am cu cine trage o
răcoritoare, spusese el și se așezase la masa lui Radu. Servus, ce
faci?
— Bine, uite mi-am făcut datoria față de stomac…
— Măi, am avut azi două operații ale dracului de parșive, urmase
doctorul ștergându-și fruntea cu batista. La „mobile” o luat foc ceva
acolo și un pompier din ăsta voluntar, neîndemânatic, sărind să
dea ajutor o intrat în flăcări… Apăi l-am tot dichisit vreo două
ceasuri. Numa după aia o vinit un factor poștal cu ulcer… Și la un
ceas când am zis că-s gata o picat unul de la cefereu, ceva acar era,
o fost prins între vagoane… Și dăi, și dăi, uite numa acuma am
scăpat… Ce faci, mă cârtiță? îl prinsese el prietenește pe Radu de
după gât. Cum merje treaba cu mosafira de la hotel? Hai?
Radu începuse să râdă, în timp ce făcuse semn lui Petrică să-i
aducă repede și doctorului un pahar.
— Măi, faină-i mă, urmase Lecuția ștergându-și mereu fața și gâtul
cu batista. A dracului de faină! O fost azi dimineață la mine, o vinit
cu gazetaru-acela slab ca un țâr de-o ajutat-o și i-am dat gheata
ceea albă de ghips jos…
— Da? S-a făcut bine?
— Bine-i mă, acuma poate dănțui cât poftește! asigurase Lecuția.
Mă și te place mă, să fiu al dracului dacă te mint, am cam tras-o
eu o lecuță de limbă, că mă pricep, îs diplomat al dracului și mi-o
zis că „ești bărbat bine”, și pleznește inteligența în tine, că așa
oameni ca tine mai rar și că s-o bucurat că te-o întâlnit și câte și
mai câte, destul să trag concluzia. No, hai să bem!
— Cum mai stai cu amorul doctore?
— Cu amorul? Mă, îți spun, șopti el confidențial și complice
aplecându-se la urechea lui Radu, mai spre sară încolo am o
porumbiță faină la colivie, ce mai, m-am dat dracului! Îs obosit mă,
dar după ce îmbuc ceva, mă duc, fac un duș zdravăn și gata… mă
prezant… la datorie…
— Bravo doctore! Succes!
— Mulțam, mă…
Radu Vasiliu întârziase cu Titus Lecuția vreo două ceasuri, apoi s-
a dus la frizer, după care a intrat la cinematograf să vadă un film
de aventuri, „Comoara lacului albastru” care rulase demult în
București, dar tocmai acum ajunsese în orășelul lor. Ar fi vrut să
treacă pe la mecanicul lui, Vasile Dedițel, să vadă dacă i-a schimbat
simeringul, dar știa că acesta era bolnav de câteva zile de sciatică
și nu se putea băga sub mașină. De la cinematograf, a trecut pe
Strada Mare să mai vadă vitrinele magazinelor, ca omul ce n-are
treabă și nu vrea să se ducă atât de devreme și să se închidă în
singurătatea camerelor sale.
Tocmai se aprinseseră luminile în oraș, când se întâlnise cu
sergentul major Dionisie, ce ieșea atunci din cofetăria „La dolce
vita” însoțit de-un tânăr negricios, scund și îndesat, îmbrăcat într-
un tricou alb și pantaloni bleumarin. Subofițerul era puțin
cherchelit, vorbea cam tare și tocmai vroia să-l sărute pe obraz pe
negriciosul acela, când îl zărise pe căpitan și deodată tresărise ca
electrizat, de parcă l-ar fi izbit cineva în față cu o căldare cu apă
rece.
— Să trăiți, tovarășe căpitan! a îngăimat el în poziția de drepți,
căutând să-și potrivească cascheta pe cap.
— Ce-i cu dumneata, Dionisie? întrebase Radu puțin contrariat de
veselia subalternului său. Pari cam…
— Tovarășe căpitan, permiteți să raportez…
— Ce să raportezi, zâmbise ofițerul, nu vezi că ești… obosit?
— Nu-s obosit, tovarășe căpitan, vorbise Dionisie complet fâstâcit
că tocmai pe el, omul cel mai disciplinat îl întâlnise superiorul său
în situația aceea. A venit cumnatu-meu, fratele nevestii pe la mine,
e meseriaș la „Porțile de fier” și am intrat nițel să ne cinstim, că am
o bucurie mare tovarășu căpitan, zău am o bucurie mare…
— Ce bucurie, Dionisie?
— A rămas nevastă-mea gravidă, gata, acum s-a rezolvat problema,
a fost dimineață la policlinică și a zis doctorița „fetițo ai călcat pe
bec”, da mie îmi convine becul ăsta, știți povestea cu socru-meu, cu
judecata, că a venit cumnatu-meu Stelu, vino-ncoace Stelule – se
întorsese către negricios – și prezintă-te la tovarășu căpitan, știe, a
făcut la marină, în primăvară s-a lăsat la vatră, vino mă-ncoa că
tovarășu căpitan e superioru meu, ce superior, e fratele nostru cel
mai bun și cel mai deștept ofițer din câți le-am zis „să trăiți” în viața
mea, și zic a venit Stelu ăsta și a zis că s-ar fi exprimat socru-meu,
că dacă fii-sa ar avea un copil cu mine, n-ar mai umbla pe la
judecăți, că s-ar face de râs. Auziți, dumneavoastră? Și tocmai azi-
dimineață nevastă-mea s-a dus la policlinică și doctorița i-a zis că
a călcat pe bec…
— Bravo, felicitările mele, zise Radu, o să ai o fată sau un băiat…
— Ce fată, tovarășe căpitan, ce fată, sări contrariat Dionisie, vreau
băieți să facă, patru să facă, un echipaj de tanc, că tanchiști îi fac
pe toți, să fiu al dracului, că mie tancul mi-a plăcut de mic și-n el
vreau să mor. Zău, așa l-am spus și neveste-mii, „Dido, când o fi să
mor, de bătrânețe de bună samă, altfel cum? zic Dido când o fi și-o
fi, cu tancul femeie să mă duceți la groapă, mă legați zdravăn de
turelă și mă duceți!” Da până atuncea mai este, acuma îs vesel, zău
iertați-mă tovarășe căpitan, nu-i felul meu cu restaurantele, de-aia
nici n-am intrat acolo la „Nunta Zamfirei”, am venit aci la cofetărie,
că Stelu ăsta, cunmate-meu e băiat, deștept, zice, hai mă la
cofetărie, luăm câte un coniac, că nu se cunoaște, în cofetărie e
altceva, stai cu prăjitura în față și cu coniacul alăturea, așa făceau
ei marinarii la Constanța și ieșeau bine…
— Numai câte unul ați luat? zâmbi Radu punând mâinile la spate
și privindu-l și pe Stelu care stătea respectuos deoparte parcă
vinovat de toată scena la care asista.
— Ba câte trei mi se pare, tovarășe căpitan, raportez cinstit, zise
Dionisie trecându-și mereu palma peste față, părându-i-se că i se
tot pune o pânză subțire peste ochi. Câte trei. Așa e măi, Stelule?
Da, eu raportez cinstit, nu fac cu băuturi din astea subțiri și gata…
cum am simțit că mă lasă șenila, am zis, „Stelule, cu cântec înainte
marș!”, direcția casa că ne ia Dida la trei păzește! Și am pornit…
— Numai că ați pornit cam fără… cadență…
— Asta așa este, raportez, aveți dreptate, consimți jenat Dionisie,
da vă rog să mă iertați… știți eu nu fac cu băuturi din astea
subțirele… Și am o bucurie… gata, s-a dus dracului felcerul de la
Focșani de-l vrea socru-meu de ginere…
Venise și Stelu, se prezentase respectuos, era complet lucid, îi
ceruse scuze căpitanului pentru cumnatu-său pe care când îl
văzuse că începe să împleticească vorba, plătise și îl scosese afară
din cofetărie, vroind să-l ducă acasă.
— El nu bea de felul lui, tovarășe căpitan, îl scuza mereu Stelu și
am crezut că un mic coniac n-o să-i facă rău. Are și el bucuria lui,
v-a raportat…
— E băiat bun, lasă, nu-i nimic, dar acum luați o mașină, ceva, și
duceți-vă acasă…
— Am înțeles, tovarășe căpitan…
Radu plecase apoi pe stradă către casă, gândindu-se la viața
acestui subofițer, băiat muncitor, destoinic, priceput, săritor la
orice treabă, inimos și în cale afară de disciplinat, iubit de militari
cum nu mai întâlnise altul, care iată, își socotea necazul cu socru-
său încheiat, dar nu pentru asta băuse, atât cât băuse, ci pentru
faptul că avea să aibă un copil sau patru cum dorea el. Desigur,
mâine dimineață Dionisie are să roșească atunci când îl va întâlni,
și are să roșească ori de câte ori o să dea ochii cu el, e un băiat plin
de simțire, cu multă sensibilitate, la locul lui, dar n-o să-i
amintească niciodată, nimic, despre întâlnirea din seara asta în
fața cofetăriei, un fapt accidental care nu-l caracterizează, nu un
asemenea episod trecător din viața unui om face să-ți schimbi
părerea bună pe care ți-ai făcut-o în împrejurări dintre cele mai
diferite.
Se întunecase de-a binelea, către periferie străzile erau acum
tăcute, pustii, rar câte un bec lumina șters caldarâmul cu piatră de
râu. Casele scunde, acoperite cu tablă sau țiglă, răsărite parcă din
verdele grădinilor, cu sălițe sub grinzile acoperite de zorele, aveau
ferestrele luminate, oamenii se pregăteau de culcare, ici-colo se mai
zbenguiau copii prin curțile bătătorite, pe sub bolțile vitei de vie sau
ale caișilor și gutuilor. Radu mergea agale, fără să se grăbească, se
gândea la cele discutate de dimineață în ședința de analiza
aplicației, apoi la conflictul cu maiorul Cristescu, la conversația cu
colonelul Drăgănescu în privința lui Auris, Desigur, comandantul
avea dreptate, era și de datoria lui să-i atragă atenția, nimeni nu se
supăra pentru asta, dar tot la fel de adevărat era și faptul că și el,
Radu, poate în controversă cu presupunerile lui Simion, putea avea
părerile lui, bazate așa cum a și spus colonelului pe niște
argumente. Să nu se îndrăgostească de ea? Pentru ce? Pentru
faptul că este o spioană în slujba unor străini! Dar poate cineva s-
o acuze până acum de așa ceva? Bineînțeles, trebuie să fie prudent,
atent, să nu forțeze lucrurile, nu-i va spune niciodată că o place,
sunt niște sentimente intime, personale, din capul locului a acuzat-
o pentru presupusa ei îndeletnicire, dar, oare nu poți iubi o astfel
de femeie, dorind din inimă s-o salvezi, s-o știi cinstită, sinceră, cu
conștiința curată? Din prima clipă, văzând-o cât e de frumoasă și
de inteligentă, cât e de atrăgătoare și cu cât farmec se face plăcută,
admirând-o și iubind-o în tăcere, el o blamase pentru postura
mascată în care apăruse în oraș, pentru ceea ce avea să întreprindă
la ordinele unor stăpâni pe care poate nici nu-i cunoștea. „Ei, dacă
totul n-ar fi decât o falsă presupunere? Dacă totul n-ar rămâne
decât un simplu coșmar? Dacă totul nu s-ar rezuma decât la o
simplă coincidență?”
Gândind astfel, Radu ieși din oraș și se îndreptă spre cele câteva
blocuri ce se înălțau nu departe pe câmpul pe care altădată, cu
câțiva ani în urmă își instruise primii ostași la venirea în noua
garnizoană. Mai toate ferestrele apartamentelor erau luminate și
decorul era feeric, splendid; zeci, sute de constelații pâlpâiau în
bezna întinsă ca un panopticum de catifea neagră, peste liniștea
câmpului, cu iarba încă încinsă de arșița de peste zi. Un șir de
becuri înălțate pe stâlpi metalici marcau aleea asfaltată ce ducea
într-acolo. Curând, Radu ajunse sub lumina lor și își privi ceasul
de mână. Era aproape ora opt și jumătate.
Când ajunse în fața blocului său, rămase deodată locului foarte
surprins. Desluși silueta mașinii sale în lumina difuză a becului de
la intrarea principală. Caroseria, parbrizul, barele nichelate
sclipeau reflectorizant de parcă atunci limuzina fusese scoasă din
fabrică. „Ce-i cu mașina mea?” se întrebă el și grăbi pasul. „Doar
am lăsat-o în curte la nea Vasile acum două zile… Să-i fi montat
simeringul și a adus-o? Bine, dar Florina mi-a spus că taică-său e
încă bolnav și nu poate lucra… Și chiar dacă ar fi pus simeringul,
de ce oare nu mi-a dus-o la garaj? Avea cheile de acolo…”
Apropiindu-se, Radu zări în mașină, la volan, capul unei femei cu
părul lung, puțin aplecat, cu tâmpla sprijinită în palme. Părea că
dormitează sau stă gânditoare.
— Ei, ce surpriză! exclamă Radu deschizând larg portiera din față.
Ce faci, domnișoară?
Leny tresări și întoarse brusc capul, mai mult speriată. În același
timp, întinse mâna, răsuci ușor butonul nichelat și reduse
tonalitatea radioului din bord la minimum.
— Ascultai radioul? întrebă Radu și se așeză lângă ea pe scaunul
tapisat în piele. Ce este? O piesă de teatru? A, da, „Scrisoarea
pierdută”…
— Da, „Scrisoarea pierdută”, confirmă fata puțin emoționată și
fâstâcită de parcă fusese trezită dintr-un somn. E pe sfârșite… Am
deschis radioul acum o oră și ceva, începuse deja și, prinsă de
acțiune, uite că nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul…
Totdeauna savurez piesa asta cu plăcere…
— Cum, de o oră și mai bine aștepți aici? se miră Radu și-și privi
interiorul mașinii de parcă ar fi vrut să mai descopere pe careva ce
i-ar fi ținut de urât fetei. Cum asta?
— Mi-ați promis o plimbare, nu? întrebă Leny zâmbind și-și trecu
mâna prin păr îndepărtându-l de pe frunte.
— Da, am promis…
— După-amiază m-am ținut de tata și nu l-am lăsat până ce nu v-
a reparat mașina, nu știu ce avea acolo sub motor, că m-am uitat
și tot nu pricep nimic…
— Simeringul de la distribuție…
— Da, cam așa ceva, l-am auzit vorbind.
— Și?
— Și după ce a terminat treaba a adus mașina până aici, oprindu-
se de două, trei ori pe drum să vadă dacă mai curge ulei. V-a căutat
sus dar nu erați și atunci i-am spus să lase mașina și cheile că am
să vă aștept eu să v-o dau în primire. L-am prevenit însă că e posibil
să vă însoțesc și într-o plimbare în afara orașului să controlăm la
drum lung reparația ce a făcut-o…
Plecă fruntea, parcă rușinată de năstrușnica ei propunere, ocolind
privirea zâmbitoare a lui Radu.
— Și ce a zis nea Vasile?
— A zis că dacă plecăm să trecem pe acasă și să-l anunțăm și pe
el… I-a părut rău că nu v-a găsit, știa ca întotdeauna după-amiezile
sunteți acasă…
— Da, așa este, dar uite, se scuză Radu, m-am luat cu una, cu alta
și am întârziat. Dacă știam că mă aștepți aici, zău că lăsam totul
baltă și alergam acasă…
— Pentru mine?
— Da, pentru dumneata…
Leny plecă iarăși fruntea sprijinind-o de ebonitul volanului și
rămase câteva clipe tăcută, gânditoare, mângâind cu mâna
butoanele și ceasurile din tabloul de bord, evidențiat de o lumină
verzuie, odihnitoare, mult estompată. Desigur, îi plăcea că era în
atenția acestui bărbat drăguț care o curta discret, știa acest lucru
și la rându-i simțea că are ceva deosebit pentru el, niște sentimente
de dragoste pe care nu le intuise până la această vacanță – iată de
pildă spune că ar fi lăsat totul baltă, orice treabă în oraș și ar fi
alergat acasă s-o întâlnească, dar… i se părea totul de domeniul
fantasticului, al irealului, nu se considera o fată chiar atât de
interesantă, de frumoasă, de fascinantă încât să-l preocupe pe un
bărbat de factura căpitanului Radu Vasiliu care, în mod cert a
întâlnit în viață femei cu mult mai mult farmec decât ea. De când
venise de la București, de la facultate și până în preziua balului
nutrise speranța, începuse să viseze o dragoste frumoasă între ei
doi, plină de romantism, da, era o fire romantică, admira poezia,
mai ales poezia erotică, plină de subtilități afective, el îi dăduse
poate conștient sau nu, dar îi dăduse în fiecare zi cantități infime
din licoarea acelei speranțe ce-i încălzea inima și-i umplea sufletul
de fericire. Deodată însă a apărut femeia aceea cu ochi tulburători,
verzi, ca apa mării dimineața, ca smaraldul luminat de soare, cu
trup seducător și mers ușor ca de balerină, s-a așezat la masa lor,
acolo la bal, și ea l-a observat atunci pe Radu că se pierduse cu
totul, că devenise stângaci în gesturi, el bărbatul inteligent, versat
și sigur pe el într-o discuție, acum se bâlbâia ca un școlar în fața
unui temut profesor, nu-și mai găsea astâmpăr, era mereu
preocupat de ceva și ea, Leny, socotise că prezența ei nu-l
favorizează, dureros, dar luase ea inițiativa și se scuzase că e
obosită și trebuie să plece. El o condusese acasă, căutase să fie mai
departe tandru, atent, dar acum totul era de circumstanță, ea
intuia acest lucru, îl intuia perfect, căutase să joace teatru, să pară
că nu a observat nimic, dar actorul din ea o trădase, îi trădase
nepriceperea în a trăi și a masca falsele sau realele drame ale vieții.
Apoi nu trecuse mult și el revenise din rătăcirea aceea a lui, așa a
înțeles ea că fusese doar o rătăcire, pentru că el redevenise cel
dinainte, cuprins de aceeași afecțiune și atenție cu care-l
cunoscuse. Nu, nu-l înțelegea, nu putea pricepe ce se întâmplase,
dar nici nu vroia să înțeleagă, trăia totul ca un vis frumos și visele
frumoase, socotea ea, nu e bine niciodată să le analizezi, să le cauți
geneza în viața de fiecare zi, lasă-le să fie visuri pentru că ele îți
sunt întotdeauna alean în clipele de cumpănă…
Da, îl așteptase aci în mașină și poate l-ar fi așteptat întreaga
noapte, bucuroasă, fericită pentru acea reîntoarcere a lui pe care i-
o citise în ochi în ultimele zile. Mugurii speranțelor ei de iubire –
poate că el nu știe cum iubește o fată la optsprezece ani! –
încolțiseră, căpătaseră contur, se arătau frumoși în lumina
soarelui, aveau să rodească…
Radu stătea acum lângă ea și o privea tăcut, o lăsase într-adins să
fie cufundată în gândurile ei, cu capul pe volan, îi înțelegea
frământările, știa că-i dăduse acele speranțe, doar el căutase să i le
dea, o plăcuse de cum venise în vacanță, nu numai atât, dar îi
spusese că fusese surprins de frumusețea ei, de felul cum primul
an de studenție făcuse din fetița inocentă o domnișoară al cărei
parfum de adolescentă fascina, tulbura. O întâlnise în câteva
rânduri, se plimbase alături de ea prin parcul orașului, pe Strada
Mare. O dată fuseseră la cinematograf, stătuseră după aceea seara
pe o bancă în parc și contemplaseră firmamentul sclipind de stele,
încercând să încropească versuri, epigrame, râzând, amuzându-se
fiecare de stângăcia acelor creații ad-hoc, plecase mai apoi în raliu,
se întorsese, o întâlnise din nou, dar a venit balul și odată cu balul
frumoasa necunoscută care nu i-a mai dat clipe de liniște. Ce să
facă? De o parte această fată cu trupul firav, cu părul ca noaptea
și ochi de cărbune, naivă, rezervată, cuminte, cu romantismul și
candoarea ei adolescentină, cu surâsul inocenței pe buze și privirea
veșnic rătăcitoare, temătoare, căutând sinceritate și adevăr,
așteptând florile dragostei să-i mângâie și să-i bucure prima iubire;
de cealaltă parte Auris, femeie în adevăratul înțeles al cuvântului,
născută parcă numai pentru dragoste, pentru iubire, pentru clipe
de extaz și fericire, trecută prin experiența vieții, cunoscându-și
valențele frumuseții, conștientă de magia privirilor ei și a felului
cum buzele-i știu să șoptească cuvinte de alint și mângâiere…
Fără să-și dea seama, Leny apăsă clacsonul și tresări speriată.
Tresări și Radu și amândoi, treziți din beția gândurilor începură să
râdă.
— Am greșit, se scuză ea ca un copil. Nu știam că pârghia asta e
clacsonul…
— Nu-i nimic, zise Radu și-o învălui tandru cu privirea ochilor săi
căprui. Nimeni nu doarme la ora asta… E prea devreme…
— Cât o fi ceasul?
— Este nouă fără douăzeci. Uite, este ceas și aici la bord…
— A, da, aveți dreptate. Nu l-am observat… Credeam că-i
kilometraj…
— Kilometraj? râse Radu în hohote și începu să râdă și Leny. Ce,
mașina mea merge numai cu doisprezece kilometri pe oră? Nici cea
mai celebră rablă de acum 70 de ani n-a mers cu atât pe oră!
— Nu, nu mă pricep și gata, conchise fata ca o scuză. Puteam să
zic că-i termometru…
— Mai grav! râse să se prăpădească Radu.
Făcură haz câteva minute în șir, după care Radu o întrebă pe fată
dacă socotind că nu este târziu, vrea totuși să facă o plimbare cu
mașina.
— Să lăsăm pentru altădată, zise Leny. Acum este târziu. Da?
— De acord, consimți Radu. Atunci mă duc numai pentru câteva
clipe sus, în apartament, să-mi iau permisul de conducere din
birou și te duc acasă…
— Bine, aștept…
El coborî și Leny îl urmări cum cu aliura lui de sportiv aleargă,
sărind balustrada de la intrarea blocului, deschizând larg ușa mare
de sticlă. Se sfârșise piesa de teatru și manevrând butonul
aparatului de radio, plimbă de la un capăt la altul al scalei acul
posturilor, încercând să găsească undeva o transmisie de muzică
ușoară. Tocmai descoperise o astfel de transmisie și încerca să
stabilizeze postul, când îl văzu pe Radu înapoindu-se în goana cea
mai mare, mai-mai să se prăvale peste portiera mașinii.
— Ce-i, ce este? întrebă fata speriată, cu palma pe piept, să-și
astâmpere bătăile inimii. Ce s-a întâmplat?
— Vai, e groaznic! zise Radu și urcându-se în mașină se prăbuși pe
scaun, alături de ea, cuprinzându-și capul în palmei E groaznic…
Fata îl observă că avea fața complet transfigurată, ochii aproape
ieșiți din orbite, iar buzele prinseseră să-i tremure de parcă fusese
cuprins de friguri.
— Domnule Radu!
— În fața ușii apartamentului meu, un om mort, șopti el. Trebuie
să anunț Miliția…
În aceeași clipă, fata dădu un țipăt și căzu cu capul pe volan, dar
Radu o luă imediat în brațe și încercă s-o liniștească, în timp ce-o
trăgea încet la o parte să poată porni mașina.
Ceasul din tabloul de bord arăta orele douăzeci și patruzeci și cinci
de minute…
 12

În acest timp, pe șoseaua către Ploiești, Citröen-ul alb-albastru

condus de Auris gonea nebunește, înghițind kilometru după
kilometru cu o viteză uluitoare. Femeia, îmbrăcată într-un tricou
sport alb, cu pantaloni tot albi, stătea de aproape trei ore la volan,
dar se vede treaba că lungul drum n-o obosise în niciun fel,
experiența îndelungatelor călătorii în țară și străinătate spunându-
și acuma cuvântul. Se lăsase noaptea de cum ieșise din București,
aprinsese farurile și fasciculele de lumină despicau întunericul în
două, dezvăluind ca-ntr-un film derulat cu repeziciune șirul
copacilor și al caselor ce mărgineau șoseaua asfaltată destul de
largă. Radioul deschis, instalat în caseta bordului emitea o muzică
de jazz, explodantă și chinuitoare. Enervată, răsuci butonul, plimbă
repede acul pe scală și găsi un post a cărui muzică de cameră
reconfortantă, ușor nuanțată o delecta. Întâlnea mașini de toate
tipurile, venind dinspre Ploiești sau Brașov, în urmă se înșiruiau
altele, dar din aceasta niciuna n-o putuse depăși. Barem până să
intre în București atât se ținuse în trena ei o autosanitară venindu-
i până la câțiva metri în spate, dar fără s-o poată întrece, încât dacă
la început se enervase de această ambiție a șoferului – pesemne
omul gonea că avea vreun accidentat pe targă – până la urmă
începuse chiar să se amuze și-i făcuse semn s-o ia înainte. Dar se
vede treaba că omul se simțea bine în umbra ei pentru că nu vroia
s-o depășească. Pesemne că șoferul de pe autosanitară gândise, ca
orice șofer, că totdeauna când ai pe cineva în față, care merge în
regimul tău de viteză, parcurgi drumul mai în siguranță, calea
fiindu-ți deschisă, fără niciun pericol.
Se întunecase când intrase pe străzile aglomerate ale
Bucureștiului. Autosanitara se pierduse, intrase probabil la vreun
spital, dar de pe la aeroportul Băneasa un alt ambițios șofer,
conducând o mașină de depanare a întreprinderii „Ciclop” vroia
parcă să nu se lase mai prejos decât acela de pe ambulanță. Gonea
de parcă dansa pe șosea, strecurându-se cu o abilitate demnă de
invidiat printre șirurile de mașini ce le ajungea din urmă, căutând
cu orice preț să nu lase pe nimeni înainte-i. Șoferul era de-o
comportare condamnabilă și privindu-l când și când în oglinda
retrovizoare, Auris îi dezaproba total maniera de a conduce,
gândind că din nesăbuința și grozăvenia unuia și altuia ca el, care
cu o mașină de factură medie vrea să se țină în același regim de
viteză de pildă cu un Citröen, se întâmplă destul de des accidente
care sunt trecute cu ușurință pe seama fatalității.
Ajunse, în sfârșit, în comuna Săftica, încetini viteza, și apropiindu-
se de kilometrul 24 semnaliză că virează la dreapta, după care intră
în curtea restaurantului-grădină. Sub copertinele de celuloid
galbene și verzi sau sub coroanele pomilor, la mese, era destul de
multă lume pentru ora și locul acela îndepărtat de Capitală. Pe
estrada feeric luminată o formație de muzică ușoară, compusă din
patru tineri pletoși în mijlocul cărora își etala umerii goi și coapsele
dezgolite o mulatră, delecta consumatorii, chitarele lor făcând un
zgomot asurzitor.
Auris parcă mașina în rând cu celelalte turisme, încuie și când să
plece să ocupe o masă, intră în curte și mașina de la „Ciclop” care
trase alături. Se dădură jos doi tineri în salopete albastre și o fată
subțirică și cam sfioasă. Se scuturară de praf, se pieptănară
îndreptându-și hainele pe ei, după care unul, trecând pe lângă
Auris și fără s-o bage în seamă, se adresă celei ce-i însoțeau:
— Hai Tanțo și nu mai face mofturi, bem o bere și gata! Sau vrei să
te lăsăm în drum!
Auris nu știa care dintre ei este șoferul, ar fi vrut să-i dea câteva
sfaturi prietenești în privința felului cum trebuie să conduci mașina
pe-o șosea aglomerată, și mai ales noaptea, dar își zise că nu e cazul
să intre în vorbă cu niște necunoscuți, ca femeie singură și în
locurile acelea. Așa că fără să-i privească, aranjându-și puțin
coafura, se duse și ocupă un loc la o masă mai retrasă, departe de
zgomotul orchestrei și de privirile unora și altora care și începuseră
să întoarcă capul după ea.

La ora aceea, maiorul Simion stătea în biroul său, pufăia liniștit din
pipă și citea cu multă atenție declarațiile unor pădurari și vânători
în legătură cu doi turiști străini, un bărbat și o femeia amândoi
destul de în vârstă care cu trei zile în urmă spuneau că se
rătăciseră cu mașina și ridicaseră cortul de campare nu departe de
tancodromul regimentului în marginea unui crâng des și umbros.
Bineînțeles că fuseseră sfătuiți să-și mute tabăra provizorie, numai
de-o noapte, în alt loc, acolo nefiind teren de camping și cei doi cu
exagerate și repetate scuze plecaseră, dispărând totalmente din
zonă. Pesemne că speriați gândiseră să se ducă cât mai departe de
locurile acelea.
Într-un colț, pe cristalul biroului, sub conul de lumina al unei lămpi
cu abajurul albastru se afla un mic aparat de radio emisie-recepție,
în carcasă metalică, argintie, de-o construcție specială, ale cărui
cadrane se aprindeau și se stingeau la intervale scurte.
Simion tocmai vroia să ducă ceașca de cafea la gură, când un
zumzet insignifiant și un beculeț roșu clipind intermitent îi atraseră
atenția. Întinse mâna, apăsă un buton de ebonită neagră și îndată
se auzi vocea locotenentului major Pandrea, venind de undeva din
eter:
— Flamengo! Flamengo! Flamengo! recepție…
— Colibri… Colibri… Colibri… ascult…
— Avionul a aterizat la douăzeci și șase, punctul douăzeci și patru.
Pilotul așteaptă… recepție. Revenim.
— Bine! zise Simion și apăsă butonul de ebonită neagră, clipă în
care se stinse complet și beculețul roșu. Duse apoi ceașca de cafea
la gura, sorbi zgomotos câteva înghițituri după care începu să
pufăie liniștit din lulea, slobozind rotocoale de fum spre tavan, ca o
locomotivă sub presiune, Calm, deschise apoi un dosar în care se
afla caroiată harta țării și cu un creion roșu, urmărind șoseaua
București-Ploiești însemnă cu un cerc punctul Săftica de la
kilometrul douăzeci și patru, închise dosarul și-l puse alături peste
un vraf de hârtii, stând o clipă cu palma deasupra lui, gânditor,
meditativ, privind contemplativ un punct în colțul camerei. „Deci
aici este locul de întâlnire stabilit telefonic cu respectivul ce vine
dinspre Galați, își zise el. Important este acuma să nu le scape
băieților nimic de sub observație… Orice amănunt cât de mic are o
însemnătate enormă…”
Vru să sune secretara să-i spună să ia ceașca de cafea, dar în clipa
aceea soneria telefonului zbârnâi prelung, și ridică receptorul:
— Ce-i Teodora? întrebă el cu glasul răgușit.
— Căpitanul Minor de la Miliția-oraș cere insistent să vorbească cu
dumneavoastră…
— Bine, fă-mi legătura și pe urmă vino să iei ceașca de cafea de
aici…
— Mai fac una?
— Nu, e de ajuns. A fost excelentă, mulțumesc…
Apăsă apoi butonul aparatului telefonic și zise:
— Aici maiorul Simion. Ascult…
— Să trăiți, tovarășe maior, auzi în receptor un glas repezit, aproape
alarmant, la telefon căpitanul Minor de la Miliția-oraș, vreau să vă
raportez o chestiune urgentă…
— Poftim, spune…
— Acum câteva minute a venit la mine căpitanul Radu Vasiliu, îl
cunoașteți, și mi-a relatat că în fața ușii apartamentului său a găsit
un om mort… Cum pe căpitanul Vasiliu l-am văzut deseori
umblând cu străina aceea care bănuiesc că vă interesează, am
socotit că e bine să vă invit și pe dumneavoastră la fața locului, la
o primă anchetă…
— Când a descoperit cadavrul? întrebă maiorul pufăind mai
departe calm din lulea.
— La ora douăzeci și patruzeci și cinci de minute. A vrut să intre în
apartament și în întuneric, pe palier, în fața ușii a dat peste el…
Zice că-i un om pe care nu-l cunoaște.
— Bătrân?
— Nu și-a putut da seama. Era întuneric iar lumina n-a aprins-o…
— Era singur când a descoperit victima?
— Singur…
— Bine, conchise Simion, eu nu pot veni că am de rezolvat o
problemă importantă, dar te rog fă dumneata cercetările de rigoare
și apoi mă informezi și pe mine.
Zicând acestea lăsă receptorul în furcă și apăsă soneria de sub
tăblia biroului. Intră secretara și rămase în pragul ușii.
— Tovarășa Teodora, să vină căpitanul Sasu la mine. Urgent…
Nu termină bine vorba, că aparatul de radio emisie-recepție de sub
conul de lumină al lămpii de birou începu din nou să-și clipească
beculețul roșu și să zbârnâie înfundat, cu intermitență. Repede,
Simion apăsă butonul de ebonită neagră și ascultă cu urechea
îndreptată spre difuzor:
— Flamengo! Flamengo! Flamengo… recepție…
— Colibri… Colibri… Colibri… ascult.
— Acum două minute s-a produs și aterizarea a doua. Vizibilitate
bună. Totul în regulă. Recepție…
— Continuați observarea aerodromului. Raportați decolările,
încărcătura, traseul, ora… Terminat!

Ajunse în fața blocului, cele două mașini, a căpitanului Radu

Vasiliu și a Miliției opriră la prima intrare. Radu coborî, iar Leny
rămase să aștepte, cu capul rezemat de parbriz, puțin amețită,
surescitată, stăpânită de teamă și neliniște. Era încă sub impresia
celor descoperite de Radu și parcă un cerc de fier îi strângea cu
insistență tâmplele, gata să-i sfarme țeasta capului. Tremura ca
cuprinsă de friguri, inima îi bătea cu putere și o senzație de vomă o
încerca când și când sugrumându-i răsuflarea.
— Te rog să te liniștești, îi spuse Radu mângâindu-i fruntea și părul.
Nu-i nimic… nu te gândi la nimic…
— Aș vrea să mă duc acasă, șopti ea cu glasul stins. Simt că mi-e
rău…
— Nu se poate, zise Radu, deocamdată nu se poate. Căpitanul
Minor de la Miliție a spus să aștepți puțin… Ești unul din martorii
prețioși…
— Nu știu nimic… nu cunosc nimic… n-am văzut nimic…
— Bine, înțeleg, dar așteaptă. Am să mă întorc îndată. Pune radioul
să cânte, are să-ți treacă vremea mai ușor…
Leny nu răspunse, rămase tăcută, cu capul rezemat mai departe
de parbriz. Radu închise ușor portiera mașinii și alergă spre ușa de
la intrarea blocului. Căpitanul Minor, un ins slăbuț, brunet, însoțit
de un bărbat înalt, tânăr, pe nume Albuleț, procurorul de serviciu,
de un medic în vârstă, puțin adus de spate, un plutonier de miliție,
Lascu, și un fotograf cu o întreagă aparatură spânzurată de gât,
așteptau.
— Mă iertați, se scuză Radu deschizându-le larg ușa blocului.
— Nu face nimic, zise Minor. Ați spus domnișoarei să aștepte, nu?
— Da, i-am spus…
Aprinseră lumina și urcară treptele de piatră la primul etaj. Aproape
de palier se opriră cu toții și scena li se înfățișă în toată grozăvia ei.
Un om bătrân, neras de multă vreme, cu obrazul scofâlcit și brăzdat
de cute adânci, numai într-o cămașă zdrențuită și pantaloni de doc,
cu urme de cărămidă pe ei, desculț, cu tălpile murdare și crăpate,
era prăbușit pe palier cu capul în ușa apartamentului lui Vasiliu,
cu picioarele spânzurând pe prima treaptă. O mână o avea sub el,
cealaltă înălțată pe tăblia ușii de parcă ar fi vrut să se agațe de ceva
în disperarea dinaintea morții. Din tâmpla dreaptă, de sub părul
cânepiu căzut pe frunte se scurgea o urmă de sânge ce se prelingea
pe obraz și bărbie, către colțul gurii.
Ambele uși, cea de la apartamentul lui Vasiliu și al familiei
Pătruțescu erau închise. În jur nicio urmă.
— Ați umblat cumva la ușă, ați pus mâna pe clanță? se interesă
căpitanul Minor întorcându-se către Vasiliu.
— Nu, n-am pus mâna pe nimic, răspunse Radu venind mai
aproape. Cadavrul l-am văzut în timp ce urcam scările și m-am și
întors la mașină…
— Cine locuiește în apartamentul de vizavi?
— Inginerul Pătruțescu cu soția.
— Acela de la fabrica de mobile?
— Da…
— Câte etaje are blocul?
— Parter și trei etaje…
— Nu știți cine locuiește în apartamentele la care duce această
scară?
— Diverse familii, răspunse evaziv Radu. Nu prea le cunosc, eu
sunt mai rezervat. Știu numai că mai toți sunt plecați în concediu…
E vară și știți cum e vara…
— Oare e posibil ca nimeni dintre locatari până la dumneavoastră
să nu fi descoperit cadavrul? întrebă căpitanul Minor privind pe
scară în sus. Să nu fi coborât și să nu fi urcat nimeni?
— Dacă nu sunt oamenii pe acasă, e foarte posibil, își dădu Radu
cu părerea.
— Dumneavoastră ați descoperit cadavrul la orele douăzeci și patru
și cinci, nu?
— Exact, confirmă Vasiliu.
— Cât timp a trecut de la deces, tovarășe doctor? se întoarse Minor
către bătrânul medic care stătea deoparte și aștepta.
— Să se termine fotografierea și vă spun imediat, zise el privind cum
fotograful, ajutat de plutonierul de miliție trăgeau clișeu după clișeu
din diferite poziții și unghiuri cu o repeziciune uimitoare. N-am voie
să mișc cadavrul…
Îndată ce blițul încetă să mai clipească, bătrânul medic se aplecă și
începu examinarea celui decedat. În acest timp, plutonierul Lascu,
în mână cu o lanternă puternică, cerceta totul în jur, plimbând
fasciculul de lumină pe pereți, pe cimentul palierului, pe treptele ce
urcau la etajul următor.
— Tovarășe căpitan, urme de sânge aici! zise subofițerul către
Minor și arătă câteva pete roșii năclăind colțul balustradei de lemn
lustruit ce mărginea treptele.
— Atât?
— Deocamdată atât…
— Fă măsurătorile. Ei, ce spuneți, tovarășe doctor?
— Tovarășe căpitan, victima a sucombat acum un ceas, nu mai
mult. Cred că atac de cord. Autopsia va decide însă exact…
— Și sângele de pe balustradă?
— Luăm o probă. Cred că e al victimei…
— Lovitura de la tâmplă e singura sau mai are și altele?
— Singura…
— Cauza?
— Corp tare. Dacă grupa de sânge corespunde cred că omul s-a
lovit în cădere de colțul balustradei și apoi s-a prăbușit aici lângă
ușă…
— Dacă nu?
— A fost atacat de cineva. Mă rog, zise calm doctorul, meseria
dumneavoastră, constatați, căutați și-l descoperiți pe ucigaș. Cred
însă că e aceeași grupă de sânge. Câțiva stropi picurați pe ciment,
iată duc către cadavru…
În acest timp, ușa apartamentului inginerului se deschise și în
prag, alarmată de vocile de pe palier, apăru doamna Pătruțescu, cu
părul răvășit, numai într-un capot de casă, de mătase, în linii roșii
și albe, în picioare cu papuci tot de mătase, galbeni cu ciucuri verzi.
Capotul descheiat, îmbrăcat pesemne în grabă, lăsa să i se vadă
sânii și coapsele bronzate de soare.
— Vai, scuzați! zise ea roșind, văzând atâta lume și strângând cu
gesturi repezi capotul în jurul trupului vru să se retragă. Am auzit
vorbă și credeam…
— Nu, vă rog să nu închideți, zise căpitanul Minor și făcu un pas
către ea. Sunteți doamna Pătruțescu?
— Da, eu în persoană, răspunse ea cu glasul pierit, neștiind ce vrea
milițianul de la ea. Ce este, ce s-a întâmplat?
— Sunteți demult acasă?
— Toată după-amiaza am stat acasă…
— N-ați ieșit deloc?
— Nu…
— Nici n-a venit nimeni?
— Nu…
— Ați auzit vreun zgomot pe palier?
— Vai! dădu doamna Pătruțescu un țipăt atât de sfâșietor că
întregul bloc hăui ca o peșteră. Un om… arătă ca printre cei ce
înconjurau cadavrul. Mort…
Leșină și căzu în brațele lui Minor care o prinse repede și căută s-o
ducă în apartamentul ei.
— Căpitane Vasiliu, te rog ajută-mă, ceru el. Încet, să n-o tulburăm
mai rău…
Minor și Vasiliu, purtând-o mai mult pe brațe, duseră femeia în
dormitor și o întinseră pe divanul-studio, al cărui cearșaf era răvășit
și perna mototolită. Pe o măsuță, alături, se vedea o sticlă de vin
trei sferturi, două pahare, câteva farfurii cu gustări, resturi de
pâine.
Din baie, aranjându-și gulerul cămășii peste cel al hainei de in alb,
apăru și doctorul Lecuția, roșu la față, cu părul cărunt, lins,
proaspăt pieptănat. Rămase înmărmurit de cele ce vedea, stană de
piatră nu alta, încurcat și fâstâcit.
— Ce este, ce s-a întâmplat? întrebă el cu glasul tremurat privind
în toate părțile. Ce-i cu tine, Răducule?
— A leșinat doamna Pătruțescu, zise Vasiliu în timp ce punea femeii
comprese cu apă rece pe frunte. A ieșit în ușă și…
— Și ce-o fost la ușă?
Vasiliu îi povesti în câteva cuvinte întâmplarea de pe palier.
— Ei, că asta-i bună! făcu el plin de uimire și vru să se ducă să
vadă personal despre ce-i vorba. Uite, dom’le ce chestie!
— Un moment, tovarășe doctor! îl opri Minor punându-i mâna pe
umăr.
— Da, mă rog, ce este?
— De cât timp vă aflați dumneavoastră în acest apartament?
— Faceți anchetă?
— Da, e necesar, nu? răspunse politicos Minor. De aceea suntem
aici…
— Da, desigur, e necesar, consimți Lecuția și scoase batista să-și
șteargă fruntea de sudoare. Apăi eu am venit pentru o
consultațiune la doamna, că-i cam slăbuță și cu amețeli… M-o
rugat cam demult, dar n-am avut timp… Așa ceva, în particular, ca
între prieteni, înțelegeți…
— Am înțeles de cum am intrat, zâmbi abia schițat Minor privind
cele de pe masă și patul răvășit, n-are importanță consultația,
deocamdată vreau să știu când, la ce oră ați venit dumneavoastră
aici?…
— Apăi, stai să-mi aduc aminte, zise Lecuția și trecându-și palma
peste frunte privi în tavan. Uite, am fost cu prietenul Vasiliu la o
bere la „Nunta Zamfirei”, apăi m-am dus până acasă să fac o baie…
Cam cât era ceasul, mă cârtiță când ai plecat tu? Că după aia eu
n-am mai stat mult…
— Vreo patru și jumătate, răspunse Radu care continua să stea la
capul femeii și să-i facă aer cu batista umezită.
— Așa, cam pe atunci, zise și doctorul Lecuția. Ei, până am ajuns
acasă, până am vinit aicea, să tot fi fost orele șase după prânz…
— Deci n-ați venit mai târziu?
— Nu, cam pe la ora aceea.
— Ați observat ceva deosebit pe scări, pe palier? V-ați întâlnit cu
cineva…
— Nu, cu nimeni…
— Bine, tovarășe doctor, încheie Minor discuția. Vă rog să dați
asistență în continuare doamnei Pătruțescu… Noi ne retragem. Va
fi nevoie de o declarație, o să v-o cerem mâine…
— Cu plăcere, zise Lecuția tot tamponându-și fruntea cu batista.
Dar… îl trase el pe Minor mai deoparte, știți, tovarășul căpitan… vă
rog… cazul cu consultațiunea pentru doamna, nu-l faceți public…
să nu se afle… o chestiune personală, cred că înțelegeți…
— Nicio grijă, tovarășe doctor, îl asigură Minor și-i întinse mâna.
— La revedere, doctore, îi zise și Radu și lăsând batista pe fruntea
doamnei Pătruțescu care dormita, cu un ușor suspin, se ridică și se
îndreptă spre ușă. Aici era colivia de care-mi vorbeai? șopti el
zâmbind. Vezi-ți mai departe de porumbiță…
— Mă frate, stai mă! îl opri Lecuția pe Radu trăgându-l de mână
după ușă. Cine-i medicul care o vinit la consultul cadavrului?
— Zamfirescu, internistul de la dumneata…
— Mormânt, mă, înțelegi? ceru Lecuția lui Radu, punând arătătorul
în dreptul buzelor. Ăsta are clanță a dracului, dacă știe el, știe tot
orașul, e om pervers, mă poate avea la mână… Și apoi îl știi pe
inginerul Pătruțescu…
Ieșind pe palier, Minor ceru lui Vasiliu să descuie apartamentul.
Traseră cadavrul la o parte și intrară. Un aer stătut îi întâmpină și
Radu lăsă ușa deschisă, aprinzând lumina. Minor, urmat de Vasiliu
și de procuror trecură prin camere cercetând totul în jur. Nu li se
părea nimic suspect.
— Vă dați seama, vă lipsește ceva? întrebă Minor. E vreun lucru
deranjat de la locul lui?
— Deocamdată nu observ nimic deosebit, zise Vasiliu privind roată
în toate părțile.
— Cunoașteți victima?
— Nu. Nu l-am văzut niciodată pe acest om…
— De ce-o fi venit oare la ușa dumneavoastră? întrebă Minor total
mirat, cu mâinile în buzunare. Tentativă de furt? Nu s-a găsit nicio
cheie potrivită asupra lui, niciun șperaclu sau altă sculă…
— Nu știu, nu pot să înțeleg nimic, zise Radu înălțând din umeri.
Sunt uimit de toate cele întâmplate, dar nu pot găsi o explicație.
Omul nu are vreun act asupra lui?
— Nu, nu are, dar îl identificăm noi repede. Bine, să mergem.
Zicând acestea, Minor, Albuleț și Vasiliu ieșiră din nou pe palier. Se
dispuse ridicarea cadavrului și transportarea lui la morga orașului,
lucru de care avea să se îngrijească plutonierul de miliție Lascu
chiar în seara aceea. Apoi cu toții coborâră treptele și ieșiră afară la
aer.
Zărind fata în mașina lui Vasiliu, căpitanul Minor se îndreptă
repede către ea, deschise portiera, se prezentă cât mai respectuos,
scuzându-se pentru întârziere și îi ceru să povestească tot ce făcuse
în după-amiaza aceea, mai ales de când stătuse în mașină
așteptându-l pe domnul Radu.
Leny, emoționată relată totul, de când plecase cu mașina din curtea
casei părintești și până se întunecase și venise căpitanul Radu
Vasiliu, găsind-o ascultând la radio „Scrisoarea pierdută” de
Caragiale.
— Tatăl dumneavoastră a stat mult sus? întrebă Minor în cele din
urmă.
— Un minut sau două, spuse Leny cu glas șoptit. Atât cât a urcat
treptele, a găsit ușa încuiată și s-a întors…
— Nu v-a spus dacă a văzut în fața apartamentului tovarășului
căpitan Vasiliu ceva deosebit?
— Nu, nu mi-a spus nimic. Dacă era într-adevăr ceva, în mod sigur
îmi spunea…
— Dar cât timp ați așteptat dumneavoastră în mașină, o oră și
jumătate sau cam așa ceva, n-ați observat cine a intrat și a ieșit din
bloc?
— N-am observat absolut nimic, spuse Leny cu glas tot mai
precipitat. De altfel, cred că nici n-am fost atentă, eram preocupată
de ascultarea piesei de teatru. Domnul Radu chiar m-a găsit cu
capul plecat asupra aparatului de radio…
— Bine, domnișoară, conchise Minor. Încă o dată vă cer scuze.
Acum ca să nu vă mai reținem fiind târziu, v-aș ruga să treceți
mâine dimineață pe la noi la Miliția-oraș pentru o simplă
declarație…
— Am să vin…
— Și invitați-l și pe tatăl dumneavoastră. Veniți amândoi…
— Bine, domnule căpitan…
Erau orele aproape zece seara când locatarii apartamentelor de la
scările vecine și de prin blocurile alăturate, aflaseră deja despre cele
întâmplate. Curioși, începuseră să se adune în fața intrării
principale de la primul bloc. Plutonierul de miliție însă, în
așteptarea mașinii mortuare nu dădea voie nimănui să urce scările
și-i îndemna pe fiecare să plece și să-și vadă de treabă.
Radu dădu mâna cu Minor, cu procurorul și cu medicul Zamfirescu
după care se urcă în mașină alături de Leny, porni motorul și
accelerând plecă s-o ducă pe fată acasă.
Ea era tot tăcută, speriată, sub impresia celor întâmplate în
ultimele două ore. Mâinile ținute pe genunchi îi tremurau ușor.
Buzele la fel… Privea drumul înainte, luminat de farurile mașinii și
copleșită ca sub o grea povară, nu scotea o vorbă.
 13

Dacă în primele concluzii ale anchetei s-a crezut că bătrânul, un

simplu cerșetor a sucombat, pe palierul blocului în timp ce bătea
la fiecare ușă să ceară de pomană, a doua zi dimineața lucrurile
începuseră să se limpezească.
Sculându-se cu noaptea în cap, Radu Vasiliu intrase în baie să se
bărbierească. Se simțea obosit, avusese un somn greu, agitat, dar
spălându-se, apa îl înviorase puțin. Până târziu, spre miezul nopții
cercetase toate ungherele camerelor, toate sertarele, șifonierul,
biroul, noptierele, în speranța că poate va afla vreun indiciu în
legătură cu moartea bătrânului, dar nu constatase nimic deosebit.
Se gândise în primul rând la schițele lui de proiect, poate le vizase
careva, vroia să intre în posesia lor, dar totul era intact și nici cea
mai mică urmă nu indica intenția cuiva de a și le însuși.
Tocmai când își dădea cu colonie pe față, auzi ușa de la intrare
deschizându-se. Nu se sesiză, știa că este Florina. Ieși totuși în ușa
băii să vadă ce face și o văzu pe fată aplecată, îndreptând covorul
din hol, cu un mic plic albastru în mână.
— Ce faci, Scufiță roșie? o întrebă Radu îmbrăcând cămașa. Te-ai
sculat așa dimineață?
— Da!
— Și?
— Mulțumesc bine, răspunse ea moale, sfioasă, cu capul plecat, de
parcă nu îndrăznea să privească în ochii oamenilor. Am venit mai
devreme să fac treabă, pentru că pe la zece mă duc cu mama până-
n oraș…
— Ce-i cu plicul acela?
— Când am intrat, m-am împiedicat de covor și îndreptându-i colțul
am găsit plicul acesta, lângă ușă. Văd că are o pată roșie pe el…
— Ia dă-l încoace!
Radu luă repede plicul, îl întoarse pe toate părțile și într-adevăr,
către unul din colțuri se zărea o pată de sânge uscată, aproape
ștearsă. Un scris mărunt, ordonat, frumos caligrafiat desemna
adresa: „Domnului Radu Vasiliu, Aleea Teilor, blocul 1,
apartamentul șapte. Personal”.
„Al cui să fie scrisul ăsta? se întrebă el neliniștit. Nu-l mai întâlnise.
Și de ce a băgat plicul sub ușă, când am cutie de scrisori?”
Grăbit, trecu în cameră și rupse plicul. Trase apoi afară hârtia și
citi următoarele:
Domnule,
Te va mira poate îndrăzneala mea de a-ți scrie. Demult, însă, nu mai
sunt o fetiță, o naivă, anii și viața mi-au maturizat gândurile, sunt
conștientă de acțiunile mele, de sentimentele ce mă încearcă în aceste
clipe, sentimente de dragoste pe care îți mărturisesc nu le-am trăit
niciodată cu intensitatea cu care le trăiesc de câteva zile de când mă
aflu în preajma dumitale. Seara pe care am petrecut-o în camera mea
n-am s-o uit niciodată. Am avut putința să-ți citesc în ochi și să văd
arzând aceeași flacără a chemării către iubire care mă mistuie și pe
mine. A fost o seară veselă, m-am simțit fericită, dar noaptea după
plecarea dumitale a fost un chin, un coșmar. Atunci am înțeles că-mi
lipsești, că nu pot pleca din acest oraș până nu am asentimentul
dumitale dacă ne putem întâlni sau nu pe aceeași punte a dragostei.
Doresc însă ceva serios, sincer, nu un simplu divertisment.
Toată viața mi-am dorit un bărbat ca dumneata. Știu, vei zice că nu
te cunosc îndeajuns și n-am de unde face asemenea aprecieri cu care
să-mi hrănesc speranțele. Mi-ai apărut în cale fugar, dar norocul m-
a ajutat să te reîntâlnesc după ani de zile, parcă mai fascinant decât
în prima zi. Am cunoscut până acum fel și fel de bărbați, dar i-au
atras numai frumusețea fizică și dincolo de ea nimic. Am suferit mult
și nu e cazul să mă destăinui acum. Nu mulți știu că în fața unei
experiențe triste, nu mai ai voie să greșești, nu ai voie să treci
nepăsător pe lângă fericire atunci când ea îți surâde. Dumneata cred
că vei fi această fericire. Ai reapărut în viața mea într-un moment
total de derută, de depresiune sufletească, de indispoziție și refuz de
a lega măcar pentru simplu divertisment o prietenie nevinovată cu
cineva.
În seara aceasta plec să mă întâlnesc cu prietenul meu cu care m-ai
auzit vorbind la telefon. Este imperios necesar să-l întâlnesc, altfel
cred că-mi voi rata o eventuală nouă carieră. Am fost de dimineață
la spital, mi-am scos ghipsul de la picior, sunt complet vindecată, pot
conduce mașina. Altfel trebuia să vină el până aicea și-i încurcam
unele treburi legate de specialitatea lui. Vom împărți deci drumul pe
jumătate. Voi face totul, dacă mașina mă ascultă ca după ce mă
opresc un ceas, două și acasă, la București, să revin aici în oraș mâine
către ora prânzului.
Și acum, în încheiere o rugăminte, care-i de fapt și scopul acestei
scrisori ce m-am hotărât să ți-o trimit deoarece în după-amiaza
aceasta am sunat poate de sute de ori la dumneata, dar telefonul a
rămas de fiecare dată mut. Și cum am hotărât să „îndrăznesc”
înainte de a pleca, am scris. Deci rugămintea: dacă te hotărăști
pentru o prietenie sinceră, răspunde-mi prin prezența dumitale
mâine seară la o întâlnire, fie la mine, fie la dumneata. Vreau să
facem o escapadă cu mașina mea – a dumitale mi-ai spus că e în
reparație – la una din cabanele din apropiere, unde vei voi
dumneata. Sau poate că vrei să rămânem în oraș. În orice caz, doresc
să fiu singură cu dumneata pentru a hotărî ceea ce mă interesează.
Mâine după-amiază aștept un telefon în camera mea de la hotel. Îl
aștept cu emoție…
Cu cele mai bune sentimente,
Auris.

P.S. De fapt, am așteptat ca această scrisoare s-o primesc eu din

partea dumitale. Dar cum timpul mă presează – trebuie să plec și nu
vreau să te pierd – am îndrăznit. Admir timiditatea dumitale…
Aceeași.

Complet derutat, Radu Vasiliu rămase câteva clipe cu scrisoarea în

mână, golit parcă de gânduri, amețit. Sincer să fie, nu se aștepta la
așa ceva. O plăcea, ăsta este adevărul, desigur, sentimentele lui
poate și le trădase în discuția din seara aceea, ea intuise că nu-i
este indiferentă, intuise poate și o anume rezervă din partea lui,
care în finalul scrisorii o trecea pe seama timidității, dar nu se
aștepta ca ea să i-o ia înainte, să aibă inițiativa, justificată după cât
se vede, dar poate o justificare de circumstanță. Rezerva lui era
dictată de incertitudinea în privința identității ei, a rolului ce poate-
l juca în afacerea Grama; nu putea ști nimic exact despre ea, decât
unele succinte edificări că e o femeie inteligentă, cultă, lipsită de
extravaganță în comportare, cu un fond sufletesc deosebit, totul
adăugat la frumusețea ei captivantă, seducătoare, de ajuns pentru
a da curs unui îndemn, a unei dorințe să fii aproape de ea, să te
îndrăgostești, să începi s-o iubești…
„Să mă placă ea atât de mult? se întrebă parcurgând rândurile
scrisorii de zeci de ori, până ce aproape le învăță pe dinafară. Tot
ce se poate… Dar de unde și până unde o asemenea subită pasiune
pentru mine? Și eu care-mi puneam problema, neștiind cum să fac
s-o determin să-mi accepte o prietenie mai apropiată! Mergând cu
sentimentele către inima ei, văd că mi-a ieșit în întâmpinare la
jumătatea drumului. Sau poate că a trecut mai mult de jumătate”.
Vesel, se duse și deschise aparatul de radio, începu apoi să
fredoneze o melodie, mai citi o dată scrisoarea și apoi o strecură în
buzunarul vestonului. În timp ce-și punea cravata își aminti de
spusele colonelului Drăgănescu că dacă ea este într-adevăr trimisa
lui Grama, va face tot posibilul să-l prindă în mrejele dragostei ei
urmărind să meargă la sigur cu îndeplinirea misiunii ce i-a fost
încredințată, dar totodată își zise că sfaturile comandantului sunt
bune, dar pentru situații altele decât acestea. Auris Bunescu nu
manifestase până acum niciun fel de interes pentru preocupările
lui de inventator și avea sincera impresie, așa cum o spusese
deschis, că totul nu este decât o simplă întâmplare care, regretabil,
aruncă o lumină dintre cele mai sumbre asupra unei femei cinstite
ce-și desfășoară activitatea de reporter. Și e cu atât mai de neînțeles
cu cât ea zbătându-se în dreapta și-n stânga să prindă cele mai
semnificative aspecte ale activității orașului pe care să le facă
cunoscute în țară și peste hotare, nici nu bănuiește că zeci de ochi
îi urmăresc fiecare pas, i se discută fiecare gest, i se comentează
fiecare replică, se trag concluzii cu multe semne de întrebare…
— Vă fac o cafea, domnule Radu? întrebă Florina venind în pragul
dormitorului.
— Nu, mulțumesc, sunt grăbit, zise Radu punându-și vestonul. Am
deschis ferestrele. Vezi, ai grijă să le închizi când pleci. Poate vine
iar vreo furtună. La revedere!
— La revedere…
Bine dispus, Radu ieși în fața blocului și o apucă pe aleea asfaltată
către oraș. Plouase peste noapte, se vedea câmpul încă umed și
noroit, dar acum soarele începuse să se ridice pe bolta albastră a
cerului, fără pată de nor, prevestindu-se și azi căldura din ajun ce
aproape că-ți tăia răsuflarea. Regreta că dusese aseară mașina la
garaj, i-ar fi fost necesară acum, mai ales că de la regiment, cu
aprobarea comandantului avea să se ducă până la Miliție să-i arate
căpitanului Minor pata de sânge de pe plicul primit, care în mod
cert era în legătură cu moartea bătrânului. „Într-adevăr, cine să fi
băgat plicul sub ușă? se întrebă el mergând către oraș. Dar de ce
sub ușă și nu a fost pus la cutia cu scrisori? Și de ce are pata de
sânge pe el? L-a adus Auris? Nici gând de așa ceva… Sau este
posibil să-l fi adus ea… L-a adus înainte de moartea bătrânului. N-
a știut că există cutie de scrisori, sau a știut și ca să fie mai sigură
a socotit de cuviință că cel mai bun lucru este să-l vâre sub ușă…
Și pe urmă a venit bătrânul… Dar ce căuta omul ăsta la ușa lui? Și
de ce plicul are urme de sânge? Să-l fi adus chiar bătrânul? L-a
cunoscut Auris și i-a încredințat lui să i-l aducă? Dar de unde până
unde să-l fi cunoscut? Și cum de a sucombat la ușa lui?”
Grăbi pasul, deoarece se apropia autobuzul de stație și nu vroia să
piardă cursa ca să fie la timp la regiment.

Când în dimineața aceea căpitanul de miliție Minor, intră în biroul

său, rămase surprins că deja era așteptat de cineva. Era un om
trecut de cincizeci de ani, cu părul albit la tâmple, cu mustața
tunsă scurt și ochi negri, pătrunzători. Omul purta o salopetă ce
fusese altădată albastră, acum decolorată de soare și de prea multe
spălături, însă curată și călcată. Proaspăt bărbierit și cu cămașă
albă, arăta un om îngrijit, ce-i place să-și respecte ținuta.
Văzându-l pe căpitan că intră în birou, noul venit se ridică
respectuos de pe scaun, își trecu mâna prin păr să și-l aranjeze, să
nu fie cumva în dezordine și dădu din cap în semn de bună
dimineața.
— Ei, cam de noapte! zise Minor zâmbind și după ce-și puse
cascheta în cuier, trecu la birou. Grăbit, nu?
— M-ați chemat, tovarășe căpitan și am zic că în trecere către
fabrică să dau pe aicea și să nu pierd vremea. Tovarășul plutonier
Lascu din biroul de alături mă cunoaște, mi-e vecin și a zis să nu
stau pe sală…
— Foarte bine. Ia loc te rog. Cum te cheamă?
— Vasile Dedițel. Mi-a spus fata să vin. Chestia cu ăla mort la ușa
lui domnu Radu, căpitanul de la tancuri…
— A, dumneata ești Dedițel?
— Da, eu sunt, mecanic auto la „mobile”
— Aha, da, am nevoie să aflu câteva lucruri de la dumneata, zise
Minor și descuind biroul, trase sertarul și puse deasupra diferite
dosare, un blocnotes, un stilou, câteva creioane colorate, o riglă.
Dar stai jos, tovarășe, de ce ai rămas în picioare? Domnișoara nu
vine?
— Vine mai târziu…
— Stai jos, te rog.
Sfios, tăcut, Vasile Dedițel se așeză pe scaunul din fața biroului în
așteptare, cu mâinile pe genunchi. Într-un birou alăturat se auzea
țăcănind o mașină de scris și cineva care vorbea tare la telefon, un
bărbat, ce nu se făcea înțeles de cel de la celălalt capăt al firului:
„Aici e judiciaru tovarășe, pentru problema cu camionul dă
dumneata la accidente. La accidente, am zis, ce n-auzi sau vrei să
mă ții de vorbă?… N-avem noi treabă cu problema asta. Am
terminat!” Pe sală se auzea o femeie plângând tare, cu sughițuri și
un bărbat care căuta s-o liniștească cu vorbă bună: „Lasă că punem
noi mâna pe el, nu mai da apă la șoareci de pomana dracului. Așa
sunteți toți, umblați teleleu prin piață, prin prăvălii cu poșetele
deschise, cu buzunarele aiurea de nu știți când vă ușurează un
nemernic de bani și pe urmă dați fuga la noi…”, „n-am luat seama
tovarășu milițian, zău n-am luat sama, tocmai mă uitam la o
stambă și când dau să scoț banii, ia-i de unde nu-s, asta-i!”, „acuma
uite, ai rămas și fără stambă și fără bani!”. Afară în curte, un bătrân
se tot ruga, pesemne de-un ofițer de miliție și nu-i dădea pace
aceluia să plece încotro avea omul treabă. „Vă aștept, nu plec de
aicea tovarășu locotinent fără dumneavoastră, păi ce, să-mi scoață
noru-mea lucrurili din casa mea, muncită de mine, numa pentru
că am un copil neghiob de trăiește cu farmecile ei?”
Vasile Dedițel asculta toate acestea privindu-l pe căpitan cum
studiază schița unei case sau așa ceva și se gândea că multă lume
cu necazuri mai intră și pe ușa Miliției, fiecare vine aci c-o nădejde
în suflet să i se facă dreptate, alții nu vin de bună voie, ci sunt aduși
cum s-ar spune pe sus, prinși cu mâna în buzunarul altuia cum de
exemplu ăla de i-a luat banii femeii din prăvălie tocmai când săraca
de ea vroia să cumpere niște stambă…
— După câte sunt informat, începu Minor, dumneata tovarășe
Dedițel te ocupi de mașina tovarășului căpitan Radu Vasiliu, nu?
— Da, așa este, mă ocup de ea, tresări Dedițel din gândurile lui și-l
privi pe ofițerul de miliție cu supunere și înțelegere. Pot spune că de
când și-a luat-o mă ocup. Îmi place meseria și dânsul a văzut că i-
o îngrijesc cum trebuie, are încredere în mine…
— Tot timpul o îngrijești?
— Da, tot timpul. Înainte de curse însă, adăugă el explicativ, sau
când are drum mai lung de făcut, îi trag o revizie generală de la
motor până la suspensie de exemplu…
— La fabrica de mobile ce faci?
— V-am spus, mecanic auto. La garaj…
— A, da, îmi amintesc. Ei, urmă Minor aprinzându-și o țigară, poți
să-mi povestești ceva în legătură cu cele întâmplate la ușa
căpitanului Vasiliu? Știi despre ce este vorba, nu?
— Da, știu, mi-a spus fata aseară…
— Ei, te rog, îl îndemnă Minor la vorbă. Te ascult… Dar cu lux de
amănunte, să nu scapi nimic, totul este important…
— Da, cu lux, tovarășu căpitan, așa cum spuneți dumneavoastră.
— Fumezi?
— Nu, m-a ferit dumnezeu de boala asta! zâmbi el.
— Chiar că-i o boală, zâmbi și Minor. Ei, ia să auzim.
Vasile Dedițel, calm, cu ochii mereu în tavan parcă să-și amintească
totul și să nu uite ceva, relată de-a fir a păr tot ce știa în legătură
cu venirea lui la Radu Vasiliu. Când urcase în grabă scările să vadă
dacă ofițerul este acasă și să-i dea mașina în primire, nu observase,
dar când coborâse treptele zărise dincolo de ușa de serviciu, în
spatele blocului, lângă boxele de gunoi, un bătrân. Stătea pe niște
cărămizi și se odihnea cu capul pe genunchi cuprins între palme,
de parcă dormea. Niște copii se jucau cu mingea, mingea l-a lovit
din greșeală și numai atunci, o clipă el și-a înălțat privirea tăcut,
liniștit, dând numai din mână în dreptul frunții de parcă ar fi vrut
să alunge un roi de muște care nu-i dădeau pace. De ajuns ca să-l
fi recunoscut a fi Tachi Cazaridis, zis Bijutierul, zis Elvețianul, fost
ceasornicar cândva pe Strada Mare, acum ratat din cauza beției,
ajuns hamal pe la fabrica de mobile, apoi gunoier și mai apoi un fel
de salahor pe unde se nimerea, spărgea lemne pe la oameni, căra
gheață la restaurant, ajuta la descărcarea mărfurilor prin gară…
— În mod sigur era el? întrebă Minor foarte atent.
— Sigur, tovarășe căpitan. L-am văzut, el era…
— Ai vorbit cu el?
— Ce să vorbesc? se miră Dedițel. N-aveam ce vorbi. Eram grăbit,
v-am spus, numa ce l-am văzut prin ușa de din dos care duce la
boxele de gunoi. Dumneavoastră l-ați văzut vreodată?
— Până aseară, nu…
— E un om cu părul cânepiu, lățos și mustață mare, roșcată. Buza
de deasupra o are tăiată…
— Da, așa arăta și acela…
Minor stătu puțin pe gânduri, apoi zise:
— Am să te rog să mergi cu mine să-l recunoști. De acord?.
— Cum ziceți dumneavoastră, tovarășu căpitan, consimți Dedițel,
numa să vorbiți la fabrică. S-a dus pontaju…
— Bine, vorbim noi. Lascule! strigă Minor spre biroul vecin. Ia vino
până aici!
Într-o clipă intră în birou și luă poziția de drepți plutonierul de
miliție Lascu, scund și gras, strâns în curele, rumen la față, care în
treacăt făcu cu ochiul lui Dedițel, ca niște cunoștințe vechi ce se
aflau.
— Lascule, zise Minor, dă dumneata un telefon la „mobile”, la
serviciul personal și spune acolo că meșterul Dedițel e la noi pentru
o problemă și vine peste vreo două ceasuri…
— Să le spun că-i arestat? întrebă plutonierul și făcu iară cu ochiul
către Dedițel și acesta zâmbi, lăsând capul în pământ. Sau…
— Ce arestat, măi! se miră Minor, zâmbind și el de gluma lui Lascu.
Vrei să bagi omul la apă? Spune, unde ați dus cadavrul de aseară,
de la blocuri?
— La morgă, așa cum ați ordonat, raportă plutonierul scurt. Acum
de dimineață îi face autopsia…
— La spital?
— Nu la spital, că la spital n-a vrut să-l primească…
— Cine n-a vrut?
— Pai chiar doctorul Zamfirescu care a fost aseară. Zicea că morga
spitalului e a spitalului. Pentru cazurile astea să fie folosită morga
cimitirului că tot stă degeaba…
— Și l-ați dus la cimitir?
— Da, acolo. L-am dat în primire paznicului. Acum de dimineață
vine medicul legist. Vine și doctorul Zamfirescu…
— Bine, ești liber, spuse Minor. Pregătește-te, când mă întorc
mergem să facem o percheziție la domiciliul celui decedat.
— Ați aflat cine este?
— Da, uite spune dumnealui că l-ar fi recunoscut a fi un fost
ceasornicar din oraș, unul Tachi Cazaridis. Află-i adresa…
— Am înțeles, tovarășe căpitan!
Peste câteva minute, Minor și Vasile Dedițel se găseau într-o mașină
a Miliției în drum către cimitirul orașului. Trecură pe Strada Mare,
aglomerată ca de obicei, cu trotuarele ticsite de lume, cu copertinele
de dril ale magazinelor întinse deasupra vitrinelor să țină umbră.
La restaurantul „La nunta Zamfirei”, un camion era tras lângă
bordura trotuarului. Petrică, chelnerul, ajutat de doi băieți
descărcau gheața pentru ziua aceea. În grădina de vară nu se vedea
nimeni. Era prea devreme ca vreun client să dorească să ia măcar
un pahar de bere. Trecură pe lângă piață, unde în jurul tarabelor
erau înghesuite zeci de căruțe ale țăranilor veniți din satele de prin
împrejurimi cu marfă spre vânzare și unde se mai vedea încă
instalat marele cort al circului, cu pânza peticită și câteva căsuțe
vagonete pe roate în preajmă-i, seara atât de zgomotos, acum totul
pustiu, tăcut, lipsit parcă de viață. Ieșiră pe câteva străzi
lăturalnice, pavate cu piatră de râu, cu cișmele de fontă la colțuri,
cu case scunde, ascunse în verdeața grădinilor și câini rătăcind pe
trotuare și ajunseră, în sfârșit pe un drum mai larg, străjuit de plopi
înalți și bătrâni ce ducea spre locurile de veci.
Mașina intră pe poarta larg deschisă, deasupra căreia pe-o arcadă
de tablă scria „Cimitirul ortodox”, pătrunse pe-o alee noroită de
ploaia ce căzuse peste noapte și opri lângă morgă, o căsuță
dărăpănată, cu zidurile coșcovite, acoperită cu tablă, având două
ochiuri de geam sparte, prăfuite. Puțin mai încolo, o altă căsuță, cu
două încăperi, mai îngrijită, cu gărduț de șipci vopsite în verde în
juru-i și glastre cu flori la ferestre, era locuința paznicului.
Zărind mașina trasă în fața morgăi, un bătrân cocârjat, cu o greblă
în mână, în niște pantaloni peticiți și ghete sparte, alergă printre
morminte și se înfățișa căpitanului Minor care numai ce coborâse,
urmat de Vasile Dedițel.
— Bună dimineața, să trăiți! zise el abia trăgându-și răsuflarea și
cu mâna tremurândă înălță șapca de pânză soioasă ce-i acoperea
creștetul pleșuv. Ați venit la atopsie?
— Dumneata ești paznicul? întrebă Minor punându-i mâna pe
umăr.
— Eu, să trăiți…
— Ai primit aseară un cadavru aci…
— Am primit. E înăuntru… Așteptam pe domnu’ doptor la atopsie…
— Bine, o să vină și doctorul, zise Minor zorindu-l. Până atunci
deschide să-l vedem…
Paznicul lăsă grebla, apoi cu pasul legănat, abia trăgându-și
picioarele, o luă înainte, urmat îndeaproape de Minor și Dedițel. În
jur, peste morminte plutea o liniște adâncă, gravă, așa cum este de
obicei în cimitire. Numai undeva mai către margine se auzeau
lovituri de ciocan și vocile repezite ale unor oameni.
— Îs pietrarii, lămuri paznicul văzând atenția cu care Minor privea
într-acolo. Pun o cruce de malmură la groapa lu domnu Aristică
Argintaru, ăl de-a avut cârciuma pe vremuri „La viața veselă”, lângă
piață… A murit astă iarnă, pe viscolul ăla marele…
— Dar cine i-a tocmit crucea? întrebă Minor așa ca să zică ceva.
— Are o fată plecată în America, s-a măritat c-un franțuz pe acolo,
a trimis bani aici la neamuri, că are neamuri…
Zicând acestea, paznicul ajunse la morgă, desfăcu sârma cu care
era legată ușa și apoi împinse cu umărul să dea tăblia de perete.
Dar rămase prostit în prag și încet, pierdut, întoarse privirea tâmpă
către Minor care venise lângă el.
— Ce-i moșule?
— Nu e mortu, tovarășu căpitan…
— Cum nu e mortu? întrebă zorit Minor și dându-l cu un gest
repezit la o parte intră în morgă. Masa de brad, acoperită cu o tablă
zincată era goală. În încăpere nimeni, pustiu. Numai o banchetă de
scândură putredă, hâită într-o parte, pe ea un lighean ruginit și în
lighean câteva cârpe murdare; alături o sticlă goală, unsuroasă, în
care fusese cândva untdelemn. În colțurile afumate, cenușii,
păianjeni, iar lângă perete, un sfeșnic încărcat de ceară, stătea
singuratic, nefolosit poate de multă vreme.
— Unde-i mortul, moșule? se întoarse căpitanul și-l privi aspru pe
paznic. Nu l-au adus aici aseară?
— Ba, aici l-au adus. L-am și văzut, prăpăditu de Tachi,
ceasornicaru, că mai ducea câteodată crucea la înmormântări. Un
tovarăș plutoner de la miliție și cu doi oameni l-au adus. Uite, pe
masa asta l-au pus…
— L-ai văzut bine? Ceasornicarul era?
— El, îl cunosc, v-am spus…
— Și… unde-i acuma? întrebă încurcat Minor, fierbând de supărare
că lucrurile se complicau tocmai când se întrezărea lămurirea lor.
Unde-i moșule? A plecat la plimbare?
Paznicul, înspăimântat, cu ochii apoși holbați, înălță din umeri și
prinse a tremura ca-n toiul iernii.
— Dumneata ai pus sârma aceea la ușă? întrebă Minor pe un ton
mai calm.
— Eu… Am răsucit-o bine…
— Dar lacăt n-ai?
— N-am, că a zis domnu administrator că nu trebuie, că cine să
fure ceva de aici. Și uite beleaua…
Vasile Dedițel stătea deoparte tăcut fără să înțeleagă cine și ce
trebuință avusese să ia mortul de acolo. Rude știa că nu are. Și
chiar dacă ar fi avut, de ce l-ar fi luat? Nu așteptau să-l îngroape a
doua sau a treia zi după ce autoritățile le dădeau aprobarea
cuvenită? Încurcată treabă! Dându-se mai la o parte să nu
stânjenească scurta anchetă a căpitanului, îl urmărea pe acesta cu
privirea cum se învârte prin morgă, caută ceva pe jos, cercetează
ochiul de geam spart și prăfuit, ligheanul ruginit, sticla unsuroasă
și goală.
— La ce oră te-ai culcat moșule aseară? întrebă într-un târziu
Minor.
— Nu știu, că n-am ceas, zise bătrânul cu glasul tremurat, stăpânit
de teamă. Să tot fi fost miezu nopții, așa cred…
— Dumneata bei?
— Când am ce bea, beau și eu tovarășule căpitane, mărturisi el
sincer, parcă mai prinzând puțin curaj că milițianul îl întreba acum
altceva și nu îl tot sâcâia cu lipsa mortului.
— Dar de exemplu aseară ai băut ceva?
— Nimic. N-am pus strop în gură de marți. Marți a fost o
înmormântare și mi-a dat sfinția sa și mie un chil de vin de la
pomană…
— Și l-ai băut tot deodată sau ai mai tras și aseară ceva?
— Ba tot, tovarășule căpitane, tot l-am băut, că vara dacă-l ții de
pe o zi pe alta se acrește și-i păcat de dumnezău să-l arunci, e
pomană…
— Dumneata ai somn greu?
— Ce să am?
— Zic ai somn greu? Adică atunci când te culci te trezești ușor sau
dormi buștean? Dai cu tunul lângă dumneata și nu auzi nimic?
— Ba, tunu l-aș auzi…
— Dar încolo?
— Așa și-așa…
— N-ai auzit azi-noapte pe cineva umblând pe aici, prin curtea
cimitirului? Vreun zgomot, ceva? Ceva suspect?
— Nimic, tovarășule căpitane, nimic, răspunse sigur pe el bătrânul.
Cum a dat ploaia aia eu m-am dat la somn, că-s ostenit, umblu
toată ziulica de îngrijesc un mormânt ici, unul colo să mai scot și
eu un ban…
— Te-ai culcat înainte de a începe să plouă?
— Înainte…
— Atunci de unde știi că a dat ploaia? Că așa ai spus „cum a dat
ploaia aia eu m-am dat la somn”, nu? N-ai spus așa?
— Da, așa am spus, recunoscu bătrânul. Chestiunea e că am văzut
în zori când m-am sculat că a dat ploaia și zic că de-aia am avut
somn greu că în timpul ăla a dat ploaia…
— Bine, până ce o să lămurim lucrurile, mergi cu mine, zise Minor
și-i făcu semn să iasă afară din morgă. Du-te, ia-ți ceva pe
dumneata, încuie pe aici ce ai de încuiat, vezi pune tot sârmă la
ușă și treci la mașină…
— Da, unde merg? întrebă el speriat.
— La Miliție…
— Maică-măiculița mea! începu el să se tânguie, dar nu știu nimic,
n-am făcut nimic, zău să mă bată Dumnezeu dacă vă mint. Uite,
asta mi-i crucea, vă jur pe sufletu meu, am dormit, n-am auzit, nu
știu…
— Hai, hai! îl îndemnă Minor, nu te mai văicări că pierdem vremea.
Ia-ți o haine pe dumneata, îmbracă-te și treci la mașină!
Zicând acestea, îl prinse de umăr, îl scoase afară și-l îndemnă să se
ducă spre locuința lui. „Dar mai repejor că n-am timp de așteptat!”
Apoi se apucă să cerceteze locul în jurul morgăi. În pământul
moale, nu se vedea nicio urmă. Chiar dacă ar fi fost, peste noapte
plouase și se acoperise totul. Atent să nu-i scape nimic, Minor se
apleca, lua în mână chibrite arse, bucăți de țiglă, cioburi, le privea
cu atenție pe toate părțile o clipă, două și apoi unele le arunca, cu
chipul tot încruntat, supărat și parcă fără să-i intre careva în voie,
altele le colecționa într-o cutie de tablă ce-o luase de la mașină…
— Poate cu câinele… își dădu cu părerea Dedițel care continua să
stea deoparte, tăcut, încă stupefiat de cele întâmplate.
— Nu face nimic câinele în situația asta, zise Minor cercetând
pragul morgăi. A plouat, mirosul dispare…
Dar nu apucă să termine vorba, că deodată tresări, se aplecă și
ridică ceva metalic de lângă treapta de piatră crăpată a morgăi.
— Ei, de aici poate începem dezlegarea misterului atât a morții
ceasornicarului, cât și motivul pentru care a fost făcut să dispară,
zise Minor și puse bucățica de metal în cutia zincată. Gata moșule?
Paznicul, pe umăr cu o flanea, venea încet către mașină, abia
trăgându-și picioarele după el.
— Vai de suflețelu meu, tovarășule căpitane, se tânguia el. Ce-am
făcut? Nu știu nimica… N-am văzut nimica…
— Haide și nu te mai boci, zise Minor. Dacă nu ești vinovat o să-ți
dăm drumul. Dar până atunci…
 14

Cum ajunse la sediul Miliției, căpitanul Minor îl găsi în biroul său

pe Radu Vasiliu. Ofițerul stătea pe un scaun tapisat, la o măsuță
rotundă, lustruită și citea ziarul „Sportul”. Proaspăt ras, dar cu
ochii ușor încercănați, palid, Vasiliu arăta că nu prea dormise mult
în noaptea aceea. Într-adevăr, scormonise prin camere, peste tot,
poate o afla ceva în legătură cu moartea bătrânului, dar nu
constatase nimic deosebit. Numai acum de dimineață, scrisoarea
descoperită de Florina sub covorul de la ușă, scrisoare cu pata de
sânge pe plic, poate avea să elucideze într-un fel misterul ce plana
în jurul neînțelesului deces de la ușa apartamentului său.
— Bine ați venit! zise Minor și-i întinse mâna. Mă așteptați demult?
— De cinci minute, zise Radu privindu-și ceasul brățară. Nu mă
plictiseam în niciun caz… Citeam „Sportul”…
— Mâine meci tare pe „Republicii” în Capitală, ce ziceți? întrebă
Minor și-i făcu semn lui Vasiliu să se așeze pe scaunul din fața
biroului său.
— Adică ce trebuie să spun? zâmbi Vasiliu.
— Care pe care…
— Mă provocați la o discuție contradictorie?
— De ce neapărat în contradictoriu? se miră Minor și scoțând un
pachet de țigări îi întinse și lui Vasiliu să se servească. Se cunoaște
superioritatea echipei Dinamo, așa că rezultatul este dinainte
scontat. Deci concluzia e clară… Steaua, iertați-mă, știu că nu vă
convine, dar a cam… apus.
— Zău?
— Parol! Nu vedeți că nu are înaintare?
— Dar ce, Dinamo are? replică zeflemitor Radu. Pârcălab aleargă
ca un pensionar, Frățilă s-a dat la fund, Lucescu rătăcește pe
undeva când pe stânga, când pe dreapta, numai Dumitrache,
puștiul ăsta face înaintarea aceea să sclipească. Cu o așa echipă…
— Aș merge la un pariu, zise Minor zâmbind, în timp ce-și rânduia
hârtiile pe birou. Vă invit mâine la mine, la televizor…
— Nu fac pariu. Din principiu nu fac și nici la televizor nu pot veni,
replică Vasiliu cu părere de rău. Mulțumesc pentru invitație, mi-ar
fi făcut plăcere, dar…
— Aveți vreo… combinație, ceva? râse Minor. Nu sunt indiscret,
dar… Cine, era studenta de aseară? Drăguță fată.
— Nu… altcineva…
— A, știu. Reportera… V-am văzut la bal, apoi de vreo două ori prin
oraș. „La nunta Zamfirei” mi se pare…
— Mda, confirmă Vasiliu, am primit o scrisoare de la ea…
— Zău? Aveți succes. Și nu mă mir…
— Dar nu pentru ca să mă laud că am succes am venit, zâmbi
Vasiliu, ci pentru a vă arăta plicul scrisorii…
Scoase din buzunar plicul, îl puse pe birou și Minor îl luă imediat
în mână.
— Ce-i cu el?
— Nu vedeți?
— O pată de sânge… Credeți că e în legătură cu…
— Nu cred deocamdată nimic. Dumneavoastră concluzionați…
— Cum v-a parvenit plicul?
Vasiliu povesti totul și Minor își făcu câteva însemnări în bloc-
notesul de pe birou.
— Uite dom’le, zise după aceea, dacă cercetam mai cu de-
amănuntul camera, poate că dam peste el. Dar cum mi-ați spus că
nimeni nu a intrat în apartament și nu vă lipsea nimic, n-am
insistat în această privință. Ușa n-a fost forțată, așa că…
— Vreau să vă spun încă ceva, urmă Vasiliu. Nu știu dacă poate fi
în legătură cu acest caz…
— Da, vă rog, îl îndemnă Minor. V-am oferit țigări, nu fumați?
— Nu, abia am terminat acum câteva minute…
— Vă ascult…
— Azi dimineață, în timp ce mă duceam către regiment, mi-am
amintit că aseară, venind acasă și găsind mașina trasă în fața
blocului cu fata în ea, am vrut să mă duc repede sus să-mi iau
permisul de conducere…
— Da, și?
— Și băgând mâna în servietă să-mi iau cheia de la ușa
apartamentului, n-am găsit-o…
— Și totuși cu ce-ați intrat după aceea? întrebă interesat Minor. Că
doar dumneavoastră ne-ați deschis-o.
— Cu cheia de rezervă pe care o am totdeauna în mașină…
— Și ce credeți? Ați pierdut-o sau bănuiți că v-a fost sustrasă de
cineva interesat?
— Eu pierd foarte greu ceva, zise Vasiliu. Mai ales cheia care o
țineam în servietă și dădeam în orice clipă peste ea…
— Credeți pe cineva interesat să intre în camerele dumneavoastră?
repetă Minor întrebarea.
— Nu…
— În orice caz dacă v-o sustrăgea cineva în legătură cu bătrânul,
adică dacă l-ar fi trimis să fure, găseam cel puțin cheia asupra lui.
Dar n-am găsit nimic… Ați fost de față la percheziție…
— Vedeți, vorbi cu un fel de jenă Vasiliu, eu v-am spus chestiunea
asta, socotind că poate o legați într-un fel de cele întâmplate…
— În orice caz, reținem sesizarea dumneavoastră, îl asigură Minor.
Iar plicul îl voi trimite de îndată la expertiză. Poate că este aceeași
grupă de sânge cu a victimei… Apropo, își aminti Minor, știți că a
dispărut cadavrul de la morgă?
— Ce s-a întâmplat? întrebă uluit Vasiliu și se ridică de pe scaun,
fără să-i creadă urechilor cele auzite. A dispărut? Când? Cum?
Extraordinar!
Minor îi relată totul și Vasiliu rămase îngrozit.
— Domnule, zise el lovind nervos cu palma sticla biroului, cred că
cineva a fost interesat în această direcție. Categoric! Cineva care
este vinovat de moartea bătrânului. Dar stai… stai, se calmă el,
bătrânul a murit de atac de cord… Așa a spus doctorul aseară…
— E numai o presupunere, neverificată, zise Minor. Nici n-o putem
confirma în situația asta…
— E fantastic! izbucni Vasiliu. Fantastic… Dom’le câte se pot
întâmpla…
Se plimbă câteva minute prin cameră, cu mâinile la spate gânditor,
încă uluit de cele auzite și oricât se străduia nu putea înțelege de
ce se întâmplase toată această poveste la ușa lui? Moartea
bătrânului, acum dispariția lui… Ar putea fi cumva în legătură cu
Auris Bunescu? Singurul indiciu ce-l făcea să se gândească la ea,
era scrisoarea, pata de sânge de pe plic… „Dacă e sângele
bătrânului, însemnează că el, trimis de Auris a adus scrisoarea?
Tot ce este posibil… Un prăpădit ca ăsta putea să facă și pe
comisionarul pentru câțiva lei… Dar cine va putea lămuri oare ceva
în legătură cu dispariția cadavrului? Auris lipsește din oraș, se
înapoiază la ora prânzului după cum afirmă în scrisoare.”
— Vă las, spuse Vasiliu într-un târziu. Plicul, deci rămâne la
dumneavoastră…
— Da, rămâne la noi…
— La revedere și succes lui Dinamo!
— Nu mai puțin Stelei!
Dădură mâna zâmbindu-și unul altuia cu prietenie, după care
căpitanul Vasiliu ieși.
Când Radu Vasiliu ajunse la sediul Securității județene și ceru să
fie anunțat, maiorul Simion tocmai telefona după el la regiment.
Vorbise cu colonelul Drăgănescu și acesta îi spusese că a plecat
către el, dar trece mai întâi pe la Miliție. Vorbind cu Miliția, Simion
aflase deja de la căpitanul Minor ultimele noutăți în ceea ce privește
moartea bătrânului.
— Aș fi foarte interesat, conchise Minor, să știu cum de a ajuns
scrisoarea reporterei în mâna bătrânului. Ea însă este plecată din
localitate. Analiza de la laborator a confirmat că pe plic este sângele
lui. Apoi amprentele confirmă că plicul a fost în mâna
ceasornicarului…
— În această privință, cereți relații reporterei, îl sfătuise Simion.
Bineînțeles, fără să înțeleagă faptul că se face o anchetă…
— De ce?
— Nu știu, nu-i cunosc identitatea dar cred că e o străină și
socotesc că nu-i bine să interpreteze intervenția dumitale ca un act
inoportun…
— Se spune că-i din București…
— Tot ce se poate. Aș vrea însă să asist și eu la întrevederea cu ea…
— Bănuiți cumva…
— Nu bănuiesc nimic. Din simplă curiozitate. Te deranjează?
— Deloc. Dimpotrivă, mă onorează prezența dumneavoastră. La ce
oră vreți s-o chem?
— Îndată ce va veni. Îmi dai un telefon.
— S-a făcut tovarășe maior. Am s-o invit după-amiaza și am să vă
anunț și pe dumneavoastră…

Fiind vestit de secretară că Vasiliu așteaptă, Simion porunci să fie

introdus imediat în cabinetul său.
— O, ce plăcere! zice Simion și fără să-și ia luleaua din gură,
pufăind zgomotos din ea, se ridică de la birou și-i întinse mâna. Ce
faci, căpitane?
— Bine, tovarășe maior…
— Te rog ia loc, îl invită, și Vasiliu se așeză într-unul din fotoliile
din fața biroului. Dom’le o să ajungi celebru!
— De ce!
— Auzi, să descoperi un mort la ușa dumitale! Precis că prin
reportera noastră o să afle și străinătatea…
— Cunoașteți tot ce s-a întâmplat și cum s-a întâmplat? căută să
informeze Vasiliu. Cred că sunteți la curent…
— Sunt, confirmă Simion cu un calm desăvârșit. Sunt la curent.
Am vrut să-l trimit aseară acolo pe un subaltern să asiste dar s-a
ivit o altă problemă între timp și n-a mai fost disponibil. De altfel,
Minor m-a informat despre tot…
— Și despre dispariția cadavrului?
— Și…
Simion mai pufni de câteva ori din lulea și-l întrebă pe Vasiliu dacă
nu dorește pe căldura asta să bea ceva rece, un sirop, un Pepsi-
cola, sau numai apă…
— Mi-e într-adevăr cald, zise Vasiliu, vă mulțumesc, dar dacă beau
acum rece mă încălzesc și mai mult…
— Am telefonat mai de dimineață la dumneata, să vii să discutăm
o problemă, cam neplăcută ce-i drept, dar trebuie s-o discutăm și
colonelul Drăgănescu mi-a spus că și fără să te chem tot treceai pe
la mine. Chestiunea cu scrisoarea…
— Da, zise Vasiliu și scoase din buzunar scrisoarea pe care i-o
întinse maiorului. Am primit-o de dimineață în condițiile pe care
văd că le cunoașteți. Aș vrea, însă, să știu mai întâi care-i problema
aceea neplăcută…
— Ai puțintică răbdare! zise zâmbind Simion, vorba lui conu
Trahanache. Te grăbești? Știu că oamenii se grăbesc când vor să
audă lucruri bune, nu din cele ce-i supără…
— Poate că nu mă supără, aruncă Vasiliu și-și trecu mâna prin păr
să și-l aranjeze puțin deoarece după ce se năclăiase de sudoare îl
mai presase și cascheta.
— Ei, asta ar fi foarte bine, se arătă satisfăcut Simion și cu toate că
era ziua, aprinse lampa de pe birou să citească mai bine cele scrise
de Auris. Ia să vedem acum ce spune doamna…
Atent, fără să se grăbească, Simion începu să citească liniștit,
urmărind cu atenție fiecare rând, înălțând sprâncenele a mirare,
strângând buzele, pufăind mereu din lulea, cu ochii ușor
întredeschiși din cauza fumului care i se ridică vălătuci în față. Se
vedea că-l interesează cele scrise de Auris, dar nu-și putea ascunde
uimirea pentru întorsătura ce-o luau lucrurile în cadrul relațiilor
dintre cei doi. Ce vroia ea? Ce urmărea cu această subită și
neașteptată dragoste? Cine-i îndruma sentimentele către inima lui
Vasiliu, ce interes, ce scopuri?
Sfârșind, împături liniștit scrisoarea, trecu de câteva ori palma
peste ea, cu grijă să n-o șifoneze și zise, punând-o deoparte pe
birou:
— Dumneata știi că eu mă așteptam la așa ceva?
— Dumneavoastră? se miră Vasiliu.
— Da, eu…
— Nu înțeleg.
— De aceea te-am și chemat. Mi-am dat seama că lucrurile au să
ajungă aici…
— Tot nu înțeleg…
— Ei, nu înțelegi! se arătă contrariat Simion și cu un bețișor începu
să scotocească tutunul aprins din căușul lulelei. Nu vrei să înțelegi,
dar ai perceput totul din capul locului…
— Categoric, nu pricep nimic, stărui Vasiliu. Deodată, însă, fața i
se lumină și adăugă lămuritor: Nu cumva despre cele ce v-a
informat colonelul Drăgănescu, că eu și femeia…
— Mai bine zis despre cele ce l-am informat noi ca să-ți atragă
atenția, căută să fie explicit Simion apăsând stăruitor pe ultimele
cuvinte.
— Cred că nu era cazul, vorbi calm Vasiliu, arătându-se contrariat
că totul luase o amploare puțin dorită. Se exagerează…
— Asta pretinzi dumneata…
— Pretinde realitatea…
— Mă rog, urmă Simion continuând să scotocească în căușul
lulelei, dintr-o obișnuință, să facă ceva ca între timp să-și
organizeze gândurile, sau poate chiar că luleaua nu-l mai asculta
și se înfundase. Dar eu așteptam ca această colaborare a noastră
cu dumneata să nu ia o turnură deloc dorită… Ce zici?
— Tovarășe maior, se arătă puțin revoltat Vasiliu și ochii îi
scăpărară viu, aprins, nu credeți că aruncați niște săgeți cu totul
gratuit? Iertați-mă, dar le consider cu totul gratuit… În definitiv, ce
așteptați dumneavoastră de la mine?
— Să te comporți după indicațiile date…
— Perfect! Și cu ce am dovedit contrariul?
— Cu ce? întrebă Simion privindu-l cu ochii micșorați prin fumul
lulelei. Vrei să-ți spun direct?
— Vă rog…
— Dumitale îți place femeia asta!
— Ce-i cu asta? se arătă total nedumerit Vasiliu. Dumneavoastră
nu vă place? Colonelului Drăgănescu nu-i place? Căpitanului
Minor nu-i place? Dar cui, oare, nu-i place? Pentru că trebuie s-o
recunoaștem… place. Este?
— Dumneata să nu uiți un lucru, vorbi calm Simion, că această
Auris Bunescu joacă un rol…
— Știu ce vreți să-mi spuneți, îi tăie vorba Vasiliu, dar v-aș ruga să-
mi permiteți să vă pun o întrebare…
— Vă rog, consimți Simion.
— Lăsând totul la o parte, vorbesc de problema ce trebuie s-o
rezolvăm, comportându-ne cu toată obiectivitatea, cu toată
sinceritatea, deci fiind foarte imparțiali, foarte drepți și loiali,
dumneavoastră sau altcineva, oricât ar fi de „catolic” cum se spune,
nu puteți aprecia, nu puteți fi fascinat să zicem de inteligența unui
agent străin, de abilitatea lui sau de frumusețea unei spioane, de
curajul ei?
Maiorul Simion asculta, pufăia des din lulea, norii de fum îl
înconjuraseră învăluindu-l ca într-o ceață și nu scotea o vorbă.
Părea că rumegă cu obișnuitu-i calm tot ce-i servea interlocutorul
său, că judecă și caută un răspuns cât mai potrivit la replică, în așa
fel încât punctul său de vedere să fie deosebit de explicit. Când și
când își trecea palma peste frunte, peste păr, își sugea buzele
groase, nu, spusele lui Vasiliu nu-l puseseră în încurcătură, de
altfel nici nu știa de ce se aprinsese așa, băiatul avea oarecum
dreptate, obiectiv vorbind, așa stau lucrurile, dar el trebuie să fie
atent și să nu facă un pas mai mult către relații cât de cât intime,
pentru că pasul acesta poate să fie fatal, poate să-l arunce în
prăpastie…
— În fond, urmă Vasiliu văzând că Simion îl ascultă cu atenție tot
mai sporită, ce-mi puteți reproșa? Că am luat într-o seară masa cu
ea în camera ei de la hotel? Ei, și? Doar am înțeles că numai în
astfel de situații, în care partenerii să fie cât mai apropiați putem
realiza niște lucruri așteptate. Nu? Ce, am sărit cumva peste cal și
am încurcat treburile? Slavă domnului că îmi controlez orice gest
și fiecare vorbă! A, că m-am exprimat că este o femeie frumoasă,
inteligentă, seducătoare, că îmi place și m-aș da în vânt după ea?
Asta, da, este perfect adevărat, dar pot să am niște păreri, nu? Vă
rog să mă credeți, vă spun cu toată sinceritatea, că dacă toate
bănuielile noastre ar fi zero, dacă nimic nu ar fi adevărat, mâine m-
aș însura cu ea! Ar avea cineva ceva împotrivă?
— Cine să aibă? înălță din umeri maiorul Simion. Dar vezi că în
jurul ei planează un mister. Și până ce misterul nu este dezlegat…
desfăcu el larg brațele, rămâne numai să-i apreciem de la distanță
frumusețea, inteligența și ce mai spui dumneata, iar noi trebuie să
fim mereu cu vigilența trează. Adevărat?
— Dar, v-a contrazis cineva? întrebă Vasiliu mirat. Nu v-a contrazis
nimeni. Numai că în privința misterului care spuneți că planează
în jurul acestei femei, eu sincer cred că totul nu este decât un fum
ce-o învăluie, un fum pe care în loc să-l înlăturăm, poate că prin
unele exagerări ale noastre îl și întreținem…
— Ce vrei să spui cu asta? înălță sprâncenele-i groase Simion și
rămase cu luleaua în mână fără să mai pufăie din ea.
— Ceea ce este adevărat…
— Fă-mă, te rog, să înțeleg.
Vasiliu își descheie cu un gest reflex un nasture la cămașa-bluză, îi
era foarte cald, simțea cum îi șiroie apa pe spinare, și buzele le avea
sărate de sudoarea ce-i picura de pe față, apoi se așeză mai bine în
fotoliu și zise:
— Toată povestea asta, cu necunoscuta, cu afacerea Grama cum îi
spuneți dumneavoastră, eu v-am creat-o, nu?
— Da, dumneata, consimți Simion. Erai dator…
— Da, eram dator, zise Vasiliu, dar vă rog să mă credeți că atunci
la Viena, în seara aceea, dacă vroiam îi întorceam spatele tipului
ăluia, nu dădeam două parale pe propunerile lui și gata! Ce, sunt
sau voi fi singurul care pleacă în străinătate și este acostat de
asemenea elemente cu propuneri dintre cele mai năstrușnice, mai
ispititoare? Tovarășe maior, – continuă el tot mai aprins – altul în
locul meu ar fi zis, ce să mă leg domnule la cap fără să mă doară?
De ce să intru într-o afacere din astea, când îmi pot vedea liniștit
de treburile mele? Dar eu ce mi-am zis? Individul a pomenit de niște
aranjamente la noi în țară, se culeg date în privința industriei
noastre, a economiei, persoana care venea la mine se mai întâlnea
cu careva, ia să intru eu în povestea asta ca urmărind femeia să se
poată ajunge, am gândit eu, la cel care face pe colecționarul și trece
furtul de date peste graniță…
— Te-ai gândit bine, aprobă Simion, și pentru asta te felicităm.
— M-am gândit bine și uite iese prost…
— Ba nu iese prost deloc…
— Ba iese, apăsă cuvintele Vasiliu. Iese… După ce că-mi pun în joc
timpul meu liber, reputația, joc teatru (sincer să fiu, caut să-mi
înfrâng anumite sentimente pentru femeia asta), mai îmi aud și
vorbe…
— Dumneata spuneai că nu te superi chiar dacă aceste vorbe te
dor, zise împăciuitor Simion și zâmbi. Și acum?
— Tovarășe maior, urmă Vasiliu cu aceeași aprindere în priviri,
chiar dacă mă faceți nebun sau nu, cele ce vă spun acum i-am
raportat cu câteva zile în urmă și colonelului Drăgănescu și am
început acum câteva clipe să vă spun și dumneavoastră: femeia
asta nu are niciun amestec în problema ce ne interesează pe noi,
în ceea ce urmăriți dumneavoastră. Categoric nu are niciun
amestec!
— Nebun nu te fac, râse Simion, că în primul rând nu ești, dar te-
aș întreba de ce ai asemenea părere?
— În afară de dumneavoastră, Pandrea sau cine o mai are în
obiectiv eu sunt cel mai aproape de ea. Este?
— Este…
— Ei, aflați după cum v-am mai relatat și altădată că ea nu
manifestă nici cel mai mic interes față de acele planuri ale mele.
Absolut niciunul! E departe de afacerea asta cum sunt eu de
problemele Mitropoliei!
— Poate că te înșeli, căută să fie convingător Simion. Nu uita că
asemenea persoane sunt foarte versate, foarte abile, își calculează
lovitura cu cea mai mare atenție, cu grijă, acționează când calea îi
este perfect liberă și are certitudinea că nu se poate aștepta la eșec
sau la surprize care să-i pericliteze libertatea…
— Nu vă pot contrazice, dar nu e cazul ei…
— De ce? Că n-a întreprins nimic până acuma? nu se lăsă Simion.
Dar cu fiecare zi ea dovedește că-și pregătește acea lovitură…
— Dacă nu sunt indiscret, pe ce elemente vă bazați?
— Într-o agendă a ei, de pildă, urmă Simion, își însemnează niște
confidențe. Pe lângă faptul că te place, afirmă: „Sunt lipsită de
curaj, dar în câteva zile trebuie să-mi pun planul în aplicare. G are
să se bucure că i-am urmat sfatul”. Deci, concluzionă maiorul, ia
aminte: în câteva zile își va pune planul în aplicare, iar G, respectiv
Grama, zicem noi, are să se bucure… Despre ce plan poate fi vorba?
se întrebă el. Știm…
Mai pufăi de câteva ori din lulea și urmă:
— În valiza ei s-a găsit un inel, „operă de artă” cum ne-ai spus că
te-a prevenit acel Grama…
— Da, așa mi-a spus dar nu a precizat în ce fel poate fi înțeles acel
termen de „operă de artă” și nici eu, pripit sau neatent, nu știu cum
am fost, nu am cerut lămuriri…
— Pe fațeta inelului e gravată „Mona Lisa”, zise apăsat Simion. Păi
nu e o operă de artă?
— O fi, zise Vasiliu, dar poate că inelul în sine este o operă de artă,
o lucrare de artă, o lucrare deosebită, mă gândesc la execuția lui,
la valoarea lui…
— Nu, nu cred… Nu vezi că lucrurile coincid? Operă de artă și Mona
Lisa… Un inel rar… Cine mai poate avea unul asemănător?
— Apropo de chestiunea asta, își aminti Vasiliu, aflați că în orașul
nostru mai există un asemenea inel…
— Mai există? făcu ochii mari Simion. Cu… Mona Lisa?
— Cu stimabila Mona Lisa! întări Vasiliu zâmbind. Ce, nu știați?
— Nu, personal nu știu nimic, se arătă el nedumerit și în același
timp contrariat. Poate băieții, dar mi-ar fi raportat, mai ales că știu
că un asemenea inel e în legătură cu această afacere. Și unde, mă
rog, ai văzut un asemenea inel? Dumneata l-ai văzut sau altcineva?
— Eu…
— Unde și când?
— L-am văzut acum câteva zile pe deget, la Nușa Stoian, șefa
Oficiului telefonic…
— Glumești sau… întrebă Simion cu răsuflarea tăiată. La așa ceva
nu se așteptase.
— Cum să glumesc? zâmbi din nou Vasiliu. E ceva de glumit?
— Văd că ochii… Ești cam vesel…
— Sunt, pentru că, iată, am putința, deocamdată, să vă contrazic:
inelul cu Mona Lisa nu poate fi un indiciu că Auris Bunescu este
trimisa lui Grama. Am sau nu dreptate? Apoi nu are nici colierul
despre care mi-a vorbit acel Grama. Și pe urmă… iată, un nou inel
și pe deget la cine nu vă așteptați! Nu cumva presupuneți că Nușa
Stoian este trimisa lui Grama sau că are vreun amestec în această
afacere? Vă rog să mă iertați, dar numai după un asemenea inel
puteți acuza pe cineva că e complice într-o chestiune de gravitatea
acesteia?
Simion lăsă pipa pe scrumiera din fața sa de pe birou și își cuprinse
capul în palme ca-ntr-o menghină. Era vădit încurcat. La așa ceva
nu se așteptase! De unde până unde să fi apărut acel inel, identic
cu cel văzut la Auris Bunescu? Și ce legătură are el cu problema
care-l interesează în mod deosebit? Dar deodată fața i se lumină,
înălță fruntea și luând iar luleaua în mână, îl întrebă pe Vasiliu
destins, revenit brusc la calmul său din totdeauna:
— Când spui că ai văzut inelul la șefa Oficiului?
— Acum câteva zile…
— Ei, nu-i nimic cu asta! spuse el ferm și lovi cu luleaua în
scrumieră. Poate că l-a cumpărat de la Auris Bunescu. Așa că
treaba este limpede…
— Ba, nu-i deloc limpede, nu-l slăbi Vasiliu și ochii lui Simion se
încruntară iară. Pentru că eu – urmă Radu – am văzut inelul pe
deget la Nușa Stoian acum câteva zile, într-o după-amiază. Mi-a
spus că i l-a făcut cadou un bărbat – rețineți deci: i l-a făcut cadou
un bărbat. Peste un ceas și ceva de la discuția cu Nușa Stoian m-
am dus la hotel, la Auris Bunescu. Aci am adus vorba despre
bijuterii și ea mi-a spus foarte dezinvolt că nu-i plac bijuteriile, are
un inel, de pildă, foarte frumos în valiză și nu-l poartă…
— Deci în timp ce Nușa Stoian avea inelul, Auris afirma că al ei este
în valiză…
— Exact.
— Ți l-a arătat?
— Nu, că n-am cerut eu acest lucru, dar dacă doream în mod cert
mi-l arăta…
— Nu ți-a spus cumva că l-a vândut?
— Cum să-mi spună așa ceva, dacă mi-a vorbit despre el că-l are
în valiză? Atunci, la ora aceea… Și este o amintire prețioasă de care
nu se va despărți niciodată…
Simion lovi nervos cu luleaua în cristalul biroului și ridicându-se
de pe scaun, vârî mâinile în buzunare și rămase așa, cu privirea
încruntată privind afară în stradă. Trecea un camion militar
încărcat cu saltele, iar în urma lui praful se înălța în voie peste
curțile oamenilor… Un câine se înverșună câteva clipe să latre în
urma mașinii, apoi se potoli și se tolăni leneș la umbra unui gard,
lăsându-și botul pe labele dinainte.
— Ei, drăcia dracului! zise Simion într-un târziu și se reașeză pe
scaun, încet, dezolat, parcă zdrobit de cele aflate. Trebuie neapărat
s-o chem la mine pe această Nușa Stoian – urmă el – și să-mi spună
de unde are inelul. Dacă l-a cumpărat de la Auris Bunescu, treaba
e limpede… Chestiunea nu schimbă cu nimic datele în privința
necunoscutei. Inelul de recunoaștere l-a vândut, din motivele pe
care și le poate explica numai ea. O privește… Destul că noi știm că
este acela despre care a amintit Grama… Dar dacă nu l-a cumpărat
de la Auris Bunescu și-l are din altă parte, atunci ce să mai credem?
— Vreți să știți părerea mea? ceru Vasiliu trecându-și iar mâna prin
părul năclăit de sudoare.
— Da, ascult…
— Și într-un caz și-n altul nu trebuie să credeți nimic. Pentru că noi
nu știm dacă chiar acest inel cu Mona Lisa este piesa de
recunoaștere avertizată de Grama. E vina mea că n-am reținut acest
lucru. Ceea ce știu este faptul cert că ea, trimisa trebuie să-mi arate
în afară de acel inel, o ilustrată semnată „Alexandru” ce am
expediat-o la adresa dată de Grama și prin care mi-am arătat din
nou acordul că afacerea rămâne în picioare. Iată, de pildă, Auris
Bunescu nu mi-a arătat niciun fel de ilustrată…
— Poate a socotit că nu e încă momentul să o arate…
— Poate…
— În orice caz, concluzionă Simion, trebuie s-o chem chiar azi la
mine pe șefa Oficiului telefonic. Nu pot face presupuneri hazardate,
fără să știu care este realitatea. După asta vom vedea ce-o mai fi…
Zicând acestea, Simion luă de pe birou scrisoarea adusă de Vasiliu,
și punând-o peste celelalte hârtii, adăugă:
— Pare sinceră în cele ce scrie. Vorbește și despre întâlnirea la care
s-a dus…
— Da, zise Vasiliu, am auzit-o discutând la telefon. E vorba despre
un anume Emil, prieten sau coleg… Am crezut că îi este logodnic,
dar ea singură mi-a infirmat acest lucru…
— Acesta poate să fie acel „Andrei 4”, care de fapt este obiectivul
nostru numărul unu, zise Simion. Și nu numai al nostru de aici…
— Și în ce scop bănuiți că s-a dus să se întâlnească cu el? întrebă
cu afișată naivitate Vasiliu. Eu am înțeles că trebuie să-i ducă
planurile mele… Ori planurile melc, așa false cum sunt zac în biroul
meu…
— Crezi dumneata că ea a venit să culeagă date numai de la
dumneata? Că are drept scop numai să intre în posesia acelor
schițe?
— Atunci?
— Uite; de pildă, aseară la întâlnirea ce au avut-o dincolo de
București, el i-a dat o casetă de piele destul de voluminoasă,
închisă cu fermoar și o cutie de carton…
— Și?
— Deocamdată nu știm ce conține acea casetă de piele. Și nici
cutia…
— De unde cunoașteți toate astea?
— Trebuie să le cunoaștem și le cunoaștem, sublinie Simion cu tărie
ultimele cuvinte. Asta-i totul, căută apoi să încheie discuția. În
orice caz, când doamna va sosi în oraș o s-o interogăm în legătură
cu felul în care ți-a expediat scrisoarea și atât. Despre excursia ei
la Săftica, nimic. Iar în privința propunerilor ce ți le face în scris,
dumneata acceptă și te rog urmărește în discuție orice chestiune
mai însemnată. Am impresia că până la urmă ea nu vizează
acapararea acelor schițe, ci chiar pe dumneata…
— Adică? se făcu a nu înțelege Vasiliu.
— Poate când a fost la dumneata acasă și-a dat seama din acel
studiu sumar, că proiectul nu e complet, dar că dumneata fiind o
capacitate îl poți realiza cu ușurință dacă ești stimulat într-un fel.
Atunci – urmă Simion tot mai aprins – cerând instrucțiuni de la mai
marii ei i s-a propus să te acapareze, printr-o… cum să zic eu să
mă înțelegi mai bine… printr-o dragoste care să te copleșească, mai
ales că a văzut că o placi și ești pierdut după ea. Apoi, urmarea
firească: să te determine, nu să-i dai planurile, ci s-o însoțești în
străinătate…
Radu Vasiliu prinse a zâmbi, dar lui Simion nu-i scăpă acest lucru
și clătină capul a dojană. Prea lua totul cu ușurință băiatul ăsta și
doar era un om inteligent, destul de abil, capabil în orice clipă să
sesizeze nuanța unor aranjamente dubioase…
— Mă mai gândesc la o chestiune, adăugă maiorul netezind cu
palma hârtiile de pe birou. Dumneata spui că n-ai găsit cheia de la
apartament…
— Nu, n-am găsit-o…
— Dacă ți-a fost sustrasă de careva cu scopul să i-o dea bătrânului,
trimis fiind să fure ceva de la dumneata?
— De pildă?
— De pildă, mă gândesc chiar la Auris Bunescu. Da, da, degeaba
mă privești așa. Ca să nu atragă atenția prezența ei la ușa dumitale,
a încropit o scrisoare și chipurile că-ți aduce această misivă,
bătrânul, instruit de ea intenționa să-ți intre în apartament și să-ți
sustragă acele planuri. Dacă dădea cineva peste el la ușă, omul
avea un alibi foarte plauzibil: îți adusese o scrisoare…
— Și cine să-mi fi sustras cheia din servietă? întrebă nelămurit
Vasiliu. Și când? Eu în vremea prânzului știu că am avut-o…
— Asta rămâne să stabilim noi mai târziu, spuse Simion. Și numai
după ce vom sta de vorbă cu Auris Bunescu…
— Dar asupra bătrânului nu s-a găsit nicio cheie, spuse Vasiliu. Și-
atunci, cum rămâne cu presupunerea dumneavoastră?
— Vom trăi și vom vedea, căpitane, asigură Simion. Trebuie să
dezlegăm misterul acestei afaceri…
 15

Nu se făcuse încă vremea prânzului, când căpitanul Minor, ajutat

îndeaproape de plutonierul Lascu reușiseră să cunoască destul de
multe lucruri referitoare la biografia celui decedat la ușa lui Radu
Vasiliu. Cercetând cartoteca de la evidența populației, stând de
vorbă cu unii dintre vecini și cu cei care-l cunoscuseră prin diferite
locuri unde muncise, milițienii aveau acum o imagine clară asupra
fostului ceasornicar.
Într-adevăr, grec de origine, Tachi Cazaridis se stabilise cam între
cele două războaie în acest oraș, deschizând pe Strada Mare un
atelier de bijuterii și ceasornicărie fină, cu firma „La ora exactă”.
Bun meseriaș – lucrase multă vreme într-una din fabricile de
ceasuri elvețiene, din care cauză mulți îi spuneau Elvețianul – Tachi
Cazaridis reușise să-și formeze o deosebită reputație în oraș, o bună
clientelă și o faimă care ajunsese nu numai în localitățile din jur, ci
chiar la București. Se specializase în executarea cu multă finețe și
deosebit gust artistic a diferitelor bijuterii – cercei, inele, butoni de
cămașă, ace de cravată, monograme, broșe – și rare erau cazurile
când cineva, încântat de lucrul neașteptat de frumos ce-l primea în
cutiuța căptușită cu catifea să nu-i dea măcar cu câteva zeci de lei
peste prețul stabilit inițial. În tinerețe se însurase în Elveția cu o
italiancă de origine, o fată nespus de frumoasă, Gilda, care în
timpul războiului din urmă, într-o noapte, pe ploaie, urcată într-un
camion cu uniforme germane uzate, a fugit cu un ofițer neamț la ea
acasă, în Italia, de unde n-a mai dat niciun semn de viață.
Dimineața, Tachi Cazaridis a găsit un bilet lăsat de ea pe plita
mașinii, în bucătărie, cu câteva cuvinte de bun rămas și rugămintea
ca Sfântul Anton să-l aibă în pază că a fost om bun, dar soarta i-a
hărăzit să nu stea lângă el până la adânci bătrânețe.
De atunci, Tachi, care ținuse nespus de mult la nevastă-sa s-a
apucat de băut și în câțiva ani, devenit alcoolic, au început să-i
tremure mâinile și picioarele ca și cum era cuprins de friguri.
Desigur că nu-și mai putea exercita meseria. A început să vândă
tot de prin atelier – scule, ceasuri, piese, unele bijuterii –, și-a
vândut mai apoi casa de pe Strada Mare și în scurt timp, ajuns o
epavă, nemaiavând niciun ban, a început să trăiască din mila
unuia și altuia. Îi mai dădea o haină la vreme de iarnă și o farfurie
de mâncare, Petrică, chelnerul de la „Nunta Zamfirei”, cel care îi
cumpărase casa de pe Strada Mare și care se spune că-l cam
trăsese nițel pe sfoară pe grec la tocmirea prețului, după ce se
încheiaseră actele.
Curtea în care intrară cei doi milițieni la periferia orașului era una
din acele curți strâmte, cu pământ bătătorit, acoperit în parte de
dude negre, de găinațuri și fel de fel de străchini și cratițe, cu apă și
mâncare pentru păsări. Se vedeau rufe întinse la uscat de-a lungul
și de-a latul, cotețe de găini și de porci răspândind în jur mirosuri
grele, insuportabile, pe lângă ele lăfăindu-se la umbră câini flocoși,
cu blana zbârlită, murdară, costelivi și apatici. Șirul de odăi mici,
numai cu câte un ochi de geam și cu o ușă ce da direct spre curte,
cu zidurile coșcovite, igrasioase, spoite cu mătura într-un albastru
țipător, se întindea de la stradă până către fundul ogrăzii, odăi
tăcute și triste, copleșite de vreme, cu acoperișul de tablă peticit ici
și colo cu tinichele peste care – grijulii să nu la ia vântul –, oamenii
puseseră cărămizi și bolovani. Era una din acele case vechi,
insalubre, întocmită din chirpici, așa cum mai erau și altele în acea
parte a orașului, ridicate cu zeci de ani în urmă de câte vreun
proprietar hrăpăreț să le închirieze pe bani puțini celor nevoiași.
Asemenea locuințe erau pe cale de dispariție și noua sistematizare
a orașului prevedea demolarea lor în următorii trei ani. În preajmă-
le, dincolo de linia ferată deja se înălțau patru blocuri cu multe
etaje în locul unde odinioară se întindea o parte a „cartierului
săracilor”.
De cum făcu primul pas în curte, căpitanul Minor fu imediat luat
în primire de lătratul a trei sau patru câini ce rânjeau amenințător
de după cotețe. Lascu îl depăși însă într-o clipă pe ofițer și luă
repede în mână un retevei de lângă gard, pregătit să facă față
oricărei situații.
— Ușurel, tovarășe căpitan, zise el, că ăștia ne rod cizmele!
Alergă greoi înainte, scurt și îndesat, agitând reteveiul în juru-i de
parcă-și făcea loc printr-o apă.
— Na, cuțu, cuțu! vorbea el câinilor care-l înconjuraseră și săreau
la el gata să-l sfâșie. Na, lua-v-ar hingherii! Hei, nu-i nimeni în
curtea asta?
De sub umbra unui dud, unde tocmai spăla rufe într-o copaie pusă
pe-o capră de lemn, se ivi o femeie tânără, slăbuță, cu șorțul de
dinainte ud, cu mânecile suflecate, plină de spumă până la coate și
părul ieșit în neorânduială de sub basma, căzut aproape peste ochi.
— Ia tu Bobo, tu Sultan, nie duce-vă-ți la dracu de jigodii! îndepărtă
ea câinii și aplecându-se luă de lângă casă un ciob de cărămidă și
zvârli către ei. V-a găsit vrednicia acuma, găsi-v-ar boala să vă
găsească!
— Bună ziua! zise Minor apropiindu-se, dar cu ochii tot după câinii
ce stăteau deoparte, fără să se hotărască să plece, rânjindu-și colții
când către el, când către Lascu. De ce nu-i țineți legați?
— Au fost, da’ au rupt lanțu, jigodiile dracului! răspunse femeia și
ștergându-și mâinile de șorțul de dinainte, își aranjă degrabă
basmaua pe cap, să nu iasă oricum în calea celor doi. Da nu vă fie
teamă, numa latră, da’ e blânzi, de mușcat nici pomeneală…
— Dumneata locuiești în curtea asta? întrebă Minor și dădu o dată
roată cu ochii peste șirul odăilor scunde, tăcute, ascunse parcă sub
acoperișul de tablă peticit și scofâlcit.
— În curtea asta, domnu’ milițian…
— Cine mai locuiește aici?
— Apăi, felurită lume, răspunse femeia și privi ușile toate câte se
înșirau până la poartă. Iacă în față, spre stradă stă domnu Mitică
Pupăzan, ăla de umblă cu braga, socru lu domnu Petrică, chelneru
de la restaurantu ăl mare din centru. Ale dumnealor au fost
casele…
— Ale cui, adică?
— Ale lu domnu Mitică, da le-a dat de zestre lu fii-sa și după aia
domnu Petrică le-a vândut că nu s-a mai putut să fie propitar în
două locuri, în Strada Mare și aici…
— Și cui le-a vândut?
— Păi, uite am luat fieșticare odaia în care ne-am găsit, zise femeia
și arătă cu capul șirul coșmeliilor. Alea două din față, cum spuneam
au rămas lu domnu Mitică, bragagiul, apoi după ele e odaia lu
coana Mița, coafeza, a stat cu băiatu-său, dar el e militar și după
aia zice că nu se mai întoarce aci, apoi vine odaia lu domnu’ Licu,
văcsuitoru de ghete, stă cu muieri-sa de vinde floricele și păsări de
ghips, după aia vine odaia în care stau eu cu bărbatu-meu și
copilu…
— Ce este bărbatu dumitale?
— E muncitor la „mobile”, tâmplar, da noi n-o să mai stăm aicea,
că suntem pe listă, ne dă la blocuri, aicea dac-ați auzit se… asta
cum îi zice… se…
— Se demolează, interveni Lascu, plutonierul ce ținea mâinile la
spate și asculta cu atenție.
— Așa cum spune ’mnealui, zise femeia mulțumindu-i din cap c-o
scosese din încurcătură. În toamnă cică ne mutăm…
— Deci odaia asta e a dumitale, dar cealaltă?
— În aia stă domnu Tachi, ceasornicaru…
— Singur stă? întrebă Minor și porni către ușa odăii.
— Singur, da cu cine? se miră femeia. Că se spune că a avut
nevastă demult, tânără și frumoasă, adusă din străini da a fugit.
Noi n-am văzut-o, că el singur a venit aci în curte și singur l-am
văzut tot timpu de atuncea…
— Demult locuiește aici? se interesă Minor privind fața odăii
coșcovite, cu geamul murdar, pe pervazul căruia se vedeau două
străchini și o sticlă goală.
— Apăi, domnule milițian, se arătă gata sa dea lămurire femeia, el
a avut case mari în Strada Mare, că a avut avere, da casele alea le-
a cumpărat domnu Petrică, ginerele lu domnu Mitică Pupăzan, cică
ar fi dat bani buni pe ele. Și după ce le-a luat, pe domnu Tachi l-a
adus aici și l-a băgat în odaia asta. Stă pe gratis, nu-i ia niciun ban
chirie, că e oropsit, vai de măiculița lui, n-are după ce bea apă. Om
care a întors auru și pe-o față și pe alta cu lopata, că cine era ca
’mnealui negustor pe Strada Mare, ehei, îl saluta primaru din
trăsură ca pe rege, da uite că s-a luat cu beutura și cine bea își bea
și mințile, și dac-a dat în boala ăsta s-a ales prafu de avere și de
prăvălie, uite a cumpărat domnu Petrică casele, altu a luat atileru,
sculele și s-a ales prafu de viața lui…
— Acuma din ce trăiește?
— Din ce trăiește? se arătă uimită femeia și clătină capul a părere
de rău. Vai de suflețelu lui! îl căină ea. Uite, îi mai dau și eu de
pomană din când în când, că am mamă moartă, a călcat-o trinu
acu doi ani, pe primăvară, îi mai dă și coana Mița, că-i femeie
miloasă și câștigă bine, se zice că-l mai ajută și domnu Petrică, îl
cheamă acolo la restaurant și-i mai dă pe la bucătărie o farfurie de
ciorbă, apăi îl mai vedem pe la morți, mai duce crucea sau o
coroană, ceva… ehei, vai de capu lui că ce-a fost și ce-a ajuns, că
de-aia îi mai spun câteodată lu bărbatu-meu: mă, Anghele, nu zic,
bea un pahar, două cu pretinii când luați chenzina, da nu-ți bea
sănătatea, Anghele!
— Și te-ascultă?
— M-ascultă, că am om bun, muncitor, vine cu leafa toată și
mintea-ntreagă…
— Acum e cineva acasă în curtea asta? întrebă Minor și privi iar
șirul odăilor până la poartă.
— Nu e decât coana Mița, mi se pare, că ăi din față îs plecați la țară,
domnu Licu îi la piață cu muieri-sa, el cu văcsuitu, ea cu păsărelile,
vin tocma pe la trei… iar domnu Tachi, nu știu, că nu l-am văzut
de ieri dimineață… poate s-o fi dus la spital că zicea ca-i cam
bolnav…
— V-a spus el că-i bolnav?
— Ahă, demult îi bolnav, lămuri femeia și-și îndreptă iară basmaua
pe frunte. Ce-l ține pe picioare, zice el, îs injepțiile pe care i le face
coana Fifica, nevasta lu domnu Petrică…
— E soră de spital, coana Fifica asta?
— Nu, e cameristă la otel, acolo în centru, da face și injepții în
particuler, le face bine, că are mână ușoară și apoi nici nu ia mult…
— Și zici dumneata că domnul Tachi n-a venit de ieri dimineață pe
acasă? reluă Minor discuția privitoare la bătrânul ceasornicar.
— Da, de atuncea, întări femeia. Încă eu az noapte, am auzit ușa
scârțâind la ’mnealui și îi spun lu bărbatu-meu, mă Anghele, i-auzi-
l pe vecinu nostru acu vine acasă, da bărbatu-meu, nu știu, dormea
sau n-a vrut să-mi răspunză că a tăcut chitic și și-a văzut de somnu
lui, că și-acolo la fabrică îi muncă grea, cade ostenit când vine
acasă… Da nu era el, domnii Tachi nu putea să fie dacă-i la spital…
— Cine a spus că e la spital?
— N-a spus nima, numa așa prepun eu, vorbi femeia punând
mâinile cruciș pe piept. Dacă nu e acasă? Că el mai în fiece
dimineață, uite stă pe pragu ăsta, trage din țigară și privește soarele.
Povestește frumos, cică soarele luminează tot pământu, da lumina
lui îi mai tare în alte părți și mai blândă în altele. Că a fost om
umblat, știe multe…
— În afară de scârțâitul ușii, ai mai auzit ceva azi noapte? întrebă
Minor.
— Parcă au lătrat cânii, da numa așa o lecuță, că după aia s-au dat
la gudurat. Era cineva din curte, îl cunoșteau…
Minor se întoarse, îi făcu semn lui Lascu să se apropie și-i spuse să
se ducă la mașină și să aducă trusa ca să ia amprentele de pe clanța
ușii și unde o mai fi nevoie. Spusele femeii pot să fie un adevăr.
Cineva, interesat de moartea bătrânului, făcându-i să dispară
cadavrul, a dat în mod sigur după aceea și o raită prin odaia lui…
— Da, s-a întâmplat ceva cu doninu Tachi, domnu milițian? întrebă
femeia și făcând ochii mari în așteptarea răspunsului, duse palma
la gură înfricoșată. Ce e cu el? Că văz că tot mă descusuți…
— Dumneavoastră, aici în curte nu știți nimic?
— Ce să știm?
— Bătrânul a murit aseară. A fost găsit mort la blocurile cele noi…
— Văleu! începu femeia să plângă și cu poala șorțului prinse a-și
șterge ochii de lacrimi. Săracu domnu Tachi! Vai de sufletu lui, că
de-abia își ducea zilele pe picioare. Și unde-i acuma?
— La spital, minți Minor. O să-l înmormântăm…
— Ușurează-i doamne sufletu! își urmă ea bocetul cu fața îngropată
în poala șorțului. Că a fost om bun, cât a stat aci nu i s-a auzit
gura, era la locu lui, uite pe pragu ăsta zăcea cât era ziulica de
mare, zăcea, privea soarele și trăgea din țigară… Ne povestea sara
câte-n lună și-n stele și noi îl ascultam cu gurile căscate. Sărac de
sufletu lui!
Își făcu trei cruci mari stând deoparte, tăcută, împietrită de durere,
cu capul plecat și ochii scăldați în lacrimi.
Plutonierul Lascu veni dinspre poarta, călcând grav, greoi, și ceru
femeii un scaun și ea îl aduse imediat din odaia ei, pe scaun își
înșiră trusa de amprente, aparatul de fotografiat, lanterna, câteva
pensete, cutiuțe de tablă, o rolă cu metru… Căpitanul Minor
cercetă pragul odăii cu atenție, iar Lascu luă amprentele de pe
clanța ușii. După aceea acoperi clanța cu o batistă albă și o apăsă…
— Bătrânul nu ținea ușa închisă? întrebă Lascu întorcându-se
către femeia ce privea totul cu ochii mari, parcă încă necrezând tot
ce se întâmplase. Văd că nu are niciun lacăt, nimic…
— Ba o ținea, noi așa știm… Avea cheie…
— Vino și dumneata mai aproape să asiști la percheziție, îi ceru
căpitanul. Și mai cheamă pe cineva. Nu-i nimeni prin jur?
— Ba da, uite, o chem pe nevasta fochistului de alături. Țață
Vetuțo, se întoarse ea și strigă peste gard. Ia vino matale până aicea!
Nu trecu mult și intră în curte o femeie scundă și grasă, în târlici,
ce-și îndrepta din mers basmaua pe cap…
— Hai că uite ne cheamă dumnealor pentru o treabă… A murit
domnu Tache…
— Ce vorbești! făcu femeia speriată și rămase stană locului. De
când s-a dus?…
— Nu știu. Hai, dă-te mai aproape…
— Vă rugăm să asistați la percheziție, spuse Minor. Așa cere legea…
— Bine tovarășu milițian, facem așa cum ziceți dumneavoastră, zise
femeia, uite nenorociții de el cum i s-au dus zilele!…
În acest timp Lascu dădu ușa la perete și-i făcu semn căpitanului
să intre. Minor aprinse lanterna să vadă mai bine, deoarece cu toate
că era către ora prânzului și afară lumina soarele, în colțurile odăii
încă mai stăruiau umbre și nu se deslușea mai nimic. Ochiul de
geam, nu mai mare decât o palmă, nu lăsa să intre aproape deloc
lumină de afară.
Odaia era aproape goală. Un pat de scânduri, cu salteaua ruptă,
umplută cu paie, fără așternut sau cearceaf, lângă peretele din fund
o masă de lemn de brad, veche, hâită într-o parte pe care se afla o
lampă de gaz și două străchini murdare în care erau resturi de pește
prăjit și iahnie de fasole, un coltuc de pâine uscată și doi colaci
stropiți cu ceară, tari să-i spargi cu securea nu alta. Într-un cuier
se vedea agățat un palton rupt, vechi, uzat, de altfel stofa fusese
foarte bună cândva, cu gulerul de catifea neagră și căptușeală foarte
fină. Sub pat, Lascu zări o lădiță pe care o trase afară și-i săltă
capacul. În afară de câteva fotografii ce-l înfățișa pe Tachi Cazaridis
în tinerețe, nu mai era nimic. O sobiță de tuci, cu burlanul turtit
era montată într-un colț. În cenușarul ei nu se afla nimic, decât un
rest de țigară, aruncat demult…
Căpitanul Minor plimba fasciculul de lumină al lanternei peste tot,
în timp ce Lascu cotrobăia în toate ungherele și făcea diferite
fotografii, țăcănind aparatul ce-și fulgera blițul aproape din minut
în minut.
— Sărăcie curată, tovarășe căpitan, zise el într-un târziu privind în
toate părțile să vadă dacă observă ceva deosebit.
Minor însă nu-i răspunse și zărind o urmă de noroi lângă piciorul
mesei, ceru lui Lascu să vine mai aproape.
— E ceva?
— O urmă plantară…
Lascu luă între degete un bob de noroi, îl frământă, îl privi cu
atenție după care zise:
— Pare să fie proaspăt…
— Ia urma plantară, stărui Minor. Vom vedea…
Zicând acestea, Minor vru să se ridice, dar în clipa aceea tresări ca
și când ceva deosebit îi atrăsese atenția și-i ceru lui Lascu să vină
mai aproape.
— Ce este, tovarășe căpitan?
— Ia privește aici, îl îndemnă Minor. Ce vezi?
Unul din piciorul de dinainte al patului de lemn era mutat de la
locul lui. Acolo unde stătuse mai înainte se vedea un mic pătrat de
dușumea mai curată decât restul înnegrită de murdărie.
— Ce zici, Lascule? întrebă Minor și luând din trusa de pe scaunul
de afară o șurubelniță, veni repede, se aplecă și începu să bată cu
ea piciorul de lemn al patului. Parcă sună a gol…
— Ia încercați și celelalte picioare, ceru Lascu. Ei, drăcia dracului!
Minor ciocăni și celelalte picioare ale patului, dar parcă acesta avea
un sunet mai deosebit.
— Lascule, să tragem patul, hotărî Minor.
— Îl tragem, dar atenție la ploșnițe, tovarășe căpitan, râse Lascu și
dintr-o mișcare dădu patul mai în mijlocul odăii. Dau și salteaua
jos?
— Dă-o!
Lascu luă salteaua în brațe și încet, să nu scuture paiele din ea o
puse lângă perete. Minor veni cu lanterna și cercetă toate
scândurile patului, după care ceru lui Lascu să încerce să miște
piciorul aceia cu sunet mai ciudat. Dar abia puse plutonierul mâna
pe el, că și căzu, de parcă ar fi fost fermecat.
— Ia dă-l încoace, Lascule!
— E gol, tovarășe căpitan…
— Nu-i nimic, am bănuit că e gol, dar dă-l încoace…
Minor luă piciorul și se duse cu el afară, în prag, la lumina soarelui.
Femeile stăteau deoparte, tăcute și-i urmărea cu privirea pe cei doi
milițieni, fără să înțeleagă ce caută, mai ales că pe ele nu le mai
întrebau nimic. Căpitanul îl chemă pe Lascu să vină mai aproape…
— Ei, ce zici? întrebă el și-i arătă piciorul de lemn al patului
înăuntru gol, ca o cutie conică. Ce părere ai?
— A fost făcut cu un scop, își dădu cu părerea Lascu. Să fi ținut
oare bani?
— Nu, nu-i vorba de bani, ci de altceva, zise Minor. Ia întinde
palma…
Lascu întinse palma, căpitanul răsturnă piciorul de lemn al
patului, lovindu-i tare cu pumnul fiecare latură și îndată
plutonierul tresări. —
— Ei? făcu Minor zâmbind.
Lascu avea în palmă un bob mic de sticlă cât un grăunte de
porumb.
— Un briliant?
— Da, un briliant, întări Minor. Bătrânul ținea aci bijuteriile. Și
părerea mea este că aceste bijuterii au fost furate azi-noapte…
— Să cercetăm și celelalte picioare ale patului, propuse Lascu. Ia
uite dom’le ce descoperire!
— Să le cercetăm…
Strădania le fu însă zadarnică. Nu mai aflară nimic deosebit în
toată odaia. De ajuns însă ca să se tragă unele concluzii dintre cele
mai interesante. Tachi Gazaridis, ajunsese în sapă de lemn, dăduse
totul, dar mai reținuse pentru el câteva bijuterii, gândindu-se că
poate trăi din vânzarea lor până la bătrânețe. Dar câte să fi avut?
Cum le vindea? Și cui? Cine să fi umblat la această ascunzătoare
după moartea bătrânului, pe semne azi-noapte? Desigur, numai
cineva care știa de acest lucru și abia așteptase să intre în posesia
obiectelor de valoare…
Nemaigăsind nimic deosebit în toată odaia, cei doi milițieni ieșiră în
curte și se opriră la timbra dudului sub care se afla copaia cu rufe.
În cotețe, porcii guițau pe întrecute, iar câinii prinseră a mârâi din
culcușurile de pe lângă garduri. Printre uluci, ochii iscoditori ai
vecinilor. Femeile, copiii, stăteau ascunși, tăcuți, trăgeau cu
urechea, se priveau muți de mirare pentru toate cele aflate.
— Poți să vii până aicea? o chemă Minor pe nevasta tâmplarului ce
stătea deoparte tăcută și împietrită alături de vecina sa.
Ea se apropie sfioasă, privindu-l pe căpitan cu oarecare teamă.
— Spune, începu Minor cu glasul blând, nu poți să-ți dai seama
exact dacă azi-noapte a intrat cineva în odaia bătrânului?
Femeia înălță din umeri. Nu, nu putea să-și dea seama. Era
aproape adormită, a auzit parcă pe cineva umblând la clanță și
câinii scheunând, dar, nu, nu poate ști nimic.
— Nu te-ai uitat pe geam? N-ai ieșit afară? ștărui Minor.
— Nu, nici nu m-am clintit din pat, zise ea sfioasă. Atâta doar i-am
zis lui bărbatu-meu: mă Anghele, auzi, vecinu nostru acu vine
acasă, dar el, cum v-am spus și-a văzut de somnu lui și eu l-am
lăsat în pace…
— Păi dumneata dac-ai spus așa ceva, înseamnă că ai auzit și pași,
zise Minor, sau ai auzit numai clanța?
— Nu, pași n-am auzit, contestă femeia, de ce să zic că am auzit,
dacă n-am auzit. Numa clanța mi s-a părut. Și cânii scheunând
ușor…
— De dimineață a intrat careva în odaia bătrânului?
— Nima. Eu am fost tot timpu acasă. N-a intrat nima… Încă eu am
zis că domnu Tachi poate doarme… Da mai târziu, văzându-l că nu
iese, am zis că n-a venit de tot acasă azi-noapte, că el dacă era
acasă, ieșea colo-n prag să tragă o țigară…
— Venea cineva pe la el să-l viziteze? întrebă Minor.
— Ba, că n-avea cine. Era singur cuc și singur își ducea zilele. Nici
cu domnu Mitică, bragagiul din față și cu muieri-sa care mai înainte
mai schimbau o vorbă, acuma trecea, ieșea pe poartă și nu le
arunca nici măcar o privire…
— Erau certați?
— Ba, nu erau certați, da bătrânul parcă intrase în ceasu morții,
umbla tot tăcut și aproape nu mai vedea pe nima…
— Cu dumneavoastră vorbea? urmă Minor ștergându-și fruntea de
sudoare cu o batistă. Cu dumneata, cu bărbatul dumitale…
— Vorbea, cu noi vorbea, zise femeia moale. Vedeți, vecini aici, ușă
în ușă. Cum spun, ieșea câteodată sara, stătea în prag, privea încolo
peste dudul ăsta, peste case și povestea câte-i trecea prin minte și
noi parcă eram la cinematograf, ascultam și, mintea ne umbla pe
locurile alea, că parcă ne arăta niște poze așa ne închipuiam de
frumos toate câte le spunea…
— Bine, încheie Minor scurtul său interogatoriu. Vă mulțumim
pentru toate câte ni le-ați spus. Lascule, sigilează dumneata ușa.
Te rog, se întoarse Minor către femeie, să spui și celorlalți din curte
că n-au voie să forțeze ușa. E sigilată de Miliție. Cine umblă la ușă
o pățește!
— Ba, cine să umble? dădu femeia din mână. Nu umblă nima, las
că le spun eu, da și așa nu umbla…
Lascu își adună trusa de amprente de pe scaun, luă aparatul de
fotografiat și-l agăță de gât, luă și lanterna…
— Gata, Lascule?
— Gata, tovarășe căpitan! Luați-o dumneavoastră înainte, că eu mă
țin la câini în spate…
— Lăsați că mă dau eu la ei, zise femeia și apucând reteveiul lăsat
de Lascu lângă un prag al odăilor, îl înălță amenințător către
jigodiile ce-și zburliseră blănurile pe lângă garduri, cu boturile
mârâind către cei doi milițieni. Na boală, să nu vă clintiți de acolo,
că vă crăp capu, auzitu-m-ați?
Peste câteva clipe, mașina Miliției, urmărită de privirile a zeci de
femei și copii ieșiți pe la porți sau urcați pe ulucile gardurilor porni
învăluită într-un nor de praf.
— Ce caută, fă, Vetuțo ăștia? mai auzi Minor în urmă.
— A murit ceasornicaru! Cică asară, la blocuri…
Mașina trecu pe lângă blocurile noi, în construcție, în jurul cărora
mișunau sute de muncitori, basculante, fel de fel de camioane și se-
îndreptă către centrul orașului.
— Lascule, zise Minor, adresându-se plutonierului, unde mâncăm?
— Păi… se arătă acesta nedumerit. Eu știu? Acasă…
— E târziu, omule, arătă căpitanul ceasul de mână și bătu cu
degetul în geamul lui. Până ne ducem acasă, până ne întoarcem…
La patru și jumătate am chemat-o pe șefa Oficiului telefonic…
— Cu asta ce mai este?
— Maiorul Simion dorește să afle niște lucruri în legătură cu un
inel. De la cine-l are și cât a dat pe el. O proveniență cam dubioasă…
— De ce n-o cheamă dumnealui?
— E o problemă ce ne privește, totuși pe noi, nu? Dacă la mijloc e
vorba de ceasornicar?
— Am înțeles, se lămuri Lascu. În situația asta…
— Zic să mâncăm la „Nunta Zamfirei”. Ce zici?
— Cum ordonați dumneavoastră…
Peste câteva minute, mașina Miliției trase în fața restaurantului,
deasupra căruia se înălța frumosul și elegantul hotel al orașului.
Opri înapoia Citröen-ului alb-albastru, plin de praf și de noroi până
aproape de capotă.
 16

Nușa Stoian, șefa Oficiului telefonic al orașului, era într-o vervă

deosebită. Frumușică, atrăgătoare, cu părul lung, negru revărsat
pe umeri, într-o rochiță albă cu decolteu larg, încât aproape i se
vedeau sânii, cu țigara în mână, din care trăgea delicat fum după
fum, râdea să se prăpădească, stând tolănită pe scaunul din fața
biroului căpitanului Minor. Pusese picior peste picior, rochia scurtă
îi dezvăluia în parte coapsele bronzate de soare și maiorul Simion,
în civil, stând alături trăgea nervos din pipă, dar ochii îi umblau
iscoditori când la picioarele tinerei femei, când la degetul inelar al
mâinii drepte, la bijuteria ce avea încrustat în aur chipul celebrei
Mona Lisa…
— Vă mai spun una? întrebă Nușa și ochi-i negri, veseli, învăluiră
tandru pe cei doi. Tot cu oltenii. Sau e cineva oltean între
dumneavoastră? își luă ea seama și copilărește își acoperi gura cu
palma de parcă ar fi comis o mare gafă. Da, este? Mi se pare că
dumneavoastră… aruncă ea către Simion.
— Nu, nu, eu nu! se apără acesta de parcă i-ar fi zis că s-a născut
în Zanzibar. Nu-s oltean…
Pufăia zgomotos din pipă, slobozea fumul din abundență și
continua să zâmbească satisfăcut parcă de răspunsul său.
— Poate dumnealui, zise el și arătă cu pipa către căpitan, zâmbind.
Ce zici, Minor? Mereu parcă aud că te duci la Craiova…
— Prin alianță, da, sunt oltean, râse Minor, de aceea merg mereu
în cetatea Banilor…
— Soția, dar și… soacra tot din Craiova? interveni Nușa râzând cu
hohote.
— Păi, da, altfel… cum? se fâstâci Minor și începu și el să râdă. Vai,
cum era să fiu prins în ofsaid. Era să zic că numai soția este de
acolo… Desigur și… soacra…
Nușa le mai spuse câteva glume referitoare la olteni, după care
căpitanul Minor, mulțumindu-i pentru buna dispoziție creată, îi
arătă scopul pentru care fusese chemată. Vrea să știe care-i
proveniența frumosului inel ce-l poartă în deget. Să nu se supere,
chestiunea ce se anchetează nu vizează în niciun fel persoana
domniei-sale, vor numai să elucideze o problemă legată de gravorul
ce a întruchipat atât de magnific portretul celebrei Mona Lisa…
— Credeam că m-ați chemat pentru că am furat ceva! râse ea din
nou dezvelindu-și șirul dinților albi.
— Ce să furați? se miră Minor și-l privi semnificativ pe Simion.
— Poate inima cuiva din orașul ăsta, nu? Se poate? În asta se
amestecă Miliția?
Râse, dându-și iar capul pe spate, trase din nou din țigară, slobozi,
fumul spre înalt, după care scoase inelul din deget și-l oferi lui
Minor.
— Poftim, priviți-i gravura, dacă vă interesează, zise ea dezinvolt,
ca și cum nu i-ar fi păsat de nimic și le face celor doi pe plac,
aducându-le un serviciu de care, după cum spunea căpitanul,
aveau absolută nevoie. Credeți că-i o piesă originală? De mare
valoare?
— Da, e de mare valoare, zise Simion și-i ceru lui Minor să-i dea
mai întâi lui inelul. O piesă rară…
Simion luă inelul, îl privi cu atenție, căută să vadă dacă are gravat
ceva și în spate, după care cântărindu-l în palmă i-l înapoie
căpitanului.
— Are după părerea mea vreo cincisprezece grame…
— Tot ce-i posibil, acceptă Nușa. Nu l-am cântărit. Știți, e o vorbă,
calul de dar nu se caută în gură…
— Apropo, de la cine îl aveți? întrebă Minor, luând și el inelul în
palmă și privindu-l cu multă atenție. Cred că e o persoană cu
posibilități financiare…
— Și cu mult gust, adăugă Simion.
— Da și cu mult gust… reluă Minor. E un lucru superb…
— E neapărată nevoie să știți de unde-l am? întrebă Nușa arătându-
se gata să spună orice, pentru că nu se știa cu nimic în dubiu în
legătură cu această bijuterie. Dacă doriți…
— Mda, de asta v-am chemat aici, zise Minor. Am vrea să știm…
— Nu mă puteați întreba la telefon? zâmbi ea ștrengărește
aranjându-și părul pe spate. În loc să mă duc la ștrand, vin la
Miliție… Pentru un lucru de nimic…
— Vă rugăm să ne scuzați, n-am vrut să vă deranjăm, n-am știut
că aveți program de ștrand, zise Minor. Dar nouă ne pare bine că
ați venit personal… Ne-am cunoscut, am avut ocazia să ascultăm
niște glume foarte bune…
— Știți ce vă rog? îl opri Nușa cu un gest al mâinii și începu să se
joace cu tamponul de pe birou. La mijloc e o, cum să vă spun, se
jenă ea, e o poveste de amor…
— Serios? zâmbi Minor. Și?
— Și n-aș vrea să se afle că mă mărit, adăugă ea. Știți cum e lumea…
Bârfește și iar bârfește, că invidia asta e o plagă ce n-are vindecare.
Cum vede că vrei să-ți aranjezi o situație, vorbesc de o situație
matrimonială, cum femeile, că la ele mă refer, gata și încep să
intervină cu fel și fel de presupuneri. N-au ce face, zău așa, în loc
să-și vadă fiecare de bărbatul ei, de serviciul ei…
— Și v-ar putea pricinui careva vreun necaz? întrebă Minor.
— Firește, întări Nușa Stoian. Aflând că mă mărit, că am primit și
un cadou, ar face vreuna să ajungă la urechea viitorului soț câte-n
lună și-n stele despre mine, că de inventat nu le întrece nimeni pe
femei să inventeze povești, numai ca să-ți facă rău și să nu te vezi
odată fericită, măritată, la casa ta.
— La mijloc e vorba, după câte am înțeles, de viitorul
dumneavoastră soț? înălță sprâncenele Minor, zâmbind totodată.
O, atunci vă felicităm. Din inimă, vă felicităm…
— Vă mulțumesc…
— Mai ales că bănuiesc eu cam cine ar fi persoana… zise Minor,
făcându-l pe enigmaticul. Cam cine ar fi fericitul…
— Cine? fu curioasă să afle Nușa, și aplecându-se peste birou, privi
drept în ochii lui Minor. Hai să văd dacă Miliția e în stare să dezlege
un mister…
— Căpitanul Radu Vasiliu!
— Radu Vasiliu? aruncă Nușa și dându-și capul pe spate începu să
râdă în hohote. De unde ați mai scos-o și pe asta? Vai de mine, dar
nu sunteți informat deloc…
— Știam ceva… Odată…
— A, da, odată… repetă Nușa teatral. A fost odată ca-n povești, a
fost ca niciodată…
— S-a stricat… căruța?
— N-a fost, domnule, vorba nici măcar de-o roabă, dar mite de-o
căruță! râse Nușa. Parol…
— Da? se miră Minor. Într-adevăr nu sunt informat.
— Domnul Radu Vasiliu este la ora actuală într-o mare dilemă dacă
vreți să știți, reluă ea jucându-se iar cu tamponul. Nu știe ce să
aleagă: între studenta de la filologie și frumoasa străină care ne
vizitează orașul și ne râde cu mașina-n nas. Asta e!
Se vedea din felul cum apăsase cuvintele că într-un anume fel
fusese lezată de înclinațiile lui Radu Vasiliu către cele două,
socotite de ea rivalele sale, mai ales că ea îi declarase deschis că-l
place și că în final ar vrea să se căsătorească cu el. Dar, mă rog, nu
mai avea nici anii studentei și nici mașina necunoscutei…
— Atunci…
— Atunci, ca, să vă satisfac curiozitatea, urmă ea categoric, aflați
că cel cu care vroiesc să mă căsătoresc și care-mi face o curte
nebună este…
— Este…
— Este doctorul Titus Lecuția, șeful spitalului! lovi Nușa cu palma
în sticla biroului ca și cum ar fi vrut prin acest gest să-i dea gata
pe cei doi. Un om admirabil, sincer, care ține la mine, mă place…
pot spune, chiar mă divinizează! Ei, ce spuneți? Surprinzător, nu?
Căpitanul Minor făcu ochii mari și rămase perplex. Instantaneu îi
veni în minte scena de aseară când îl găsise cu totul involuntar pe
doctorul Lecuția dând o „consultațiune” discretă doamnei
Pătruțescu, o „consultațiune” care dura de aproape trei ceasuri.
Dar, mă rog, dacă omul a spus că-i fidel drăgălașei Nușa Stoian,
știe el să se facă convingător. Maiorul Simion primi vestea tăcut,
pufăind des din lulea, privind-o pe „dracul de femeie” din fața sa cu
ochii întredeschiși, fără să se mire de cele auzite, considerând că
degeaba se arăta stupefiat Minor, nu-i nimic extravagant în
hotărârea ei de a se căsători cu doctorul Lecuția. Poate în felul ăsta
se mai adună și el de pe drumuri. Încolo e un chirurg eminent,
foarte apreciat de colegii din spital și de organele de stat locale. Cât
o privește pe ea, poate că știe de escapadele lui, așa că…
— O, dar domnișoară, se arătă încântat Minor, ați făcut o alegere
admirabilă. Vă felicităm! Nu-i așa, tovarășe maior?
— Desigur… desigur, aprobă Simion, pufăind de zor din lulea. Și…
dumnealui v-a dăruit inelul?
— Da, el…
— Eram sigur că-i vorba de-un om cu gust…
— Da, are gust, aprobă și Nușa și îndepărtând inelul de ochi îl privi
încântată, întorcându-l pe toate părțile.
— Demult vi l-a dăruit? interveni Minor.
Nușa privi puțin către tavanul camerei ca să-și amintească, apoi
zise:
— Azi e sâmbătă, nu?
— Da…
— Ei, acum patru zile. Marți, mi se pare… Da, cred că marți întări
ea… Dar cine este gravorul, zău că nu știu, se arăta înciudată. Dacă
aș ști v-aș spune… Pe cuvânt de onoare, că nu știu… De ce nu-l
întrebați pe Lecuția? În mod sigur el îl cunoaște pe gravor…
— Asta este singura soluție, zise Simion, desfăcând larg brațele în
semn că n-are ce face, trebuie să fie deranjat și doctorul. O să-l
întrebăm pe dumnealui…
— Sigur, întrebați-l, stărui Nușa privindu-și din nou inelul și
potrivindu-l cât mai bine în deget. Dar… a făcut ceva gravorul ăsta?
vru ea să afle și se uită când la Minor când la Simion.
— Avem o reclamație împotriva lui, minți Minor. Nu vrea să-și
plătească chiria, zice că n-are bani, dar de gravat gravează bijuterii
și pentru cooperativă și pentru clienții lui particulari…
— Mă rog, luați-l din scurt, își dădu cu părerea Nușa. Așa-s ăștia,
îți fac un lucru și cer și sufletul din tine, caută să te jupoaie de câți
mai mulți bani iar când e vorba de plata dărilor către stat, zic că n-
au și gata. Ce pățim și noi la Telefoane cu câte unii…
Deschise poșeta ce-o avea pe genunchi, scoase o oglinjoară, rujul,
își făcu puțin buzele, își îndreptă părul și ridicându-se de pe scaun,
întrebă, arătând că vrea să plece:
— Ei, mai aveți ceva cu mine?
— Absolut nimic, domnișoară, zise Minor ridicându-se și el de la
birou. Vă mulțumim pentru că ați venit. Am vrea însă să ne lăsați
puțin inelul…
— Dacă este nevoie… poftim. Și când mai doriți vă stau la
dispoziție…
— Înțeleg, veți fi drăguță ca și acuma și ne veți ajuta, intui Minor
protocolar și-i sărută mâna. Sperăm, însă, că lucrurile se vor lămuri
foarte repede.
Nușa întinse mâna și lui Simion, acesta i-o strânse tare, bărbătește,
fără să-și scoată pipa din gură, ceea ce femeii îi displăcu vizibil și
condusă de Minor, ieși. Când căpitanul se înapoie, maiorul își
scutura pipa în scrumiera de pe birou.
— Ei, ce părere aveți? întrebă Minor reașezându-se pe scaun
înapoia biroului.
— Cam fâșneață duduia, zise Simion, fără să-l privească, preocupat
cu curățirea lulelei. S-a nimerit cu doctorul ca nuca-n perete! Ăla-i
crai mare, dom’le, nu-și stăpânește el caii cu una cu două…
— Îl chemăm și pe el…
— Desigur, zise Simion, dar cât mai degrabă, până ce nu ajunge ea
să-i dea vreun telefon. Să nu intervină vreun aranjament la mijloc.
Trimite-i chiar mașina…
— Vă satisface ancheta? întrebă amabil Minor. Puteți trage
concluziile care vă interesează?
— O, desigur, dar pe dumneata, nu?
— Mă gândesc mereu la ceasornicar, zise Minor cu glasul scăzut.
De la el poate a fost luat inelul…
— Ei, vezi că intervenția mea este oportună? zise Simion râzând.
Descoperind enigmă acestui inel, ajungi să elucidezi unele
probleme legate de moartea bijutierului…
— Dar dumneavoastră n-aveți vreo problemă legată de bijuteria
asta?
— Ești curios și ai să îmbătrânești repede, râse din nou Simion și-l
prinse pe căpitan prietenește de braț.
— O, dacă-i așa, stau cuminte în banca mea! zise Minor. Mi-e dragă
tinerețea mai mult decât orice pe lume!
Peste zece minute, doctorul Lecuția sosi la sediul Miliției. Tocmai se
afla acasă, venise de la spital și intenționa să facă un duș rece, când
sunase telefonul. Nu rămăsese surprins auzind vocea căpitanului
Minor. Credea că este chemat în legătură cu cadavrul descoperit cu
o seară înainte la ușa lui Radu Vasiliu…
— Căpitane, suflețele, cred frate că n-ai scos o vorbă în privința a
ceea ce te-am rugat! ceruse el asigurări. Așa-i? No, fain! Ți-am spus
aseară, inginerul Pătruțescu e om al dracului… și dumneaei ai
văzut-o… debilă… să nu iasă vreo încurcătură…
— Cuvântu-i cuvânt, tovarășe doctor! replicase hotărât Minor, ca
să-l liniștească pe șeful spitalului. Sper că mă cunoașteți, sunt un
om condițional… Veniți?
— Apăi no, dacă zici că trimiteți mașina, minten îs la dumneata,
asigură el. De dimineață, să știi frate am fost pentru declarația aia,
de care mi-ai spus asară, dar mi-o zis un subofițer de la dumneata
că ești plecat la o anchetă și eu n-am avut vreme să te aștept…
— Nu face nimic, dați declarația acuma…
— Gata-s prezant, la datorie! strigase el în receptor. În doi timpi și
trei mișcări sunt acolo…
De cum intră, în încăpere se răspândi un puternic miros de parfum
și tutun. Văzându-l și pe Simion în birou, doctorul nu se miră de
fel, considerând că în elucidarea morții bătrânului, desigur trebuie
să ia parte și Securitatea. Sunt treburi de anchetă, știu ei cum să
procedeze, îi privește, el le va da o mână de ajutor cu declarația
aceea, cu toate că mare lucru nu știe, n-a auzit nimic, n-a văzut
nimic…
— O, exclamă el dând cu ochii de maior, bine v-am găsit și cu
sănătate!
Îi întinse mâna, Simion se ridică și i-o strânse cu respect, după care
îl pofti să se așeze. Doctorul dădu mâna și cu Minor, zâmbindu-i
complice pe sub mustață și greoi, potrivindu-și pantalonii să nu le
strice dunga se așeză pe scaunul din fața biroului, acolo unde cu
un sfert de oră mai înainte stătuse Nușa Stoian. Purta un costum
de in alb, cu gulerul răsfrânt peste haină, cu batistă de mătase
albastră în buzunarul de la piept, asemănătoare la culoare cu
panglica ce înconjura pălăria fină din pai de orez, adusă după
spusa sa de un amic din China. Avea ciudatul obicei, ca totdeauna,
vara mai ales, cravata – când o purta –, batista din piept și panglica
de la pălărie să fie toate în aceeași culoare. Și le schimba cam des,
fiind satisfăcut când se vedea admirat de cunoscuți, dar mai ales
de cuconeturi pe Strada Mare a orașului, într-un restaurant său în
grădina publică…
— Ei, ce-ați mai aflat? se interesă el și cu o batistă parfumată
începu să-și tamponeze părul grizonat la tâmplele lucii de sudoare.
Mi-a spus de dimineață doctorul Zamfirescu că mortul… a făcut
picioare, e adevărat?
— E adevărat, confirmă Minor, cu un fel de părere de rău în glas.
Am fost de dimineață la cimitir și nu l-am mai găsit… Paznicul nu
știa nimic…
— Dom’le ce întâmplare! făcu el și începu să-și vânture batista în
dreptul frunții. Și… speranțe… ceva… cumva…
— Treaba asta ne îngreunează ancheta, mărturisi sincer căpitanul
Minor. Dar… vom descurca noi totul până la urmă. Nu se poate să
nu dăm de cel interesat să dispară cadavrul de la morgă. De ce n-
a vrut să-l primească doctorul Zamfirescu acolo la dumneavoastră,
la morga spitalului? se arătă supărat Minor. Evitam toată tevatura
asta!
— Apăi, no dragul meu, zise Lecuția, continuând să-și vânture
batista în dreptul frunții, ăsta, Zamfirescu, ți-am spus e om al
dracului, dar în chestiunea asta o avut dreptate. Există o
dispozițiune a Ministerului, că morga spitalului să fie numa a
spitalului… Da, cum aseară n-aveam pe nimeni acolo, putea face și
el o concesiune, numa vezi că eu în situațiunea aceea specială, știi
dumneata, nu mă puteam băga, nici nu știam ce fel de dispozițiune
o dat el, că de era altfel, dădeam ordin și gata…
Mai vorbiră despre una, despre alta, Simion amintindu-și cum cu
doi ani în urmă, Lecuția asistat de alți doi medici muncise o noapte
întreagă să readucă la viață pe masa de operație un turist american,
zdrobit într-un accident de mașină, când din cauza vitezei intrase
într-o coloană de tancuri…
— Doctore, stăruia pe lângă el Simion, ține-l în viață măcar până
ce încheiem cercetările.
— Să dea declarație, ce-a căutat să intre în tancurile noastre?
intervenea și colonelul Drăgănescu. Ori vroia să le încerce tăria?
L-a făcut bine doctorul Lecuția pe american, a dat omul și declarații,
nu una ci vreo patru, lucrurile s-au lămurit, i-a scăpat volanul din
mână, n-a fost nimic cu intenție de a intra în cadrul coloanei.
Ajungând în țara sa i-a trimis șefului spitalului o lungă scrisoare
de mulțumire, iar într-o cutie un aparat de filmat cu zece role de
film și o pânză de proiecție ce se ridica automat dintr-o mică valiză
numai printr-o apăsare a unui buton.
— M-o invitat omul să-i fac o vizită, zise Lecuția cu un fel de
satisfacție. E inginer în Detroit și are o soră și la Paris… I-am
mulțumit fain frumos, da i-am răspuns că atunci când am să mă
hotărăsc am să-i dau de veste. Deocamdată, nu…
Discuția se purtă iarăși în jurul misterioasei morți a bătrânului
ceasornicar, doctorul arătându-și nedumerirea că vagabondul acela
fusese găsit la ușa lui Radu Vasiliu, după care căpitanul Minor îi
spuse pentru ce fusese chemat. Miliția se interesa de gravorul care
executase atât de bine chipul Mona Lisei pe inelul dăruit
domnișoarei Nușa Stoian.
— Dar ce s-o întâmplat cu el? întrebă cu mirare Lecuția aruncând
priviri fugare când lui Minor, când lui Simion. Că n-o fi furat inelul?
Ei, drăcie!
— Nu-i vorba de niciun furt, îl liniști Minor, ci de cu totul altceva…
— Dar eu nu cunosc niciun gravor stimați tovarăși! zise Lecuția și
desfăcu larg brațele, arătând prin asta că este complet străin de tot
ceea ce vroiau să afle cei doi. O fi vreun escroc, vreun
contrabandist, să-i fie de bine cât i-o mai fi, dar eu nu-l cunosc! Eu
n-am cumpărat inelul de la niciun gravor. Omul care mi-o vândut
bijuteria asta are cu totul altă meserie…
— Asta ne și interesează, vorbi calm Minor și aruncă o privire lui
Simion satisfăcut că până acum lucrurile mergeau destul de bine.
Vrem să știm de la cine l-ați cumpărat dumneavoastră…
— Dar mă rog, vă pot pune și eu o întrebare? ceru Lecuția privind
șiret către cei doi. Apăi după aia vă răspund…
— Desigur, acceptă Minor. Vă ascultăm…
— De unde știți că eu am dăruit acest inel domnișoarei Nușa? V-o
spus ea?
— Da, am aflat de la ea. L-am văzut la dumneaei și ne-am interesat.
Ne-a spus foarte bucuroasă ca dumneavoastră i l-ați dăruit…
— În calitate de viitor soț, adăugă Simion zâmbind. Vă felicităm…
— Cum o spus? sări ca ars Lecuția și total revoltat se prinse cu
mâinile de tâmple. Viitor soț? No, că femeile astea, or fi ele frumoase
de-ți pierzi capul după câte una, dar iertați-mă, sunt și cam într-o
ureche! I-auzi, numa ce-o putut să spună… Viitor soț… Apăi, dragi
tovarăși, urmă Lecuția tot mai înfierbântat, ele numa ce te prind,
iertați-mă, da suntem între bărbați, numa ce te prind zic la pat și
după aia încep cu apropourile, aduc vorba de măritiș, că așa bărbat
n-or mai aflat câtu-i lumea și pământul, că nu mai pot făr-de tine
și dă-i cu dorul, dă-i cu iubirea, cu scrisorele și momele, mă rog cu
tot arsenalul ăsta de arome romantice, doar îți va lua mințile și te-
a vedea legat de dumneaei…
— Mă rog, interveni Minor zâmbind, poate nu e cazul domnișoarei
Nușa Stoian.
— Da, de ce să nu fie? sări Lecuția tot aprins. Este și al ei, și al
alteia, lasă, cunosc eu femeile din orașul ăsta, asigură el
tamponându-și fruntea cu batista. Auzi, viitor soț! pufni el. Uite
dom’le cum mi se duce vestea… Gata, i-am dăruit un inel și asta
înseamnă logodnă, nu?
— Dar de ce i l-ați dăruit? întrebă calm Simion. Că dumneavoastră
i l-ați dat de bună voie…
— Da, eu…
— Ei, înseamnă că l-ați dăruit cu un scop, nu?
— Ce scop, dom’le, ce scop? vorbi contrariat Lecuția. L-o văzut la
mine într-o seară, m-o găsit în toane bune, mi se pare că eram puțin
și grizat și cum mi-am arătat satisfacția că mi-o plăcut compania
ei, mi se pare că am vorbit și de măritișul ei, mi l-o cerut și eu i l-
am dat. Asta-i!
— Ei, e o femeie frumoasă, n-ați greșit dacă… încearcă Minor să
arunce o vorbă.
— Nu-mi trebă dom’le și gata însurătoare! decretă el hotărât să se
știe. Văd eu ce fac altele măritate, de ce să am grijă și de-a mea?
Mai ales dacă-i tânără… Eu am o vorbă, o știți?
— Nu.
— Decât să cânte un cocoș străin pe gardul meu, mai bine să cânte
al meu în toate ogrăzile! No, faină-i? Asta e!
— Mă rog, părerea dumneavoastră, concesiona Minor. Tot o vorbă
spune că cine s-a fript cu ciorbă, suflă și-n iaurt!…
— Numa că eu, dragă căpitane n-am apucat nici a sorbi măcar o
lingură de ciorbă! râse doctorul. Ce să mai suflu și în iaurt…
— Ei, am rămas cu discuția noastră într-un punct, reluă Minor. Ați
început să ne spuneți de unde ați luat inelul…
— Da, începusem, zise doctorul și vă informam că ăla care mi l-o
dat nu-i gravor…
— Dar ce este? Bijutier?
— Nu, nici bijutier, îi chelner, la „Nunta Zamfirei”. Petrică ăla
înaltul, cu gâtul lung și adus puțintel de spinare…
— Petrică Tufan?
— Ei, ăla, că așa-l cheamă, își aminti doctorul. Petrică Tufan…
— Cum de vi l-a vândut? întrebă Minor foarte interesat. De unde-l
are?
— Știe-l dumnezeu de unde-l are? zise doctorul înălțând din umeri.
El mi-o spus că-i al lui…
— Cum ați intrat cu el în tratative? Și când?
— Păi să vedeți cum o fost, urmă Lecuția tamponându-și din nou
fruntea cu batista. Eu frecventez restaurantul ăla, merg des acolo,
o fripturică și-un vin fain după o zi de treabă mai completăm
caloriile, no și cum spun l-am văzut pe chelnerul ăsta că-mi tot dă
târcoale, așa ca mâța la oala cu smântână, mă servește cu atenție,
umblă repejor și vine cu comanda trap nu alta, mereu stă pe lângă
masă și pune vin în pahare, mă rog treabă de-a lui cum e bine s-o
facă cu toată lumea, dar parcă, am băgat eu sama stătea mai mult
lângă masa mea ca-n alte dăți. Și-ntr-o sară, se dă mai aproape,
eram singur și așteptam o cuconiță la masă, se apleacă și-mi
șoptește că ar vrea să mă roage ceva. „No, și zî-mi meștere! l-am
îndemnat eu. Care-i baiul?” El, c-o fi, c-o păți, că demult îi tot stă
pe limbă să-mi zică ori ba, da în sara asta o găsit prilejul că-s singur
și trece vremea și nu se știe când îmi mai poate vorbi, chestii din
astea de-ale lui, că mă tot pisa și nu-l pleznea sfântul odată să
vorbească! Până la urmă ce vroia dumnealui? Cică nevastă-sa care-
i femeie finuță, frumușică, manierată, tot umblând după slujbă n-
o găsit, vremurile-s grele, are nevoie de bani și atunci o vorbit el la
Trust și s-o băgat deocamdată femeie de serviciu la hotel, la „Dacia”.
„Bun, fain frumos! zâc eu, e o slujbă nu prea grea și-i aproape de
dumneata…” El nu, că slujba nu-i pe dorința ei, ar vrea să intre
soră la spital, că știe să facă injecții, chiar face în cartier, are
clientelă și lumea-i foarte mulțumită, că are mână ușoară, e delicată
și mai știu eu cum… „Bine meștere, am zâs eu, să mai vedem,
acuma-s locurile blocate, când o fi un loc liber o să-ți dau de veste.
Numai să facă dânsa o cerere și s-o lase la mine la spital, la serviciul
administrativ…” Credem că omul e lămurit, dar el s-aplecă la
urechea mea și-mi spune în timp ce-mi pune pe masă, învelit într-
o foiță inelul ăla: „O mică atenție domnu’ doctor, nu mă refuzați, o
bijuterie ce puteți face cadou la o cuconiță, știți, le place, aveți
nevoie…” Eu nici n-am vrut să aud de așa ceva, i-am dat mâna la
o parte, dar el o insistat și-o insistat și până la urmă i-am spus că-
l iau da cu parale. Și uite așa, l-am luat și i-am dat pe el 1.000 lei…
Și chiar în sara aceea, domnișoara Nușa care o vinit la masa mea l-
o văzut, iar acasă i l-am dat… Asta-i tot…
Căpitanul Minor asculta în timp ce-și făcea unele notițe în
blocnotesul său. Chipul îi radia de-o ascunsă bucurie, în timp ce-i
arunca priviri semnificative lui Simion, imperturbabil în fotoliul
său, nemișcat și grav, cu pipa între dinți și ochii abia mijind din
pricina fumului. Desigur, lucrurile aveau să se lămurească într-un
chip fericit: chelnerul a furat pesemne inelul de la bătrânul
ceasornicar sau acela i l-a dat să i-l vândă… În orice caz, bătrânul
a avut asupra sa o cantitate de bijuterii nedeclarate pe care
probabil le comercializa ca să poată face bani, să trăiască. Datorită
intervenției maiorului Simion iată, s-a ajuns pe-un fir nebănuit la
acest Petrică Tufan… Și de aici în mod sigur ițele aveau să se dezlege
și mai mult, lămurindu-se până la urmă toate problemele legate de
moartea bătrânului și dispariția cadavrului…
— Tovarășe doctor, zise într-un târziu căpitanul Minor, vă rog, dacă
nu vă supărați să ne dați o declarație în care să specificați că inelul
acela l-ați cumpărat de la chelnerul Petrică Tufan în condițiile în
care ni le-ați relatat. Da? Se poate?
— Păi de ce să nu se poată! se arătă amabil doctorul Lecuția. Dacă
vă trebe așa ceva, scriu pe hârtie. Am eu vreo vină în chestiunea
asta? Doar i-am dat bani…
— Nu vă învinuiește nimeni, cu nimic, zise Minor și trăgând sertarul
scoase o foaie albă de hârtie pe care o puse pe birou în fața
doctorului. V-aș ruga, pe o a doua foaie de hârtie, urmă Minor și
mai dădu la iveală o coală albă, să înserați în câteva cuvinte și
întâmplarea de aseară de la blocuri cu bătrânul decedat…
— Da, scriem și treaba aia cum să nu scriem, fu de acord Lecuția.
Că azi dimineață, v-am spus, eu prezant la datorie, dar nu v-am
găsit…
— Mda, am fost plecat…
— În chestiunea cu bătrânul scriu așa cum v-am spus asară, nu?
ceru lămurire doctorul.
— Întocmai, zise Minor. Însă v-aș ruga să precizați foarte exact orele
când ați intrat în bloc și dacă între timp ați auzit ceva suspect pe
palier sau poate în jurul blocului. Deci orele mă interesează în mod
deosebit…
— Am înțeles, zise doctorul și trase din buzunarul hainei un stilou
de aur. Își puse apoi ochelarii și dându-și scaunul mai aproape, se
pregăti să scrie. Iar chestiunea, șopti el grijuliu… știți…
consultațiunea la doamna Pătruțescu… poate o evităm… știți…
rămâne scris… se află… lumea vorbește… inginerul impulsiv, ea
debilă, sărăcuța…
— Scrieți cum vreți dumneavoastră, zâmbi concesiv Minor. Pe noi,
v-am spus, ne interesează cazul bătrânului. În rest…
— No, fain… în cinci minute-s gata!
 17

Începuse să se însereze când Simion și Minor porniră pe jos către

hotelul „Dacia”. Auris Bunescu, invitată la Miliție pentru o mică
informație se scuzase că ea nu poate veni. Călătorise foarte mult cu
mașina, condusese foarte greu, șoselele fiind aglomerate din pricina
sezonului turistic, iar pe lângă faptul că era surmenată, glezna
fracturată începuse să-i pricinuiască din nou dureri încât abia de
putea merge. Tot timpul piciorul bolnav fusese solicitat când pe
accelerație, când pe frână și pesemne că se rupsese din nou vreun
ligament. Va cere iar consultul doctorului Lecuția… Așa că-i
poftește pe cei doi ofițeri de miliție (Simion se recomandase că
lucrează în Miliție), să vină la ea la hotel după ora șapte seara. Îl va
primi cu plăcere și tot cu plăcere le va sta la dispoziție și cu
informația solicitată… Iar dacă acest lucru nu comportă urgență,
luni, chiar de dimineață va putea fi acolo. Tot trece la spital…
— Nu, am vrea să stăm de vorbă în seara asta, ceruse Minor.
— Cu cea mai mare plăcere. Vă aștept…
Cei doi mergeau pe Strada Mare, prin vălmășagul de lume ce se
vântura de colo până colo cu treabă sau numai la plimbare. Se
aprinseseră luminile, vitrinele străluceau sub beteala lămpilor cu
neon iar în fața cinematografului era o aglomerație de nedescris.
Din josul străzii, dinspre piață veneau până în centru sunetele
stridente ale aceleiași trompete și mai apoi glasul răgușit, amplificat
de-un difuzor al celui care chema lumea la „ultimele spectacole de
adio” ale circului. Fiind sâmbătă seara, grădina de vară a
restaurantului „La nunta Zamfirei” era plină de lume. Sub
coroanele bogate ale pomilor și sub copertinele de plastic toate
mesele erau ocupate. Fripturile și micii rânduiți în grabă pe grătarul
încins de lângă zidul localului răspândeau arome îmbietoare; iar
fumul se înălța în noapte în suluri groase și dense ca la un
incendiu. Chelnerii, asudați, cu fețele aprinse, purtând câte cinci-
șase halbe într-o mână, alergau ca într-o joacă. De colo până colo
făcând cu greu față solicitărilor și spiritelor aprinse.
Simion călca grav alături de subțirelul Minor și parcă îl încerca un
fel de emoție că peste câteva clipe se va găsi în fața femeii ce-i
dăduse multă bătaie de cap în ultimele zile, lui care în liniștitul
orășel nu înregistrase de multă vreme vreun caz deosebit. De când
fusese anunțat de către Radu. Vasiliu că la Viena se pusese la cale
o afacere ce viza țara noastră și că urmărind necunoscuta se va
putea ajunge la un agent denumit „Andrei 4” ce culege informații în
legătură cu economia țării, el nu mai avusese astâmpăr. Vroia să
depisteze în mod operativ toate ițele care țeseau tenebroasa
îndeletnicire a femeii, să comunice centrului elementele care
coroborate cu investigațiile altor lucrători de securitate din Capitală
și din alte orașe aveau să strângă cercul în jurul faimosului spion,
în felul acesta el socotindu-se una din rotițele importante ale
rezolvării acestui caz. Bineînțeles, se gândea că reușita îi va aduce
nu numai laudele respective ci și recunoașterea evidentă a
calităților sale de bun anchetator, mai ales că nu avusese putința
vreodată să-și pună în valoare asemenea calități în acest mic orășel
în care își făcea serviciul de aproape un an de zile. Acum, iată, prin
ancheta ce-o întreprindea Miliția în legătură cu moartea bătrânului
ceasornicar, avea prilejul nu numai s-o cunoască pe Auris Bunescu
dar să-și dea și seama în mod direct ce legătură poate exista între
inelul acesteia și cel văzut de Radu Vasiliu la șefa Oficiului
telefonic…
Ca să dea o impresie cât mai bună, maiorul trecuse pe acasă – fiind
și seară – își schimbase hainele, purtând acum un costum elegant,
bine călcat, de culoare gri, cămașă albă și cravată azurie. Minor
făcuse și el la fel, la sugestia maiorului, se îmbrăcase și el tot în civil
ca pentru o întâlnire de ceremonie și acum, în căldura care mai
stăruia încă la începutul serii călcau gravi, unul, lângă altul,
impozanți și solemni de parcă s-ar fi dus în audiență la o mare
personalitate…
— Cald al dracului! observă Simion și-și slăbi puțin nodul la
cravată. Simt că mi se lipește cămașa în spate…
— Ideea dumneavoastră, să ne gătim de parcă mergem în pețit! râse
Minor care abia își mai trăgea răsuflarea sub cuptorul hainei. Am
băgat-o și pe nevastă-mea la idei. Zice: „Ștefane, nu prea-mi miroase
mie bine problema asta de serviciu acum, sâmbătă seara. Vezi să
nu se lase și cu dans până la urmă”!
— Așa-s femeile, râse Simion gros și tuși în pumn. Geloase. Nu
înțeleg întotdeauna că fie zi sau noapte suntem nevoiți să plecăm
de acasă. Să plecăm și să nu le spunem unde…
— Bănuitoare…
— Bănuitoare, dar fără temei…
— În orice caz, ținu să spună Minor, eu vă mulțumesc că-mi dați o
mână de ajutor să elucidez acest dosar…
— O, nu… lasă… nu te formaliza atâta, protestă zâmbind Simion.
E de datoria mea…
— Dacă nu interveneați în problema cu inelul, nu ajungeam la
chelnerul Petrică Tufan, zise Minor. Spuneți-mi, urmă el, e o simplă
curiozitate, ați știut ceva în legătură cu această bijuterie de am
ajuns în acest stadiu al cercetărilor?…
— Ți-am spus că reportera mai are și ea un inel, răspunse calm
Simion. De aceea te-am rugat să mă însoțești ca să dezlegăm
misterul ambelor bijuterii care pare că seamănă…
Când cei doi ajunseră în fața hotelului, era trecut de ora opt.
— Cred că ne așteaptă, zise Simion și-și privi ceasul de mână. E opt
și zece…
— A spus că după șapte, interveni Minor. Așa că…
Auris se afla în camera ei de la etajul doi. Tocmai terminase de
dereticat prin odaie, se îmbrăcase, își aranjase părul, se fardase
destul de strident ca să ascundă cât de cât urmele oboselii, și în
așteptarea musafirilor se așezase într-un fotoliu răsfoind ziarul
local ce-l găsise pe masă. Nu-și putea da seama despre ce
informație putea fi vorba, ea o străină de oraș neavând nicio
contingență cu vreo problemă a vieții acestei urbe. Unul din cei doi
de la Miliție fusese foarte zgârcit în a da vreo lămurire în plus la
telefon, dar nici ea nu insistase, considerând totul un fapt divers,
lipsit deocamdată de importanță pentru ea, dar se vede treaba
foarte necesar Miliției. Abia sosind de la drum, făcuse un duș și
dormise aproape șase ore în șir, fără să mănânce, un somn greu și
adânc, încât n-o deranjaseră frecventele zgomote ale străzii, mai
ales că lăsase fereastra deschisă, cu transperantele trase să intre
puțin aer, dar să fie și răcoare în cameră. De când venise în acest
oraș, considera că realizase prea puțin din ceea ce-și propusese și
asta mai ales datorită stupidului accident cu piciorul, decât lipsei
sale de perseverență, strădaniei sale. Întocmise un plan de reportaj
la fabrica de mobile, câteva portrete de muncitori, de inovatori,
trecuse pe la liceul „Mihail Eminescu” unde înregistrase câteva
aspecte demne de senzațional în ceea ce privește cultura și
preocupările elevilor pentru știință, începuse să încropească un
articol despre cetatea romană din preajma orașului, vizitase noile
cartiere cu blocurile în construcție, luând interviuri locatarilor abia
mutați, trecuse pe la bojdeucile periferiei ce așteptau să fie
demolate, tocmai să realizeze acel contrast în favoarea noului ce
căuta să-l sublinieze mai în fiecare material, într-un cuvânt nu-și
trecuse vremea fără rost, dar vroia să facă mult mai mult. În afară
de toate astea trebuia să schițeze și partea sa de colaborare la
viitorul scenariu intitulat „Lumini peste neguri” ce avea să înfățișeze
după discuția cu Emil la ultima lor întâlnire „lucruri mici, dar care
spun mult” pe linia noilor înfăptuiri din viața cotidiană a țării. Toată
alergătura aceasta o obosise întrucâtva, îi solicitase nervii, umpluse
deja câteva zeci de pagini cu notițe, însemnări, apoi mai era și faptul
că se simțea singură, se închidea serile în cameră și-și trecea
vremea citind, ascultând radioul sau pur și simplu dormitând să se
relaxeze, întinsă pe divanul studio, sub larma și zgomotele grădinii
de vară de lângă hotel. Apariția lui Radu Vasiliu sau mai bine zis
reapariția lui în viața ei, aici departe de București și de orice
așteptări parcă mai dăduse puțină culoare, puțină lumină
existenței sale, o scosese întrucâtva din noianul apăsătoarelor
gânduri, al frământărilor, chiar al obsesiilor ce-o copleșeau în
ultima vreme. Încă de când se visa studentă și-l întâlnise pentru
prima dată în tovărășia Silviei, avusese pentru el un deosebit
sentiment de simpatie, îl plăcea, și l-ar fi dorit soțul ei, trebuia s-o
recunoască, chiar o invidia pe prietena ei pentru fericirea de a avea
un asemenea bărbat, dar acum tânărul ofițer parcă devenise mai
interesant, căpătase o anume maturitate, linia feței impunea prin
trăsăturile ei sobre, perfecte, deplină seriozitate, iar alura sa de
sportiv degaja tinerețe, vigoare, exuberanță. Rămăsese același om
calculat și lipsit de extravaganțe, cu preocupări științifice, muncitor
și cu suflet ales, deosebit, copilăros la culme, ambițios în joaca
fantastică a automobilelor în marile curse de raliu, dar ce altceva l-
ar fi putut preocupa în afara riglelor de calcul și a hârtiei de calc?
Îi scrisese înainte de a pleca la întâlnirea cu Emil, de cum a venit
l-a căutat la telefon, nu l-a găsit acasă, la ora aceea a prânzului era
la regiment, dar l-a căutat din nou când s-a sculat, mai bine zis
când fusese sculată de telefonul celor de la Miliție și tot nu-l aflase
acasă. Vroia să știe dacă rândurile sale avuseseră vreun ecou fericit
în inima lui, dacă se puteau întâlni în seara asta cu toate că era
prea extenuată de drum – nu, nu era o exaltată, nu căuta
divertismentul de dragul divertismentului, nu căuta să-și umple
timpul cu ceva ca să alunge plictiseala serilor caracteristice după
ea orașelor de provincie, se săturase de distracții și iubiri efemere,
lipsite de sensul unui sentiment profund, căutase, mereu căutase
marea ei dragoste la care să rămână pentru totdeauna, părea că o
află, o întrezărește, o întâlnește, dar totul i se arăta ca o „fata
morgana”, se ducea către zenit, dispărea și amăgitoare apărea o
alta, alerga după ea, dar constata cu sufletul îndurerat că era tot
atât de înșelătoare ca cealaltă, revoltător de înșelătoare. „Nu, nu mi-
am aflat încă rostul în viață, n-am realizat încă ceea ce aș fi vrut să
realizez ca să mă autodefinesc în linii sigure, pentru totdeauna, nici
măcar în dragoste, își zicea ea, ah, cât tânjesc după romantismul
adolescenței dar și după certitudinea unor sentimente majore
pentru sufletu-mi curat, am fost totdeauna partenera de satisfacții
trecătoare a unuia și altuia care mi-au apreciat numai frumusețea,
de ajuns… de ajuns… de ajuns… căutările, așteptarea mea,
nădejdile mele, trebuie să aflu un om care să mă înțeleagă”.
O scurtă ciocănitură în ușă o făcu pe Auris să tresară. Se scutură
ca de-un vis ce-o copleșise pentru câteva clipe, se ridică, se opri
fugar în fața oglinzii, privindu-se și zicând „intră”, rămase în
mijlocul camerei așteptând. Purta un deux pièces de șantung, în
culoare bleu ce-o prindea destul de bine.
Intră mai întâi Simion, apoi Minor și foarte politicos se prezentară
rămânând gravi, rezervați, în picioare lângă ușă, fără să facă un
pas. Într-adevăr, așa cum scontaseră, la o întâlnire cu o reporteră
ce cutreieră lumea, făcură din prima clipă o impresie destul de
bună.
— Încântată să vă cunosc, zise Auris extrem de amabilă cu surâsul
pe buze. Vă rog să luați loc…
Simion se așeză pe fotoliul de lângă măsuță, iar Minor pe divanul-
studio de alături.
— De altfel, urmă ea, așezându-se pe celălalt fotoliu și căutând să
dea o notă de familiaritate discuției, pentru a înlătura
conveniențele, stânjeneala convorbirii, am impresia ca ne-am mai
întâlnit undeva. Nu știu în ce împrejurare, dar v-am întâlnit pe
amândoi…
— Aveți dreptate, confirmă Simion. La balul profesorilor…
— A, da! își reaminti Auris, exact la balul acela. Dumneavoastră, i
se adresa lui Minor, chiar m-ați invitat la dans, nu?
— Da, v-am invitat…
Minor părea foarte încurcat de ceva, reținut, nu-și găsea astâmpăr
pe divanul-studio.
— Mi-a făcut multă plăcere, spuse Auris graseind puțin cu același
surâs seducător pe buze. Erați una dintre figurile distinse din acea
sală… Pot spune că mi-ați plăcut…
Minor, complet derutat, nu știu ce să mai răspundă, ar fi vrut să
spună ceva, dar luat prin surprindere, tulburat și copleșit de acel
neașteptat compliment se fâstâci, molfăi ceva între dinți și tăcu. Ea
sesiză fugar transfigurarea bruscă a căpitanului – era diabolic
satisfăcută pentru că-l „doborâse” cu o singură replică – dar se făcu
a nu da importanță faptului și cu un aer degajat se ridică, se duse
la o măsuță lângă șifonier și apăsând pe un buton, dădu drumul la
un mic ventilator. Îndată un curent de aer rece, reconfortant,
inundă încăperea.
— Bine ați făcut, stimată doamnă, zise Simion și descheind nasturii
de la haină începu să-și facă vânt cu palma în dreptul frunții. E o
căldura de te topești din picioare nu alta…
— Abia ieri a fost introdusă tehnica asta în garsonieră, râse ea
arătând spre ventilatorul ce vibra învârtindu-se cu repeziciune. Nu
mai puteam de cald și am reclamat administratei hotelului.
— Într-adevăr, e foarte cald, zise și Simion. Sufocant de cald.
Auris trecu după aceea la geam și deschise cât mai larg ferestrele.
Cei doi îi urmăriră mersul ușor de balerină, ținuta aceea distinsă
ce impunea din prima clipă, lăsând în urma ei o discretă urmă de
parfum foarte fin, admirându-i în tăcere, aproape electrizați
frumosul corp ce unduia la fiecare pas. Simion simți și mai udă
cămașa în spate cu tot ventilatorul ce i se învârtea în ceafă, iar
Minor, cu gesturi precipitate, aprins, trăgea mereu de cravată de
parcă ar fi vrut să se elibereze de-un vis ce-i dădea amețeli și
tulburări.
— Zeiță, căpitane! șopti Simion mai mult din buze și ochi-i
scăpărară viu, aprins. Are dreptate Vasiliu, îți pierzi capul…
Auris se întoarse de la fereastră, se așeză pe fotoliu și luând de pe
măsuță un pachet de țigări „Pall Mall” îl întinse mai întâi lui Simion,
apoi lui Minor.
— Vă rog, serviți…
— Nu, scuzați, vorbi politicos Simion, eu trag pipă…
Minor luă o țigară, scoase repede bricheta și întinse flăcăruia să
aprindă mai întâi Auris, după care se servi și el, fiind cu grijă să nu
scuture cumva scrumul pe covorul plușat. În acest timp, Simion
cercetă fugar cu privirea camera, văzu cele două valize puse pe-o
masă etajeră lângă șifonier, observă mica valijoară de piele maro,
închisă cu fermoar despre care-i raportaseră băieții că femeia o
primise de la necunoscutul întâlnit de ea la restaurantul Săftica și
remarcă totodată prin ușa ușor întredeschisă a șifonierului cele
câteva rochii și costume taior ale ei.
— Vă ascult, stimați musafiri, zise Auris lăsându-se pe spătarul
fotoliului, trăgând lung din țigară. Cărui scop datorez, vizita
dumneavoastră?
Îi privea pe cei doi printre genele-i rimelate, cu ochii verzi ușor
întredeschiși, stând picior peste picior, fusta de șantung îi mula
distinct coapsele de-o perfecțiune sculpturală, cu cotul rezemat de
latura fotoliului și țigara spânzurând neglijent între degetele-i lungi,
subțiri și albe, cu unghii roșii, abia lăcuite.
Începu mai întâi Simion, vorbind rar, cu glasul său ușor răgușit,
căutând cu atenție cuvintele, voind să fie sincer în ceea ce spunea
și arătând că la început apariția unei femei foarte frumoase în acest
mic orășel li s-a părut tuturor enigmatică, dar s-a aflat repede
despre îndeletnicirile domniei sale, frumoase și onorabile, articolele
ce vrea să le realizeze fiind de un real folos pentru micul oraș ce se
află în plină dezvoltare și ai căror oameni trebuie cunoscuți în toată
țara prin presă, prin filme pentru strădania lor deosebită în
muncă…
— Da, am făcut câte ceva, spuse Auris, îmi place meseria de
reporter, dar vocația mea urmărește ceva mai major…
— Vi s-a dat concursul peste tot?
— Da, autoritățile locale în frunte cu tovarășul primar, apoi băieții
de la ziar, directorul fabricii de mobile, mă rog toți au fost foarte
drăguți… Sper să realizez ceva bun… Vedeți, vorbi ea puțin afectat,
eu urmăresc în scrisul meu să evidențiez noul, acel mugure ce se
naște, ce se dezvoltă după cum știți de la acumulările cantitative la
saltul calitativ. Or, viața noastră de fiecare zi demonstrează prin tot
ceea ce se realizează cum nu se poate mai limpede aceste precepte
teoretice, care – trebuie s-o recunoaștem – nu se pot verifica decât
prin practică. Nu?
— Desigur… desigur… aprobă Simion, trezit brusc parcă dintr-o
amorțeală, deoarece rămăsese surprins de toată perorația femeii.
„Deșteaptă, dom’le, își zicea el, se vede că cei care lucrează pentru
imperialiști ne cunosc bine politica…”
— Și orașul dumneavoastră – urmă ea cu aceeași dicțiune
profesională – noul oraș i-am putea spune pentru că numai după
actuala împărțire administrativă vechea localitate a căpătat o nouă
fizionomie estetică, economică și socială, deci acest oraș prezintă
caracteristici dintre cele mai interesante în ceea ce privește nuanța
contrariilor ce-mi place să relev cu predilecție în materialele ce le
semnez. De la vechi la nou! scrise ea cu țigara prin aer un titlu
imaginar de articol. La câțiva pași de vechile bojdeuci, noile blocuri
muncitorești! Continuă ea în aceeași notă. Alb și negru în conștiința
inginerului X, de pildă, și așa mai departe…
— Interesant, observă Simion tot mai fascinat de dezinvoltura cu
care femeia își etala mostrele profesiunii sale. Foarte interesant…
— De fapt articolele de această factură sunt cele mai citite în presă,
interveni și Minor în timp ce scutura vârful țigării în scrumiera de
pe măsuță. Anchete sociale nu faceți?
— Nu, nu e genul meu, zise Auris cu aceeași nuanță de afectare în
glas. De fapt, când mi-am început cariera jurnalistică cu câțiva ani
în urmă la Paris…
— La Paris? se miră Minor și aruncă o privire cenușie lui Simion.
— Da, la Paris. Zic când mi-am început cariera jurnalistică,
realizând un material despre drama unui judecător, începusem
atunci să cred că am înclinație către articolele de anchetă socială.
Am renunțat însă repede la ideea că aș putea rămâne la acest gen.
V-am spus, m-a atras și mă atrage problema contrastelor, am
impresia că în asemenea materiale se poate oglindi mai bine
senzaționalul, pentru că – nu știu, asta e părerea mea – un articol
de ziar fără o doză de senzațional, fără o nuanță de senzațional,
vorbesc de senzaționalul faptic, cel reflectat de viață, nu cel gratuit,
inventat, creat, deci un articol fără acest senzațional este, cum să
vă spun eu, ca o mâncare fără sare, ca o grădină fără flori, nu știu,
nu găsesc acum niște comparații mai plastice, mai semnificative…
Trase adânc din țigară, slobozi fumul spre înalt, apoi se lăsă cu
mișcări lascive, plină de o anumită gravitate pe spătarul fotoliului
și zâmbind îi privi lung și stăruitor pe cei doi fixându-i pe rând cu
ochii săi verzi ale căror ape de smarald tulburau profund. De afară
se auzeau orchestra și hărmălaia restaurantului, iar pe stradă sub
ferestrele hotelului creștea animația serii aceleia de sâmbătă când
parcă toată lumea ieșise la plimbare prin fața vitrinelor puternic
luminate.
— Și acum domnii mei, zise Auris desfăcând larg brațele, cu țigara
tot între degete, introducerile de rigoare fiind făcute, vă stau la
dispoziție cu informația ce-mi cereți. Cu cine am avut plăcerea să
stau de vorbă la telefon?
— Cu mine, înclina ușor capul Minor, punând palma pe piept.
— Încântată…
— Nu mai puțin eu, răspunse căpitanul zâmbind protocolar.
— Vă ascult…
Schimbând o privire de: înțelegere cu Simion, Minor începu sa
explice despre ce este vorba. Dar mai întâi Miliția ar vrea să știe
dacă dumneaei, Auris Bunescu, cunoaște în acest oraș un bătrân
ceasornicar, Tachi Cazaridis…
— Nu, nu cunosc niciun ceasornicar, spuse ea cu un fel de părere
de rău în glas că e nevoită să-i dezamăgească pe cei doi chiar de la
primele replici ale discuției. De fapt nu cunosc pe nimeni sau mai
bine zis n-am cunoscut pe nimeni când am venit aici. Prima mea
cunoștință, recomandată de altfel de-un coleg de la București, a fost
tânărul Ștefan Păunescu de la gazeta locală care acum e plecat, mi
se pare în concediu la mare; apoi l-am reîntâlnit aici pe Radu
Vasiliu, o veche cunoștință despre care am scris în câteva reviste
străine cu ani în urmă când a luat parte la un raliu în Iugoslavia.
Atât și nimic mai mult… Că ulterior lista acestor cunoștințe s-a
mărit e un lucru firesc… Iată, acum pe această listă veți figura și
dumneavoastră…
— Deci nu-l cunoașteți pe acest bătrân?
— Nu. Categoric nu.
— A fost ceasornicar aici în oraș, interveni Simion socotind că e
bine să dea explicații mai ample, un bun bijutier care se ocupa în
ultima vreme, bineînțeles în mod clandestin, după informațiile
noastre cu vânzări și cumpărări de inele, briliante, cercei, în general
obiecte de aur…
— Nu, nu-l cunosc, susținu Auris Bunescu. De altfel, mie nici nu-
mi plac bijuteriile, nu port așa ceva, decât foarte rar. Chiar
discutam într-una din serile trecute cu Radu Vasiliu chestiunea
asta și el sincer se mira că sunt prima femeie întâlnită care nu face
pasiune pentru zorzoane aurite sau de aur…
— Foarte curios! se miră Simion de cele auzite. Cum,
dumneavoastră nu aveți niciun fel de podoabă din acestea? Chiar,
văd că nu purtați nici brățară, nici cercei, nici inel…
— Nu, nu port… Am în valiză sau în poșetă, nu mai știu unde, un
inel și nu-l port. Îl pun numai la anumite ocazii…
— Aveți și-un colier?
— Nu, domnule, n-am așa ceva, v-am spus, contestă Auris zâmbind
cu îngăduință. Un inel și atât. Sunt împotriva podoabelor…
Minor începu să râdă și Auris observă lucrul acesta.
— De ce ești vesel, domnule? îl întrebă ea.
— Pe cuvânt că sunteți o raritate, zise el tot râzând. O femeie ideală
pentru un bărbat. Așa ceva mai rar…
— De ce mai rar?
— Păi, vedeți dumneavoastră, urmă Minor, eu am întâlnit în după-
amiaza asta o duduie, foarte drăguță de altfel, care cunoscând un
bărbat, după spusele ei viitorul soț, nu s-a lăsat până ce nu i-a
cerut un inel!
— Serios?
— Foarte serios!
— Și el, pesemne slab de înger, cum sunt unii bărbați, iertați-mă că
sunteți de față, se scuză ea cu un fel de jenă, gata i-a împlinit
dorința…
— Da, interveni Simion, i-a oferit un frumos inel de aur, cu o
gravură interesantă, bine executată, reprezentând-o pe Mona
Lisa…
— Pe Mona Lisa? rămase mirată Auris și stingând cu gesturi
precipitate țigara în scrumieră, fără să-și ia ochii de la Minor,
repetă: cu Mona Lisa, ziceți?
— Da, de ce vi se pare un lucru atât de nefiresc? se arătă,
nedumerit Simion sub privirile pline de înțelegere ale lui Minor.
Credeți, oare, că un gravor, un bun gravor în aur n-o poate
reprezenta în câteva linii, fine bineînțeles, pe celebra Gioconda?
— Nu despre astă e vorba, zise Auris căzând brusc pe gânduri, ci
despre cu totul altceva…
— Despre ce anume?
— Am un inel asemănător, vorbi ea cu glas scăzut. Unchiul meu,
înainte de a muri la Paris, căci el mi l-a dăruit, mi-a spus că-i
exemplar unic… dar scuzați-mă, vă rog, puțin, ceru ea, numai
câteva clipe…
Se ridică brusc din fotoliu, își îndreptă fusta și ducându-se spre cele
două valize, le deschise cu gesturi febrile capacele, înfrigurată,
scotoci printre lucruri, cercetă conținutul a vreo două cutiuțe de
carton, dădu la o parte batiste, prosoape, câteva bluze de mătase,
vreo trei baticuri, iar se uită în acele cutiuțe după care cu fața
încruntată se duse la șifonier și pe rând deschise cele trei poșete
scotocind și în ele. Apoi, transfigurată, cu fața palidă, se întoarse și
șopti cu glasul aproape pierdut:
— Domnii mei am fost prădată! Îmi lipsește inelul de aur pe fațeta
căruia era gravat tot chipul Mona Lisei…
Și ca extenuată se prăbuși în fotoliu, își cuprinse capul între palme
și rămase cu fruntea plecată ca sub povara unei mari nenorociri.
— Ați avut și dumneavoastră un asemenea inel? întrebă Minor vădit
surescitat de cele întâmplate.
— V-am spus doar… șopti ea printre buze complet dezolată. Am
avut un asemenea inel…
— Mă iertați, interveni din nou Minor, va pun unele întrebări cu
intenția de a ne ajuta să vă găsim bijuteria…
— Va rog…
— Când ați umblat ultima dată cu acest inel?
— Crezi că mai știu? înălță ea din umeri în timp ce-și fricționa
tâmplele cu palma. Acum câteva zile, într-o după-amiază nu știu
ce-am căutat prin lucrurile mele…
— De-atunci nu v-a mai interesat inelul, nu?
— Dar nu m-a interesat nici atunci, domnule! zise Auris puțin
enervată. Am spus doar că am dat întâmplător peste el… Eu nu
port podoabe, n-am avut intenția să-l caut ca să mi-l pun pe deget…
Minor aruncă o privire fugară lui Simion și acesta înclină discret
din cap. Căpitanul se foi puțin în fotoliu, își slăbi și mai mult nodul
de cravată și tușind ușor în pumn ca să-și dreagă glasul, întrebă:
— Dacă dumneavoastră ați vedea inelul vi l-ați recunoaște, stimată
doamnă?
— Cum, știți ceva despre el? aproape că sări ea de pe fotoliu. Vă rog
– ceru cu glas rugător – dacă știți, spuneți-mi să mă liniștesc. E o
amintire de la unchiul meu… Țin la această amintire…
— V-am întrebat dacă l-ați recunoaște, insistă Minor privind-o pe
Auris puțin enigmatic.
— Desigur, l-aș recunoaște…
— De pildă, după ce l-ați recunoaște?
— Destul de simplu, zise ea parcă venindu-și puțin în fire. Este o
remarcă pe care a făcut-o chiar unchiul meu în clipa când mi-a dat
această amintire ce-o ține de la bunica.
— Anume?
— Cum să vă spun ca să mă înțelegeți mai bine… vorbi ea privind
undeva către fereastră. Vedeți, linia ce marchează umărul drept al
Giocondei e mult mai scurtă decât cea care marchează umărul ei
stâng. Încă unchiul meu, când mi-a dăruit această podoabă îmi
spunea glumind că gravorul probabil a murit în clipa când trăgea
această ultimă linie, altfel nu vede de ce n-ar fi continuat-o…
Minor băgă mâna în buzunarul hainei, scoase o batistă, o despături
și întinse femeii un inel de aur cu fațetă hexagonală.
— Vă rog să examinați acest inel și să ne spuneți dacă este cel care
vă lipsește…
Auris întinse repede mâna, luă inelul, îl privi o clipă în lumina
lampadarului, se ridică de pe fotoliu, se duse și-l mai privi o dată
sub lustra cu trei becuri, după care foarte veselă se întoarse și cu
ochii sticlind de bucurie, spuse:
— Da, acesta este inelul meu! Vă mulțumesc foarte mult! Spuneți-
mi, ce s-a întâmplat? Cum de a ajuns la dumneavoastră? Priviți,
indiciul de care vă vorbeam. Iată linia umărului drept și uitați-o și
pe cea a umărului stâng…
Întinse inelul lui Minor, apoi lui Simion, cu gesturi timide, era încă
sub starea aceea de surescitare, nu, nu-i venea să creadă că
pierduse acea podoabă, nici nu știa că de câteva zile n-o mai are și
acum iată, Miliția i-a găsit-o și chiar i-a adus-o. Deci ăsta era scopul
vizitei celor doi. Și ei vorbeau de-o nevinovată informație…
— Vă rugăm, spuse Minor, îl puteți lăsa câteva zile la noi? Ne
trebuie pentru unele cercetări…
— Cu plăcere, spuse Auris bucuroasă, desigur, rețineți-l, dar vreau
să știu cum de l-am pierdut? Sau mi-a fost furat? Cum s-a
întâmplat? Îmi spuneți, da? Vai, ce bucuroasă sunt! Încă o dată vă
mulțumesc! Din suflet vă mulțumesc…
Bătu din palme copilăroasă, își aranjă părul cu grabă, își îndreptă
fusta și cu ochii plini de lumină se reașeză pe fotoliu și așteptă,
ținându-și palma pe piept să-și astâmpere bătăile inimii.
— Vai, prin ce emoții am trecut! mărturisi ea cu sinceritate.
Cumplite emoții… Știți, eu n-am pierdut niciodată nimic, nu mi s-a
furat nimic… E prima dată… Cum s-a întâmplat? Sunteți drăguți
să-mi spuneți?
— Deocamdată, nu, zise Minor punând inelul la loc în batistă. Când
va fi cazul, desigur vă vom spune…
— Vă mărturisesc sincer, vizita dumneavoastră mi-a făcut o mare
plăcere, spuse ea tot bucuroasă. Și uite, neglijentă cum sunt, nu v-
am tratat cu nimic…
Se ridică, se duse la telefonul de pe măsuță, dar Simion o opri,
întrebând-o:
— Ce vreți să faceți?
— Telefonez jos, la restaurant să ne aducă câte o cafea… Câte un
coniac…
— Nu, vă mulțumim, eu nu beau seara cafea, o refuză Minor. Poate
dumnealui…
— Nu, nici eu! zise Simion. Sunteți foarte amabilă, dar…
— Vai, mă refuzați? se arătă ea nemulțumită și cu palmele
împreunate pe piept, își răsfrânse buzele bosumflată. Dar, nu e
frumos… sunt gazdă…
— Cu altă ocazie, zise Minor, în altă împrejurare…
— Cum doriți, dar… zău, vă rog…
— Nu, nu insistați…
Simion își privi ceasul de mână și Auris observă lucrul acesta.
— Vă grăbiți? întrebă ea.
— Ne și grăbim și nici nu vrem să vă reținem prea mult, zise Simion.
E târziu, dumneavoastră sunteți obosită de pe drum. Unde ați
călătorit?
— M-am întâlnit cu un coleg, dincolo de București, spuse ea
aprinzându-și o nouă țigară. Colaborăm la realizarea unui
scenariu… Mi-a dat un aparat de filmat, vreau să încerc să fac film,
reportaj filmat… să vedem ce iese. V-am spus, urmăresc să mă
realizez pe coordonate mai superioare…
— Drumul a fost obositor?.
— Foarte obositor. Multe mașini, turiști, circulație intensă, șosele
aglomerate, atenția mereu încordată la viteza cu care merg eu…
— Spuneți-mi, ceru Simion, o simplă curiozitate, de ce aveți încă
număr de Franța la mașină? Nu ați înmatriculat-o la noi?
— Încă nu, răspunse Auris, e o chestiune cu taxa vamală, n-am
rezolvat-o, cred că acum când mă întorc la București… De altfel am
dreptul treizeci de zile…
Discutară în continuare despre turismul în țările străine, despre
dezvoltarea ce-o luase la noi în ultima vreme, după care căpitanul
Minor spuse:
— Și acum doamnă să vorbim și despre scopul vizitei noastre.
Începusem să intrăm în subiect, dar am deviat puțin și nu fără
folos…
Auris rămase cu țigara în dreptul gurii, fără să mai tragă vreun
fum, stupefiată, cu ochii mari, plini de mirare.
— Cum, bâigui ea, n-ați venit în problema cu inelul?
— Nu, în altă problemă, zise Minor zâmbind. În legătură cu
bătrânul acela, ceasornicarul…
— Bine, dar am înțeles că fiind bijutier m-ați chestionat crezând că
poate are vreun amestec în povestea cu furtul inelului meu…
— Tot ce ar putea fi posibil, confirmă Minor, însă în primul rând ne
interesează altceva și apoi vom face o legătură dacă e cazul între
acest bătrân bijutier și furtul inelului dumneavoastră…
— Extraordinar! făcu mirată Auris. Și eu care credeam… Ei, vă
ascult în continuare, să vedem despre ce este vorba…
— V-am întrebat la început dacă dumneavoastră l-ați cunoscut pe
acest bătrân și ne-ați spus că nu…
— Desigur, nu l-am cunoscut și nici n-am auzit de el…
— Nici măcar nu l-ați văzut cum arată?
— Nu, domnule, îmi este o persoană total necunoscută!
— Acum altă chestiune, zise Minor parcă jenat că trebuie să poarte
discuția poate puțin sâcâitor pentru această doamnă, dar n-are ce
face, așa trebuie rânduite întrebările ca răspunsul să fie cât mai
limpede, mai edificator. În interesul unor cercetări pe care le
întreprindem, v-am spus în legătură cu acest bătrân, vă cerem
scuze dacă vom fi puțin cam indiscreți în privința persoanei
dumneavoastră…
— Despre ce este vorba? se arătă foarte atentă Auris.
— Dumneavoastră ați trimis ieri după-amiază, înainte de a pleca în
călătorie o scrisoare căpitanului Radu Vasiliu…
— Ei, da și ce-i cu asta? se miră ea total contrariată că nu mai
înțelegea nimic. Ce are scrisoarea mea cu acest bătrân bijutier care
văd că până acuma nu-l amestecați nici măcar în furtul inelului
meu…
— Vă rog să mă iertați, zise Minor tot zâmbind, v-am spus, totul se
va lămuri până la urmă. Acuma vrem să ne răspundeți la întrebările
ce vi le punem, tocmai pentru a grăbi acel răspuns care-l așteptați
din partea noastră…
— Vă rog, vă stau la dispoziție…
— V-am întrebat dacă ați trimis o scrisoare căpitanului Radu
Vasiliu…
— Da, am trimis, confirmă Auris puțin afectată că se intra de acum
în niște chestiuni care țineau de intimitatea persoanei sale. Și?
— Scrisoarea ați dus-o dumneavoastră sau ați trimis-o prin cineva?
— Dacă am afirmat că am trimis, sublinie ea ultimele două cuvinte,
înseamnă că a dus-o cineva, în niciun caz eu personal…
— Am vrea să știm cui i-ați încredințat scrisoarea și aproximativ
dacă se poate chiar exact la ce oră…
— Mda, e simplu, zise Auris și scuturând țigara în scrumieră privi
puțin undeva către un colț al camerei să-și amintească. Eu am
plecat pe la ora patru, patru și un sfert să zic, deci cam pe la ora
trei și jumătate am trimis-o… Da, pe la trei și jumătate…
— Prin cine? stărui Minor. Cui i-ați încredințat-o?
— Să vedeți cum a fost, zise Auris hotărâtă să dezvăluie strict
realitatea. Ieri la amiază am luat masa în cameră. M-a servit
chelnerul acela înalt, nu știu cum îi spune…
— Adus puțin de spate? interveni Simion.
— Da, acela…
— Petrică…
— Exact, Petrică, întări Auris. Așa am auzit că este chemat. Zic m-
a servit în cameră. Eu îi scrisesem domnului Radu Vasiliu câteva
rânduri cu intenția de a trece să i le las la cutia lui de scrisori, la
bloc. Dar cum acolo unde mergeam trebuia să fiu la o oră fixă, și
văzând că timpul înaintează cu repeziciune, mi-am zis că nu mai
am timp să trec eu pe la bloc și atunci l-am rugat pe acest chelner
să-mi recomande pe cineva care ar putea să-mi ducă scrisoarea.
Foarte amabil, omul s-a oferit că se va îngriji el de trimiterea ei,
numai să am adresa exactă. Nu mai spun că-l și cunoștea pe Radu
Vasiliu… Și i-am dat-o, oferindu-i totodată și un mic bacșiș pentru
osteneală… Asta-i tot…
— Vă mulțumesc, zise Minor.
— Dar ce s-a întâmplat, ce legătură are această scrisoare și cu
furtul inelului meu?
— V-am spus, vorbi lămuritor Minor, când e cazul vă vom dezvălui
totul. Deocamdată și dacă știm ceva, în interesul cercetărilor, nu vă
putem relata nimic…
— Mă rog, se supuse Auris, nu am nimic de obiectat. Vă faceți
meseria așa cum socotiți că e bine. Dar știți, curiozitatea așa-zis
feminină…
Minor se aplecă spre Simion și-l întrebă în șoaptă, după ce mai întâi
își ceru scuze gazdei pentru această impolitețe:
— La ce oră au fost în restaurant Vasiliu și cu Lecuția ieri după
masă?
— Pe la patru…
— Atunci de ce Petrică dacă avea scrisoarea la el nu i-a înmânat-
o?
— Nu știu, nu bănuiesc nimic, poți lămuri când discuți cu
ospătarul…
Minor înclină din cap în semn că a înțeles, după care spuse lui
Auris că-i mulțumește în mod deosebit pentru informațiile primite
și pentru amabilitatea de a-i primi la o oră așa de târzie, mai ales
că era destul de obosită în urma călătoriei cu mașina. Apoi cei doi
se ridicară, pregătindu-se de plecare.
— E târziu și v-am reținut cam mult, zise Minor. Așa cum v-am
spus, inelul rămâne la noi și vă vom ține la curent cu tot ce vă
interesează. Deocamdată însă nici noi nu știm prea multe…
— După cum nici eu, completă Auris, nu știam venind în acest oraș
că voi deveni un „caz” în cadrul unei anchete…
— Totul în interesul dumneavoastră, doamnă! zise Minor zâmbind.
— Desigur… desigur… Vă mulțumesc!
În stradă, căpitanul îi spuse lui Simion:
— Am descoperit un lucru foarte important: cadoul Nușei Stoian e
provenit din furt…
— Rămâne de văzut cum de a ajuns scrisoarea reporterei în mâna
bătrânului?
— Chestiunea asta o voi lămuri chiar în seara asta, zise Minor
hotărât. N-am liniște până ce n-o lămuresc. Trimit să-l aducă pe
chelner la Miliție…
— Și furtul cadavrului?
— Nu știu! înălță din umeri Minor. Cine a făcut-o și în ce scop
rămâne să vedem. E o enigmă…
 18

După plecarea celor doi vizitatori, Auris se duse și se privi în

oglindă. Cearcănele din jurul ochilor parcă erau mai vizibile, fața
obosită de drum și neodihnă se arăta palidă, iar ochii deveniseră
păienjenii, pleoapele se lăsau grele, clipind molatic. Dormise peste
noapte într-una din căsuțele-camping de la Săftica și pornise pe la
orele nouă către București. Trecuse pe acasă, n-o văzuse nimeni
intrând în apartamentul său, doar o vecină de peste drum îi zărise
mașina și-i spusese în treacăt că fusese căutată în mai multe
rânduri, la ore diferite, de un domn nu prea în vârstă care nu și-a
declinat niciodată identitatea și nici scopul vizitelor sale. Aerisise
puțin apartamentul, ștersese praful, aranjase unele lucruri, după
care plecând, încuiase și trecuse pe la părinți la locuința acestora,
într-un bloc, undeva în preajma Pieței Splaiului… Apoi pornise la
drum către micul orășel unde o așteptau atâta treaba și surprizele-
enigmă nebănuite…
Tocmai când vroia să se pieptene și să-și retușeze puțin fardul, sună
telefonul. Se duse repede și ridică receptorul. Era Radu Vasiliu…
— Bine ați Venit, distinsă doamnă! spuse el jovial, arătându-se
foarte bine dispus.
— Bine te-am găsit, domnule! răspunse Auris și trăgând telefonul
mai aproape să-i fie la îndemână se așeză pe fotoliu. Așteptam un
răspuns de la dumneata în cursul după-amiezii…
— Este adevărat, confirmă Radu, dar n-am vrut să vă deranjez
imediat după ce ați sosit de la drum. Am bănuit că vă odihniți…
Apoi mai spre seară am trecut pe la hotel, dar am fost informat de
către portar că aveți musafiri și mi-am continuat drumul către
casă…
— Da, am avut… Tocmai că despre vizita acestor doi musafiri și
despre unele lucruri întâmplate vreau să stau de vorbă cu
dumneata…
— Numai despre asta? râse Radu. Am citit cu atenție scrisoarea, vă
mulțumesc pentru cuvintele frumoase ce mi le-ați adresat…
— Iartă-mi îndrăzneala, zise Auris puțin fâstâcită, dar am explicat
cauza gestului meu… Ce facem, ne vedem puțin în seara asta?
— Nu sunteți obosită de drum?
— Chiar dacă aș fi, lângă dumneata mă relaxez. Prezența dumitale
e un tonifiant…
— Oho! râse din nou Radu cu multă poftă. Mă faceți să mă încred…
— De ce nu? Spune ce-ai hotărât? În niciun caz la restaurant nu
merg…
— Puteți veni la mine? propuse el. Ascultăm radio, am câteva benzi
bune de magnetofon, televizorul dacă e cazul…
— Bine, e în ordine! zise Auris. Peste o jumătate de oră sunt la
dumneata. Vin cu mașina…
— Aștept cu plăcere…
Exact peste o jumătate de oră, Citröen-ul alb-albastru opri în fața
blocului în care locuia Radu Vasiliu. Auris, într-o rochie de culoare
închisă, se dădu jos, încuie portiera și urcă la etajul întâi. Radu îi
ieși în întâmpinare chiar pe palier și sărutându-i mâna o pofti
înăuntru. Ea trecu cu pasu-i ușor pe covorul din hol și se opri
neștiind unde să intre, în care din camere.
— Poftiți în sufrageria-birou, o invită el. E mai comod… Radu
aprinsese toate lustrele și veiozele din camere. Până și lampa de pe
birou lumina cristalul făcându-l să strălucească asemenea unei
oglinzi.
— Ce făceai, cu ce te ocupai? întrebă ea și răsfoi câteva schițe-
proiect rânduite la capul biroului. Tot cu problema motoarelor?
— Tot, zâmbi Radu parcă puțin jenat că fusese surprins în
intimitatea creației sale. Mă străduiesc și eu, poate voi realiza
ceva…
— Dumneata ești un om foarte capabil, zise ea și punându-și poșeta
pe etajera bibliotecii se așeză într-unul din fotoliile de lângă
lampadar. Sunt sigură că dacă vei persevera, vei reuși orice vei
întreprinde…
— Tot ce se poate…
De fapt, Radu Vasiliu nu se ocupase cu niciun fel de calcule sau
desene înainte de a-i veni musafira în vizită, dar scosese pe birou
în mod intenționat acele schițe de motoare, false bineînțeles, să
vadă dacă de astă dată Auris Bunescu manifestă vreun interes față
de ele sau nu. De altfel pregătise și o mică, dar importantă verificare
a pretinselor ei intenții: așezase schițele într-o anumită ordine, ba
mai mult, făcuse fiecăreia în parte un mic semn să vadă dacă în
lipsa lui din cameră sau într-un moment de neatenție Auris le va
clinti de la locul lor. Se simțea jenat în propria-i conștiință că
întreprinde asemenea manevre, dar dincolo de a-i putea demonstra
maiorului Simion falsitatea presupunerilor lui vroia să-și mai
verifice încă o dată părerea că frumoasa femeie n-are nicio legătură
cu afacerea Grama.
— Știți ce vă rog? spuse el puțin jenat. Am să vă las puțin singură,
numai câteva minute, vă iau mașina – bineînțeles, dacă nu
îndrăznesc prea mult – și dau o fugă până la restaurant să cumpăr
ceva. Zău, iertați-mă, dar nu sunt pregătit cu nimic pentru a fi o
bună gazdă, se scuză el, deoarece n-am știut că veți accepta să
veniți aici. Apoi nici timp n-am avut de când ne-am telefonat. Dacă
aveam mașina mea aici, până ce veneați, totul era aranjat…
— O, dar de ce trebuie să te deranjezi atâta, domnule? protestă
Auris vădit nemulțumită că-l punea pe drum pe amfitrion. Crezi că
am venit să facem o petrecere? Ți-am spus, vreau să te văd, să-ți
spun unele lucruri și atât.
— Doamnă, ceru Radu, permiteți-mi să fiu o gazdă atentă…
— Bine, acceptă ea, dacă vrei dumneata…
Luă poșeta de pe etajera bibliotecii, scoase cheile mașinii și le
întinse lui Radu:
— Poftim, spuse ea. Cu ocazia asta, ca un încercat șofer de raliu,
poate-mi spui cum lucrează motorul. Nu știu, am venit după masă
cu ea cam „tare” și la a treia am impresia ori că e ceva cu pompa de
benzina, ori nu prinde ambreiajul…
— Bine, am să văd eu, spuse Radu luând cheile. Dacă e ceva, să
știți că am un mecanic foarte bun. În câteva ceasuri o punem la
punct…
— Mulțumesc…
— Până ce vin, continuă Radu, ascultați puțină muzică…
Se duse repede în camera cealaltă, aduse un magnetofon nou-nouț
„Phillips”, îi ridică capacul, îl puse în priză și-i dădu drumul.
— Sau citiți ceva din bibliotecă… Sau am aici niște reviste…
— Pot răspunde și la telefon în locul dumitale? zâmbi Auris
ridicându-se și privind magnetofonul.
— De ce nu? se miră Radu. Puteți răspunde…
— Poate te caută studenta și se impacientează…
— Sunteți insinuantă, dar vă iert, zise el și jucând cheile mașinii în
palmă, ieși. În câteva minute m-am întors, adăugă, aruncând o
ultimă privire schițelor din colțul biroului. Iertați-mă…
Coborî treptele blocului câte trei deodată, descuie portiera mașinii,
se urcă la volan și aprinse motorul. Ambală de câteva ori, încercând
accelerația, apoi lăsă să vadă cum merge ralantiul. Privi interiorul
mașinii, bordul, comenzile și fu vădit încântat de asemenea
bijuterie-auto cum o denumi în gând. Apoi debreie, băgă în viteză
și porni către oraș.
Opri în fața restaurantului „La nunta Zamfirei”, în clipa când
Petrică, chelnerul, însoțit de-un milițian tocmai ieșea pe poarta
grădinii de vară.
— Să trăiți, dom’ căpitan! salută el respectuos înclinând cu
supunere capul. Era abătut, trist, cu fața înnegurată.
— Ce s-a întâmplat cu dumneata? întrebă Radu Vasiliu în timp ce
încuia mașina. Ce-ai făcut?
— Nu știu dom’ căpitan! înălță din umeri chelnerul încheindu-și
nasturii la haină. Uite, a venit dumnealui, domnu sergent major și
a zis să merg până la Miliție. De ce, nici dumnealui nu știe… Căzu
beleaua pe capu meu tocma acuma, sâmbătă sara când uite ce
viermuială de clienți e aci. Acuma vine clienții ăia mulți, cui las eu
mesele?
— Ei, o fi vreo încurcătură, îl liniști Radu Vasiliu. Te știu om de
treabă, așa că…
Intră în restaurant, comandă două sticle de vin înfundat de la
gheață, două fripturi, un mic aperitiv, salată, pâine, luă și o sticluță
de coniac, alte câteva de Pepsi-cola, pentru că nu știa dacă mai are
acasă, plăti și duse totul la mașină. Când ieși în stradă, se pomeni
față în față cu colonelul Drăgănescu. Văzându-l cum descuie
mașina, acesta rămase cu gura căscată.
— Să trăiți! îl salută Radu. Vasiliu și încărcat de pachete abia reuși
să deschidă portiera mașinii.
— Ce-i cu dumneata, Vasiliule? întrebă perplex Drăgănescu rămas
stană de piatră în mijlocul străzii. Ai luat-o cu mașină cu tot?
— Sunt în misiune, tovarășe colonel, râse Radu și puse cu grijă
pachetele pe perna mașinii… Treabă grea… Vă rog să mă scuzați,
trebuie să plec. Îmi permiteți?
— Vezi să nu dai greș cu misiunea asta a dumitale, îl avertiză cu
dojană în glas Drăgănescu, privindu-l cum se urcă la volan. Am
discutat noi ceva…
— Nicio grijă, știu să mă descurc! strigă Radu peste zgomotul
motorului scoțând capul pe geamul portierei. Treabă grea, v-am
raportat, dar o scot eu la capăt! Să trăiți!
Acceleră și porni din loc ca un bolid pe Strada Mare a orașului, sub
privirile nu numai ale colonelului ce rămăsese mai departe
electrizat locului, ci și ale câtorva zeci de curioși ce-l cunoșteau pe
căpitan că-i concurent în raliuri și se strânseseră ciopor în jurul
mașinii.
Când intră în apartament, Auris tocmai oprise magnetofonul.
— Ce, nu v-a plăcut muzica? întrebă Radu în timp ce punea toate
pachetele pe-o masă în bucătărie.
— Prea mult zgomot, spuse ea, nervii mei nu suportă…
— Muzică modernă…
— Rămân totuși la muzica de divertisment, care să spună ceva, să
transmită ceva, la muzica sentimentelor, zise ea pornind către
bucătărie. O, observă mirată, dar domnule, ai cărat aicea tot
restaurantul!
Îl ajută să pregătească masa, ea dovedind multă îndemânare și
gust. El destupă o sticlă de vin, aduse sifonul automat, puse câte
un coniac în păhărele… Nu scăpă însă să arunce o privire asupra
teancului de schițe aranjate pe colțul biroului. Una nu fusese
clintită. Toate semnele erau la locul lor. Deci o ultimă și decisivă
verificare, că Auris Bunescu nu are nicio legătură cu cele puse la
cale la Viena de el și Grama. Se bucură sincer de această constatare
și aproape că-i venea să-i spună tot ceea ce gândea în clipele acelea,
tot ceea ce simțea pentru ea, era entuziasmat la culme, și chiar dacă
i-ar fi spus, poate n-ar fi găsit cuvintele cele mai potrivite să-și
exprime sinceritatea sentimentelor, întreaga lui satisfacție pentru
corectitudinea ei. Poate i-ar fi căzut chiar în genunchi, cerându-i
să-l ierte că putuse măcar câteva clipe să gândească urât despre ea
sau poate nu i-ar fi putut privi în ochi și nu i-ar fi putut rosti nici
chiar numele…
Se stăpâni însă, broboane de sudoare simțea că-i năpădiseră
fruntea, în obraji îi năvălise o căldură dulce, parcă amețise, îl
încerca o tulburare lăuntrică ce nu-i putea defini nuanța…
— Ei, cum merge mașina? întrebă Auris așezându-se mai bine în
fotoliu.
— Excelent! zise Radu. Zboară, nu alta…
— Carburatorul?
— Nimic, cred că erați obosită, vă grăbeați, aveați impresia că trage
în gol. În orice caz, aș putea constata ceva la un drum mai lung…
— Aș vrea totuși să-ți dai dumneata o părere, ceru ea. În orice caz
ești mai priceput decât mine, o novice în chestiunile astea de
automobil…
Începură să mănânce. Ea spuse că n-a gustat nimic toată ziua, de
cum a venit s-a trântit în pat și a dormit, dar parcă s-a sculat mai
obosită de cum se culcase. Apoi îi povesti despre vizita celor doi
milițieni, despre faptul că-i lipsea inelul și că îl avea la el unul dintre
ei, de unde rezulta că hoțul fusese probabil prins și rămânea numai
să se facă o sumară reconstituire a celor întâmplate. Își arătă totuși
nedumerirea, de ce au insistat cei doi să știe dacă ea l-a cunoscut
cumva pe un bătrân ceasornicar…
— Nu bănuiți? întrebă Radu Vasiliu.
— Nu…
— Pentru că bătrânul acela, ceasornicarul, a fost găsit aseară mort,
aici la ușa apartamentului meu, iar scrisoarea dumneavoastră pe
care am descoperit-o abia azi de dimineață sub covorașul din hol,
lângă intrare, avea o pată de sânge pe plic…
Auris rămase împietrită, cu furculița în mână, fără să mai
mănânce. O umbră de groază i se așternuse pe chip.
— Cum… asta? întrebă ea șoptit, printre buze.
— Am venit aseară acasă și când să intru în apartament, am dat
peste cadavru acolo pe palier, urmă Vasiliu. Bineînțeles că am
anunțat Miliția…
Auris asculta mută, cu privirea sticlind în gol. Îi tremura furculița
în mână, iar umbra aceea de groază îi stăruia încă pe chip, ca o
mască a fricii și deznădejdii.
— Și… ce spui de scrisoarea mea? bâigui ea din nou.
— Am găsit-o abia azi de dimineață sub covorul din hol, zise Radu
liniștit, cât mai explicativ. Pesemne a fost băgată sub ușă de careva.
Îl bănuiești pe bătrân din moment ce plicul avea urme de sânge pe
el. Sângele lui, după cum afirmă ancheta…
— Extraordinar! făcu Auris trecându-și ușor mâna peste tâmple.
Fantastic!…
— Dumneavoastră i-ați dat lui scrisoarea să o aducă?
— Da de unde, domnule! aruncă ea vorba, contrariată de toată
povestea asta. Ei, acuma îmi dau seama pentru care motiv cei de
la Miliție m-au întrebat dacă-l cunosc pe bătrân… Eu credeam că
el fiind bijutier, are vreo legătură cu furtul inelului. Și când colo…
— Și totuși cui i-ați dat scrisoarea să mi-o aducă?
— Unui chelner de la restaurant, unul înalt…
— Petrică?
— Cel ce ne-a servit seara în cameră când ai fost dumneata la
mine…
— Da, Petrică… întări Radu Vasiliu.
— Ei, acestuia i-am dat scrisoarea, vorbi Auris mai liniștită. A venit
sus să-mi aducă masa, mă grăbeam, nu puteam mânca în
restaurant – femeie singură în local, nu știu, mă simt prost – și cum
a venit la mine și întrebându-l cum aș putea să trimit scrisoarea s-
a oferit să facă el lucrul acesta…
— Și… bătrânul?
— Nu știu, înălță din umeri Auris. Asta mă întreb și eu. Dar mă mai
întreb, cine putea să-mi fure inelul?
— E într-adevăr o enigmă, zise Radu Vasiliu, pe care nici eu nu pot
s-o înțeleg. Dar, fiți fără grijă, cercetările voi lămuri totul…
— Să sperăm…
— În mod cert, conchise Radu. Ei, acuma, lăsând la o parte toată
această poveste care nu ne face plăcere, vă rog să serviți și să vă
simțiți bine…
În cameră era liniște. Radioul cânta încet, în surdină, câteva
tangouri ce avuseseră celebritatea lor în alte vremuri și melodiile se
revărsau în încăpere discret de parcă ar fi fost șoptite. Pe fereastra
deschisă, a cărei perdea de mătase vălurea ușor, pătrundea abia
simțit boarea nopții de vară. Undeva îndepărtat șuieră o locomotivă,
țipătul ei străpunse întunericul și ecoul se pierdu peste câmpul
tăcut, învăluit în beznă. Radu mânca, era atent și o servea prompt
pe musafiră cu tot ceea ce intuia că-i dorește privirea aruncată
peste masă, râdea spunând glume, turna vin și sifon în pahare cu
gesturi largi, imitând distinșii chelneri din marile saloane unde se
dădeau recepții, încerca să fredoneze câte un cântec după cel
transmis de radio, într-un cuvânt căuta să întrețină o atmosferă
cât mai caldă, cât mai apropiată, vroia ca frumoasa femeie să se
simtă bine într-un cadru plăcut, intim. Ea observase lucrul acesta,
îi mulțumea deseori din ochi, obrajii i se îmbujoraseră, iar privirea,
privirea ei îl fixa pe Radu lung, stăruitor, parcă vroia să-l
hipnotizeze, buzele șopteau ceva, numai de ea știut, ca o taină pe
care el trebuia s-o dezlege, s-o dezvăluie…
— Mai doriți vin? Serviți tot cu sifon?
— Tot. O, mai încet cu Cotnar-ul ăsta, am început să amețesc…
— Și nu mai putem comenta scrisoarea? întrebă Radu zâmbind, cu
paharul în mână.
— Scrisoarea aceea domnule, o am în suflet, am purtat-o poate ani
de zile în suflet, în inimă, vorbi ea rar, apăsând cuvintele în timp
ce cu vârful degetelor – cu o îndrăzneală ce nu și-o explica – prinse
a mângâia ușor mâna lui Radu. Te rog să mă crezi că ieri dimineață
n-am făcut altceva decât să iau din afecțiunea ce-ți port, să iau
cuvinte, nu, nu știu dacă cuvintele pot exprima în totalitate această
afecțiune ca să nu-i spun altfel, nu știu, dar eu le-am luat și le-am
aruncat pe hârtie într-un moment pe care sinceră să fiu, l-am
așteptat, dar nu acum. Am îndrăznit și te rog să mă ierți…
— De ce îmi cereți iertare? se arătă nedumerit Radu. Vai, dar…
— Nu, nu, insistă ea, te rog să mă ierți pentru ca am îndrăznit.
Sunt totuși femeie… Îndrăzneala poate că trebuia să fie din partea
dumitale. Dacă considerai că trebuie să ne întâlnim sentimentele,
îndrăzneala trebuia să fie din partea dumitale…
— Da, aveți dreptate, consimți Radu roșind ușor, dar vă rog să mă
credeți că în această privință nu sunt un om care mă pot lăuda cu
experiența relațiilor amoroase. Sunt o, fire mai rezervată, mai
retrasă…
— Am observat…
— …ceea ce nu înseamnă că nu aș voi să-mi dezvălui anumite
sentimente. Știu eu? înălță el din umeri. Unii o fac cu multă
dezinvoltură, cu mult degajament, au cum se spune tupeu, nu știu
dacă termenul e cel mai potrivit, dar…
— Un tupeu care-i dezonorează…
— Vă spun sincer că de cum v-am văzut atunci în seara balului v-
am plăcut, fără să-mi fi amintit că v-am mai întâlnit cândva. Dar
cine nu v-a plăcut atunci? Sau cine nu vă place azi și întotdeauna?
— O, ai început să ai… tupeu? râse ea, dezvăluindu-și șirul dinților
albi, cu capul pe spate, fluturându-și părul lung pe umeri. Dar te
prinde, să știi…
— Doamnă…
— Știi ce? îl opri ea prinzându-l de încheietura mâinii. Spune-mi
simplu, Auris…
— Nu știu… mi-e greu…
— Să nu-ți fie! îl încurajă ea. Dacă o să ne adresăm unul altuia mai
familiar, mai apropiat, poate că vom izbuti mai curând decât doresc
să ne întâlnim pe aceleași coordonate de care aminteam în
scrisoare. Da?
— Da! acceptă Radu și total copleșit de propunerea frumoasei
femei, îi luă și-i sărută mâna. Pot să spun că sunt fericit… fericit…
Perdeaua de la fereastră unduia ușor, ca o părere, uneori se dădea
la o parte asemenea unei cortine albe și în noapte se întrezăreau
luminile orașului, depărtate, estompate în negură, ca într-un ocean
de cerneală. Dar cei doi nu le vedeau pentru că ochii lor se căutau
într-o chemare de vis, de nebunie…
 19

— Ei, ia s-auzim cetățene Tufan te-ai gândit?

— M-am gândit, tovarășu căpitan… M-am gândit…
— Și?
Omul tăcea. Stătea pe scaun cu capul plecat și tăcea. Ținea mâinile
pe genunchi, genunchii îi tremurau ușor, îi tremurau și mâinile, îi
tremura tot corpul. Parcă îl cuprinsese frigurile. Îi clănțăneau dinții
în gură. Simțea stomacul gol răscolindu-se, îl încerca o ușoară
senzație de vomă, îl durea capul, totul se învârtea cu el într-un dans
amețitor, delirant, pereții camerei, biroul, cuierul, dulapul de fier,
fereastra, noaptea de afară, se învârtea noaptea ca o perdea neagră
aruncată și răsucită de-o mână nevăzută…
— Ei? bătu cu palma în sticla biroului Minor și chelnerul tresări de
parcă l-ar fi fript în tălpi. Păi, ce crezi că am să-mi pierd toată
noaptea aicea cu dumneata?
Petrică Tufan înălță privirea către căpitan. Ochii erau molatici, se
uita tâmp, buimac, ai fi zis că omul se trezise atuncea dintr-un
somn greu, adânc, fără început și fără sfârșit.
— Spune ce ai făcut cu scrisoarea pe care ai recunoscut că ți-a dat-
o ziarista de la hotel!
— Scrisoarea?
— Da, scrisoarea. Ce-ai făcut cu ea? Nu trebuia s-o duci
căpitanului Radu Vasiliu la blocurile alea noi din marginea
orașului?
— Ba da. M-a rugat ’mneaei…
— Te-a rugat… Și dacă te-a rugat, ce-ai făcut?
— Eu nu m-am putut duce, începu să vorbească moale chelnerul,
că era clienți în local, treabă multă…
— Bine, treabă multă și…
— Treabă multă, zic și atuncea l-am văzut pe Tachi, ceasornicaru,
stătea pe niște lăzi goale și bea o cinzeacă de rachiu…
— Cine-i dăduse cinzeaca aia?
— Un alt ospătar…
— Nu cine l-a servit omule, cine i-a plătit-o, că ăsta n-avea para
chioară…
— Responsabilu i-a dat-o, așa știu, zise Tufan și-și vârî degetele în
părul încărunțit numai să facă ceva.
— Pe ce chestie i-a dat cinzeaca de țuică?
— Nu știu, vorbi tot moale chelnerul. Câteodată venea, ajuta și el la
cărat gheața, la greblat pietrișul în grădină, mai spărgea lemne
pentru foc la bucătărie…
— Și în ziua aceea a făcut vreo treabă acolo? întrebă Minor. De ce
a venit bătrânul la restaurant? Gândește-te bine…
Tufan lăsă iarăși privirea în pământ, căuta să-și amintească totul,
parcă nu i se adunau gândurile, veneau ele, se încropeau într-un
fel, dar zburau, căuta să le prindă și nu izbutea, amețea umblând
după ele…
— Ei? bătu Minor cu palma din nou în sticla biroului. Ce, dormi?
Spune, de ce a venit bătrânul la restaurant? A făcut treabă sau a
venit pentru altceva?
— Ce altceva? tresări chelnerul. Ce…
— Să te caute pe dumneata, de pildă.
— Nu știu, nu-mi aduc aminte…
— Cum omule, îi sări țandăra lui Minor, nu-ți aduci aminte dacă
ceasornicarul a făcut treabă sau nu în restaurant în ziua aceea?
Dacă a venit sau nu să te caute pe dumneata?
— Zău, nu știu de ce a venit…
— Ce afaceri învârteai cu el? întrebă aspru Minor. Spune ce
afaceri?
— Nicio afacere, zău, nicio afacere. Că el n-avea nici ce să
mănânce…
— Bine, despre asta o să mai vorbim noi. Deci l-ai văzut pe bătrân
și…
— L-am văzut pe bătrân și l-am rugat să ducă el scrisoarea…
— A vrut s-o ducă?
— A vrut. A zis, dă-o la mine, domnu Petrică, tot am drum în partea
aia…
— Ce drum avea într-acolo?
— Nu știu, înălță din umeri chelnerul. El umbla prin tot orașul…
Umbla ca un zănatec…
— Deci i-ai dat scrisoarea și el a luat-o s-o ducă…
— Da, așa…
— Pe la ce oră era asta?
— Nu-mi amintesc, n-am ceas, n-am luat sama…
— Dar poate-ți amintești dacă atunci când a plecat cu scrisoarea
mai era la o masă în grădină căpitanul Vasiliu și doctorul Lecuția.
Îi cunoști, nu?
— Îi cunosc, e clienții noștri…
— Ei, mai erau la masă? Că au consumat în după-amiaza aceea…
— Da, eu i-am servit, își aminti chelnerul. Nu, nu mai era la masă
decât domnu doctor. Domnu căpitan plecase… Că dacă era îi
dădeam scrisoarea acolea, ce mai umblam după el…
— Spui că nu învârteai nicio afacere cu ceasornicarul?
— Nu, tovarășu căpitan. Ce afacere?
— Păi el a avut bijuterii…
— A avut, da nu mai avea… Demult nu mai avea…
— Atunci de unde ai luat inelul pe care l-ai vândut doctorului
Lecuția?
Întrebarea căzu ca un trăsnet. Chelnerul se cutremură, zvâcni o
dată în sus pe scaun și apoi se lăsă moale, cu capul plecat. Fața i
se făcu albă ca varul. Era tot numai o apă. Răsufla greu, întretăiat,
parcă îl strângea careva de gât, să-i ia viața.
— Spune, de unde ai luat inelul? ceru din nou căpitanul și se ridică
în picioare. Ori nu știi despre ce inel este vorba…
Tufan înălță iar privirea moale, buimacă, urmări un timp umbletul
ofițerului de la birou la fereastră și de la fereastră la birou, tresărind
ori de câte ori se apropia de scaunul lui, apoi lăsa din nou capul în
pământ în muțenia de la început.
— Ei? strigă Minor de hăuiră pereții odăii. Spune, de unde ai luat
inelul? Ai vândut un inel domnului doctor Lecuția, da? Spune, ai
vândut sau n-ai vândut?
— Am vândut…
— De unde l-ai luat?
— Era al meu… bâigui moale chelnerul.
— De când era? Cine ți l-a dat? Cine, omule?
Tufan nu mai scotea o vorbă. Stătea încremenit pe scaun, cocârjat,
cu umerii plecați, ca sub apăsarea unei poveri, cu capul între
umeri. Îi tremurau buzele… Îi tremurau mâinile ce le ținea pe
genunchi. Afară noaptea era liniștită. Duduia motorul unei mașini
undeva pe strada Miliției. Curând, farurile făcură să se aprindă
geamurile odăii, apoi strălucirea aceea se stinse, mașina se
îndepărtă, liniștea apăsa ca noaptea și noaptea era nespus de grea
și nesfârșită.
— Vorbești sau nu vorbești?
— ???
— Dumitrașcule! strigă Minor către camera vecină.
Ușa se deschise și în prag încremeni în poziție de drepți sergentul
major, scund și subțirel, cel care-l adusese aci la Miliție pe Petrică
Tufan.
— Ordonați, tovarășe căpitan!
— Du-l la arest!
— Am înțeles…
— Regimul îl știi… Lasă, domnule Tufan că ai să spui totul până la
urmă, se întoarse Minor către chelner. Îți bați joc de mine, ai luat
poziția mutului, hai? Nu-i nimic, în fața probelor stăm noi altfel de
vorbă! Ia-l, Dumitrașcule!
Tufan se ridică greoi de pe scaun și sergentul major îi făcu semn s-
o ia înainte.
— Dumitrașcule!
— Ordonați! se întoarse sergentul major.
— Mâine dimineață la șapte Lascu să fie aici.
— Am înțeles…

A doua zi, duminică, încă înainte de revărsatul zorilor o ploaie

năprasnică se prăvăli din înaltul cerului peste oraș. Pe la ceasurile
șapte păru că se înseninează, se ivise chiar soarele printre norii
zdrențuiți de furtună, dar nu trecu mult și se întunecă din nou.
Bubuituri tot mai puternice începură să zguduie pământul,
fulgerele despicau ca niște săbii de foc cerul negru ca păcura și
începu o năvală de ape de ziceai că-i sfârșitul lumii, nu alta. Străzile
orașului erau numai băltoace. Urlau burlanele la case, pe jos se
vedeau crengi rupte din pomii desfrunziți de furtună, apă inundase
în șuvoaie tulburi trotuarele cărând cu ea la vale hârtii, coceni, paie
și tot ce găsea în cale.
Pe o asemenea vreme, o mașină opri pe Strada Mare la numărul
132, în dreptul unei case destul de arătoase, cu șase camere, gard
și poartă de fier, în față cu ușă înaltă și fereastră lată, oblonită.
Curtea era pavată, se vedeau ronduri de flori, cu alei marcate de
pietriș colorat, iar printre flori pitici de ghips, răsăriți ca-n basme,
dădeau o nota aparte grădinii bine îngrijită.
Din mașină, coborâră, îmbrăcați civil, cu gulerele la balonzaide
ridicate, căpitanul Minor și plutonierul Lascu.
— Așteaptă aci Tudore, spuse plutonierul șoferului.
Lascu sări apoi o băltoacă și trăgându-și pălăria mai pe ochi să nu-
l biciuie ploaia, întinse mâna și apăsă butonul soneriei prins în
tabla porții.
— N-o fi acasă, șopti Minor, privind peste gard.
— Este, m-am interesat eu, răspunse Lascu strângându-și
balonzaidul în jurul trupului gros. Ieri după masă n-a avut serviciu,
intră în dimineața asta…
La veranda din față, ușa de sticlă acoperită cu ornamentații de fier
forjat se deschise și sub marchiza de care spânzurau glastre cu
flori, apăru o femeie puțin trecută de patruzeci de ani, voinică,
rumenă în obraji, cu părul adunat sub o basma galbenă. Părea
puțin somnoroasă sau obosită, avea ochii încercănați.
— Am găsit-o cu moațele-n cap, șopti Lascu. Să fi lăsat-o să se
dichisească…
Femeia purta în picioare niște târlici de postav și în grabă luase
peste capod un palton uzat de-al lui bărbatu-său să n-o ude ploaia.
— Pe cine căutați dumneavoastră? întrebă ea puțin înțepată din
capul scărilor.
— Pe dumneata, spuse Minor și intră în curte deoarece constatase
că poarta e descuiată. Lascu după el.
— Aici stă familia Petrică Tufan, lămuri ea speriată. Cu familia
Tufan aveți treabă?
— Da, cu familia Tufan…
Cei doi milițieni ajunseră sub marchiză, și adăpostiți fiind de ploaie
spuseră cine sunt și în ce scop au venit. Femeia păli și rămase mută
privindu-i cu ochii mari pe neașteptații musafiri, care, calmi,
începuseră deja să se șteargă tacticos pe picioare, înainte de a intra.
— Vrem să vă punem câteva întrebări și să facem și o mică
percheziție, lămuri Minor în timp ce trecuse în verandă.
— Da, de ce? întrebă femeia cu sufletul la gură. Ce am făcut?
— O să vezi dumneata, zise căpitanul și făcu semn lui Lascu să-l
urmeze. Cine mai este acasă?
— Numai frate-meu, răspunse femeia cu glasul pierit. Îi bolnav, are
mâinile și picioarele moi, nu poate umbla, stă în pat…
— Câți ani are?
— Treișcinci…
— Dar bărbatul dumitale unde este? căută Minor să afle dacă
femeia știa ce se întâmplase cu Petrică Tufan. Nu-i acasă?
— Nu e, zise ea și luându-și paltonul de pe umeri, îl agăță într-un
cuier în verandă. L-am așteptat asară până spre miezul nopții și
dac-am văzut că nu vine, m-am culcat. Cred c-a avut vreo nuntă,
a fost angajat acolo, că-l auzeam de-o nuntă la un impiegat de la
gară…
— Când ai vorbit ultima dată cu el? întrebă Minor scuturându-și
balonzaidul de apă înainte de a intra în casă.
— Doamne, că nu i s-o fi întâmplat ceva? se sperie femeia și puse
palma pe piept să-și liniștească bătăile inimii. Spuneți, s-a
întâmplat ceva cu el? Ce este?
— Nu-i nimic, zise Minor liniștitor. Nu i s-a întâmplat nimic. Spune,
de când n-ai vorbit dumneata cu el?
— Păi… de ieri de la prânz, răspunse ea cu glasul tot pierit. Eu
lucrez la otel, sunt cameristă și când am plecat, el tocmai venea,
zicea c-a venit în tura de după masă mai devreme să-și aranjeze
raionul, mesele, scaunele, să ia bateriile în primire, că e sâmbătă și
sara e balamuc mare acolo, nu alta…
— Deci de ieri de la prânz n-ai mai dat ochii cu el…
— De atunci…
— Bine, zise Minor, hai în casă, vrem să percheziționăm odăile…
— Da, de ce?
— Îndată ai să vezi despre ce este vorba. Hai, Lascule!
— Să chem doi martori tovarășe căpitan.
— Cheamă-i…
Plutonierul ieși afară, prin ploaie și se duse spre fundul curții la
niște odăițe posomorâte, aplecate sub un imens acoperiș de șindrilă,
putred, ce abia se ținea să nu se prăbușească. Se întoarse de acolo
cu un bătrânel și cu nevasta acestuia, doi oameni necăjiți, chiriașii
lui Tufan, ce munceau făcând salahorie la fabrica de mobile.
Intrând în odăile mari ale proprietarului, ei se șterseră îndelung pe
picioare și Minor le făcu semn să vină mai aproape.
— Știți despre ce-i vorba? îi întrebă căpitanul privindu-l atent.
— Știm, ne-a spus tovarășu plotoner, zise bătrânul stând mai la o
parte.
— Hai Lascule să începem. Poftim cetățeana Filofteia Tufan,
mergem după dumneata…
Femeia, tremurând ca varga, o luă înainte, cei doi milițieni și
martorii după ea. Intrară într-o cameră mare, largă, un fel de
sufragerie, la mijloc cu o masă lungă, iar în juru-i vreo zece-
douăsprezece scaune. Pe latura unui perete o vitrină cu fel și fel de
pahare și bibelouri, iar mai spre fundul încăperii, sub o oglindă de
cristal se vedea un pian, cu lemnul negru, bine lustruit. Minor
aruncă o privire semnificativă lui Lascu și plutonierul îl înțelese din
ochi pe căpitan. Chelnerul stătea destul de bine, avea o casă
aranjată, cu pian, îi dădea mâna, desigur nu din leafa lui și a
nevesti-sii, făcea afaceri cu bijuterii, în mod sigur făcea afaceri…
— Cine cântă la pianul ăsta? întrebă Lascu ciocănind cu degetul
îndoit capacul lustruit. Aveți copii?
— Nu, n-avem…
— Atunci cine cântă?
— Nima, cine să cânte? Îl ținem și noi așa…
Lascu îi ridică încet capacul, trecu mâna peste clape, îl ocoli
cercetându-l cu de-amănuntul, se uită pe sub el și făcând un semn
cu capul lui Minor trecură în cealaltă odaie. Un divan studio, o
toaletă, o măsuță rotundă, două fotolii, un dulap de haine cu trei
părți, din furnir lustruit. Prinsă de tavan o lustră cu cinci globuri
albe.
Lascu se aplecă cu greutate, cercetă pe sub divanul studio, pe sub
șifonier, ridică saltelele, trase sertarele la toaletă, privi după oglindă
și la urmă deschise larg ușile dulapului de haine. Câteva costume
bărbătești, pantofi de damă, câteva mantouri și doua paltoane de
blană. Lascu luă unu din ele – cel din culoare gri – și citi pe eticheta
prinsă de căptușeală: „Frantz Goldsschmidth-Zürich”. Celălalt,
negru, avea aceeași etichetă.
— Vă îmbrăcați numai din străinătate, observă el întorcându-se
către femeie. Vă dă mâna…
— Au venit niște străini la otel… n-aveau bani… le-am luat pe
nimica…
— Au venit și-au sărăcit în România, bieții de ei! aruncă el ironic.
Bine c-au avut ce vinde… și cui vinde…
Scoase apoi afară câteva cutii de pantofi, le cercetă cu atenție,
câteva poșete în care scotoci foarte sumar, vreo patru cupoane de
stofă bărbătească de diferite culori și la urmă dădu peste două
lumânări mari, albe, groase cam cât mâna, rezemate de tăblia din
fund a șifonierului. Erau trecute cam de-un lat de palmă, cu fitilul
ars, răsucit…
— Sunt de la nunta noastră, lămuri femeia. Le ținem că se zice c-
așa e bine…
Lascu vru să le pună deoparte, dar rămase o clipă cu ele în mână.
Parcă nu știa unde să le așeze.
— Ce-i, Lascule? întrebă Minor care căuta prin sertarul unei
noptiere de la studio.
— Va rog luați-le puțin în mână, ceru el și le întinse căpitanului.
Minor le luă, le cântări, când pe una când pe alta, după care se
duse cu ele în dreptul ferestrei să le studieze mai bine. Afară ploaia
cădea în rafale repezi, spăla geamurile, tunete se rostogoleau în
înalt, bubuind năprasnic. Căpitanul cercetă mai întâi lumânarea
care avea legată la jumătate o fundă roz, apoi se uită cu atenție și
la cealaltă cu fundă albastră. Aceasta i se părea mai grea ca cea
dintâi.
Femeia stătea deoparte, cu mâinile cruciș pe piept, tăcea, avea
chipul răvășit, îi tremurau buzele, parcă șoptea o rugăciune sau așa
ceva.
Bătrânul și nevastă-sa nu scoteau nici ei vreun cuvânt, priveau
numai cu mirare la tot ce se petrecea sub ochii lor, abătuți și cu
fețele întunecate, îngrijorați, că nu știau ce avea să se întâmple, nu
care cumva Tufan răzbunător să-i arunce afară din cele două odăi.
„La urma urmei, ce vină avem? se întreba omul ștergându-și mereu
fruntea cu pulpana flanelei zdrențuite. Ne-a chemat tovarășu
milițian ca martori și gata… Nu facem niciun rău…”
Minor se întoarse, luă lumânarea cu fundă albastră, îndoi
genunchiul și brusc, o rupse în două ca pe-o țandără. În acea clipă,
mulțime de bănuți mici de aur, sclipind să-ți ia ochii se rostogoliră
cu clinchet de clopoței pe covor, ca un șuvoi de apă strălucitoare și
densă. Apoi căpitanul privi cele două jumătăți de lumânare: două
tuburi, acum goale. Oricât le scutură nu mai căzu nimic.
— Maică, măiculiță! exclamă deodată bătrânul, cutremurându-se
și se dădu un pas înapoi. Nevastă-sa rămăsese împietrită locului,
fără glas, înspăimântată și cu gândurile aiurea de parcă nu se afla
pe lumea asta. Luciul bănuților aceia îi luaseră parcă vederea. Soția
chelnerului, tremurând ca varga începu să plângă cu capul
îngropat în palme.
— Ia rupe-o și pe cealaltă, Lascule! zise Minor și-i arătă lumânarea
rezemată de pervazul ferestrei. Ei, vasăzică din ăștia-mi sunteți,
doamnă Tufan!
Plutonierul o luă, imită gestul căpitanului, frângând-o de
genunchiul îndoit, privi cu atenție jumătățile, dar nu aveau niciun
fel de scobitură.
— Nimic?
— Nimic, tovarășe căpitan…
— Ei, cetățeana Filofteia Tufan, ce ai de spus? se întoarse Minor
către nevasta chelnerului.
Ea stătea mai departe cu fața îngropată în palme și plângea.
Plângea cu sughițuri, zguduindu-și umerii, îi tremurau. Mâinile,
picioarele…
— Ascultă, cu cine vorbesc eu? zise Minor enervat.
— Ce pot să spun, tovarășu milițian? vorbi ea printre lacrimi. Eu
nu știu nimica, poate așa le-am cumpărat… poate nașu o fi vrut să
ne facă o bucurie… s-o aflăm mai târziu…
— Ei, uite v-a găsit bucuria acuma, zise Lascu aplecându-se să
adune bănuții de aur de pe jos. Bucurie ca asta nici că se mai putea
alta!
— Cine vă este naș? întrebă Minor. Cine v-a dat lumânările astea?
— Nașu ni le-a dat la nuntă, că așa trebe, e daru’ nașului…
— Și cine-i nașul ăsta?
— Apăi a murit, a murit demult, îndată după nuntă s-a dus și el și
muieri-sa, s-au înecat cu o barcă la Tulcea, că erau din Tulcea,
negustori…
— Astea-s povești, tovarășe căpitan, vorbi de jos, de pe covor Lascu
în timp ce strângea cu pumnii mulțimea bănuților de aur. Să le
spună dumneaei cui o vrea, nu nouă…
— Spune, veni Minor în dreptul ei, dar ca să-mi spui te rog să mă
privești în ochi, nu lăsa fruntea în pământ, așa, spune unde mai
aveți cocoșei de aur sau bijuterii? Dar spune singură că aducem și
aparate care le descoperă în câteva minute…
— Nu știu, tovarășu milițian.
— Dânsul e căpitan, femeie! sări Lascu de jos. N-are uniformă, dar
ai văzut la ușă legitimația…
— Las-o, Lascule, zise Minor moale. Ei cetățeana Filofteia Tufan s-
auzim, unde țineți restul de cocoșei, unde-s bijuteriile?
— Nu știu, zău, să mă bată Dumnezău, dacă știu! se jură ea și făcu
semnul crucii pe piept. Și bănuții ăștia, acu-i văd… Ziceți că-s de
aur, da eu nu știu…
— Dar ia vezi ăsta este de aur? întrebă Minor și scoțând din
buzunar inelul pe a cărui fațetă era gravată Mona Lisa i-l vârî
repede sub ochi. Ce zici?
Femeia tresări și se dădu un pas înapoi. Căpitanului nu-i scăpă
reacția și insistă:
— Spune, cunoști inelul ăsta?
— Nu, nu-l cunosc, mărturisi ea cu glasul stins. Nu l-am văzut
niciodată…
— Nu l-ai văzut niciodată? stărui Minor ținându-i-l mereu sub ochi.
— Nu!
— Atunci bărbatul dumitale minte?
— Cum minte? se miră ea, tresărind și făcu ochii mari.
— Păi el a spus că dumneata știi de el…
— Așa a spus Petrică? bâigui ea moale. Când a spus Petrică lucrul
ăsta?
— Aseară a spus, zise Minor. Bărbatul dumitale este arestat și el
așa a declarat. Vrei să-l aduc încoace? Ți-l aduc în câteva minute…
Sau te duc la el…
— Cum a spus? mai întrebă ea o dată cu buzele tremurânde.
— Că dumneata știi de inelul ăsta, el știe de altele…
— Tot de inele?
— Tot. El știe de ele, dar de ăsta știi dumneata…
Femeia puse capul în pământ, apoi se lăsă moale pe pat, cu mâinile
în poală. Tăcea. Bărbia îi tremura ușor. Când și când își ștergea
ochii cu colțul basmalei.
— Ei, ce faci, ne spui sau te ducem acolo? mai întrebă o dată Minor.
Noi știm multe lucruri, cum a vândut inelul ăsta doctorului Lecuția;
cum dumneata ai vrut să intri ca soră la spital că faci injecții în
mod clandestin…
— Nu, nu fac… ridică ea ochii înlăcrimați.
— Cum nu faci? o luă repede Minor. Bătrânului ceasornicar nu-i
făceai dumneata injecții? Avem martori…
— Da, eu îi făceam, mărturisi ea. Zicea că am mâna ușoară…
— Lasă că despre injecțiile astea vom vorbi noi altădată, zise Minor.
Acum spune-mi despre inelul ăsta…
— Vă spun…
— Ei, s-auzim…
— L-am luat din geamantan de la doamna aia cu mașină, care stă
la otel, la camera 204…
— Deci, l-ai furat…
— Da…
— Când l-ai furat?
— Acu câteva zile…
— De aceea ai fost angajată acolo la hotel, ca să umbli prin valizele
călătorilor și să le furi lucrurile? o luă la rost Minor. Ce-ai mai furat?
— Atâta…
— Numai atâta?
— Numai.
— Spune acuma unde sunt restul de cocoșei de aur și bijuteriile!
vorbi aspru Minor și-i ceru să se ridice de pe pat. Scoală! porunci
el. Nu mai plânge… Trebuia să plângi înainte de a te apuca de
potlogării… Scoală, n-auzi? ceru din nou căpitanul.
Femeia se ridică încet de pe pat, își îndreptă basmaua pe cap,
rămase în picioare, se clătina ca beată, puse iar capul în palme…
— Arată-ne locul unde sunt restul de cocoșei… Și bijuteriile.
— Cocoșei nu mai sunt, zise ea. Ăștia au fost toți…
— Dar ce mai sunt?
— Bijuterii…
— Ei, hai, du-ne acolo unde sunt ascunse, ceru Minor autoritar.
Cele care le aveți și cele luate de la ceasornicar…
— Alea… bărbatu-meu… știți… sunt tot ale noastre…
— Ne-a spus el tot, o zori Minor, hai, nu mai pierde vremea,
dumneata arată-ne numai locul…
Femeia porni înainte cu pas șovăielnic, abia târșindu-și picioarele,
își tot înnoda și deznoda basmaua sub bărbie cu mâinile
tremurânde, parcă vroia să se ducă într-acolo, dar ceva o tot ținea
locului, nu îndrăznea să iasă din odaie, „doamne cum și-o fi lăsat
Petrică gura slobodă, ce-o mai fi spus acolo nepricopsitul, că eu îl
știu la nuntă și-auzi, el îi la Miliție, dă declarații, cine ne-o fi pârât
Dumnezeule, cine?”
– Hai, hai! o îndemnă Minor de la spate. Vrei s-o iau eu înainte și
să-ți arăt locul? Că bărbatul dumitale a fost mai cu scaun la cap, a
dat totul pe față…
Femeia ieși din odaie, trecu printr-o săliță cu geamuri mari, ce
dădeau spre curte, apoi deschise o ușă și rămase în prag, așteptând.
Veni Minor și îndată după el, Lascu. Înapoia lor, umblând ca amețiți
bătrânul salahor și nevastă-sa.
— Aici, arătă femeia.
Intrară în odaie. O încăpere mică, sărăcăcioasă, cu două ferestre
acoperite cu perdele de ață. Pe un pat de lemn, așternut cu un
macat țărănesc, stătea întins un om între două vârste, slab, uscat,
îmbătrânit înainte de vreme, cu barbă mare și ochi albaștri, blânzi,
duși în fundul capului. Era numai în cămașă și pantaloni de doc,
cenușii, desculț. Văzându-i pe cei doi străini și apoi pe bătrâni,
dădu să se ridice anevoie de pe pat, își înălță pieptul scobit, dar
puterile nu-l ajutară și se lăsă pe pernă, gemând ușor,
bălăbănindu-și mâinile moi, subțiri de parcă n-aveau articulații.
— Stai acolea Tudore, stai liniștit! îi spuse femeia. Uf, ce blestem pe
capul lui…
— De când zace așa? întrebă Minor, privindu-l cu compătimire pe
bolnav.
— De vreo cinș’pe ani. N-are vindecare… Da nu-i rău de boală… Stă
cuminte și zace… Nu se poate ridica, încolo…
— Nici nu umblă…
— Nici…
Femeia se duse, îi trase cămașa că se ridicase pe piept, în sus, îi
mângâie creștetul asudat, îi potrivi părul, și bolnavul zâmbi galben,
șters, privindu-i blând pe cei doi necunoscuți, fără să spună ceva,
de fapt nici nu putea vorbi, ci numai gâlgâia unele cuvinte, le
amesteca, nu înțelegeai nimic…
— Dar de ce nu deschideți o fereastră aici? întrebă Lascu. E aer
închis, miros greu, cum stă omul în mizeria asta?
— Au fost deschise, da a venit ploaia și am zis să nu intre apa… O
să le deschidem după ce stă furtuna…
— Unde sunt bijuteriile? întrebă din ochi Minor.
— Acilea, zise femeia și ridicând așternutul, arătă unul din
picioarele patului. Bărbatu-meu le-a găsit locu. A zis că nima nu
dă peste ele, mai ales în odaia asta…
— Și acelea de la ceasornicar? ceru aspru Minor.
— Păi alea-s, mărturisi femeia, socotind că nu mai are ce ascunde.
Le-am ținut acolo, bărbatu-meu a gândit că nima nu-l caută pe
sărăntocu ăla de aur, da când am auzit c-a murit, i-a fost teamă
de-o percheziție sau că se închiria odaia și s-a dus, le-a luat și le-a
pus aici, la locul lor de mai înainte…
— Așa? se miră Minor și-l privi scurt pe Lascu. Și când le-a luat de
acolo?
— Ce știu eu? înălță ea din umeri. El nu v-a spus când le-a luat?
Că el le-a luat…
— Bătrânul știa că țineți bijuteriile în odaia lui, în piciorul patului?
— Nu știa, zise femeia. A avut mai înainte un pat tot de scânduri,
da vechi, putred, se hâțâia gata să dea jos și s-a dus bărbatu-meu
la el și i-a spus: „domnu Tachi păcat de dumneata să te chinui pe
patu ăsta, am eu unul bun, ți-l aduc pe ăla”, și l-a dus pe ălălalt,
cu aurăria băgată gata în piciorul de lemn…
— Da, înțeleg, zise Minor și întorcându-se către Lascu îi spuse: eu
mă duc să văd și celelalte camere. Dă dumneata bolnavul ușurel jos
și ia totul de acolo…
— Ba, nici nu-l clintesc, tovarășe căpitan, zise Lascu gata pus pe
treabă. Ridic puțin patul, bag un scaun culcat în chip de proptea,
scot piciorul, iau ce trebuie și-l pun la loc…
— Numai un picior al patului are bijuterii? întrebă Minor pe femeie.
Sau și celelalte…
— Ba, numai acela, zise ea moale. Puteți să vă uitați. Acu dacă v-a
spus bărbatu-meu tot, ce rost mai are să mă ascund eu?
Minor ieși din odaie cu femeia după el.
— Haideți și dumneavoastră, îi chemă el pe martori.
Trecură prin celelalte camere, ofițerul scotoci locurile ce i se păreau
mai dubioase și apoi reveni în sufragerie. Lascu era deja acolo, în
mână cu o cutie de carton în care pusese tot ce găsise în piciorul
de lemn al patului: cercei, inele, broșe, circa cincizeci de bucăți.
— Gata, Lascule?
— Gata…
— Dumneata, se întoarse el către femeie, ia ceva pe dumneata,
îmbracă-te și mergi cu noi…
— Unde să…
— La Miliție, spuse Minor. Unde altundeva?
— Bine, dar… eu… v-am spus totu…
— Mergi și dai o declarație, să scrii tot ce ne-ai spus nouă, precum
și despre ce-am găsit în lumânarea aceea, apoi în piciorul patului…
— Numai atâta? întrebă ea speriată și cu colțul basmalei continuă
să-și șteargă ochii de lacrimi.
— Atâta…
Își puse în grabă o altă rochie pe ea, încălță niște pantofi negri, cu
tocul jos, se legă cu o basma curată la cap și îmbrăcă un balonzaid
bleumarin. Încuie odăile, după ce mai întâi secondată de Lascu
care n-o slăbea o clipă din ochi se duse și-i spuse bolnavului că
pleacă puțin până la piață și se întoarce îndată.
Ieși apoi în ploaia de afară și se urcă în mașină. Minor în față cu
șoferul, iar Lascu pe pernele dindărăt alături de ea. Mașina porni,
trecu prin centrul orașului, trotuarele erau acuma pustii, nu se
vedea țipenie de om și nu după mult timp intră pe poarta Miliției.
 20

Îmbrăcat într-o salopetă neagră, de doc, încins cu o centură cu

diagonală, cu capul descoperit – ținea șlemafonul sub braț pentru
că îi era prea cald – căpitanul Radu Vasiliu stătea la umbra câtorva
salcâmi și vorbea unor soldați tanchiști strânși roată în juru-i, jos
pe iarbă, în aceleași salopete negre, pline de praf și unsoare. Erau
și ei cu capetele tot descoperite, cu șlemafoanele pe genunchi,
numai ochi și urechi la vorbele comandantului lor.
Era cald, soarele ardea iarba câmpului, departe juca zarea la
orizont, cerul era limpede, pământul se zvântase repede după
ploaia ce căzuse duminică dimineața și aerul era sufocant, parcă te
apăsa ceva în creștetul capului, și-ți da amețeli. Tancurile, cu
turelele și țevile tunurilor sclipind în soare se odihneau care unde
le lăsaseră echipajele lor, desigur blindajul frigea ca o plită încinsă,
iar înăuntru, în carapacea de oțel, în acea, „cameră de luptă” cum
o numesc în termeni tehnici specialiștii, strâmtă și amenajată cu
zeci de manete, butoane, rotițe, rastele de proiectile, leviere, fire
electrice, cu bordul plin de ceasuri de control, cu scaune mici de
tablă groasă, și chiulasa tunului care-ți stă ori deasupra capului,
ori ți se lipește de obraz, în acea „cameră de luptă” aerul este aprins
ca-ntr-un cuptor de topit fier, un singur chibrit dacă scaperi, arde
aerul ca o torță. Dar băieții când sunt în interiorul blindajului stau
și-și fac datoria, fiecare la postul lui de comandant de tanc sau
mecanic-conductor, ochitor sau telegrafist, stau și privesc prin
vizorii de sticlă groasă, tăiați în oțel doar cât o lamă de cuțit, privesc
câmpul înainte, gata în goana tancului să se ia de piept cu
adversarul, să-și îndeplinească misiunea.
— Ei, băieți ați înțeles cum stă treaba? ceru lămurire căpitanul
Radu Vasiliu. Aici toată priceperea trebuie s-o aibă mecanicul-
conductor și ochitorul-trăgător. Dar și ceilalți din echipaj trebuie să
lucreze ceasornic. Ce ziceți, o să ieșim bine la trageri?
— Daaa! răspunseră într-un cor tanchiștii zâmbind. Aproape că
vuise câmpul de strigătul lor tineresc, voios, plin de elan.
— După trageri tot așa o să răspundeți de tare? întrebă zâmbind la
rându-i Vasiliu.
— Mai tare, tovarășe căpitan!
— Bravo! Acuma fumați câte o țigară și din nou la treabă! Dionisie!
se întoarse Vasiliu și-l căută din ochi pe sergentul major.
Acesta și zvâcnise dintre militari, își puse degrabă șlemafonul pe
cap și încerca să strângă curelușa sub bărbie.
— Lasă, rămâi cu capul descoperit, spuse Vasiliu.
— Ordonați!
— Vreau să văd la lucru plutonul întâi. Ai să treci dumneata la
primul tanc.
— Am înțeles, tovarășe căpitan!
— Parcă vrei să-mi mai spui ceva? întrebă Vasiliu văzându-l pe
subofițer că-l privește nehotărât.
— Da, dar…
— Ei, hai spune…
— Vreau să iau de-acuma echipajele de la unu și să fac mai întâi
puțină teorie… Când intrăm, să intrăm ca la carte…
— Când vrei să iei echipajele? întrebă Vasiliu micșorând ochii și
privindu-l pe Dionisie printre gene.
— Acum…
— Dar ce execută militarii acuma?
— Nu execută nimic. Stau în repaus…
— Stau de capul lor?
— Nu, ați ordonat dumneavoastră repaus…
— Deci am ordonat eu, nu?
— Da, tovarășe căpitan.
— Vezi, Dionisie? îl dojeni Vasiliu. Eu dau un ordin și dumneata vii
să-l calci… Ce treabă e asta?
— Tovarășe căpitan… credeam…
— Lasă, nu mai crede nimic. Ordinul comandantului se respectă
întocmai. Știi asta, nu?
— Da!
— Păi?
Radu Vasiliu îl cunoștea pe Dionisie, era spirt nu alta, om inimos,
vroia să facă totul dintr-o singură mișcare, nu avea odihnă până ce
nu-i reușea lui și plutonului tot ce i se ordona, ar fi fost în stare să
doarmă în tanc, să iasă la instrucție zi și noapte, numai să fie toți
asemeni lui, să le intre în sânge meseria de tanchist. Îl stima pe
căpitan, se putea spune că îl diviniza, era mândru că are un
asemenea comandant, ar fi sărit în foc pentru el, dar de când îl
întâlnise în seara aceea ieșind puțin afumat de la cofetărie, cu
aburul coniacului în cap, lui Dionisie îi sta o piatră pe inimă și avea
impresia că Vasiliu nu prea îl mai vede cu ochi buni. Mereu își făcea
de lucru prin preajmă-i, aștepta să se scuze – se scuzase poate de
zece ori, încât îl obosise pe căpitan cu explicațiile lui – dar parcă
nu-i era lui limpede dacă fusese iertat sau nu.
— Rămânem în repaus, tovarășe căpitan…
— În repaus, Dionisie…
— Am înțeles…
— Ia vino puțin până la mine…
Dionisie trecu printre militari și se alătură ofițerului. Se traseră mai
încolo, însă tot la umbră.
— Dumneata ai înțeles ce v-am explicat eu?
— Da, tovarășe căpitan, răspunse scurt Dionisie. Doar nu e greu…
— Deci la apariția obiectivului…
— …știu, mecanicul-conductor micșorează treptat viteza, că dacă
oprește brusc dă balans țevii…
— …tamponează tot mai progresiv frâna, stăpânește tancul din
leviere…
— …da, îl stăpânește din leviere, reluă Dionisie vorbind pe
nerăsuflate ca în fața unui profesor, la lecție, iar la ultima apăsare
pe frână, la blană cum se zice, ochitorul-trăgător să fie deja cu țeava
pe obiectiv. Apăsarea pe frână înseamnă și deschiderea focului…
— Totul în cel mai scurt timp, Dionisie, zise căpitanul. Ținta nu
așteaptă. De aceea ne calculăm la secundă fiecare mișcare, căutăm
să dăm stabilitate tancului, iar ochirea să fie perfectă, reglată încă
din mișcare…
— Am înțeles, tovarășe căpitan. Dar aș avea și eu o întrebare dacă
nu vă supărați…
— Te ascult…
— Cum o să ochească tancurile după invenția dumneavoastră? Că
dacă n-au echipaj…
— Dar cine ți-a spus de invenția mea? zâmbi Vasiliu.
— Ei, vorbesc tovarășii ofițeri, am auzit și eu.
— Ai să vezi la experimentare, spuse Vasiliu. Bineînțeles dacă o să-
mi reușească proiectul…
— Vă reușește, că vă știu eu, vorbi sigur pe el Dionisie. Cred că și
noaptea visați numai formule, sunteți tobă de matematică, ei, dacă-
ați urmat ingineria.
Peste câmp se văzu venind, o mașină, urmată de un nor de praf.
Era un Gaz militar, cu capota lăsată. Când și când parbrizul îi
sclipea în soare ca o oglindă.
— E tovarășul comandant! spuse Dionisie.
— Da, e mașina de serviciu a dumnealui… Atenție, se întoarse
Vasiliu către militari, pregătiți-vă să sfârșiți odihna. Stingeți țigările,
puneți șlemafoanele pe cap. Vom da raportul…
Într-o clipă, toți tanchiștii se ridicară în picioare, începură să-și
scuture salopetele de praf, unii striveau resturile de țigări sub
tălpile bocancilor, alții își prindeau curelușele șlemafoanelor, își
potriveau centurile…
Peste câteva clipe mașina se opri nu departe de grupul salcâmilor.
Radu Vasiliu comandă „drepți”, militarii încremeniră în această
poziție, după care căpitanul alergă către mașină. Coborî colonelul
Drăgănescu, urmat de maiorul Cristescu.
Colonelul primi raportul după care dădu mâna cu Vasiliu și-i spuse
să dea repaus militarilor. Cristescu întinse și el mâna căpitanului,
zâmbind.
— Cum stai Vasiliule cu pregătirea aplicației? întrebă după aceea
Drăgănescu în timp ce-și scotea cascheta și-și ștergea creștetul
capului cu o batistă.
— Am lucrat ieri, tovarășe colonel, răspunse scurt căpitanul luând
poziția de drepți. Vroiam să mă apuc mai demult, dar de vreo două
zile sunt prins numai cu problemele pe care le știți…
— Prins zi și noapte, nu? Zâmbi Drăgănescu.
— Zi și noapte, tovarășe colonel! raportă râzând Vasiliu.
— Ei, și? Ce rezultate sunt până acum?
— Totul merge strună…
— Bine. Mă bucură…
Drăgănescu se informă apoi despre felul cum mergea instruirea
tanchiștilor în teren și Vasiliu îl puse la curent cu tot ce se
executase de dimineață și până acum la vremea prânzului…
— Și crezi c-o să iei tot locul întâi la tragere? întrebă cu un zâmbet
abia schițat Drăgănescu.
— Ce ne împiedică? se arătă contrariat căpitanul. Avem toate
condițiile…
— Poate aplici și aci cercetarea operațională, nu?
— De ce nu? se miră Vasiliu și-l privi zâmbind pe Cristescu. Mai
ales la trageri, matematica se simte ca la ea acasă…
Discutară despre noul poligon ce se afla în construcție, despre
stadionul regimentului, cu toată aparatura de jocuri sportive și
atletism, apoi despre viitoarea aplicație tactică la care trebuia să
participe unitatea în cadrul unui angrenaj mai amplu, după care
colonelul Drăgănescu, întinzând mâna căpitanului, plecă.

Pe la orele două după prânz, ajunând acasă, Radu Vasiliu se întâlni

pe scările blocului cu vecina lui de apartament, îmbrăcată într-o
rochie înflorată de stambă, largă, cu bretele, ca soarele să-i
bronzeze umerii, cu ochelari fumurii și în mână cu o sacoșă de paie,
pleca în oraș.
— Sărut-mâna, doamnă Pătruțescu, zise Radu și dându-se la o
parte, îi făcu loc să coboare. La ștrand?
— Nu, domnule Radu, mă duc până la o prietena și cu ea la
cinematograf…
— Pentru un film suportați căldura unei săli?
— De ce nu? Dacă filmul mă interesează…
Legăna sacoșa în dreptul genunchilor ridicându-se mereu pe
vârfurile picioarelor, așa cum fac elevele de școală, cu servietele, se
alinta, vroia să se arate expansivă, cuceritoare, plină de tinerețe.
— Ce-a fost domnule cu toată povestea aceea? întrebă ea arătând
cu capul către palier. Știi că de atunci mi-e tot frică să ies din casă?
Zău, nu râde. Ieri după-masă, bărbatu-meu a fost plecat cu echipa
de fotbal în deplasare, am fost singură acasă și când s-a înserat mi-
a fost teamă să ies să mă plimb. Ți-am dat dumitale un telefon, să
vii și să mă însoțești măcar până jos, dar n-a răspuns nimeni la
dumneata…
— Îmi pare rău că nu v-am putut fi de folos, vorbi cu regret Radu,
dar n-am fost acasă…
— Da, v-am văzut plecând cu mașina frumoasei doamne. Cred că
era și ea…
— Am făcut o probă automobilului la drum lung. M-a rugat
dumneaei…
— Și doamnei nu i-ați făcut… probă? râse ea dându-și capul pe
spate. Vai, iartă-mă, îmi place să glumesc cu dumneata, așa-i că
sunt rea?
— Nu, nu sunteți…
— Ei, am plecat, la revedere!
— Sărut-mâna…
Porni val-vârtej pe scări în jos; cu fusta largă fluturând, legănând
poșeta, dar amintindu-și ceva, se opri, se întoarse și strigă:
— Domnule Radu!
— Da, doamnă, se aplecă Vasiliu peste balustrada scării.
— Am uitat ceva… Să-mi cer scuze pentru deranjul cu care m-ai
găsit în seara aceea…
— Când v-a fost rău?
— Da, atunci.
— Nu-i nimic, nu era niciun deranj, zise Radu consolator.
Important este că v-ați însănătoșit…
— Da, e adevărat. Drăguț bărbat doctorul… La revedere… Și iau act
de insinuarea dumitale!
Fugi pe scări, ieși în stradă și porni pe aleea asfaltată către stația
de autobuz.
Când intră în apartament, Radu auzi radioul cântând. Însemna că
Florina era acasă. Totdeauna când era singură, fata deschidea
aparatul. N-o interesa o emisiune anume, dar simțea nevoia să
audă pe cineva vorbind în casă sau cântând, să nu se simtă
singură, fiindcă-i era urât.
Auzind ușa deschizându-se, fata ieși în pragul bucătăriei.
— Ce faci, Scufiță roșie? o întrebă Radu zâmbind.
— Spălam niște cești de cafea…
— Cu ce te-ai distrat de dimineață?
— Am fost la ștrand…
— Singură?
— Nu, cu Leny…
— Ce mai face domnișoara studentă?
— Ce să facă? Acuma dacă…
Zicând acestea, Florina, cât era de sfioasă, pufni în râs. Fără să
înțeleagă ceva, Radu puse cascheta în cuier, își scoase bluza și intră
în baie să se spele. Își puse apoi haina de casa și când să intre în
sufragerie, rămase în pragul camerei plin de uimire. Leny, într-o
bluză albă, ușoară, cu părul lung căzut pe ochi, călca…
— Vai de mine! tresări Radu. Ce-i cu dumneata?
— Ce să fie? întrebă ea dând din umeri. Calc… O ajut pe Florina și
vă calc cămășile…
— Dar nu se poate… încercă Radu s-o oprească. Vru să-i ia fierul
de călcat din mână, dar ea fugi cu el înapoia biroului. Nu se poate,
te rog…
— De ce? se miră ea. Dacă-mi face plăcere…
— Chiar?
— Serios. Zău, îmi face plăcere…
Reveni la scândura de călcat pe care o pusese pe spătarele a două
scaune și se apucă să întindă o cămașă.
— Asta o mai am și gata, zise ea zâmbind. Pe urmă plata!
— A, da, ai dreptate, trebuie să recompensez munca, conveni Radu.
Să-mi spui cât mă costă…
— Scump! Foarte scump…
— Cât?
— O să vă spun eu, n-aveți grijă…
Radu rămase în pragul camerei, privind-o cum se străduiește să
întindă orice cută a cămășii, cu buza de jos răsfrântă, atentă,
preocupată să-și dovedească cât de cât, dacă nu în totalitate măcar
în parte priceperea într-ale gospodăriei, cu părul lung, negru, ce-i
cădea mereu peste ochi, stânjenind-o și pe care și-l îndepărta mereu
cu dosul palmei. O admira, sincer o admira, era o fată atrăgătoare,
avea o frumusețe a ei, numai a ei, care o personaliza, îi dădea o
notă aparte, o distincție feminină deosebită, tinerească. Știa, fata
aștepta de la el mult mai mult, dar el mereu o trecea cu vederea,
poate o considera încă o copilă, cu romantismul anilor ei, cu
visurile ei. Se simțea chiar vinovat că poate nu-i răspunsese așa
cum și-ar fi dorit sentimentelor ei, totul se rezumase la câteva
plimbări sau întâlniri sporadice când discutaseră banalități, lucruri
lipsite de importanță. Își dădea seama că el nu vedea în ea femeia
formată, clădită sufletește pentru dragoste, cu o anume maturitate
a sentimentelor, nici nu-i putea pretinde așa ceva în acest sens, îi
admira chiar puritatea simțămintelor ei, nostalgia unor chemări
către poezia iubirii, dar ea spera, cu cei optsprezece ani ai ei spera,
aștepta…
— La ce vă gândiți? întrebă Leny împăturind cu grijă cămașa gata
călcată. Că v-am băgat la cheltuială?
Începu să râdă, scuturând mereu părul pe spate, îl învăluia pe
Radu cu privirea caldă a ochilor săi de cărbune, era copilăroasă în
mișcări, făcea totul ca-ntr-o joacă, fredonând un cântec,
gesticulând, clătinând capul când într-o parte, când în alta până ce
părul îi cădea iară peste ochi…
Cu cămașa pe brațe, purtând-o ca pe-un lucru de preț, fredonând
și țopăind veselă, trecu pe lângă Radu, parcă fără să-l bage în
seamă și intră în dormitor. Puse cămașa peste celelalte, frumos
călcate și apoi tot teancul îl aranjă în șifonier.
— Gata, domnule Radu! zise ea după aceea și imitând un soldat luă
o aproximativă poziție de drepți, cu palma întinsă pe lângă coapsă,
salutând cu mâna la frunte. Ordinul s-a executat!
Radu începu să râdă și o întrebă dacă acolo, la București a început
instrucția în cadrul orelor de pregătire a tineretului.
— Oho, demult, zise ea. Sunt șefă de grupă!
— Comandant de grupă… corectă el.
— Ei, e tot una. Așa e că salut destul de bine?
— Foarte bine, aprobă Radu. Meriți să fii avansată în grad!
O pofti să ia loc apoi pe un fotoliu, o întrebă cu ce dorește s-o
servească, poate un pahar cu Pepsi-cola, sau o cafea…
— Nu, mulțumesc, nu doresc nimic, zise ea.
— Te rog să iei puțin loc, o invită el.
Ea se așeză pe fotoliu, își îndreptă părul pe frunte, își potrivi fusta
pe genunchi ca să nu i se dezvelească picioarele și rămase cu
privirea pe fereastră, undeva peste câmp, către orașul scăldat în
zăpușeala după-amiezii.
— Unde te gândești, domnișoară Leny? o întrebă Radu într-un
târziu.
— La dumneata! răspunse ea semeață și întoarse brusc capul spre
el.
— Zău?
— Niciun „zău”, așa este…
— Și despre ce anume cugetai? insistă el.
— Despre… despre… ce trebuie să facă o fată de optsprezece ani ca
să fie în atenția unui bărbat ca dumneata!
Radu rămase stupefiat, lovitura fusese directă, la țintă, poate că se
așteptase la ea, dacă nu o recepționase până atunci știa că va veni
și iată că săgeata fusese aruncată.
Ea zâmbea ștrengărește, ca o fetiță care făcuse o poznă, ochii ei
parcă vroiau să spună: „iată, sâc, ți-am zis-o, ce mai ai de spus?”,
îl privea veselă, bucuroasă de reușita ei…
— Am venit ieri după-masă pe aici, urmă ea, făcându-și de lucru
cu șnurul întrerupătorului electric de la lampadar, am venit
singură, credeam că vă găsesc acasă, vroiam să vă cer un sfat dar
am sunat la ușă și am sunat degeaba… mi-a spus vecina, soția
inginerului de la „mobile” că ați plecat cu duduia aceea frumoasă
cu care ați petrecut la bal…
— Mda… așa este… vorbi moale Radu, am fost să-i verific puțin
mașina… spunea că nu-i trage motorul, a fost numai o părere…
— Credeam că m-a mințit vecina, deci este adevărat? întrebă ea și
o umbră întunecată i se așternu deodată pe ochi.
— Da, este adevărat. Am fost, cum am spus, să verific motorul…
— Și sâmbătă seara l-ați verificat?
Radu făcu deodată ochii mari, rămase o clipă mut, se simțea prins
într-un hățiș al unor întrebări directe, fata arunca săgețile cu
otravă, era în drept să le arunce, aștepta de la el realizarea unei
promisiuni, îi dăduse unele speranțe în scurtele lor întâlniri înainte
de a sosi în oraș frumoasa necunoscută, credea că va începe alături
de el o poveste de dragoste, cu romantismul ei, cu poezia ei…
— V-am văzut sâmbătă seara cu mașina doamnei, reluă Leny acum
zâmbind, dar zâmbetul ei era forțat, se vedea că o încearcă o durere
lăuntrică, ascunsă, nedefinită.
— Da, am, fost până la restaurant…
— Mă iertați, domnule Radu, urmă ea cu obrajii împurpurați, că m-
am angrenat într-o discuție pe care n-aș fi dorit-o, dar pot să vă
spun ceva cu multă sinceritate?
El tăcea și o privea copleșit de duritatea afirmațiilor ei.
— Pot?
— Ascult…
— V-am spus atunci în câteva rânduri și vă spun și acuma, urmă
ea vorbind precipitat, emoționată, continuând să se joace cu șnurul
întrerupătorului electric numai să facă ceva, să nu-l privească în
ochi, nu, acuma nu vroia să-l privească, îi era rușine de îndrăzneala
ei – v-am spus că am fost fericită întâlnindu-mă cu dumneavoastră,
am trăit clipe de adâncă reverie în plimbările noastre, când
încercam să facem poezii și epigrame în parc – vă amintiți? – când
exersam jocul rimelor, apoi în seara aceea la bal… Dar de când a
intrat în sală această distinsă duduie, care trebuie să recunosc este
foarte frumoasă, sentimentele dumneavoastră au luat alt drum…
Știu, vă înțeleg, ea vă poate oferi mai mult decât mine, eu sunt o
fetiță și așa cum mi-ați mai spus într-o seară, abia am lăsat
păpușile…
— A fost o glumă…
— Da, o glumă… serioasă, pe care am acceptat-o și v-am dat
dreptate…
Radu asculta înmărmurit, dar mai mult decât atât era uimit de
severitatea cu care fata își pleda cauza, cu care acuza, n-ar fi
bănuit-o nicicând de asemenea asprime în glasul său, obișnuit să-
l știe cald, timid, sfielnic.
— De ce… de ce… mi-ați dat speranțe? Plecam seara acasă ca
vrăjită, mă prindea miezul nopții visând cu ochii deschiși…
— Dar domnișoară Leny, vă rog…
— De ce m-ați făcut să vă… să vă… iubesc? Ca să sufăr acum?
Se ridică brusc de pe fotoliu, își șterse ochii de lacrimi, își îndreptă
părul…
— Vă rog să mă iertați, ceru ea fără să-l privească. Singura mea
vină este că n-am treizeci și ceva de ani, n-am cunoscut viața în
compania bărbaților și nu vă pot oferi decât… poezie!
Ieși din cameră, trecu prin hol ca o umbră, dar Radu o ajunse din
urmă, o prinse de braț, o întoarse cu fața către el și luând-o de
mână o readuse în dormitor.
— Unde te duci… mică sălbăticiune de pădure?
O strânse în brațe, îi cuprinse capul să-i sărute buzele dar ea se
feri într-o parte, căuta să-l îndepărteze, el însă o strânse și mai tare
la piept, îi simțea umerii mici cum se zbat să scape, oasele plăpânde
ca de pasăre, răsuflarea gurii, parfumul părului mirosind a iarbă și
apă…
— Nu… nu… vă rog…
— Leny…
— Vă rog.
Radu slăbi strânsoarea brațelor, îi dădu drumul, ea își îndreptă
părul, fusta și tot fără să-l privească ieși din cameră și trecând prin
hol, zise din fugă soră-sii:
— Mă duc Florina… Te aștept acasă…
Trânti ușa, coborî scările și porni alergând peste câmp, cu părul în
vânt, fără să se uite înapoi, cu palma pe piept ca să-și astâmpere
bătăile inimii, subțirică și plăpândă ca o trestie, se ducea, se tot
ducea până nu se mai zări la marginea orașului.
Pe balcon, Radu o urmări mult timp cu privirea, tăcut, îngândurat,
apoi intră în cameră și parcă zdrobit de toată această întâmplare se
așeză în fotoliu. Privi fierul de călcat uitat de fată jos pe grătar,
lângă șifonier, își aminti cum venise acasă și-o găsise în sufragerie
călcând, discuția începută naiv ca-ntr-o joacă a cuvintelor, revăzu
masca zâmbetului forțat sub care se străduia să-și ascundă o
durere a sufletului ei sincer și pur…
— Are dreptate, își zise Radu și lovi cu palma în brațul fotoliului.
Perfectă dreptate… Îi fac o scrisoare și i-o trimit prin Florina. Dacă
știe să uite ce s-a întâmplat, miercuri după-amiază să vină aici.
Vom lămuri atuncea totul…
 21

După aproape două zile petrecute în arestul Miliției, Petrică Tufan

arăta ca un mucenic de pe o icoană de lemn: îi crescuse barba, se
trăsese la față, avea ochii duși în fundul capului, se cocârjase de
parcă dusese tot timpul în spinare pietre de moară. Cu toate
insistențele celor ce-l anchetau, nu vroise să se radă și nici să
mănânce… Aflase – dar nu știa sigur – că nevastă-sa fusese și ea
adusă duminică dimineața, pe ploaia aceea mare, dar n-o văzuse,
nu știa ce declarase sau ce se întâmplase acasă. Era abătut,
frământat, îl munceau niște gânduri negre, amare, nu știa cum să
iasă din hățișul lor, simțea cum un cerc ca de fier i se strânge cu
fiecare clipă în jurul trupului, gata să-l zdrobească, să-i moaie
oasele, să-i ia răsuflarea. Dar ceea ce îl neliniștea cel mai mult era
tăcerea anchetatorilor. De sâmbătă seara nimeni nu-l mai
întrebase nimic, nimeni nu-l deranjase cu ceva. Ce se petrecea
oare? Ce se mai pune la cale? Fusese întrebat atunci, la primul
interogatoriu dacă el i-a dat scrisoarea lui Tachi Cazaridis s-o ducă
acasă la căpitan… Da, el i-a dat-o și ce-i cu asta? Este el vinovat de
moartea bătrânului? Știe el ce s-a întâmplat cu boșorogul ăla pe
drum, de ce și-o fi dat sufletul? Apoi de unde are inelul ce i l-a
vândut doctorului Lecuția? Uite că îl are, e al lui, ce, n-are dreptul
să aibe un inel? Dar mai bine dacă spunea că l-a primit de la
ceasornicar… Desigur, îl are de la Tachi Cazaridis… Acela e mort,
nu mai poate să spună că nu e adevărat… Dar dacă Fifi, nevastă-
sa, o fi spus ceva? De ce or fi adus-o și pe ea aici?. Nu, nu au
întrebat-o pe ea de inel, doar nu ea l-a vândut doctorului…
Spre seară, Petrică Tufan fu adus din nou la interogatoriu. Intră în
aceeași cameră unde fusese sâmbătă seara. Trecuse pe săli pustii,
parcă nu era nimeni în toată clădirea Miliției, nu se deschisese nicio
ușă, nu se arătase nimeni pe culoarele acelea reci. Doar becuri din
loc în loc ce luminau șters pereții și dușumelele, încolo liniște și iar
liniște…
De cum intră, îl văzu pe căpitanul Minor, acum în uniformă, stând
la biroul lui, cu mâinile încrucișate peste niște hârtii și dosare.
Parcă și el arăta obosit, sau numai i se părea în lumina lămpii de
sus ce arunca raze palide, șterse, ca de felinar.
— Să trăiți! zise Tufan cu glas moale, plecând respectuos capul în
pragul ușii.
— Bună seara, răspunse Minor și cu un gest, îi arătă scaunul din
fața biroului poftindu-l să ia loc.
Îl privi apoi tăcut câteva clipe pe arestat, citi câte ceva în hârtiile ce
le avea în fața sa și după aceea întrebă;
— Ei, cetățene Tufan te-ai hotărât să vorbești?
Arestatul nu schiță niciun gest. Stătea cu fruntea plecată, tăcut, își
frământa într-una mâinile, parcă nu le găsea locul, nu știa ce să
facă cu ele.
— De ce refuzi să te bărbierești, să te speli? urmă Minor cu glas
blând, prietenos. Îți place să stai în halul ăsta? Și de ce nu vrei să
mănânci?
— Am mâncare acasă, bâigui el printre buze. Dați-mi drumul
acasă…
— Ai să te duci și acasă, zise Minor, deocamdată să ne spui ce-ți
cerem, însă numai adevărul. Orice om greșește, așa e în viață, se
mai întâmplă, dar greșeala e pedepsită mai ușor sau poate se iartă
dacă omul își recunoaște vina. Dar dumneata? L-ai luat pe „nu știu”
în brațe și-o ții așa mereu. Nu-ți dai seama că noi avem probe
împotriva dumitale? Crezi că noi te învinuim fără rost, îți punem în
spinare niște acuzații lipsite de temei, așa numai să ne aflăm în
treabă, că avem neapărat ceva cu dumneata? De ce nu te gândești
că sunt niște probe care te apasă?
Petrică Tufan tăcea și asculta cu capul tot plecat. Parcă vorbea mai
blând căpitanul decât data trecută, nu mai avea asprimea aceea în
glas, nu mai clocotea, abia stăpânindu-și furia, acum era ca o apă
liniștită peste care poți privi ca peste o oglindă. Afară se lăsase
întunericul de-a binelea, pe stradă treceau mereu mașini – unde s-
o tot fi ducând? –, se auzeau niște câini în vecini lătrând și un
aparat de radio cântând undeva, la o casă, nu prea departe, apoi
câțiva copii chiuind, veselindu-se desigur, dincolo de porțile Miliției
viața își desfășura cursul ei normal, iar el, Tufan, era reținut aci, i
se punea în cârcă o vinovăție, oare ce-or fi știind și ce n-or fi știind
oamenii aceștia ai legii?
— Ei, ne spui de unde ai inelul acela? stărui căpitanul tot calm,
liniștit, cu mâinile împreunate peste hârtiile rânduite pe birou. Știu,
sâmbătă seara erai supărat că te-am luat de la treabă, te-am luat
cam repede, dar uite, ai avut timp două zile să te gândești, să
chibzuiești ca să ne spui adevărul. Ne-am purtat destul de
omenește cu dumneata, nu te-a insultat nimeni, nu te-a bătut
nimeni, ai avut pat unde să dormi, masă unde să mănânci, ți s-au
dat ziare să citești, să-ți treci vremea, spune este adevărat sau nu?
— Este adevărat, șopti el printre buze.
— Păi, vezi? urmă Minor. Și dumneata? Dumneata taci și iar taci!
De ce nu ne ajuți să scoatem adevărul la lumină?
— Vă ajut…
— Atunci? Spune te rog de unde ai luat inelul?
— Inelul ăla mi l-a dat bătrânu, ceasornicaru… bâigui moale
chelnerul și înălță privirea ca spusele să pară mai convingătoare.
El mi l-a dat… Mi l-a dat mai demult…
— Serios? făcu Minor și-l privi drept în ochi. El ți l-a dat? Ia
amintește-ți bine de tot…
— El mi l-a dat, stărui Tufan. A avut pe vremuri bijuterii, i-a rămas
de atuncea, a venit la mine și a zis că are nevoie de bani și-mi vinde
inelul. Și l-am luat…
Minor prinse a zâmbi. Îl privea atent pe arestat și zâmbea tot calm,
liniștit.
— Ăsta-i adevărul? întrebă mai apoi bătând cu degetele sticla
biroului ca-ntr-o darabană.
— Ăsta…
— Păi, uite cetățene Tufan, vorbi mai departe Minor, nevasta
dumitale spune cu totul altceva…
Chelnerul tresări, înălță deodată fruntea, speriat, neliniștit, prinse
a-și frământa mai tare mâinile, îi tremurau genunchii…
— Știi ce spune nevasta dumitale? Vrei să-ți arăt declarația ei?
căută Minor printre hârtii. Sau mai bine o chem aicea…
— De ce s-o chemați?
— Să-ți spună ea în față că minți, Cazaridis nu ți-a dat niciun inel.
Inelul l-a furat ea din valiza ziaristei ce stă la hotelul „Dacia”. Este?
Spune este adevărat sau nu?
Tufan era de-a dreptul zdrobit. Parcă îl lovise careva cu o piatră în
moalele capului. Îi tremurau buzele…
— Uite, am s-o aduc aicea, zise Minor și întinse mâna spre telefon.
O chem, vă pun față-n față, să vedem care minte: dânsa, sau
dumneata?
— Nu, n-o mai chemați… vorbi Tufan cu glas pierit. Ea a luat inelul.
L-a luat de la străina aceea. Eu l-am vândut domnului doctor…
— Păi vezi? îl dojeni Minor. Nu puteai spune lucrul ăsta de sâmbătă
seara? Deci să recapitulăm: scrisoarea doamnei ziariste dumneata
i-ai dat-o bătrânului s-o ducă la destinație, iar inelul ce l-ai vândut
doctorului Lecuția este cel care a fost furat de nevasta dumitale din
valiza aceleiași doamne. Așa este?
— Așa este, confirmă Tufan, parcă liniștit că, în sfârșit, ajunsese să
mărturisească și totul poate are să sfârșească cu bine. Nevastă-sa
a furat nu el, putea el să știe de unde-l are? El numai l-a vândut…
— Așaaa, făcu Minor satisfăcut că treburile mergeau bine, acum
mai am o întrebare și te rog să fii tot sincer, îți ușurezi vina, ți-am
spus…
— Da…
— Pentru ce a venit bătrânul Cazaridis la dumneata? Acolo la
restaurant? Că la dumneata a venit, n-a venit numai așa în
plimbare…
— Ba venea de multe ori și așa, venea să dea o mână de ajutor, v-
am spus, mai primea și el o farfurie de mâncare…
— Bine, așa să fie, dar atunci a venit anume la dumneata… Ei, hai,
ne spui?
Chelnerul plecă fruntea și copleșit. Căzu iar în negura tăcerii. Ce
știa căpitanul? Ce nu știa? Unde vrea să ajungă cu întrebările
astea? O fi vorbit Fifi, nevastă-sa, ceva?
— Uite, nevasta dumitale a fost mai cumsecade, reluă Minor. Din
capul locului ne-a spus totul. Dumneata de ce nu vrei să spui?
— Ce să spun? înălță chelnerul ochii, cu o privire rătăcită, pierdută,
de tâmp.
— De ce a venit bătrânul la dumneata?
— Păi n-a venit la mine, ci la nevastă-mea, vorbi moale Tufan. Nu
v-a spus ea? Îi făcea niște injecții… N-a avut vreme să se ducă acasă
să i le facă și a venit omul la hotel. I-a făcut injecția într-o cameră,
acolo…
— Ce injecții?
— Nu știu, ea știe… Nu v-a spus?
— Ba, ne-a spus, dar vreau să văd dacă ne spui și dumneata.
— Zău, nu știu… Niște injecții să-i dea putere, așa ceva…
— Păi nevasta dumitale știa să facă injecții?
— Știa, că a învățat pe frate-su, i-a tot făcut la injecții până a
învățat, că are un frate bolnav de damblageală, și dacă a învățat a
zis să intre la spital, ca infirmieră și de-aia l-am rugat pe domnu
doctor Lecuția…
Minor prinse stiloul și începu să facă niște însemnări pe una din
hârtiile din fața sa. Trase dintr-un dosar o foaie, o citi cu atenție,
după care o puse la loc. Descuie sertarul. Și puse pe birou un
pachet de țigări. I-l întinse arestatului.
— Fumezi? Ia și servește…
— Nu, nu fumez…
— Nu vrei să fumezi acuma, sau nu fumezi deloc?
— Nu, nu fumez deloc…
— Păi la percheziția de sâmbătă seara am găsit la dumneata în
buzunar un pachet de țigări, o cutie de chibrituri…
— Servim clienții… Sunt unii care nu are la ei de nici unele și-i
debitu închis…
— Aha, făcu Minor și-și aprinse o țigară. Dădu scrumiera mai
aproape s-o aibă la îndemână, trase câteva fumuri, apoi întrebă: ai
auzit că bătrânul ceasornicar a fost găsit mort la ușa căpitanului
Vasiliu, în seara când l-ai trimis cu scrisoarea?
— Am auzit, mărturisi Tufan, cine n-a auzit atuncea? Orașul e mic,
se știe toate, a venit doi clienți chiar din partea aia și a spus în
local…
— Din ce cauză crezi dumneata c-o fi murit?
— Ehe, bătrân tovarășu căpitan, dădu Tufan din mâna. Dacă l-ați
fi văzut, cred că-și număra zilele. Numai osu și pielea…
— Dar că a fost furat cadavrul bătrânului din morga cimitirului ai
auzit?
— Am auzit și de treabă asta, mărturisi Tufan.
— Când ai auzit?
— A doua zi dimineața…
— Dar în seara când a murit bătrânul, dumneata te-ai dus acasă
de la restaurant?
— Acasă…
— Pe la ce oră?
— Păi… când se închide. Era două noaptea…
— Te-ai dus direct acasă sau te-ai mai dus undeva?
Tufan lăsă iar privirea în podea. Își trecu palma peste țepii bărbii.
Palma îi tremura ușor.
— Spune, te-ai dus acasă?
— Acasă…
— De ce nu spui adevărul? îl dojeni Minor. Spune cetățene Tufan,
de ce? Te-ai dus la casele socrului din „mahalaua săracilor”, ai
intrat în curte, fără să te simtă careva, te-ai dus în odaia
bătrânului, ai scos piciorul patului, ai luat…
Tufan își lăsase umerii tot mai jos, era gata să se prăbușească,
obrazul i se schimonosise de tot, tremura ca prins de friguri.
— …ai luat bijuteriile, ai venit acasă, le-ai ascuns… de ce nu spui
tot adevărul, cetățene Tufan? De ce nu spui că aveai cocoșei de aur
într-una din lumânările de la cununie? Spune, de ce? Ce-ai fi vrut
să faci cu aurul? Nu cunoști legile?
Chelnerul era tot mai zdrobit. Stătea cu capul plecat, nu scotea un
cuvânt, își dădea seama că nu mai avea pe unde scoate cămașa.
Da, Miliția avea într-adevăr probe, știa, aflase, spusese nevastă-sa,
e slabă de înger, nu poate ține o taină, făcea bine cum se gândise
la început să n-o bage pe ea în treburile astea, dar și-a zis că-i trup
din trupul lui, suflet din sufletul lui, amândoi merg pe-un drum,
bun, rău, care-o fi, merg împreună și o să fie bine, au făcut avere
împreună, mai făceau, prindeau bine casele la bătrânețe, aurul,
bijuteriile, nu se știa cum se întorceau vremurile, deschidea un
restaurant mare, cu grădină și artiști aduși direct de la București,
și prăvălie deschidea, era bun aurul, nu cerea mâncare, nu ruginea,
avea preț în tot timpul… Și acum?
— Și acum o ultimă întrebare, cetățene Tufan, zise Minor și se ridică
de la birou. Trecu la fereastră, privi o clipă în stradă, în noaptea de
afară, apoi se întoarse și se opri lângă arestat. O ultimă întrebare…
Tufan continua să stea în muțenia lui, nemișcat, cu capul plecat,
apăsat de acuzațiile ce i se aduceau, copleșit de adevărul lor, uimit
în același timp de toate câte le știa acest căpitan pe care îl văzuse
de câteva ori prin restaurant, dar nu-și putuse da seama atuncea
de ce este în stare.
— Spune, zise Minor, în seara când a murit bătrânul și dumneata
ai plecat acasă, ai plecat singur de la restaurant?
— Da, singur…
— Cetățene Tufan! Vezi că… probele se țin după dumneata și te trag
de mânecă, te demască, îl avertiză cu seriozitate Minor. Ai fost văzut
cu cineva, în dreptul cofetăriei „Dolce vita”, treceai cu un ins nu
prea voinic, dar robust, cu mustață neagră și chelie. Cine era?
— Zău nu-mi aduc aminte, tovarășu căpitan, se tângui chelnerul
cu glas plâns, scăzut. Nu-mi aduc aminte… Am trecut prin multe
și nu mai știu. Oi fi fost, nu zic ba, dar cu cine anume, iaca nu mai
țin minte… Că noi sara când plecăm de la local ne întâlnim cu
felurită lume, mergem împreună pe stradă, e noapte, ți-e urât
singur să te duci până acasă…
— Stai pe Strada Mare, e lumină, nu poate fi vorba de urât…
— Știu, dar eu spui cum devine chestiunea, căută să fie convingător
Tufan. Zău nu știu. Poate vă gândiți că omu acela, cine-o fi fost, a
mers cu mine acasă la bătrânu? Nu, v-am spus adevăru, acolo am
fost singur, ce rost avea să știe cineva taina mea? Că auru acela era
al meu, era averea mea, adunătura mea, dar îl țineam acolo… în
odaia bătrânului. Ce interes aș fi avut să se știe de averea mea?
Desfăcu larg brațele, în semn că ăsta-i adevărul curat-curățel, nu
minte cât îi negru sub unghie, acuma gata, a fost prins a fost, nu
mai are rost să ascundă nimic. Așa că nu știe cine era omul acela…
— Deci nu știi?
— Zău, nu știu…
— Bine, ai să dai o declarație cu tot ce mi-ai spus mie, aici…
— Dau tovarășu căpitan… Dau, se arătă supus Tufan. Vă rog să
țineți seama că am spus tot ce-i adevărat… n-am ascuns… nu m-
am împotrivit… e o greșeală, fiecare om face…
— Bine, bine. Dumitrașcule! strigă Minor și în ușă apăru subofițerul
care-l adusese pe arestat. Dumnealui dă o declarație în fața
dumitale, o aduci s-o văd și eu și pe urmă îl duci la arest…
— Am înțeles, tovarășe căpitan.
Abia ieși din birou Tufan, urmat de subofițer, că aproape năvăli pe
ușă plutonierul Lascu, cu fața aprinsă, congestionată și ochii mari,
numai văpăi.
— Să trăiți… zise el precipitat. Iertați-mă…
— Ce-i, Lascule, ce s-a întâmplat? întrebă mirat Minor care tocmai
stingea restul țigării în scrumieră.
— A murit femeia, nevasta chelnerului.
— Ce-a făcut?
— A murit…
— Când a murit? se ridică Minor stupefiat în picioare, în timp ce
continua să apese restul țigării în scrumieră. Când domnule? N-ați
pus-o în libertate așa cum am ordonat?
— Am pus-o, tovarășe căpitan, vorbi Lascu aprins. Acum două
ceasuri i-am dat drumul. I-am spus să se ducă liniștită acasă și
când o mai fi nevoie o s-o chemăm noi.
— Ei, și?
— Cică abia a intrat în curte, că s-a dus drept la un șopron și dintr-
o sticlă a băut verde de Paris…
— Cine ți-a spus treaba asta?
— Bătrânul acela, salahorul de la „mobile”. E dincolo, a venit omul
într-un suflet…
— Extraordinar! zise Minor și rămase cu privirea pierdută pe
fereastră. De ce s-o fi sinucis, Lascule?
Plutonierul stătea deoparte, în poziție de drepți, tăcut, fără să
scoată un cuvânt. Ce putea ști el? Dar ce taină poate ducea în
mormânt soția chelnerului?

Timp de trei zile, căpitanul Minor, însoțit de plutonierul Lascu

colindase tot orașul să-l depisteze pe insul scund și îndesat, cu
chelie și mustață neagră ce fusese zărit în noaptea aceea însoțindu-
l pe Tufan în drum către casă. Ce avuseseră cei doi de discutat atât
de aprins? În privința cărui lucru nu se înțelegeau? Ce puneau la
cale? Nu cumva Tufan mai are o ascunzătoare în altă parte cu altă
serie de bijuterii? Bătrânul Tachi Cazaridis chiar să nu fi avut
niciun gram de aur? Și cine i-a furat cadavrul acestuia și în ce scop?
Iată întrebări cu care de dimineață până seara își frământaseră
mintea cei doi milițieni fără să le afle vreun răspuns…
Îmbrăcați în civil au cutreierat zilnic piața de la un cap la altul, au
luat aminte la toate chipurile întâlnite la tot pasul, au intrat la circ,
i-au măsurat de sus până jos pe toți acrobații de acolo, intraseră
prin magazine, trecuseră pe la fabrica de mobile, fuseseră prin
gară, dar nu aflaseră nimic. Petrică Tufan nu-și amintea și pace
cine era insul și nici ce discutase cu el… O ținea una și bună că
mintea nu-l duce la mai mult decât declarase.
Și iată că în a patra dimineață, obosiți de atâta alergătură, cam pe
la ora zece, cei doi intrară în grădina restaurantului „La nunta
Zamfirei” să vadă ce și cum mai stau lucrurile pe acolo. Și ca să nu
atragă atenția în mod deosebit, se așezară la o masă în apropierea
estradei, pe care numai ce se instalase orchestra să facă repetiții
cu noua cântăreață „Margarita Potop, de la televiziune, venită direct
de la București numai pentru o săptămână!” după cum anunțau
marile afișe colorate ce împânziseră orașul.
— Minor comandase câte o bere și stătea față-n față cu Lascu
sorbind liniștit din halbă, rotindu-și privirea prin grădina pustie
doar-doar o apare de undeva ca prin minune individul al cărui chip
devenise obsedant pentru căpitan. În acest timp, pe estradă apăru
Margarita Potop, o tânără înaltă și slabă, fardată strident, cu părul
lung lăsat pe umeri, într-o fustă mini-jup ce lăsa să i se vadă
picioarele subțiri, arcuite și genunchii colțuroși, având o chitară
spânzurată de gât. Își dădea niște ifose de parcă vroia cu talentul ei
de artistă ce pretindea că-l are să-i dea gata într-o clipită pe toți
orchestranții aceia provinciali.
— Zău, iertați-mă, tovarășe căpitan, zise Lascu liniștit, unde-or fi
găsit gloaba asta? Cât e de slută se sluțește și mai mult cu fusta
aceea cât un lat de palmă!…
Dar fără să-i bage în seamă pe cei doi care o urmăreau cu
insistență, Margarita Potop zdrăngăni de câteva ori chitara, luă un
scaun, puse bărbătește piciorul pe el și făcând un semn orchestrei
s-o urmeze, începu să dea drumul la niște răcnete în fața
microfonului de parcă o fugăreau leii în junglă. Avea un glas
răgușit, ca de tinichea, poate din pricina tutunului, care când lua
octave vibra și șuiera prelung asemeni unei sirene de locomotivă.
— Nu așa, nu așa! se întorcea ea deseori autoritar către
instrumentiști înălțând mâna, oprindu-le cântecul. Intrați prea
brusc, drăguților, intrați prea brusc, asta-i muzică fină, sud-
americană, nu merge s-o ziceți după ureche ca pe aceea de la
călușari!
Orchestranții se priveau în tăcere, mocneau, fierbând de supărare,
vădit nemulțumiți că o fâșneață din astea cu pretenții de celebritate
îi tot freacă să le iasă sufletul, ei care „fac meserie de atâția ani și
au acompaniat artiști cu renume, au cântat la nunți, ba chiar la un
cumnat al tovarășului primar…”
— Acuma, acuma fa diez, fa diez! țipa Margarita către ei, agitând
chitara, bâțâind piciorul, pe scaun, mai-mai să-l strivească, dar se
vede treaba că dintre toți cei care țineau isonul înapoia ei, niciunul
nu știa ce le spune. Acuma intră saxofonul ah, saxofonul,
subliniază… subliniază…
— Ce tot subliniază domnișoară, ce tot subliniază! se burzului la ea
contrabasistul, un bătrân slab, știrb, cu fața tuciurie, smochinită,
numai în cămașă, dar care seara era renumit prin fracul său uzat,
lustruit și boțit, zice-se dăruit într-o noapte de chef chiar de
doctorul Lecuția. Eu am cântat pe vremuri cu Dinicu, ai auzit
dumneata de Dinicu? Și era viorist prima-ntâia, punea o dată
arcușu, îți ungea inima și noi după el, și dumneata?
— Lasă nea Zgaibă, lasă nu te inerva că te-apucă iară de la
rărunchi, interveni un tânăr înalt, tot cu chitară, cu plete și
lavalieră la cămașa de nailon. Domnișoară, se întoarse el
împăciuitor către Margarita Potop, fii te rog drăguță și urmărește-
mă o clipă pe mine, să vezi cum intră băieții…
— Dar e muzică sud-americană, domnule…
— Poate să fie și turcească, ia nițel aminte ici la mine, nu se lăsă
lunganul și punând piciorul pe scaun, așeză mai bine chitara pe
genunchi, făcu un semn și dădu drumul la cântec. Dumneata dă-i
acuma cu vocea, îndemnă el scuturându-și pletele, dă-i cu vocea,
nu te lăsa că eu te supțin cu chitara!
Minor și Lascu se prăpădeau de râs în ascuns privind orchestra și
târguielile cu noua cântăreață „guristă și instrumentistă”. Parcă și
uitaseră necazul ce-l aveau că zile la rând umblaseră prin tot orașul
fără să-l depisteze pe cel cu chelie și mustață neagră. Dar când
râsul era mai în toi, deodată Minor se schimbă la față, se încruntă
și rămase cu ochii către scaunul unde chitaristul bătea tactul cu
piciorul în tăblia lui.
— Ce-i, tovarășe căpitan, ce s-a întâmplat, întrebă Lascu și se opri
și el din râs.
— Stai puțin pe loc, așteaptă-mă…
Zicând acestea, Minor se ridică de la masă și se duse la un metru
în fața estradei. Instrumentiștii, conduși de pletosul cu lavalieră
cântau în draci, săltau pe scaune de parcă se prăjeau pe jăratic,
băteau și ei tactul cu tălpile pantofilor în dușumea, iar Margarita
Potop, încântată că e privită de-un bărbat care a ținut s-o admire
de la un pas distanță se lăsase în voce de ziceai că-i sfârșitul lumii
nu alta.
— Așa Gore, așa băiete! striga răgușit bătrânul contrabasist cuprins
de-o vioiciune fără seamăn. Păi noi care-am zis cântece de lume cu
Dinicu, se poate?
Gore continua să cânte din chitară umblându-i mâna pe corzile de
oțel ca fermecată. Părul numai lațe îi căzuse peste ochi, lavaliera
neagră i se strâmbase spânzurând ca o basma murdară, cămașa îi
ieșise afară din pantaloni, iar privirea îi era nebună, vie, aprinsă,
se vedea că trăiește odată cu vibrația cântecului. Minor îl privi un
timp cu atenție admirându-i zbuciumul lăuntric, apoi ochii-i căzură
pe vârful pantofului cu care bătea tactul în tăblia scaunului. Mai
făcu un pas, venind mai aproape, îl privi și mai stăruitor după care
înălță mâna și făcu semn orchestrei să înceteze cântecul.
Instrumentiștii, înfierbântați și supărați se ridicară brusc de pe
scaune.
— Ce-i tovarășu, ce vrei matali, bre? veni bătrânul Zgaibă mai în
față trăgând contrabasul după el. Văz că te uiți la noi ca la
maimuțili alea de la circ. Nu-i bine, mâncați-aș sufletu? Ai fi de la
Comitet și noi nu știm, de la atestate…
Minor spuse cine este și pe dată vociferările încetară. Ceru apoi
celui pe care-l chema Gore să coboare puțin de pe estradă ca să
vină la masa unde se afla Lascu. Fără să înțeleagă ce vrea ofițerul
de miliție de la el, pletosul cu lavalieră sări vesel peste rampa
estradei, cu chitara tot după gât și-l urmă îndeaproape.
— Pantofii din picioare sunt ai dumitale? întrebă Minor când se
îndepărtă mai mult de orchestră.
— Ai mei, da ai cui să fie? se miră lunganul și-și trecu mâna prin
coama înfoiată privindu-și tot mai stăruitor pantofii.
— Îi porți demult?
— De când i-am luat…
Era speriat pletosul, îi pierise voioșia aceea de la început, nu
înțelegea ce vrea milițianul de la el, știa că nu făcuse nimic, nu
furase, nu spărsese geamuri, nu se dăduse la scandal. Ca „artist
instrumentist”, cânta cu chitara și câștiga un ban cinstit…
— Și când ai luat pantofii ăștia? nu-l slăbi Minor sub privirile
întrebătoare ale lui Lascu care se ridicase și el în picioare și stătea
deoparte, ascultând discuția, fără să înțeleagă unde vroia să ajungă
căpitanul.
— Acu trei zile…
— Acum trei zile i-ai luat? se miră Minor. Păi sunt cam uzați… I-ai
luat așa de la prăvălie?
— Nu i-am luat de la prăvălie, zâmbi Gore de încâlceala ce credea
că este în capul ofițerului de miliție. Sunt ai lui cumnatu-meu, că
pe-ai mei i-am dat la reparat…
— N-aveai alții?
— Ba am, de salon, de lac, vin cu ei sara aici, la local, dar nu se
face să-i port și dimineața, nu? Scumpi, marfă bună. Așa vin cu ei
sara în ziar, îi pun numai pe scenă…
— Ce meserie are cumnatul dumitale?
— E măcelar…
— Acuma e acasă?
— Cât e ceasul? Aha, zece jumătate, privi Gore ceasul de la mâna
lui Minor. Cred că e încă în hală…
— Lasă chitara și hai cu noi să ne duci la cumnatul dumitale, zise
Minor. Lascule, telefonează să vină mașina…
— Cam despre ce-i vorba, tovarășe căpitan? se arătă mirat
plutonierul.
— Ai să vezi tu… Hai, repede mașina!…
Peste un sfert de oră cei trei erau în hala de carne. Gheretele erau
pustii. Vânzarea se închisese la ora zece. Câteva femei, în cizme de
cauciuc, spălau cu furtunul pardoseala de piatră, dădeau cu
mătura și cântau de hăuiau bolțile înalte. Măcelarii mai făceau încă
treabă cu sortarea cărnii pentru după-amiază, cu curățenia,
completau bonuri, făceau socoteli la banii ce trebuiau să-i verse la
Centrală…
De cum trecu de primele gherete, Minor îl și zări pe cumnatul lui
Gore. După semnalmente el era. Un bărbat scund, îndesat, cu
chelie și mustață neagră, cu șorț ce fusese odată alb pe dinainte,
plin de sânge până la coate. Omul își făcea meseria. Aducea de
afară, de la camion câte-o jumătate de vacă în spinare de parcă n-
ar fi dus nimica și-o trântea de sus pe basculă, așteptând ca un
altul să înregistreze greutatea.
Văzându-l pe Gore, însoțit de cei doi, măcelarul se opri din lucru și
începu să-și șteargă amândouă mâinile de poala șorțului. Se vedea
că este neliniștit.
— El este, îl arătă Gore. Mă, nea Sandule, uite dumnealor vor să te
întrebe ceva. Sunt de la Miliție…
Sandu măcelarul ocoli ghereta, veni cu pas șovăielnic în fața
căpitanului și rămase în așteptare. I se citea mirarea pe chip. Nu
știa de ce venise Gore cu cei doi…
— Suntem de la Miliție, spuse Minor ducând două degete în dreptul
frunții în chip de salut. Cum te cheamă pe dumneata?
— Sandu, răspunse omul pierdut. Adică Alexandru Cazan…
— Pantofii ăștia din picioarele cumnatului sunt ai dumitale?
— Ai mei, bâigui omul privind speriat când la milițieni, când la
Gore. Ce-i cu ei?
— De cât timp îi ai?
— De pe primăvară…
— Ești arestat, urmează-ne! zise tăios Minor și scoțând cătușele
ceru măcelarului să întindă mâinile. Lascu avea pistolul pregătit în
mână. Să nu faci nicio mișcare sau să te împotrivești că îți ciuruim
scăfârlia!
 22

Numai în cămașă, asudat tot de parcă ieșise dintr-o baie de aburi,

maiorul Simion stătea în biroul său, copleșit de căldura după-
amiezii și aproape că nu-i venea să se apuce de nimic într-atât era
de extenuat din cauza zăpușelii. Dăduse drumul la ventilatorul
instalat în fața sa, sus pe bibliotecă, dar oricât se învârteau palele
de repede drăceasca mașinărie nu reușea să răcorească aerul încins
ca la ușa cuptorului. Soarele trecea către asfințit și arunca ultimele
raze în geamurile biroului făcându-le să sclipească de parcă
luaseră foc. Ținea pipa între dinți, pufăia din ea, dar până la urmă,
prea moleșit de căldură își zise că ar face mai bine să renunțe a sta
cu jarul aprins sub nas și puse luleaua să se odihnească în
scrumieră. Apa îi șiroia pe față, pe frunte și ceafă, cămașa i se lipise
de spinare, băuse aproape opt sticle de Pepsi-cola de la gheață, dar
în zadar. Simțea că ia foc nu alta…
Tocmai vroia să se ducă și să se spele cu apă rece până la brâu,
afară la cișmeaua dinapoia garajului, când secretara intră și-l
anunță că a sosit căpitanul Minor de la Miliția-oraș.
— Să intre! Să intre! spuse vesel Simion și se reașeză pe scaun
înapoia biroului.
Încă de la vremea prânzului aflase de ultima arestare întreprinsă
de Minor, dar vroind să cunoască mai detaliat cum se elucidase
misterul în jurul morții bătrânului ceasornicar, îl invitase pe
căpitan să-i facă o vizită și să-i relateze mai pe larg tot ce se
petrecuse. Din convorbirea telefonică înțelesese că nici pe departe
nu putea fi vorba în cazul de față de vreo legătură între moartea
bătrânului și suspecta îndeletnicire a frumoasei femei găzduită la
hotelul „Dacia”.
O scurtă ciocănitură în ușă și căpitanul Minor intră zâmbind în
biroul lui Simion.
— Să trăiți! zise el apropiindu-se. Era și el tot în cămașă, cu gulerul
răsfrânt, proaspăt bărbierit, sub braț cu o servietă. M-am
prezentat…
— Bine ai venit căpitane! îi răspunse Simion și ridicându-se de pe
scaun îi întinse mâna. Îmi place că ești punctual.
— Nici nu se poate altfel, zise Minor tot zâmbind. De altfel am la
șase o ședință, așa că trebuia să fiu la fix la dumneavoastră pentru
a fi la timp dincolo…
— Țineți ședințe pe căldura asta, oameni buni? se miră Simion.
Uite, am dat drumul la drăcia asta, arătă el spre ventilator și
degeaba. Frige aerul dom’le, ia foc… Te rog ia loc…
Minor se așeză într-unul din fotoliile din fața biroului și puse
servieta pe măsuța dinaintea sa.
— Ei, cum a fost? întrebă Simion zâmbind. Am auzit că azi ai pus
punct dosarului…
— Am pus, mărturisi Minor. Am terminat…
— Dar a mers destul de repede.
— A mers…
— Ei, ia spuse cum ai ajuns la ultima arestare și care-i concluzia
dosarului? Servești ceva, un sirop, un sifon sau Pepsi?
— Nu, nimic, refuză Minor.
Calm, cu glasul scăzut, liniștit, Minor relată pe larg cum ajunsese
să elucideze acest caz în cele câteva zile de la moartea bătrânului.
Acum la sfârșit, după ce cercetările se încheiaseră și concluziile
fuseseră stabilite, totul părea destul de simplu, întâmplările se
înlănțuiau logic și desigur rezultatul nu putea fi decât cel realizat
de ei, de anchetatori. Bătrânul ceasornicar Tachi Cazaridis își
vânduse casa de pe Strada Mare lui Petrică Tufan, chelnerul de la
restaurantul „La nunta Zamfirei”. El a fost invitat să locuiască într-
o odaie din șirul altora, în „mahalaua săracilor” în curs de
demolare, casă ce aparținea socrului lui Tufan, pe nume Mitică
Pupăzan, bragagiu. Bătrânul ceasornicar era foarte bolnav în
ultima vreme, abia își ducea zilele, totuși mai lucra pe ici, pe colo
ce putea ca să scoată un ban. Ca să se țină pe picioare, o rugase pe
Fifi, nevasta lui Tufan să-i facă și lui niște injecții, femeia fiind
cunoscută acolo în cartier drept infirmieră, meserie ce-o practica în
mod clandestin. În după-amiaza dinaintea morții, bătrânul a venit
la Fifi Tufan la hotel unde era cameristă, i-a spus c-a așteptat-o la
vremea prânzului acasă pentru tratament, dar dacă ea n-a venit, s-
a gândit să se tragă el cum o putea pe picioare până la hotel numai
să-i facă injecția. Și femeia l-a poftit într-o cameră de serviciu a
hotelului unde i-a făcut injecția. Apoi el a coborât în curte, a mai
făcut ceva treabă pe acolo și la urmă, Petrică Tufan l-a rugat să
ducă scrisoarea căpitanului Radu Vasiliu la blocuri. Bătrânul a
plecat și cum a ajuns acolo se bănuiește că i-a venit rău. S-a așezat
în spatele blocului, lângă containerele de gunoi să-și vină puțin în
fire, după care a deschis ușa și pe scara principală a urcat la etajul
întâi. Cum a ajuns pe palier, la ușa căpitanului, i s-a făcut și mai
rău și a căzut lovindu-se cu tâmpla de balustrada scării. Și-a dus
mâna la frunte să-și șteargă sângele, apoi a mai avut puterea să se
tragă pe brânci până la ușă și să vâre plicul pe dedesubt…
— De ce i-a venit rău? întrebă Simion.
— Din cauza injecției, urmă Minor. Vedeți, Fifi Tufan, grăbită, i-a
administrat altă injecție decât cea indicată în tratamentul
bătrânului, o fiolă nerecomandată pentru oamenii în vârstă
suferinzi de inimă cum era cazul ceasornicarului…
— De unde a luat injecția aceea? De ce-o avea la ea?
— Era o injecție ce i-o făcea în mod obișnuit lui frate-său, bolnav
de epilepsie generală, o avea în poșetă și tot în poșetă ținea și
injecțiile bătrânului, că ea i le procura și i le păstra…
— Ei, și?
— Bătrânul a murit. Fifi Tufan și bărbatu-său au aflat chiar în
seara aceea de moartea lui. De fapt, imediat după plecarea
bătrânului cu scrisoarea către blocuri, Fifi ar fi coborât în grădina
restaurantului și i-ar fi spus lui bărbatu-său, după cum a declarat
ea că și-a dat seama de greșeala săvârșită, iar el i-ar fi răspuns că
nu-i nimic, ce i se putea întâmpla? După ce au aflat că bătrânul a
murit, pe femeie a început s-o cuprindă teama. Se știa în cartier că
ea îi făcea injecții. Dacă autopsia stabilea cauza morții lui, găsindu-
se în sânge serul respectiv ce a provocat accelerarea bătăilor inimii
și apoi moartea, ea ar fi fost în mod sigur arestată. De aceea, în
seara respectivă, într-o cameră dosnică a hotelului s-a sfătuit cu
bărbatu-său, chelnerul, cum să facă și ce să întreprindă ca
autoritățile să nu poată constata adevărata moarte a bătrânului.
Petrică Tufan a găsit repede rezolvarea: va trimite pe Gore,
chitaristul, să-l cheme pe cumnatu-său, Sandu măcelarul până la
el. Măcelarul, dornic să facă avere, pentru câteva bijuterii și cocoșei
de aur era în stare de orice. Așa s-a convenit cu el ca imediat după
miezul nopții ajutat de Fifi să se ducă la morga cimitirului și să fure
cadavrul…
— Deci măcelarul a fost însoțit de femeie?
— Da, a fost însoțit de ea, confirmă Minor.
— Cum ai ajuns la concluzia asta?
— A declarat măcelarul…
— De ce n-a însoțit-o bărbatu-său? întrebă curios Simion.
— În noaptea aceea, Petrică Tufan, după cum a mărturisit chiar el,
era ocupat cu altceva. Toate bijuteriile de aur ce le ținea ascunse
într-unul din picioarele patului din odaia bătrânului, fără ca acesta
să fi știut ceva despre ele, trebuiau luate imediat. Altfel, erau
pierdute. Bănuia că după moartea bătrânului vom face o
percheziție amănunțită în odaia acestuia…
— Cadavrul a fost descoperit?
— Imediat l-am găsit.
— Unde?
— Ne-a dus chiar măcelarul la locul respectiv. În noaptea aceea, în
timp ce femeia pândea casa paznicului și poarta cimitirului, el a
intrat în morgă, a luat cadavrul în spinare și n-a mers mai mult de
o sută de metri. L-a aruncat într-un cavou ale cărui uși de scândură
le-a dat cu ușurință la o parte. La o oră după miezul nopții a dat o
ploaie zdravănă și urmele au dispărut…
— Și totuși cum ai dat de… măcelar? întrebă curios Simion. E un
drum cam întortocheat…
— Ba nu-i deloc, zise Minor zâmbind. Dimpotrivă…
— Ei, cum?
— În dimineața aceea, când am fost la cimitir și am constatat furtul
cadavrului – urmă Minor – încă la primele cercetări în jurul morgăi
am descoperit pe lângă alte indicii lipsite de importanță și un rest
de blacheu metalic, în formă de S, cu o gaură și un cui. Căzuse,
bineînțeles de la gheata sau pantoful cuiva. La acea gheată sau
pantof, rămăsese în mod sigur cealaltă parte a blacheului, cu
aceeași tăietură în formă de S dar cu restul de două cuie. Blachetul,
știți se prinde în trei cuie…
— Și?
— La chelner acasă n-am dat peste încălțări care să aibă asemenea
blacheu fragmentat, vorbi mai departe Minor cu glasul scăzut,
liniștit. Știam de la el, din declarațiile lui că în noaptea aceea se
ocupase cu altceva, deci îl scoteam dintre presupușii autori ai
furtului cadavrului. Apoi femeia n-a vrut să mărturisească nimic în
legătură cu dispariția mortului. Nu știa nimic și pace. Aveam însă
informații că chelnerul plecase seara de la restaurant însoțit de un
individ scund, robust, cu chelie și mustață neagră. Semnalmente
deci sigure pentru depistarea lui. Am tras concluzia că dispariția
cadavrului trebuie să fie în legătură cu bijuteriile luate de acasă de
la bătrân, deci un prim pion, chelnerul. Cu cine a fost văzut
chelnerul în seara aceea? Nu cumva el și cu acela au furat
cadavrul?
— Vasăzică, dumneata nici nu te gândeai că dispariția cadavrului
s-a datorat acelei injecții nepotrivite, femeia voind să nu se știe ce
anume a provocat moartea bătrânului…
— Nu, nu mă gândeam la asta, nu aveam de unde ajung la
asemenea concluzie, mărturisi sincer Minor. Nu aveam elemente
care să mă ducă în direcția asta…
— De ce s-a sinucis femeia?
— I-am spus că știm de la bărbatu-său totul despre dispariția
cadavrului, sperând ca ea să ne ajute la elucidarea acestui mister.
La vreo două ore după ce i-am dat drumul acasă, bănuind probabil
că noi suntem siguri că ea este una din autorii furtului din cimitir,
s-a sinucis…
— Și totuși, cine v-a spus că ea a fost complicea măcelarului?
Chelnerul?
— Da de unde! făcu Minor zâmbind. Chiar măcelarul. A rămas
stană de piatră când am venit direct la el, acuzându-l. Și luat
repede, a declarat totul…
— Și la el ai ajuns datorită…
— Datorită pantofilor din picioarele lui Gore, chitaristul… zise
Minor zâmbind. Am zărit restul de blacheu și acest rest m-a dus
să-l arestez pe Sandu, măcelarul. Pantofii îi purtase noaptea în
cimitir. Apoi îi dăduse lui Gore… Asta-i tot.
— Dar încă ceva, ceru Simion. Ce este cu cheile pierdute de Vasiliu?
— Nu-i nimic. Nu i le-a luat nimeni. Le uitase la cazarmă într-un
sertar…
Simion clătină capul a uimire, luă și-și puse pipa între dinți, după
care spuse:
— Căpitane, te felicit din toată inima. Să fiu sincer nu te-am
cunoscut până acuma de ce ești în stare…
Minor tăcea. Modest, cu privirea plecată, primind elogiile unui
confrate întru ale anchetelor, se simțea măgulit de aprecierile ce i
se aduceau. Nu-i mai puțin adevărat că în timpul cercetărilor
avusese clipe de derută, de îndoială că merge pe drumul cel bun,
nu știa dacă trebuie să continue ancheta pe pista cutare sau să
întreprindă noi investigații pentru a porni pe o alta. Dar…
perseverase, analizase totul cu sânge rece, calm, nu se pripise în a
lua hotărâri neîntemeiate și rezultatul avea să fie cel știut…
— Mi se pare că ai cam întârziat la ședința aceea, zise Simion
văzându-l cum își privește nerăbdător ceasul de mână. Nu-i nimic.
Îți dau mașina mea. Și-ți mulțumesc pentru cele relatate…
— Și eu vă mulțumesc pentru aprecieri, zise Minor ridicându-se de
pe fotoliu. Vă urez să aveți aceleași satisfacții în munca
dumneavoastră…
— Ei, ne străduim… ne dăm silința… răspunse Simion. Și-i întinse
mâna. Și dacă ne dăm silința…

În acest timp, Radu Vasiliu se afla acasă. Numai ce sosise de la

regiment, se făcuse comod și stând într-un fotoliu răsfoia ziarele ce
soseau în oraș la vremea prânzului și pe care i le aducea
întotdeauna Florina de la chioșcul din centru. Dar nu apucă să
citească o știre sau două, că sună telefonul. Lăsă deci ziarele, se
duse și ridică receptorul.
— Radu? auzi vocea veselă, exuberantă a lui Auris.
— Da, eu…
— Ce faci, domnule? Ai venit demult? Te-am mai căutat acum un
sfert de oră…
— Numai ce-am sosit, răspunse Radu în timp ce privea pe fereastră
câmpul departe către oraș. Citeam câteva ziare.
— Ei, ce facem deseară? Ne vedem?
— O clipă, te rog! zise el scuzându-se. Așteaptă la telefon.
— Da, aștept…
Radu lăsă receptorul alături de telefon și fugi la fereastră. I se părea
sau era adevărat? Peste câmp, pe cărăruia albă ce ducea către
blocuri, venea o fată subțirică, cu părul lung, negru revărsat pe
umeri. Călca ușor, parcă umbla pe vârful picioarelor sau parcă
plutea, mergea ca-ntr-o joacă, cu un cățeluș alb după ea, pe care-l
necăjea când și când ciufulindu-i blana pe spinare sau zvârlind
pietre și trimițându-l să i le aducă…
— Leny! zise el plin de bucurie și ieși pe balcon. Ce zi e astăzi? A,
da, în după-amiaza asta am chemat-o… Deci dacă vine înseamnă
că totul…
Înălță mâna și-o flutură deasupra capului. Văzându-l, ea își
desprinse un batic de la gât, bleu, de mătase și-i imita gestul. Apoi
el intră, alergă la telefon, luă receptorul și spuse:
— Auris?
— Da, dragă…
— Scuză-mă, m-a strigat puțin mecanicul jos la mașină, minți el.
De aceea, am întrerupt convorbirea…
— Nu-i nimic. Spune ce facem deseară? Zău, mă plictisesc de
moarte în orașul ăsta al tău. Și oricine mă va condamna aflând că-
mi petrec serile de una singură, în timp ce cunosc aici un bărbat
pe care-l plac și mă place. Sau greșesc?
— Nu, ai spus un adevăr…
— Te rog spune și tu un adevăr, urmă ea, alintându-se. Mi-e dor să
te văd, ce facem, la ce oră…
— Nu pot preciza acum, se scuză Radu. Aștept un telefon de la
comandantul meu. Nu vrei să te chem peste o oră?
— E foarte bine. Aștept… La revedere!
— La revedere! răspunse Radu și închizând telefonul, alergă iară pe
balcon. Leny se apropiase, era la câțiva metri de bloc, cățelușul i se
juca în preajmă, ea râdea să se prăpădească, căuta să-l alunge și
el nu vroia să se îndepărteze nici măcar cu un pas.
— Helo! strigă Radu. Aduci mascota aia sus?
— L-am adus să-l puneți la mașină în spate, râse ea. O să vă poarte
noroc în raliuri…
— Mă duc să deschid…
Peste câteva clipe ea se afla în apartamentul lui. Stătea în mijlocul
dormitorului, cu palma pe piept, răsufla din greu, fugise pe scări în
sus să-i piardă urma cățelușul, era frumoasă în rochia ei albă ce
contrasta cu chipul bronzat de soare, cu ochii de cărbune și părul
negru.
— Ce faci? o întrebă Radu și o pofti să ia loc.
— Am venit să continuăm discuția aceea, zise ea așezându-se și
îndreptându-și rochia pe genunchi. Așa mi-ați scris, nu?
— Așa…
— Apropo, zise ea văzând ziarele aruncate pe divanul studio, ați
auzit de accidentul acela de mașină întâmplat pe șoseaua Oradea-
Cluj?
— Ce accident? întrebă Radu speriat și o privi pe fată drept în ochi.
Concurs, ceva?
— Nu ați citit ziarele?
— Nu…
— Le văd răvășite…
— Numai ce am venit, se scuză el, n-am avut timp să trec cu ochii
peste ele…
Leny se ridică din fotoliu, se duse și luă unul din ziare, îl răsfoi cu
atenție și în pagina a cincea se opri mai mult asupra știrilor.
— Poftim, spuse ea și-i întinse ziarul. Am auzit și eu comentându-
se în oraș la vremea prânzului…
Radu luă repede ziarul și într-adevăr găsi știrea despre care
amintise fata. Citind-o, fața i se albi ca varul și-l cuprinse un ușor
tremur. Se vedea că este surescitat, copleșit de neașteptata veste.
— Ce este? Ce s-a întâmplat? întrebă Leny vădit neliniștită și ea.
Știu că e vorba despre o femeie… despre o străină…
— Ai citit știrea?
— Nu, n-am citit-o. Numai am auzit vorbindu-se despre ea.
— Citește, o îndemnă Radu întinzându-i ziarul, și pe urma am să-
ți spun despre ce este vorba…
Leny luă ziarul și printre alte știri, o citi pe ultima inserată pe
pagină jos, cu litere drepte, ca orice fapt divers:

Ieri dimineață, pe șoseaua Oradea-Cluj la câțiva kilometri de

restaurantul-cabană numit „Piatra Craiului”, a avut loc un
groaznic accident de mașină soldat cu victime omenești.
Gonind cu viteză excesivă – cercetările au stabilit că mașina
avea peste 140 kilometri la oră – o cetățeană a unui stat
străin a intrat într-un tractor cu remorcă accidentându-l
mortal pe conducătorul acestuia. Mașina, un Porsche S 211 a
luat foc, iar rezervorul de benzină a făcut explozie. Femeia de
la volan, strânsă în chingi de siguranță, a fost carbonizată
complet.
Întrucât nu se poate stabili identitatea acesteia, pașaportul
și toate actele din bordul mașinii arzând (s-a găsit numai într-
un rest de valiză o carte poștală ilustrată reprezentând
Ateneul Român și semnată „Alexandru”), rugăm respectiva
persoană ce presupunem a fi cetățean român, cu care trebuia
să se întâlnească victima, să-și anunțe în scris adresa la…
etc… etc…

— Și ce-i cu asta? întrebă Leny mirată în timp ce împăturea ziarul.

De ce v-a afectat atât de mult știrea?
— Am să-ți spun îndată, zise Radu. Vreau să dau mai întâi un
telefon.
Se duse și formă repede numărul maiorului Simion. Îi răspunse
secretara.
— Șeful este acolo? întrebă precipitat.
— Este, tocmai vrea să plece.
— Dați-mi-l, vă rog, imediat la telefon…
— Cine întreabă?
— Căpitanul Radu Vasiliu…
Secretara făcu îndată legătura.
— Să trăiți, tovarășe maior, zise Radu surescitat. Ați citit ziarele de
azi?
— Le-am citit, spuse Simion calm. Tocmai vroiam să-ți dau și eu un
telefon…
— Referitor la…
— …referitor la știrea cu accidentul de pe șoseaua Oradea-Cluj.
Extraordinar, domnule! făcu Simion total mișcat. Extraordinar…
Tocmai acuma venea mesagera lui Grama… Trebuie să le facem
cunoscut problema cu cartea poștală ilustrată…
— Ați văzut deci că necunoscuta noastră de aici…
— Domnule, ce să spun? zise Simion ca o scuză. Îți urez succes. În
privința dumneaei continuă dumneata cercetările până la… nuntă!
Sau te-ai răzgândit?
— Deloc, spuse sigur pe el Radu. Pot scăpa ocazia unei astfel de
partide?
— Ai dreptate. E o femeie frumoasă, inteligentă… Te felicit…
— Păreți cam dezolat…
— Nu, nu sunt, vorbi moale Simion. Dar ce să fac? Aveam și eu un
caz serios în anchetă și când colo… Numai Minor a făcut treabă…
— Nu-i nimic, îl consolă Radu Vasiliu. Dumneavoastră vegheați…
Vegheați mai departe… Oricând poate apare o nouă necunoscută…

SFÂRȘIT
 ION GRECEA

TALIDA

– roman –

Versiunea digitală 1.0 – aprilie 2022

Realizată după volumul apărut la Editura Porto-Franco, Galați,

1991
O femeie a ucis!
A ucis un bărbat, căruia i-a fost cândva dragă, poate că și ea l-a
iubit, nu știu, nu-mi pot da seama, acum toate gândurile îmi sunt
învălmășite și zbuciumate, negre și tulburi ca și noaptea ce abia a
trecut biciuită de viscol, aici în hăurile dintre munți.
Această femeie sunt eu…

Cutremurat de cele citite, priveam adânc mișcat prima filă a caietului

pe care îl țineam în mână și parcă în clipele acelea, scrisul mărunt,
dezordonat, ce trăda o nervozitate evidentă, îmi juca fantomatic în
fața ochilor, iar literele prinseseră a se amesteca într-un tot cenușiu,
uniform, ca pasta de culoare de pe un șevalet. Ale cui or fi aceste
însemnări, mă întrebam, stăpânit de curiozitate și cum de ajunseseră
pe patul meu în cușeta rapidului de noapte? Ce dramă, oare,
ascundeau ele, ce univers necunoscut și sumbru puteau dezvălui, a
cui era mâna care, inserând cuvintele în disperarea destăinuirii,
putuse deopotrivă ține și arma ce luase viața unui om?
Pe pled, lângă caiet era aruncat un pachet de țigări „Snagov” pe
jumătate consumat, iar lângă el o brichetă din duble cu un monogram
frumos încrustat, format din două litere, N și T; alături o pereche de
ochelari de soare, un „mers al trenurilor” și un program de sală al
teatrului muzical „Fantasio” din Constanța… De bună seamă, mi-am
zis, toate aparținând bărbatului voinic, ars de soare, cu părul ușor
grizonat la tâmple, care, pesemne se întorcea dintr-o vacanță pe
litoral și acum, învelit cu cearșaful, dormea dus în legănarea trenului,
pe patul de jos al cușetei. Mi-l și închipuiam cum, îndată după
plecarea rapidului, se dezbrăcase grăbit și se culcase, uitând toate
acele lucruri, bineînțeles și caietul pe patul de sus. Sau poate, văzând
că nu are un tovarăș de călătorie, deci neavând pe cine să deranjeze,
își permisese să le lase împrăștiate care încotro, pe unde se
nimeriseră.
Afară era întuneric. Stropi de ploaie loveau geamul cabinei, răpăiau
ca boabele de grindină pe acoperișul de tablă al vagonului, iar trenul
alerga vertiginos pe întinsul parcă fără sfârșit al Bărăganului, cu
roțile țăcănind sacadat, ca-n ritmul unui jazz nevăzut. Când și când,
locomotiva dădea un țipăt prelung, ascuțit, al cărui ecou se perpetua
peste câmpia învăluită în noapte, sub năvala apelor. Eram obosit,
vroiam să mă culc, pentru că a doua zi, chiar de dimineață, mă
așteptau treburi importante în îndepărtatul oraș de la marginea țării.
Așadar, nu l-am mai așteptat pe însoțitorul de vagon să-i comand o
băutură răcoritoare sau așa ceva și, cu grijă, să nu-mi trezesc
tovarășul de drum, am început să mă dezbrac, adunând mai întâi
lucrurile acelea străine de pe patul meu. Și, în timp ce-mi scoteam
haina, am observat la valiza celui ce dormea, așezată pe suportul
nichelat de deasupra ferestrei, o carte de vizită prinsă într-un chenar
de piele și agățată de mânerul metalic. Interesat să văd cu cine
călătoresc și mai ales să știu al cui era caietul cu pricina, m-am
apropiat și am citit scrisul frumos caligrafiat al literelor tipărite:
„Maior Nicolae Teodorian”. Deci un ofițer, un maior, mi-am zis, dar ce
fel de maior? De poliție? Sau din justiția militară? Era în civil, i-am
văzut hainele rânduite frumos pe-un umeraș, deci nu-i puteam
preciza arma, dar ceea ce mă determina să-l socotesc vreun
anchetator sau procuror în uniformă, nu era altceva decât
descoperirea acelor însemnări ce făceau, cred, parte dintr-un dosar
penal și pe care omul legii le luase cu el să le studieze. Sau ridicase
caietul de la vreo instanță de judecată, de undeva de pe litoral,
având nevoie de el pentru completarea cercetărilor, iar acum se
întorcea în orașul unde își făcea serviciul… În orice caz, primele fraze,
ale primei file, ce-mi căzuseră involuntar sub ochi, afirmau destul de
limpede o acuzație și încă una foarte gravă: o femeie ucisese. Pe cine?
Când? Și pentru care motiv? Ce o determinase să-și relateze propria
vină, confesiune dureroasă, lucidă, pe un ton atât de sincer, nu însă
lipsit de căință?
Vădit interesat să aflu cât mai degrabă drama acelei femei, convins
fiind că nu comit o indiscreție sau, mai bine zis, un act de nepolitețe
– oricare, mi-am zis, ar fi procedat la fel –, mi-am pus pijamaua, m-
am urcat în pat și, renunțând la somn, cu toate că eram obosit și
vroiam să dorm, m-am apucat să citesc la lumina lămpii de noapte
ai cărei fascicul discret bătea lateral, peste umărul meu. În definitiv,
cine mă putea acuza că fără voia cuiva mi-am luat permisiunea de
unul singur să cunosc tainele respectivei acuzate? Ar fi fost posibil
ca asemeni oricărui cetățean cu treburi pe la tribunal să mă fi găsit
în sala de judecată și să aflu totul din dezbaterile procesului. Nu?
Sau dacă, să zicem, n-a avut însă loc un asemenea proces, în mod
sigur, aflând despre el, aveam să mă duc să audiez rechizitoriul
procurorului, să ascult cercetarea judecătorească, declarațiile
martorilor, ale împricinatei și așa mai departe. Atunci? Nu era, oare,
același lucru?
În vuietul furtunii de afară și în legănarea trenului, mi-am potrivit mai
bine capul pe pernă și am deschis la prima filă pregătindu-mă de
lectură… Cu aviditatea omului dornic să pătrundă într-o lume –
conștient că nu este a lui – dar care speră că-l va fascina prin ineditul
faptelor ce dau totuși vieții un sens.
Așadar…
 1

O femeie a ucis!
A ucis un bărbat căruia i-a fost cândva dragă, poate că și ea l-a
iubit, nu știu nu-mi pot da seama acum toate gândurile îmi sunt
învălmășite și zbuciumate, negre și tulburi ca și noaptea ce abia a
trecut biciuită de viscol, aici în hăurile dintre munți.
Această femeie sunt eu…
Ah, e groaznic, înfiorător, mă cutremur când îmi aduc aminte de
toate câte au fost și câte s-au întâmplat, simt cum mi se
încrâncenează carnea pe mine și mi se taie răsuflarea de spaimă,
pentru că eu, ființa plăpândă ca un lujer de floare, temătoare și
înfiorată până și de țipătul unei păsări rănite am fost în stare – nu
știu ce putere stranie, diabolică m-a împins s-o fac! – da am fost în
stare să ucid… Cu sânge rece, fără un calcul premeditat, fără să
mă gândesc, într-o clipă poate de coșmar, de nebunie, de
răzbunare… O clipă care acum mi se pare o viață. Viața lui… Sau
putea fi viața mea…
Firesc, oricine se poate întreba de ce am făcut-o? Nu știu. Poate ca
să-mi apăr dragostea… Sau fericirea pe care mi-a dăruit-o
dragostea… Sau amândouă deopotrivă. Poate dintr-un legitim
instinct de conservare… Sau pentru că propria-mi conștiință mi-a
dictat astfel. Sau acea secundă a reacției când am pus mâna pe
armă a fost să fie secunda de fatalitate ce uneori, voit sau nu,
schimbă cursul vieții unui om. Nu știu! N-am știut atunci și poate
că nu voi ști niciodată. Ceea ce știu este… că am ucis…
Va trece timpul, – oare cum va trece acest timp pentru mine? – voi
medita sau poate că nu voi avea putința s-o fac, voi uita așa cum
se uită multe sau dimpotrivă, clipa aceea va fi obsesia vieții mele,
nu, nu-mi dau seama acum de nimic, dar ceea ce știu cu certitudine
este faptul că voi fi stigmatizată de toți cei care m-au cunoscut, de
toți cei care au fost mai apropiați sau mai depărtați de sufletul meu,
iar scurgerea timpului, implacabila scurgere a acestui timp, va
săpa clipă de clipă în inima mea acea durere adâncă și neiertătoare
care, până la urmă, cred că va însemna moartea.
Știu că mă înțelegi, tu, ființa care te-ai contopit cu însăși existența
mea, cu viața mea, cu visurile mele, cu tot ce s-a legat de numele
meu, de trăirile mele. De aceea îți scriu și te rog să mă crezi că o fac
pentru că în fiecare rând ce ți-l aștern pe hârtie, în fiecare cuvânt,
destăinuindu-mă, pun ceva din amarul sufletului meu încărcat de
durere, din inima mea însângerată de chin, din viața mea… O fac
pentru că simt nevoia să mă despovărez de greutatea acestui
blestem ce m-a apăsat întreaga noapte când, copleșită de toate și
răvășită de durere, cu ochii plini de lacrimi și obosiți de nesomn,
încerc cu mâna tremurândă să rotunjesc cât mai caligrafic literele
unor cuvinte ce se lasă cu greu găsite.
Afară este frig, de azi-noapte viscolul șuieră bezmetic pe la ferestre,
învârtejind zăpada troienită aici, în munți, acoperind mica noastră
așezare cu văluri mari de zăpadă, gata parcă să-i la răsuflarea.
Privesc pe geamul înghețat – prin pâcla ninsorii nu se zărește mai
departe de doi pași –, privesc tulbure ca printr-o ceață albă și totul
în jur este estompat și uniform, apăsător de uniform. Prin cernerea
deasă a fulgilor abia se conturează vag, ca o părere clădirea
pichetului ascundă sub omăt, iar dincolo de ea cu greu se
deslușește înălțându-se schela metalică a foișorului de veghe. Mă
uit cu atenție, caut să străpung cu privirea pânza tot mai compactă
a fulgilor de nea, dar nu văd niciun grănicer acolo sus, pe
platformă. De altfel, în afară de cei ce stau de veghe sau patrulează
de-a lungul hotarului, ar fi o nebunie ca cineva să stea măcar
câteva clipe sus, sub tăișul viscolului, n-ar avea niciun rost, pentru
că, oricât s-ar strădui, n-ar putea zări nimic de-a lungul frontierei
a cărei linie nu se conturează acum nici pe creste, nici în hăurile
tăcute și albe. În odaia în care sunt reținută pentru anchetă este
cald, pereții de bârne sunt bine căptușiți cu tencuială, în sobă focul
arde domol, iar în juru-mi stăruie mireasma aromată a unor cetini
de brad aruncate de dimineață de către unul dintre grănicerii
pichetului. E liniște aici, în această încăpere în care, până ieri,
primeam rarii oaspeți al pichetului, acum transformată ad-hoc în
cameră de detenție pentru mine, o liniște într-atât de adâncă și
grea, încât aproape că-mi aud inima cum bate în timp ce penița
aleargă pe hârtie înșirându-mi gândurile pline de zbucium și
suferință. Și, în această liniște de catedrală, ce mă înfricoșează ca
niciodată, trăiesc clipe de incertitudine și groază, aud numai cum
zăpada viforâtă în trâmbe albe se lovește cu furie de geamurile
înghețate, în timp ce lemnele din sobă trosnesc ușor. Dincolo de
ușă, pe coridor, se aud bocănind rar pâslarii grei ai santinelei. Poate
că este Simon, cel înalt și voinic, tăietorul de lemne, sau Gavrilă,
olarul, cel ce a împodobit întregul pichet cu farfuriile lui smălțuite,
de la Horezu, sau poate că este Tache, acordeonistul; nu știu, n-am
de unde-l cunoaște pe cel care acum, în ceasul dimineții, își face
datoria și, cu pistolul mitralieră la umăr, așa după cum a primit
ordin, stă și priveghează odaia în care este reținută pentru anchetă
soția comandantului. Îmi dau seama numai că băieții îndeplinesc
acest serviciu cu o jenă ascunsă, reținută, ori de câte ori îi văd
trecând prin dreptul ferestrei, să schimbe postul de la ușa mea, le
citesc pe chipurile întunecate aceeași durere, ce le sfâșie și lor
inima, de ieri noapte încoace, când gloanțele pistolului meu au luat
o viață de om… Pentru că într-adevăr, nu le este ușor, lor,
prietenilor mei – serviciul de graniță ne-a legat sufletește în acest
colț de țară, departe de lume – zic nu le este ușor acestor băieți care
până ieri mă alintau în fel și chip cu micile lor atenții, ca acum să
stea cu arma în mână și să mă păzească ca pe cel mai înrăit
infractor prins în zona de frontieră.
N-am dormit toată noaptea. Am așteptat să vină ofițerul anchetator,
dar se vede treaba că, luat cu alte treburi, a întârziat și va sosi în
cursul zilei de azi. Și așteptând simțeam cum mă încearcă oboseala,
cum o sfârșeală îmi cuprinde întregul trup ca după un lung leșin.
Am vrut să mă culc, să închid ochii, dar somnul m-a ocolit și m-a
chinuit, vlăguindu-mă dureros. Am stat pe scaun, la masă, în
liniștea odăii, cu fruntea sprijinită în palme, ascultând șuierul
viscolului de afară și glasurile grănicerilor care plecau sau veneau
din serviciu, tresărind la fiecare pas ce cadența pe sub fereastra
mea. În întuneric, flăcările de la gura sobei făceau să danseze
umbre și lumini pe pereții odăii, nu-mi dădeam seama cât este
ceasul, în orice caz timpul s-a scurs destul de greu și noaptea mi s-
a părut nespus de lungă, la fel de tristă și de dureroasă ca aceea
când, copilă fiind, am trăit sfârșitul celei dintâi drame ale mele…
Era iarnă ca și acum. Și noapte… Și de la fereastra vechiului conac
boieresc priveam cum ninge peste câmpie și peste satul nu prea
îndepărtat ale cărui slabe luminițe pâlpâiau firav ca niște candele
prin fulguirea albă și deasă. Priveam și, înfricoșată de groază,
așteptam, în aceeași liniște grea, sfârșitul unui om. Un om care,
împotriva voinței mele, a visurilor mele de fetiță încă pe băncile
liceului, împotriva a tot ce poate fi firesc și uman, urma să-mi fie
soț. Îi auzeam uneori, dincolo de perete, respirația întretăiată,
adâncă și chemările-i deznădăjduite dinaintea morții, mă
cutremuram în singurătatea acelei odăi înalte și reci, cu mobilă
veche, mâncată de cari, departe de sat și de lume, țipetele lui tot
mai stinse tăiau adânc în carnea mea, dar ceva mă ținea locului
lipită de fereastră și nu mă lăsa să fac un singur pas, să trec pragul
dincolo, în cealaltă odaie, unde bătrânul paralitic își trăia ultimele
clipe dinaintea sfârșitului. Doamne, și cât îmi era de frică! Și cât
eram de copleșită de teamă! Căci ce curaj și ce putere de a-și alunga
temerea putea avea o copilă ce abia împlinise șaisprezece ani și
care, printr-o nenorocită ironie a soartei, se afla singură, la miez de
noapte, cu un muribund, într-un conac dărăpănat și stingher, în
mijlocul unei câmpii albe, departe de sat, având de jur împrejur
numai troiene și viscol?
Mi-a fost dat să mă nasc într-o familie săracă, ce-și ducea zilele de
azi pe mâine într-o căsuță cu două odăi ridicate din chirpici, la
marginea orașului. Alți cinci copii veniseră pe lume înaintea mea,
toate fete și un singur băiat după mine, cel de mult așteptat și
înconjurat din prima clipă cu dragoste de către toți ai casei, cel care
a fost și a rămas bucuria tatei până-n clipa când a închis ochii.
— Mi-ai adus pe lume niște pietre de moară! îi striga el câteodată
mamei până a se naște Traian, când se întorcea seara beat de la
cariera de piatră unde lucra din zori și până se lăsa noaptea. Niște
poveri… Pietre de moară ce-mi macină sufletul ăsta păcătos și
bolnav, și eu trebuie să le car în spinare… Le car că așa mi-e ursita,
fir-ar ea a dracului de ursită să fie! Uite la ele… pietre de moară…
Vorbea din pragul ușii în timp ce ne arăta cu degetul pe fiecare în
parte, iar noi, înfricoșate, stăteam toate ghemuite prin colțurile
odăii, fără să scoatem un cuvânt, fără sa ne mișcăm, împietrite de
spaimă și groază. Îl priveam în ascuns pe tata, ne cutremura fața
lui subțiată și aspră, cu cute adânci tăiate în obrazul neras de
multă vreme, cu fruntea acoperită de praf alb și sudoare, ne
înfricoșau ochii aceia ai lui sticloși ca de gheață, goi de orice omenie,
a căror uitătură parcă tăia, parcă sfredelea adânc, răscolindu-te, îi
vedeam hainele rupte numai trențe, albe și ele de colbul carierei,
mâinile mari și ciolănoase cu care ne închipuim ridicând barosul și
lovind stâncile de granit, pregătindu-le pentru malaxoare.
Stătea un timp, clătinându-se în mijlocul odăii, privirea lui tulbure
vedea și nu ne vedea, mai arunca vorbe într-aiurea, după care
zvârlea pălăria pleoștită pe unde se nimerea, se așeza la masă
murdar cum era, așteptând să i se aducă mâncarea, dar după
câteva clipe adormea cu capul pe brațe, așa cum de multe ori îl
găseam adormit în cârciuma „La trei roșiori” din colțul străzii,
târziu, când grecul Vanghelis trăgea obloanele, închidea deci, și noi
trebuia să-l ducem acasă.
Nu rare erau zilele când din te miri ce ne bătea și cea care avea cel
mai mult de suferit eram eu, ultima dintre cele cinci, nedorită și
neașteptată și care-i stăteam „ca un ghimpe-n ochi” sau ca „un cui
în inimă” cum îmi striga el. Pricini se găseau destule: nu aveam
grija găinilor care scăpau printre uluci la vecini sau pe câmp,
întârziam venind de la școală și trebuia s-o ajut pe mama gravidă
care mă trimitea să cumpăr ba una, ba alta, nu-și găsea pachetul
de țigări și mă zorea să i-l caut „în doi timpi și trei mișcări” și câte
altele. Cum i se părea că nu i-am făcut într-un fel pe plac, că l-am
supărat cu ceva, simțeam de îndată palma lui lată și grea căzându-
mi scurt după ceafă încât mi se zdruncinau creierii în cap de durere
și mi se făcea negru înaintea ochilor. Și cum mă lovea, mă și
prăbușeam pe unde mă nimeream, izbucnind în plâns, că eram
firavă și neîmplinită, mai mult o umbră.
— Nu mai plânge, mâță afurisită ce ești, îmi mai dădea el iar un
ghiont, văzând cum îmi șiroiau lacrimile pe obraz. Ai venit pe capul
meu ca un blestem. Toate ați venit ca un blestem! Să vedem ce i-o
hărăzi Dumnezeu maică-ti, că de-mi leapădă iar o mâță ca tine să
se ducă dracului, unde-o vedea cu ochii!
Eram o fire bolnăvicioasă, de fapt așa mă născusem, răceam din
nimica toată, făceam febră, tușeam, mă durea ba una, ba alta, dar
nu mă văicăream, mai ales când era tata acasă, stăteam și zăceam
lângă tăblia patului, cu picioarele ghemuite sub mine, înecându-
mă în suspine, dar el cum mă zărea seara, venind de la cariera de
piatra, ghicind ce-i cu mine îmi și arunca aspru, săgetându-mă rece
cu privirea lui de gheață:
— Ești bolnavă?
— Nu tată…
— De ce plângi?
— Nu plâng…
— Să nu te aud scâncind, că te arunc în stradă!
— Las-o, Dionisie, ce ai cu ea? intervenea mama. Ce ți-a făcut? N-
o vezi cum arată? Parcă duce apă la morți! Se țin frigurile de ea de
nu mai are scăpare…
— Poate crapă până la miezul nopții! bombănea tata, trântind ușa
și ieșind în săliță. Îmi iau o belea de pe cap…
Mama, scundă și slăbuță ca o trestie, cu fața trasă și umerii ascuțiți,
lucra la o fabrică de pălării în celălalt capăt al orașului. Era
călcătoreasă, stătea ore întregi în aburi, cu fierul de călcat în mână,
într-un atelier întunecos și îndrepta borurile la pălăriile ce urmau
a fi împachetate pentru expediție. Venea seara istovită abia
trăgându-și picioarele, cu părul despletit sub basma și ochii apoși,
suflând din greu – cred că avea o boală a pieptului – și fără să aibă
o clipi de răgaz se apuca atunci să facă mâncare, să deretice prin
casă sau să alerge pe la prăvălii după de-ale gurii. Pe tata îl găsea
ori dormind cu capul pe masă, așa cum îi era obiceiul ori trântit pe
pat sforăind, cu țigara aprinsă între degete, duhnind a băutură și
mirosind greu a sudoare și a praf de piatră. Nu-l trezea pentru că
nu vroia să-i umple capul cu blestemele lui, cu înjurăturile și
vorbele de ocară ce i le arunca așa, tam-nisam. Îi lua numai țigara
dintre degete, încet să nu-i scuture scrumul alungit, o arunca
afară, în curte, închidea și-l lăsa să-si facă somnul până ce spre
ziuă se scula singur, ieșea la cișmea cu părul vâlvoi și mutra acră,
se spăla turnându-și o găleată de apă rece pe cap, după care, liniștit
de parcă nu băuse cu o seară înainte, pleca la lucru, fără să uite a
mângâia câinele ce i se gudura la picioare, până la poartă.
— Ce-i, mă, bătrâne mă? îi vorbea el cu duioșie, de parcă animalul
l-ar fi înțeles. Ce vrei tu? Hai, îl împingea apoi cu piciorul să nu iese
în stradă, du-te la ale tale. Du-te că mă superi și-ți dau una peste
bot!
Locuiam într-un cartier mărginaș, spre cariera de piatră, cu case
mici, din paiantă, multe dintre ele acoperite cu bucăți de tinichea
sau de gudron, ascunse sub coroanele bogate ale nucilor, teilor sau
pe sub bolțile viței de vie, case peste care deseori în după-amiezele
toride, se înălțau până sus spre zări, porumbei jucători sau zmeie
cu cozi lungi, colorate, case în curțile cărora mai ales sâmbătă seara
se auzeau petreceri de cheflii cu cântece și chiuituri în sunetul
armonicilor și țipătul femeilor, petreceri ce se sfârșeau uneori cu
scandaluri și bătăi cu cuțite, cu înjurături și încăierări ce
cuprindeau patru-cinci străzi deodată.
Când s-a născut Traian, într-o primăvară, doamne ce-a mai fost în
curtea noastră! M-a strigat mama din odaia ei, unde era cu niște
vecine și de unde se auzea plânsul celui ce abia venise pe lume și-l
îmbăia într-o copaie și mi-a spus să las orice treabă și să alerg la
carieră, să-l vestesc pe tata că are un băiat. Tocmai îmi făceam
lecțiile, dar bucuroasă de bucuria mamei, am strâns cărțile,
caietele, mi-am luat o basma pe cap – că trăgea un vânt rece
dinspre câmpie – și am alergat într-un suflet la carieră. Îmi părea
bine că eu sunt aceea care-i dau prima de știre tatei, fiind sigură că
are să se înveselească, pentru că de ani și ani numai nădejdea asta
îi stătea la inimă, de neîmplinirea ei se îmbăta, ne ocăra și ne
blestema pe toate cele cinci fete și pe mama.
L-am găsit cu greu printre sutele de muncitori ce se mișcau ca niște
umbre în praful alb ca de cretă, încărcând camioanele cu lopețile
grele de piatră, în zgomotul infernal ai malaxoarelor ce mestecau
scrâșnind din măselele lor de oțel bucățile mari de granit.
— Ce-i cu tine, fă? a zvârlit el lopata cât colo și apropiindu-se
degrabă, m-a prins de umeri, privindu-mă speriat drept în ochi. E
ceva pe-acasă? Spune! Ce-i cu mumă-ta?
— Avem un băiat, tată! am zis eu semeață, ferindu-mi fața cu
palmele de praful înecăcios ce mă învăluia ca o ceață. M-a trimis
mama să…
— Fă, nu mă minți? m-a întrebat ei bănuitor, plin de neîncredere,
dar cu fața luminată deodată ca de-un soare. Nu cumva…
— Dacă-ți spun… Acum o jumătate de oră l-a născut…
— L-ai văzut?
— Nu, i-am auzit numai țipătul. Dar îi băiat, mi-a zis mama de
dincolo de ușă, mi-a zis și vecina Polina a lui Drăgobete, că a ieșit
cu ligheanul să zvârle apă în curte.
Atunci, cutremurat de emoție și cu ochii sticlind de bucuria mult
așteptată a scos pălăria lui ponosită de pe cap, a înălțat ochii spre
cer, cu degetele împreunate a făcut o cruce mare pe piept și a dat
drumul unui oftat greu, din adâncul sufletului .
— Doamne, aibi-l în paza ta! a șoptit printre buzele arse. Ține-l
sănătos să avem parte de sprijinul lui!
S-a întors apoi deodată și, ca un apucat, a dat un țipăt către
grămada de muncitori ce la câțiva pași de noi încărcau piatră în
camioane:
— Mă fraților, măăă! Am un flăcău, măăăă! Măăă, sunt cineva,
măăă! Născătoarea ei de viață!
Înveselit peste măsură, m-a luat apoi protector de după umeri, cum
n-o mai făcuse niciodată până atunci, m-a tras mai încolo din calea
prafului ce ne umplea ochii și mi-a spus zorit:
— Du-te acasă, fata tatii, du-te… Mă învoiesc și vin și eu. Mumă-ta
îi bine?
— Bine.
— Du-te, îndată sunt și eu acasă. Ai grijă însă cum ieși la drum, m-
a povățuit blând, petrecându-mă câțiva pași printre grămezile înalte
de granit. Vin și pleacă mereu mașinile astea cu piatră…
Spre seară, am auzit la poartă scuturându-se șiragul unor zurgălăi,
gălăgie, chiote, apoi un taraf de lăutari a izbucnit drăcește din viori
și armonici și peste toată larma aceea am deslușit glasul tatei,
răgușit și dârz, țipând să se facă auzit de toată lumea.
— Am un băiat, măăă! Să-mi trăiască și să trăiți cu toții! Marșul,
mă! Cântați marșul, că așa vreau să-mi întâmpin băiatul!
Am alergat la poartă, eu și surorile, care cum veniseră de la lucru
sau de la școală. O trăsură hodorogită, cu arcurile lăsate și caii
numai piele și os, abia de se mai ținea pe roțile-i scălâmbăiate, sub
greutatea celor vreo șase-șapte prieteni de-ai tatii, toți beți, și a
patru lăutari tuciurii ce veniseră înghesuiți sus pe capră, lângă
birjarul bătrân și cocârjat. Pe la porți sau pe gardurile încărcate de
bogăția liliacului abia înflorit, auzind larma, ieșiseră vecinii cu mic
cu mare, stăpânind cu greu câinii să nu latre, chemând copiii să
nu se bage între picioarele cailor.
— Ești boier, Dionisie, ai venit cu trăsura ca grangurii! se auzeau
glasuri din mulțime. Și cu orchestra… Lasă, să-ți trăiască băiatul și
să-l vezi mare!
— Să trăiți cu toții! Eu am venit cu trăsura, el o să mă aducă cu
otomobilul! Că domn vreau să fac din el, să știți! Haideți în curte,
haideți cu toții… S-o găsi un pahar de vin pentru fiecare. Fetelor!
Unde sunteți, fetelor?
— Aici, tată! ne-am arătat noi și l-am ajutat să coboare din trăsură.
Hai, ușurel…
— Trap, mânca-v-ar tata, trap la domnu’ Vanghelis, să vă dea niște
sticle cu vin și doi-trei metri de cârnați afumați. Gata, mă? Ați
dispărut? Să treacă acolo, la catastif, am să-i plătesc eu, mama lui
de hoț! N-o sărăci din cauza mea…
Toată noaptea, în curtea noastră, la lumina lămpilor de gaz, prinse
de stâlpii casei sau agățate de uluci, s-a cântat și s-a jucat, încât
pe patru-cinci străzi în jur n-a dormit nimeni. Mama era în pat,
bolea încă, slăbită și cu fața trasă, dar avea un zâmbet abia ghicit
în colțul buzelor, un zâmbet al mulțumirii și împlinirii, ce-i dădea o
anume strălucire ochilor încercănați și obosiți. Tata, mai beat ca
niciodată, abia ținându-se pe picioare, se sprijinea cu greu de
pereți, intra de zeci de ori în odaie, lălăind cuvintele vreunui cântec,
vroia s-o mângâie pe mama, umbla să dezvelească fărâma de om
din copaie, ochii îi avea înlăcrimați. nu știa ce-i cu el, nici pe ce
lume se află.
— Să-l iau și să-l joc o țâră-n curte! spunea el de fiecare dată,
bâjbâind cu mâna peste copaie. Să-l vadă lumea… Să la hora
înainte, mânca-l-ar tata de flăcău!
— Lasă-l, Dionisie, lasă-l! căuta mama să-l îndepărteze. Vrei să
răcească?
— Numai o sârbă să fac cu el! Numai una!
— Mă, ești într-o ureche? abia vorbea mama cu glasul stins. Du-te
afară, vezi de oamenii ăia, că ai sculat mahalaua-n picioare!
Două săptămâni a stat mama în pat. Veneau vecinele și scăldau
copilul, noi, surorile ne ocupam de-ale casei, găteam, umblam după
cumpărături pe la piață, prin prăvălii, dereticam prin odăi,
măturam curtea, aduceam apă cu gălețile și spălam, într-un cuvânt
ne ocupam cu râvnă de gospodărie ca să găsească tata o mâncare
caldă și o rufă curată, să nu aibă pricină de ceartă și de scandal.
Apoi a început și mama lucrul la fabrica de pălării. Plecam
diminețile cu toate, unele dintre noi pe la magazine unde erau
vânzătoare, cele mai mici la școală. Rămânea acasă numai
Cornelia, cea mai mare dintre noi și poate cea mai frumoasă, dar
care umbla cu greu în cârje și nu putuse căpăta niciun serviciu. Cu
ani în urmă, într-o noapte geroasă de iarnă, fusese cu tata la furat
cărbuni din vagoane, dincolo de gară. Nu apucaseră însă să umple
nici măcar o găleată, că au auzit fluierele paznicilor și au rupt-o la
fugă peste linii, trecând peste garnituri de tren, macazuri și rampe,
să li se piardă urma. Dar din grabă, înfricoșată de urmăritori, a
scăpat piciorul între tampoanele unor vagoane ce tocmai
începuseră manevra și a rămas cu el zdrobit pentru toată viața.
— Ești o neghioabă! a pălmuit-o tata, după ce o cărase drum lung
și greu pe brațe până acasă. Din pricina ta era să înfund pușcăria!
Acuma ai să rămâi în casă fără lucru și ai să mănânci pe de-a
pomana!
Într-adevăr, nu s-a mai dus la atelierul de croitorie al unei bătrâne
doamne din centrul orașului, unde intrase cu puțin timp înainte ca
ucenică. A zăcut doi ani, biata de ea, cu piciorul prins între
scândurele de brad, învelit în cârpe și oblojit cu fel de fel de
buruieni, după grija mamei. Se prindea greu osul, dar s-a prins, a
rămas însă infirmă și n-avea să mai cunoască niciodată bucuria
alergării prin zăvoiul Bahniței sau al plimbărilor, seara, prin parcul
orașului. A rămas să aibă grijă de casă și de Traian, sufletul tatei și
de fapt al nostru, al tuturor. Umbla cu greu în cârje de colo până
colo, făcea cum putea mâncare, încercând s-o ajute pe mama,
deretica prin cele două odăi, spăla, stând cu greu aplecată peste
albie, cosea ce era de cusut, dădea de mâncare câinelui, orătăniilor,
într-un cuvânt nu stătea o clipa cât era ziua de mare și căuta să
arate că este folositoare familiei, că-și merită și ea farfuria cu cartofi
ce i se punea dinainte, la amiază. Era deșteaptă Cornelia, avea o
minte sprințară, ascuțită, poate că infirmitatea îi sporise
inteligență, nu știu, dar noi celelalte surori, îi recunoșteam într-un
fel superioritatea, ea impunându-ne o anumită autoritate, cuvântul
ei fiind respectat de către noi surorile, cu sfințenie și fără niciun fel
de comentariu. Cât timp fusese ucenică, învățase să coase la
mașină, să croiască rochii simple, fără pretenții deosebite. Nevoită
să rămână acasă, s-a gândit că în puținul ei timp liber ar putea
câștiga un ban lucrând femeilor sărace din cartier capoate de casă,
fuste, bluze, așa că a închiriat de la o bătrână o mașină de cusut și
și-a făcut repede clientelă, mai ales că cerea puțin și fiecare dădea
când avea bani la îndemână. Își trecea astfel timpul, fără un anume
preț pentru ea, dar se simțea mulțumită că putea face ceva, având
o îndeletnicire care să-i dea satisfacție, că dădea și ea un ban în
casă și putea înfrunta privirea tatei, care nu mai contenea s-o
considere o povară pentru familia lui săracă, cu multe guri la masă.
Începuse războiul, se făceau concentrări peste concentrări, curtea
regimentului de dorobanți din orașul nostru era plină de lume,
mereu treceau către gară șiruri lungi de soldați ce formau
batalioanele pentru front, soldați se vedeau și prin curțile oamenilor
unde fuseseră băgați în cantonamente, stând pe prispe și curățind
de unsoare puști și mitraliere noi-nouțe, țesălând caii, îngrijind
tunurile ce-și înălțau țevile peste ulucele gardurilor.
La școală începuseră să se rărească profesorii, nu se prea țineau
lecțiile, stăteam mai mult prin recreație și priveam prin grilajul de
fier al liceului coloanele lungi de mașini grele germane, oprite peste
drum, pline de praf, cu soldați blonzi, înalți, în uniforme verzui, ce
se spălau între camioane turnându-și apă din bidoane, cântau din
armonici de gură, lovind cu tălpile țintuite caldarâmul, făceau
glume și ne întindeau batoane de ciocolată prin gard, îndemnându-
ne să servim, odată cu cuvinte ce probabil ne complimentau și de
care noi făceam mare haz, pentru că nu prea le înțelegeam.
Duminica sau în zilele de sărbătoare, surorile mai mari decât mine,
ce veneau îndată după Cornelia, mai ales Victorița și Mioara, se
îmbrăcau în ascuns, își coafau părul, își dădeau cu roșu pe buze și
pe unghii și, tot în ascuns, să nu afle tata, se duceau la dans, la un
salon în cartier, de fapt o odaie lungă și igrasioasă într-o fostă
cârciumă, unde se întâlneau cu băieți și petreceau până aproape
de miezul nopții. Veneau apoi acasă însoțite de tinerii aceia
gălăgioși și veseli de care se despărțeau în fața porții, vorbindu-și
de-acum pe șoptite, să nu stârnească la lătrat câinele, după care
ele intrau încetișor în curte și, pășind în vârful picioarelor, să nu-l
scoale pe tata, treceau pragul odăii ca niște umbre, se dezbrăcau
pe întuneric și se culcau pe unde nimereau, sub privegherea mamei
care nu putea închide un ochi până ce nu le știa în casă. Și nu odată
am zărit-o pe Cornelia, pată albă decupată în noapte, ascunsă după
uluci și ascultând în taină, stăpânită de emoție, ce-și spuneau la
despărțire băieții și fetele, cu ce vorbe de dragoste și cu ce cuvinte
de alint se dezmierdau. O auzeam atunci oftând și plângând, apoi
își lua cârjele, se ridica din ghemuirea ei și venea încet către casă,
stăpânită de durere și suspine. Cine și când avea să-i spună și ei
vreodată asemenea cuvinte? Veni-va cândva vremea să simtă
înfiorarea primelor șoapte de dragoste? Niciodată, își spunea,
niciodată… Viața era pentru ea un chin și acest chin îi sporea cu
fiecare zi, mai ales în ultima vreme când tata, din te miri ce, își
vărsa tot mai mult focul pe ea. Venea seara, ca de obicei beat acasă,
îl găsea uneori pe Traian, frățiorul cel mic, cu ochii în lacrimi,
murdar, umblând desculț prin noroiul din curte… Sau cerând de
mâncare… Sau vroind să se joace careva cu el…
— Toanto, mă mir că te țin și cârjele alea! îi arunca tata Corneliei,
lovind-o cu palma lui grea peste grumaz. Ce faci toată ziua? De ce
plânge ăsta micu? De ce nu ai grijă de el? Schiloadă afurisită ce
ești? Asta, fă, îmi va purta numele! El mă va scoate din sărăcie și
mă va îngriji la bătrânețe, nu tu care de-abia îți tragi picioarele!
Da, abia își trăgea picioarele, dar chiar în suferința și în neputința
ei fizică, tot ne pregătea mâncarea, spăla rufe, mătura curtea,
sprijinindu-se cu greu numai într-o cârje ca să poată ține mătura,
căuta să ne fie fiecăruia dintre noi de ajutor, pentru ca noi să ne
vedem de rosturile noastre. Nu e de mirare că în ultima vreme, de
atâta plâns și suferință, slăbise mult, ochii îi erau încercănați, dar
frumusețea ei rămăsese ca o icoană în lumină și nici una dintre noi
n-o puteam egala ca înfățișare. Poate numai Victorița, cea care
venea îndată după ea…
Într-o zi, când am venit la amiază de la școală, am găsit-o pe
Cornelia nespus de veselă, chiar cânta, lucru ce nu-l mai văzusem
la ea de multă vreme. Am zvârlit ghiozdanul pe pat și am venit lângă
ea pe prispă, unde stătea cu cârjele alăturea, odihnindu-se.
— Ce-i cu tine? am întrebat-o, prinzând-o de mână.
— Ce să fie? a înălțat ea din umeri. Nimic…
— Te văd veselă, nu știu… pari altfel…
— Fugi de-aci, că ți se pare!
Mi-a aruncat o privire sprințară, apoi și-a înălțat ochii peste curte
–, vai, atâta lumină era în strălucirea lor! –, după care a început să
murmure un cântec ce era atunci la modă, cu violete pentru fete
sau așa ceva…
— Hai, zău, Cornelio, am insistat eu, incitată de zâmbetul ochilor
ei, ce naiba, știi că eu sunt cea mai apropiată de tine, sunt
confidenta ta, crezi că nu pot să țin un secret? Și mai ales când e
vorba despre tine?
— Dar nu e vorba de niciun secret, a îngăimat ea.
— Atunci?
A stat câteva clipe în cumpănă, chibzuind. Apoi, cu un gest de
timiditate a băgat mâna în buzunarul capotului și a tras afară un
plic, cam ponosit, cu multe timbre și ștampile, acoperit cu un scris
mărunt, dezordonat, al unui ins, se vede treaba, neobișnuit să țină
condeiul în mână.
— O scrisoare? m-am mirat eu și am luat degrabă plicul. De la cine?
și pentru cine? Pentru tine? Când a venit?
— Mi-a adus-o factorul de dimineață.
— Cine ți-a trimis-o?
— Lasă, nu mai întreba, citește! m-a îndemnat ea, puțin stânjenită
și și-a acoperit fața cu palmele, cuprinsă de-o subită emoție.
Am deschis plicul, am tras afară hârtia, am despăturit-o și am
început să citesc. Același scris stângaci, în rânduri strâmbe, înșiruit
de la un capăt la altul al paginilor, dar care trăda, prin cuvintele-i
simple, multă sinceritate și afecțiune în aceiași timp. Și cu cât
citeam, cu atât mă încerca un fior necunoscut, simțeam o ușoară
căldură cum îmi cuprinde tot trupul, o senzație de plăcere mă
învăluia ca-ntr-un fum, cu arome dulci, de mirodenii. O scrisoare
de dragoste! O scrisoare venită de pe front, prin care respectivul
îndrăgostit cerea să i se răspundă fără întârziere.
— Cine este insul? am întrebat-o pe Cornelia, vădit impresionată
de cele citite.
— Nu vezi? Îl cheamă Fănel…
— Și cum l-ai cunoscut? Când? În ce împrejurare?
— Îți spun, dar să nu vorbești nimănui despre treaba asta. Nici
mamei! Juri?
— Jur!
A început să-mi povestească cu glasul încărcat de emoție, ușor
tremurat, dar șoptit, parcă cu grijă nu fie vreo ureche străină în
preajmă, să-i afle taina. Stătea într-o dimineață la gard, spre drum,
în cârjele ei, ascunsă după uluci și înălțând capul privea în stradă;
se auzeau nechezat de cai, comenzi, gălăgie, vorbe repezite, râsete.
Oprise, de câteva minute, o coloană lungă, de tunuri grele trase de
câte șase cai, pe primul din dreapta, în șa, aflându-se câte un
gradat, cu casca trasă adânc peste ochi, cu arma în bandulieră. În
spate, pe chesoane câte un soldat sau doi, alții îngrămădiți în
căruțele cu baloturi de fân sau peste lăzile cu muniție. Unul dintre
acești militari, subțirel, nu prea înalt, cu fața bălană și un zâmbet
mereu înflorit în coltul buzelor, a sărit de pe cheson și, zărind-o pe
Cornelia cum privește peste gard, s-a apropiat de ea și i-a cerut voie
să rupă o floare de liliac din crengile ce spânzurau peste poartă.
— Am s-o iau cu mine, o păstrez și când mă voi întoarce, voi trece
pe aici și am să ți-o arăt. Ochii tăi seamănă cu două petale de liliac
albăstrii…
— Să nu uiți! a zis Cornelia, rușinată și parcă o ușoară amețeală îi
cuprinsese fruntea.
— Nu uit. Cum te cheamă?
— Cornelia. Dar pe tine?
— Ștefan. Băieții îmi spun Fănel…
— Care băieți?
— Băieții din atelierul în care lucrez. Sunt tinichigiu…
— În ce oraș?
— Ei, multe vrei să știi deodată! a râs el mângâind cu duioșie floarea
de liliac. Vasăzică te cheamă Cornelia și stai după câte văd pe
tăblița asta, pe strada Alion, la numărul 86. Ai să-mi răspunzi
dacă-ți scriu?
— Îți răspund…
Și se ținuse de cuvânt. Trimisese prima lui scrisoare de pe front,
care făcuse zile lungi pe drumurile poștei de campanie; plicul era
mototolit, cu scrisul pătat de ploi, cu câteva ștampile ale cenzurii și
oficiilor poștale prin care trecuse. Băiatul era orfan, crescuse într-
un orfelinat, învățase tinichigerie la o școală de meserii, scria că pe
front deocamdată e bine, dar le mănâncă zilele noroaiele, că intră
roțile tunurilor până la butuci și abia le urnesc din loc caii și
oamenii. Floarea de liliac s-a veștejit, dar petalele ei le-a pus între
filele unui carnet, iar carnetul îl poartă la el în buzunarul
vestonului. Vor trece zilele, se va sfârși calvarul războiului, se va
întoarce, și primul drum îl va face către ea, în acele zile de pace și
liniște. Vor rătăci zile în șir prin parcul orașului, că a văzut în drum
Grădina publică umbrită de bătrâni platani, vor merge la un local,
vor dansa, chiar în grădină a văzut un restaurant, cu terasă și
acoperiș de tablă. O va lua și în orașul lui, departe, pe malul
Dunării, vor merge la pescuit, sau la ștrand, sau pe cheiul apei, să
privească vapoarele…
— Ești fericită, Cornelia! i-am spus, prinzându-i mâinile într-ale
mele. La rându-mi sunt și eu fericită pentru fericirea ta. Mă crezi?
— Te cred… Dar eu n-am să fiu niciodată fericită!
O umbră i-a întunecat pe dată chipul, până atunci mângâiat numai
de lumina unui zâmbet ascuns. Și-a desprins apoi ușor mâinile
dintr-ale mele, lăsând fruntea în palme, copleșită de ascunsa ei
durere.
— Ce ai? Ce este cu tine?
— Nimic, a oftat ea, ferindu-și privirea într-o parte. Nimic…
Suferea, suferea enorm din cauza infirmității căzute pe capul ei ca
un blestem, o înțelegeam, de aceea căutam să-i fiu mereu în
preajmă, cu o vorbă bună, de încurajare, de dragoste, de afecțiune,
cu grijă să nu se simtă singură și tot de aceea evitam deseori, eu și
surorile mele, să-i dezvăluim micile noastre bucurii, împliniri, către
care ea n-ar fi îndrăznit să tinda niciodată. Tânărul îi scria că se
vor plimba, vor dansa, o va lua în orașul lui… Ea știa – și durerea
aceasta îi săpa adânc în suflet – că toate astea nu se vor întâmpla
niciodată. Ostașul de pe front și alți băieți asemeni lui, toți cei care
s-ar fi încumetat s-o cunoască, văzând-o, ar fi fost cuprinși de vălul
negru al dezamăgirii. Firesc, nu? Și atunci? Ce mai putea ea, oare,
oferi vieții? Și ce mai putea cere de la viață?
Din ziua aceea, am văzut-o mereu tristă. Nici nu-mi venea să cred
că atunci, pe pragul casei, o zărisem pentru câteva clipe cu chipul
scăldat în lumina unei bucurii, o bucurie care ținuse cât o flacără
de chibrit, după care, dezmeticindu-se, revenise la cruda realitate,
se stinsese ca și când nici n-ar fi fost. Se târa prin odăi sau prin
curte, sprijinindu-se în cârje, umbla tot tăcută, abătută și
îngândurată, o surprindeam de multe ori citind în ascuns
scrisoarea aceea pe care apoi o împăturea cu grijă și o pitea în locuri
numai de ea știute, ca pe un lucru de preț, ce făcea parte din însăși
viața ei. Am întrebat-o într-o zi, pe șoptite, dacă i-a scris lui Fănel.
Mi-a spus că da, dar n-a primit încă răspuns. Și a trecut o
săptămână, două, trei, au trecut două luni, ea stătea mereu pe la
poartă la vremea amiezii când se împărțeau scrisorile pe la casele
oamenilor, dar de fiecare dată bătrânul factor o saluta respectuos
și desfăcea larg brațele, în semn că nu are nimic să-i dea.
— Așteaptă, Cornelio, așteaptă! o linișteam eu, citindu-i pe chipul
înnegurat întristarea. Frontul e departe, îmi spun colegele că au
frați sau părinți plecați, scrisorile se mai rătăcesc, dar până la urmă
ajung… Așteaptă, deci…
— Ce să mai aștept? Și chiar daca s-ar întoarce, la ce bun? dădea
ea a deznădejde din mână. Cui îi trebuie o schiloadă ca mine? A
fost, poate, numai un joc… A aflat cum arăt sau și-o fi dat seama,
dar a vrut să fie un joc…
Într-o noapte, când nici n-am știut, a plecat de acasă. N-a venit
dimineața și nici în zilele următoare. Și nimeni din cartier la
insistențele mamei nu ne-a putut da vreo lămurire despre soarta
ei. Numai după o săptămână, un vecin, acar la gară, a venit și ne-
a spus că a aflat de la un alt om, precum că nevasta aceluia,
ducând rufele la spălat dincolo de marginea orașului, a văzut pe
apa Bahniței, oprite în stufărișul dintre sălcii, două cârje.
Erau cârjele Corneliei, cu care își sprijinise ultimele clipe ale vieții.
Cârjele pe care mama le mai are și acum în pod, păstrându-le ca pe
unica amintire de la copilul adus întâi pe lume și de care nu s-a
putut bucura la bătrânețe.
Cu bani de împrumut și cu ce a mai găsit într-o cutiuță de tablă,
agoniseala Corneliei din munca ei de croitoreasă, mama i-a
cumpărat surorii celei mari, dusă în veșnicie, o rochie ieftină de
mireasă și un voal alb cu care i-a împodobit fruntea învinețită de
ape. Așa a învățat-o lumea că s-ar cuveni, a fost fată harnică,
tânără, cinstită și n-a trăit și ea bucuria împlinirii femeiești. I-a mai
cumpărat o verighetă de alamă pe care i-a pus-o pe deget, să plece
logodită în cealaltă viață, i-a pus în picioare pantofi albi de mușama
și un colăcel de ceară curată pe piept…
— Of, fata mea… fata mea…, plângea mama prăbușită peste sicriul
din căruță, cum te-ai dus tu din lumea asta, tu, primul meu copil,
prima mea bucurie…
Seara, întorcându-ne de la cimitir, n-am închis ochii. Am stat toate
fetele pe pragul casei la lumina stelelor, în tăcerea nopții ce învăluia
cartierul cu mama alăturea și cu amintirea Corneliei între noi,
plângând și vorbind în șoaptă ca și când n-am fi vrut să trezim
somnul cuiva. Tata stătea și el pe-o grămadă de lemne lângă gard,
tăcut, cu fruntea plecată, fuma țigară după țigară fără să se
clintească, împietrit de durere ca și noi. De când aflase că pe
Cornelia o luase apa Bahniței, nu pusese strop de băutură în gură.
În toate zilele a umblat îngândurat și abătut, cu chipul tot întunecat
și privirea ascuțită, rece, fără să vorbească sau să asculte pe careva.
Într-un târziu, mama s-a ridicat, slabă și prăpădită cum era, a luat
de lângă burlanul casei cârjele uitate acolo de când le adusese un
vecin și cu ele în brațe a intrat în odaie, izbucnind iară în plâns,
parcă mai avan ca înainte.
— Lasă mamă, căuta s-o liniștească Victorița, rămasă acum cea
mai mare dintre noi. Nu mai plânge atâta, vrei să te prăpădești și
dumneata?
Biata Victorița! Nu știa ea, atunci, că nu va trece mult și în zilele
Anului Nou vom trăi și durerea pieirii ei…
 2

Nimeni și niciodată nu va înțelege trista-mi copilărie, lipsită de

bucurii, viața grea de mizerie, petrecută numai în certuri și
privațiuni în casa părinților mei, în cartierul celor mai sărmani
dintre sărmanii orașului, pentru că nimeni și niciodată nu cred să
fi trăit zilele pe care le-am trăit eu, în anii de școală, de liceu. Chiar
mică fiind și neîmplinită, umblând încoace și-ncolo, începi să
deschizi ochii, să vezi ce-i în jurul tău, cu timpul, vârsta își cere
firesc drepturile dar, conștient și în același timp dureros, și
sentimentul amar că nicicând, oricât te-ai zbate și orice ai face,
destinul nu te va ajuta să ajungi la limanul împlinirilor dorite,
așteptate.
Tata avea o leafă mică pe care aproape jumătate o lăsa prin
cârciumi, mama câștiga puțin, muncind istovitor de mult, Victorița
și Mioara aduceau și ele câte ceva în casă, erau doar vânzătoare de
magazin, iar Nina și Anișoara, ca ucenice, una la un atelier de
coafură, cealaltă la o croitorie, nu primeau deocamdată nimic.
Începuse războiul, viața în țară era din ce în ce mai grea, nu se prea
găsea de mâncare și noi… atâtea guri la masă! Dar unde era
îmbrăcămintea, încălțămintea și toate câte sunt de trebuință într-o
gospodărie, chiar săracă așa cum era a noastră? Victorița și Mioara,
ca mai mari și cu pretenții să arate bine în lumea în care se
învârteau, mai puneau un ban deoparte pentru o rochiță sau un
pantof, dar Nina și Anișoara umblau ca vai de ele, cârpite și
trențuite, iar cât privește pantofii, ele două aveau o singură pereche,
pe care o încălțau cu rândul, atât la școală, cât și la atelierele unde
uceniceau în timpul lor liber. Eu singură reușisem să urmez liceul,
să trec mai departe de clasele elementare și asta datorită faptului
că fusesem bună la învățătură în școala primară și directoarea, la
absolvire, insistase pe lângă tata să-mi dea voie să-mi continui
studiile.
— E un copil bun, domnule Runcu, căutase să-i vorbească
dumneaei tatei, când la sfârșitul clasei a patra, luasem premiul doi.
E păcat că o fată atât de inteligentă și de talentată să rămână la
acest nivel de studii.
— Cu ce-o țin, doamnă, în școlile astea înalte? se scărpinase tata
în creștetul capului, stând în ușa cancelariei, ferindu-se să nu
murdărească mobilele cu hainele lui prăfuite. Că uite, două mâini
am, nu mai multe…
— Dar ce gând ai cu ea?
— Păi ce gând? La școala de ucenici, ca alea două dinaintea ei, sau
vânzătoare ca alea mai mari… Bani n-am să plătesc liceul…
— Fata va fi bursieră, îl asigurase directoarea. Apoi voi vorbi cu
secretara liceului care îmi este bună prietenă și, prin grija „Ligii
ortodoxe”, va avea dimineața un ceai și la prânz o farfurie de
mâncare, la cantina copiilor săraci…
— Și țoale pe ea? Că-i trebuie și țoale, nu?
— Va avea și îmbrăcăminte. Atât cât îi trebuie să vină la școală.
— Bine, se învoise până la urmă tata, cam cu jumătate de glas.
Dacă dumneavoastră ca femeie învățată ziceți așa, eu nu mă-
ncontrez.
Eram frumușică, la fel ca toate surorile mele, frumusețe ce a sporit
mai târziu în anii adolescenței, când mi s-au împlinit șoldurile și mi
s-au rotunjit sânii sub șorțul de uniformă. Părul lung, negru,
pieptănat în onduleurile lui naturale, îl purtam prins spre capete
în două fundițe albe, așa cum ni se cerea la școală. Obrazul alb,
ușor pigmentat către pomeții mereu îmbujorați, buzele frumos
desenate, ochii verzi, cu privirea încărcată de melancolie și visare,
nu odată mi-au adus invidia multor colege, fără să mai vorbesc de
unele profesoare, ajunse fete bătrâne și care cu scăpau prilejul, în
diferite ocazii, să mă ironizeze și să-mi arunce cuvinte jignitoare,
îndurerându-mă profund.
— Tu, Talida, ai nume enigmatic, trup de balerină și ochi ce privesc
asemeni unei dame de consumație. De ce privești așa? Spune, de
ce?
— Cum, doamnă?
— Parșiv!
— Nu înțeleg cuvântul…
— Privesc ca ai ălora de zăpăcesc bărbații prin localuri…
— Nu știu, doamnă, n-am fost prin localuri și nu știu ce-s acelea
„dame de consumație”. Dumneavoastră, poate, ați fost… și…
— Impertinento! La ora mea privești numai podelele clasei, ai
înțeles?
— Am înțeles!
De fapt nu înțelegeam nimic, pentru simplul motiv că nu-mi
dădeam seama în ce fel deranja privirea ochilor mei? Mă uitam la
cei din juru-mi ca toată lumea, firesc, fără ostentație, așa cum îmi
era felul, fără a urmări un țel definit. Într-adevăr, îmi mai spusese
cineva că am… „o privire fascinantă”, „tulburătoare” și nu mai știu
cum, fapt ce-mi umpluse inima de bucurie, mai ales că înțelesesem
atunci că aprecierea era sinceră, izvorâtă dintr-un sentiment de
dragoste, de afecțiune. Le-am auzit într-o iarnă când, în vacanță
fiind, treceam pe drumul meu obișnuit către liceu, chemată la cor
de profesoara de muzică, deoarece pregăteam niște colinde pentru
Crăciun și Anul Nou. Într-o dimineață, în dreptul unei case înalte,
cu grilaj de fier și trepte de marmură, în curtea căreia se vedea un
automobil tras la peron, am auzit pe cineva strigându-mă, făcându-
mă să privesc nedumerită în jur.
— Hei, aici domnișoară, aici!
M-am oprit, gata să intru în niște nămeți de zăpadă, îngrămădiți
lângă rigolă. M-am uitat apoi în sus. La una dintre ferestre,
deschisă, între perdelele lungi de mătase, aplecat peste pervaz, am
zărit un băiat îmbrăcat într-o haină de casă cafenie, cu reverele
matlasate, ai cărui ciuf blond îi flutura rebel peste frunte. A înălțat
mâna să se facă văzut.
— Un’te duci tu până-n zori, cu papucii roșiori? a râs el și ochii săi
albaștri aveau o strălucire aparte. De două zile tot pândesc și, cum
treci la aceeași oră, nu mi-a fost greu să te văd și-n dimineața asta!
Am înălțat din umeri, fără să știu ce să răspund. Mă pierdusem cu
totul, fiind luată prin surprindere și în mod atât de direct. Și mă
mai încerca și o rușine teribilă, pentru ghetele roșii, ponosite și cam
mari pentru mine ce le aveam în picioare, ghete ce le primisem chiar
cu câteva zile înainte de Crăciun de la „Comitetul pentru ajutorarea
copiilor săraci” ce colectase îmbrăcăminte și încălțăminte de pe la
bogătașii și negustorii din oraș pentru elevii nevoiași. Așa se face că
aveam și un palton albastru, cu stofa cam rărită și gulerul de blană
ros de vreme, dar care-mi prindea bine în zilele acelea geroase ale
sfârșitului de an…
— Te duci în oraș? a insistat băiatul, aranjându-și ciuful blond pe
frunte. Da?
— La liceu… am îngăimat eu, parcă fără glas, stăpânită de emoția
neașteptatei conversații.
— O, dar nu ești în vacanță?
— Sunt, dar ne cheamă la cor…
— Așteaptă-mă, te rog, câteva secunde, a cerut el. Cobor îndată!
Nu știam ce să cred. Am pornit pe poteca de zăpadă, abia bătătorită,
mergând încet către centrul orașului în timp ce mulțime de gânduri
mi se învârteau în cap ca o morișcă. De ce oare m-a oprit să stăm
de vorbă? mă întrebam și întrebarea ciocănea insistent sub frunte.
E un băiat de oameni bogați… Casa este a avocatului Ștefan
Dragomirescu, o cunosc, și el, în mod sigur este fiul acestui distins
politician al orașului. Dar cum de nu l-am văzut până acuma? Nu
cumva mă confundă cu cineva?
Peste puțin am auzit pași în urmă-mi. Mi-am aranjat repede părul
sub căciuliță și am întors capul. Era el. Îmbrăcat într-o frumoasă
uniformă bleumarin de liceu militar, cu centură albă și basc în
culoarea hainelor, pus pe-o sprânceană. Se apropia zâmbind, în
timp ce-și trăgea precipitat mănușile de pe mână.
— Am venit repede? a întrebat foarte familiar, degajat și mi-a întins
mâna.
— Da.
— Îmi dai voie să mă prezint. Mă numesc Mircea. Mircea
Dragomirescu. De la liceul militar Mânăstirea Dealu. Târgoviște…
— Talida… am spus eu mai mult șoptit, fără să îndrăznesc a-l privi
la ochi.
— Cum? s-a aplecat el să mă audă mai bine. Iartă-mă, n-am auzit.
— Talida, am repetat eu. Talida Runcu…
— Talida… s-a mirat el, vădit impresionat de numele meu. Talida…
Romantic… Exotic… De fapt, cum de porți numele ăsta? a devenit
interesat, prinzându-mă ușor de braț, să nu intru în zăpadă. Nu l-
am mai auzit…
— Nici eu… am zâmbit abia schițat, fără să știu ce să-i răspund.
Mama mi l-a pus… Și dacă mi l-a pus așa, așa îmi zice…
— Talida… a mai murmurat el, parcă fermecat de sonoritatea
numelui meu. Frumos… Foarte frumos… Îmi place… De fapt și
ochii îi ai frumoși. Ai o privire fascinantă, tulburătoare…
— Se poate…
Era deci la liceul militar. În clasa a șaptea. Primele patru le făcuse
în oraș. Fusese dorința mamei să-l vadă în uniformă, dar și
convinsă că în asemenea licee „se face carte serioasă”, te poți
prezenta la o facultate bine pregătit sau, dacă dorești, poți urma
mai departe cariera armelor. Venise în vacanță de câteva zile. Mai
avea un coleg cu el, la Târgoviște, fiul unui negustor, tot din oraș,
cu care își pierdea diminețile plimbându-se pe strada prăvăliilor,
prin centru, pe la vitrinele magazinelor. După-amiezele se duceau
la patinaj sau la câte un film…
— Nu ai putea să ieși și tu într-o dimineața?
— Nu, nu pot. Mă duc la liceu, ți-am spus…
— În toate zilele?
— Până la Crăciun.
— Și pe urmă?
— Nu știu.
— Dar după-amiezele? a insistat el.
— Trebuie să stau acasă.
— Și ce faci acasă?
— Tot ce poate face o fată într-o gospodărie, am răspuns și,
înfrigurată, am vârât și mai adânc mâinile în buzunarele cam mari
ale paltonului. Este atât de important?
— Este, a zâmbit el, pentru că îmi face impresia că nu vrei să ne
mai întâlnim și nu știu ce să cred. În ce clasă ești?
— Într-a cincea…
— La „Elena Doamna”?
— Da.
— Înțelege că doresc tare mult să te mai întâlnesc, a urmat el.
Întâmplarea a făcut să te zăresc alaltăieri dimineață. Stăteam la
fereastră și-mi așteptam colegul, Plănuisem să jucăm ping-pong.
Când ai trecut tu… Și ți-ai aruncat involuntar privirea în sus.
Privirea asta fascinantă…
— Mi-ai mai spus că-i… fascinantă, am vrut eu să-i curm în mod
răutăcios șirul complimentelor.
— Și-o să mai spun!
Ne apropiam de centrul orașului. Străzile troienite erau tot mai
aglomerate. Mă întâlneam cu colege de la liceu, se uitau după mine
cu uimire, dar și cu invidie pentru faptul ca mergeam alături de un
impozant tânăr în uniformă bleumarin, care mă ținea de braț și-mi
vorbea atât de curtenitor. Și cu cât intram mai mult în mulțimea
străzii principale, cu atât mă stăpânea mai stăruitor tulburarea,
ciuda, revolta pe mine însămi, pe viața mea, pe tot ce se lega de
existența familiei mele. Îmi era rușine de ghetele mele roșii primite
din mila comitetului „pentru rezultate frumoase la învățătură” cum
ținuse să precizeze o cucoană, nevasta unui negustor de țiglă și
cărămidă, vicepreședinta acelui for de binefacere, îmi era rușine cu
paltonul meu tot de căpătat, prea larg pentru trupu-mi subțire, de
ciorapii groși de ață gri, pe care-i purtam când alte fete treceau pe
lângă mine în șoșoni îmblăniți, pe umeri cu pelerine căptușite cu
mătase, cu căciuli de lână care mai de care mai fistichii și fulare
aruncate neglijent peste umăr. Cât era de distins acest Mircea
Dragomirescu! Câtă eleganță emana uniforma lui, bascul
bleumarin, centura alba, întreaga lui ținută… Și ce impunător
mergea alături de mine pe stradă! Un pas elastic, sportiv, degajat,
ceva ce arăta parcă mândrie, prestanță, siguranță de sine…
Nu după mult timp ne-am despărțit. Prima stradă la dreapta era
strada liceului. Mi-a întins iarăși mâna, ceremonios, mi-a sărutat-
o de astă dată – vai, ce-mi ardeau obrajii! –, și m-a întrebat când ne
mai putem întâlni. I-am spus că nu știu. Trebuia să merg zilnic la
liceu, iar de acasă nu puteam lipsi după voia mea.
— Dar dorești acest lucru? a ținut să afle el, privindu-mă drept în
ochi.
— Ce anume?
— Să ne întâlnim…
— Da… desigur… am murmurat, cu privirea plecată.
— Cât timp mai treci diminețile spre școală?
— Ți-am spus, până la Crăciun…
— Te aștept la fereastră, a propus el. Dacă nu te pot conduce, îți
arunc un bilet. Bine?
— Da.
— Și poate într-o după-amiază…
— Să vedem… La revedere.
— La revedere!
Am plecat grăbită pe lângă zidurile caselor, lovind zăpada cu
vârfurile ghetelor, stăpânită de toată acea situație nou ivită și care
îmi dădea un simțământ de neliniște, dar și de visare. Am privit
înapoi. Nu l-am mai văzut. Dăduse colțul străzii. „Oare ce-o fi cu
el? m-am tot întrebat, atunci și-n clipele următoare când repetam
colindele, înconjurată de fete. E orb, se joacă, îi plac glumele, n-a
văzut cum sunt îmbrăcată? Iar îmbrăcămintea nu i-a spus nimic,
nimic? Cine este el, și cine sunt eu? Oare ce-ar face dacă ar
cunoaște situația familiei mie? Sau mă place cu adevărat și nicio
conveniență nu-i poate sta în cale în dragostea ce poate mi-o
poartă? Totul este posibil… În mod sigur mă place… Mi-a și spus-
o. Dar, în definitiv, de ce să nu mă placă?”
Toată ziua aceea m-am uitat numai în oglindă. Doamne, și cât eram
de fericită! Și cum să nu fiu, când colege bogate din liceu, îmbrăcate
la magazinele cele mai elegante din centrul orașului nici nu și-ar fi
putut imagina că puteau fi plăcute de un băiat ca cel al avocatului
Ștefan Dragomirescu! Și eu? Nu, visam! Visam cu adevărat, un vis
frumos, neașteptat, un vis ce mă legăna ușor pe aripile lui nevăzute
și-mi dădea o stare ce n-o cunoscusem decât foarte vag, în clipele
acelea când citisem scrisoarea primită de Cornelia… Biata de ea! O
înțelegeam, o înțelegeam acum cu adevărat, abia în clipele astea îmi
dădeam seama ce însemnau voioșia, speranța, strălucirea ochilor
ei, toate chiar trecătoare, dar atât de firești și de înălțătoare!
A doua zi, dimineața, am trecut pe aceeași stradă, a lui Mircea. De
departe, cu inima ticăind de emoție, am zărit casa înaltă, cu ferestre
largi, luminoase, frontonul peronului, gardul de grilaj din fier,
frumos ornamentat. Și cu cât mă apropiam mai mult, cu atât inima
îmi bătea mai puternic, parcă gata să-mi sară din piept. Mă
așteaptă oare la fereastră sau nu? Mergeam răvășind zăpada cu
piciorul, dar ochii nu mi se dezlipeau de la geamurile strălucinde,
patru la număr, acoperite pe jumătate cu jaluzele de lemn galben,
lustruit. Și când am ajuns în dreptul celui de al treilea, am auzit
deodată zvâcnetul giurgiuvelei și dintre perdele a apărut capul lui
Mircea, cu ciuful lui blond pe frunte și ochii albaștri, zâmbind
pentru plăcuta revedere. Mi-a făcut un semn discret cu mâna să-l
aștept, că va coborî de îndată și eu am continuat ca și în ajun să
merg încet până ce, după câteva minute, m-a ajuns și m-a prins
familiar de braț.
— Ești foarte punctuală, mi-a spus el, strângându-se mult lângă
mine. Mergi tot la școală?
— Tot…
— Deocamdată este singura posibilitate de a te întâlni ca să
schimbăm câteva cuvinte. Te-aș aștepta și când ieși, dar mi-ai spus
că nu știi ora când vă dă drumul…
— Nu, nu pot ști, am răspuns puțin supărată, pentru că într-
adevăr, iată, îl puteam întâlni și la sfârșitul programului de cor.
Profesoara este o fire nervoasă, îi sare țandăra din nimic și dacă nu-
i place ceva ne pune să repetăm până amețim…
Prin fulguirea zăpezii, treceau ofițeri, cu căciuli brumării și săbiile
sub braț, unii dintre ei răniți, sprijinindu-se în câte un baston sau
cu brațul spânzurat în feșe de gât, abia veniți de pe front sau ieșiți
din spitale, și atunci Mircea, respectuos, îi saluta ceremonios,
ducând palma la marginea bascului său bleumarin. Mă lua apoi de
mână și, la fel ca mine, spulbera și el în joacă nămeții cu vârful
bocancilor.
În a treia dimineață n-a putut coborî, așa cum mă așteptam, pentru
că trebuie să mărturisesc, povestea aceasta cu întâlnirile, în fiece
dimineață, la ora exactă, începuse să fie pentru mine o obișnuință.
A deschis fereastra și mi-a aruncat un bilețel, cu un scris foarte
ordonat, prin care mă vestea că va lipsi două zile din oraș, deoarece
îl va însoți pe tatăl său la o vânătoare. Evident, am mers tot timpul
întristată, către școală, drumul mi s-a părut pustiu și dimineața
destul de mohorâtă, iar orele de repetiție la cor un adevărat chin.
Intuiam însă speranța că întorcându-mă pe strada lui îl voi revedea;
poate că nu mai plecase dintr-un motiv sau altul și-l voi vedea la
fereastră sau la poartă, așteptându-mă. Sau mă va întâmpina la
colțul liceului… Sau pe strada magazinelor. Și tot gândindu-mă la
el, mi-l închipuiam undeva, într-o pădure, într-un pulover sport,
alergând prin troiene alături de alți vânători, cu pușca în mână și
ochiul ager, gata să deschidă focul. Oare, o ști să ochească? Vai, ce
prostie, doar era elev la un liceu militar și orice militar măcar atâta
lucru trebuie sa știe, nu? Doamne, și dacă o să-i iese în cale un
urs? Sau un lup? Sau chiar o haită de lupi?
— Eleva Runcu, unde te uiți dragă? Tu nu auzi?
O colegă mi-a dat în ascuns un ghiont și am tresărit. Priveam pe
fereastră în adâncimea parcului înzăpezit ce înconjura clădirea
liceului, parc ce-l asemuiam în acele clipe cu desișul alb al unei
păduri. N-auzeam nimic din cele ce se petreceau în jurul meu. Nici
cântecul fetelor, nici loviturile de diapazon ale profesoarei în tăblia
catedrei, nimic. Pesemne că luasem și-o notă falsă. Sau nici nu
deschisesem gura…
— Tu nu cânți?
— Cânt, doamna profesoară!
— În ce măsură?
— Păi… în măsura… în măsura obișnuită!
Fetele au început să râdă. Profesoara, autoritară, a cerut să se facă
liniște, apoi a venit lângă mine, m-a lovit cu diapazonul în creștetul
capului și mi-a șuierat printre dinți:
— Obraznico! O să te am în vedere la notare!
Am ajuns acasă copleșită de tristețe. Nu l-am zărit pe Mircea nici
pe stradă, nici la fereastra lui. Și ce pustie mi s-a părut ziua aceea!
Acasă, în odăile noastre era frig. Anișoara îi învelise pe Traian într-
un cojocel cam slinos ce fusese cândva al tatei și-i ostoia plânsul
cu vorbe mângâietoare. M-am dus în șopron, am adunat câteva
țăndări de lemne și am făcut focul în soba de tuci, sub al cărui
burlan, prins de tavan, pe-o sfoară, erau întinse la uscat scutecele
frățiorului. Patul mare, cu picioarele bătute zdravăn în pământul
odăii, în care dormeam de-a latul toate cele cinci fete, era răvășit,
cu păturile și pernele aruncate care-ncotro. Pe masă, fumega lampa
cu gaz între câteva străchini nespălate de cu seara, cu resturi de
mămăligă rece și firimituri de brânză uscată.
— De ce arde lampa, Ani? am luat-o la rost pe soră-mea ce legăna
copilul pe-un scaun. Și de ce n-ai făcut și tu curat în odaia asta? S-
a dus Cornelia dintre noi, acuma n-are cine să mai pună mâna. Ne
lăsăm una pe alta…
— Numai ce-am venit, s-a apărat ea, mângâind fruntea lui Traian.
Am dus o rochie la o doamnă pe strada Dâmbovicioara și am dat
puțin pe-acasă. Trebuie să mă duc înapoi…
— De ce să te duci înapoi?
— E mult de lucru pentru Crăciun. Așa mi-a zis patroana…
— Și pe ăsta micu’ l-ai găsit singur?
— Nu, cu mama. Adineaori a plecat și ea la fabrică…
— Și lampa de ce arde?
— Nu știu. Așa am găsit-o…
— Bine, du-te, am zis eu și am suflat în lampă. Rămân eu cu
Traian…
Am luat băiețelul aproape adormit și l-am pus pe pat, învelindu-l
bine cu cojocelul. În odaie mirosea a gaz și a lemne umede, aprinse,
dar se simțea cum se întețește căldura cu fiecare clipă, aburind
geamurile înghețate. Cât mai cu grabă, până a nu se face seara, m-
am apucat să spăl vasele, apoi să mătur, să curăț sticla afumată a
lămpii, să aranjez patul și raftul unde-mi țineam cărțile de școală.
Pe pereți, ca și pe tăblia ușii, pe bețe în chip de umerașe erau agățate
câteva rochițe de-ale surorilor, învelite în ziare să nu se prăfuiască.
Le-am scuturat și pe acelea. Dincolo, în odaia mamei și a tatei n-
am intrat. Am privit numai din prag, am văzut că era curat,
pesemne dereticase mama înainte de plecare.
Când a început să se lase amurgul, am aprins lampa și m-am
apucat să fac lecțiile pentru primele ore de după vacanță. Era cald
de-acum în odaie, Traian dormea liniștit lângă tăblia patului, cu
mânuțele scoase afară, peste cojocel, iar un pisoi venit nu se știe de
unde, că nu era al nostru, torcea ușor, ghemuit lângă cenușarul
sobei, culcat pe-o parte, cu labele întinse în dezmorțire. Ningea
încontinuu, fulguirea tot mai deasă nu se oprise din seara trecută,
zăpada se făcuse acum destul de mare în curte, iar pârtia ce-o
croisem eu după plecarea Anișoarei, către poartă aproape că nu se
mai cunoștea. Scriam în caiete, căutam să pătrund sensul lecțiilor,
esența lor dar gându-mi zbura tot la Mircea, întrebându-mă cu
neliniște pe unde-o fi, ce-o fi făcând, dacă-i era frig pe-acolo sau
dacă era acasă la ora aceea. Oare el se gândea la mine? Sau poate
că mă uitase de cum a plecat? Nu știu, mă simțeam fericită, era
prima mea poveste de dragoste, așa mi-o închipuiam, o poveste cum
mai citisem prin cărți, cu primii ei fiori ce-mi mângâiau sufletul,
totul se realizase peste așteptările visate dar, vai, atât de repede și
pe nepregătite, încât vârtejul amețitor al celor întâmplate mă făcea
să plutesc ca un fulg de nea peste necuprinsurile firii. Ce va mai fi
mâine? Dar poimâine? Dar în zilele următoare? Un neastâmpăr
febril pusese stăpânire pe mine, nu-mi mai aflam locul, nu-mi mai
plăcea nimic în juru-mi, aș fi vrut să plec, să umblu pe stradă, să
rătăcesc prin desimea fulgilor de nea, cu el alături, ținându-mă de
mână, așa cum mă ținuse cu atâta tandrețe în prima zi și în prima
noastră plimbare către școală. Oare, îi plac cu adevărat? m-am
întrebat, poate de sute sau mii de ori, în dimineața aceea, întrebare
ce mă stăpânea și acum, în fața caietelor deschise în față-mi. Cred
că da, de altfel mi-a și mărturisit acest lucru. Dar bănuiește ceva
despre sărăcia mea, despre nevolnicia traiului meu, despre acest
cartier în care m-am născut și în care se pare că sunt hărăzită să-
mi trăiesc viața? Știe ceva despre familia noastră împovărată de
nevoi și lipsuri, despre tot și despre toate ce înseamnă universul
meu mizer? Și dacă ar afla mai târziu, ar fi în stare să treacă peste
prejudecăți, peste conveniențe și să rămână mai departe alături de
mine? Cred că da, îmi spuneam, citisem niște cărți, văzusem și vreo
două filme, în care feciori de împărați se luptaseră cu zmei, cu
armate întregi de potrivnici numai să salveze dragostea dintre ei și
câte o fată sărmană, a pădurarului, a săpătorului de fântâni sau a
cine știe cărui om necăjit. El n-ar putea fi ca aceștia? Dragostea,
adevărata dragoste nu te îndeamnă către fapte mărețe ce întrec
orice închipuire?
Am auzit poarta și am tresărit. Câinele a început să se gudure lângă
șopron. Venise tata. Și-a scuturat ghetele de zăpadă în pragul odăii
și a intrat. Pălăria și umerii surtucului său erau albite, mâinile
înghețate, își sufla în palme, parcă nu era băut, de altfel, de la
moartea Corneliei nu prea mai punea strop de țuică în gură,
nenorocirea aceea îl zguduise și pe el și fărâma de omenie pe care
i-o bănuiam în suflet se vede că exista și-i îndrepta pașii – cu voia
Domnului – numai pe calea cea bună.
Și-a scos pălăria, a scuturat-o de zăpadă lângă sobă, a pus-o într-
un cui, și-a scos și surtucul peticit pe care l-a așezat pe pat, l-a
privit pe Traian cum doarme („ce-i pasă, pezevenghiul! a glumit el,
ciupindu-l ușor de obraz, n-are griji, n-are nimic!”), după care și-a
luat un scaun și a venit lângă mine, la masă. Flaneaua-i îmbâcsită
de praf și sudoare, părul năclăit, murdar, ca și cămașa nespălată
de multă vreme, totul răspândea în jur un miros acru, greu, de
nesuportat.
— Ce faci tu aici? m-a întrebat el blând, umblând cu degetele-i
noduroase printre caietele mele ca și când ar fi căutat ceva. Înveți?
— Da, tată, îmi fac lecțiile. Vrei să mănânci? Adun imediat astea…
și am dat să mă ridic. Îți pun eu mâncare. Nu știu ce-a gătit mama.
— Nu, nu mănânc, m-a oprit el cu același glas blând, ce nu i-l mai
auzisem de multă vreme. Stai, vezi-ți de treaba ta…
S-a căutat prin buzunare, a găsit un chiștoc de țigară, s-a dus și l-
a aprins la gura sobii. A revenit apoi pe scaun, lângă mine, pufăind,
slobozind în odaie un fum gros, înecăcios, să-l tai cu cuțitul. A
încercat să-l împrăștie, vânturându-l cu palma; în zadar. A zâmbit
amar, nu știu de ce, privind undeva în gol, peste caietele și cărțile
mele, a clătinat apoi capul și iar a zâmbit, vorbea cu el însuși sau
își amintise ceva, nu știu, nu-mi puteam da seama, în orice caz îl
frământa un gând, era limpede că-l frământa…
— Și zici că-ți faci lecțiile? a urmat el, tot căzut pe gândurile acelea
și tot cu privirea în gol, peste cărțile și caietele mele.
— Da, mi le fac…
— Știi ce? s-a întors el și m-a prins cu palma lui grea de umăru-mi
prea slab și prea ascuțit. Chestia e că din hârțoagele astea, așa după
capul meu, n-o să ajungi să trăiești și să câștigi un ban. Ai vrut să
te duci la liceu, te-ai dus, ai văzut, n-am zis nimica, asta a fost
ambiția ta și gata! Nu?
Îl ascultam tăcută, îngrijorată, cu tocul în mână, îi priveam fața
înăsprită de vânturi și ploi, cu sprâncenele stufoase albite de praful
carierei, căutam să fiu atentă, să nu-mi scape nimic, să înțeleg cam
care ar fi rostul acestei discuții pe care, oricât mă străduiam, n-o
puteam intui în clipele acelea, nu știam ce vroia și unde avea să
ajungă, desigur, avea el ceva pe inimă, altfel n-ar fi venit lângă
mine, la masă și niciodată nu-mi vorbise atât de blând și de așezat
ca acuma.
— Tu vezi cum ne zbatem noi în nevoi și-n greutăți, a urmat el,
făcându-și de lucru cu o riglă a mea pe care o răsucea în mână pe
toate părțile, privind-o prin fumul țigării. Vezi, nu? Că muncim în
brânci și eu, și mumă-ta, și fetele alea, care pe unde sunt, zic
muncim și, oricât am munci, tot nu s-ajunge s-o scoatem și noi la
un capăt, cumva. Apoi mai e și vremea asta de război când toate
sunt scumpe, că le scumpesc negustorii de pe-o zi pe alta, și ce
cumperi azi nu mai poți cumpăra mâine, altele-s prețurile și
pretențiile ălora de la tejghea. Și noi trebuie să trăim, nu? Norocul
meu că-s bolnav de plămâni, am fost mobilizat pe loc, nu m-am dus
la moarte, că altfel cum vă descurcați voi, aici, atâtea guri pe
timpurile astea?
A tras iar din țigară, mult, cu sete, a slobozit fumul către tavan și a
aruncat chiștocul jos, la gura sobei, pe tabla de sub cenușar.
— Și cum îți spuneam, zilele sunt grele, fata mea, grele de tot, a
vorbit mai departe cu același glas liniștit, așezat, privind către
fereastra întunecată, pe geamul căreia se prelingeau, în joacă, fulgi
mari de zăpadă. Toți muncim în casa asta, dar tu nu te gândești că
ești singura care mănânci pe de-a pomană, așa cum era altădată
sora ta, Cornelia?
Mi s-a făcut deodată negru înaintea ochilor, odaia parcă a prins a
se învârti cu mine, nu știam ce să cred, ce să răspund, ce avea,
oare, cu mine, ce vroia de la mine?
— Hai, ce zici? a stăruit el și m-a privit ascuțit cu ochii săi de
gheață. Sau…
— Bine, tată, dar învăț, eu urmez la liceu, ce-aș putea să fac?
— Și ce-mi ajută mie liceul tău? a ridicat deodată glasul, îmi dă să
mănânc liceul ăsta al tău? Le dă ăstora din casă ceva? Hai, spune,
le dă?
— Mie îmi dă, am încercat eu să leg o discuție cu el. Uite, acum o
lună mi-a dat comitetul ghete și palton. Cam uzate, dar sunt bune,
mă pot duce la școală… La prânz am o mâncare, acolo, la cantină…
— Sigur, te gândești la tine, dar la ăilalți nu te gândești? a replicat
el aspru, ridicându-se de pe scaun, „Mi-a dat comitetul…” a
îngăimat apoi. imitându-mă. Praf în ochi ți-a dat. Ce ți-a dat? Și să
vedem, o să mai dea dacă o să cadă guvernul acesta? Și n-o mai fi
primar ăsta de-acuma? Ce știi tu? Gata, comitetul!… Acuma în
vacantă îți mai dă mâncare? Nu-ți mai dă! Vezi? Dar de-o rochie pe
tine nu ai nevoie? De-o cămașă nu ai nevoie? Sau de-o flanea, ceva?
Ei? Mare brânză a făcut comitetul vostru…
Se înfierbântase, i se zbăteau aprig venele la încheietura gâtului,
ochii îi scăpărau scântei ca-n zilele când venea beat acasă. Eu
tăceam, nu îndrăzneam să scot o vorbă, de altfel nici nu aveam ce
spune. Dar nici nu bănuiam ce vroia de la mine… Să mă retrag de
la liceu și să intru la o meserie, ca să am leafă să aduc și eu un ban
în casă? Sau ce vroia?
— Te-aș mărita, să scap de tine, a urmat el dându-se mai lângă
sobă. Dar ești mică, necoaptă. Gândurile astea le am pentru
Victorița, pentru Mioara, or găsi și ele pe careva pe la prăvăliile alea
ale lor să se căpătuiască. Pentru tine am însă altceva…
— Ce? am întrebat înfricoșată, cu sufletul la gură. Nu! am strigat,
parcă dezmeticindu-mă dintr-un somn greu și urât. De la liceu să
știi că nu plec, dacă ți-e gândul la asta. Mă omor, dar eu cartea n-
o las, să știi!
— Stai și nu te grăbi ca proasta-n bâlci! m-a oprit el, și mi-a dat un
ghiont, crezând că vreau să mă ridic de pe scaun. A spus cineva să
pleci de la liceu?
— Nu…
— Păi atunci? Sari cu gura „de la liceu nu pleci”, dar ți-am zis eu
așa ceva? Spune fă, ți-am zis?…
— Nu…
— Țâfnoaso! Uite, stai liniștită pe scaun și ascultă-mă. Ai să mă
înțelegi și ai să-mi dai dreptate și cum te știu cu scaun la cap, vorba
aia, n-o să zici nu…
„Doamne, ce i-o mai fi trecând prin cap? mă întrebam cu aceeași
neliniște de la început. Ce planuri o avea omul ăsta, a cărui minte
e mereu tulbure din pricina băuturii și niciodată nu poți pune preț
pe vorbele lui?”
— Care va să zică, chestiunea stă așa… a început el și a venit iar
lângă mine, la masă, luând din nou rigla, așa ca să facă ceva.
Ascultă-mă, și bagă la cap…
Și încet, încet am aflat despre ce este vorba. Domnul Take
Vanghelis, om cu stare, în ale cărui prăvălii găsești de toate, de la
lacăte și șine de fier, la cămăși, pânză, sardele, plus restaurantul,
brutăria, sifonăria, depozitul de gheață și de fân, deci acest
negustor are foarte mulți clienți. Unii vin sa fie serviți la tejghea,
alții nu pot și cer să li se aducă marfa acasă. Dar nu orice marfă, ci
numai pâinea și sifoanele. Sifoneria o are mai de mult, dar brutăria
a deschis-o numai de două săptămâni și pâine ca la el nu găsești în
tot orașul, deoarece a adus doi lucrători din București, oameni de
meserie, harnici, pricepuți. Are mulți vânzători domnul Vanghelis,
dar toți sunt tocmiți ca să stea la tejghele. Dumnealui ar avea însă
nevoie de cineva care să mâne calul la sanie, să treacă pe străzi și
să lase ici două sifoane, luându-le pe cele goale înapoi, colo o pâine
sau un cozonăcel, mă rog, marfă de brutărie. Plătește bine, domnul
Vanghelis, e om darnic, cu suflet. Și la urma urmei, ce mare lucru
este să te plimbi cu sania? Iar la vară cu dubița pe arcuri? Un fel
de distracție care aduce bani…
— Ei, ce zici? m-a întrebat, într-un sfârșit, tata, punându-și iar
palma grea pe umărul meu. Uite, decât să stai seara cu nasu-n
cărțile astea, după ce-ți faci lecțiile, te duci fetițo și aduci și tu un
ban în casă. Într-o oră, două ai și făcut treaba, apoi duci sania,
calul, dai socotelile la stăpân și vii acasă. Simplu, nu?
Eram de-a dreptul năucă! Parcă mă lovise cu ceva în moalele
capului… Nu, la orice mă așteptasem, dar la treaba asta nu. De
unde până unde i se mai năzărise să mă trimită să fac munca asta?
În viața mea nu mânasem un cal, nici nu-l atinsesem măcar cu
palma, dar să-l lovesc cu biciul și să-l strunesc pe străzile orașului!
Și încă la o sanie care-i o jucărie în urma lui…
— Ei? m-a trezit tata din gândurile mele. Ce zici? Aud?
— Bine, dar asta-i o treabă de băiat… am spus eu cu jumătate de
glas. Nu știu să umblu cu calul…
— De unde mă-ta să iau băiat? a răcnit el și-n clipa aceea l-a înecat
tusea, înăbușindu-se, cu fața roșie ca para focului. De unde, fă? Să-
l trimit pe ăsta micu? Pe el vrei să-l trimit la muncă? Toți fac câte
ceva în casa asta, numai tu plimbi terfeloagele astea de cărți de colo
până acolo! Ce, vrei s-ajungi ministru? Sau regină? Ce vrei s-
ajungi? Cu palmele astea, fă, se câștigă banu, să știi și tu de la
mine, nu cu hârțoagele astea ale tale! Astea-s bune pentru copii de
domni, de boieri, nu pentru tine… Mâine începi treaba! Ai înțeles?
Te duci la domnul Vanghelis, am și vorbit cu el și începi serviciul.
Avem datorie la el, omu ne ajută, mai taie din datoriile alea din
catastif și, încet-încet scăpăm de belea. Ce, vrei să-mi vină cu
priceptoru la poartă? Asta vrei tu? Sau să-mi taie din leafă, la
carieră ca la alții? Așa că mâine când vii de la școală după masă te
duci la grecotei. Ne-am înțeles?
Tăceam cu capul ascuns între umeri, suspinam, lacrimi începuseră
a-mi șiroi pe obraz, mă îneca plânsul, dar căutam să-i opresc
năvala, doamne, ce blestem pe capul meu, ce blestem! Bine,
acuma-i vacanță, dar după ce trec zilele astea, când voi avea eu
timp să-mi fac lecțiile? Și cum să mă înțeleg cu calul acela când, de
când mă știu mi-a fost frică de cai, de vite, de berbeci încât, atunci
când îi vedeam trecând pe stradă, mă băgăm repede pe după un
gard până ce se mistuiau cirezile alea în norii de praf…
— Fă, tu n-auzi? m-a zgâlțâit tata de umăr, gata să mă doboare de
pe scaun. Ești surdă?
— Ce să aud?
— Mâine te duci la domnul Vanghelis!
— Nu! am răspuns eu hotărâtă, cu un curaj care nu știu de unde
pusese atunci stăpânire pe mine.
— Ce „nu”?
— Nu mă duc!
— Nu te duci? s-a ridicat el amenințător de pe scaun, îmi spui mie
că nu?
— Nu!
În clipa aceea, am simțit usturimea palmei lui pe obraz și-apoi
pumnii grei zdrobindu-mi grumazul. M-am prăbușit pe pământul
odăii, agățându-mă în cădere de mușamaua mesei și toate cărțile și
caietele au venit vraiște peste mine. Le-a călcat în picioare fără milă,
făcându-le ferfeniță m-a lovit de câteva ori cu bocancul în spate,
după care m-a prins de păr și a început să mă zgâlțâie cu putere,
izbindu-mi capul de marginea patului o dată, de două ori, de trei
ori, încât am simțit deodată că mă prăbușesc într-o prăpastie
neagră și adâncă. Traian s-a trezit și a început să țipe, agitându-și
mânuțele în aer, aruncând cât colo cu picioarele cojocelul cu care
fusese învelit.
— Te-ncontrezi cu mine, nu? mugea tata, continuând să mă
lovească, cu ochii sticloși ieșiți din orbite de furie. Cu mine, tat-tu
care muncește să-ți dea să mănânci pe de-a pomana! Cu mine, fă?
Prăpastia aceea neagră era tot mai adâncă și mai înfricoșătoare, iar
eu continuam să mă prăvălesc vertiginos către afundul ei, până ce
am simțit o liniște mângâietoare în juru-mi, ecouri metalice,
prelungi îmi răsunau în urechi, glasuri multe se învălmășeau
deasupră-mi, amețindu-mă într-o beție de somn…
Leșinasem…
 3

Stau acum înlăcrimată și îndurerată și înșirui pe hârtie aceste

rânduri, într-o odaie pustie, departe de toate întâmplările ce parcă
s-au petrecut aievea, întâmplări ce sunt însăși viața mea, privesc
uneori la viscolul de afară ce mi-a acoperit geamul de zăpadă și mă
gândesc la iernile ce mi-au speriat anii copilăriei atunci, de mult,
ierni aducătoare de bucurie pentru băieții și fetițele ce plecau la
săniuș sau la patinaj pe lacul înghețat din parcul orașului, dar care
pentru mine erau adevărate coșmare, înfricoșându-mă, umplându-
mi inima de amărăciune și întristare…
Domnul Take Vanghelis, cel mai înstărit om al cartierului și unul
dintre cel cinci ai orașului, de neam grec, dar trăit multă vreme pe
alte meleaguri, își începuse cariera negustorească mai întâi cu o
tarabă în piață, la care vindea țăranilor și necăjiților de prin
mahalale oglinjoare, piepteni de sticlă colorată, șireturi, agrafe,
pistoale de tablă cu dopuri de plută, iconițe, candele din tinichea,
papuci din mușama cu ciucuri de mătase și câte altele, carieră care
se vede treaba că-i adusese în câțiva ani un însemnat câștig, la care
se adăugase averea unui medic ramolit, câștigată într-o noapte la
cărți, dându-i astfel posibilitatea să deschidă deodată șase prăvălii,
toate în aceeași clădire, ridicată de el din temelii, în colțul străzii
Alion cu Dâmbovicioara. Trei uși se aflau pe-o stradă, trei pe alta,
încadrate de geamuri înalte, luminoase, zăbrelite în grilaje de fier,
iar în colț sus pe fronton, unde se afla intrarea principală în marele
lui magazin, o firmă de tablă, frumos colorată, pe care erau desenați
trei călăreți, cu caii de dârlogi și în mână cu câte o halbă de bere,
indica numele restaurantului „La trei roșiori”, celelalte prăvălii,
fiind de fapt anexele acestuia și nimic mai mult. În orice caz,
oamenii cartierului și chiar cei de prin alte părți ale orașului, găseau
aci cuie, lacăte, suluri de sârmă împletită, șine de fier, lopeți, arcuri
pentru trăsuri, vopsele, var, ciment, găseau la băcănie sardele,
măsline, făină, orez și zahăr, fidea, ulei, macaroane, ca să nu mai
amintim prăvălia cu tricotaje, pânzeturi, stofe sau cea de
încălțăminte de tot felul de la ghete cu elastic, la papuci și pantofi
pentru mirese. Sifoneria, brutăria, depozitul de gheață și cel de fân,
completau ostentativ averea comercială a acestui negustor care-și
construise înapoia prăvăliilor, într-o curte largă, în mijlocul unei
mici plantații de brazi și ulmi, o vilă din lemn negru afumat, cu
acoperiș de ardezie, cu obloane vopsite în alb și trepte din lemn de
stejar, în jurul căreia se desfăta o grădină, tăiată de alei acoperite
cu pietriș colorat.
Domnul Take Vanghelis era un om scund și gras, chiar enorm de
gras, cu o față mare și nas coroiat, purtând pe capul veșnic ras o
tichie din catifea neagră, cum negre-i erau lavaliera și jacheta din
postav cu nasturi lucitori, ce aproape că plesnea pe trupu-i
voluminos. Mergea legănat ca un rățoi, cu pantalonii scurți și largi
ca niște burlane încât i se vedeau ciorapii mereu căzuți peste
ghetele cu bombeuri înalte, strașnic lustruite. Ochii săi negri,
bulbucați, cu pungi vineții sub ei, priveau întotdeauna blând,
îndatoritor, iar sprâncenele-i stufoase, alburii, de deasupra lor se
înălțau deseori a mirare, când vreun client mai pricăjit îi trecea
pragul prăvăliei, fără prea mulți bani, dar doritor să cumpere ceva.
— Țe, țe este draga prieten, țe este? îl prindea pe acela familiar de
braț, împotrivindu-se să-l lase să plece. Țe dorește? O ținzeaca de
rachiu, o măslină, se găsește, cum să nu se găsește. N-ai bani? țe
daca n-ai bani? Nimeni nu moare de banii dumitale. Ai se dai când
da Dumnezeu! Costica! se întorcea el dolofan, greoi, către unul din
vânzătorii de la tejgheaua acoperită cu tablă zincată și pe care se
lăfăiau zeci de pahare și sticle cu băuturi. Da-i, te rog, la dumnealui
o ținzeaca de rachiu. Da-i și țe mai dorește inima la el. Și trece la
cont…
Era singur Vanghelis. Nevasta li murise cu patru ani în urmă, de
inimă, într-o vară, când supraveghea lucrul unor țigani în spatele
vilei, tocmiți să frământe pământul, pentru câteva mii de cărămizi,
ca să ridice niște grajduri. Atât strigase la ei, – în loc să muncească,
dăduseră năvală în vie –, încât deodată căzuse jos, lângă șezlongul
din care abia se ridicase și acolo rămăsese, fără să mai scoată un
cuvânt. Singurul băiat al negustorului, pe nume Nikos, înalt,
brunet, în vârstă cam de patruzeci și cinci de ani, era marinar,
căpitan de cursă lungă, angajatul unei companii engleze de
transport maritim și făcea drumuri pe apă în toată lumea, poposind
acasă foarte rar și numai pentru scurtă vreme. Era un ins frumos,
impunător, bine legat și-și purta cu o anume semeție prin oraș,
uniforma bleumarin și șapca albă, cu însemnele companiei engleze
de navigație; toată lumea, dar mai ales femeile se uitau lung și
admirativ după el. Nikos, însă, afișa un aer distant, grav, chiar
superior, se plimba de unul singur, cu mâinile la spate și nu băga
în seama pe nimeni. Lăsa în urma lui o undă de parfum de cea mai
bună calitate, ca și aroma de smochină coaptă a tutunului din pipa
ce-o ținea între dinți cu o distincție rar întâlnită.
După bătaia pe care am luat-o de la tata, m-am trezit a doua zi
dimineață cu obrazul vânăt și ochii încercănați, cu oasele zdrobite
și cu o moleșeală în tot trupul. Era acasă numai Victorița, acum cea
mai mare dintre noi, care își călca o fustă pe-o scândură așezată pe
spătarele a două scaune. Traian dormea dincolo, în odaia mamei
învelit în același cojocel murdar ce ținea loc de plăpumioară. Nu mi-
a zis nimic Victorița, m-a privit numai mirată îndelung, cu ochii
mari și și-a văzut mai departe de treabă, fără să mă întrebe ceva.
Fiecare dintre noi luam bătaie de la tata, din pricini mai mult sau
mai puțin justificate, așa încât eram obișnuite ca una dintre noi să
apară dimineața cu ochii umflați de plâns și urme de palme pe
obraji. M-am îmbrăcat și am plecat către liceu la cor, dar am ocolit
strada lui Mircea, de teamă să nu mă vadă cumva în halul acela.
Nici la amiază n-am trecut pe acolo, cu toate că un dor lăuntric mă
îndemna să-l văd numai de la distanță și să mă liniștesc că s-a
întors acasă. După-amiază mi-am mai făcut ceva lecții și, la ora
patru m-am dus la domnul Vanghelis, așa cum mă trimisese tata.
Ningea, începuse să se lase amurgul, iar pe stradă se aprindeau
unul câte unul becurile, împrăștiind în jur o lumină slabă,
bolnăvicioasă, în raza căreia se zbenguiau în înalt fulgii de zăpadă
ca niște fluturași albi într-o joacă nesfârșită.
Am urcat treptele de piatră ale prăvăliei, cu teamă, și m-am dus
drept la domnul Vanghelis, care stătea pe un scaun, lângă tejghea,
în apropierea sobei, cu tichia lui neagră pe cap și citea un ziar. De
cum m-am apropiat, m-a recunoscut, a lăsat ziarul și s-a ridicat în
picioare, privindu-mă blajin, cu ochii săi mari, apoși, luminați de
bunăvoință.
— O, țe bine, țe bine, draga domnișoara că ai venit! m-a prins el de
bărbie, după care m-a mângâiat pe creștetul capului, familiar și
binevoitor. Se nu spune că cumperi țeva! m-a amenințat el,
glumind, cu degetul arătător, scurt și gros, înălțat a admonestare.
Se nu spune…
— Nu, domnule Vanghelis, am venit că m-a trimis tata…
— Dionisos, bun băiat Dionisos, a urmat el vesel. Țe spune, fațem
treaba, înțelegerea, eu plătesc bine, scădem din datorii… Cum
cheamă pe tine?
— Talida…
— Cum? a lungit urechea Vanghelis să audă mai bine. aplecându-
se lângă umărul meu.
— Talida…
— Bre, este grecoaică! s-a înveselit pe dată negustorul. Asta
place…Ei, ei, afurisit Dionisos, eu am spus că el grec, dar n-a vrut
înțelege… Uite, tu Talida… Da, da Talida… Frumosa domnișora,
frumos nume ține la tine. Ai frumos ochi, așa ceva culoare cum este
apa la Egee, la noi la Salonic…
— Nu sunt grecoaică, domnule Vanghelis, am protestat eu, puțin
contrariată. Sunt româncă…
— Țe spune, țe spune? m-a prins el de mână. Lasă eu știe, Talida
este țeva grecoaica, țeva… așa… nu de tot, dar țeva așa… Ai, ai
păcătos, Dionisos…
A plecat prin prăvălie, făcându-mi semn să-l urmez, am trecut
printre cele două tejghele, apoi pe sub un raft cu sticle, am intrat
pe un culoar întunecos și rece, mărginit de-un rând de geamuri cu
perdele cam murdare și pe-o ușă dosnică m-am pomenit într-o
curte largă, în mijlocul căreia, sus, într-un stâlp lumina slab un
beculeț făcând ca jos, zăpada să scânteieze diamantin. Departe,
între brazii înalți se deslușeau ferestrele luminate ale vilei, clădire
cochetă, dar singuratică, sub fulguirea deasă a serii.
Ne-am oprit în fața unor șoproane scunde acoperite cu țiglă. Troiene
de zăpadă se rezemau de scândurile putrede ale pereților prinși în
stinghii groase de lemn, grosolan cioplite. De dincolo de pereți
venea nechezat de cai și tropot de copite. Și un miros de bălegar și
de fân mucegăit…
— Dumitra! Bre, Dumitra? Unde este, bre?
Îndată, de după o baracă în care se vedeau diferite unelte de
gospodărie, s-a ivit un moșneag, scund și gârbov, cu un șorț din
piele, cam scorojit pe dinainte. Ținea în mână un felinar, pe care-l
ridicase în dreptul frunții să vadă cine și de unde venea chemarea…
— Ei, Dumitra! a zis Vanghelis zărindu-l. Unde umblă bre?
— Au venit cinci care cu gheață, păcatele mele, s-a scuzat bătrânul,
rămânând smerit în fața negustorului. Am deschis poarta ailaltă.
Acuma le descarcă oamenii…
— Bre, scoate sania și Țuca, a poruncit Vanghelis și cu capul i-a
făcut un semn bătrânului către una din ușile grajdului. Țuca, știi,
iapa, m-a lămurit el, ai, ai, țe cuminte și blând țe cuminte, și așa
trage sania. Cumperat de la țircus iapa dresat, merge singur.
Peste câteva minute aveam în fața mea o sanie lucrată cam din
topor pe a cărei tăblie, spre spate, era prinsă o ladă mare, cu capac,
iar în față se înălțau câteva etajere cu zeci de sifoane, înghesuite
unele peste altele. Între hulube, o iapă slabă, jigărită, cu părul
roșcat, năpârlit, căreia îi numărai coastele, stătea adormită, cu
botul în pământ, nepăsătoare la tot ce era în juru-i.
— Bre, fetița, asta toata treaba, mi s-a adresat Vanghelis arătându-
mi sania și iapa. Simpla, se știe la tine, simpla bre n-are bătaie de
cap. Totul așa ușor… Aici lada cu pâine, aici sifoane pline. Pui
deasupra patura se nu îngheață apa gazos. Înțeles?
— Da, domnule Vanghelis…
— Primește lista cu strada și numerul, și clientu cutare, și cutare,
și cutare, a urmat el tot ridicându-și pantalonii pe pântecu-i
voluminos, dai la fiecare cum scria la lista. Dai pâinea, dai sifon
plin, iei sifon gol. Când gata golește, vii înapoi, iei alta pâine, alta
sifon, alta strada, alta clientu. Greu? Nu-i greu! Țeva plimbarea…
Cal blând, cuminte, de la țircus, am spus, merge singur. Așa, Țuca,
draga?
Mărinimos, s-a dus, i-a dat iepei un pumn de grăunțe, i-a potrivit
hamurile de sfoară putredă, a tras-o de urechi, a mângâiat-o pe
bot, după care s-a întors iarăși către mine.
— Ai, ai, țe cuminte calu… Țe cuminte… Așa blând…
— Când trebuie să încep serviciul, domnule Vanghelis? am
întrebat, jucând pe loc să-mi încălzesc picioarele.
— Mâine. La ceasul trei, când afară lumina și scoate cuptoru pâine
calda. Se știi, m-a făcut atentă negustorul, Dumitra aduce cai,
Dumitra pune ham, tu fetița numai merge plimbarea, diii Țuca, diii
Țuca, atâta îndeamna la el…
A doua zi, după ce am venit de la școală, mi-am uscat puțin ghetele
la gura sobei, am trecut un fular trențăros de-al tatei în jurul
gâtului, mi-am tras căciula mai adânc peste urechi să nu-mi
înghețe și, așa înfofolită, m-am dus la domnul Vanghelis să încep
treaba. N-am mai intrat prin prăvălie, ci direct pe una din porțile
mari dinapoia casei. Un miros de pâine caldă, abia scoasă din
cuptor m-a întâmpinat de cum am pășit în curtea largă,
îndreptându-mă către grajduri. Sania era pregătită. Iapa, parcă mai
rebegită ca-n seara din ajun, tremura între hulube, cu picioarele
subțiri înfipte în zăpadă. De cum m-a văzut, bătrânul vizitiu
Dumitru a și venit înaintea mea. Duhnea a rachiu, tare, respingător
de tare, dar se străduia pe cât putea să nu arate turmentat,
dimpotrivă, că e vioi și stăpân pe mișcările sale. A pus o pătură pe
spinarea calului, mi-a dat în mână o biciușcă, făcută dintr-o nuia
afumată, cu un ciot de sfoară legată la un capăt. A venit de îndată
și domnul Vanghelis care mi-a numărat pâinea, bucată cu bucată,
sifoanele, după care mi-a dat un caiet, cu un creion prins cu ață de
una din coperți. Calm, cu răbdare, mi-a arătat apoi cum sunt scrise
străzile, adresele și numele clienților. De la niciunul din acești
clienți nu aveam să primesc bani. Socotelile cu ei le încheia domnul
Vanghelis la sfârșitul lunii, când fiecare venea la prăvălie și lichida
contul. Eu trebuia numai să mă port cuviincios, să duc pâinea și
sifoanele până-n pragul casei, să trec tot ce-am dat în caiet, să nu
zăbovesc mult pe străzi și să iau aminte ca nu cumva să mi se fure
ceva din sanie. Dacă se înnopta, să aprind felinarul prins la una
din loitrele saniei.
N-am întrebat cu cât mi se răsplătește munca asta, nici domnul
Vanghelis nu mi-a spus nimic. Desigur, se înțelesese într-un fel cu
tata și nu avea rost să-i cer explicații pentru acest lucru. Ceea ce
știam însă, era faptul sperat, că prin noua mea îndeletnicire aveam
să aduc un pic de liniște în casă, să nu mai fiu acuzată că nu fac
nimic, decât „plimb cărțile”, în timp ce toți ceilalți muncesc de
dimineață până seara…
Și astfel, urcată pe loitra saniei, cu hățurile de cânepă în mână, prin
desimea fulgilor, îndemnând mârțoaga rebegită de frig să-și miște
mai repede picioarele, a început pentru mine un șir întreg de
necazuri ce aveau să-mi întristeze zilele copilăriei. Dar primul și cel
care m-a îndurerat cel mai mult și pe care n-am să-l uit toată viața,
s-a întâmplat chiar în după-amiaza aceea, în întâia mea zi de
cărăușie. Întâmplarea a săpat adânc în inima mea suferință,
dezamăgire, întristare și-am plâns cum cred că n-am plâns
niciodată până atunci!
Mergeam de-un ceas și ceva cu sania, treceam pe străzile ce le
vedeam scrise în caiet, opream la porți, mă dădeam jos și strigam
către curțile oamenilor, ieșea careva, dădeam pâinea, întrebam de
sifoane, totul mergea bine și lumea se mira („ehei, s-a ținut grecul
de cuvânt, asta da negustorie!”), mai căpătăm și câte un ban de la
casele mari, fapt ce mă bucura și-mi dădea speranțe că nu-mi voi
petrece timpul fără folos. Ba, în sinea mea, chiar începusem să-l
iert pe tata, dându-i dreptate: muncind, chiar și-n felul acesta,
două-trei ore pe zi după venirea de la școală, puteam agonisi și eu
ceva pentru o rochiță sau o pereche de pantofi, s-o am de Paști la
primăvară. Și așa, încet-încet am intrat și pe strada lui Mircea și
privind în caiet am văzut scris și numele tatălui său. Cu emoție
stăpânită de rușine, am oprit sania în dreptul porților mari, înalte
din grilaj de fier. Încă nu se înserase. M-am dat jos, am prins
hățurile de loitră și am privit în sus către cele patru geamuri,
acoperite pe jumătate cu jaluzele. „O fi venit de la vânătoare?” m-
am întrebat, simțind cum inima îmi bate în piept cu putere. De
dimineață când am trecut la școală nu-l văzusem. De fapt, nici n-
aș fi voit să dau ochii cu el. Încă mai aveam vânătăi pe obraz de la
palmele tatei…
Iapa a început să scuture salba zurgălăilor de la gât. M-am dus și,
stăpânită de aceeași emoție ce mă cuprinsese de cum dădusem
colțul străzii, am apăsat lung butonul alb al soneriei de sub placa
de alamă pe care scria „Ștefan Dragomirescu, avocat”. Îndată am
auzit ușa de la verandă deschizându-se. Apoi pași târșiți pe
cimentul aleii, abia măturată, ce veneau către poartă. Iar după
câteva clipe a apărut în rama porții o bătrână, mărunțică și
gârbovită, cu un șorț alb pe dinainte-i.
— Ce dorești mătăluță, fetițo? m-a întrebat ea cu glas blând,
cercetându-mă din cap până-n picioare.
I-am spus de ce am venit și femeia a prins să se bucure.
— A, brava! a exclamat ea prinsă de voie bună. Iaca să-i dea
Dumnezău sănătate lu’ domnu’ Vanghelis. Vasăzică, de azi ne vin
sifoanele și pâinea acasă. Asta e bine. Foarte bine. Are să fie
mulțumit și domnu’ avocat.
Ascultându-i vorba, m-am dus și am luat din sanie două pâini,
mari, albe, i le-am pus în brațe, după care am înșirat și patru
sifoane lângă pragul porții, în zăpadă. Am dat să plec, dar parcă
ceva mă reținea locului, ezitând.
— Mai e ceva, puișorule? m-a întrebat blând femeia.
— Domnul Mircea este acasă?
— Da, este. Vrei să-l chem pe domnișoru’?
— Nu, nu! am refuzat eu bâlbâindu-mă. Am vrut numai să știu…
— Este acasă, drăguță. Este… Numai ce a venit cu domnu’ avocat
de la țară…
— Bine, vă mulțumesc!
„Deci este acasă, mi-am zis, într-un fel împăcată cu mine însămi.
Am să-l văd mâine dimineață. Până atunci o să-mi treacă, sper și
vânătaia de sub ochi.” Cu aceste gânduri, liniștitoare, m-am întors
la sanie, în stradă. Ninsoarea parcă se pusese și mai tare. Am luat
pătura de pe sifoane și am aruncat-o peste grumazul costeliv al
iepei. Săraca de ea, îi tremurau coastele, iar în coamă îi înghețaseră
ciorchini de zăpadă. Am dat să mă urc, dar am observat cu uimire
că se desfăcuse un ștreang de la șișlete. Îl lovise iapa cu piciorul și
acum bucata de cânepă atârna pe jos, între tălpicele saniei. Nu
știam ce să fac… În viața mea nu mă apropiasem de un cal și acum
să umblu printre picioarele acestuia, după sfoara de cânepă? Dacă
mă lovește cu copita? Vanghelis îmi spusese ceva de blândețea
animalului, de cumințenia lui, dar mai știi… Îmi era totuși teamă.
Dar nici nu puteam să rămân acolo, în stradă, sub ninsoare și încă
în fața casei lui Mircea! Norocul meu că nu mă văzuse, aducându-
i pâinea și sifoanele, nu știu, dacă-i întâlneam cumva ochii: cred că
aș fi intrat în pământ de rușine, nu alta! Și așa avusesem complexe
din pricina paltonului meu prea lung și ponosit ca și a ghetelor de
căpătat; acum aș fi apărut în fața lui într-o lumină și mai sumbră.
Ce-ar fi zis, oare? Care ar fi fost reacția lui? Și ce-ar fi urmat? Și tot
chibzuind astfel, nevoită de împrejurări, m-a cuprins pe dată un
curaj fără seamăn, m-am aplecat cât mai ferit și cu codiriștea
biciului, tot privind picioarele dinapoi ale iepei, am bâjbâit prin
zăpadă și am tras ștreangul de cânepă cât mai în afară, încât am
putut să-l prind cu mâna. Ușurată ca de-un blestem, l-am legat
înapoi de șișlete așa cum m-am priceput și am dat să mă urc în
sanie. Îmi înghețaseră mâinile, suflam tare în palme să le încălzesc.
— Cine a întrebat de mine? am auzit un glas, venind de sus de la
ferestre. Dumneata?
Am înălțat privirea. Era chiar Mircea, în haina lui de casă, cafenie,
cu revere matlasate.
— A, tu? s-a mirat el, puțin stânjenit și abia i-am zărit chipul prin
cernerea fulgilor de nea. Ce faci?
— Bine… am răspuns cu glasul pierit, copleșită de rușine că țineam
în mână hățurile mârțoagei, dar și înciudată că nu plecasem cu un
minut mai devreme din fața porții. Când ai venit?
— La amiază…
Îl priveam în tăcere, nu știam ce să mai spun, eram fâstâcită de-a
binelea, cineva aprinsese lumina în camera lui, se vedea lustra de
cristal scânteind după perdele de mătase, aș fi vrut în clipa aceea
să plec, să mă amestec cu fulgii de zăpadă în. noaptea care se lăsa,
să pier într-un fel, să nu mai fiu văzută. Strada era tot mai troienită,
calul tremura sub pătura trențăroasă, când și când clinchetul
clopoțeilor îmi amintea că sunt acolo da, eram acolo, doamne și n-
aș fi vrut să fiu, nu, nu, nu…
— Și ce-i cu sania aceea? a întrebat el, aplecându-se tot mai mult
peste pervazul ferestrei. Nu cumva tu ai adus pâinea și sifoanele?
— Da, eu…
— Ești comisioneră?
— Nu știu ce este asta…
— Dar văd că ai un bidiviu tare nărăvaș, doarme-n ham! a râs el,
îndreptându-și ca un gest reflex ciuful de păr blond ce-i cădea
mereu pe frunte. Vezi să nu-ți răstoarne caleașca de aur!
— Am să am grijă! am răspuns moale, fără să gust gluma lui amară.
E un animal liniștit…
— Nu știam că ești birjeriță, a urmat el stând tot aplecat peste
pervazul ferestrei. Te-ai retras de la școală?
— Nu, nu m-am retras. Treaba asta – și am arătat cu capul către
sanie – o fac numai după amiezele. Avem familie grea și…
— Bine. Spor la treabă!
Fereastra s-a închis, perdeaua a căzut moaie peste geamurile
luminate și eu am rămas o clipă ca electrizată, cu ochii ațintiți într-
acolo, sus, unde imaginea lui părea a se contura încă deasupra
pervazului. Am stat astfel preț de câteva minute, tăcută, fără să mă
mișc, ca și când n-aș fi vrut să tulbur chipul acela, chipul lui ce mi
se desena limpede ca-n oglinda unei ape. Fulgii tot mai deși și tot
mai jucăuși îmi mângâiau rece obrajii înfierbântați, fruntea, le
simțeam umezeala pe buze, umezeala aceea aș fi vrut să fie sărutul
lui, dar, vai, el era departe, tot mai departe de mine și privindu-i
chipul care se stingea în amurgul acela de iarnă, o durere îmi apăsa
inima și-mi tăia tot mai mult răsuflarea. „Oare cum să iau gluma
lui? m-am întrebat într-un târziu, neliniștită și cuprinsă de îndoieli.
Dar a fost chiar o glumă? Ce-și spune oare, în clipele acestea,
despre mine? Și de ce s-a retras repede de la geam? Era grăbit? Sau
poate ca să nu-l vadă, cumva unul de-ai casei că stă de vorbă c-o
fetișcană de mahala… Sau se răcea odaia… Sau l-a chemat tatăl
lui… Sau, totuși, el și-a dat seama că… Nu, nu! Mâine dimineață,
când am să-l întâlnesc ca de obicei în drum către școală, îi voi
desluși eu adevăratele gânduri”.
Întreaga noapte n-am închis ochii. Am stat cu privirea în
întunericul odăii, sub așternut, surorile mele se mișcau prin somn,
dincolo, în odaia mamei, Traian scâncea ușor, tata tușea sec până
se îneca, iar afară ningea, ningea mereu, zăpada se lipise de
geamurile înghețate, încercam să dorm, dar somnul mă ocolea,
simțeam pleoapele grele, ca de plumb și oricât m-am străduit, n-am
putut pune geană pe geană. Obosită, sfârșită, dimineața m-am
sculat mai devreme ca de obicei, m-am îmbrăcat, m-am uitat în
oglindă. Eram trasă la față ca după o boală grea, iar pe obraz mai
aveam încă urma vineție de la palma tatei. El poate mai dormea sau
chiar plecase, nu știu, dar nu vroiam să mă vadă, m-ar fi întrebat
ce e cu mine, n-aș fi știut ce să-i răspund.
Văzându-mă cu mâna pe clanța ușii, Anișoara a început să dea zor
cu îmbrăcatul, trebuia să fie cu noaptea-n cap la atelierul de
croitorie, să facă focul, să măture, să dea zăpada din dreptul
vitrinelor.
— Stai că merg și eu! a încercat să mă oprească ea. Uite acuși îs
gata…
N-am așteptat-o. Am ieșit în stradă și am pornit-o către școală.
Vroiam să fiu singură, eu cu gândurile mele, să trec pe sub
ferestrele lui, să-l aștept ca de obicei și tot ca de obicei să mă
conducă până spre centru sau chiar până la colțul liceului. Nu mai
ningea, dar se lăsase frig și beteala scânteietoare a chiciurii
spânzura pe ramurile înghețate ale pomilor, dantelând abundent
gardurile, sârmele electrice de deasupra străzii… Cartierul se arăta
tăcut, stăpânit încă de noaptea abia trecută, cu rari trecători ce
înotau prin nămeți, croindu-și drum pe sub streșinile caselor.
Curând am intrat pe strada lui Mircea. De departe i-am zărit casa
înaltă și, mergând către ea, călcând zăpada, nu mi-am dezlipit
privirea de la geamurile cu jaluzelele pe jumătate lăsate. Și cu cât
mă apropiam, cu atât inima îmi bătea tot mai tare, în așteptarea
revederii lui. Dar am trecut pe sub ferestre și nici una nu s-a
deschis. Nici măcar vreo fluturare de perdea înapoia lor. Totul
părea pustiu, stăpânit încă de liniștea nopții abia sfârșite. M-am
dus mai departe către colț, încetinindu-mi mersul, am privit de
câteva ori înapoi, am stat locului și am așteptat, dar zadarnic.
Ferestrele se arătau tăcute ca și mai înainte. Am plecat atunci către
școală cu nădejdea că la amiază, când voi ieși de la repetițiile
corului, Mircea mă va aștepta la colțul liceului. Dar nici de data
asta nu l-am văzut. Și nici când m-am înapoiat, tot pe strada lui
privind numai către geamuri n-a fost chip să-l zăresc. Am ajuns
acasă mâhnită, copleșită de tristețe, nu știam ce-i cu mine, nu-mi
aflam o clipă liniștea, ceva greu îmi apăsa inima până la durere. „Ce
să fie cu el? mă întrebam căutând un răspuns cât mai plauzibil. A
plecat iar undeva? O fi bolnav? Sau… Nu, nici nu vreau să mă
gândesc că poate a renunțat. Și totuși…”
După-amiaza am plecat din nou cu sania să duc pâine și sifoane pe
la casele clienților domnului Vanghelis. M-am oprit și la poarta
avocatului Dragomirescu. Cu aceeași nădejde ce mă stăpânise de
dimineață am privit iar spre geamurile înalte. Erau tot tăcute, cu
strălucirea lor rece, ca de dimineață. Mi-a deschis bătrâna
menajeră, femeia mi-a zâmbit șters, convențional, luându-mi din
mână sifoanele, mi le-a adus pe cele goale, m-a ajutat să le pun în
sanie și am plecat fără s-o mai întreb nimic. Ce rost ar fi avut? Am
privit înapoi totuși, cu speranța că voi vedea o perdea mișcându-se,
bănuindu-l înapoia ei pe Mircea. Dar nici acest lucru nu s-a
întâmplat. Și nu avea să se mai întâmple niciodată!
Am înțeles atunci că totul fusese un vis frumos, nesperat de frumos
și atât. Că dragostea lui Mircea pentru mine, nu însemnase în inima
lui decât un simplu divertisment ce se spulberase neașteptat de
ușor ca fumul luat de prima adiere a vântului. Că mă hrănisem cu
speranțe, că trăisem cu iluzii, că-mi făurisem un ideal pe care nu
aveam să-l realizez niciodată. Era prea mare prăpastia ce ne
despărțea, din punct de vedere social, pentru ca vreo punte
aruncată peste ea, fie și a unei iubiri împărtășite, curate și sincere,
să ne apropie vreodată. N-am realizat atunci acest lucru, așa cum
îl gândesc azi, eram prea mică și prea neștiutoare pentru a înțelege
ceea ce societatea îmi impunea prin însăși structura ei, iar
răzvrătirea mea lăuntrică, zbuciumul și chinul meu sufletesc n-
aveau să ajute nimănui. Bineînțeles, nici mie…
În seara ajunului de Crăciun aveam să mă conving pentru
totdeauna că nu-mi era permis să mă mai uit vreodată către
ferestrele înalte unde, văzând chipul lui Mircea, zâmbetul lui,
chemarea ochilor lui, trăisem în inocența mea primele sentimente
de dragoste ce mă învăluiseră ușor și romantic în balsamul lor
amețitor.
Până aproape de înserat am umblat cu sania, să duc pâine și
sifoane. Apoi am alergat acasă, mi-am aranjat puțin părul, mi-am
periat paltonul, mi-am șters ghetele și m-am dus la școală. Clasele
erau luminate. Ne aștepta profesoara de muzică. Ne-am adunat toți
cei de la cor, ea a trecut și ne-a inspectat la fiecare îmbrăcămintea,
(„ești cam sărăcuț îmbrăcată, Runcu, ai să stai în rândul ai treilea,
nu se poate, fetițo să apari cu paltonul ăsta!”) și nu după mult timp
am plecat să ne prezentăm programul de colinde și cântece de
Crăciun pe la casele indicate de către direcțiunea liceului,
bineînțeles case al unor oameni înstăriți, notabilități ale orașului,
Târziu de tot am ajuns și la casa avocatului Dragomirescu. Am
intrat în curtea cu dale de piatră, de pe care fusese răzuită zăpada
înghețată și am urcat cu emoție greu stăpânită scările de marmură.
„Oare, cum va fi înăuntru? mă întrebam cu neliniște. Mircea o fi
acasă? Și dacă va fi și mă va vedea, ce va spune?”.
Bătrâna menajera ne-a poftit într-un salon larg, cu două oglinzi
laterale pe pereții tapetați în mătase, salon în care, sub lumina
bogată a unei lustre de cristal am văzut într-un colț un pian negru,
lăcuit, câteva fotolii, o masă stil, o canapea care, ca și fotoliile, era
tivită cu un șnur gros din mătase roșie. Femeia a așternut degrabă
peste covorul viu colorat câteva bucăți de pânză țărănească, să nu-
l murdărim de zăpadă și s-a retras discret înapoia unei uși înalte,
vopsite în alb, cu mâner greu din bronz. Nu după mult timp au
apărut toți ai casei, printre care l-am văzut și pe Mircea, în uniforma
lui bleumarin de liceu militar, proaspăt frizat, elegant, ținând-o de
mână pe-o elevă – o cunoșteam – din ultimul an al liceului nostru,
Claudia Iliescu, fata unui farmacist invitat în seara aceea cu familia
în casa distinsului avocat.

Am venit să colindăm.
Pe la case să urăm
leru-i, doamne, ler…

Cântam și plângeam ascunsă în rândul al treilea, așa cum îmi

poruncise profesoara, lacrimi îmi șiroiau pe obraji, plângea sărăcia
din mine, din sufletul meu amar, plângeau sentimentele mele
sincere, curate, ale unui copil ce îndrăznise să se agațe de iluzii,
sentimente zdrobite și de loc înțelese. Nonșalant Mircea era absent
la cântecul nostru, cred că prezența lui acolo, în seara aceea era
impusă numai de conveniența familiei pentru că nici nu ne lua în
seamă, fiind preocupat de Claudia căreia îi spunea ceva vesel la
ureche în timp ce-i strângea tandru brațul, căutând să și-o apropie.
Așa mă ținuse și pe mine în drum către liceu, dar timpul acela
trecuse, mi se părea rămas undeva departe, în urmă, foarte
departe, de parcă nici n-ar fi fost…
— Doamnă profesoară, rămâneți, vă rog cu noi la un pahar cu vin!
a spus la urmă avocatul, jovial, sărutându-i cu eleganță mâna, iar
copiii, prin curte să treacă la acareturile din spate, unde li se vor
da cele cuvenite. Mircea, te rog, arată-le tu drumul…
Am fost prima care am ieșit pe ușă, de acolo în stradă și am fugit
către casă. Zăpada scârțâia sub ghetele mele prea largi, lacrimile
îmi înghețaseră pe obraji, uneori mă poticneam în nămeți, dar
zoream la drum, fără să mă opresc și fără să privesc înapoi. La
unele case, prin geamurile sclipitoare se vedeau brazi încărcați de
globuri și lumânărele aprinse, în cartier se auzeau pocnete de bici,
strigătele unor cheflii, lătrat de câini, eu însă nu luam seama la
nimic, pentru mine și ai mei nu era sărbătoare, am ajuns și m-am
culcat de îndată, ascunzându-mi suspinele sub pătura putredă, să
nu mă vadă nimeni, să nu mă audă nimeni, să nu-mi știe nicicare
suferința ce-mi îneca sufletul.
Până spre sfârșitul iernii am plimbat sania domnului Vanghelis pe
străzile orașului, împărțind pâine și sifoane la numeroasa lui
clientelă, apoi m-am îmbolnăvit de-o gripă virotică ce m-a ținut la
pat aproape două săptămâni. Tușeam, mă durea capul, parcă toate
oasele îmi erau zdrobite, abia mă puteam ține pe picioare. Stăteam
în pat, cu ochii împăienjeniți și pleoapele lăsate, răsuflăm greu,
simțeam o apăsare în capul pieptului, nu mâncam decât ceai și
acela foarte puțin, încât nici nu știu cum de am trăit și am ieșit în
primăvară. Venea când și când o colegă din clasa mea, fata unui
cismar din cartier, îmi spunea ce-au mai învățat la școală, îmi
dădea temele, le scriam și eu cum puteam, cu caietele pe genunchi,
în pat, învățam lecțiile la toate materiile ca să fiu la zi, pentru că
aveam ambiția să termin anul școlar și să nu rămân în urma
celorlalte fete. Când și când, în clipele când nu-mi mai simțeam
fruntea grea, luam o foaie din caietul de desen și încercam să
conturez cu creionul obiectele de prin casă sau cele pe care le
vedeam pe geam afară. Aveam talent, mi-o spusese chiar profesorul
nostru, domnul Panaite, un om în vârstă, pictor recunoscut care
avusese, după cum aflasem, deschise câteva expoziții nu numai în
țară, ci și în străinătate. Omul îmi dădea curaj, căuta să mă inițieze
cât mai mult în tainele culorilor și chiar îmi promisese că vara, în
vacanțe mă va chema să lucrez cu el, să mă învețe meșteșugul
picturii, întrucât și-a dat seama de înclinațiile mele.
— Nu dau oricui speranțe, mi-a spus el într-o zi, privindu-mi schița
unui peisaj de toamnă, dar tu ai evident talent și e păcat dacă nu
ți-l cultivi. Iar eu am să fiu alături de tine, pentru că, dacă vei
ajunge cândva să te realizezi în acest domeniu, să știi că are să fie
și mândria mea…
Tata venea seara acasă, așa cum îl știam dintotdeauna, plin de
praful alb al carierei de piatră, mereu supărat și nemulțumit,
vorbea de unul singur până ce răbufnea înjurând și pleca să-și
înece necazurile cu o țuică, în colț, la domnul Vanghelis. Se întorcea
când afară era întuneric de-a binelea, cherchelit încât abia se ținea
pe picioare, lălăind câte un cântec pe care numai el îl înțelegea,
venea, se așeza cu greutate pe pat, lângă mine, mă privea lung și
tulbure cu ochii lui de gheață, încerca să zâmbească, dar se
încrunta iară, mă apuca de mână și-mi vorbea printre sughițuri.
— Cum te simți, fă? Să nu crapi, că nu am bani să te duc colo,
lângă soru-ta. E zăpadă mare afară…
Îmi venea să râd de cele ce-i măcinau gândul, mă abțineam însă:
poate că dacă își dădea seama se înfuria mai rău, îi știam obiceiul,
din certurile ce le avea cu celelalte surori, ori cu mama. Altădată,
cum să nu râd? Îmi arunca vorbe grele, nu mă scotea din mâță
afurisită și-mi dorea sfârșitul, iar acum nu vroia să mor, că-l băgăm
la cheltuială. Îl înțelegeam și nu-l băgăm în seamă, știam, avea și el
necazurile lui, muncea mult și primea puțini bani, iar în ultima
vreme l-am auzit că proprietarul intenționa să închidă cariera: nu
mai renta, era război, oamenilor nu le mai trebuia ciment, nici
piatră, nu se mai construia nimic, fiecare aștepta să se limpezească
lucrurile într-un fel. Și atunci, ce avea să facă? Unde avea să
muncească?
Într-o zi a venit la amiază acasă, mama încă nu plecase la lucru,
eu stăteam tot în pat, cu o cană de ceai în mână, cu Traian
alăturea, într-o copaie, pe care-l legănam să adoarmă.
— Ce-i cu tine, Dionisie? s-a mirat mama; de ani de zile îl știa că
vine tot pe înserat acasă.
— Gata, am terminat cu piatra! a zis el hotărât, tăind aerul cu
palma. Am dat-o dracu’!
— Păi… cum?
— Am mirosit că banditu’ de propitar vrea să vândă cariera, ăla
care-o ia n-are nevoie de toți muncitorii și decât să fiu gonit ca un
câine răpciugos, mai bine am plecat eu singur. Mi-am cerut
lichidarea…
— Și ce-o să ne facem acuma? i-a privit mama îngrozită de spaimă.
Unde ai să muncești?
— Am și aranjat, a liniștit-o tata, așezându-se la masă. Am fost la
nașu’ Cristescu, la atilerile cefereului și m-a și angajat…
— El? Păi are el puterea asta?
— Ei, el! Ăia mai marii, dar s-a dus el, cu propteaua…
— Și ce lucri acolo?
— Hamal. Car tablă cu spinarea. Cât m-o ține și spinarea asta. E
rău? Nu-i rău! Meserie sigură, pensie, pensie… Și nici nu mai înghit
prafu’ ăla… Se zice că după un an ne dă și permise pe calea ferată…
Avem și dispensar… Și economat…
Ascultându-l, mama s-a luminat tot mai mult la față. I se luase o
piatră grea de pe inimă. A pus repede masa, cu ochii tot pe ceas să
nu întârzie, a adus strachina cu ciorbă de fasole, a tăiat mămăliga
rece cu sfoara, în felioare drepte și egale, a adus și un ardei murat…
— Și cu leafa, Dionisie, cu leafa cum e? a întrebat ea, gata de
plecare. Ai vorbit?
— La început e cam tot atâta ca la carieră, dar am vorbit cu
meșterul și peste două trei luni mai capăt câteva sute de lei…
— Dar te-ai și dus acolo?
— Păi cum crezi? a zâmbit tata în timp ce mesteca ciorba de fasole
cu lingura, să se răcească. Am fost. De mâine încep lucrul. Mi-au
făcut și fișe de pontaj… Sunt ceferist, femeie, nu-s un oareșcare! a
lovit vesel cu lingura în tăblia mesei. Las’ c-o să ne descurcăm noi,
n-o să murim, mai rău de ăia care-s pe front…
— Să te-audă Dumnezeu, Dionisie, să fie cum spui tu. Ei, am
plecat, că drumu-i lung până la fabrică. Tu, fată, mi s-a adresat
mama, ai grijă de ăla micu, iar când vin ălelalte, să plece una după
cărbuni, alta după gaz, că nu mai e strop. Și Victorița să se apuce
să spele…
Gânditor, tata și-a văzut mai departe de mâncare. Stătea aplecat cu
umerii lui lați peste masă și mesteca rar, în tăcere, privind când și
când pe geam la amurgul ce începuse a albăstri zările.
 4

S-a făcut frig în odaie, îmi potrivesc mai bine paltonul pe umeri; așa
am stat toată noaptea la masă, singură, îndurerată, stăpânită de
gândurile mele negre și triste, așa cum mi-a fost copilăria și anii
adolescenței. Afară viscolul continua să șuiere bezmetic, zgâlțâind
giurgiuvelele, lovind geamurile înghețate cu rafale de zăpadă, e o
dimineață albă, foarte albă, un alb ce face ochii să lăcrimeze cu
intensitatea culorii lui. Prin vântoasa zăpezii răscolite se văd
lunecând niște umbre, sunt poate patrulele grănicerești pe schiuri
ce se întorc din zona de frontieră sau poate că pleacă în misiune,
nu știu, nu deslușesc chipurile ostașilor și chiar dacă le-aș desluși,
la ce mi-ar folosi acum, în clipele astea? Ei își văd de treburile lor
militare, azi ca și ieri ca și alaltăieri, ca întotdeauna, se duc în zona
de graniță, stau în pânde, se întorc și pleacă iar, viața de aici, de la
pichetul aflat în vârful muntelui se desfășoară după tipicul ei
obișnuit, de fapt de ce n-ar fi așa și ar fi altfel? Pentru că soția
comandantului este închisă în camera de oaspeți a pichetului până
se voi lămuri niște lucruri legate de fapta ei neașteptată? Dar, oare,
câți alții asemenea ei nu sunt reținuți de grăniceri la o frontieră sau
alta pentru a răspunde față de legile țării? Și atunci? Știu, băieții au
față de mine anumite sentimente, am fost confidenta multora dintre
ei, prietena lor apropiată; înțeleg că au resimțit puternic șocul
produs de gestul meu spontan, chipurile lor întunecate, grave,
spun mai mult decât vorbele și eu îmi dau seama de tot pentru că
le cunosc sufletele așa cum le-aș fi cunoscut din filele unei cărți sau
din propriile lor destăinuiri.
Aud pași în săliță, cineva își scutură zăpada de pe picioare, se
răsucește cheia în broască. Tresar… Mă întorc… Fruntașul Simon,
nimeni altul, țapinarul cei înalt, încotoșmănat într-o șubă lungă, cu
sprâncenele înspicate de zăpadă și umerii albiți de nea. În brațe cu
un vraf de lemne…
— V-ați speriat, no? Apăi eu sunt… vorbește moale, cu glas molcom
și blajin, ca al unui bătrân. M-o trimăs dom’ sărjent cu gătejele
astea…
Intră cu un fel de jenă, aplecându-se mult de șale să nu-și lovească
fruntea de grinda de sus a ușii. Se lasă într-un genunchi, pune jos
lemnele, își suflă în palmele înghețate și deschide binișor ușița de
tuci a sobei…
— Tulai! exclamă ei, o rămas numai’ o țâr de jar! No, mintenaș s-o
aprinde vâlvătaie… D-apăi, cum stați așa în răceală? se întoarce el
mirat către mine. Și nici n-ați pus capu’ pentru hodină, arată el spre
patul de fier din colțul odăii, al cărui așternut e nedesfăcut. Or
sunteți plânsă? Las, nu-i bai, lejea-i cu dumneavoastră, știu eu
bine, așa spun și ăilalți. Numa că trebe o țâr de cercetare, trebe
acturi, că făr’ de acturi nu se poate, știți doară, e vorba de-o viață
de om… Viața lui… Îl privesc și-l ascult în tăcere, da, e vorba de-o
viață de om… Viața lui… Dar putea tot atât de bine să fie viața
mea… Sau viața celuilalt…
— Trebă să vină ofițărul anchetator, își urmează Simon vorba, în
timp ce suflă în focul ce a început să pâlpâie. Numa că jos în vale,
îs troienele cât omu și greu o ajunge pe tălpije până aicea, sus, la
noi. Că pichetu’ ăsta al nost, parcă-i în cer! Zău, parcă-i în cer…
Cică nu-i altu mai abitir ca el. De aici se vede nu numa zona
noastră, ci tătă țara…
Vorbește de unul singur, nu-l mai ascult, de altfel nici nu știu când
a ieșit pe ușă, gândurile îmi sunt învălmășite, negre, amestecate,
de-ar veni odată ofițerul anchetator să ies din așteptarea asta care
mă apasă cumplit de mult, mă sufocă și nu-mi dă liniște. Știu, vor
începe interogatoriile, aici, pe urmă în altă parte, întrebări,
răspunsuri, iar întrebări, altele pare-se, dar nuanța lor e aceeași,
declarații și iar declarații, „trebă acturi, că făr de acturi nu se poate,
știți doară…”, da, știu. dar nu sunt pregătită pentru asta, așa cum
n-am fost pregătită nici atunci, când a fost în joc viața tatălui meu…
Și am trecut și atunci, ca și acum, prin aceleași clipe grele, eram o
fetiță lipsită de experiența vieții, bine, alta-i răspunderea mea acum
față de societate, alta era cea de atunci, ființa mea e aceeași,
structura conștiinței mele aceeași, dar societatea de atunci îi
reprezenta pe cei avuți și avuții ne țineau în palmă viețile, precum
în zugrăvelile din vechime, ctitorii de biserici sfintele lor lăcașuri.
Victorița, cea mai mare dintre noi, după moartea Corneliei, fusese
o fată de-o rară frumusețe, cum nu cred că mai exista o a doua în
tot orașul. Nu prea înaltă, bine făcută, cu șolduri împlinite și trupul
zvelt, cu un păr negru, bogat, ochi albaștri și obrazul ușor măsliniu,
îmbrăcată cu gust din mica ei leafă de vânzătoare, trecea pe stradă
ca o rază de lumină, unduindu-și în mers trupul mlădiu, privind
lumea cam de sus și numai fugar, demnă și plină de importanță, ca
o regină. Se știa frumoasă de neegalat, unică în felul ei în tot orașul?
Sau firea ei închisă, retrasă îi poruncea în acest fel? Nu știu… Cert
este că femeile o priveau cu invidie, bărbații cu voluptate și ascunse
dorinți, cele de seama ei cu admirație și respect. Nu erau rare
cazurile când sâmbăta seara, la salonul din cartierul nostru, se
încingeau bătăi în timpul dansului, fiecare dintre cei ce se aflau
acolo dorind să-i fie partener numai câțiva pași de tango sau de
vals. Nu erau rare nici acele împrejurări când era acostată pe stradă
de unul sau de altul sau când i se trimiteau scrisori de dragoste,
cu promisiuni dintre cele mai ispititoare din partea unor suspuși ai
urbei, scrisori discrete, dar umilitoare în același timp, pe care ea le
rupea și nu le dădea nicio importanță.
În acea vreme, pe strada principală a orașului nostru, doi frați pe
nume Ecovescu au deschis o mare casă de modă feminină, într-un
magazin spațios, cu o vitrină largă din cristal și cu firmă luminoasă,
în diferite culori, pe care scria „Afrodita”. În afișele împărțite peste
tot anunțau clientela feminină că i se vor prezenta în curând cele
mai noi modele de rochii după moda pariziană sau londoneză,
mantouri, pălării, poșete, costume de baie, rochii de casă, pijamale
și câte și mai câte… Stofe și imprimeuri de cea mai bună calitate…
Un serviciu ireproșabil… Croială după ultimele jurnale străine… Și,
pentru ca reclama să fie desăvârșită, cei doi proprietari ai
magazinului au dat zvon în tot orașul că doresc să angajeze, prin
concurs, o prezentatoare de mode. Salariu destul de bun. Ore de
program acceptabile. Rochiile, mantourile și tot ce se expunea ca
model și le putea procura cu cincizeci la suta reducere…
Bineînțeles că Victorița a lăsat tejgheaua la care vindea ciorapi,
fulare și batiste și s-a prezentat la concurs. Iar dintre cele
optsprezece candidate, de departe a fost aleasă ca cea mai potrivită,
considerându-se că va avea un mare succes la public. Aprecierile
n-au fost lipsite de adevăr. După câteva zile, o fotografie mare a ei
a fost pusă în vitrina de cristal, iar dedesubt, câteva rânduri
anunțau evenimentul: „În curând, VICKY, zeița frumuseții, va
prezenta pentru dumneavoastră cele mai noi modele ale „Afroditei”.
Doriți să fiți o femeie elegantă? Îmbrăcați-vă ca VICKY! În orice
împrejurare, o distincție feminină ca VICKY! VICKY surâde fericită
pentru că s-a îmbrăcat la „Afrodita”. Ceea ce puteți face și
dumneavoastră…”
Victorița devenise, deci, Vicky! Nu-i displăcea acest lucru, dar pe
tata nu-l încânta de loc. De unde până unde, Vicky? Ce nume poate
fi ăsta? Nu-i trecut în niciun calendar, e boieresc, cum de se
amestecă alții în actele fetei? Dar dacă ei îi convine, treaba ei! Însă
pentru el tot Victorița rămâne. Așa i-a pus numele nașul Cristescu,
așa îi va spune. Dar nimeni nu lua în seamă părerea tatei. Pentru
că în casa noastră era acum sărbătoare… Victorița va avea bani,
mulți bani, căzuse norocul pe capul ei; dar în afară de asta, fusese
aleasă drept cea mai frumoasă fată din oraș. Și acest lucru ne
fericea pe toate celelalte, dar mai ales pe mama, care se simțea
mândră între lucrătoarele de la fabrica de pălării că are o asemenea
fată.
— Victoriță, mamă, mi s-a făcut mie un semn la nașterea ta, uite
că te-a pricopsit norocu’ ăsta…
— Pricopseala mea să fie a casei, mamă. Cât câștig, știi că aduc
aici…
— Bine, fata mea, așa e. Să te țină Dumnezeu cuminte…
Un nou afiș mare, colorat a fost lipit pe geamul vitrinei de la
„Afrodita”: „Începând de mâine, între orele 9-11 și 15-17, onorata
clientelă este invitată s-o admire pe VICKY!”. Și a doua zi o mare
mulțime de oameni, mai ales femei, se înghesuiau în fața vitrinei
noului magazin de mode. Sus, după geamul de cristal, într-un
decor ce înfățișa o grădină, pe malul unui lac desenat într-atât de
reușit încât părea că-i vălurește apa, a apărut Victorița într-o
frumoasă rochie din voal, cu pantofi albi și poșetă în aceeași
culoare. Parcă aștepta pe cineva… S-a oprit, a privit de-a lungul
închipuitei alei, s-a învârtit de câteva ori în loc, și-a privit ceasul de
mână și s-a așezat după aceea pe bancă răsfoind o revistă de mode.
A așteptat ce a așteptat, s-a ridicat și a privit iar în lungul
închipuitei alei, apoi peste lac, după care a prins să se plimbe cu
mersul ei elegant și sobru, ca o doamnă din lumea mare…
Animația din fața vitrinei era neobișnuită, comentariile nu mai
conteneau, se auzeau cuvinte de admirație dintre cele mai sincere,
elogii dintre cele mai strălucite…
— Vai, e superbă fetița asta! Uite ce corp are!
— Dar ce frumos e îmbrăcată! Și cât de bine o prinde culoarea asta!
— E distinsă, frumoasă, mai bine se făcea artistă…
A doua zi însă, s-a întâmplat un lucru ce avea să schimbe soarta
Victoriței și s-o ducă la pieire. Tot așa, dimineața, în vitrina de
cristal și în același decor, a apărut într-o rochie de ștrand, albă cu
picățele roșii, pe cap cu o pălărie tot albă, cu borul mare și eșarfă
din materialul rochiei, în picioare cu niște sandale cu talpă de lemn
și în mână cu un coșuleț din nuiele în care avea o carte. Și-a dat jos
ochelarii de soare, a privit în jur căutând parcă un loc pe malul
lacului, a pus coșulețul pe bancă, după care și-a scos încet rochia
și a rămas într-un frumos costum de baie, roșu, cu picățele albe…
Lume în fața magazinului de nu aveai loc să treci pe trotuar! Fiecare
se înghesuia, se înălța pe vârfuri să vadă mai bine, se îmbrânceau
și se apostrofau, lăsând la o parte orice gest de politețe și de bună-
cuviință. Vânzătorii de la celelalte prăvălii lăsaseră clientela și
alergaseră și ei să vadă ce nu mai văzuseră, sporind hărmălaia din
fața vitrinei. Funcționarii de la banca „Creditul român” de peste
drum închiseseră chiar birourile pentru o oră, pe motiv că a venit
coșarul să curețe sobele. Nu mai vorbesc de obișnuiții gură-cască ai
străzii care de-acum își făcuseră un obicei și ocupau primele
rânduri din fața vitrinei, ca la teatru, odată cu ridicarea rulourilor
și deschiderea magazinului, și peste toată hărmălaia aceea, un
difuzor prins deasupra ușii, ce răspândea muzică de dans, se oprea
când și când și glasul unuia dintre patroni anunța pentru toată
lumea: „Frumusețea unui trup de femeie sporește prin frumusețea
unui costum de plajă. „Afrodita”‘ vă oferă cele mai noi modele de
sezon. În ștrandurile pariziene, londoneze, în întreaga lume, veți
întâlni numai femei ca Vicky, pentru că toate poartă costumele ce
vi le oferă „Afrodita”!”
Deodată, în vacarmul acela, s-a auzit un zgomot puternic de
motoare. Parcă începuse a se cutremura pământul. Iar geamurile
vitrinelor prinseseră a zumzui continuu. Nu după mult timp, de-a
lungul străzii, lângă trotuar, s-a oprit o coloană de mașini germane
înalte, cu roți duble, pline de praf, din care au coborât să se
dezmorțească mulțime de nemți, în hainele lor de doc cenușiu, cu
pistoale automate agățate de umăr și cisme scurte, țintuite. Dintr-
o motocicletă cu ataș trasă în fața coloanei s-a dat jos un ofițer
scund și gras, cu o față roșcovană plină de coșuri, cu cascheta înaltă
dată pe ceafă, care, cum s-a văzut pe trotuar a tras de la spatele
pantalonilor, dintr-un buzunar, o sticlă plată, plină cu coniac și,
dând capul pe spate a băut-o dintr-o singură suflare, după care,
goală, a aruncat-o departe, în mijlocul străzii cu un gest de dispreț.
Și-a șters apoi fruntea cu o batistă, și-a scuturat hainele de praf și
întinzând brațele să se dezmorțească la fel ca ceilalți a dat o roată
cu privirea în jur să vadă cum se prezintă orașul. Deodată însă,
ochii săi bulbucați, verzi s-au mărit nefiresc de mult, gata să sară
din orbite. De ce se îngrămădea lumea aceea în fața vitrinei? Ce se
întâmpla acolo? Și de ce atâta gălăgie?
— Was is hier? a întrebat el pe un ins slab și înalt ca o prăjină, ce-
l văzuse alături.
Insul n-a priceput vorba neamțului și a înălțat din umeri fără să-i
dea vreun răspuns. Dar nici neamțul n-a mai insistat. Făcându-și
loc cu coatele, s-a zbătut ce s-a zbătut și a ajuns chiar în fața
vitrinei. Și, văzând-o pe Victorița, în costumul de plajă, întinsă pe
malul închipuitului lac, a scos un sunet gutural de admirație și și-
a dat cu un bobârnac ștrengăresc cascheta pe ceafa.
— Mein Gott, mein Gott… a îngăimat el, admirativ, wie schön ist sie!
Și fără să mai stea pe gânduri, a intrat în magazin și a început să
umble la geamul din spate ai vitrinei. Au venit de îndată vânzătorii,
patronii, s-a adunat și lumea care era acolo, neștiind ce vrea
neamțul să facă. Dar nimeni nu se înțelegea cu el. Necunoscând
careva limba germană, cei doi patroni au încercat prin gesturi să-l
întrebe ce dorește, dar el zgâlțâia mereu geamul din spate al vitrinei,
gata să-l spargă.
— Ce vrei, omule, ce vrei? a ridicat deodată glasul unul din frații
Ecovescu. Explică-ne, te ascultăm…
— Lasă-l, nu vezi că-i beat?
— Și dacă-i beat, să ne distrugă magazinul?
În sfârșit, au înțeles că vrea să stea de vorbă cu frumoasa
domnișoară din vitrină. Atunci, unul dintre patroni a deschis
fereastra și i-a făcut semn Victoriței să coboare pentru un minut în
magazin. Ea a ascultat, și-a pus degrabă rochia de ștrand peste
costumul de baie și peste câteva minute era în fața neamțului.
— Ce vrea, domnule Ecovescu? l-a întrebat ea pe patron.
— Dracu’ știe! a înălțat el din umeri. Să vedem…
Cam a dat cu ochii de Victorița, neamțul, întărâtat, s-a apropiat de
ea, a cuprins-o în brațe și a încercat s-o sărute pe gât, dar ea s-a
dat la o parte, scăpându-i, arătându-i chiar semn cu degetul la
obraz că nu-i frumos ceea ce vrea să facă. Precipitat, dar tot
insistent, neamțul, fără să renunțe, a tras dintr-un buzunar al
bluzei prăfuite un portofel doldora, a luat un pumn de bancnote,
mărci germane și le-a întins unuia dintre patroni. Refuzat, le-a
aruncat nervos pe tejghea și s-a întors din nou la Victorița pe care
a încercat s-o prindă de mână, dar ea s-a răsucit pe loc și a trecut
după tejghea să se apere. Înfierbântat și agresiv, neamțul, lezat, se
vede treaba, în bărbăția lui, s-a luat după ea, totodată umblând cu
mâna la tocul pistolului de la șold. A încercat din nou s-o prindă de
mână, dar în clipa aceea, îndârjită, Victorița a luat dintre vigurile
de stofă de pe tejghea o oglindă și a făcut-o țăndări în capul
neamțului. Acesta a dat un țipăt sfâșietor de durere, ca și cum l-ar
fi înjunghiat careva și s-a prăbușit pe podea, cu fața numai sânge.
Repede unul dintre patroni a tras oblonul în față. De îndată a venit
și poliția. Comisarul-ajutor Mișu Zamfirescu, un ins înalt, voinic, în
uniformă neagră cu eghileții albi pe piept, însoțit de un agent și doi
gardieni a început să facă cercetări despre cele întâmplate. Apoi au
luat-o pe Victorița într-o mașină și au dus-o la poliție. Iar neamțul
a fost trimis la spital. Așa încât, într-o jumătate de oră, lucrurile s-
au liniștit, magazinul s-a redeschis, iar lumea s-a împrăștiat.
Coloana de mașini a rămas însă tot în fața magazinului și a plecat
pe la amiază când s-a înapoiat ofițerul neamț cu capul înfășurat în
feșe albe și cu cascheta în mână…
Victorița a venit acasă veselă și bine dispusă de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic. Mișu Zamfirescu, comisarul ajutor a poftit-o în
biroul său, a servit-o cu o cafea, purtându-se cu ea mai mult decât
amabil, a pus-o să scrie o declarație din care să rezulte că a fost
atacată și s-a aflat în legitimă apărare, martori fiind vânzătorii și
patronii magazinului, după care, curtenitor, i-a cerut o întâlnire
pentru seara aceea, lucru pe care ea nu l-a refuzat. Așa că au fost
la un restaurant, au băut, au dansat, după care, cu aceeași
recunoscută amabilitate, a condus-o până acasă.
— Vai, fetelor, ne spunea ea a doua zi dimineața, știți ce șarmant e
comisarul? O bomboană de băiat! Și auziți voi, are și dreptul! Pe
cuvânt, are dreptul, așa ca avocații…
— Ce spui! se mira Mioara. Ei, și?
— Ce, „ei și”?
— Mai departe…
— Mai departe nimic. Rămâne să mă întâlnesc cu el. Zice că e
bolnav după mine, că mă vrea de nevastă, că mă ține numai în puf
și chestii din astea. Dar poți să-l crezi?
— De ce să nu-l crezi?
— Uite că nu-l cred și gata! s-a sumețit Victorița. Las’ că știu eu
cum sunt bărbații!
La vreo două săptămâni după povestea asta, într-o seară, vine tata
la mine și-mi spune că trebuie să mă duc până la nașul Cristescu,
în partea cealaltă a orașului, să-i duc un pachet. Niște cărți… Dar
să nu trec prin centrul orașului, ci numai pe străzile cutare și
cutare. Dacă mă pune dracu’ și o iau razna pe unde mă taie capul,
va fi vai și amar de mine…
— Bine, tată, fac cum spui matale…
— Ia seama să nu pierzi pachetul.
— Nu-l pierd.
— Dacă mai e cineva în casă, în afară de el, nu-l dai, ai înțeles?
— Da.
— Iar dacă vezi pe careva pe la colțul străzii lui sau că se ia după
tine, nu intri la nașu’, ci ții drumul tot înainte și vii acasă, ai înțeles,
fă?
— Am înțeles.
— Ți-e greu să faci treaba asta?
— Păi de ce să-mi fie greu? m-am mirat eu. Ce, numai odată m-am
dus eu la nașu’?
— Bine, știu că te-ai mai dus, dar acuma să fi cu ochii-n patru…
Afară turna cu găleata, potop mare, nu alta. Mi-am luat o haină
veche de-a tatei pe mine să nu mă ude ploaia, am pus pachetul sub
braț și am plecat, ocolind cu grijă bălțile din mahalaua noastră,
cufundată în întuneric. Mergeam și mă uitam mereu înapoi, să iau
aminte dacă e cineva pe urma mea. Nu era nimeni. În definitiv, de
ce să fie? Tatei, poate îi era teamă să nu se ia de mine vreun
derbedeu, vreun bețivan sau mai știu eu cine și s-o pățesc și eu, ca
Victorița cu neamțul acela. Dar străzile erau pustii și, prin bezna ce
învăluia orașul, din cauza camuflajului, aproape că nu zăreai la doi
pași înainte. După vreo jumătate de oră am ajuns, am bătut în
poartă, a ieșit chiar nașul…
— Ce-i cu tine? s-a mirat el și m-a tras după poartă, cât mai ferit.
— M-a trimis tata cu pachetul ăsta…
— Dar de ce n-a venit el?
— Nu știu…
— Bine, du-te acuma, mi-a deschis el poarta, cam cu fereală. Și ai
grijă, dacă te întreabă cineva ceva, spui că vii de la o colegă, în
niciun caz de la mine…
— Da, nașule. Sărut mâna…
Am făcut treaba asta de câteva ori, tot după lăsatul nopții, mergând
pe străzile ce mi le indica tata, fără să înțeleg de ce era nevoie să
mă tot ascund atâta de ochii lumii, când, la urma urmei, nu făceam
nimic rău, ducând niște cărți lui nașu-meu…
I-am spus gândul meu mamei. Și mama, puțin înfricoșată, m-a tras
într-un colț al odăii, tremurând toată ca prinsă de friguri…
— Ce-i, mamă, ce s-a întâmplat?
— De când te trimite nenorocitu’ ăsta de tat-tu la nașu’?
— De vreo trei săptămâni…
— Cu niște cărți, zice…
— Cu…
— M-a trimis și pe mine odată, a vorbit ea precipitat, tot pe șoptite,
cu glasul sugrumat de emoție. Am zis că au făcut o fabrică de bani
și în pachetul acela sunt numai hârtii de-o mie. Că sărăcia te-
mpinge la lucruri necurate…
— Și?
— Pe drum, n-am avut liniște și m-am uitat în pachet. Știi ce era?
Numai afișe, mici cât palma în care se vorbea de Antonescu că s-a
încârdășit cu nemții și au pornit războiul… Abia am deslușit unu’
la lumina unui geam ce da spre stradă. Și cum l-am deslușit, parcă
m-a apucat un tremurat, uite, ca și-acuma, de ziceai că stau cu
tălpile goale pe gheață. Îți dai tu seama în ce belea intră nenorocitu’
ăsta de tat-tu, dacă află poliția că s-a dat cu bolșevicii, cu rușii, ca
să-l dea jos pe mareșal? Și să ne tragă pe toți după el? Uf, doamne,
că grele zile mi-ai dat lângă bețivanu’ ăsta!
— Nu mă mai duc mamă, liniștește-te.
— Minte-l într-un fel și nu te mai du… Așa, fetița mea…
Într-o zi a venit la școală un agent de la poliție și a întrebat de mine.
Directoarea a intrat în clasă, mi-a spus să-mi adun cărțile și caietele
și să vin în cancelarie. Am ieșit pe culoar. Cel de la poliție mă
aștepta. Era un ins înalt, știrb, cu fața suptă, cenușie. De cum m-a
văzut, m-a luat de braț și a cerut să țină el ghiozdanul, poruncindu-
mi să-l urmez. M-am speriat de moarte… Ce avea cu mine? Ce
făcusem? Unde mă ducea? Am început să plâng…
— De ce plângi, fă? mi-a dat el un ghiont. Ți-a murit mă-ta?
— Unde mă duceți?
— Lasă că ai să vezi tu. Hai, umblă mai repede…
M-a urcat într-o mașină, fără să-mi mai spună ceva și m-am
pomenit la poliție, într-o odaie cu un birou și-o masă.
— Șezi, fă, acilea! m-a împins insul cel slab și știrb, înghiontindu-
mă să iau loc pe scaunul dinapoia mesei.
— Da-ți-mi ghiozdanul, am cerut, cu ochii plânși.
— Închide pliscul că tragi corent la măsele! mi-a aruncat el și a ieșit,
trântind ușa.
După un timp, a intrat un comisar, sau așa ceva; era tot în
uniformă neagră cum ne povestise Victorița că purta Mișu
Zamfirescu și tot cu fireturi albe pe piept. M-a întrebat cum mă
cheamă, mi-a întins după aceea o foaie albă de hârtie, un toc și o
sticluță cu cerneală și mi-a cerut pe un ton foarte calm, să scriu tot
ce știu de nașu’ Cristescu și de prietenia lui cu tata. De câte ori am
fost eu la el și cu ce rost… Și dacă nașul a mai venit pe la noi în
ultima vreme… Când anume? Și cu cine a mai venit? Și dacă au
venit, ce au vorbit, nu se poate ca eu să nu fi auzit un cuvânt sau
două… Sau mai multe…
— Ai înțeles, domnișoară? m-a întrebat el pe același ton de blândețe
ca la început și s-a așezat și el pe-un scaun alături, în așteptare,
aprinzându-și o țigară. Scrie tot, cu amănuntul și vezi să nu uiți
ceva…
— Am înțeles…
— Dacă scrii totul, adevărat, îți iei ghiozdanul, pleci acasă, și am
să-ți dau și bani să-ți iei o prăjitură…
Plângând, m-am apucat să scriu. Îmi șiroiau lacrimile pe obraz, iar
hârtia îmi juca alb înaintea ochilor… Și-n timpul ăsta mi-am
amintit de temerile mamei, de adevărul acestor temeri, de nopțile
când tata lipsea de acasă, de mânia ce-l cuprindea în ultima vreme
tot mai des. Să-l fi pârât careva că-i înjura pe nemți, pe miniștrii lui
Antonescu și chiar pe mareșal? Bine, dar, oare el era singurul care
răbufnea când și când și asta mai mult la un pahar cu vin, acolo în
cârciuma lui Vanghelis?
Tocmai când scriam mai de zor, ușa s-a deschis și în încăpere a
intrat un bărbat înalt, frumos, brunet, cu părul ondulat, tot într-o
uniformă neagră, cu fireturi albe pe piept.
— Ce-i, Mișule? a întrebat comisarul ce mă supraveghea, trăgând
alene din țigară.
Auzind numele, am tresărit și am înălțat privirea. Desigur insul nu
era altul decât acela cu care mai în fiecare seară se întâlnea
Victorița. Într-adevăr, era drăguț, avea un zâmbet liniștitor pe
chipu-i măsliniu și ochii îi sclipeau într-un fel anume…
— Asta-i fata? a întrebat el, privindu-mă.
— Asta…
— Lasă că preiau eu cazul. Am vorbit cu șeful. Tu ocupă-te de ăia
cu spargerea de la ceasornicăria lui Gavrilescu…
— Bine, Mișule, dacă așa-i porunca, așa voi face.
După ce a ieșit comisarul, Mișu Zamfirescu, căci el era, în mod
sigur, a venit lângă mine, s-a aplecat peste umărul meu să vadă ce
am scris, apoi zâmbind, mi-a luat hârtia, a rupt-o în patru și a
băgat-o în buzunar.
— Ești frumoasă ca soru-ta, mi-a zis tot zâmbind, prinzându-mă de
bărbie. Hai, șterge-ți ochii și du-te acasă, nu mai plânge. Vezi, că
jos te-așteaptă și tatăl tău…
Nu știam ce să mai cred. Bunătatea acestui om mă copleșise, pur
și simplu! Nu-mi puteam închipui că la poliție pot fi și oameni
deosebiți, oameni de omenie… Dar, în definitiv, nu-mi cunoșteam
nicio vină, nu făcusem niciun rău și nici tata, cred că nu putea fi
învinuit de ceva. Și totuși, nu-mi putea explica de ce fusese luat de
la ateliere, iar eu de la școală? Ceva, ceva se întâmplase, lucru de
care cred că nu era străin nașul Cristescu.
Jos, în holul poliției, stând pe-o bancă murdară, cu ghiozdanul meu
pe genunchi, mă aștepta tata. M-a întâmpinat cu un surâs amar în
colțul buzelor, cu un aer parcă vinovat de cele ce mi se
întâmplaseră. M-a prins ocrotitor pe după umeri și am ieșit în
stradă sub privirile plictisite ale unui bătrân gardian, ce ne-a
deschis încet, fără grabă, poarta înaltă, cu gratii.
— Unde-i nașul? am întrebat neliniștită, mergând alături de tata.
L-au chemat și pe el?
— Or să pună mâna pe el, când mi-oi vedea eu ceafa.
— Dar ce a făcut?
— Uite și el, și eu, și alții nu ne mai place pâinea cu mălai pe care
ne-o dă mareșalul, e clar? Asta e! Și nici că ne stau nemții ăștia-n
spinare de nu ne mai putem trage sufletul!
Peste o lună de zile, Victorița s-a căsătorit cu comisarul-ajutor Mișu
Zamfirescu și s-a mutat în casa acestuia, undeva în centrul
orașului. Amabil și galanton, el a făcut toate cheltuielile ce se
întreprind în asemenea împrejurare. Sora mea a îmbrăcat cea mai
frumoasă și mai scumpă rochie de mireasă din câte au fost la
„Afrodita”. Pantofi, poșetă mănuși – toate albe. Și-o capă de blană
tot albă pentru seara. I-a cumpărat și mamei o rochie, tot de la frații
Ecovescu, tatei un costum de haine, nouă, fetelor, pantofi, câte o
bluziță, o fustă. Am fost cu toții la biserică, apoi la restaurant, așa
cum se cuvine. Niciodată până atunci nu am trecut pragul unui
local și mai ales semandicos, cum era acesta, cel din orașul nostru,
niciodată n-am stat la o masă să fiu servită de chelneri și să ascult
o orchestră câteva ore în șir. Mama parcă întinerise de fericire, o
lumină blândă îi juca pe față, se simțea cam stânjenită în noua ei
rochie, pantofii o cam strângeau, era neîndemânatică, la fel ca și
noi, surorile, în mânuirea tacâmurilor, dar se descurca și ne părea
bine că e veselă, cum n-o mai văzusem niciodată până atunci.
Trebuia să mai aibă și grija lui Traian pe care-l ținea când în brațe,
când pe genunchi, îi ostoia plânsul, ni-l mai dădea și nouă, ca s-o
lăsăm să se bucure în voie de sărbătoarea Victoriței.
Dar spre toamnă s-au abătut nori negri și a răbufnit furtuna peste
casa Victoriței. În urma unei sesizări, într-o zi a venit în oraș, la
poliție, o comisie, după cum se auzea, trimisă personal de
mareșalul Antonescu pentru a face cercetări în legătură cu
atitudinea ostilă a lui Mișu Zamfirescu față de armata germană,
învinuit fiind și de niște afaceri cu refugiații polonezi ce, după
invazia hitleristă, își găsiseră adăpost în țara noastră; ba i se mai
puneau în sarcină și unele legături ascunse cu comuniștii,
declarându-l agent bolșevic și câte și mai câte. A fost trimis pe front
până la judecarea procesului. Evident că Victorița a fost distrusă.
A plâns zile și nopți într-una, nu știa ce să mai facă, unde să se mai
ducă pentru a-l salva pe Mișu, pe care-l știa nevinovat, dar oriunde
a încercat, toate ușile i-au fost închise, fără niciun fel de explicație.
I-a fost confiscată mobila, dată afara din casa în care locuise până
atunci, așa încât îndurerată s-a întors iar în odăile noastre în care
crescuse ca și noi, în suferință și amar. Patru luni ținuse fericirea
ei, și atât! Acum era deznădăjduită, își dădea seama că nu mai are
niciun rost în lume, nimic pe fața pământului, între oameni. Multe
săptămâni n-a mai apărut în vitrina magazinului „Afrodita” – era
tot timpul plânsă, ce să caute acolo, s-o vadă întregul oraș în halul
acela? – și patronii erau disperați că li se împuținase clientela pe
care și-o făcuseră în primele luni de la deschidere. I-au mărit leafa
Victoriței, s-au rugat de ea în fel și chip, au implorat-o, câte nu i-
au promis, așa că, după ce a mai trecut un timp și s-a mai liniștit,
și-a reluat rolul pentru reclama magazinului, rol ce-i adusese atâta
faimă, ei, dar și câștig patronilor.
Atât cât a stat între noi, Mișu Zamfirescu fusese ca un meteor ce
strălucise scurt, lăsând o urmă de lumină și de fericire în viața
întunecată a familiei noastre; pierise apoi, stins ca într-un abis,
lăsând în urma lui durerea și întristarea de mai înainte. Plecase
deci pe front, avea să fie judecat și eram cu toții îngrijorați de soarta
pe care avea să i-o hărăzească viitorul.
Parcă-l văd și acum, noaptea, în gară, îmbrăcat în niște straie
ponosite de soldat, tuns, cu ranița în spinare și santinela lângă el,
înconjurat de toți ai noștri, stătea tot tăcut, îmbrățișând-o mereu pe
Victorița, șoptindu-i la ureche cu glasul frânt de durere:
— Să nu uiți, draga mea, că am fost și sunt nebun după tine. Clipele
trăite lângă tine, sunt singurele mele amintiri, pe acolo, pe unde m-
oi duce…
— N-ai nicio grijă, Mișule. Am să te aștept…
— De-oi putea, am să-ți scriu…
A venit trenul, ne-a sărutat pe toți, s-a urcat repede pe scara unui
vagon, cu santinela după el și-n vacarmul acela de pe peron, l-am
mai auzit strigând în întuneric, peste lume:
— Am să mă-ntorc, Victorițo! Fac pe dracu-n patru și am să mă
întorc!
Dar viața Victoriței avea să treacă prin clipe și mai grele, clipe ce i-
au grăbit sfârșitul, cernindu-ne iarăși inimile, și așa zdrobite de
suferință.
Pleca dimineața la magazinul fraților Ecovescu, în centrul orașului,
își făcea orele de reclamă și apoi, până la amiază, urma o școală
particulară de dactilografie, la un fost funcționar de bancă. Acesta,
om întreprinzător, înghesuise câteva cursante într-o cămăruță a
casei sale și, în schimbul unei sume derizorii, le dădea zilnic lecții,
urmărindu-le și corectându-le exercițiile bătutului la mașina de
scris. Vroia ca mai târziu să se angajeze undeva, la vreo
întreprindere sau instituție, să aibe un serviciu al ei bine stabilit,
pentru că la „Afrodita” nu știa cât va mai putea dura angajamentul.
Într-o bună zi, fraților Ecovescu le putea trece prin cap o altfel de
reclamă întrucât se cam obișnuise lumea cu manechinul în vitrină,
situație în care ar fi fost nevoită să-și caute de lucru în altă parte.
Iar la tejgheaua cu ciorapi și batiste nu vroia în niciun chip să se
mai întoarcă.
Trecuse vara, venise toamna, chiar începuseră zilele de iarnă, dar
frații Ecovescu nu renunțaseră la reclama cu vitrina. Dimpotrivă,
printr-un joc de lumini, cu decoruri adecvate, totul pe un fond
muzical discret, cei doi negustori prezentau acum mantouri,
paltoane de damă, fulare, costume de munte și schi, iar al
cincizecelea cumpărător ce făcea un cadou soției de Anul Nou luat
din magazinul „Afrodita”, se putea fotografia împreună cu Vicky,
chiar în incinta magazinului, socotindu-i-se totodată și un rabat de
sece la sută din cele ce avea să plătească la casă. Sub o ninsoare
artificială, pe panta unui munte, cu schiurile în picioare și într-un
splendid costum bleu, Vicky scruta zările albe, zâmbind când și
când celor înghesuiți în fața vitrinei. Sau apărea în holul unui
cinematograf, așteptând pe cineva, într-o frumoasă haină de blană,
ce-l venea ca turnată. Începuse să crească iar deverul magazinului
și Victorița se gândise să renunțe la dactilografie, întrucât patronii
se ținuseră de cuvânt și-i măriseră leafa, fiind pe deplin mulțumită.
Plănuise chiar să plece la București, să se facă artistă de varieteu,
auzise câte ceva despre fetele astea – distracție, bani, lume bună,
în jurul lor curtezani cu duiumul – socotind în sinea ei că era o
situație ademenitoare. Mai ales că era frumoasă, atrăgătoare și știa
să se facă plăcută în orice împrejurare. Dar nu putea întreprinde
nimic în acest sens, întrucât nu avea consimțământul lui Mișu, care
plecase de atâta timp și nu mai dăduse niciun semn de viață.
Neliniștită de îndelungata așteptare, Victorița chiar îl oprea zilnic
pe bătrânul factor, dar acesta tăcut, înălța din umeri și, desfăcând
larg brațele, arăta cu părere de rău că nu are nimic pentru ea.
Deznădăjduită, prin patronii ei, care aveau fel de fel de relații
suspuse întrebase pe unul și pe altul despre soarta celui trimis pe
front. A aflat până la urmă că fostul comisar-ajutor este înrolat într-
un batalion de sacrificiu, unitate a cărei soartă este întotdeauna
incertă, prin misiunile ce le întreprinde. Intervine în luptă, în cele
mai grele situații, înregistrând jertfe peste jertfe și, de cele mai
multe ori, efectivul este decimat până la ultimul om.
Pe la începutul lui decembrie, unul dintre patroni a chemat-o pe
Victorița la ei în birou și i-a spus că, după câte a aflat de la un bun
prieten al său, ofițer într-un regiment de dorobanți recent întors de
pe front, acel batalion de sacrificiu a fost complet decimat într-o
aprigă luptă care a ținut aproape două zile și două nopți în pustiitele
câmpii rusești răscolite de viscol. Se mai spunea că unii dintre
soldați ar mai fi scăpat, dar erau probabil numai vorbe, pentru că
nu i-a văzut nimeni și nici măcar unul nu se mai întorsese la
unitatea de bază.
— Cine v-a spus toate astea? a izbucnit Victorița în plâns,
prăbușindu-se pe un scaun. Cine, domnule Ecovescu? Vai,
Dumnezeule, ce crud ești! Ce crud!
— Domnul maior, clientul nostru, cel care a fost mai înainte în
magazin.
— Și e sigur? Doamne, cât sunt de distrusă! Cât sunt de nenorocită!
— Le-a venit comunicarea la partea sedentară…
Zile în șir, după aceea, Victorița n-a mai fost bună de nimic. A stat
tot timpul acasă, pe marginea patului, cu fruntea între palme,
plângând, fără să mănânce, fără să bea nici măcar un strop de apă.
Slăbise, se subțiase la față, devenise certăreață, într-o seară chiar
era gata să-l lovească pe tata cu un scaun în cap, când acesta,
venind beat acasă, o insultase în nu știu ce fel; pe noi surorile, nici
nu ne băga în seamă, privea peste noi ca peste niște umbre, tăcută,
gânditoare, fără să scoată un cuvânt…
— Ești o proastă… căuta s-o domolească mama, ți-a venit hârtie că
a murit, cum a venit unora de pe strada noastră? Nu ți-a venit. Și-
atunci? Te iei după vorbele unuia și altuia!
— Mi-a spus domnul Ecovescu. Și dumnealui i-a spus un maior.
— Și ce, maiorul îi Dumnezău, le știe pe toate? a stăruit mama, tot
mai aprinsă, căutând să fie cât mai convingătoare. Hârtia, fata mea,
hârtia la mână, asta e treaba adevărată, nu spusa unul oarișicare!
Dar hârtie n-a venit, nici atunci și nici în zilele următoare. Și n-a
venit niciodată. Iar cu timpul, Victorița s-a mai liniștit, s-a dus la
magazin, veniseră patronii după ea, se apropia Anul Nou, trebuia
vândută marfa, cât mai multă marfă și se știe, reclama e sufletul
comerțului. Așa că din nou, de după cristalul înalt al vitrinei,
zâmbind, domnișoara Vicky ura „la mulți ani” celor ce se opreau s-
o privească și-i invita în magazin să cumpere câte ceva pentru
sărbătorile de care nu-i mai despărțeau decât puține zile.
Într-o dimineață, înainte cu trei zile de Anul Nou, s-a oprit în fața
„reclamei” un marinar, înalt, brunet, într-o manta bleumarin, cu
fular de mătase albă, iar pe cap cu o șapcă a cărei emblemă era
cusută în fireturi din aur. În gură avea o pipă; mâinile le ținea la
spate, ca omul fără treabă, ieșit un ceas-două la plimbare. Și,
privind stăruitor vitrina, fața lui măslinie, ridată, a prins a zâmbi
iar ochii de un verde căprui aveau o strălucire care putea tulbura
și cea mai reținută ființă de pe pământ. Scoțându-și pipa din gură
a înclinat ușor capul zâmbind, într-un salut discret, plin de
eleganță și bune maniere. Victorița, surprinsă, a zâmbit și ea, poate
întâiul ei zâmbet, în afară de cel profesional, de la plecarea lui Mișu
pe front.
Ce s-a întâmplat, nu mai știu. Numai că, în ajun de Anul Nou,
Victorița a venit mai pe înserat acasă și față de noi celelalte fete i-a
spus bucuroasă mamei că în urmă cu câteva zile l-a cunoscut pe
Nikos Vanghelis, băiatul negustorului, căpitan pe un vapor englez.
S-a întâlnit de câteva ori cu el, a așteptat-o când a ieșit de la
magazin, s-au plimbat prin centrul orașului, pe strada mare, timp
în care acesta i-a povestit atâtea întâmplări de prin țările pe unde
a umblat încât, ascultându-l cum vorbește cu glasul lui baritonal,
aveai impresia că vezi un film la cinema sau că citești o frumoasă
carte de călătorii…
— Vai, mamă, știi ce mi-a spus? Că numai la Paris și la Marsilia a
mai văzut fete atât de frumoase ca mine în vitrinele magazinelor. Ai
naibii Ecoviștii ăștia!
— Ei negustori…
— Și mi-a mai spus că orice domnișoară cu fizicul meu poate
oricând să devină manechin în marile case de modă de pe acolo sau
să se facă artistă de cinema. Știi ce mi-a promis? Că atunci când
mai vine – acum face Anul Nou cu tat-su –, o să-mi aducă o mulțime
de lucruri scumpe, cum nu s-au mai văzut pe aicea. Sau, dacă
vreau, pot merge cu el să mi le cumpăr singură…
— Eh vorbe… a dat mama neîncrezătoare din mână.
— Nu-s vorbe mamă, e un om serios, pe cuvânt! Un om calculat…
Și știi ce de bani are? Mi-a arătat portofelul, cu fel și fel de bani de
hârtie de prin toate țările. Unde se duce poate să cumpere ce vrea…
— Așa-s marinarii. Altfel cum ar trăi pe-acolo?
— Mamă, te rog ceva, a urmat după un timp Victorița, cu glas
mieros. Dar te superi?
— Spune, te ascult…
— Nikos m-a invitat deseară să fac revelionul la el acasă. Vin mai
multe familii, prieteni de-ai domnului Vanghelis. A insistat, n-am
putut să-l refuz… Zău, e așa de drăguț și atât de amabil…
Noi, surorile rămăsesem cu gurile căscate în jurul ei, nu știam ce
să credem, uite, ne ziceam ce noroc a dat peste Victorița, i-auzi, să
fii plăcută, poate chiar iubită de un bărbat ca fiul negustorului,
într-adevăr un ins distins, manierat, cu o anume demnitate ce
impune, fără doar și poate. Îl văzusem și eu de câteva ori, dar câtă
lume nu-l admira când trecea pe stradă cu aerul lui sobru, grav,
impunător, cu luleaua între dinți și șapca pe-o sprânceană, al cărei
cozoroc sclipitor îi acoperea fruntea înaltă și părul ușor grizonat la
tâmple…
— Mă lași, mamă? a insistat Victorița cu același glas rugător de la
început. Sunt și eu necăjită, am trecut prin atâtea, o să înnebunesc,
nu alta, de atâtea gânduri negre…
— Bine, Victorițo mamă, du-te, te mai distrezi și tu, s-a învoit
mama. Noi o să stăm toate acasă, o veni și tat-tu, ascultăm o vreme
cum umblă copiii pe stradă cu colindele, după care o să ne
culcăm…
Și soră-mea n-a mai stat pe gânduri. S-a îmbrăcat repede, și-a
pieptănat părul, avea o rochie și un palton nou, primite de la
patronii magazinului, cizmulițe, mănuși și-o căciuliță de lână tot de
la ei; o priveam care de pe unde ne aciuisem în colțurile odăii și ne
minunam cât îi stătea de bine și cât era de frumoasă. Era nespus
de veselă, cânta în timp ce-și contura buzele cu ruj, și-a pensat apoi
sprâncenele, s-a parfumat, ne-a sărutat pe toate, după care a ieșit
repede pe ușă, în zăpada de afară.
— La mulți ani și la anul să avem numai bucurii! ne-a urat ea
tuturor din prag.
— La mulți ani!
— Și petrecere frumoasă!
— Mulțumesc, vă sărut…
Nu știam atunci că erau ultimele cuvinte pe care aveam să le auzim,
cum nu știam că o vedeam pentru ultima oară. Cele ce s-au
întâmplat apoi, ne-au fost povestite de cei care, în noaptea aceea,
au fost la masă, în casa negustorului, de către vecini, de bătrânul
vizitiu Dumitru și de cine s-a mai nimerit să fie prin apropiere.
Mai erau câteva minute până la clipa de sfârșit a vechiului an. În
salonul larg, la masa din mijloc, sub lumina revărsată din plin de
bogata lustră de cristal, invitații negustorului se distrau de minune,
ascultând muzică de la radio sau glumele făcute de unul și altul
dintre meseni; veselia era generală și cu greu se mai puteau înțelege
între ei. Nikos, într-un costum de culoare închisă, cu papion roșu
la cămașa albă, imaculată, proaspăt frizat, stătea în capul mesei cu
Victorița lângă el, ținând-o tandru de după umeri. Tot timpul, parcă
absent la tot ce-i în juru-i, o privea numai pe ea, îi dădea să bea
din paharul lui, având totodată grijă s-o servească cu tot ce dorea
de pe masă. Când și când, strângând-o mai tare lângă el, o săruta
discret pe păr sau pe umărul dezgolit, în timp ce ea se retrăgea tot
atât de discret, de teamă să nu observe careva dintre cei de la masă,
mai ales femeile, acea intimitate permisă numai adevăraților
îndrăgostiți. Vanghelis și el într-un costum de culoare închisă, cu
aceeași nelipsită tichie de catifea neagră pe cap, era tot numai ochi
și urechi la felul cum erau serviți invitații săi, îndemnând din priviri
servitoarele ce stăteau în juru-i să aducă tot ce este nevoie la masă.
— Țe este bre, țe este, de țe nu bea vinul ăsta? ridica el câte o sticlă
brumărie, înfășurată în foiță, cu dop auriu, arătând-o tuturor ca pe
un trofeu. Vin grețește, de la Salonic, numai din smochina și
stafida…
În sfârșit, la miezul nopții s-a stins lumina după obicei, invitații au
început să bată din palme cuprinși de-o nestăvilită bucurie, s-au
făcut felicitările de rigoare și, când brusc becurile lustrei s-au
reaprins, inundând salonul cu valul acela de lumină orbitoare,
Nikos încă o mai săruta pe Victorița, în timp ce ea, rușinată, cu
obrajii îmbujorați, încerca să se apere, dar fără a-și desprinde mâna
de după gâtul lui.
— Bravo! Bravo! au început cu toții să aplaude ca la teatru
văzându-i pe cei doi și înveselindu-se tot mai tare. Așa să vă țină
tot anul!
Un nou ropot de aplauze. Victorița n-a mai putut suporta privirile
celor din jur și, cu obrajii tot mai aprinși, s-a ridicat brusc de la
masă și a ieșit afară, pe terasa largă, în aerul rece al nopții de iarnă.
Nikos s-a ridicat și el imediat și a venit după ea.
Peste parcul pustiu, însingurat, ningea cu fulgi mari și pufoși,
noaptea era plina de glasuri, de strigăte, chiuituri și pocnete de bici.
Mai toate casele din jur aveau ferestrele luminate, iar pe străzi,
stârniți de copii, câinii lătrau pe întrecute.
— Ce este cu tine? a întrebat Nikos, prinzând-o protector pe
Victorița de umeri. De ce ai ieșit?
— Uite așa… să iau aer. Vai, ne-a văzut toată lumea cum se
sărutam, parcă nu mai pot sta la masă în fața tuturor…
— Mă duc să-ți aduc paltonul, ai să răcești…
— Bine, te aștept…
Dar n-a apucat Nikos să intre în salonul vilei, că afară s-a auzit un
strigăt disperat, de moarte, de parcă cineva fusese înjunghiat cu un
cuțit. În clipa aceea toți invitații au ieșit repede pe terasă
îmbulzindu-se să vadă ce s-a întâmplat și cele ce li s-au dezvăluit
ochilor i-au îngrozit de spaimă. Pe cimentul acoperit în parte de
zăpadă, Victorița se zvârcolea într-un lac de sânge, ținându-se cu
mâinile de gât, horcăind din ce în ce mai greu și mai stins în
zbaterile dinaintea morții. Imediat, Nikos a luat-o pe brațe și a dus-
o în casă, încercând să-i dea primele îngrijiri ca s-o salveze. A fost
chemat în grabă un doctor. Dar totul a fost zadarnic. În câteva
minute, biata de ea s-a stins fără să scoată măcar un cuvânt.
Tăietura de la gât fusese atât de adâncă și crestată cu atâta
înverșunare, încât nu s-a aflat o cât de mică putință de scăpare. Și
în timp ce casa era plină de plânsete și jale, câțiva bărbați s-au
împrăștiat de îndată prin curte cu felinare aprinse, să-l afle pe
făptaș. Nu după multă vreme, a venit și un comisar de la poliție cu
vreo trei gardieni și au început să facă cercetări, dar totul a rămas
fără rezultat. Singurul martor, omul care putea da vreo lămurire
era bătrânul Dumitru care se spune ca tocmai atunci trecea pe
acolo, prin preajma vilei. Plecase să aducă niște sifoane și a văzut
sus, pe terasă, un bărbat cu o femeie. Era întuneric, pe deasupra
mai și ningea, așa încât nu i-a deslușit bine la chip. Atâta că
bărbatul era înalt, voinic, îi ținea bărbia femeii ridicată, privind-o
numai în ochi.
— Am zis că fac pe dracu-n patru și mă întorc! Uite că m-am întors!
ar fi spus el. De ce nu m-ai așteptat? Unde ți-e cuvântul?
A sclipit scurt lama unui cuțit sau brici de bărbierit, s-a auzit apoi
strigătul acela prelung, de groază, clipă în care bătrânul vizitiu,
speriat, s-a răsucit în loc să vadă ce s-a întâmplat. Dar pe terasă
nu mai era nimeni. Doar după un minut a văzut lumea năvălind
dinspre salonul luminat, țipând și înghesuindu-se, căutând să afle
ce s-a întâmplat.
În zori, polițiștii au descoperit niște urme în zăpadă, chiar lângă
terasa vilei, urme de opinci ce duceau către gardul din spatele casei
iar jos, lângă uluci, au dat peste o capelă de soldat, cam soioasă, și
terfelită, acoperită și ea ca și urmele, în parte, de ninsoarea ce
căzuse peste noapte…
Scurtă a fost viața Victoriței… Și a Corneliei. S-au prăpădit ca două
flori abia răsărite în primăvară sub năpraznica biciuire a unei
furtuni de zăpadă și umbrele lor, amintire și durere, au stăruit
multă vreme între noi, cei ce-am rămas să ne urmăm destinul…
 5

Stăteam în clasă, cu bărbia rezemată în pumni și priveam pe

fereastră, afară în stradă, luând seama la toți cei care treceau pe
trotuare către centrul orașului. Era vară, mai aveam câteva zile
până la vacanță, nimeni în clasă nu mai avea poftă să învețe și toate
fetele așteptau să se încheie cursurile ca să se plimbe prin parcuri,
să meargă la cinema sau să plece în excursii prin țară. Profesorii ni
se împuținaseră, câțiva dintre ei căzuseră pe front, unul, cel de
fizică era rănit, veneau la ore mai mult profesoare, cele cu care
începusem anul școlar și altele noi, pe care nu le mai văzuserăm
până atunci, aduse prin transfer din alte părți. Prin primăvară, se
prezentase la catedra de „naturale” un bătrânel scund și slab, dar
care se ținea încă bine și se purta foarte elegant îmbrăcat. Hainele
mereu călcate, cămașa din poplin și lavaliera neagră, pantofii bine
lustruiți și mâinile fine, privirea lui albastră, superioară, puțin
arogantă, făceau din el un ins distins, rezervat, presupus greu
accesibil, a cărui severitate la ore începuse să ne cam sperie.
Domnul Păunescu – căci așa îl chema –, fusese profesor universitar
multă vreme în București, studiase la Paris, iar înainte de începerea
războiului se pensionase din cauza unui preinfarct și se retrăsese
la moșia lui de la Izvoarele, o comună nu mai departe de treizeci de
kilometri de orașul nostru. Trăia singur, nu fusese însurat
niciodată, iar în casă avea de ajutor pe un bătrân servitor pe nume
Walter, un neamț de pe lângă Sibiu care-i făcea menajul, dar se
ocupa și de administrația celor patruzeci de hectare de pământ din
jurul conacului. În oraș, domnul Păunescu locuia la o soră, văduva
unui general și asta numai pe timpul cât, solicitat de către
direcțiunea liceului, fiind mare lipsă de profesori –, acceptase să ne
predea „științele naturale” câteva ore pe săptămână. Duminicile
însă, pleca la moșie, într-o trăsură cam hodorogită, cu coviltir de
dril alb, trasă de doi cai pe care-i mâna chiar Walter, ce venea
sâmbăta la prânz să-l ia din poarta liceului. Noi, fetele stăteam
toate îngrămădite pe pervazul ferestrelor, sus la etaj, de unde
priveam cu câtă meticulozitate își pregătea bătrânul profesor
plecarea. Îmbrăca mai întâi un halat alb, să-l apere de praful
drumului, după care scotea din buzunarul vestei câte o bucățică de
vată cu care-și înfunda urechile, ferindu-se astfel de curent. Apoi
dădea o dată înconjur trăsurii să ia seama ca nu cumva vreo roată
să aibă șina căzută sau să fie vreo osie ruptă. Își privea ceasul cu
lănțișor de aur, ce-l scotea din buzunarul de la vestă, se urca și
făcea semn vizitiului că puteau pleca. Dar ceea ce ne amuza mai
mult era însuși Walter, cu pălăria lui înaltă din pai de orez, cu
barbișonii albi și mustața mare, răsucită până sub umerii obrajilor,
îmbrăcat într-o haină de doc albastră cu nasturi galbeni lucitori și
mănuși albe. Omul, care părea mai degrabă un actor de operetă
decât un ins oarecare, stătea țeapăn pe capra înaltă a trăsurii, grav,
plin de importanță ca și când era vizitiul unui echipaj imperial și nu
al unei droște, cu arcurile lăsate, prăfuite și trasă de doi cai slabi și
prăpădiți ce-și loveau mereu capetele în hamuri de adormiți ce erau.
Dar dincolo de toate acestea, după cum spuneam, domnul
Păunescu era un profesor sever, autoritar și deloc îngăduitor cu ce-
i care erau indisciplinați în timpul orelor sau nu-și făceau temele
pentru clasă. Deseori, predând nouă lecție, se oprea și ne punea
întrebări din cea precedentă, așa încât trebuia să fim mereu cu
atenția încordată, să răspundem prompt și fără ezitare, altfel
făceam cunoștință cu catalogul în care însera fără rezerve note ce
ne duceau la corijență. La început, ne-a distrat ținuta lui de gală,
manierele alese și distincția cu care vorbea de la catedră,
gesticulând larg, teatral, parcă ar fi ținut o conferință în fața unui
amplu auditoriu, dar după câteva lecții am început sa regretăm
lipsa fostei noastre profesoare, mutată definitiv la Târgoviște, o
femeie cu care ne înțelegeam de minune, comunicativă și drăguță
ca nimeni alta. Pe câtă vreme, domnul Păunescu…
Cu toată această severitate excesivă, care dăduse de gândit întregii
clase, am observat și asta cu multă ușurință, că eu mă bucuram de
o deosebită atenție, de o anumită favoare și, de ce să n-o spun, chiar
de-o neascunsă simpatie din partea bătrânului profesor. Deseori,
când vorbea clasei, o făcea de lângă banca mea, privindu-mă destul
de des și insistent, de parcă mi s-ar fi adresat numai mie, o privire
ce mângâia și dezmierda în același timp, dar care, când se îndrepta
către celelalte colege, devenea severă și gravă, așa cum de fapt o
avea mai tot timpul. Uneori, când îmi corecta caietul, stătea o
secundă sau două cu palma lui fină peste a mea, simțeam tremurul
abia perceptibil al mâinii, întreaga-i ființă vibra de o tainică
răscolire și-l vedeam cum, după aceea, pleca precipitat la alte bănci,
la alte caiete, în timp ce, complet schimbat la față, își tampona cu
batista fruntea îmbrobonită de sudoare. Îl urmăream puțin
speriată, neliniștită, nu înțelegeam ce se întâmplă cu el, apoi
plecam privirea în caietul meu și stăteam așa până ce, de la catedră
îi auzeam din nou glasul și trebuia să-i ascult expunerea. Desigur,
simțeam cum îmi ard obrajii, cum o căldură interioară îmi inundă
tot corpul, dar totul trecea când el părăsea clasa cu catalogul sub
braț.
Tata fusese arestat de două ori, îl ținuseră puțin la poliție, apoi îi
dăduseră drumul. Era învinuit că lua parte la niște adunări
ascunse ale unora și că el, împreună cu aceia pun la cale ceva
împotriva mai marelui țării, că blestema războiul, timpurile pe care
le trăia și că nu era străin de explozia unui cazan cu aburi de la
ateliere. Mama îl tot povățuia să se astâmpere, să nu se mai la ducă
nașul Cristache dacă într-adevăr era în cârdășie cu el, să-și vadă de
treaba lui și de casă. O duceam tot mai greu cu hrana și din puținul
ce-l aduceau mama și surorile, mai ales că totul se dădea pe cartelă,
nu ne îndestulam niciodată. Vroiam și eu să câștig altfel decât
umblând cu sifoanele și pâinea pe la clienții domnului Vanghelis,
dar nu știam cum, pentru că școala îmi lua mare parte din timp și
nu prea mai aveam vreme de altceva. Astfel stând lucrurile, am
primit bucuroasă propunerea profesorului meu de desen, domnul
Sergiu Panaite care, fiind în vârstă, renunțase a mai lucra pentru
expozițiile sale personale și se angajase – socotea el ca fiind cel mai
rentabil – să reconstituie frescele unor biserici în câteva comune
din județ, îndeletnicire ce vroia s-o realizeze cu ajutorul câtorva
băieți și fete cu talent la desen. Bineînțeles că, după spusa
dumnealui primeam și noi ceva bani, din contractele pe care
profesorul le semnase cu respectivele parohii. Așa că, în vacanța de
primăvară, eu cu încă două colege, am umblat tot timpul cu șareta
între oraș și o comună învecinată unde, la biserica satului, cățărate
pe o scară, am spălat cu o soluție specială picturile vechi, din naos
și pronaos, le-am limpezit și, când s-au uscat, sub supravegherea
domnului profesor Panaite, am început, cu vopsele preparate de el,
să dăm contur sfinților înșiruiți până sub boltă, pe toți pereții. Era
o muncă obositoare, dar îmi plăcea, mai ales că cam întotdeauna
sub schelele noastre se adunau zeci de țărani – femei, bărbați, dar
mai ales copii – care ne admirau munca și ne lăudau talentul. Să
fiu sinceră, pot spune că am câștigat ceva bani, i-am dat în casă,
dar ceea ce m-a bucurat foarte mult a fost faptul că, în tot ceea ce
am făcut, am fost apreciată în mod deosebit de către profesorul da
desen.
— Ascultă, tu, mi-a zis el într-una din zile, dacă ai o astfel de
îndemânare, îți văd o carieră strălucită. Mă bucur…
Dar când m-am dus la școală, după vacanță, am uitat să-mi fac
temele la „științele naturale”. Și nu numai eu, dar și alte fete,
colegele mele. Motiv pentru care domnul Păunescu s-a făcut foc,
ne-a dat nota trei la fiecare, promițându-ne totodată că ne lasă și
corijente pentru lipsă de respect față de lecțiile domniei-sale. Dintre
toate fetele, auzind ce ne așteaptă, numai eu am început să plâng.
La mijloc nu fusese rea-voință cum considera profesorul, nici măcar
nu ne trecuse prin minte să-i desconsiderăm lecțiile, cum ne acuza
dumnealui, dar ar fi trebuit să știe că toată vacanța muncisem ca
să aduc un ban în casa și chiar daca mi-aș fi adus aminte, nu
avusesem o clipă de răgaz să-mi fac respectivele teme. Plecam
dimineața în zori și mă întorceam noaptea, când cartierul era
pustiu și nu se vedea țipenie de om pe străzi…
— De ce plângi, eleva Runcu? m-a întrebat cu un glas blând,
domnul Păunescu venind lângă banca mea și luându-mi mâna udă
de lacrimi într-a sa. Ce s-a întâmplat?
N-am vrut să răspund; am rămas cu privirea plecată, înecându-mi
suspinele. Cunoștea foarte bine motivul, de ce mă mai întreba oare?
Văzând că tac, n-a mai insistat, mi-a lăsat mâna, după care mi-a
spus plin de bunăvoință:
— După-amiază am ore cu cei de la seral. Te rog ca la ora șase să
vii la cancelarie. Ne-am înțeles?
— Da, domnule profesor…
— Acum șterge-ți lacrimile și liniștește-te…
Am căutat batista în buzunarul șorțului, n-o aveam, mi-am șters
ochii cu latul palmei, după care am rămas cu privirea pironită în
paginile caietului, stând astfel toată ora, încremenită și tăcută ca la
o rugăciune. Sincer vorbind, pe lângă situația în sine, îmi era și
rușine față de acest distins profesor, mai ales de când înțelesesem,
dacă nu mă înșelam cumva, că nutrea anumite sentimente pentru
mine.
Era vara, cald, pe sus treceau aproape zilnic avioane dușmane.
Lumea, înfricoșată din pricina bombardamentelor, le urmărea de
după case cu privirea, să vadă dacă nu cumva se rotesc pe
deasupra orașului să ne lase încărcătura aceea de moarte, așa cum
făcuseră prin alte locuri. La ușile prăvăliilor se vedeau lungile cozi
ale cumpărătorilor, în mână cu cartele, să ia ulei, zahăr și pâine;
treceau pe străzi coloane de soldați, mărșăluind către gară, se
duceau pe front, alți soldați stăteau la umbra castanilor de pe
strada principală în cârje, cu mâinile și capetele bandajate și-i
priveau cu ochii triști, bolnavi de suferință pe cei ce plecau, desigur,
compătimindu-i în sinea lor pentru ceea ce îi aștepta, în oraș era o
atmosferă grea, apăsătoare, se făceau arestări peste arestări, iar
tata ne povestea că la ei la ateliere s-a adus și pază militară, încât
lucrează cu jandarmul la spate, după cum ceruseră nemții ce ne
erau aliați…
Când am intrat în cancelarie, domnul Păunescu tocmai stătea la
fereastră și privea trecerea unor tunuri trase de cai și a unor căruțe
cu coviltir încărcate cu lăzi și baloturi de fin. Strada uruia sinistru
de zgomotul roților grele strânse în șine de fier și zgomotul acela
asurzitor, ca și nechezatul cailor și îndemnul repezit al soldaților,
umplea încăperea, făcând geamurile să zumzăie.
— A, dumneata? a tresărit el, văzându-mă așteptând sfioasă și
temătoare lângă ușă. Te rog, apropie-te…
Îmi spunea „dumneata”; nu-l mai auzisem să i se fi adresat cuiva
în clasă în acest fel, lucru care m-a mișcat întrucâtva, o emoție
stranie punând stăpânire pe mine.
— Te rog… te rog… a insistat el și mi-a ieșit în întâmpinare.
M-a prins de mână, m-a luat și m-a poftit pe un scaun la masa
lungă din cancelaria profesorilor pe care se vedeau cataloagele,
scrumiere, călimări și sugative. El s-a așezat lângă mine, și-a tras
scaunul mai aproape, mi-a luat amândouă mâinile într-ale sale și
m-a privit mult timp în ochi fără să-mi spună ceva, fără să
rostească vreun cuvânt. Simțeam și acum cum îi tremurau ușor
mâinile ca atunci în clasă, iar luminile ochilor albaștri ardeau de-o
febră lăuntrică, ascunsă, pe care cu greu cred că și-o putea domoli.
Buzele-i umede, cu firișoare de tutun pe ele, șopteau parcă ceva
neînțeles sau era numai o părere a mea, totuși ele îi trădau, ca și
priviră aprinsă o stare de surescitare.
— Spune-mi, de ce ai plâns la ora mea? a zis el într-un târziu,
blând, lăsându-mi mâinile libere numai pentru o clipă, când și-a
apropiat și mai mult scaunul lângă al meu. Mi le-a prins apoi iară
și a început să le mângâie și să le dezmierde, încât un fior a prins
să-mi săgeteze tot trupul, dându-mi o senzație de neliniște și teamă.
În cancelarie era liniște, se mai auzea încă în depărtare uruitul
roților de la tunurile ce măcinau caldarâmul. În afară de noi doi,
înțelegeam că nu mai era nimeni nu numai în odaia aceea înaltă,
sobră, și nici în celelalte ale cancelariei. Nu mai fusesem niciodată
aci, acum vedeam pentru prima dată camera asta atât de austeră
în care stăteau profesorii și în care se discutau situațiile noastre
școlare…
— Te-am supărat cu ceva? a stăruit profesoral, căutând să mă
privească în ochi, în timp ce palma lui fină continua să-mi mângâie
brațul. Spune, da?
Nu știam ce să răspund, eram complet fâstâcită, emoționată,
pentru că nu mă așteptasem să fiu atât de aproape de acest distins
profesor ce venea de la o universitate, unde auzisem că pregătise
serii întregi de slujbași ai catedrei, un om atât de sobru și de
rezervat, care prin prestanța lui impunea mult respect și
bunăcuviință. Și cu atât mai mult, date fiind toate acestea, nu mă
așteptasem nici la acea intimitate, pentru că n-o puteam numi
altfel, să-mi țină mâinile într-ale sale, să-mi vorbească blând și
curtenitor, în timp ce mă privea insistent cu ochii săi albaștri, ușor
încercănați de oboseala anilor și a înaltei lui învățături.
— Hai, spune-mi ceva despre tine, a cerut el. Ce vrei, numai spune-
mi ceva. Uite, te ascult…
— Ce să spun?
— Ce vrei…
Fiind atât de stăruitor și vroind să mă cunoască îndeaproape, i-am
povestit întreaga mea viață, cu toate vicisitudinile ei, cu întregul
cortegiu de împrejurări ce-mi apăsa familia, cu necazurile ce se
țineau lanț de casa noastră, împovărându-ne, cu grijile din
totdeauna ale mamei și ale tatei pentru ca să avem ce mânca, cum
am muncit și muncesc atunci când mi se ivește prilejul să pot aduce
un ban în casă, la fel ca surorile mele, cu gândul să ușurez
întrucâtva situația precară în care ne găseam fără voia noastră și
din care nu puteam ieși în niciun fel.
— De ce ești în doliu? Ce s-a întâmplat?
I-am povestit drama Victoriței, o cunoștea, auzise, de fapt tragica
întâmplare din acea noapte de revelion, încă se mai comenta în
întregul oraș, i-am vorbit și de Cornelia și el, tăcut, mă asculta cu
multă atenție, vădit mișcat de toate câte îi auzeau urechile, dând
ușor din cap, înțelegând durerea mea și a tuturor celor din casa
noastră. Privindu-l când și când, îi citeam în ochi compătimirea
pentru tot ce era suferință în sufletul meu și acest lucru mă liniștea
și mă făcea să am curaj a-i vorbi mai departe, considerând că
destăinuindu-mă unui om de vază ca el, nu numai că-mi ușurez
inima, dar poate că voi primi din partea lui un sfat, o îndrumare,
măcar chiar numai o vorbă de alinare. Așa că nu m-am sfiit să-i
spun că în vacanță, ca să câștig un ban m-am dus cu domnul
profesor Sergiu Panaite să-i ajut în reconstituirea unor picturi, la
unele biserici prin comunele învecinate cu orașul…
— Ești chiar talentată? s-a mirat el, vădit plăcut impresionat de cele
ce-i spuneam. Ai aplicații pentru pictură? O, dar asta-i minunat!
Am înălțat din umeri, nu știam ce să-i răspund, nu-mi puteam
aprecia singură posibilitățile mele în arta picturii și nici nu mă
simțeam în stare să fac considerații asupra a ceea ce avea să se
întâmple în viitor, în această privință. Totul rămânea o chestiune
de timp, eram numai o simplă amatoare, cu dragoste pentru culori
și pentru tot ce puteau reprezenta ele în arta frumosului…
— Bine, a zis el într-un târziu, lăsându-mi mâinile, pe care eu le-
am dus imediat la spate, să nu-l mai tenteze mângâierea lor. Îmi
pare bine că te-am cunoscut întrucâtva… Știi că ai o figură mai
aparte decât celelalte colege ale tale din clasă? Spune, știi?
— Nu… am răspuns sfioasă, cu privirea plecată, copleșită de
neașteptatul compliment.
Îl ascultam, tăceam, priveam într-o parte, simțeam că toate
mobilele cancelariei se învârtesc în juru-mi într-un dans nebun,
amețitor, nu știam ce-i cu mine, o căldură plăcută îmi moleșea
trupul, parcă mi se destrămau gândurile, se învălmășeau, pluteau,
iar se adunau, dar niciodată aceleași, cu totul altele fără să le pot
prinde într-o înlănțuire logică, firească, așa cum s-ar fi cuvenit.
— Da, ești mai altfel decât celelalte fete. Nu-ți pot spune ce anume
te diferențiază, este o treabă prea complicată ca să mă pot exprima
exact, de altfel nu am o pregătire estetică adecvată, totuși este
evident că te detașezi din masa elevelor printr-o caracteristică ce-ți
aparține…
— Ochii tăi visează, fată dragă, da, visează, a vorbit el mai departe,
căutându-mi din nou privirea. Lumina lor, cum să-ți spun, e plină
de melancolie, plină de… ascunse chemări, niște chemări tainice,
tulburătoare, poate tu nu-ți dai seama, dar acesta-i adevărul, să
știi… Câți ani ai?
— În curând voi împlini șaisprezece…
— Ești ca o floare abia răsărită în primăvară. Plăpândă, frumoasă,
aureolată de lumină. Spune, a urmat pe alt ton, dar cu aceeași
nuanță de bunăvoință, vrei să termini liceul? Ai vreun gând pentru
mai departe?
— Nu știu, am zis eu abia șoptit, nehotărâtă. Desigur, aș vrea să
termin liceul. Mi-am dorit acest lucru de la început, este un vis al
meu dintotdeauna. Aș vrea să urmez și mai departe…
— Ce anume?
— Pictura, dacă s-ar putea… Îmi place, mă pasionează…
— Interesant, foarte interesant! a aprobat profesorul, lăsându-se pe
spătarul scaunului. Dar, după câte înțeleg, nu te ajută posibilitățile
materiale…
— Asta așa este, am consimțit puțin tristă, abătută. Nu mă ajută.
De-abia m-am putut înscrie și la liceu… V-am spus, tata s-a
împotrivit, prima dată…
— Da… da… a aprobat el gânditor, privind de-acum afară pe
fereastră la lumina zilei ce se împuțina tot mai mult. Știi ce? s-a
întors către mine ca la îndemnul unui gând ce l-a făcut să la o
hotărâre. Spune-i tatălui tău să treacă pe la mine zilele astea. Da?
— Am să-i spun, am răspuns, fără să înțeleg pentru ce anume vroia
să stea de vorbă cu tata. Pentru ca să mă dea mai departe la
facultate? Vai, dar după gândul lui, nici nu credeam că am să
termin liceul, ce să mai vorbesc de cursuri universitare!
— N-ai sa uiți, da?
— Nu. Vă găsește la școală?
— Da, aici la școală. Întreaga săptămână, în afară de sâmbăta
după-amiază când plec la țară…
— Bine, domnule profesor!
S-a ridicat, semn că discuția noastră luase sfârșit, m-a luat ușor de
braț, cu tandrețe și m-a condus încet până la ușa cancelariei.
Înainte însă de a apăsa clanța, s-a oprit, mi-a prins capul în
palmele sale și mi s-a uitat drept în ochi, adânc, prelung, cu o
voluptate intensă ce nu i-o cunoscusem până atunci. Am tresărit și
am încercat să mă retrag.
— Nu, nu te speria, m-a oprit el zâmbind, vreau numai să-mi desfăt
privirea în apele verzi ale ochilor tăi. Apele astea, nu știu dacă-ți dai
seama, sunt pline de liniște, ca adâncurile unei păduri. Și au o
strălucire a lor, ceva aparte, ceva… înțelegi…
Nu înțelegeam nimic, nu-mi dădeam seama de nimic. Mă
pierdusem cu totul, nu știam ce-i cu mine, iar îmi ardeau tâmplele
ca prinse de febră, aș fi vrut să plec, nu, nu mai puteam să stau,
întreaga-mi ființă era tulburată, ca sub năvala unei furtuni.
— Și te rog și nu-ți faci griji cu amenințarea de corijență! a zâmbit
el, deschizând ușa cancelariei și poftindu-mă să ies pe coridor.
Totul ține de așa numitul tact pedagogic. Da?
Am înclinat din cap și am coborât repede scările, fără să mă uit
înapoi. Dar am simțit prezența profesorului sus, în pragul
cancelariei, urmărindu-mi plecarea, până ce am ieșit pe ușa înaltă
a școlii.
M-am pomenit în stradă, tot amețită, cu gândurile zburătăcite, mă
loveam de lume umblând ca o rătăcită, stăpânită de glasul blând și
de vorbele acelea răscolitoare ale profesorului, nu, nu, nu, poate nu
erau pentru mine, au fost rostite numai așa, ca o mângâiere
trecătoare pentru cele ce-i povestisem, înmiresmate de euforia
clipelor sau datorate sentimentelor filantropice și încurajatoare ale
lui, atât și nimic mai mult! În definitiv, la ce mă puteam gândi? Și
către ce limanuri îmi puteam îndrepta corabia speranțelor?
Am ajuns acasă, i-am spus tatei dorința profesorului, el nu s-a prea
arătat grăbit să se ducă la școală, nu vedea rostul întrevederii cu
bătrânul dascăl, ce putea discuta acela cu un prăpădit de hamal
de la atelierele cefereului? La insistențele mele, totuși a trecut pe
acolo într-una din zilele următoare și în seara aceea l-am văzut că
intră foarte vesel, bine dispus, cum nu-l mai văzusem de multă
vreme. Stăteam pe prispă cu mama, Traian se juca, punând într-o
tinichea nisip, cu o lingură de lemn, iar în casă Mioara își ondula
părul cu fierul, întrucât pleca la o întâlnire cu un băiat funcționar
la primărie.
— Mănânci? l-a întrebat mama de cum l-a văzut apropiindu-se, că
ești plecat de azi dimineață…
— Mănânc, dar mai întâi vreau să am o vorbă cu voi…
— Cu oare „voi”? a întrebat mama și a dat să se ridice.
— Nu, stai acolo că uite am să stau și eu.
S-a așezat și tata pe prispă, începuse să se întunece, era cald, pe
stradă se auzeau vorbele repezite ale unor cheflii, iar în aer plutea
mireasma teilor abia înfloriți ce inunda cartierul.
— Mario, a început tata scoțându-și pălăria și netezindu-și părul pe
frunte, cred că ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap! Da, da, nu mă
privi așa, că nu-s beat și ce-mi iese din gură e adevărul adevărat!
— Ce vrei să spui? a încruntat mama sprâncenele și și-a strâns mai
bine fusta sub ea pe prispă.
— Ce vreau să spun? Ce-ai auzit. O să scăpăm de sărăcie. Destul
am răbdat, ne-am chinuit, uite cade casa pe noi, mâncăm ce dă
Dumnezeu și nu ne mai vedem ieșiți la un mal, oricât ne-am zbate
și am da din coate. Iar de muncit muncim fiecare, nu? Și tu și eu și
copiii ăștia… Da’ nu s-ajunge… Apăi ne-a blestemat ăl de sus și cu
ălea două nenorociri de nu mai știu de mine și parcă am o negură
pe ochi de văd tot întuneric înainte-mi…
A tăcut, a scos din buzunar o țigară, a aprins-o, a zvârlit cât colo
chibritul și, după ce a slobozit un fum către înalt, a urmat:
— Și cum îți spuneam, gata Mario, dăm cu sărăcia la gard!
— Păi cum, omule? s-a mirat mama. Eu nu înțeleg nimic!
— Facem fata moșiereasă. Asta-i chestiunea. Și dacă e ea
moșiereasă, nouă de ce ne-ar merge rău?
— Care fată? Ce moșiereasă? a făcut mama ochii mari.
— Fata asta, a noastră, a zis tata și a arătat cu capul către mine. O
mărităm. Gata, am și aranjat. O mărităm cu un om mare, proprietar
cu moșie, conac, trăsură, bani să-i întorci cu lopata! Scăpăm de
griji, de necazuri, o duce și ea bine, noi la fel…
— Mă, tu ești zbanghiu? a pus mama mâinile cruciș pe piept și l-a
privit pe tata lung, dintr-o parte. Sau vorbește țuica din tine? De
unde-mi vii cu poveștile astea? De la cârciuma lui Vanghelis?
— Nu vin de niciunde, tu n-auzi că n-am pus strop de băutură în
gură? Ce dracu’! Dar, parcă uite aș bea ceva de bucurie! Să fiu al
dracului dacă n-aș bea! Că nu în orice zi te întâlnești cu norocul
ăsta…
— Ce noroc, omule? a insistat mama. Despre ce e vorba?
Fără să se lase mult rugat, tata a povestit cum a fost la școală, după
cum îi făcuse chemarea domnul profesor Păunescu. S-a cam codit
la început să dea ochii cu el, că nu știa ce are să-i spună. În orice
caz bănuia că era vorba de felul cum merg eu cu cartea, dar până
la urmă si-a luat inima în dinți și a intrat în cancelarie. Nu era
acolo. Secretara i-a spus să aștepte puțin, că domnul profesor e
încă la ore. Într-adevăr, după ce s-a auzit clopoțelul pe coridoare și
elevii de la seral au umplut curtea cu gălăgia lor, s-a ivit și domnul
Păunescu. Tata i-a ieșit înainte i-a spus cine este…
— A? Domnul Runcu! a exclamat bucuros profesorul. Haide,
domnul meu, să stăm puțin de vorbă. Dar mai întâi să duc
catalogul la cancelarie. Îi trebuie altui coleg la ora următoare…
A plecat repezind ușile, pe scări, avea un mers vioi, săltat, elevii se
dădeau la o parte să-i facă loc și s-a întors într-o clipă, tot așa în
graba aceea, zorit nevoie mare.
— Să mergem în laboratorul de chimie, domnule Runcu, a propus
el foarte amabil prietenos, prinzându-l pe tata de braț. Nu este
nimeni acolo și n-aș vrea să fim deranjați…
Au intrat într-o sală nu prea mare, cu multe rafturi, iar pe ele
felurite eprubete, borcane, mirosind a chimicale. S-au așezat la o
masă cu tăblie de marmură albă și dintr-una într-alta, domnul
Păunescu a ajuns la subiectul pe care vroia să-i discute. Este un
om cult, i-a spus tatei, a umblat mult prin străinătate, a strâns
ceva bani de și-a cumpărat o moșie nu prea departe de oraș, la
Izvoarele, moșie de care se îngrijește un bătrân administrator,
Walter, pentru că el, având catedră universitară, a stat mai mult în
București și n-a prea avut grijă de soarta pământului, de roadele
lui și de ce mai trebuie într-o gospodărie țărănească. N-a fost
însurat niciodată. pentru că studiile făcute, călătoriile, munca la
universitate, nu i-au dat posibilitatea să-și înjghebeze un cămin, cu
atât mai mult cu cât viitoarea nevastă trebuia să stea mai mult
singură și femeile, când se știu singure își găsesc să se distreze cu
ce le trece prin cap… Așa ca să-și omoare timpul… De aceea, a
socotit că vremea însurătoarei nu este potrivită decât acum, la anii
pensiei, când poate sta lângă femeia dorită și-i poate face toate
capriciile. Are moșie, are bani, are tot ce-i trebuie ca s-o facă pe cea
aleasă fericită cerându-i în schimb un singur lucru: corectitudine,
cinste, sinceritate. A terminat cu Bucureștiul, un păcătos de
preinfarct a pus capăt carierei lui universitare; de altfel era și
timpul să se retragă, și a venit la Izvoarele, s-a stabilit acolo, de
unde a fost chemat de un inspector școlar, dată fiind lipsa de cadre
didactice, să predea „științele naturale” elevelor de la liceul „Elena
Doamna”. În timpul liber se delectează mergând la vânătoare și
împăind păsări și animale pentru un muzeu pe care vrea să-l
deschidă peste un an sau doi în oraș. Muzeul de „științe naturale”
este pasiunea vieții lui și-l va realiza, nu mai încape îndoială. Să se
mai liniștească însă timpurile, este încă război și războiul te
împiedică să faci multe, datorită unor incertitudini atât ale
prezentului, cât și ale viitorului. Așa stând deci lucrurile s-a gândit,
și s-a gândit îndelung, că cea mai potrivită fată pentru el n-ar putea
fi alta decât Talida, fiica domnului Runcu, o fată frumoasă,
cuminte, cu multă sensibilitate, a auzit că are și talent la pictură,
o fată sărmană, care, desigur, va ști să prețuiască bunăstarea ce i
se va oferi fiindu-i devotată binefăcătorului ei cu trup și suflet. Fata,
evident este însă elevă, dar își va putea continua studiile „în
particular”, se va îngriji el de chestiunea asta și o va da și la
facultate, pentru că dorește cu tot dinadinsul să-i perfecționeze
instrucțiunea, cultura, s-o intelectualizeze cu alte cuvinte, într-un
mod deosebit. Va sta la moșie, la conacul de la Izvoarele, nu va duce
grijă de nimic, va avea tot ce-și dorește. De bunăseamă că-și va
ajuta familia cu tot ce crede de cuviința, pentru că, spunea domnul
Păunescu, părinții trebuie să simtă ajutorul fiicei în orice timp și la
orice nevoie, iar ușile conacului le sunt deschise tuturor cu mult
drag, casa de la Izvoarele fiind socotită în viitor și casa dumnealor…
Tata a căzut pe gânduri, nu se aștepta la o asemenea propunere,
era ademenitoare în felul ei, își putea salva familia din sărăcie,
desigur se vor schimba multe în viate lor, în definitiv fata tot trebuia
să se mărite odată și-odată; pe cine să ia? Pe vreun fluieră-vânt,
unul care să lege sărăcia lui de-a lor și peste toate astea mai vine
și-o gura în plus la masă? Așa că a fost de acord, dar a rămas s-o
întrebe și pe fată cu toate că ceea ce hotărăște el e sfânt și nimeni
nu-i iese din cuvânt…
— Ei, ce zici Mario, de toată treaba asta? a zis tata într-un sfârșit,
zvârlind restul de țigară în mijlocul ogrăzii. Scăpăm sau nu de
sărăcie?
Tot timpul cât vorbise tata îmi șiroiseră lacrimi pe obraz, mă îneca
plânsul, îmi țineam fruntea în palme, pe genunchi, și suspinam,
înăbușindu-mi obida, amarul. Vai, ce soarta crudă mă așteaptă,
gândeam înnebunită de durere, de ce mi-a fost mie scris să am
soarta asta? Desigur, ca orice fată, visasem și eu că mă voi mărita,
dar altfel îmi închipuiam legarea vieții mele de a unui soț, îl vroiam
tânăr, exuberant, plin de optimism, să mă poarte tot timpul de
mână, așa cum mă purtase odată Mircea, să-mi vorbească
drăgăstos, stăpânit de patima iubirii, cum știam că voi fi stăpânită
și eu, conviețuirea noastră să fie un vis frumos, o poveste adevărată
de dragoste, pe care s-o fi trăit cu intensitatea unor sentimente ce
ți le poate da numai tinerețea, anii aceștia frumoși inegalabil de
frumoși…
— Câți ani are, Dionisie, profesorul ăsta? întrebase mama într-un
târziu cu glasul scăzut, copleșită și ea de cele aflate. Că zici că-i la
pensie…
— Vreo șaizeci și cinci…
— Păi…
— Ce „păi”? E un om mare, bogat, are moșie, trăsură, servitori, ți-
am spus doar, fata noastră o să aibă o viață de prințesă! Iar cât
despre noi…
— Nu se poate, omule! a zis mama cu hotărâre. Chiar dac-ar fi să
fie ceva nu se poate.
— De ce nu se poate?
— Nu mă vezi că am cârpă neagră pe cap? Fetele astea la fel… Nu
e încă anu’ de când am îngropat-o pe nefericita aia, of doamne,
zilele mele…
A început să plângă, ștergându-și ochii cu coltul basmalei negre, se
mai chinuia încă sărmana de ea, nu-i putea pieri așa ușor durerea
săpată în inimă.
— Bine, om mai vedea noi, a zis tata gânditor, fără să se dea bătut.
Dar norocul ăsta nu trebuie să ne scape din mână. O dăm fără acte,
aia o să facem… Și cununia mai încolo, după iarnă, dacă-i vorba să
treacă anul de la Victorița…
M-am ridicat de pe prispă am plecat ca o nălucă și am sărit gardul
în grădină, am ieșit de-acolo în câmp și am ținut-o tot într-o fugă
până în pădure, sus, pe dealul Trifa. Era noapte, începuse să se
lase răcoarea, cu cât mă îndepărtam mai mult de marginea
orașului, cu atât liniștea se așternea tot mai adâncă, începuse să-
mi fie frică doamne, unde mă duceam? Unde? Nu mă uitam înapoi,
nu vroiam să mă uit, nici pași nu auzeam și nici glasuri, îmi era
teamă că mă va ajunge tata din urmă, dar pesemne a fost atât de
uluit de hotărârea mea, încât a rămas, poate, acolo pe prispă fără
să facă o mișcare. Pădurea era rece, neagră, plină de taine, se
auzeau foșnete și fâlfâiri ciudate de aripi, începuse să mă ia cu frig,
îmi clănțăneau dinții în gură. Unde aveam să mă ascund? Unde
aveam să mă odihnesc? Și cât, oare, voi sta departe de casă? După
câțiva pași, prin rămurișul des, încărcat de întuneric, m-am oprit
înfricoșată, m-am întors și am ieșit iar cu teamă spre marginea
pădurii. M-am lăsat apoi pe deal mai în jos, din locul acela se
vedeau îndepărtate ultimele case ale orașului, cu ferestrele clipind
de lumină, trecea un camion pe șosea, i se auzea motorul cum
gâfâia din greu și atunci, pentru o clipă, mi-a fulgerat prin gând să
alerg și să-i ațin calea, să-i cer omului de la volan să mă ducă
departe, unde i-o fi voia, în lume. Mi-am dat însă repede seama, era
o prostie, toate drumurile erau pline de soldați, de tunuri și căruțe,
coloane și iar coloane, mărșăluind prin ceața prafului, plecând sau
venind de pe front, ce aveam să fac eu, o fată singură și temătoare,
noaptea, prin locuri neumblate, lipsită de apărare, primejduită la
tot pasul de răutatea oamenilor neoameni?
Orbecăind prin întuneric, am dat de-un șanț acoperit cu iarbă,
fusese pesemne o tranșee, îi vedeam vara pe aici pe soldații
regimentului instruindu-se, trăgând cu puștile în ținte de carton,
desigur ei săpaseră șanțul acela, cum mai săpaseră multe altele, pe
tot dealul. M-am așezat pe marginea tranșeii, cu rochia adunată
sub mine și picioarele strânse am rămas așa multă vreme, pierdută,
cu privirea îndreptată către casele orașului, așteptând. Era tot
liniște peste câmp. răsunau îndepărtat talăngile unor vaci sau oi la
păscut, tropote de cai și uruit de roți se ridicau când și când în
noapte pe șoseaua pietruită, apoi se lăsa din nou acea tăcere a
întunericului, lungă și grea, în care fiecare șoaptă a pământului te
înfioară ca o amenințare.. Am stat astfel, cu gândurile împrăștiate,
înecată în plâns, până ce ostenită m-a furat somnul și am adormit,
cred că spre ziuă am adormit, culcată pe iarbă, dârdâind de frig și
de umezeala pădurii. M-am trezit dimineața, când a izbucnit
soarele peste rămurișul pădurii și, înfricoșată că am să întârzii de
la școală, am alergat către casă, să-mi pun uniforma și să-mi iau
cărțile. Era ultima zi de învățătură, ni se dădea apoi vacanță, nu
trebuia să lipsesc, întrucât ni se atrăsese atenția că la prima oră ni
se va comunica unde și-n ce fel vom presta peste vară munca de
război, obligatorie pentru toți elevii școlilor.
În poartă, însă, m-am întâlnit cu tata. Pleca la lucru, în cămașă, cu
o flanea pe braț și un pachet în mână. Cum m-a văzut, pe dată fața
i s-a întunecat și ochii de gheață m-au fulgerat adânc.
— De unde vii, fă? m-a întrebat el, și luându-mă de-un umăr, m-a
împins cu putere, izbindu-mă de gard. Nici n-ai plecat din casa mea
și umbli noaptea teleleu?
Tăceam, cu capul ferit între palme, știam că mă va lovi, așteptam,
o gheară nevăzută parcă mă strângea în capul pieptului, luându-
mi răsuflarea.
— De ce ai plecat de acasă? Unde ai fost?
— Pe câmp…
— Pe câmp? Ai umblat așa lelea pe câmp? Eu pe câmp te-am
crescut? Pe câmp ți-am dat să mănânci? Spune, fă pe câmp?
— Nu…
— Atunci? Ai auzit ce zile de îndestulare și liniște îți pregătesc și-n
loc să te bucuri și să-mi mulțumești, ți-a sărit țâfna și ai luat-o din
loc! Te încontrezi mie, nu? De ce nu vrei să te măriți? De ce, fă?
— Nu vreau!
— Ce are omul? Unde mai dai peste norocul ăsta?
— Nu vreau așa noroc…
— Dar ce vrei tu? Pe cine să iei? Pe prințul Angliei? Sau pe ăla de
la Alisabeba? Pe cine, fă?
Am rămas cu capul plecat, tot tăcută lângă gard, înfricoșată,
simțeam pământul rece sub tălpile desculțe, îmi era frig cu toate că
soarele începuse a străluci peste oraș, treceau fetele la școală, când
aveam să mă îmbrac, să mă piepten? Am dat să intru în curte. M-
a prins, însă, tata de păr și m-a lovit cu palma după ceafă într-atât
de tare, încât am simțit cum mi s-au clătinat creierii în cap de
durere. A vrut să mă lovească a doua oară, dar m-am strecurat pe
sub mâna lui și am fugit în curte ca o zvârlugă, trecând pe sub
frânghia de rufe și oprindu-mă drept în grădină.
— Stăm noi de vorbă deseară, când mă întorc! m-a amenințat el din
poartă, căutându-mă din ochi peste gard. Ori faci cum îți spun eu,
ori drumul, în deal, lângă alea două, la cimitir! Așa să știi!
 6

N-am luat drumul cimitirului, cum m-a amenințat tata, atunci în

poartă, pentru că până la urmă am făcut tot după voia lui și am
apucat pe cel ce ducea la Izvoarele…
În ziua aceea, s-a întors seara de la lucru, beat, luase leafa și, de
cum i-am auzit glasul în curte, am știut ce are să se întâmple. Fără
să mă mai întrebe care mi-e gândul, dând cu ochii de mine, s-a
repezit ca un uliu, a luat de lângă burlanul casei un retevei de lemn
și a început să mă lovească, pe unde nimerea, încât leșinată, abia
m-au scos mama și surorile din mâinile lui.
— Afurisită, ce ești! striga el turbat cu ochii aprinși de furie. Vezi
cum trăim, și după ce că nu muncești, nici nouă nu vrei să ne aduci
binele în casă? Toată viața am tânjit după un trai mai ca lumea și,
când s-a ivit norocul, tu îi dai cu piciorul? Îți scot eu din cap ifosele,
mâța dracului!
Câțiva dintre vecini au încercat să-mi sară în ajutor, mie, mamei,
celorlalte surori, dar tata parcă s-a întărâtat și mai mult și înjurând
și blestemând i-a scos grămadă în stradă.
— De ce intrați mă, în ograda mea? Ce vreți voi? Ce știți voi? În casa
mea, știu eu ce fac, de ce vă băgați? Va încontrați că vreau să-mi
scot sărăcia din bătătură, că vreau să mă scap de ea? Am eu
socotelile mele…
Am zăcut aproape o săptămână, oblojindu-mă numai cu cârpe
umede peste vânătăile de pe întregul trup, stăteam tot timpul pe
prispă afară, la soare, abia mă ridicam și cu greu îmi trăgeam
picioarele, întocmai ca o infirmă ce-și ducea zilele de azi pe mâine.
Însă mai mult decât suferința fizică, mă apăsa durerea nedreptului
act la care eram condamnată, faptul că trebuia să mă supun unei
convenții ce era în afara sentimentelor mele, străină și deloc pe
potriva năzuințelor, ale visurilor pe care orice fată și le făurește la
pragul adolescenței. Plângeam, dar lacrimile nu ajutau la nimic,
slăbisem și arătam ca o umbră, privirea îmi era tot încețoșată,
bolnavă și nu-mi era aminte de nimic, de tot ce-i în jurul meu.
Căutam singurătatea ca pe unica posibilitate în care-mi puteam
aduna gândurile pentru că vroiam să judec lucid, limpede, să-mi
reconstitui ființa ce simțeam că se destrăma ca pânza unei ape;
vroiam să mă ascund de propria mea conștiință ca de ceva grav și
de care, socoteam, mă făceam eu însămi vinovată; doream să mă
închid în mine ca într-o carapace, să fiu numai eu cu mine însămi,
să-mi mistui durerea cu încetul, odată cu trecerea timpului ce avea
să mă ducă spre un liman necunoscut…
Tata s-a mai întâlnit de câteva ori cu domnul Păunescu, l-a asigurat
că totul este în regulă și au hotărât ca pe la începutul lui august să
se perfecteze înțelegerea. Nu era vorba încă de căsătorie de acte de
mers la biserică, pentru că nu trecuse un an de la moartea soră-
mi, mama se opunea cu înverșunare, dar profesorul a înțeles și a
fost de acord ca la starea civilă să se meargă tocmai la iarnă, după
Anul Nou. Iar acum în primele zile ale lui august, ar fi fost bine,
socotea dumnealui, dacă m-aș fi mutat deja la conac. Așa, ca o
garanție… Până atunci el avea de făcut un drum la București
pentru a lămuri unele treburi în legătură cu pensia și cu o lucrare
depusă la Academie, prilej, totodată, spunea el, de a cumpăra
pentru mine și el cele necesare apropiatului eveniment: verighete,
îmbrăcăminte, unele cadouri, lucruri pentru gospodărie și diverse
alte nimicuri. Mie îmi trebuia însă dispensă de vârstă; așa că până
la iarnă numai bine se putea rezolva și problema asta. Astfel stând
lucrurile, la insistențele domnului profesor și cu consimțământul
tatei, fără să se ia în seamă împotrivirea mea, lacrimile și zbuciumul
meu, m-am mutat, așa cum s-a hotărât, în prima săptămână din
august la Izvoarele, socotind ei că nu va trece mult și se vor face și
cele legale…
Conacul era o casă mare, veche, boierească, situată departe de sat
sau de vreo altă așezare prin împrejurimi, în mijlocul unei vii și al
unei livezi; zărind-o de la câțiva kilometri, acolo sus, pe deal, părea
o corabie albă pe întinsul unei ape verzi și liniștite. Avea zece
camere, înalte, luminoase, dar numai vreo patru locuite, restul
fiind lăsate în paragină, cum de fapt se dovedea a fi și întreaga
clădire, cu tencuiala căzută și tavanele coșcovite, prin colțuri
stăruind pânze de paianjeni și umbre de funingine. Într-unele din
aceste odăi, pe dușumelele roase, murdare, se vedeau grămezi de
știuleți de porumb, de cartofi, ceapă, saci de grâu, de ovăz; într-un
cuvânt, încăperile acelea fuseseră transformate cu timpul în
magazii pentru recolta adunată de pe câmp, hambarele fiind
deteriorate și neavând cine să le păzească în pustietatea aceea. O
cameră dintre cele părăginite era plină numai cu butoaie de vin, iar
pe sub tavan, întinși pe ață, spânzurau mulțime de ciorchini de
struguri, de-cum stafidiți, rămași acolo din alți ani, fără ca cineva
să se fi apropiat vreodată de ei. Bineînțeles că prin toate aceste
cotloane singuratice, neaerisite și murdare mișunau șoarecii în voie,
mulțimile de găuri de prin dușumele și pereții crăpați demonstrând
fără dubii că ciudatele rozătoare duceau o viață liberă,
nestingherită, în împărăția grânelor și a porumbului mucegăit.
Din toată această casă, a cărei strălucire apusese de mult și care
se măcina cu trecerea vremii, după cum am spus, numai patru odăi
erau locuite. Una era a bătrânului Walter, în care, pe lângă soba de
cărămidă, pat, masă și un dulap, avea și un foarte vechi secretaire
în care ținea câteva registre cam terfelite, cu tot felul de socoteli ale
moșiei aflată în administrația lui. Altă încăpere îi servea domnului
Păunescu drept atelier. Pe lângă pereți, în rafturi se vedeau o
mulțime de păsări și animale împăiate: un vultur cu aripile mari,
întinse, parcă gata să-și ia zborul, două bufnițe, o gaiță, câteva rațe
sălbatice, o ciocănitoare, câțiva fazani, un pui de urs și doi lupi
mari, voinici, o vulpe și câte altele. În mijlocul odăii era o masă cu
placă de zinc, pe care erau rânduite câteva borcane cu soluții,
bețișoare, bisturie, ace, colaci de sârmă, ghemotoace de paie, într-
un cuvânt tot arsenalul trebuincios acestei îndeletniciri. Este de
prisos, cred, să amintesc ce aer greu mirositor stăruia sub tavanul
cu tencuiala căzută, aer ce poate nu fusese primenit ani de zile,
întrucât giurgiuvelele geamurilor negre de praf fuseseră bătute în
cuie ca nu cumva, vreuna dintre vietăți, înainte de sacrificare,
nerăpusă deci de vânător să ia din nou drumul pădurii sau al
ascunzișurilor tainice. A treia odaie, aflată lângă cea care servea
drept muzeu și atelier în același timp și a cărei ușă dădea în
coridorul comun, era ceea ce se numea „cancelaria” domnului
profesor: o cameră la fel de înaltă ca toate celelalte, ce avea la
geamuri draperii grele din pluș albastru, iar de tavan spânzura o
lustră cu țurțuri de cristal învăluind discret o lampă cu gaz lucrată
din porțelan foarte fin. Câteva dulapuri masive, grele, încărcate cu
cărți, majoritatea legate în piele, cu titlurile scrise în auriu, ticsite
după geamurile de cristal, un birou masiv, din stejar, de modă
veche, acoperit cu postav verde, așezat lângă una dintre ferestre,
două fotolii și o canapea din piele roasă, scorojită, covorul trențuit
și soba de cărămidă cu olane se întreceau toate în vechime cu înseși
zidurile dărăpănatului conac. Din această odaie, o ușă înaltă, în
două canaturi, cu mânere din bronz dădea spre dormitorul
profesorului, o încăpere încărcată și ea tot cu mobilă veche, în care
patul cu tăblii înalte, sculptate, marea oglindă ovală din cristal
prinsă între ferestre, pătată de rugină ca și dulapul cu doi amorași
în bazorelief pe uși, atrăgeau atenția în mod deosebit. O casă, după
cum aveam să aflu mai târziu, moștenită de la tatăl profesorului,
fost diplomat și aghiotant regal pe vremea lui Carol I, ce se stinsese
din viață la adânci bătrânețe, chiar în odaia în care fiul său,
profesorul își trăia acum anii de pensie.
Cum am sosit la conac cu trăsura, într-o dimineață cu mult soare
și o căldură înăbușitoare, adusă de Walter, domnul Păunescu mi-a
ieșit repede în întâmpinare, jos, în curte, jovial și îndatoritor,
luându-mi din mâna micuțul geamantan din carton cu puținele
lucruri pe care le aveam.
— O, fericită zi! a exclamat el puțin teatral, sărutându-mă patern
pe frunte, sub privirile pline de zâmbet ale lui Walter. Apoi m-a luat
de braț și m-a condus către scările de piatră ale conacului, roase de
vreme. Cum ai călătorit? Obositor drumul, nu?
— Da, foarte obositor. Mai ales că am mers pentru prima dată într-
o trăsură…
— Da, da, explicabil… a aprobat profesorul conducându-mă spre
peronul larg și auster al conacului. Nu-i nimic, te vei odihni. Dar
nu înainte de a lua masa…
Am intrat într-o încăpere largă, ce servise probabil pe timpuri drept
salon, acum goală, pustie și de aci în coridorul întunecos pe ale
cărui laturi erau înșiruite câteva uși înalte, sobre, cu vopseaua albă
scorojită. Profesorul a făcut un pas înaintea mea, a apăsat pe-o
clanță și m-am pomenit în camera-birou, așa numita de către
Walter „cancelaria”. Ferestrele erau deschise și perdelele lungi
fluturau în voie, aducând răcoarea livezilor din jur.
— Aici vei locui, mi-a spus profesorul și mi-a făcut loc să trec,
punându-mi geamantanașul pe unul din fotolii. Este o cameră
liniștită, de studiu. De fapt, este biroul meu… Canapeaua aceasta,
care trebuie să știi că este lucrată din piele de Cordoba, îți va servi
drept pat, bineînțeles cu așternuturile respective, treabă de care are
cine să se îngrijească la conacul meu. Știi că în această cameră și
chiar pe această canapea s-a odihnit într-o noapte însuși regele
Carol I? a adăugat el cu mândrie, plin de sine, pentru gloriosul
trecut al familiei sale. A venit la vânătoare, tatăl mea i-a fost
aghiotant, dar… în sfârșit nu vreau să te mai obosesc, destul
drumul ți-a fost potrivnic, așa că despre toate astea vom vorbi
altădată. Acum fă-te comodă până când am să trimit să fi invitată
la masă…
După vreo zece minute cineva mi-a bătut la ușă. Era Walter, drept
și impozant, cu barbișonii lui albi, zulufați, în alte haine decât cele
de pe drum, având în mână o cană albă din porțelan.
— Am adus ape la domnișoara! a spus el reverențios, înclinând
capul în semn de mult respect și supușenie. Acolo este lavabou, eu
ajute spalat, toarne apa…
— Nu, mulțumesc, nu-i nevoie, am refuzat politicos și i-am luat
cana din mână punând-o lângă ligheanul tot din porțelan, ascuns
sub un prosop țărănesc, pe un dulăpior, din stejar. Am să mă
servesc singură…
— Domnul profesor a spus se ajute…
— Știu, mulțumesc, i-am tăiat eu vorba și m-am retras.
Am mâncat pe terasa, afară, pe o masă rotundă din pai, cam
putredă, sub ale cărei picioare, pentru stabilitate, Walter pusese
niște bucăți de țiglă spartă. Era umbră, răcoare, în acel cerdac
țărănesc, sprijinit pe stâlpi înalți din lemn, aerul curat îmi făcea
destul de bine după zăpușeala drumului, iar briza ușoară ce venea
dinspre pădurea nu prea îndepărtată îmi mângâia ușor fruntea
încinsă, ca și obrajii împurpurați de emoție. Profesorul se purta
foarte delicat, atent, mereu îmi punea câte ceva în farfurie, avea
grijă și-mi turna vin în pahar, în timp ce, bucuros din cale afară,
mă privea îndelung, cu un stăruitor surâs pe buze. Evident se citea
pe întregu-i chip marea satisfacție de mă avea alături de el, de a fi
de-acum a lui, așa cum poate visase dintotdeauna să se înfrupte
dintr-un trup fraged, de copilă, dorință, ce, iată, i se împlinise, și de
care era mândru și nespus de fericit.
— Spune, ce mai dorești? mă tot îmbia cu bunătățile de pe masă,
căutând să mă răsfețe, de-acum într-un mod foarte agasant, ce
aproape mă enerva. Ce-ți mai trebuie?
— Nimic. Mulțumesc… nimic…
Îmi mângâia ușor mâna, mi-o săruta și iar mi-o mângâia. Atingerea
buzelor lui umede, lipicioase, mă înfiora, producându-mi, spre
deosebire de clipele petrecute în cancelarie, un fel de repulsie ce-
mi dădea o senzație neplăcută de greață. Nu știu de ce, dar
satisfacția aceea a lui trădată prin strălucirea stranie a ochilor
albaștri, spălăciți, ca și prin zâmbetul superior și dezinvolt, desigur
pentru faptul că reușise să aibe în mână prada de mult râvnită,
începuse să mă deranjeze, chiar să mă revolte. O asemuiam fără să
vreau, cu bucuria pe care îmi închipuiam că i-o prilejuia prinderea
vreunei sălbăticiuni, ce urma, alături de altele, să complecteze
fastuos galeria celebrei faune din muzeu. Și poate că din clipa
aceea, mai mult decât atunci când am înțeles că tata mă oferise ca
pe o marfă ce avea să-i aducă câștig, spun din clipa aceea am simțit
că încep să-l urăsc de moarte pe acest om lipsit de scrupule, că nu-
l pot suporta nici să mă privească, dar să mă mai atingă cu mâna,
că mă stânjenește prezența lui, respirația lui, numele lui… Vroiam
să fug, oriunde numai să fug, să-mi pierd urma, dar, vai, nu fără
să mă răzbun într-un fel, să-l pedepsesc pentru toată puterea
aproape hipnotică avută asupra tatălui meu, întunecându-i mintea
cu averea ce-o stăpânea, promițându-i-o, dar mai presus de orice
pentru gândul diabolic și josnic de a profita de situația mizeră în
care ne aflam, de naivitatea părintelui meu ahtiat după înavuțire,
sugrumând visele unei fetițe ce abia începuse să cunoască viața să
iese în lumina ei, în izbăvirile ei. Acum, el profesorul mi se părea
un altul decât cel cunoscut la școală, dedublarea îi reușise pe
deplin, rolul de alter ego jucat în travesti în propria lui piesă îl
prindea de minune, dar îl și demascase în același timp; poate că era
firesc, din moment ce prezența mea în casa lui îi dădea certitudinea
satisfacției așteptate de mult. Și spre deosebire de prima mea
întâlnire cu el, atunci în cancelarie, dar mai ales din cele din orele
de clasă când îl divinizam pentru erudiția lui, pentru manierele
sale, când mă simțeam fericită știindu-mă privită da, fericită, că eu
eram cea aleasă spre a-i fi favorită, acum, omul mi se părea grotesc,
o mască ascundea trăsăturile celuilalt, cu toate că, prin tot ceea ce
făcea, lăsa să se întrevadă același bărbat distins. Întregul eșafodaj,
pe care nu cu mult timp înainte îi urcasem în închipuirea mea
statuia, acum se prăbușise. Iar jocul în care mă angrenasem, poate,
fără voia mea, divinizându-l, se sfârșise…
Dureros și trist…
Nespus de trist…
Tăcută, rezervată, fără să-mi arăt entuziasmul pentru ceva anume
și fără să elogiez, așa după cum poate s-ar fi așteptat profesorul,
noua mea viață, îmi petreceam zilele pe terasă, citind sau pictând,
tolănită într-un șezlong sau în fața șevaletului, în aerul înmiresmat
de țară, înconjurată de liniște și tihnă. Profesorul, împreună cu
Walter, se ocupau de secerișul grâului, de aducerea batozei pentru
treierat, de culesul fructelor și al strugurilor ce dăduseră în pârg,
fiind mai tot timpul plecați în sat sau pe moșie, cu trăsura. Așa că,
de multe ori, la prânz mâncam singură. Seara însă, cinam
împreună, tot afară pe terasă; el îmi povestea ce făcuse peste zi,
cum îi mergeau treburile, iar eu îl ascultam privind joaca fluturilor
din jurul lămpii, absentă la tot și la toate, de parcă n-aș fi fost acolo.
După aceea, nu prea târziu, mă retrăgeam în camera mea, îmi
pregăteam așternutul și mă culcam pe canapeaua de lângă perete,
nu înainte de a mă urca pe un scaun să sting lampa de porțelan
dintre țurțurii de cristal ai lustrei. Și, pentru că de câteva ori am
simțit pe cineva privind prin gaura cheii, la ușa dinspre odaia
profesorului, încredințată fiind că nu putea fi decât el, mi-am luat
obiceiul de a stinge mai întâi lumina și apoi să mă dezbrac, cu toate
că-mi era greu să-mi aranjez lucrurile ca lumea prin întunericul
odăii. Dar mai bine așa. decât să fiu obiect de studiu și admirație
pentru distinsul meu protector.
Într-o noapte m-am trezit brusc din somn. Se auzea un ronțăit
continuu, ceva foșnea prin hârtiile de pe birou, apoi am simțit pe
pledul ce mă acoperea o mișcare, urmată de chițcăieli scurte,
ascuțite. Evident era un șoarece, unul dintre rozătorii pensionari ai
casei, ce ieșise de sub podeaua odăii și pornise după mâncare. Am
dat un țipăt de groază și, zvârlind pledul cât colo, m-am ridicat
brusc în picioare, pe canapea, cuprinsă de spaimă, tremurând de
frică de parcă aș fi fost cuprinsă de friguri. În clipa aceea, ușa
dinspre camera profesorului s-a deschis și în prag a apărut el, într-
o pijama largă, somnoros cu părul cânepiu răvășit pe frunte, ținând
o lampă înălțată deasupra capului.
— Ce este? Ce s-a întâmplat? s-a apropiat, târșindu-și papucii și
dumnezeule, abia atunci, în lumina lămpii mi-am dat seama că
eram aproape goală, cu furoul mult deasupra genunchilor și sânii
ieșiți în deschizătura lui. De ce ai țipat?
Repede, înfricoșată, mi-am acoperit pieptul cu palmele și instinctiv,
m-am lipit de peretele rece al odăii.
— Ai visat ceva urât? De ce nu vorbești? Ești speriată…
A venit, mi-a prins liniștit mâna, în timp ce cu ochii hulpavi mă
cerceta nesățios de sus până jos; eu mă băgasem și mai mult în
perete, tremurând toată, tremura și el, eu, evident de spaimă, el,
desigur, împins de instinctul pur bărbătesc, fiziologic.
— Vai, ce înspăimântată ești, fetița mea! a zis blând, dar cu glasul
tremurat, aproape șoptit, înălțând și mai mult lampa să mă vadă
mai bine. Vreun neobrăzat de șoricel, nu? a zâmbit apoi ușor, dar
cu privirea tot strălucindă, mângâindu-mi trupul ce se desena
provocator poate sub furoul subțire. Ei, se mai întâmplă… Am să-l
iau de urechi pe Walter, i-am spus doar să aibă grijă, să nu ai
neplăceri…
S-a aplecat, a luat pledul de jos, ba pus pe pat; a înălțat iar lampa,
apropiind-o și privindu-mă lung, stăruitor cu ochi nesățioși și
bolnavi, pipăindu-mi cu uitătura lui aproape dementă, coapsele,
șoldurile, sânii. Îi simțeam neliniștea, tulburarea și asta mă
înfricoșa cel mai mult…
— Vrei să dormi dincolo, eu mine? i-am auzit glasul aproape
pierdut, stins. Știu, nu e statornicit nimic prin acte, dar ce mai
contează niște hârtii din moment ce ești aici și învoiala e făcută?
Hai vino, ochii tăi mă îmbată, și picioarele astea divine și…
A întins mâna să-mi mângâie coapsele, dar m-am ferit brusc într-o
parte, lipindu-mă și mai mult de perete, îngrozită și plină de scârbă.
Atunci, pentru o clipă, i-am văzut mai bine ochii scânteind aprins
ca la un nebun, cu pupilele albe mărite și deodată, cum mă fixase
stăruitor, l-a cuprins un tremur cumplit zguduitor, gura i s-a
umplut de bale, iar după o clipă ca retezat de-o coasă nevăzută, s-
a prăbușit lângă canapea, scăpând lampa a cărei sticlă s-a făcut
țăndări. Îndată covorul putred s-a aprins și vâlvătaia a început să
crească…
Țipătul meu de moarte a zguduit ferestrele, pereții, tavanul. Am
sărit de pe canapea, peste trupul ce se zvârcolea în neștire, lovindu-
mă de un scaun și m-am oprit, șchiopătând, tocmai lângă birou.
Îndată a apărat Walter, cu un felinar de vânt în mână, într-un halat
de pânză, cu saboți de lemn în picioare. Văzându-l, mi-am tras
repede rochia pe mine și m-am dus lângă fereastră. El s-a făcut a
nu mă fi observat atunci, a pus felinarul pe birou și calm, a început
să joace covorul aprins cu picioarele, până ce focul s-a stins și n-a
mai rămas în cameră decât un fuior alburiu de fum, înecăcios și
dens, ce s-a prelins curând pe fereastră…
— V-ați speriat, așa este? s-a întors apoi către mine, în timp ce cu
capul mi-l arăta pe profesor. Nu-i nimic, a dat din mână liniștitor,
cu un calm ce mă uimea. Criza… criza… asta epilepsia… Trece ca
ploaia, nu-i nimic…
Și cu același calm, s-a aplecat să se îngrijească de stăpânul său a
cărui boală se vede că i-o cunoștea de multă vreme, ca fiind un
lucru obișnuit și care nu avea de ce să-l alarmeze. Profesorul se
zbătea încă în spasme scurte, ghemuit, cu fața lividă, schimonosită.
Avea un aspect oribil, de evitat oricărei vederi. Walter a stat puțin
lângă el, l-a lăsat să se liniștească; apoi s-a ridicat și mi s-a adresat
iar, clătinând capul a dojană:
— Eu am spus la el… nu efort… nu dragoste… uite-l da nu-i nimic,
trece… trece… La noi, domnișoara, la german, este o vorba: „Kurz
ist der Schmerz und ewig ist die Freude!”. Scurta durere și veșnica
bucuria… Da… da… Acum bolnav, mâine bucuria pentru
dragoste… Bucuria asta, înse, plătește într-o zi…
Zâmbea, un zâmbet enigmatic și complice, subliniat de privirea
aceea a lui de cotoi bătrân, care știe multe, dar se face a le trece cu
vederea; îmi dădeam seama ce înțelesese el din toată întâmplarea
acelei nopți, fapt pentru care am căutat o explicație, o lămurire să-
i anulez părerea total nefondată și lipsită de sens…
— Am auzit un șoarece ronțăind… S-a urcat chiar pe canapea. Am
țipat de frică și atunci, domnul profesor a intrat…
— Știe… știe… m-a liniștit el, dând din mână, cu același calm ce
aproape enerva, cu zâmbetul statornic răzlețit între barbișonii
zulufați. Multe șoareci aici… știe…
A deschis larg ușile, l-a luat pe profesor de subțiori și l-a tras în
dormitorul lui, punându-l pe pat, după care s-a întors, a întins
meticulos covorul, a înclinat ușor capul, salutându-mă cu un surâs
ascuns și a ieșit, călcând ușor, cu grijă să nu facă zgomot. Eu am
rămas la fereastra deschisă, privind câmpul întunecat și ascultând
șoaptele îndepărtatului sat până ce s-au ivit zorile și soarele s-a
înălțat peste pădure. N-a fost chip să mai pot închide ochii. Oricare
alta în locul meu cred că ar fi fost supusă aceleiași stări de
surescitare și neliniște, de teamă și înfricoșare, așa cum am fost
supusă eu…
După vreo săptămână au venit toți ai mei de la oraș să mă vadă. I-
a adus Walter cu trăsura, la inițiativa profesorului. Abia au
încăput, stând claie peste grămadă, încât arcurile trozneau la fiece
scurmătură a pământului. Sus pe capră, lângă impozantul vizitiu,
trona tata, plin de importanță, în hainele lui nou-nouțe, cu pălărie
din pai și baston, pregătite de profesor pentru atunci când va fi
nunta mea, dar pe care el le îmbrăcase de pe acum, socotind vizita
la conac un mare eveniment.
Walter a tras la scară, au coborât cu toții, după care a dus trăsura
sub șopron și caii la grajd, îngrijindu-se să-i țesale și să le dea apă.
Eu, împreună cu profesorul am așteptat, jos, în fața peronului. Era
cald, soare fierbinte de august, de peste livezi venea o boare încinsă,
gata parcă să aprindă pământul…
— Ei, bine ați venit, de ce v-ați lăsat atât de mult rugați? i-a
întâmpinat profesorul, dând mâna cu fiecare, găsind pentru unul
o glumă, pentru altul alta. Poftiți sus pe terasă, dar mai întâi să vă
spălați, drumul e prăfuit, drum de țară. Ei, Walter!
— Ein moment! s-a auzit acela dintre grajduri și a dat să se arate la
vedere.
— Apă pentru musafiri, dragul meu, a poruncit profesorul. Gata!
Repede!
— Jawohl! Jawohl!
Am mâncat pe terasă, serviți de Walter, în jurul mesei era o gălăgie
de nedescris, fiecare spunea câte ceva și se amuza, mama era
încântată, fața-i suptă prinsese parcă viață, lumină, stătea lângă
mine și mereu mă privea, căutând să-mi citească gândurile, în timp
ce tata vorbea mereu cu profesorul, lăudând vinul, mâncarea, aerul
curat de la țară, liniștea…
După masă, surorile și cu mine am plecat prin livadă, iar tata cu
mama, ținându-l pe Traian de mână au vizitat conacul și
acareturile, dând ocol curții, după care au venit și ei la umbra
pomilor dinapoia casei.
— Trebuie reparație serioasă aici! a zis tata, arătând către conacul
dărăpănat, dar încă impozant prin măreția lui. Încolo, averea e
destul de frumoasă, moșia-i mare, întinsă…
— Cu ajutorul lui Dumnezeu le vom face pe toate! l-a asigurat
profesorul, privindu-și în zare lanurile de grâu. Acum nu mai am
nicio treabă, decât grija gospodăriei. Numai că vremurile îs cam
tulburi, războiul ăsta mă neliniștește, frontul merge destul de
prost…
— S-or termina și astea odată!
— S-or termina, desigur, o veni pacea. Uite, nu mai e un țăran în
sat, nu găsesc brațe de muncă, am de secerat, am de treierat, apoi
vine vremea porumbului, a cartofului. L-am trimis pe Walter și abia
a tocmit câțiva bătrâni, vreo doi mai tineri, dar răniți, însă ce poți
face cu ei? Iar femeile își văd de-ale lor, spun că au bărbații pe front,
lor cine să le muncească?
Seara, tot îngrămădiți în trăsură, cu tata din nou pe capră, în
spatele coviltirului fiind legate și câteva lăzi cu de-ale gurii oferite
de profesor, ai mei au plecat către oraș. I-am urmărit de pe terasă
multă vreme cu privirea, până ce au ieșit la drumul mare și s-au
pierdut într-un nor de praf. Cât am fost de bucuroasă că au venit,
atât am fost de tristă după ce, înserându-se am rămas singură în
pustietatea aceea a conacului. Mă gândeam la mama, la chipul ei
blajin și duios, la întrebările pe care căuta să mi le strecoare cât
mai discret despre traiul meu aici, la țară, în proaspăta căsnicie;
cât de înnegurată asculta totul, vorbindu-i despre statornica mea
nemulțumire, despre durerea și întristarea ce-mi apăsau inima…
— Nu fac nimic, toată ziua! îi șopteam pe sub merii încărcați de
fructe, stau, citesc, pictez, privesc câmpul, am tot ce-mi trebuie,
dar crede-mă, oricând m-aș întoarce în sărăcia noastră!
— Este înțelegător cu tine, apropiat, e drăguț?
— Peste așteptări, dar nu-i asta totul, mamă. Înțelege că nu am o
mulțumire sufletească, o satisfacție, o împlinire, totul a fost
împotriva voinței mele, așa încât nu-l pot suferi pe omul ăsta lângă
mine, nu pot… Am avut, ca orice fată, alte visuri…
— Ei, visurile astea, nu-s pentru sărăcia noastră…
— Știu, dar nici nu-mi pot fi zdrobite de poftele tatei!
— Taci, să nu te-audă, a căutat să mă liniștească mama. El este
foarte încântat, laudă tuturor norocul tău, care, după cum spune
el, este și al nostru…
Deci, am stat tot timpul pe terasă, urmărind plecarea trăsurii și tot
acolo am așteptat-o când târziu, noaptea s-a întors. Am auzit de
departe tropotul cailor și glasul lui Walter îndemnându-i la drum.
Micul dar de liniște ce mi-l oferiseră ai mei, prin scurta vizită făcută,
acum se spulberase, nu-l mai aveam, furat fiind de viața austeră și
retrasă a conacului. Am rămas aproape întreaga noapte afară, la
masa de pe terasă, în tovărășia fluturilor ce roiau în jurul lămpii;
cu ochii minții vedeam aievea odăile noastre scunde de la oraș, îmi
vedeam surorile dormind de-a valma pe unicul pat cu așternuturi
mizere, în atmosfera aceea de sărăcie și apăsare, dar mă gândeam
cu nostalgie și poate cu invidie la visele lor libere, ale lor și numai
ale lor, stăpâne pe ele și, desigur, pe împlinirea lor. Pe când eu? Eu
la ce mă mai așteptam? Totul îmi era închis, zăgăzuit, ca de-o
stavilă pusă de-a curmezișul în calea unei ape, oprindu-i mersul
liniștit la vale.
Trecea vremea și încă nu începuse seceratul, grâul avea de acum
boabele grele, coapte, se scutura la cea mai ușoară adiere de vânt,
veneau ploile, nu se mai putea intra în lan, totul se ducea pe apa
sâmbetei. Mai în fiecare zi, Walter pleca în sat după oameni, dar nu
prea găsea mână de lucru și dacă găsea nu se înțelegea cu nimeni
la preț, țăranii aveau necazurile lor, munceau, dar vroiau să
primească și un bun mai mult, ca să iasă din sărăcie.
Într-o dimineață a venit la conac un om cam de patruzeci de ani,
cu fața pământie, acoperită de-o barbă mare, nerasă de multă
vreme și ochi galbeni, adânciți în orbitele vineții. Pe cap avea o
capelă militară, aruncată cam într-o parte, acoperindu-i într-un fel
claia de păr crescut în neorânduială. Umbla destul de greu,
întrucât avea un picior de lemn, fapt pentru care se sprijinea într-
un toiag noduros ca într-o cârje.
Profesorul era pe terasă cu mine, bea o ceașcă de cafea și-mi admira
unul dintre tablouri, aproape terminat, ce înfățișa pădurea de un
verde întunecat, iar peste ea, ca și când ar fi aprins vârfurile
copacilor, prinsesem razele roșietice ale apusului de soare…
— A, uite-i pe ăsta, a lui Sticlete! a spus el privind peste balustrada
terasei la țăranul invalid ce intrase deja în curte. Ăsta mi-a fost
odată argat, ce este, măi Ștefane? Te-ai mai gândit?
Încercase Walter să se înțeleagă cu el pentru seceriș, nu ajunseseră
la un preț, renunțase, omul venise acum singur, pesemne împins
de nevoi, își făcuse desigur alte planuri, poate că până la urmă se
învoia totuși…
— Să trăiți, dom’ profesor! a înălțat capela invalidul și șontâc-
șontâc, sprijinindu-se în toiag, s-a apropiat tot mai mult de terasă.
Avea o uitătură rea, pătimașe, ochii galbeni îi sticleau aprins în
fundul capului, ca la șarpe, îl caut pe dom’ Walter…
— Pentru seceriș?
— Aha…
— Păi te înțelegi cu mine, s-a aplecat profesorul peste balustradă,
să fie auzit mai bine. Rămâi la cât ai convenit cu Walter?
— Rămân, ce să fac? s-a arătat el strâns cu ușa, privind pieziș pe
sub cozorocul capelei. Ați văzut vreodată vreun sărac să se
înțeleagă cu un bogat?
— Măi Ștefane, tu ai lucrat multă vreme în curtea mea, mă știi ce
fel de om sunt, a încercat să-l înduplece profesorul. Și atunci?
— Vă știu, că d-aia am și venit, da mai e o chestiune…
— Care? S-o aud…
— Eu vin cu toate neamurile, vin la seceriș cum ne-a fost vorba, da
tot pe noi să ne tocmiți și la treeriș. Ce ziceți?
— Ce să zic? a zâmbit înțelegător profesorul. Așa vom face!
— Și partea de grâu, rămâne parte, să n-avem vorbe!
— Mai încape îndoială, omule?
— Bine, atunci sănătate, să trăiți și mâine intru cu ai mei în lan.
Începem de sus de la Adâncata?
— De acolo…
— Să trăiți!
A înălțat din nou capela, s-a întors și a plecat către poartă
gheboșându-se pe toiagul lui noduros, bocănind pământul cu
piciorul de lemn, ce-l trăgea cu greutate după el.
— A fost un argat bun, dar cam certăreț, scandalagiu, mereu îi
sărea țandăra din câte ceva, crezând că-l fură Walter la socoteli, a
vorbit profesorul, în timp ce-l privea pe invalid ce tocmai ieșea pe
poartă. Avea o calitate însă…
— Care?
— Era un foarte bun ochitor, îl luam deseori cu mine la vânătoare.
Știi cum îți dobora pasărea din zbor? Dintr-un singur foc! Acuma,
uite-l, a rămas beteag, i-a ajuns cuțitul la os, nu mai are de
niciunele. Crezi că altfel venea la muncă?
— Nu mi-a plăcut privirea lui, am spus.
— Face pe-al dracului de când s-a întors de pe front, i-au intrat în
cap ideile bolșevicilor de pe acolo de unde l-a dus frontul, de fapt a
fost chemat și de vreo două ori pe la postul de jandarmi pentru
propagandă comunistă. Încolo, când era zdravăn, muncea cât
șapte, să știi.
Nu-i mai puțin adevărat că și de data asta, omul s-a dovedit
sârguincios, pus pe treabă, așa încât profesorul era tare mulțumit
de felul cum mergea munca. Ce pot să spun este faptul că, după
două săptămâni, Ștefan al lui Sticlete, împreună cu ai lui au
început să ducă snopii la batoză, pentru treieriș. Mai în fiece seară
negru de praf și plin de sudoare, cu cămașa grea pe el, venea cum
putea la conac, sprijinindu-se în toiag, cu niște hârtii în mână și-l
informa pe profesor cum merge treaba, socotindu-se până la ultima
centimă pentru cele muncite de el și de rudele lui…
— Bine, Ștefane, bine… îl asigura profesorul că totul este în regula.
Nu avea grijă. Vei fi mulțumit, ai să vezi…
— Eu… știți… nu vreau să mă tragă neamțu’ pe sfoară, spunea el
cu îndoială. Ăștia-s ai dracului, îi știu, ăla, moraru’ de la Roșiuța
nu ne fura grâul la măciniș? Și când îi spuneam ne dădea afară, că
de, era stăpân?
— Walter, îl cunoști, nu-i din aceia…
— Tot sămânța aia e, dom’ profesor! se arăta neîncrezător Ștefan. E
șarlatan bătrân, dar tot din sămânța aia. Eu d-aia zic, ca
dumneavoastră să știți ce și cum umblă treaba…
— Am luat notă, nu avea grijă!
Peste vreo câteva zile, într-o dimineață, profesorul a venit în camera
mea, precipitat și neliniștit, cu ochii întunecați de supărare,
tremurând tot de-o nervozitate ce nu și-o putea stăpâni. Abia mă
sculasem, deschisesem larg ferestrele să intre aerul curat al pădurii
și al câmpului. Ziua sfârșitului de august se arăta a fi la fel de
înăbușitoare și aprinsă de soarele arzător, ca și cele dinaintea ei.
— Ce este? Ce s-a întâmplat? am întrebat eu, strângând așternutul.
— Walter! Ah, Walter!
— Ce e cu Walter? am făcut ochii mari, fără să înțeleg ceva.
— A plecat… S-a dus…
— Unde a plecat?
— Dracu’ știe? A plecat… Uite, mi-a lăsat o scrisoare – și profesorul
mi-a întins o hârtie albă, cu un scris colțuros, dar ordonat – mi-a
lăsat registrul cu toate socotelile la zi, cât și în ce fel trebuie să-i
plătesc pe cei de la treierat, mi-a lăsat și banii până la ultimul leu…
Totul în cea mai perfectă ordine. Dar a plecat. Unde? Nu știu!
În timp ce se plimba agitat prin odaie, cu mâinile la spate, plin de
supărare, eu am luat scrisoarea lui Walter și am început s-o citesc.
Cu meticulozitate și o ordine tipic germană, omul spunea că lasă
treburile gospodăriei puse la punct – și înșiruind o listă de socoteli,
fiecare cu explicațiile de rigoare – și pleacă, întrucât astăzi în țară
altele sunt rosturile decât ieri. Din aliatul devotat, armata germană
a devenit dușmană a românilor, iar el nu vrea să aibă neplăceri din
această cauză cu autoritățile lor. Se duce la rudele lui, lângă Sibiu
și de-acolo, poate, în patria sa. Va lua însă trăsura până la gara
orașului, are ceva bagaj și nu poate să-l care în spinare atâta drum
până la urcarea în tren. Dar domnul profesor să nu-și facă griji.
După ce va sfârși treaba, trăsura o va lăsa la poarta domnului
Runcu, tatăl domnișoarei ce, în mod sigur, va binevoi s-o aducă
înapoi la conac. În cei peste douăzeci de ani, el, chelnerul de
odinioară din Leipzig, s-a simțit bine la moșie și-i mulțumește
domnului profesor pentru tot ce a făcut, ca el Walter să fie
considerat asemeni unui apropiat prieten. Iar Dumnezeu să-l aibe
în pază…
— Ei, ce zici? m-a întrebat consternat profesorul, luându-mi hârtia
din mână.
— Ce să zic?
— Eu nu înțeleg un lucru, a urmat el, de unde până unde a mai
scos-o și pe asta că armata germană a devenit dușmana românilor?
De ce a avut nevoie de un asemenea pretext, total inventat și
neavenit? Putea să spună foarte simplu, că vrea să se întoarcă
acasă, la ai lui și gata!
— Chiar așa…
— Și cum de i-a venit așa, deodată, de plecare? Noaptea? Fără să-
mi spună un singur cuvânt? Să mă lase în toiul muncilor, fără un
ajutor? Afurisită treabă!
Profesorul fierbea, îl vedeam bine că era numai un clocot de furie,
ochii îi străluceau aprins, iar mâna în care ținea scrisoarea îi
tremura, fără oprire. Într-adevăr, situația era dificilă, se termina
treierișul, începea culesul porumbului, trebuia adus grâul de la
arie, nu mai vorbesc de vie. Walter se descurca, avea experiența
atâtor ani în spinare, știa rostul prin sat, îi cunoștea pe oameni,
avea relații printre negustorii de grâne și de vin cărora le vindea
prisosul. Profesorul locuia la București, venea numai când și când
vara la conac unde se odihnea, mergea la vânătoare sau se închidea
în „cancelaria” lui și întocmea conferințe, cărți, studii ce-i erau
necesare la universitate. Cel care avea grija gospodăriei era Walter,
„mâna de fier” a moșiei. Tot timpul se dovedise de-o cinste
ireproșabilă, nu i se putea aduce nici cea mai mică învinuire sau
un gând de suspiciune în privința „afacerilor”, dar acum, el era
undeva departe și treburile moșiei aveau să rămână desigur, fără
un diriguitor de nădejde. Cât despre trăsură, nu era niciun temei
de îngrijorare, profesorul fiind încredințat că fostul lui servitor, așa
după cum avusese putința să-l cunoască, va proceda conform
promisiunii din scrisoare.
Pe la amiază, a venit un văr de-al lui Sticlete, de la arie, să ia niște
saci. Omul era tot numai o apă, în cămașă, desculț, iar pe cap cu o
pălărie de pai, făcută ferfeniță, trasă adânc pe ochi, să-i țină umbră.
Alergase, trebuiau degrabă sacii, batoza mergea din plin și nu era
chip de așteptare. De la el, printre altele, profesorul a aflat cu uimire
– ceea ce de altfel știa de-acum întregul sat, chiar cu o seară înainte
– cum stau lucrurile în țară, explicându-și astfel plecarea grăbită a
lui Walter. Mareșalul Antonescu fusese arestat la palatul regal și
odată cu el și câțiva dintre miniștrii săi cei mai apropiați. Regele
vorbise la radio și anunțase întreaga țară că războiul împotriva
aliaților luase sfârșit și că armata a întors armele împotriva trupelor
germane. Se cerea mult calm, liniște și ca fiecare să fie alături de
noua ordine ce o impuneau forțele democratice…
— Este adevărat sau umblă numai un zvon, așa? s-a mirat
profesorul, ascultându-l cu luare aminte pe vărul lui Sticlete, care
se ostenea să lege sacii cu o sfoară, jos, în curte. Că aici, la conac,
departe de lume și fără radio, trăim ca într-un pustiu…
— Adevărat, dom’ profesor, adevărat, a întărit omul, dându-și cu
un gest repezit pălăria pe ceafă. De dimineață la primărie și la postu’
de jăndari, i-au dat părtretu’ jos din părete, mareșalului. Umblă
vorba că se schimbă prefecții, primarii…
Zicând acestea, a aruncat în spinare balotul de saci și a plecat zorit
la vale către poartă, cu cămașa fluturândă pe el, pierzându-se
printre porumbiște.
— Nu-i a bine toată povestea asta! a zis profesorul căzând pe
gânduri, cu privirea pierdută într-aiurea peste dealuri. Nu-i a bine.
Se pregătea de mult ceva în țară, mi-am cam dat seama, dar uite
acuma presupunerile unora și altora s-au adeverit. A știut Walter
de ce pleacă…
Toată seara, a stat într-o totală apatie pe terasă, tolănit într-un
șezlong, cu chipul întunecat, trist, învăluit în neguri, fără să scoată
vreun cuvânt. Nici eu nu l-am mai întrebat ceva. L-am lăsat în apele
lui umblând de ici-colo ca o umbră să nu-l tulbur, iar când s-a
înnegurat de-a binelea, m-am dus în odaia mea și m-am culcat. Ce
puteam vorbi cu el? Ce știam eu, o copilă, despre rosturile politice
din țară? Nimeni nu-mi deschisese capul în vreun fel și apoi altele
erau grijile mele în acel timp, când orizontul mi se închidea la
poarta conacului, așa încât nu-mi era aminte decât de visurile-mi
furate și ținute aici ca într-o colivie…
 7

— Lupiii, măăă! Lupiii!

Am tresărit. Glasul venea din cețurile albe ale ninsorii viscolite
peste pichetul ascuns sub omăt. Era luat de vântoasă și spulberat
peste văile troienite, pierea pentru o clipă și iar răsuna în ecouri
prelungi, ca un semnal de primejdie. L-am deslușit – era al
sergentului Duță, ajutorul comandantului; dădea pesemne de veste
patrulelor ce se apropiau lunecând pe schiuri, către reședință, ca
să fie cu ochii în patru și să nu cadă în calea jivinelor. Nu odată,
haitele, umblând după pradă, urcau până aici spre vârful muntelui
hămesite de foame, înrăite, scoțând urlete înspăimântătoare, mai
ales noaptea când atacau, înconjurând așezările și năpustindu-se
în ogrăzi, dădeau iama printre vietăți.
Nu le auzeam acum urletul de groază, viscolul era prea puternic,
șuierând pe la ferestre, dar mi-i închipuiam alergând prin văile albe,
cu boturile întinse și limbile scoase, adulmecând prăzile. Și fără să
vreau, amintirile mă duc înapoi la iarna aceea cumplită, când
viscolea ca și acum și tot ca și acum, singură în odaia mea de la
conac, am trăit scene pe care nu le pot uita. Pentru că trebuie să
se știe, iernile mele n-au fost iernile bucuriei, nu le-am așteptat
asemeni altor copii, cu încântare și veselie pentru joacă, pentru a
alerga prin zăpadă, la săniuș sau stând la fereastră să-l aștept pe
Moș Crăciun cu daruri. Iernile mele mă găseau furând cărbuni cu
gălețile de lângă depoul gării, cărând vreascuri cu spinarea de prin
crângurile din marginea orașului, dârdâind de frig în drum către
școală și acasă, sub cuvertura rărită, ducând cu sania sifoanele
domnului Vanghelis sau spălând rufe la doamna Leontina,
proprietara magazinului de mercerie și îmbrăcăminte pentru
mirese, unde până la urmă am fost nevoită să muncesc. Aici, în
camera asta aproape goală, în fața colii albe de hârtie, adunându-
mi gândurile pentru a le împărtăși mai apoi celor ce vor să mă
cunoască, așteptându-l pe anchetator și ascultând viscolul de
afară, retrăiesc aievea iernile acelea ce acopereau cu voalul lor alb
negrele noastre suferințe.
Ștefan al lui Sticlete s-a oferit să aducă trăsura profesorului de la
oraș. M-am dus și eu cu el. Am plecat cu căruța preotului ce căra
cherestea pentru turla clopotniței. Trăsura am găsit-o în curte, se
juca Traian în ea, supravegheat de Anișoara. Caii erau priponiți de
gard, mâncau fân, îl adusese tata de la domnul Vanghelis. El nu
era acasă, nici mama, se duseseră la lucru, la fel ca celelalte surori,
în afară de Anișoara care avea serviciu după-amiaza.
Al lui Sticlete a pus caii la trăsură, după care s-a urcat pe capră, a
luat biciul în mână și m-a poftit să mă urc.
— Hai, domnișoară, că ne-apucă noaptea pe aici…
N-o văzusem pe mama, îmi părea rău, dar i-am spus Anișoarei că
am să vin într-o duminică până nu încep ploile de toamnă. Traian
s-a desprins cu greu de trăsură, vroia să-l plimb și pe el; până la
urmă l-a luat soră-mea în brațe și l-a băgat în curte, încercând să-
i potolească plânsul cu vorbe mângâietoare… Am luat-o pe câteva
străzi și am ieșit pe cea cu multe prăvălii. Invalidul, oprit la un
atelier de dărăcit lână, dăduse să i se lucreze câteva caiere, a luat
apoi niște șine de fier pentru potcoave, câteva sticle de lampă și a
pornit spre piață să vadă cum mai merge vânzarea purceilor.
Tocmai când am trecut prin fața primăriei, l-am văzut pe Mircea, în
uniforma lui de liceu militar, cu bascul în mână, deoarece îi era
cald, alături de o fată ce ducea sub braț o rachetă de tenis. Îi
spunea, pesemne ceva vesel, imitând parcă pe cineva, de vreme ce
ea se amuza teribil, râzând să se prăpădească, nu alta. Se mai
înălțase, se împlinise ca bărbat, era mai voinic și mai bine legat,
arăta tot atât de elegant și de distins cum îl cunoscusem. Nu m-a
văzut, de altfel nici nu putea, pentru că trăsura a cotit foarte repede
către piață, dar întâlnirea aceea, chiar pentru câteva clipe mi-a
răscolit niște amintiri dureroase, m-a făcut să-mi dea lacrimile și să
simt tot timpul o apăsare în capul pieptului. S-o mai fi gândind,
oare, la mine? m-am întrebat în legănarea trăsurii. Și chiar dacă ar
fi fost așa, la ce mi-ar mai fi folosit? Cred că și el m-ar fi condamnat,
dacă ar fi aflat cum îmi așezasem viața, dar tot atât de adevărat este
și faptul că trebuia să înțeleagă că nu eu însumi hărăzisem acest
destin, ci cu totul alte împrejurări nedorite, îl hotărâseră.
De cum a intrat trăsura în piață, o mulțime imensă mi-a atras
atenția. Sute de oameni, femei și bărbați, copii țărani și târgoveți,
soldați și prăvăliași erau adunați cu toții în jurul unei tarabe,
transformată ad-hoc într-un fel de scenă pe care se vedeau urcați
câțiva inși cu arme în mână și cu brasarde tricolore pe braț. Cel care
vorbea, căci cineva spunea ceva cu glas tare, răspicat, era un
bărbat nu prea înalt, cu părul tuns scurt și frunte înaltă. Insul
zvârlea mereu pumnul în aer și cerea mulțimii, de aici, și din tot
orașul să pună mâna pe arme, să intre în gărzile patriotice, că vor
veni zile grele în luptele cu nemții în retragere și trebuie să-și apere
libertatea abia dobândită cu câteva zile mai înainte.
Când al lui Sticlete a oprit trăsura mai la o parte și m-am uitat mai
bine, mi-am dat seama că acela nu era altul decât nașul Cristescu.
Agitat, înflăcărat, cu privire aprinsă, scânteietoare…
— La arme! La arme! a prins a se agita mulțimea.
Ascultând sutele de glasuri învălmășite în tulburarea aceea, m-am
cutremurat. Ce avea să fie? Iar război?
— Afară cu bandele lui Hitler din țară!
— Afară! Afară!
— Să punem mâna-n gât miniștrilor lui Antonescu!
— Și bogătașilor, că ei ne-au vândut țara!
Ștefan al lui Sticlete a stat ce a stat pe capra trăsurii, ascultând cu
urechea întinsă către mulțime. Îl vedeam cum nu are astâmpăr, se
întoarce când într-o parte, când în alta, la fel ca unul care ar sări
într-o apă, dar încă nu-l îndeamnă curajul. Până la urmă a lăsat
biciul pe capră, mi-a spus să-l aștept olecuță, a coborât cu greu pe
roata trăsurii și, șontâc-șontâc cu piciorul lui de lemn, a pornit către
cei adunați în jurul tarabei și s-a pierdut în mulțime. L-am văzut
după o clipă, sus, lângă nașul Cristescu, dând mâna cu toți cei din
juru-i, după care și-a potrivit capela ponosită pe claia de păr, și-a
trecut odată palma peste barba mare, nerasă și a tunat cu glasu-i
dogit, de s-a cutremurat toată piața:
— Da’ cu moșierii ce facem, oameni buni? a privit aspru peste
mulțime. Lor nu le punem mâna-n gât? N-a venit vremea noastră,
a țăranilor necăjiți? Că uite, m-au trimis ăi mari să-mi pierd picioru’
pe unde nu mi-a fost gându’ și acuma să nu dea socoteală? Moșierii
să ne dea pământu’ că noi îl muncim și-n el să ne-gropăm oasele!
— Așa e! Așa e! Jos cu asupritorii!
— Nu vrem să mai lucrăm în dijmă! Nici să mai fim argați!
— Bravo, soldatule! Bravo, băiete!
Ascultam cutremurată, cu inima cât un purice, răzvrătirea aceea,
a celor adunați acolo; l-am zărit și pe tata prin mulțime, totul mă
impresiona și mă înfricoșa în același timp, căutam să-l văd mai bine
pe tata dar, oricât m-am străduit, n-am mai dat cu ochii de el; poate
că fusese numai o părere a mea de-o clipă. Și nici pe nașul Cristescu
nu l-am mai văzut…
Ștefan al lui Sticlele s-a întors, s-a urcat tot cu greutate pe capra
trăsurii și, după ce a luat biciul în mână, s-a răsucit către mine și
mi-a spus ca o scuză:
— Mă iertați, domnișoară, dar m-am răcorit și eu olecuță! Că se zice
că ni se va da pământ, așa o fi oare?
— Nu știu, am bâiguit eu. N-am de unde să știu…
— O da Dumnezeu și s-o face dreptate și pe pământu’ ăsta!
A scuipat în palme, a tras de hățuri, a înălțat biciul…
— Acuma mergem către Izvoarele, a mai zis el, îndemnând caii la
drum. Aș fi vrut să văd cum mai merge târgu’ pe aici, dar nu mai e
vreme. Diii, afurisiților!
A venit toamna cu ploile lungi și triste, cu noroaie și frig, n-am mai
avut când să mă mai duc la oraș și nici ai mei n-au mai venit pe la
mine, pentru că nu avea cine să mai mâne trăsura, să se îngrijească
de cai și câte mai erau prin gospodărie. Profesorul slăbise, o ducea
din ce în ce mai rău, îl găsisem de câteva ori căzut pe dușumele,
doborât de epilepsie, ba în dormitor, ba în muzeu, nu știam ce să-i
fac, cum să-i vin în ajutor, dar amintindu-mi ce-mi spusese Walter,
îl lăsam așa până ce-și revenea singur, se scula, se spăla cu apă
rece pe ochi și se așeza pe-un scaun să se odihnească. Niciodată,
cât am stat la conac, nu m-am arătat a ști de boala lui, bănuiam că
se jenează și că, atât cât poate, și-o ascunde, să nu i-o cunosc eu.
Umbla de-acum singur prin sat, tocmind căruțe ca să ducă grâul
la oraș și ca să ia oameni pentru culesul cartofilor sau ai
porumbului ce rămăsese pe câmp. Iar pentru menaj, întrucât nu
mă lăsa să mă descurc singură la bucătărie, adusese o bătrână din
sat, Paraschiva, care venea de trei ori pe săptămână să spele, să
gătească, să se îngrijească de păsări și de câte mai erau prin ogradă.
Mă înțelegeam bine cu ea, era o femeie respectuoasă, așezată, îmi
spunea „cocoană” și aproape că mă rușinam auzind apelativul ce
parcă nu mi se potrivea de loc. De multe ori o surprindeam cum
mă privește compătimitor, citeam în ochii ei o ascunsă durere. Îmi
urmărea mersul, mișcările, tot ceea ce făceam, înțelegeam limpede
că mă admira, mă plăcea, dar în același timp mă și nefericea pentru
că venisem la conac atât de neîmplinită și aveam să fiu soția
profesorului.
— Amar de viața mătăluță, cocoană! o auzeam când și când vorbind
de una singură prin odăi, în urma mea, dar cam pe șoptite să nu o
audă vreo ureche străină. Ți-ai îngropat tinerețea între zidurile
astea! Eh, Dumnezeule, unde duce pofta de avere…
Mă condamna și ea, cum poate mă condamnau atâția, știam lucrul
ăsta, dar cine din sat, dintre cei care auziseră ce fel de nevastă își
adusese profesorul, nu mă acuza pentru pasul meu socotit
necugetat, dornică, după spusa tuturora, numai de înavuțire? Dar,
știa oare, careva adevărul? Ce e în sufletul meu? Ce durere îmi
apasă inima? Și cum ajunsesem acolo împotriva voinței mele?
Zilele erau din ce în ce mai întunecate, triste, începuse lapovița,
pluteau niște neguri peste pădure și peste sat, sute de ciori
croncăneau deasupra miriștii, câmpului, în odăi bătrâna făcea de-
acum focurile, sobele scoteau fum și cărămida lor mirosea a încins
și a pământ ars, dându-mi o senzație plăcută de căldură și
moleșeală. Profesorul căzuse la pat. Îl găsise într-o dimineață
Paraschiva cu gura strâmbă, cu mâna și piciorul stâng paralizate,
nu le mai putea mișca și nici de vorbit nu mai vorbea, mai mult
sâsâia cuvintele și se ajuta de gesturile mâinii zdravene ca să se
facă înțeles. M-a chemat, m-am dus la el, era palid, cu fața alungită
și ochii adânciți în orbite, mi-a prins mâna și a încercat să-mi
zâmbească, vroia să-mi spună ceva, dar nu reușea și, până la urmă,
a renunțat. Mi-a făcut atunci semn să mă așez pe scaun alături de
patul lui și m-am supus dorinței lui, așa cum faci voile unui bolnav.
A rămas multă vreme privindu-mă ca pe o icoană, mi-a arătat mâna
și piciorul paralizate și am dat din cap în semn că am înțeles,
spunându-i să stea liniștit, că vom trimite după un doctor la oraș și
are să se facă bine. A dat din cap că nu-i nevoie, să ne vedem de
treabă, dar arăta spre fereastră că începuse ninsoarea și chipul i s-
a înnegurat. Desigur, se gândea la porumbul ce rămăsese pe câmp,
înglodat în noroi și la cartofii neadunați. Eu am înălțat din umeri
neștiind ce să-i spun, dar el mi-a făcut semn să stau liniștită, să
nu-mi fac griji, alea erau grijile lui, el era fericit că eram lângă el,
că-mi putea mângâia mâna și privi în ochi…
Venea bătrâna, îi aducea mâncare, îl ajuta să se servească, după
ce-l spăla mai întâi pe față cu un șervet ud. Apoi îl învelea cu pledul,
îi potrivea perna și pleca la treburile ei. Eu stăteam dincolo, în
camera mea, îi auzeam deseori chemările, glasul acele stins și
rugător îmi făcea rău, dar căutam să nu-l aud și-mi făceam de lucru
citind, pictând sau, pur și simplu, privind afară pe fereastră cum
ninge și cum se albește câmpul până departe spre sat. Nu, nu mai
puteam suporta, aș fi vrut să fug, să plec de-acolo, conacul mi se
părea un mormânt pe dealul înzăpezit, uitat de lume, între zidurile
căruia eram condamnată, fără voia mea, să-mi macin cei mai
frumoși ani ai vieții… Întreaga zi nu făceam deci nimic, bătrâna îmi
aducea mâncare, mă ruga să mai ies prin ogradă sau să trec pe sub
pomii din livadă, încărcați de zăpadă, nu, nu era bună singurătatea
aceea a mea, îmi spunea, dar eu refuzam și așteptam să se lase
amurgul albastru al serii, să aprind lampa și să mă culc, să uit de
mine. Însă durerea celui de dincolo, glasu-i rugător și stins, strigat
de multe ori în noapte, mă făcea să tresar, să mă ridic în capul
oaselor și să rămân astfel, așteptând să se ivească zorile…
A trecut Crăciunul și Anul Nou, zile triste pentru mine, mi-am
amintit de Victorița și de tragedia ei, au venit câțiva copii din sat cu
colindele, înfruntând nămeții, i-a primit în odaia lui profesorul,
privindu-i cu ochi bolnavi, rătăciți, mi-a făcut semn să-i dau de sub
pernă portofelul să trag afară câteva bancnote și să le ofer celor ce
cântaseră atât de frumos și înduioșător. Nu mai știam nimic de ai
mei, nici ce se petrece la oraș. Eram o izolată de lume, de parcă aș
fi fost o naufragiată pe-o insulă în mijlocul unor ape albe, întinse,
fără sfârșit. Mă îngrozeau zilele ce le așteptam, îngrijorată de soarta
profesorului, care nu vroia să fie consultat de niciun medic, dar a
cărui situație, în loc să se îmbunătățească, așa cum spera el, se
înrăutățea tot mai mult, dându-ne, mie și bătrânei, de gândit. Așa
că n-am mai așteptat și i-am scris tatei, cerându-i să vină
neîntârziat, să-mi spună ce să fac și dacă poate să aducă și un
medic. Dar să se grăbească, întrucât viața profesorului era în
primejdie și pe mine, singură, mă cuprinsese teama în pustiul acela
al conacului, departe de lume. Tata m-a ascultat și a venit într-o
dimineață cu o sanie de la oraș, împreună cu un medic bătrân.
— Tată! i-am ieșit eu în întâmpinare, cu chipul răvășit de plâns.
Sunt disperată! Ce să fac? Nu mai stau aici. Cum se face seara, mi-
e teamă până și de umbra mea…
— Liniștește-te, nu fi proastă! m-a prins el de după umeri. Uite, am
adus doctorul. M-a costat o grămadă de bani, sania asta, abia l-am
convins pe birjar să bată drumul până aici…
— A nins mult, știu, e greu…
— Păi? Și de când bolește așa?
— Da, mai țin minte de când? De săptămâni. Și mata, și mama să
nu mai dați pe-aici!
— Dar ce, crezi că stai la colțul străzii noastre? m-a repezit tata.
Sunt atâția kilometri! Să venim pe jos pe nămeții ăștia? Ai adăpost,
ai mâncare, căldură, treabă spui că nu faci, ce-ți lipsește?
— Uite, mai vine câte o nenorocire din astea…
— Nu ești tu de vină. Lasă, că se aranjează…
A intrat cu doctorul la bolnav. Medicul și-a scos paltonul, s-a așezat
pe scaun, și-a pus gentuța pe pat și a dat pledul la o parte, să-l
examineze pe profesor. Acesta, cum l-a văzut pe tata, a prins a
zâmbi, evident, se bucura, iarna era destul de grea, dar a venit
tocmai de la oraș să se intereseze de sănătatea lui. Tata i-a făcut
semn să stea liniștit, dându-i a înțelege că, din moment ce-l
consultă doctorul lucrurile vor merge spre bine. Dar doctorul a stat
foarte puțin în odaia profesorului, după care și-a adunat
stetoscopul, tensiometrul, a lăsat pe noptieră câteva sticluțe cu
medicamente și o notiță cu prescripții cum să fie luate și a ieșit,
făcându-ne semn să-l urmăm.
— Ce este? l-a întrebat tata, luându-l de braț. Speranțe, ceva?
— Mai nimic! a dat el negativ din cap, îmbrăcându-și paltonul.
Hemoragie cerebrală pe un fond de epilepsie. Apoi tensiunea
arterială îmi dă de gândit. Se poate prăbuși din clipă-n clipă…
— Tată, l-am rugat eu cu lacrimi în ochi, te rog să rămâi cu mine.
Nu mă lăsa singură!
— Bine, bine! mi-a dat el de înțeles că trebuia să-l las în pace,
întrucât era ocupat cu plecarea doctorului. Vom vedea…
Și așa cum am dorit, m-a ascultat și a rămas. Doctorul a plecat cu
sania cu care venise, pierzându-se în ninsoarea câmpului, iar tata
m-a urmat în odaia mea, puțin îngândurat, abătut din pricina
situației ce se crease. Dincolo de uși se auzeau iar gemetele
bolnavului, stinse, repetate, ca un ecou pierdut în depărtare. Tata
le-a ascultat o clipă, a dat nemulțumit din mână, s-a așezat pe umil
dintre fotoliile din piele și mi-a zis să au mai am grija profesorului
pentru că în mod sigur medicamentele îl vor liniști. Apoi va mai
vedea ce este de făcut.
— Ascultă, tu, m-a prins el într-un târziu de braț, vorbind cam pe
șoptite, bărbatul ăsta al tău – și a arătat cu capul către camera
bolnavului – și-a scris vreun testament, ceva?
— Eu de unde să știu? am înălțat nedumerită din umeri. Mă duc
rar în odaia lui și atunci numai când e bătrâna. Altfel, mi-e frică…
— Normal ar fi să-ți lase averea, nu? a zis tata tot pe șoptite, dar cu
glasul mai aprins ca la început. Că doară îi ești nevastă, nu? Bine,
nu sunt acte, dar întâi nu s-au făcut din pricina dispensei tale și al
doilea, că uite, abia a trecut anul de la moartea Victoriței. Și trebuia
s-o ascultăm și pe mumă-ta, nu? Doar așa mi-a fost înțelegerea cu
profesorul, că facem actele acuma, după sărbători. A stăruit să te
dau mai din vreme la conac, uite te-am dat, cred că nu și-o schimba
gândul…
— Ce gând?
— Cum, ce gând? s-a mirat tata. Să te ia de nevastă!
— Dar mata nu-l vezi cum arată? am zis eu puțin revoltată.
Însurătoare îi mai trebuie?
— Nu știu, am să mă înțeleg eu cu el, nu s-a lăsat tata, cu aceeași
îngrijorare pe chip. Măcar cununia religioasă s-o facem. Chemăm
popa din sat… Și-apoi îi zic de testament. De ce să nu-i zic? Te-a
vrut, m-a bătut la cap să i te dau, eu te socot nevasta lui, nu? Știe
o lume întreagă că te-a adus la conac, n-o să te lase, doamne-
ferește, pe drumuri! Dacă pleacă dintre cei vii, conacul și moșia sunt
ale tale. Drept și pe cinstite! Uite sunt aproape șase luni de când
stai lângă el…
Tata se aprinsese la vorbă, era precipitat, nervos, iar când și când
bătea darabana cu degetele pe marginea fotoliului. Afară continua
să ningă, era amiaza, dar începuse a se lăsa o ceață densă ce
acoperea, cu încetul zările alba.
— Fata mea, a zis tata târziu tot cu glasul scăzut. Este vreo sanie
pe aici, pe la conac?
— Este…
— Caii îs buni?
— Buni. Îi mai țesală din când în când bătrâna, le dă apă, mâncare.
Sunt în grajd…
— Uite ce-mi trece prin cap, m-a prins el de mână și m-a tras mai
lângă ei să-i fie vorba auzită mai bine. Mă duc în odăile alea, iau
vreo zece-cincisprezece saci cu grâu, o butelcă-două de vin, ce-oi
mai găsi pe-acolo de-ale gurii și duc toate astea la noi acasă, la oraș.
Vindem grâul, avem cu ce trăi. Vanghelis de-abia așteaptă. De-aia
întrebam de sanie și de cai. Bătrâna e aici?
— Nu, e plecată în sat. Vine numai de trei ori pe săptămână, așa a
fost tocmită…
— Tocma’ bine! și-a frecat tata palmele, plin de mulțumire. Dar la
urma-urmei, s-a întors el, de ce să ne fie teamă? Și de ce să ne
ferim? Nu e averea ta? Nu poți face ce vrei cu ea? Ehei…
Zicând acestea s-a ridicai, a ascultat puțin la ușă să vadă ce face
profesorul, după care a ieșit din odaie, făcându-mi semn să rămân
și să-mi văd de treabă. I-am auzit pașii apăsați pe dușumelele
putrede ale coridorului, după care n-a trecut mult și am văzut sania
trasă în fața peronului, cu caii înhămați, pe spinările cărora
fuseseră aruncate niște pături trențuite, să nu-i ningă. L-am zărit
apoi pe tata cărând în spinare un sac de grâu, pe care l-a aruncat
afară pe cimentul terasei. A mai venit cu unul. Și a mai adus încă
unul. Apoi pe al patrulea…
Am dat perdeaua la o parte, l-am privit puțin îngrijorată, dar el m-
a văzut și mi-a făcut complice cu ochiul, zâmbind și dându-mi a
înțelege că știe el ce face. N-o să stea grâul să putrezească în odăi;
și dacă profesorul nu lasă nimic scris, pune te miri cine mâna pe
el! Iar cei de la oraș să moară de foame? Până îl va determina să
scrie în testament că averea lui, după moarte, va intra în posesia
soției, cu numele așa și așa, luată de bună voie și nesilit de nimeni,
e bine să se asigure de ceva bucate, că nu se știe cum vor deveni
lucrurile. În definitiv, ca soție, ea poate face ce vrea cu ce va rămâne
de la răposatul… Și de ce n-ar începe de pe acuma să-și pună la
adăpost lucrurile, să-și ajute familia?
Tocmai când pe terasă stiva de saci începuse să crească, jos în vale,
la poartă, s-au văzut peste uluci niște căciuli țuguiate, mișcându-
se încoace și-ncolo. Tata s-a oprit din lucru și a privit într-acolo.
Erau niște oameni din sat, de bună seamă. Dar ce vroiau? Unul a
încercat poarta, altul s-a înălțat pe ulucă…
— Ce vreți, mă, fraților? a dat tata strigare de sus, de pe terasă. Cu
ce rost prin nămeții ăștia?
— Vrem să vorbim cu propritaru’, a zis cel ce se urcase pe ulucă,
un ins cam cocârjat, îmbrăcat într-o fleandură de cojoc. E acasă?
— Eu sunt proprietarul! a zis tata sumețindu-se și venind mai la
marginea terasei, să fie mai la vedere. Ce vreți?
— Dumneata ești? a mai întrebat acela neîncrezător, punând palma
streașină la ochi, că-l biciuia zăpada peste față. Nu prea sameni cu
profesorul…
— Profesorul e bolnav.
— Ei, bolnav, lasă că știm noi. Spune-i că avem o vorbă cu
dumnealui…
— Mă omule, nu s-a lăsat tata, n-auzi că profesorul e bolnav? E în
pat, nu poate sta de vorbă cu nimeni. Spuneți-mi mie care-i treaba
și ne-om înțelege…
— Dar nu ești propitar!
— Ba sunt! De azi eu sunt proprietar!
— Așaa? s-a mirat acela și și-a împins cu un gest repezit căciula
mai pe ochi. Atuncea dacă ești propitaru’, află că noi am venit să
ne luăm moșia. Că pământu’ e al nostru… În alte părți, am auzit că
oamenii s-au înțeles cu propritarii, și-a luat fiecare partea lui, noi
de ce n-am lua-o? Să rămânem de proști?
— Vedeți-vă de drum! a zis tata cu asprime, nu vă faceți de cap că
în țara asta n-are dreptul nimeni să calce legea!
— Ahă! a zis acela batjocoritor, știm noi cine a făcut legile alea. Le-
a făcut cum a vrut, că pe noi nu ne-o întrebat nimeni nimica.
— Păi de ce să te-ntrebe? Ai fi vreun cap de ministru ceva? l-a luat
tata peste picior. Sub căciula aia n-ai decât tărâțe și nici alea de
doamne-ajută, strănută porcii dacă le mănâncă!
— Porc ești tu, mă! a zis cel de pe ulucă și a tras o înjurătură. O să-
ți arătăm noi acuma, cum râmă porcii!
Și zicând acestea, a sărit în ogradă, a tras zăvorul și a deschis larg
poarta. În pragul ei s-au ivit de îndată și ceilalți țărani
încotoșmănați în cojoace și flanele rupte, cu căciulile pe ochi, în
mână cu furci și securi. În fața lor, Ștefan al lui Sticlete cu piciorul
de lemn înfipt în zăpadă, cu capela mototolită aruncată peste claia
de păr, în mantaua lui de soldat, cam lungă și ponosită ce mătura
zăpada. Tata n-a mai stat pe gânduri. S-a repezit în odaia lui Walter
unde văzuse o pușcă de vânătoare și o carabină și a venit într-o
clipă cu ele pe terasă, ascunzându-se după un stâlp al ei.
— Cine face un pas e mort! a amenințat tata și a tras un foc în aer,
să-i sperie. Nu glumesc, să știți! Umblați-vă pe cale și nu râvniți la
bunul altuia!
— Ehe, uite cine vorbește! a exclamat al lui Sticlete, fără să ia
seama la amenințările tatei. A făcut câțiva pași, șontâc-șontâc
luminat parcă la față de cele ce-i vedeau ochii. Uitați-vă fraților, pe
ăsta l-am văzut la adunarea aceea în piață, am crezut că-i de-ai
noștri… Ascultă, mă, ce cauți aici? Nu știam că ești boier…
— Mă, vezi-ți de drum și nu mă face să-mi ies din minți! a răcnit
tata de s-au cutremurat geamurile. Că te fac să muști zăpada, să
știi!
— Spune, mă, ești chiar boier sau vreunul de te-ai dat de partea
moșierilor? a stăruit al lui Sticlete. Nu te-au primit comuniștii și te-
ai dat cu ăi avuți…
— Sunt și eu tot sărac ca și voi! a strigat tata. Și am aceleași drepturi
ca și voi. Iar dacă e să ia careva moșia asta, acela sunt eu!
— Și te faci propritar?
— Mă fac. Faceți-vă și voi dacă vă stă în putere.
— Noi împărțim totul între noi, așa e drept, dar tu te faci singur
propritar?
— Mă privește ce mă fac! i-a retezat tata vorba. Nu dau socoteală
nimănui. Acum e vremea noastră, a muncitorilor…
— Este și vremea țăranilor…
— O fi!
Cel ce stătuse sus pe ulucă și sărise să deschidă poarta, a făcut
câțiva pași, l-a prins întărâtat pe al Sticlete de mâneca mantalei,
împingându-l înainte, totodată îndemnându-i și pe cei ce se aflau
mai în urmă să dea năvală în ogradă și să nu mai stea la vorbă.
— Haideți, mă, să pornim, de ce ne-am oprit? a cerut el
înfierbântat, făcând semn de înaintare. Nu credeți că ăsta își bate
joc de noi?
Și fără să mai ia seama ce fac ceilalți, a pornit de unul singur, către
conac, cu o furcă în mâna, înjurând și amenințând, pesemne să-și
facă curaj, în temerara lui acțiune. Atunci tata a tras cu carabina
un foc în aer ca să-l avertizeze că nu se joacă și că e hotărât să nu
permită nimănui să se apropie de conac. Țăranul s-a oprit deodată
locului, puțin speriat, dar și-a luat seama repede, a scos limba,
slobozind totodată o nouă înjurătură, semn că nu-i pasă și a pornit
să frământe iar zăpada către conac.
— Înapoi, mă, că te curăț! a strigat tata, mânuind degrabă
închizătorul armei. Înapoi!
— Cureți pe măta!
Precipitat, tata a sărit peste saci, s-a lipit de stâlpul cerdacului, a
dus din nou pușca la ochi și a apăsat pe trăgaci. Detunătura a
spintecat aerul și ecoul ei sinistru a plutit prin ninsoare până sus,
peste pădurea troienită. Omul s-a prăbușit în zăpadă și a dat un
țipăt de s-a cutremurat curtea.
— Mă omorî, mă, mă omorîîî!
Cei din poartă înspăimântați, s-au tras înapoi. Văzând că nu-i de
glumă, niciunul n-a mai făcut un singur pas înainte; nici măcar să-
i vină celui căzut în ajutor. S-au strâns unul într-altul, așteptând.
Numai Ștefan al lui Sticlete a rămas înfipt locului, cu umerii
mantalei albiți de ninsoare, privind dușmănos înainte pe sub
cozorocul pleoștit al capelei. A întors apoi capul, a spus ceva către
cei din spate și de îndată unul dintre oameni a dat la iveala de sub
pulpana sumanului o pușcă pe care i-a întins-o.
— Mă, ăla grozavu’, ia ieși, mă, la iveală, de ce te-ai ascuns ca un
hoț? a strigat cu glasu-i dogit al lui Sticlete, cântărind arma în
mână. Hai, mă, moșierule, arată-te, te știu, dar vreau să-ți văz din
nou fața aia de propritar. Ne omori, ticălosule, hai? Ne omori?
Cum stăteam la fereastră și priveam înfrigurată toate câte se
întâmplau, m-a cuprins deodată groaza. Nu știam ce să fac. Am
deschis ușa și i-am strigat tatei să se ascundă sau să fugă, să lase
totul baltă, de ce atâta înverșunare și apere conacul, măcar de-ar fi
fost stăpânitorul lui. Plângeam și-l rugam să nu se apuce cu
oamenii, dar el mi-a făcut semn cu mâna să-mi văd de treabă, să-l
las în pace, să nu mă amestec și nu s-a dezlipit de lângă stâlpul
cerdacului. Era numai la haină cu capul descoperit și un fular
înfășurat în jurul gâtului. Ținea pușca la ochi, cu degetul pregătit
pe trăgaci și aștepta. Tremura? Nu, nu tremura, era numai stăpânit
de încordare, ca un arc și vedeam cum i se zbat venele la
încheietura gâtului, gata să-i plesnească.
— Tată! m-am rugat eu din nou, fără să mă liniștesc, ia sania și fugi
prin livadă. Tată, de ce nu m-asculți?
Dar nici n-a vrut să mă mai ia în seamă. Stătea neclintit, în
așteptare, pândind de după stâlpul de lemn. Atunci am închis ușa
și, cutremurată de spaimă, am revenit la fereastră, după perdea, să
văd ce are să se mai întâmple. Poate, văzându-l că nu le mai
vorbește am gândit, oamenii aceia vor pleca… Sau ajung la o
înțelegere. Și cum așteptam, l-am auzit dincolo pe profesor gemând,
chemându-mă și întrebându-mă încet cine a tras cu pușca, pentru
ce, cine cu cine se ceartă, de ce plâng, cu cine vorbesc, m-a supărat
careva? Și unde-i Paraschiva? M-am făcut însă că nu-l aud și l-am
lăsat să sporovăiască acolo, de unul singur, până nu i-am mai auzit
glasul, fără să mă mai mișc de lângă fereastră. Tata stătea în
aceeași poziție, ascuns, la pândă, după stâlpul cerdacului. Al lui
Sticlete, sub ninsoare, cu oamenii înapoia lui, iar la un metru în
față-i, prăbușit, sub cojocul spart, acoperit de zăpadă, cel ce căzuse
răpus de glonț.
— Nu ieși, mă, la iveală? a mai zis invalidul, trăgând și el
închizătorul armei. Vas’ că noi muncim pământu’ ăsta și tu te faci
stăpânu’ lui! Bravo! L-ai cumpărat sau te-ai pus vătaf în locu’
neamțului? De unde până unde ai mai răsărit și tu, mă, potaie? Ei,
văz că nu vrei să te-arăți, las’ că atunci vin eu la tine să vedem care-
i treaba…
L-a ocolit pe cel căzut și a pornit să taie pârtie către conac, cu pușca
în mâna, trăgându-și cu greu piciorul de lemn prin zăpada ce se
ridicase până la genunchi. De sub cozorocul capelei, ochii priveau
răzbunător, își strângea mereu fălcile, părea o fiară înrăită, gata să
sară în gâtul cuiva.
— Hai, mă, trage! a strigat el și a prins a zâmbi răutăcios și
batjocoritor. Trage, mă dacă mai ai curaj! Crezi că eu îs ăsta a lu’
Dumitran de l-ai pus în zăpadă?
Văzându-l că se apropie tot mai mult, tata a potrivit mai bine arma
la ochi, a apăsat pe trăgaci și din nou detunătura a răsunat prelung
în aerul înghețat, prin cernerea tot mai deasă a fulgilor de nea. În
aceiași secundă, însă, a bubuit și pușca invalidului. Când o dusese
la ochi nu mi-am dat seama. Și-atunci cu groază l-am văzut pe tata
cum se frânge și cade peste sacii cu grâu, zvârcolindu-se. S-a zbătut
puțin, în clipele dinaintea morții, dar atât de aprig, încât unghiile i
s-au înfipt adânc în pânza de cânepă putredă a sacului, rupând-o,
scurgându-se printre degetele vinete un șuvoi galben de boabe. Am
vrut să-i sar în ajutor, dar curtea s-a umplut toată de strigăte și
țăranii, depășindu-l pe invalid, au început să alerge bezmetici, prin
zăpadă, către conac, agitând în aer furcile și topoarele, strigând și
înjurând de parcă asaltau o redută. Înspăimântată, am fugit din
odaie, nu știam ce să fac, unde să mă ascund, erau nebuni, mă
puteau ucide și pe mine în înverșunarea aceea a lor. Al lui Sticlete,
dar și ceilalți poate, mă credeau nevasta profesorului, a moșierului,
nu-mi puteam da seama ce-i în capetele lor, în orice caz mă
văzuseră de atâta vreme la conac, aveam, oare, timp să le explic
care era de fapt realitatea? Și m-ar fi înțeles careva, atunci, în clipele
acelea? Am alergat pe coridor, am intrat în muzeu, am tras cele
două zăvoare la ușă și m-am ascuns după un dulap cu păsări
împăiate, așteptând, cu palma pe piept, înfricoșată, să-mi astâmpăr
într-un fel bătăile inimii. După numai câteva minute, s-au auzit
ușile trântite, pași tropăind nervos pe dușumelile putrede, glasuri
repezite, aspre ce se amestecau, răcneau, încât cu greu puteai
înțelege ceva.
— Acturile, mă, puneți mâna pe acturi! a zis cineva trecând pe
coridor, aproape în fugă. Acturile moșiei…
— Vedeți și de bani…
— Măăă, am deslușit glasul dogit al invalidului, ce, am venit aicea
să furăm? Nu pune nimeni mâna pe nimic! E o comisie, se face
inventarierea, ce, sunteți de capul vostru?
— Dar acturile?
— N-ai auzit, mă, că e o comisie?
Cineva a zgâlțâit ușa muzeului, a dat de câteva ori cu piciorul în ea,
a apăsat pe clanță, iar a dat cu piciorul…
— Aici, ce-o fi, frati-miu? am auzit vorbă și atunci m-am făcut și
mai mică înapoia dulapului. Aăăă, s-a mirat acela, privind pesemne
pe geamul de sus al ușii, uite păsări, mă, și-o vulpe, și-un pui de
urs, stau înțepeniți pe lângă pereți, ei drăcia dracului!
— Le pui sare pe coadă! a zis un altul și au plecat împreună
dupăind zgomotos pe coridorul cu dușumeaua putredă. Lasă
mortăciunile și hai prin alte odăi.
După o vreme, glasurile nu s-au mai auzit. Și nici vreo mișcare prin
camere sau prin curte. O liniște adâncă stăpânea acum întregul
conac și liniștea aceasta îmi dădea de gândit, înspăimântându-mă
pentru că nu știam ce se întâmplă. Aș fi vrut să ies din
ascunzătoarea mea, dar îmi era teamă. Dacă mai rămăsese careva
prin vreun ungher la pândă? Teamă îmi era și-n camera aceea
unde, în semiîntuneric, fiecare pasăre sau animal, de la locurile lor,
păreau că mă fixează cu ochii lor aprinși, de sticlă, gata să se
repeadă și să mă sugrume. Apoi aerul devenise de-a dreptul
insuportabil. Aș fi deschis o fereastră, ceva, dar erau toate bătute
în cuie. Dar și de aș fi putut, nu atrăgeam, oare, atenția că în
camera aceea se mai află cineva? Bietul tata! Murise acolo, afară,
pe terasă, dornic în nebunia lui să stăpânească averea profesorului,
împins în necugetatul lui act de crunta mizerie în care trăiam,
socotind, după judecata lui, că măritându-mă, averea moșiei avea
să fie și averea lui… L-am urât tot timpul, cum am spus, pentru
întreaga viață de chin pe care am dus-o din pricina scandalurilor
ce le făcea în casă, dar în ultima vreme, mai ales după moartea
Corneliei și a Victoriței parcă se mai îmbunase, era altul, nu se mai
îmbăta decât rareori, ne vorbea frumos și alta-i era purtarea față de
noi. Cu mine cel puțin, după ce mă mai resemnasem, acceptând
situația măritișului, se înțelegea destul de bine. Văzuse în mutarea
mea la conac salvarea lui și a familiei noastre, dar uite că pofta de
înavuțire, în felul cum o văzuse el, îl făcuse să plătească cu viața!
L-or fi luat de acolo, de afară? mă întrebam, simțind cum mă îneacă
plânsul. Unde l-or fi dus? Vai, ce va spune mama când o afla? Ce
va spune? Cum se va tângui și-și va rupe părul din cap de durere!
Pentru că, iată, n-a trecut mult și iar s-a abătut zăbranicul morții
asupra familiei noastre…
Dar, oare, ce-o fi făcând profesorul? mi-am urmat gândul,
încercând să-mi dau seama ce se petrece dincolo de zidurile odăii.
I-o fi văzut pe cei ce au năpădit conacul, scormonindu-i averea? De
bună seamă că au intrat și la el. Așa gângav cum era, o fi vorbit cu
ei? Ce le-o fi spus? Dar ei ce i-or fi răspuns? Și ce-o face acuma
singur? Poate mă strigă cum mă striga mai toată ziua, mă cheamă,
o fi înspăimântat de soarta mea, nu știe unde sunt, după cum poate
o fi înspăimântat și de cele ce i-au auzit urechile – că vor să-i ia
moșia și să-l lase fără nimic. Sau oamenii, văzându-l în ce hal este,
i-or fi cruțat zilele, așteptând alt moment să împlinească ce aveau
de împlinit?
Se întunecase de-a binelea când am auzit afară, în curte, motorul
unei mașini. A oprit chiar în dreptul ferestrei, duduind puternic,
încât geamurile zumzăiau neîntrerupt. Tresărind m-am dus să văd
ce este. Un turism vechi, cu capotă de pânză și două roți mari prinse
de aripile din față, de-o parte și alta a radiatorului. Din mașină s-
au dat jos trei bărbați, printre care și invalidul, în mantaua lui
lungă, măturând zăpada. L-am văzut în lumina farurilor și m-am
cutremurat. Dar tot în lumina farurilor am mai văzut un om, nu
prea înalt, încotoșmănat într-o scurtă din postav, cu o căciulă
soldățească pe cap și, cum l-am văzut, am răsuflat ușurată,
venindu-mi inima la loc. Era nașul Cristescu. Atunci am tras
zăvoarele și am alergat pe coridoarele întunecate înainte-i.
Plângeam. Îmi ascunsesem fața în palme și plângeam.
— Ce-i cu tine? m-a mângâiat el pe păr, rugându-mă să mă
liniștesc. Numai tat-tu în neghiobia lui putea să facă ce-a făcut! s-
a arătat el supărat. Auzi, să te aducă aici? Abia acum trei zile am
aflat… Și să se țină cu pușca de oameni, ca cel din urmă vătaf! Uite
unde l-a dus nesocotința lui… Ei, fie-i țărâna ușoară. Hai într-o
odaie din astea și om vorbi…
— Ce-o fi cu profesorul? am întrebat eu, tot printre lacrimi. Să
mergem mai întâi la el.
— Profesorul a murit, mi-a spus cu glasul scăzut nașul Cristescu.
L-au găsit oamenii ridicat pe jumătate din pat, cu mâna prinsă de
mânerul ferestrei. Vroia să vadă, pesemne, ce-i afară. L-au speriat
detunăturile de armă, și inima…
— Dar tata? Unde-i tata? Vreau să-l văd!
— Aici, într-o încăpere, împreună cu omul celălalt, mi-a spus nașul
Cristescu, ținându-mă de după umeri. Trebuie să vină șeful de post
să încheie actele. Măi Sticlete, s-a întors el către invalidul ce-i
stătea aproape. După ce se încheie cercetările, să puneți doi oameni
să păzească conacul. Să nu-i treacă vreunuia prin cap să umble cu
jaful!
— Am înțeles!
— Iar pe tine, mi-a pus el palma pe umăr, te iau în seara asta la
oraș. Te duc acasă… Adună ce ai pe aici și să mă aștepți.
Am stat două ore la fereastra odăii în care mi-am petrecut șase luni
din viață; începuse să viscolească peste câmpie; grăunțe de gheață
se loveau de geamuri, ca și acestea de acum, de la pichet; nu
vedeam nimic în noapte, numai ceața aceea albă, amestecată cu
neguri până departe spre sat. Nu-mi ieșeau din minte cele
întâmplate la amiază și totuși era adevărul adevărat, fusesem
martora unei cumplite tragedii. Vedeam acuma vag, pe fereastră
sacii de pe terasă, peste care căzuse tata, dincolo, în odaia de
alături, profesorul își dormea somnul de totdeauna, nu-l luaseră,
desigur se așteptau autoritățile, ah, începuse să mă cuprindă iar
teama în camera aceea cu mobile vechi, în care fiecare scârțâit de
dușumea mă speria și mă făcea să tresar. Înfrigurată, mi se părea
că profesorul vorbește, că mă strigă, lovește cu ceva în ușă, dar era
numai șuieratul viscolului ce zgâlțâia canaturile și făcea lumina
lămpii să pâlpâie. Nu știu cum, dar vroiam să ies cât mai repede
dintre pereții conacului, să nu mă mai știu acolo, oriunde, numai
să plec, pentru că nu mai suportam apăsarea aceea, neliniștea,
teama…
Nerăbdătoare, mi-am luat geamantanul de carton cu care venisem
și am ieșit afară în viscol. Am coborât treptele în zăpadă și m-am
oprit drept lângă poartă, așteptând. Nu după mult timp, departe,
pe drumul ce se ghicea în noapte, am văzut farurile mașinii, venind
către conac. Și tot atunci, cineva striga de sus, dinspre pădure,
peste vântoasa albă a ninsorii:
— Lupii, măăă! Lupii…
 8

Amintirile se scurg ca apele prin vadul unui râu, se duc la vale

parcă sărind din piatră-n piatră; stai pe mal, privești în unda
limpede și încerci să le deslușești imaginea, ca-n luciul unei oglinzi.
Unele fug, se tulbură destrămându-se în spuma câte unui val, te
străduiești să le aduni împreunându-le ca cioburile unui pahar, dar
totul este zadarnic, de neîmplinit; altele, statornice, își cheamă
ochiul către ele, te fac să trăiești aievea clipe de mult trecute, unele
frumoase, pline de bucurii, de nostalgie și încântare, altele,
dimpotrivă, încărcate de suferință și durere.
Amintirile mele au un început. Ele poate vor sfârși odată cu
plecarea mea de aici, din această cameră a pichetului, împreună cu
ofițerul anchetator. Până atunci, încerc să le adun în câteva rânduri
ce vreau să pornească cât mai curând către tine, ființa mea dragă.
Mă destăinui ție, în aceste ceasuri grele, așa cum ți-am spus, cu
speranța că mă vei înțelege și nelăsându-mă pradă oprobriului, în
afară totodată de orice act gratuit de clemență, vei împărtăși celor
ce mă cunosc regretul meu pentru toate momentele în care n-am
putut fi eu însămi în viață, pentru tot ce am greșit, dar mai presus
de orice pentru actul nedeliberat ce astăzi mă face să fiu aici,
reținută, în fosta cameră de oaspeți a pichetului.
Crede-mă, sunt cuprinsă de spaimă… Au trecut atâtea ceasuri de
aseară și până acuma, dar încă sunt sub impresia clipei sinistre
când am pus mâna pe armă și am tras…
Da, am tras… Am luat o viață de om… Cine sunt eu, cea care am
fost chemată să fiu judecătorul acestui nefericit destin? Cum de am
putut să curm o idee, un gând, un gest, să opresc o inimă să mai
bată? Nu știu, crede-mă că nu știu, nu-mi dau seama ce curaj
nebunesc m-a împins către actul suprem! Ceea ce știu, este că am
vrut să-mi apăr fericirea. Fericirea la care am tânjit de copilă…
Fericirea care s-a lăsat mult așteptată și care s-a împlinit numai
odată cu dragostea mea pentru un om. Și cu dragostea lui pentru
mine…
Venisem atunci, iarna, de la conac, jalea era și mai mare în familia
noastră, nu era seară să nu ne adunăm lângă mama, la gura sobei
și să plângem, gândindu-ne la toate câte s-au abătut pe capul
nostru. Ca să câștig și eu un ban și să nu stau fără rost în casă, –
la liceu nu mai mergeam, am intrat ca vânzătoare la o prăvălie de
mercerie, ce avea și articole pentru mirese, a unei doamne Leontina,
de pe strada principală a orașului, nu departe de marele magazin
al fraților Ecovescu. Prăvălia nu era mare, o odaie în față cu două
tejghele și dulapuri de sticlă și o alta în spate ce ținea loc de magazie
și în care se aflau rafturile pline cu cutii de carton ce ajungeau până
aproape sub tavan. Doamna Leontina, despre care se spunea că în
tinerețe fusese acrobată și călăreață la circ, iar mai apoi urcase și
cu motocicleta pe „Zidul morții”, fiind una dintre cele mai frumoase
femei ale timpului, acum la bătrânețe se îngrășase peste măsură de
mult, sprinteneala ei de altădată rămânând acum o simplă și
anecdotică amintire. Reumatică, cu ambele picioare bandajate din
cauza varicelor, înfofolită cu o broboadă și îmbrăcată într-un
cojocel, stătea cât era ziua de mare pe un scaun înapoia tejghelei,
loc de unde supraveghea vânzarea, în timp ce fuma țigară de la
țigară și sorbea din ceașca de cafea cu o savoare rar întâlnită.
Căutând a mai fi ce a fost, dacă nu ca temperament și vioiciune, cel
puțin ca înfățișare fizică, își aplica un fard exagerat de accentuat,
chiar violent, acoperindu-și ridurile cu multă pudră, cum, la fel de
mult, punea ruj pe buzele conturate în formă de inimioară, fără să
mai spun de genele rimelate și de sprâncenele smulse și făcute cu
creionul dermatograf, într-atât de înalte, de subțiri și lungi de-i
ajungeau aproape de urechi. Astfel pictată, fața ei buhăită și grasă,
părea o mască de clovn ce exprima un zâmbet naiv, infantil, dar în
același timp compătimitor. După ce isprăvise cu circul, din banii
strânși își cumpărase o casă cu trei camere aproape de centrul
orașului, dintre care închiriase două. Pentru a mai scoate un ban,
deschisese apoi în piață o baracă cu roata norocului și tir sportiv
pe care a abandonat-o curând pentru o tutungerie. Renunțase și la
aceasta, intrase „madamă” la un hotel și până la urmă s-a gândit
că cel mai nimerit lucru ar fi să-și plaseze capitalul într-o prăvălie,
unde nu faci nimic și dacă ai puțină istețime, câștigul nu se lasă
mult așteptat. Așa că alături de alte magazine, pe strada principală
a orașului a mai apărut unul, cam modest, cu două vitrine și cu
firmă mare deasupra: „La mireasa cea frumoasă. Articole pentru
nunți, botezuri, mercerie”.
Cum fosta vânzătoare se măritase și plecase în alt oraș iar doamna
Leontina nu se putea ridica de pe scaun să servească clientela, mi-
am găsit repede de lucru la ea pentru o leafă nu prea mare, dar
care îi convenea și mamei, că ne mai scotea din nevoi. Pentru câte
făceam în prăvălie și acasă la patroană, banii primiți erau o certă
batjocură. Veneam dimineața, măturam, ștergeam praful, curățăm
zăpada de pe trotuarul din fața prăvăliei, îi cumpăram țigări și
chibrituri patroanei, îi pregăteam cafeaua, după care într-un timp
cât mai scurt, trebuia să mă duc acasă, să-i fac patul, să spăl
vasele, să dau mâncare la cele opt pisici ce miorlăiau prin toate
ungherele, să dau și aici cu mătura și să mă întorc cât mai repede
la prăvălie, întrucât începea să vină clientela și nu avea cine să o
servească. Treceam, deci, înapoia tejghelei și vindeam nasturi,
jartiere, ace de siguranță, jurubițe de ață colorată, goblenuri,
jachețele din pânză ieftină pentru nou-născuți, botoșei, lumânări
pentru botez, voaluri și ghirlande pentru mirese, beteală, flori
artificiale și câte și mai câte. Cumpărătorii erau mai mult cei de pe
la țară, oameni simpli, necăjiți, opreau carul cu boi în fața prăvăliei,
lângă trotuar, intrau și stăteau multă vreme în chibzuință,
nehotărâți dacă să ia una, să ia alta, priveau marfa, o mai cercetau
și în lumina ușii, stând cu ea în prag, s-o vadă mai bine, întorcând-
o când pe-o parte, când pe alta…
— Hai, închideți ușa, e frig și lemnele e scumpe! le striga de la
tejghea doamna Leontina, pufăind des din țigară, cu fața încruntată
sub masca de farduri. E marfă bună, ce-o mai bibiliți atâta?
La prânz mă duceam la un birt, în apropiere de unde, în două
crăticioare, îi aduceam mâncare, iar într-o sticlă un sfert de țuică
tare, de tescovină și câteva roșcove să le arunce în ea. După ce
mânca, obloanele fiind trase, mă punea să-i desfac bandajele de la
picioare și să-i ung pulpele cu o unsoare rău mirositoare, de-mi
venea greață, numai când deschideam capacul cutiei.
— S-au mai desumflat, puicuță, mă întreba adesea privindu-le. Ei,
asta-i viața circului… Trapez, balans pe sârmă, acrobație pe
frânghie… Apoi, echilibru pe motocicletă în mers, pe zidul ăla!
Glorie, bani și… nimic! Eh, timpuri…
Ofta, schimonosindu-și fața, își ștergea câte o lacrimă ce lăsa dâre
lucii pe stratul de pudră, lua sticla, o privea în zare să vadă dacă
mai e vreun strop de băutură în ea, după care mi-o punea în brațe
și mă îndemna, aproape zorit:
— Dă fuga, puicuța, dă fuga mamă și mai ia un sfert. Dacă n-are
roșcove, să puie niscavai piper sau chiar ardei iute. Să trăznească
fir-ar al dracului cu apa lui chioară, că toți e hoți, fură până și tăria
țuicii! Asta-i băutură?
Seara, mă întorceam acasă frântă de oboseală, dar mai găseam
timp să învăț, vroiam să mă țin de carte, să-mi iau examenele în
vară cu gândul ca, în toamnă, să mă înscriu la zi să fiu iarăși alături
de colegele mele. Vedeam eu ce am să fac pentru a o ajuta pe mama;
îmi găseam poate undeva serviciu numai după-amiaza, pentru că
la doamna Leontina trebuia să lucrez toată ziua. De altfel, chiar în
vara aceea, după ce am promovat în clasa a șasea de liceu, am și
plecat de la ea, într-un mod cu totul neașteptat pentru mine.
Venise într-o zi Mioara, sora mea cea mai mare acum, după
pierderea celorlalte două, vânzătoare la o cofetărie în centrul
orașului, și-mi spusese că ar vrea să se fotografieze cu voal și
coroniță de mireasă, pentru că a mai văzut și alte fete făcând la fel
și ar avea și ea plăcerea asta. Dar să nu audă mama, ea este
credincioasă și știe de pe la bătrâne că nu e bine s-o iei înaintea
timpului, întrucât îl superi pe Dumnezeu și te cheamă la judecată,
chiar dacă după aceea ești cu adevărat mireasă.
— Hai, lasă tu, chiar așa? m-am mirat eu, uimită de cele ce auzeam.
— Chiar! m-a asigurat Mioara. Așa că să nu-i spui mamei!
— Bine, nu-i spun, dar cum să fac?
— Uite cum, m-a luat Mioara de o parte să-mi explice planul ei. Plec
de la cofetărie pentru un ceas, am vorbit în chestia asta cu
patronul, vin la tine, intru prin spate în curticică în așa fel să nu
mă vadă grăsana și-mi dai din magazie o cutie cu tot ce-i în ea. Dar
vezi, alege și tu mai din vreme un voal și-o coroniță frumoase.
Încolo, eu am o rochiță albă, o știi, și merge…
— Bine, am acceptat eu, puțin satisfăcută că-i pot fi de ajutor
surorii mele. Îmi spui când vii și până atunci am să-ți pregătesc
totul. Dar să nu te vadă careva, pe acolo, prin dosul prăvăliei…
— N-ai grijă!
Așa am și făcut. A venit Mioara la vitrina prăvăliei, chipurile că se
uită la cele expuse, eu am zărit-o, i-am făcut un semn și în zece
minute ea alerga cu cutia în brațe către cel mai mare atelier
fotografic al orașului, bucuroasă că are să-și împlinească dorința.
După vreo oră, timp în care am așteptat-o cu sufletul la aură,
îngrijorată ca nu cumva patroana să observe lipsa cutiei, am zărit-
o în sfârșit din nou în fața vitrinei și m-am liniștit. M-am dus în
odaia din spate, de aci în curte, mi-a dat cutia bine învelită într-un
ziar și a fugit înapoi la cofetărie. Liniștea mea însă, a ținut nu mai
mult de o jumătate de oră. Pentru că, la scurt timp după plecarea
soră-mi, a venit un băiat în prăvălie; văzându-mă ocupată cu
servirea unor clienți, s-a adresat doamnei Leontina ce stătea la
tejghea cam plictisită și fuma, trăgând alene dintr-o țigară.
— Dumneavoastră sunteți doamna Leontina?
— Eu cavalerule, în persoană, a zis patroana privind cu stăruință
pachetul din mâna băiatului. Ce dorești, spune…
Întinzându-i pachetul, băiatul i-a relatat că l-a trimis stăpânul său,
domnul Costache, cel cu atelierul foto de lângă cinematograf…
— Și care-i treaba?
— A venit o fată care și-a făcut câteva poze îmbrăcată ca mireasă,
cu lucruri luate de la dumneavoastră și în grabă a uitat o coroniță.
Domnul Costache zice că v-o trimite, pentru că n-are ce face cu
ea…
— Ce vorbești! O fată a luat îmbrăcăminte de mireasă de la mine,
în dimineața asta? s-a mirat patroana, tot trăgând din țigară. Tu
știi ceva de chestia asta, puicuțo? mi s-a adresat apoi mie. Că n-am
mai vândut obecte de ceremonii de săptămâna trecută…
Eu, care trăsesem cu urechea la întreaga discuție, eram toată un
sloi de gheață, de frică. „Cum naiba de uitase Mioara coronița acolo!
Măcar să fi verificat cutia când mi-a adus-o!”
— Ei, știi ceva?
— Nu, doamnă, am răspuns cu jumătate de glas. Nu știu…
— Văz că, uite, coronița e din marfa noastră, a adăogat ea, tot
privind-o pe o parte și alta. Ia stai nițel.
Zicând acestea, s-a ridicat de pe scaun, cu greutate și sprijinindu-
se în baston, s-a dus în magazie, a stat cam un sfert de oră acolo,
după care s-a întors cu o cutie, căreia i-a ridicat capacul, arătându-
mi-o.
— Vezi, puicuțo? a împins ea cutia către mine. Coronița adusă de
băiat, seamănă ca model cu floarea mirelui. Iar coronița, nu-i! Ei,
ce zici?
— Păi, ce să zic? am ridicat eu din umeri.
— Cum devine chestia? a stăruit ea. Că n-am vândut coroniță fără
voal și floarea mirelui. E voal, e floare, coronița uite-o, a adus-o
mucosu’ ăsta! Apoi, cutia nu e din prăvălie, ci din magazie. În
prăvălie n-am marfă din asta, adusă de la „Select” București… Ei?
— V-am spus, am bâiguit eu, nu știu nimic…
— Ei, drăcie! a exclamat, pufăind mai departe din țigară. A mai tras
un fum, apoi a strivit-o cu unghia în scrumiera de tuci de pe
tejghea. Avea chipul încruntat și masca de fard ce-i acoperea obrajii
părea pătată, grotescă, învăluită în umbre.
— Când zici că s-a pozat, măi băiete? l-a întrebat pe ucenicul
fotografului. Când?
— Acum un ceas, cam așa ceva…
— Și cine-i persoana?
— Nu știu…
— Uite, roagă-l tu pe domnul Costache al tău să-mi trimită
fotografia persoanei. Dac-o văz, poate îmi amintesc, o fi luat marfa
de la noi. Hai, trap!
Băiatul a zbughit-o pe ușă, l-am văzut cum țopăie în alergarea lui
pe trotuarul de vizavi, iar eu am rămas cu ochii spre stradă,
înfricoșată pentru cele ce aveau să se întâmple. Aș fi vrut în clipele
acelea, să intru undeva în podea sau să ies în stradă, să dispar, să
nu mai fiu acolo pentru că, sinceră să fiu, eram vinovată, fapt lesne
de constatat și nu aveam ce justificări să aduc gestului meu. Îmi
era și ciudă pe Mioara că îi spusese fotografului de unde luase cu
împrumut podoabele acelea… Ce nevoie avea să știe el de unde le
are? Poate a făcut-o numai să-l grăbească, explicându-i că trebuie
să le ducă repede înapoi, motiv pentru a fi și ea la timp la cofetărie…
Tot ce se poate. În acest caz, mă gândeam, bine ar fi să nu-i fi reușit
pozele, să nu fi ieșit nimic pe clișeul acela, așa încât patroana să n-
o poată recunoaște. Pentru că, trebuie să adaug, atât ea cât și
celelalte surori veniseră de câteva ori pe la mine, și patroana le
remarcase că sunt frumușele, drăguțe, schimbând și câteva cuvinte
cu fiecare în parte.
Spre ghinionul meu, băiatul s-a întors repede, aducând pe palmă o
poză încă udă, pe care a pus-o pe tejghea în fata patroanei. A rămas
apoi deoparte, stingher și respectuos, privind-o pe bătrână cum își
scoate dintr-o poșetă scorojită ochelarii, îi potrivește pe nas, după
care ia în mână fotografia, aplecând-o mai într-o parte să bată
lumina vitrinelor pe ea.
— Ei, dar asta-i soră-ta, cofetăreasa! a exclamat doamna Leontina
și mi-a făcut semn să mă apropii, arătându-mi fotografia. Chiar ea!
Ce zici, puicuțo? Cum devine cazul? Că dovleacu’ ăsta al meu – și
s-a bătut cu degetul pe frunte – nu pricepe nimic! Ei? Este sau nu
este soru-ta? Și dacă este…
Da, era Mioara, îi stătea bine cu coronița aceea pe cap, zâmbea cu
ochii ei frumoși, plini de lumină, o privire zglobie, sprințară, chiar
nonșalantă.
— Chestiunea e limpede! a concluzionat patroana. I-ai dat tot
dichisu’ să-și facă damblaua. Că așa e fetele astea de mahala, se
pozează ba marinar, ba plotoner, ba dracu’ mai știu cum! Dar ce
crezi tu fetițo, că aici la mine e gardiropă de artiști, hai? m-a luat la
rost, abia stăpânindu-și mânia. Se bagă cine vrea în prăvălia mea?
Eu te țin ca pe-un suflet sărac, că mi-a fost milă de maică-ta când
a venit la mine, că m-a rugat și iar m-a rugat ca pe-un Dumnezeu,
și tu colo, hoața, îmi scoți marfa din prăvălie, să mă lași în sapă de
lemn! De unde știu eu, poate nu toate miresele astea din vitrina
fotografului sunt naturale, or fi și din astea, făcute așa, de
pamplezir, cu lucruri de la mine! Ai închiriat pe bani? Spune, fă, pe
bani?
— Nu, doamnă, am murmurat plângând, cu privirea plecată. Este
pentru prima oară când am făcut acest lucru. Pentru sora mea, m-
a rugat, v-o jur că nu s-a mai întâmplat și vă rog să mă iertați…
— Să te iert? a înălțat ea sprâncenele subțiri, abia creionate,
stăpânită și mai mult de supărare. Să pleci, să nu te mai văz în
prăvălia mea! Și să nu-mi ceri leafă, că nu-ți dau nimic! Ajunge cât
m-ai furat!
Am plecat chiar în clipa aceea. Am ieșit în stradă cu ochii în lacrimi.
Treceam pe lângă lume, nu vedeam pe nimeni, nu auzeam un glas,
o vorbă, pluteam ca într-o ceață a cărei suflare rece mă înăbușea
și-mi tăia răsuflarea.
Seara, acasă, i-am mărturisit mamei totul. Evident, m-a certat,
spunându-mi că n-am făcut bine ce am făcut: azi, un serviciu se
găsește foarte greu, în oraș totul se scumpește, cresc prețurile, cresc
și salariile, dar nu în măsura necesară ca omul nevoiaș să se ajungă
și câte și mai câte. Iar în situația asta, o leafă în plus în casă, cât
de mică era bine venită. Și acum? În sfârșit, văzându-mă distrusă,
cu ochii plânși, a zis că destul suntem amărâți și năpăstuiți de
soartă, nu e bine ca singuri, de-acum să ne mai sângerăm și noi
inimile. Să-mi văd de carte, de învățătură, eram singura din familie
care urmam liceul, poate că mă va ajuta norocul și voi avea alt rost
în viață, datorită școlii. Va munci dânsa mai departe, împreună cu
celelalte surori numai să mă vadă pe mine aranjată în vreun fel,
poate funcționară, ori învățătoare, orice, numai să-mi chibzuiesc
viața, altfel de cum a apucat-o ea.
În timpul cât am urmat ultimii ani ai liceului, frecventând de-acum
cursurile la zi, am avut norocul să fiu iar în atenția domnului Sergiu
Panaite, profesorul nostru de desen, cu care, mai înainte, în echipe
de elevi și eleve, formate de dânsul, dintre cei cu înclinații spre
pictură, umblam vara prin sate și reconstituiam picturile în biserici.
De astă dată m-a invitat să vin într-o după-amiază la atelierul pe
care-l avea la locuința sa, să-i văd lucrările și, dacă doresc, cu totul
gratuit are să-mi dea lecții suplimentare de pictură, întrucât a văzut
că am talent, am mână sigură și ochiul format, posed, cum s-ar
spune, simțul îmbinării culorilor și ar fi păcat să nu-mi cultiv arta
penelului, îndeletnicire frumoasă și de mare perspectivă. Dar, mai
ales, foarte potrivită pentru o femeie…
— Ce zici, mamă, să mă duc? am întrebat-o într-o seară când s-a
întors de la fabrică, după ce i-am povestit despre toate câte le
discutasem cu domnul Panaite.
— Du-te, fata mea, m-a îndemnat ea. Dar poți, oare să trăiești din
meseria asta, dac-ar fi să ajungi vreodată pictoriță? Că am înțeles,
după toate câte mi-ai spus că vrei să-ți faci o meserie, nu?
— Da…
— Ori mă uit la ăia prin piață, cei ce vând icoane și fel de fel de
tablouri, deh, nu prea arată pricopsiți ca unii care ar avea o meserie
de nădejde…
— Mamă, domnul profesor spune că voi urma o școala înaltă la
București, de unde pot ieși profesoară, adică să am o catedră la o
școală, ca dumnealui…
— Când asta?
— După ce am să termin liceul. Dânsul mă va ajuta… M-a asigurat
de treaba asta. Spune că am talent și că voi reuși. Numai să iau de
pe acum lecții cu dumnealui…
— Bine, cum crezi tu!
Domnul Sergiu Panaite era un om înalt, robust și, cu toate că se
afla în preajma pensionării, arăta încă destul de puternic și viguros.
Avea o față prelungă, osoasă, cu pielea uscată ca un pergament și
frunte înaltă, ridată, peste care cădeau pletele părului cânepiu,
pleșuv, dându-i un aspect leonian. În ciuda faptului că avea ochii
de culoarea oțelului, privirea îi era blândă, prietenoasă,
transmițându-ți un soi de liniște și binecuvântare, de încredere și
încurajare, atât de necesare unei ființe ce vrea să-și realizeze un
ideal în viață. Se purta îmbrăcat sport – moda unor ani îndepărtați
cu pantaloni golf și o haină largă din stofă cadrilată, cu umerii
lăsați, iar pe cap își potrivea, într-un chip cât mai ștrengăresc, un
basc mare, bleumarin, tras pe-o sprânceană, după moda
franțuzească a timpului. Și cum trecea, pe stradă cu mersul lui
liniștit, cu luleaua între dinți pufăind-o ușor, salutând ceremonios
în dreapta și-n stânga, ca un ins stilat și de mare notorietate, era
considerat de către toată lumea drept o celebritate a orașului, faima
lui pecetluindu-se mai ales în urma numeroaselor expoziții de
pictură deschise atât în oraș, în Capitala țării cât și în câteva țări
europene. Ba mai mult, se cunoștea faptul că într-o vară fusese
chemat la castelul Bran și făcuse portretul arhiducesei Ileana de
Habsburg, sora regelui Carol al II-lea. Cu toate acestea, profesorul
nu era agreat în unele cercuri și asta se datora în primul rând
spiritului său mercantil – ca să câștige mai mult, angaja
reconstituirea unor picturi în biserici, cu ajutorul mai mult neplătit
al copiilor – iar în al doilea rând pentru strădania depusă cu orice
prilej de a fi considerat o personalitate artistică de prim rang. În
acest sens, pe orice afiș ce-i anunța deschiderea unei noi expoziții,
ca și pe cărțile sale de vizită, alături de numele scris cu litere mari,
adăoga cu ostentație și cuvintele ce socotea că-l ridică deasupra
tuturor artiștilor penelului: „pictorul Casei regale”.
În casa sa, una dintre clădirile mari din centrul orașului, mobilată
în stil rustic, dar mai ales în atelierul său cu acoperiș din sticlă și
draperii lungi ce filtrau lumina ferestrelor înalte, am prins gustul
picturii, al adevăratei picturi pe care am început s-o consider de
atunci cea dintâi delectare spirituală a vieții mele. Pe terasa largă
din fața atelierului, în ceasurile de tihnă dinaintea amurgului de
vară, instalate în fotolii din pai, eu și încă două colege de liceu de
asemenea cu înclinații pentru pictură, stăteam neclintite sub vraja
fascinantă a cuvântului profesorului care, tolănit într-un șezlong în
fața noastră, cu pipa în mână, ne vorbea ceas după ceas despre tot
ce a însemnat arta frumosului pentru civilizația omenirii, începând
de la manifestările rupestre până la marile expoziții ale lumii ce
cuprind celebrele capodopere ale artei plastice. Stiluri… Școli…
Curente… Mari valori ale picturii universale… Muzee de prim rang,
sinteza valorilor plastice mondiale… Astfel, încetul cu încetul, i-am
cunoscut în treacăt pe marii artiști ai penelului, de la olandezul
Frans Hals, aș spune, cel mai strălucit portretist al timpului sau
francezul Boucher, la apreciații noștri maeștri Ressu și Steriadi pe
care, ni se atrăgea atenția, aveam să-i întâlnim ca profesori la
București. O privire, deci peste timp a artei culorilor, înfățișând
viața și totodată a reprezentanților ei cei mai de seamă, redată la
nivelul înțelegerii noastre.
Ascultam, luam notițe peste notițe și eram fericită. Pentru că,
mărturisesc, cu cât trecea timpul, cu atât aveam senzația că
descopeream o lume necunoscută mie până atunci, o lume cu
luminile și umbrele ei, cu răsăriturile ei explodând spectacular, dar
și cu apusurile-i discrete, tăcute, implacabile, o lume totuși
frumoasă, bogată în idei și pasiuni, lumea unor sentimente
deosebite și a unui rafinament absolut în care, vai, aș fi vrut să
intru, să mă contopesc cu însăși existența ei, o lume mirifică, plină
de farmec ce-ți poate oferi satisfacția unei împliniri, a unei deveniri,
în atât de controversata condiție umană. Și când, după două-trei
ore de audiere a unor asemenea erudite și competente prelegeri, îmi
luam caietele sub braț și părăseam vila profesorului, umblând prin
parc sau pe străzi îmbătată de parfumul unor epoci sau de culoarea
unor epoci de culoarea unor tablouri ce-mi stăpâneau încă multă
vreme sufletul mă simțeam o altă ființă pe care o socoteam a
adevărului pur, infailibilă, dar chinuită încă de întrebări și
răspunsuri, inerente anilor adolescenței. Eram fericită? Da, eram
fericită! Îmi priveam, de acum, viața înainte, închipuindu-mi
drumul cu suișuri și coborâșuri, pe creste pline de soare, dar și prin
văi învăluite în ceață, urcând totuși spre înălțimea unui ideal către
a cărui împlinire tindeam și care nu avea să mă părăsească
niciodată. Credința aceasta, te asigur, mi-a dat aripi. Mi-a dat
posibilitatea sperată să zbor, să mă înalț, să scrutez imensitatea
cerului, oceanul luminii albe și pure, asemuindu-l unui ecran pe
care mi-am închipuit că văd secvențe din filmul destinului meu. Și
trebuie să spun că febra unor neliniști nu m-a ocolit; dimpotrivă,
m-a stăpânit cu tenacitate și accentuală insistență. Dar tocmai
neprevăzutul m-a îndârjit și mi-a insuflat puterea de care aveam
atâta nevoie ca să înving, să cuceresc înălțimile visate, să mă
autodefinesc ca personalitate în lumea ce mă înconjura.
Au trecut anii liceului, am învățat destul de bine, am luat
bacalaureatul și în vara aceea am lăsat șorțul de uniformă,
îmbrăcând pentru prima dată o rochiță de stambă, înflorată, cu
decolteu larg și volănașe pe care mi-a făcut-o mama cadou din
puținii ei bani strânși pentru zilele negre ale bătrâneții. Mergeam
acum prin oraș, cu părul eliberat din bentița albă, liceeană,
revărsat în voie pe umeri, în rochia mea ieftină, dar destul de
frumoasă, apretată și bine călcată, în picioare cu sandale noi-nouțe,
cu barete, surpriza surorilor, tot pentru evenimentul absolvirii; mă
simțeam într-o totală libertate, descătușată din atmosfera aceea
austeră a liceului, cu regulile ei rigide, pe care ani de zile le
respectasem cu sfințenie. Mă socoteam de-acum o domnișoară în
adevărul înțeles al cuvântului, stăpână a eu-lui meu și a tot ce se
lega de ființa mea, iar semeția, ca să nu-i zic înfumurarea ce mă
încerca în acele clipe, mă făcea parcă să plutesc pe bulevardul
umbrit de castani al orașului. Ce mai, eram „cineva”, absolventă de
liceu, peste puțin timp poate studentă, aveam plăcuta senzație că
toată lumea mă privește și mă admiră, felicitându-mă pentru acest
lucru; trebuie să recunosc că mă simțeam bine și nespus de fericită
în atmosfera aceea sărbătorească.
Într-o dimineață, în fața cinematografului m-am întâlnit cu Mircea
Dragomirescu. Nu-l mai văzusem de pe vremea când purta
uniforma liceului militar. Era într-o cămașă albă, pantaloni din doc
și pantofi din rafie împletită, cu talpă de cauciuc. Atât fața-i,
altădată viguroasă, plină de lumină, acum trasă, mult slăbită,
barba nerasă de multă vreme, ca și privirea-i tulbure, rătăcită
trădau elocvent un om în suferință. Mărturisesc că nici nu l-am
recunoscut, într-atât de mult se schimbase, având aerul unui ins
îmbătrânit, în ciuda anilor tineri.
— Ce faci? m-a oprit el și mi-a sărutat mâna cu aceeași eleganță și
tandrețe ce i le cunoscusem cândva. Nu te-am văzut de câțiva ani.
Când te-am zărit, chiar am tresărit…
I-am ocolit privirea, fără să-i răspund. În definitiv, ce aveam de
vorbit cu el? Putusem uita, ceea ce pentru mine, o copilă, fusese
durere și suferință? Rana sufletească pe care mi-o pricinuise era
departe de a se fi vindecat. Dimpotrivă, sângera încă…
— Ești supărată? a căutat el să mi se uite în ochi. Știu, am fost
vinovat, te rog să mă ierți. De altfel, încă de pe atunci am intenționat
să fac acest lucru, dar vacanța s-a sfârșit foarte repede și chiar dacă
m-aș fi străduit, nu mai aveam timp să te caut. Și-apoi, de unde să
te iau? Nu mi-ai spus niciodată unde stai, pe ce stradă și la ce
număr. Ai terminat liceul?
— Da…
— Când?
— Anul acesta. Am luat și bacalaureatul.
— Oho, felicitări! s-a bucurat el, nu știu dacă sincer sau din
complezență. Felicitări…
— Tu? Ce faci?
— Prost! a răspuns abătut și a dat a lehamite din mână. Am ieșit
ofițer de cavalerie și am fost repartizat în București, la garda regală.
Am dus-o bine, îți dai seama, până astă iarnă când a plecat regele,
cu întreaga suită. Imediat am fost pus pe… „liber”. Cred că înțelegi
motivele, originea, funcția, tata cu avere, fost președinte al
organizației locale a partidului național-țărănesc…
— Dânsul ce face?
— Este arestat. Mama se află în spital, are o dereglare a sistemului
nervos. Cred că nu mai iese de acolo. Iar casa, cred că ai văzut.
— Nu știu, că nu mai trec pe strada aceea…
— Au instalat în ea o policlinică…
— Și tu?
— După ce am fost dat afară din armată, m-am întors aici în oraș.
Lucrez la un atelier de reparat aparate de radio, n-am găsit altceva
pentru că nu am o calificare în niciun domeniu. Nu m-au primit
nici ca funcționar, mă rog, un neînsemnat scriptolog acolo, nu sunt
posturi și apoi toți mă-ntreabă cu ce m-am ocupat înainte. Treaba
asta, cu radio-ul, am învățat-o prin liceu, o pasiune a mea și uite
că mi-a prins bine…
Vorbea cu glasul scăzut, trist, învăluit în umbra unei dureri, nu
mai avea mândria de altădată; cu toate astea, încă nu-i pierise
orgoliul și îl afișa ca un blazon de care nu vroia să se despartă în
niciun chip.
— Mergi undeva, la vreo facultate? m-a întrebat.
— Da… aș dori, dar să vedem…
— Ce vrei să urmezi?
— Pictura.
— Pictura? s-a mirat el, privindu-mă cu mult interes. Adică artele
plastice…
— Da, artele plastice…
— Ei, dar la asta nu mă așteptam. Ai talent?
— Am ceva…
— Îți doresc succes. De altfel, chiar dacă n-ai avea, sunt sigur că ai
să reușești. Acum e vremea celor de condiția ta. A mea însă…
— Greșești! i-am replicat cu vehemență, puțin revoltată pentru
evidenta jignire ce mă deranja profund. Am să reușesc numai dacă
am talent, și nu datorită unor alte împrejurări. Și să știi că nu mă
acopăr de privilegii, pentru că, de fapt, ele nici nu există. Iar în artă,
cred că-ți dai seama, dacă nu ai talent, nu faci nimic cu aceste
privilegii. Pe primul plan este talentul! Poți concepe un muzician
fără ureche muzicală?
— Oho! a zâmbit el. Am văzut destui. Cu atât mai mult astăzi, când
pentru promovarea noilor artiști, ca în orice domeniu, de altfel, se
trece peste orice fărâmă de echitate, de competență, de valoare.
Scopul scuză mijloacele, draga mea și cred că ești de acord cu mine
în afirmația asta. Uite, ca să te conving de adevăr, știi cine e primar
de câteva zile?
— Nu!
— Unul Cristescu, cazangiu pe la atelierele gării. Ei, ce zici?
— El este?
— El… Îl cunoști?
— Nu… nu… am negat eu, nu vroiam să știe, dar era nașul meu,
cel la care mă trimitea tata, noaptea târziu cu pachetele acelea,
omul care mă salvase de la conac și mă adusese în oraș cu mașina.
Deci era primar… Să fie oare, adevărat? m-am întrebat bucuroasă
pentru rostul acestui om, atât de cumsecade și de binevoitor. Și m-
am gândit să-i și dau de veste mamei…
— Așadar, unde-i valoarea, competența? a urmat Mircea, tot mai
aprins. Omul abia știe să se iscălească, dar asta n-are importanță
din moment ce este promovat de regimul politic…
— Totuși, am căutat eu să salvez cât de cât reputația nașului meu,
am auzit că e un om capabil…
— Tot ce se poate, a fost de acord Mircea, dar asta în meseria lui,
aia de cazangiu sau lăcătuș, nu știu ce este la ateliere, nu pentru
aceea de primar…
— Dar pentru primar urmezi o școală anume? nu m-am lăsat eu.
Sau vreo facultate, ceva?
Mircea n-a răspuns. Mă privea numai zâmbind ironic,
compătimindu-mă poate pentru ignoranța mea, pentru neștiința
mea de a cunoaște hățișurile politice ale vremii, nu, nu dorea să
intre într-o dispută inegală cu mine, părea să spună zâmbetul acela
al lui, superior și arogant, dispută care m-ar fi dezavantajat după
părerea lui și acest fapt l-ar fi făcut nepoliticos…
— Dacă nu plec, a căutat el așadar să schimbe discuția, aș dori
foarte mult să-ți văd prima expoziție de pictură. M-aș bucura pentru
succesul tău…
— Unde pleci?
— Eh, a oftat ei, privind cerul, oriunde în lumea largă, numai aici
nu vreau să rămân. Nu mă mai împac cu noile rânduieli. Am făcut
cerere pentru pașaport. N-o să mi se aprobe, știu bine, dar fac pe
dracu-n patru și tot am să ajung la unchiul meu în Elveția! La
fratele tatei… Are un hotel cu restaurant la Geneva…
— Vrei să fugi peste graniță?
— De ce nu? Ce altă posibilitate am?
— Riști, domnule!
— Și riscul face parte din viață, a zis el întinzându-mi mâna, semn
că vrea să plece. Ei, la revedere. Sper să ne mai vedem…
— Și eu… sper.
I-am întors spatele și am intrat în holul cinematografului să văd
programul filmelor din săptămâna aceea. Priveam afișele,
fotografiile-reclamă – lumea roia în jurul meu, comenta, se amuza,
dar mie nu-mi era aminte de nimic. Gândul îmi zbura tot la Mircea,
nu la cel de acum, ci la cel de odinioară, la tânărul înalt, frumos și
distins, în uniforma bleumarin a liceului militar, prima mea
dragoste, dar și prima mea deziluzie. Dar, oare, am știut eu vreodată
ce este adevărata dragoste? Ce însemnează acest sentiment sublim
și înălțător ca nimic pe lumea asta? În anii aceia când fiind numai
o copilă, lăsam ochii în jos la cinema văzând pe pânză cum se
sărută doi îndrăgostiți… Cred, totuși, că l-am iubit. Instinctual și
firesc. L-am divinizat… Atunci diminețile când îl așteptam în frigul
străzii, când privirea și zâmbetul lui seducător au făcut să-mi
încolțească în inimă primul germene al dragostei…
Atunci, diminețile…
Cum a trecut timpul! Și cum scurgerea lui a căutat să lase în urmă
unele amintiri, să le învăluie în ceața uitării!
Și totuși, atunci, diminețile…
 9

În clipele acestea de adâncă durere pentru mine, pot spune cu

mâna pe inimă că sentința destinului meu, acest destin al cărui
sfârșit se anunță destul de tragic, mi-a fost semnată în clipa când
am părăsit micul oraș al copilăriei mele și am plecat la București să
urmez cursurile Școlii de „Belle-Arte”. Dar, mai exact, în clipa când
l-am cunoscut pe Alin Costiniu, pictor și critic de artă „en-vogue”,
omul ce avea, cu sau fără voia lui, să mă aducă în situația, de a fi
aici, acum, vinovată pentru cele ce am făcut…
Îmi amintesc cu claritatea pe care ți-o oferă tot ce a fost frumos în
viață, dimineața aceea când am alergat la profesorul Sergiu Panaite,
la vila sa, cu biletul de tren în poșetă, să-mi iau rămas bun și să-i
mulțumesc pentru tot ceea ce făcuse pentru ca eu să pornesc către
împlinirea unui ideal. Era pe terasă, la umbra viței de vie, stătea
într-un fotoliu din pai, cu pipa în gură și citea un ziar. Auzind
poarta, a înălțat privirea, zâmbindu-mi prin lentilele ochelarilor, s-
a ridicat, era în halatul de lucru și mi-a ieșit în întâmpinare, lăsând
gazeta pe măsuță, lângă ceașca de cafea.
— Ei, ei, pe cine văd! a zis el întinzându-mi mâna și ajutându-mă
să urc treptele terasei. Îmi pare bine că ai venit. Gata de zbor? m-a
prins el protector de după umeri și m-a poftit să iau loc în fotoliul
în care stătusem în atâtea după-amieze ascultându-i prelegerile.
Așază-te…
— Mă cam grăbesc, domnule profesor. Am atâtea pe cap!
— Trebuie să stai câteva clipe, a insistat ei amabil și a tras măsuța
în dreptul meu. Dorești o cafea?
— Vai, nu, nu folosesc…
— Ai să folosești, te asigur, mi-a zis el zâmbind, în timp ce-și trecea
mereu palma peste părul căzut în plete, netezindu-l. Vor veni zile
de încordare, de suprasolicitare, când sistemul nervos îți va da
serios de furcă. Și atunci, o cafea va fi ca o doctorie…
— Vă mulțumesc, domnule profesor…
M-a întrebat apoi cum m-am pregătit de drum, ce cărți mi-am luat,
mi-a dat câteva sfaturi referitoare la dificultatea examenului, la
anul preparator, la lucrul în atelier, ca și la studierea cursurilor,
după care s-a ridicat, spunându-mi că se duce să-mi aducă o
recomandare către cineva de la București, care, la îndemnul lui mă
va ajuta îndeaproape să-mi văd visul împlinit. A plecat deci,
târșindu-și papucii din piele pe cimentul terasei, cu halatul
fluturând și s-a întors în câteva clipe, având în mână un plic, pe
care mi l-a întins, apunând:
— Cum ajungi în București… dar stai, ai mai fost vreodată în
Capitală?
— Niciodată, domnule profesor. Și poate o să râdeți. dar nu am
călătorit nici cu trenul. Drumul ăsta pentru mine este o premieră.
Știu, e jenant, dar nu am avut posibilitatea…
— De ce jenant? s-a mirat el, așezându-se pe fotoliu și pufăind din
pipa aprinsă. Sunt unii oameni care din principiu, de pildă, nu se
urcă într-un lift…
— Nici liftul nu știu cum arată! am spus râzând și mi-am îngropat
fața în palme de rușine. Pe cuvânt…
— Te cred, în definitiv, unde să vezi așa ceva în orașul nostru? Lasă
că în București te vei moderniza cu totul. Deci, a reluat el, cum
ajungi în București, iei din apropiere tramvaiul, care merge afară,
la șosea și te duci la adresa asta de pe plic. Întrebi de domnul Alin
Costiniu…
— Dumnealui îi este adresată scrisoarea?
— Da, lui Costiniu. Mi-a fost pe vremuri elev, este originar de aici,
din oraș, cam zburdalnic, dar clocotea de talent, așa ca dumneata.
A ajuns un pictor de vază, face și critică, este bine văzut în cercurile
de artă. La început ne-am cam certat, îmi cam lua în derâdere
sfaturile dar, până la urmă, ne-am împăcat și am rămas buni
prieteni. Ce poate fi mai nobil decât prietenia dintre un profesor și
discipolul său? Două dintre cele trei expoziții avute în străinătate,
mi-au fost prezentate de el, la deschidere și în respectivele
cataloage. Este, cum să-ți spun, un om de notorietate, influent, are
relații în lumea de artă din țară și din străinătate, cu un cuvânt este
un tip care a știut să se impună, bineînțeles prin talentul său, prin
posibilitățile sale. Când și când scrie despre mine în câte o revistă,
l-am ascultat și la radio, și-ți spun sincer îmi face mare plăcere,
cum tot așa de mare plăcere îmi face când, venind în oraș, nu uită
să treacă pe la mine, să-mi vadă ultimele lucrări, Așa, după cum
sper, a urmat profesorul zâmbind, că n-ai să mă uiți nici
dumneata…
— Vai, se poate?! am protestat eu, roșind puțin. Pot spune că
dumneavoastră vă datorez totul și niciodată, v-o jur, n-am să
găsesc modalitățile cele mai potrivite ca să-mi arăt recunoștința
pentru ajutorul pe care mi l-ați dat…
— Cele două colege ale dumitale văd că au renunțat, nu?
— Da, una va da la medicină, iar cealaltă, Stela, din câte am auzit,
la matematici…
— Bine, a zis profesorul ridicându-se și întinzându-mi mâna, nu
vreau să te mai rețin, mai ales că, după cum m-ai prevenit ești și în
criză de timp. Îți urez, așadar, drum bun în noua dumitale viață, a
noastră, a artiștilor plastici și …aștept vești. Dar numai vești bune!
Zâmbind, m-a luat de mână, m-a apropiat și m-a sărutat ușor pe
frunte. Mărturisesc, eram de-a dreptul emoționată! Am vrut să
spun ceva, dar mi-am dat seama că îmi pierise graiul. Lacrimi îmi
jucau în colțul pleoapelor. Aceeași emoție o citeam și pe chipul lui
parcă dăltuit în piatră. Am scos de îndată batista, am dus-o la ochi,
am încercat totuși să îngân ceva…
— Lasă, lasă… m-a condus el spre treptele terasei. Te înțeleg. Ești
plină de sensibilitate și ăsta-i un lucru foarte bun. Cum am putea
fi artiști, dacă nu ne-ar caracteriza această blestemată acuitate a
simțurilor? Ei, încă o dată drum bun! Să ne vedem cu bine! Și
succes!
Am plecat năvalnic, gata să mă împiedic, am alergat către poartă și
de acolo am privit înapoi, înălțând mâna de bun rămas. Profesorul
rămăsese lângă balustrada terasei, înalt, solitar, cu părul lui
cânepiu înfoiat ca o coamă de leu, cu mâinile în buzunarele
halatului și mă privea – sau n-am văzut bine? – cu un zâmbet trist
în colțul buzelor. Îmi urase drum bun. Ori poate ceva îi spunea că
drumul acesta mă va duce către pierzanie? Nu știu, dar dacă în
clipa aceea am avut o presimțire, ea n-a fost departe de adevăr. De
adevărul crud pe care-l trăiesc acum…
La gară m-a condus mama și, bineînțeles, toate surorile, împreună
cu Traian care, cu un deget în gură, privea fascinat și totodată
speriat coloșii de oțel ai locomotivelor ce șuierau sinistru, învăluite
în aburii cazanelor. Am plâns toate, ne-am îmbrățișat într-un colț
retras al peronului, departe de lume, iar mama, suspinând, cu ochii
în lacrimi, a ținut să adauge, ștergându-și obrajii cu o batistă.
— Ei, dac-ar fi trăit și tat-tu să te vadă cum pleci la învățătură
înaltă, ce s-ar mai fi bucurat! Și Cornelia… Și Victorița… Dar zac cu
toții sub pământ, că așa le-a fost scris…
— Lasă, mamă, am căutat s-o liniștesc, îmbrățișând-o. Nu-ți mai
îndurera sufletul. Ai slăbit mult de tot în ultima vreme. Să ai grijă
de dumneata…
— Mai bine să ai grijă tu de tine, pe-acolo, ești singură printre
străini, m-a povățuit ea, tot umblând cu batista pe la ochi. Vezi
unde stai, ce mănânci, cum te îmbraci… Scrie-ne și ți-om mai
trimite bani și eu și fetele astea, nu mulți, din ce avem, dar îți
trimitem. Muncim și n-or să ne lipsească…
— Bine, vă mulțumesc!
Am ajuns spre seară în Gara de Nord. M-am interesat de unde pot
lua tramvaiul pentru Arcul de Triumf, am aflat că de fapt este un
troleibuz, așa că încă nu se întunecase când am deschis poarta vilei
în care, la parter, locuia Alin Costiniu, destinatarul scrisorii din
poșetă. Cu mica mea valijoară de carton în mână, aceeași cu care
plecasem cu ani în urmă de la conac, am pășit pe dalele de piatră
în curtea încărcată de verdeață, către treptele ce duceau spre o
verandă închisă cu sticlă. Pe o alee lăturalnică, am zărit o mașină
decapotabilă, tip sport, oprită în fața ușilor deschise ale unui garaj.
De undeva, dintr-o cameră, se auzea o muzică infernală, glasuri de
bărbați și femei, apoi râsete și clinchet de pahare, ca sunetul unor
clopoței de argint. Am privit vila. Îmbrăcată în verdele viței
sălbatice, la etaj erau câteva ferestre deschise, cu perdelele de
mătase fluturânde, nu am văzut niciun chip de om în toată curtea
aceea pustie, nu aveam pe cine întreba dacă nimerisem bine sau
nu; m-am îndreptat, așadar, către treptele de piatră albă, le-am
urcat și, citind cartea de vizită prinsă deasupra butonului soneriei,
m-am liniștit. Într-adevăr, mă aflam la adresa căutată, cartonașul
alb de sub celuloid, dându-mi această certitudine: „Alin R. Costiniu
– critic de artă”.
Am apăsat lung butonul soneriei. Cu emoție și inima bătând
nebunește, să-mi sară din piept. Strângând convulsionat mânerul
de tablă al geamantănașului meu cam jerpelit și inestetic. Cu
răsuflarea tăiată de prelungita așteptare…
Dar ușa s-a deschis și în fața mea a apărut un bărbat înalt, bine
făcut, brunet, cu ochi mongolici, de-un galben șters, cu părul ușor
ondulat spre spate. Purta cu eleganță un sacou alb, cămașa albă
scrobită, cravată roșie și un pantalon gri de-o croială impecabilă.
Parfumul ce-l răspândea demonstra gust și subtil rafinament
bărbătesc.
— Ce dorești dumneata? a întrebat el superior, trăgând alene din
țigara ce-o ținea între degetele fine și privindu-mă scrutător. Pe cine
cauți?
— Pe domnul Alin Costiniu, am îngânat complet fâstâcită și i-am
întins plicul, cu mâna tremurândă. Vin din partea domnului
profesor Sergiu Panaite…
— A, de la papa Serge? s-a luminat deodată la față și trăgând fugar
cu ochiul la valijoara mea, a desfăcut precipitat plicul. Ia să vedem
ce dorește scumpul nostru mentor?
Cu o grabă deloc reținută, a parcurs foarte repede cele două file
mari acoperite cu scrisul mărunt și ordonat al profesorului. Și în
timp ce citea, vedeam pe fața lui o încântare afișată fără rezerve.
Apoi a băgat plicul în buzunarul hainei, împăturind hârtia, m-a
măsurat zâmbind de sus până jos și deschizându-mi ușa,
îndemnându-mă totodată să trec pragul, a zis cu amabilitate:
— Domnișoară, eu sunt Alin Costiniu. Haide înăuntru să vedem ce-
i de făcut. Dar până una alta trebuie să-ți spun că am niște
musafiri. Vin de la vernisajul unei expoziții și o colegă, căreia i-am
prezentat opera la respectivul salon, a ținut cu tot dinadinsul ca
sărbătoarea succesului să aibă loc la mine. Am mai mult spațiu,
apoi atmosfera cartierului, mă rog… Dar haide, intră odată, ești
timidă?
— Nu…
— Atunci? Poftește… Ai să cunoști o parte din lumea artelor și n-
are să fie rău de loc. Dimpotrivă. Îți dai seama că nu mă pot ocupa
acum de dumneata, mai ales că papa Serge mă roagă să-ți aranjez
și o găzduire. Drept să-ți spun, scrisoarea distinsului meu profesor,
ca și prezența dumitale m-au cam luat pe nepregătite, dar… în
sfârșit, nimic nu e de nerezolvat pe temea asta. După ce pleacă
musafirii, vom sta de vorbă. Pe aici, te rog…
Am trecut pe sub arcada unor trepte de lemn afumat ce duceau
undeva la etaj, el a luat-o înainte dând la o parte o draperie din pluș
roșu, am intrat într-o cameră-birou, încărcată de cărți, tablouri,
statuete din porțelan și bronz, cu fel de fel de eșarfe agățate pe unde
se nimerea, eșarfe ce reprezentau picturi orientale și m-a regat să-
mi las valiza pe unul dintre fotoliile din piele, așezat sub un imens
lampadar cu abajurul din mătase portocalie.
— Te rog să te simți ca la dumneata acasă, aranjează-te puțin, uite
colo o oglindă, poți merge și la baie să te speli puțin, vii doar de pe
drum, normal, nu? Peste câteva minute vin să te iau și am să te
prezint invitaților mei. Da?
— Da… am răspuns eu moale, aproape pierdută.
A plecat tot grăbit, aranjându-și din mers haina, părul, cravata, iar
eu am rămas singură în camera aceea, de-a dreptul buimacă, fără
să-mi pot reveni din amețeala ce mă cuprinsese, rătăcind cu
privirea în toate părțile, speriată și neliniștită, cu inima strânsă și o
teamă în suflet pe care nu puteam să mi-o alung în nici un chip. În
încăpere mai stăruia parfumul fin al criticului de artă, iar în urechi
continuam să aud cuvintele lui, amabile ce-i drept, dar cât de
departe de lumea din care coborâsem, ca dintr-un nor: „Să te simți
ca la dumneata acasă”. Oare, dac-ar fi știut el cum arată odaia în
care am crescut și am învățat, cu ce ochi m-ar fi privit și ce
sentimente l-ar fi încercat? Aici domnea luxul, bunul gust,
opulența, biroul era încărcat de cărți voluminoase, de bibelouri
dintre cele mai scumpe, pereți tapetați cu mătase portocalie
străluceau să-ți ia ochii, cristalurile din vitrina de alături la fel,
lustra cu braț de lemn și tipsie de sticlă albastră, ca și mobilierul
cu încrustații în lemn, completau întregul interior ce vorbea destul
de convingător despre posibilitățile materiale ale fericitului stăpân
al casei. M-am așezat în fotoliul din piele, alături de valiză, am pus
capul pe ea, obosită și, dacă n-ar fi fost muzica aceea ce exploda
când și când de undeva, pesemne dintr-o cameră vecină, cred că,
sfârșită de osteneală cum eram aș fi adormit și nu m-aș fi mai trezit
până dimineața. Dar minutele treceau… Și domnul Alin Costiniu
putea veni să mă ia din clipă în clipă. Unde, oare, mă duceam eu?
Ce lume avea să-mi prezinte el? Și pentru ce? Mi-am privit cu
duioșie unica și sărmana mea rochie din stambă de pe mine, cea
îmbrăcată în primele zile după bacalaureat, sandalele prăfuite, una
dintre ele cu bareta descusută în tren, m-am uitat în oglindă, mi-
am văzut chipul palid, aproape desfigurat de emoție și de
surmenajul drumului, părul negru răvășit și bănuind ce mă
așteaptă dincolo, în încăperea vecină, m-am îngrozit. Da, m-am
îngrozit… Și pentru prima dată în viață, atunci, acolo mi-a fost silă
de mine, de înfățișarea mea, de rostul meu, de existența mea. Mi-a
venit deodată să plâng, să mă prăbușesc pe covor și să dau frâu
liber lacrimilor durerii. Cu ce eram eu de vină că mă născusem în
altă lume decât în aceea care-i umplea casa cu râsetele ei domnului
Alin Costiniu? Cu ce greșisem vieții, oamenilor, societății?
M-am ridicat, am pus valijoara într-un colț, cât mai ferit, să nu stea
în calea nimănui și am ieșit în curte, în aerul înmiresmat al florilor
din grădină. Am găsit o bancă dosnică, lângă niște tufe de brădișor
și m-am așezat. Începuse să se lase amurgul. Umbre violete,
albastre, cenușii coborau din înalt învăluind cartierul acela liniștit,
în care nu se auzea decât fâșâitul prelung al pneurilor unor
automobile ce treceau într-un du-te vino continuu pe asfaltul de
dincolo de gardul de piatră. Încet-încet, s-a înnoptat. Prin
rămurișul înalților platani de pe stradă au început să se aprindă
becuri clipind des, ca niște licurici, iar lumina lor abia se filtra prin
frunziș, așa încât întunericul domnea acum pretutindeni. Nu știu
cum am adormit în mireasma trandafirilor și a petuniilor; târziu de
tot, am tresărit speriată, simțind cum cineva mă bate ușor pe umăr,
încercând să-mi vorbească. Brusc, am ridicat capul de pe spătarul
băncii. În fața mea, cu o lanternă în mână, se afla el, Alin Costiniu,
într-o haină plușată, de casă, cu brandenburguri și cămașa albă,
descheiată la piept.
— Ce-i cu dumneata? m-a întrebat, așezându-se alături de mine.
De ce te-ai ascuns aici? Să-ți spun drept, inițial am uitat să vin să
te iau în salon. M-am luat cu musafirii și, târziu de tot, dând peste
scrisoarea din buzunarul sacoului, mi-am amintit și am intrat în
birou. Nu te-am găsit. Am crezut că ai plecat. Dar am zărit valiza.
Și, cu toate astea, nu știam unde poți fi. Abia când au plecat cu toții,
am avut răgazul necesar să te caut și să-ți dau de urmă aici, sub
tufele de trandafiri. Te rog să mă scuzi…
Vorbea precipitat, alertat de situația creată, îi auzeam vag glasul
prin ceața somnului, mă simțeam extenuată, sfârșită, capul îmi era
greu ca de plumb, fără să mă pot mișca…
— Hai, ridică-te, m-a invitat el, să mergem înăuntru. Ești chiar o
sălbatică? Sau ce crezi despre mine? Puteai să aștepți. M-ai pus
într-o situație penibilă față de invitați, cărora apucasem să le promit
cunoștința cu dumneata. Și când colo, dumneata nicăieri!
Mă certa, într-un mod delicat, dar mă certa, intuiam lucrul acesta
și-mi era rușine de nu-l puteam privi o singură clipă în ochi. Dar
explicându-i, îmi ziceam, mă putea oare înțelege? Vroise să mă
prezinte invitaților… De ce? Ca pe o curiozitate, pentru ca aceștia
să cunoască modul cum arată o fetișcană naivă și poate prostuță
din provincie, care îndrăznește să-și pună aripi, încercând zborul
spre consacrare în lumea lor? Ca pe un subiect de discuție sau
chiar ca model pentru o viitoare operă ce s-ar fi putut foarte bine
intitula, să zicem „Ostentația fecioarei” sau ceva asemănător?
— Haide, ridică-te, a insistat Alin Costiniu, cu un glas blând
prietenos, luându-mă galant de braț. E noapte de-a binelea, ai să
răcești. Se poate? Vino să vedem ce avem de făcut, se apropie data
examenului și vreau în primul rând, să-l servesc pe papa Serge…
L-am urmat pe cărarea acoperită cu pietriș mărunt, dintre
rondurile cu flori și am intrat în casă. În camera-birou, lumina
discretă a lampadarului cădea pe o măsuță, așezată lateral între
două scaune tapisate în piele, pe a cărei tăblie era întinsă o pânză
albă din in, frumos brodată în nuanțe de albastru și galben. Pe
măsuță, două pahare din cristal, cu picior înalt alături de altele mai
mici, farfurii, tacâmuri de argint, șervețele din olandă bine apretate,
o scrumieră, iar mai spre margine o salatieră în suport nichelat.
Totul fusese aranjat în lipsa mea, de bună seamă, eram convinsă
de acest lucru, întrucât la venire nu remarcasem nici măsuța, nici
scaunele, iar lampadarul se afla atunci lângă fotoliul pe care-mi
pusesem valiza…
— Ia loc, te rog! m-a poftit Alin Costiniu, plin de aceeași amabilitate
de la început, arătându-mi unul dintre scaune. Vii de la drum,
trebuie să mănânci ceva, nu se poate, suntem doar într-o casă
onorabilă și un musafir abia cunoscut, cu atât mai mult cu cât vine
din partea lui papa Serge, trebuie tratat cu toată atenția, nu?
Zâmbea, îi vedeam în lumina difuză șirul dinților albi, sănătoși,
perfect desenați pe chipul vag conturat, măsliniu în
semiobscuritatea odăii, cum la fel îi străluceau ochii, cu privirea
febrilă, aprinsă, neliniștită. S-a dus lângă birou, a apăsat pe
butonul unei sonerii și îndată a intrat în cameră o bătrână
menajeră, înaltă și slabă, într-un halat bleu, cu guleraș alb, ființă
pe care abia o deslușeam în rama ușii ca pe o umbră.
— Da, domnu’…
— Janette, masa te rog!
— Îndată, domnu’…
— Și frapiera. Unde este frapiera? s-a uitat Alin Costiniu în juru-i,
căutând din ochi, puțin enervat, găletușa din zinc cu sticle și
bulgări de gheață.
— Tocmai pregăteam vinul, domnu’… a vorbit calm, respectuos
bătrâna menajeră fără să se clintească din pragul ușii. Vreau însă
să întreb: alb sau roșu?
— Pune un Cabernet franțuzesc. Dar repede…
— Am înțeles, domnu’…
— Și icrele. Să nu uiți icrele…
— Da, domnu’…
După ce a dat aceste scurte dispoziții, s-a scuzat, s-a dus într-o
încăpere alăturată de unde s-a întors peste puțin timp îmbrăcat
într-o haină neagră, cămașă albă și cravată argintie. S-a așezat
zâmbind pe celălalt scaun în fața mea, luându-și o poziție cât mai
dreaptă, impunătoare, și-a trecut apoi mâna peste păr, aranjându-
l, după care s-a aplecat ușor peste masă, sub lumina lampadarului,
întrebându-mă:
— Te simți bine, domnișoară?
— Da… am răspuns moale, parcă nesigură, cu privarea plecată
ușor amețită de tot ceea ce se întâmpla cu mine în clipele acelea.
— Până ni se servește masa, a propus el, te rog, povestește-mi câte
ceva din viața dumitale.
— Ce să vă povestesc? Nu știu…
— Uite, de pildă, de ce ți se spune Talida? Cum de porți numele
ăsta?
— Nu vă place? am îndrăznit să întreb.
— Tocmai că-mi place foarte mult, e chiar potrivit pentru o artistă
a penelului. Când am citit scrisoarea lui papa Serge și am dat peste
el, m-am întrebat firesc, nu? – de unde porți numele ăsta?
— Nici eu n-am știut multă vreme de ce mă numesc așa, am spus
rezervată, timidă, în timp ce mă jucam cu furculița, răsucind-o
mereu pe-o parte și alta, numai să fac ceva și să evit privirile tot
mai insistente ale lui Alin Costiniu, ce simțeam că mă fixează
continuu. Abia anul trecut, mama, la insistențele mele, mi-a spus
cum stau lucrurile…
— Ei, cum stau lucrurile? a zâmbit el, trăgându-și scaunul și
apropiindu-se mai mult de masă, semn că e gata să mă asculte. Ia
să auzim. E interesant?
— Eu știu? am înălțat din umeri, fără să las furculița din mână.
Depinde…
— Te ascult…
De astă dată a pus coatele pe masă, și-a rezemat capul în palme –
era acum foarte aproape de mine, parfumul părului său bine frizat
mă învăluia ca un balsam – și a rămas astfel să mă privească lung,
stăruitor, vădit interesat de cele ce aveam să-i relatez…
— Am spus că sunt gata să te ascult, a revenit el. Iată-mă…
— Dacă vreți dumneavoastră…
— Evident că vreau.
Și astfel, așa cum m-am priceput, fără să-mi aleg cuvintele, căutând
să mă stăpânesc, întrucât mă încerca o emoție deosebită, i-am
povestit cele știute de la mama, care, spun sincer, la vremea lor,
cele auzite și pe mine m-au impresionat profund. Fiind mult slăbită
și știind cât de greu le născuse pe surorile dinaintea mea, tata a
venit într-o zi acasă, bucuros și i-a spus mamei că o soră a unui
cioplitor italian lucrează la spitalul orașului și că ar putea-o interna
și pe ea, să nască acolo. Așa s-a și întâmplat. La maternitate, lângă
mama, într-un alt pat se afla o fetișcană de la țară, rumenă și
durdulie, cu ochi albaștri și un cap ca de păpușă ce spunea că
rămăsese însărcinată cu un înalt funcționar de la prefectură,
văduv, în serviciul căruia se afla și care îi promisese fetișcanei că
dacă îi va aduce pe lume o fată sau un băiat de-o frumusețe
angelică, el, care fusese destul de supărat în viață, întrucât dintre
cele trei soții dinainte niciuna nu rămăsese gravidă, se va însura
cu ea, după ce bineînțeles va vedea cum arată copilul la spital.
Toate bune, dar lucrurile s-au întâmplat altfel decât dorise înaltul
funcționar și, cu atât mai mult, zburdalnica lui slujnicuță. Și iată
de ce. Noaptea, în timpul nașterii, în sala de operație, medicii de
serviciu s-au străduit din greu să scoată copilul, dar fără vreun
rezultat. Până la urmă au recurs la forceps, pentru că țărăncuța se
zbătea în chinuri groaznice, greu de imaginat. În sfârșit, fetița, căci
o fetiță născuse, a fost salvată, dar cu prețul unei infirmități
evidente în regiunea capului. Văzând care-i situația, plângând și
dându-se de ceasul morții fiindcă rata căsătoria cu acel funcționar
de la prefectură, țărăncuța a trimis vorbă să vină de îndată taică-
su, un ins înstărit dintr-o comună apropiată pentru a se sfătui cu
el, să vadă ce este de făcut. Omul a venit într-un suflet, pe la
amiază, dar nu l-a văzut nimeni. Ore în șir, a stat numai prin
cabinetele medicilor, ale surorilor numai în salon nu s-a arătat. În
noaptea următoare, mi-a venit mie rândul să mă nasc. Ușurată de
povara sarcinii, mulțumită că totul se terminase cu bine, dar în
același timp înfricoșată, ca de obicei, de blestemele tatei că născuse
o nouă fetiță și încă nu are așteptatul băiat, mama a fost adusă în
salon și, în urma anesteziei, a dormit până aproape spre seară, fără
să știe de ea. Când s-a trezit s-a pomenit lângă patul ei, cu sora
italianului, cioplitorul în piatră, călugăriță catolică în sutana ei
lungă, cafenie. A tras un scaun să fie mai aproape și a spus pe
șoptite: „Seniora, Dumnezeu mi-e martor că sub acest acoperământ
al mântuirii durerilor se pune la cale o mârșăvie ce mă umple de
mânie; dar buna mea credință, dat fiind și faptul că vă cunosc de
la Renato, fratele meu care lucrează cu soțul dumitale, nu mă lasă
să tac și să acopăr totul cu indiferență. Despre ce este vorba?
Tânăra din ultimul pat, lângă ușă, a născut o fată desfigurată din
cauza forcepsului. Tatăl ei a aranjat cu o soră și pare-mi-se și cu
un medic, să vă schimbe fetița. Fiți, vă rog atentă ce copil vă aduce
la alăptat! Asta e totul. Dumnezeu să vă aibă în pază!”. Și chiar în
seara aceea s-a încercat mârșavul schimb, dar mama, avertizată, a
făcut un scandal de a sculat tot spitalul în picioare. „Îmi cunosc
copilul! striga ea, fără să țină seama de stăruințele infirmierelor de
a se liniști. Credeți că dacă mi-ați făcut injecție să adorm, eu am
închis ochii până ce nu mi-am văzut fetița? Să vă fie rușine!”. E de
la sine înțeles că în situația asta s-a renunțat la orice tentativă de
schimb. Iar a doua zi, dimineața, când călugărița catolică, sora lui
Renato, prietenul tatei, a intrat în salon să împartă termometrele,
a venit direct la patul mamei, zâmbind că se confirmase adevărul
spuselor ei. Mama nu mai găsea cuvinte de mulțumire pentru
gestul ei de corectitudine și cinste, de omenie și bunăvoință.
„Măicuță, i-a spus mama cu lacrimi în ochi, bărbatu-meu și așa e
înfuriat că i-am adus pe lume a șasea fată, și nu un băiat, așa că
dac-o mai vedea și slută, îți închipui mata că ar fi fost în stare să
mă omoare, nu alta! Spune, te rog, cu ce să te răsplătesc pentru
binele ce mi l-ai făcut?” „Sunt bătrână a spus călugărița, nu mai
am mult și am să mă duc și eu între cei drepți. Ca să plec mulțumită
din asta lume și că i-am lăsat ceva care să-i amintească de mine,
dă-i te rog fetiței dumitale numele meu. Talida mă cheamă”. „Bine,
maică, fie, a zis mama surprinsă, dar numele dumitale, după câte
știu, nu este în calendarele noastre ortodoxe, ce va zice lumea?” „E
numele unei călugărițe și fie catolici sau ortodocși, pe toți ne are în
grijă același Dumnezeu, să știi!”. „Bine, maică, o să poarte numele
dumitale”.
— Și iată-mă, așadar cu un nume a cărui origine, după cum v-am
spus, n-am cunoscut-o până anul trecut. Dar nici nu mi-am pus
problema cum de-am fost trecută astfel la Starea civilă, în registrul
de nașteri…
— Interesant, foarte interesant! a spus Alin Costiniu, aprinzându-
și o țigară și slobozind fumul sub cupola lampadarului. Mi-a plăcut
că mi-ai povestit frumos…
— Dac-aș picta tot atât de frumos… am zis eu, căzând puțin pe
gânduri, pentru că se apropia data examenului și încă nu știam ce
voi face…
— Nici nu mă îndoiesc! m-a liniștit Alin Costiniu. Dar… și-a dat
seama, uite ce nepoliticos pot să fiu! Am aprins țigara fără să te
întreb dacă fumezi. Da? Fumezi?
Mi-a întins un pachet, cu un ambalaj în țiplă și staniol.
— Poftim, servește…
— O, nu! am refuzat eu. Nu folosesc așa ceva…
— Mă rog… a cedat el și a pus pachetul pe masa.
Între timp, bătrâna menajeră, slabă și înaltă, s-a apropiat cu
mersul ei țeapăn ca de jandarm și, privindu-mă de sus, printre
genele abia mijite, cu o neascunsă curiozitate, mi-a pus dinainte o
farfurioară cu icre și lămâie, câteva bucăți de mușchi file, vreo patru
chifteluțe rumene, mici cât niște nuci abia împlinite. Stăpânului ei
la fel. S-a dus, tot cu mersul ei țeapăn, a adus frapiera, a așezat-o
lângă masă, a dat șervetul cu care era acoperită la o parte și a luat
în mână o sticlă cu vin roșu, cu etichetă frumos colorată căreia,
dintr-o singură mișcare i-a scos dopul cu un tirbușon.
— Duduia servește Cabernet? m-a întrebat după aceea, și l-a
înclinarea capului meu mi-a turnat în pahar. E franțuzesc…
Domnu’? s-a întors către Alin Costiniu.
— Da, desigur…
— Domnu’ mai dorește ceva? a mai întrebat ea, tot cu aerul acela
grav și s-a dat un pas înapoi, așteptând.
— Am să te chem eu…
— Prea bine, domnu’!
Seara a trecut repede, sporovăind ba despre una, ba despre alta,
mai mult vorbind Alin Costiniu care căuta, foarte amabil, să mă
introducă în atmosfera bucureșteană a oamenilor de artă,
povestind despre diferite saloane de pictură și sculptură, despre
desele-i călătorii în străinătate, prilej cu care a vizitat unele dintre
cele mai mari muzee din lume, ca de pildă Carnavalet, muzeul de
artă al orașului Paris și bineînțeles Louvre, Petit Palais și altele în
Franța. Ermitajul din Leningrad, Muzeul național din Amsterdam,
Cabinetul regal de opere de pictură „Het Mauritshuis” din Haga, a
fost la Roma, Londra, Veneția, într-un cuvânt, a vrut să cunoască,
să studieze, să intre în relații cu diferiți critici de artă străini, așa
încât nu a pregetat să călătorească atât cât i-a fost cu putință.
Acum se ocupa de reamenajarea unor muzee particulare, a unor
foste donații, ce aveau să fie recondiționate și deschise pe noi criterii
de selecție și punere în valoare a operelor respective. Totodată, îl
interesau noi achiziții, piese deosebite de pictură, oferite muzeelor
de stat de către foștii mari bogătași ce căutau să le valorifice, fie ca
să aibă cu ce trăi, fie, pur și simplu că nu mai vroiau să le dețină
în patrimoniul lor. Nu era săptămână deci, în care, la biroul special
destinat achizițiilor să nu se prezinte opere de valori inestimabile,
pe care el, Alin Costiniu le studia ea veritabil expert și oferea, după
multe tocmeli, foștilor proprietari prețurile impuse de stat.
Bineînțeles că și aici, ca în orice alt domeniu de afaceri, interveneau
diferiți intermediari ce, sub masca unor specialiști, apărau
interesele ofertanților, zbătându-se să obțină cât mai mult, profitul
lor fiind în raport direct cu suma încasată…
— Uite așa îmi petrec timpul, dragă Talida, a apus într-un târziu
Alin Costiniu, sorbind delicat din paharul cu vin. Alerg de colo până
colo pentru ca în patrimoniul statului să intre, într-adevăr,
capodopere recunoscute ca valori universale, fără să mai vorbesc
că trebuie să țin o conferință într-o anume sală, să particip la
vernisajul unei expoziții abia deschise sau să scriu un articol
pentru o revistă de specialitate. Muncă și iar muncă…
Îl priveam, avea un aer distins, doct, ținea țigara cu eleganță între
degetele fine, vorbea puțin afectat, parcă alegându-și cuvintele,
desigur nu o făcea într-adins ca să mă impresioneze, ci așa îi era
felul, îmi dădeam seama de acest lucru. A mâncat puțin, servise
probabil îndeajuns cu invitații, acum o făcea numai să-mi țină
companie, și tot puțin sorbea și din vinul franțuzesc ce decora
paharul de cristal din față-i.
— Cum stai cu anatomia? m-a întrebat el mai apoi, stingând țigara
în scrumiera de albastru. Știi că susții examen și la anatomie?
— Da, știu, am răspuns emoționată. Cum stau? Eu zic că destul de
bine, acceptabil…
— Nici bine, nici acceptabil, mi-a replicat el, cu seriozitate,
aruncându-mi o privire scurtă, piezișă. Pentru anatomie trebuie să
ai pregătirea unui candidat la medicină! Mai ales cunoașterea
mușchilor, contracția lor, anumite detalii anatomice. De fapt știi la
ce dai examen?
Eram de-a dreptul buimacă, nu înțelegeam ce-i cu mine,
recepționam cu greu întrebările, mă pierdusem cu totul și asta,
cred, numai datorită faptului că el trecuse deodată de la povestirile-
i relaxante, atrăgătoare despre locurile vizitate în străinătate, la
problema ce mă interesa în mod deosebit – admiterea – și de care,
furată de farmecul relatărilor, uitasem cu desăvârșire. Sau poate că
oboseala, vinul, ambianța aceea plăcută, odihnitoare, vorba lui
afectuoasă, caldă, apropiată, comportarea curtenitoare și plină de
atenție, toate acestea mă copleșiseră într-atât, încât eram complet
detașată și pluteam ca într-un vis…
— Spune… știi? a insistat el, prinzându-mă de mână, ca să mă facă
atentă.
— Da, știu… cunosc… m-am pregătit cu domnul profesor Panaite..
— La ce te-ai pregătit?
— La desen liniar, la istoria artelor, perspectivă și… cam asta.
— Ți se va da să execuți un desen liniar, după care urmează oralul
la cele trei discipline pe care văd că le cunoști. Mă rog, nu e cazul
să intrăm în amănunte, dar în zilele următoare trebuie să văd cam
ce știi. De acord?
— Da…
— Acum… – și-a privit el ceasul de la mână – e târziu, ești obosită
și trebuie să te odihnești. Și așa am stat destul. Te-aș culca aici
până-ți fac rost mâine de-o găzduire undeva, dar, în mod sigur, n-
ai să accepți. Am dreptate?
— Da… am răspuns eu moale, cu privirea plecată.
— Te înțeleg… Așa că, până să ne cunoaștem mai bine, n-aș vrea,
ferească Dumnezeu, să-ți faci o altă impresie decât cea reală despre
mine. Așa că scuză-mă puțin, mă duc să dau un telefon. Vreau s-o
rog pe fosta mea gazdă, o femeie în vârstă, de treabă, ce locuiește
undeva prin Bucureștii Noi și la care am stat când aveam anii
dumitale, s-o rog deci, să te primească la ea. Pentru seara asta și
poate și pentru următoarele. Să vedem mai întâi cum ai să te simți
acolo… Ce zici?
— Cum spuneți dumneavoastră. Am bani, o să-mi mai trimită
mama, voi plăti cât se cuvine…
— Problema banilor am s-o rezolv eu, a spus Alin Costiniu
ridicându-se. Cunosc situația dumitale, mi-a scris papa Serge câte
ceva, așa că nu este cazul să mai discutăm.
Mi-a zâmbit curtenitor, strângându-mă și mai tare de încheietura
mâinii, mi-a făcut complice cu ochiul și s-a îndepărtat, privindu-
mă peste umăr către camera cealaltă. S-a întors după câteva
minute și mi-a spus plin de satisfacție:
— Am aranjat totul. Doamna Angheluță a acceptat propunerea mea
și este de acord să te găzduiască la dumneaei. Să știi că este o
femeie foarte cumsecade și fără niciun fel de tabiet, cum au de
obicei bătrânele…
— Vă mulțumesc…
— Soțul ei, a urmat Alin Costiniu, e bine să știi, a fost un mare
negustor, a murit înainte de război. I-a lăsat o avere considerabilă,
casă, două taximetre pe piață, o mică fermă, dar în vremurile astea
nu mai trăiește decât din chirii și din vânzarea mierii de albine. O
să ai o cameră drăguță, confortabilă, în care am locuit eu…
— A, ce drăguț!
— Dar ceea ce consider că este important, a vorbit mai departe Alin
Costiniu, este faptul că în fosta ei seră am amenajat pe timpuri un
mic atelier de pictură, în care am și învățat meseria și care și acum
se menține așa cum l-am lăsat…
— Daaa? Ce interesant!
— Și încă ceva: să știi că acest atelier improvizat de mine, primește
lumina dinspre sud, ceea ce este foarte bine pentru aprecierea
nuanțelor de culoare. Tu, ca viitoare – ca să nu zic chiar actuală
pictoriță – îți dai seama ce înseamnă acest lucru, nu?
— Da, desigur.
— Ei, acuma hai să mergem, a propus el încheindu-și haina. Te duc
cu mașina. Doamna Angheluță așteaptă. Și e cam târziu…
 10

Nu cred să fi trăit vreodată o fericire mai mare decât aceea din ziua
când, într-o dimineață, la panoul de afișaj al Școlii de „Belle Arte”
de pe calea Griviței. m-am văzut pe lista celor admiși, a cinsprezecea
din totalul de douăzeci și doi, cam jumătate din cei care ne-am
prezentat la examen. Pur și simplu, acolo, în curtea școlii am plâns
cum nu mai plânsesem de la moartea tatei, cu ani în urmă. Poate
că nu m-aș fi dezmeticit curând și aș fi continuat să fiu copleșită de
emoția evenimentului dacă nu oprea lângă mine mașina sport a lui
Alin Costiniu, pe care în amețeala mea nici nu o remarcasem. El s-
a dat repede jos, m-a luat de după umeri mai de-o parte de grupul
celor care stăteau încă în fața listelor și mi-a spus:
— Ești fericită?
— Nespus de mult! Vai, nu știu cum să vă mulțumesc, am șoptit eu
ștergându-mi ochii de lacrimi. Dacă nu erați dumneavoastră…
— Nu, nu este adevărat! a protestat el, conducându-mă către
mașină. Ai talent, asta este… La anatomie și la istoria artelor ai
obținut note inferioare celor la care m-am așteptat, dar la „meserie”
cum spunem noi, adică la desenul liniar și la cel de perspectivă ai
obținut maximum. Ai fost, cum să-ți spun, o revelație parol!
— Domnule Costiniu, vă rog să mă credeți, sunt amețită, nu știu ce
este cu mine, într-atât m-a emoționat rezultatul ăsta al
examenului! Pe cuvânt, nu-mi vine să cred, să…
— Te cred, dragă mai bine zis te înțeleg, a spus el vorbindu-mi cu
aceeași tandrețe pe care i-o cunoșteam. Fiecare, la vremea noastră,
am trecut prin emoțiile astea. Ei, hai acum să mergem. Te duc
acasă, apoi după-amiază mergi cu mine în oraș să-ți fac o
surpriză…
— O surpriză? m-am mirat eu. Ce fel de surpriză? Despre ce este
vorba?
— Un mic cadou, a zâmbit enigmatic Alin Costiniu și m-a poftit în
mașină. Sau, mai bine zis, un dar pentru reușita dumitale. Mergem
la „Femina”, un mare magazin de modă și-ți alegi o rochie. Niște
pantofi și un pardesiu. Vine toamna, doar…
— Bine, dar cum… se poate? am întrebat de-a dreptul uluită luând
loc lângă el în dreapta volanului. Vă rog… nu înțeleg…
— Este plăcerea mea! a zis privindu-mă curtenitor, în timp ce mă
ajuta să închid portiera mașinii. Apoi deseară, ca să știi întreg
programul, mergem la „Ambasador” și vom sărbători evenimentul…
— O, dar dimpotrivă, eu trebuie să vă fiu recunoscătoare, domnule
Costiniu, am protestat complet dezorientată de propunerea lui. Ați
făcut atâtea pentru mine…
— Nimic deosebit, crede-mă, a spus el degajat, așezându-se mai
bine la volan. Sau atât cât trebuie pentru a ajuta o fată drăguță ca
dumneata… Știi că ești o fată drăguță? m-a întrebat mai apoi
punând cheile în contact și pornind motorul. Parol! Ca să nu spun
frumoasă, chiar cea mai frumoasă dintre toate fetele pe care le-am
cunoscut până acum…
— Exagerați, domnule Costiniu… am răspuns, aproape șoptit, cu
fruntea plecată, neîndrăznind să-l privesc; îmi simțeam obrajii
arzând, dogorind ca para focului. Un val de căldură îmi cuprinsese
deodată tot trupul.
— Nu exagerez de loc! Este adevărul adevărat… Te-ai supărat că ți-
am spus lucrul ăsta?
— Nu…
— Să nu fii și să mă crezi.
A pornit mașina, a ieșit în calea Griviței și, ocolind cu dibăcie
tramvaiele, turismele, camioanele, s-a așternut la drum către podul
Constanței. Conducea lejer, schimbând cu calm vitezele, era foarte
atent la aglomerația străzii, dar nu uita ca, din când în când, să mă
privească fugar, cu un zâmbet abia înflorit la colțul buzelor, un
zâmbet cuceritor, ce mă făcea să mă pierd și mai mult cu firea. Ca
să fiu sinceră, afirmația lui măgulitoare mă mișcase profund,
aproape că mă cutremurase, pentru că este știut, orice femeie se
simte flatată când i se spune că este frumoasă, cu atât mai mult cu
cât aprecierea venea din partea unuia ca Alin Costiniu, un ins
distins, elegant, cu reputația-i recunoscută în lumea oamenilor de
artă și care, după cum observasem, era agreat de foarte multe fete.
Știa, însă, să pareze insistențele acestora, mai mult sau mai puțin
interesate în a-l cunoaște și față de care – asta îmi plăcea enorm! –
avea rezervele sale; nu se avânta în aventuri ce l-ar fi compromis.
Dată fiind deci seriozitatea cu care trata relațiile sentimentale și
necunoscându-l a fi un ins ușuratic, nu aveam dreptul să fiu
fericită că-l auzisem pentru prima dată vorbindu-mi astfel? Nu, nu-
mi făcea curte, cel puțin nu sesizasem nimic deosebit până atunci
în comportarea lui care să mă ducă la această concluzie, se purta
corect ori de câte ori venisem în casa lui pentru unele meditații și
nici măcar un gest cât de mic nu m-a alarmat că prin bunăvoința
și înțelegerea pe care mi le arăta ar fi urmărit cu totul alte scopuri.
E drept, în câteva rânduri afirmase că-i place naivitatea mea,
puritatea sentimentelor mele, faptul că eram „o fată de provincie
nealterată de viciile modernismului”, ale unei „prea de timpurii
emancipări”, că am „ochi ce tulbură și cheamă la visare” sau că
„trupul meu de silfidă oricând poate fi model pentru un nud ce n-
ar avea egal într-o galerie de artă” și câte altele de acest fel, dar îl
ascultasem fără vreo tresărire, așa cum îi ascultam liniștită
prelegerile la istoria artei sau la tehnica desenului liniar. De
astădată însă, îmi spusese direct că sunt frumoasă, cea mai
frumoasă dintre toate femeile pe care le-a cunoscut… Cum de nu-
mi remarcase oare această frumusețe până acum? Sau mi-o
apreciase, dar n-a vrut să-și dezvăluie gândurile, n-a vrut să-mi
tulbure mintea înainte de data examenului, să mă facă să-mi pierd
capul, să nu-mi mai găsesc echilibrul sufletesc de care aveam atâta
nevoie în zilele acelea? Dacă astfel stăteau lucrurile, nu trebuia
decât să-i mulțumesc…
Mașina a părăsit artera principală cu tramvaie și autobuze, a ocolit
pe câteva străzi liniștite, pavate cu piatră de râu, și a intrat pe o
ulicioară dosnică, umbrită de duzi, cu case mărunte, cu câini
tolăniți pe la porți și cișmele la colțuri, la care veneau fete desculțe
cu căldările să ia apă. A oprit în dreptul unei clădiri mai arătoase
decât toate celelalte din jur, îmbrăcată în iederă până sub streșini,
în față cu o verandă de sticlă și o curte largă, plină cu pomi
fructiferi…
— Am ajuns, a spus Alin Costiniu, deschizându-mi portiera
mașinii. După-amiază la patru, vin să te iau.
— Nu știu… să văd… m-am arătat nehotărâtă. Vreau să scriu
acasă, s-o vestesc pe mama…
— Ai să dai o telegramă. Culcă-te, ești obosită. Deseară vom sta mai
mult la restaurant, trebuie să fi odihnită…
— Să văd…
— Nu vrei să ieși cu mine? Ți-am spus, este un eveniment deosebit,
vreau să-l sărbătorim. Este succesul dumitale, dar în aceeași
măsură este și al meu, nu? Te rog…
— Bine, vă aștept la patru…
Mașina a întors, a demarat puternic, urmărită de lătratul câinilor,
iar eu am intrat în curte, sub privirile curioase ale câtorva vecine,
pe care le-am zărit ridicându-se peste gardurile văruite
Doamna Angheluță nu era acasă. Era, poate, în piață cu borcanele
de miere pe tarabă, așteptând să le vândă. Sau poate pe la cimitir,
pe la bărbatu-său. Sau pe la policlinică, pentru că în ultima vreme
se tot văicărea că o înțeapă ceva la inimă și răsuflă tot mai greu. De
fapt se și îngrășase peste măsură de mult, în ultima vreme. Era
însă, confirmând spusele lui Alin Costiniu, femeie de treabă,
așezată, cu respect față de mine, nu era curioasă din fire și, cât timp
învățasem, stând închisă în odaie, nu mă deranjase nici măcar cu
o întrebare. Ba, diminețile îmi aducea câte o cafea și la prânz
mâncare, seara câte un ceai, venea, intra încet, pe ușă, îmi punea
totul pe masă, după care se retrăgea tot pe nesimțite ca să mu-mi
tulbure cumva liniștea, văzându-mă, cât era ziua de mare, stând
tot aplecată asupra cărților și a schițelor de tot felul. Iar când
vroiam să-i plătesc fie pentru cameră, fie pentru mâncare, nici nu
se uita la banii pe care încercam să-i dau.
— Lasă domnișoară, grija asta o are domnu’ Alin, îmi spunea ea,
dându-mi mâna la o parte. Om ca ‘mnealui mai rar… Uite, tot în
odaia asta a stat și el; acolo, în atiler a lucrat tablouri, mai îmi
dădea și mie câte unul, făcut, așa în grabă, și-l vindeam la piață să
scot un ban. Ce să faci, e timpuri grele și eu sunt singură! Domnu’
Alin a mâncat la masa mea, eu l-am spălat, eu l-am călcat, a fost
ca și copilu’ meu și uite a ajuns om mare. Ce casă are colo lângă
Arcu’ de triumf! Palat, nu alta… Lasă, să-ți ajute Dumnezău să ai
norocu’ lui!
Locuiam spre stradă, într-o cameră simplă, zugrăvită strident în
culori țipătoare, cu mult bronz, mobilată cu un studio cu tapițeria
cam uzată, un șifonier dublu cu luciul șters, o masă și o oglindă
între ferestre, în colț fiind soba de teracotă, iar după ușă o mașină
de cusut pe care erau stivuite câteva macaturi țărănești noi-nouțe.
Pe jos, un covor cam trențuit dar curat, cu franjuri, iar în tavan o
lustră cu două brațe și abajururi de mătase verde, decolorată.
Camera nu era prea luminoasă ziua, dar nici nu încercam să lucrez
în ea, ci numai învățam, trăgându-mi scaunul lângă una dintre
ferestre. Când exersam la desen sau pictură, mă duceam în
atelierul improvizat pe vremuri de Alin Costiniu, în fosta seră a
proprietăresei, în care, altădată, iarna, ea îngrijea anumite flori pe
care le vindea cu preț ridicat prin marile restaurante din centrul
Capitalei. Renunțase însă la îndeletnicirea asta, nu mai putea să
bată atâtea drumuri și închiriase sera tânărului pictor, socotind că
mai mulți și siguri bani scoate în acest fel, decât din comerțul cu
flori. Aici aveam un șevalet, o masă, un dulap pentru vopsele, un
fotoliu uzat, diferite rastele pentru tablouri și, ceea ce este în primul
rând necesar, multă lumină, foarte multă lumină. Câteva perdele
din doc albastru, confecționate de Alin Costiniu pe când era
student, erau încă în bună stare și mă ajutau să filtrez după voie
lumina prin ferestrele înalte, prinse în giurgiuvele de fier. Îmi plăcea
atelierul, așa rudimentar cum era, îmi plăcea și mă simțeam destul
de bine în atmosfera aceea mirosind a vopsea și ulei, în zilele când
încercam să trasez pe hârtie diferite schițe sau să exersez amestecul
culorilor pe cartoane sau pânză de in. Cu amabilitatea-i cunoscută,
Alin Costiniu îmi dăduse o trusă de pensule de diferite mărimi, cu
păr bine închegat, creioane, cărbune și rigle. Îmi confecționase
chiar și un halat, în care să lucrez cât mai lejer și să nu-mi
murdăresc îmbrăcămintea.
N-am dormit în după-amiaza aceea, am scris mamei acasă,
anunțându-i bucuria succesului meu și apoi, până la ora patru am
răsfoit niște reviste. Când am auzit mașina oprindu-se la poartă,
eram deja în picioare…
Într-o rochie nouă, superbă, un gri de culoarea perlei și într-un
pardesiu bleumarin, strâns pe talie, fără să mai spun de pantofii
cu toc înalt, am fost seara la „Ambasador”, intrând întâia dată în
viața mea într-un asemenea restaurant. Mă simțeam caraghioasă
țopăind pe tocurile ascuțite, nu mai încălțasem până atunci
asemenea pantofi, dar orbită de lumina candelabrelor ce se
răsfrângea în zecile de oglinzi, de muzica orchestrei și de defilarea
continuă a chelnerilor îmbrăcați în fracuri, nici n-am simțit
bătăturile de la călcâie, și degetele picioarelor și nici oboseala
gleznelor; seara a trecut destul de agreabil, iar eu, într-adevăr
elegantă, am fost, mai tot timpul, ținta privirilor bărbaților din jur.
Am servit un meniu destul de bogat, am băut șampanie, am râs, iar
Alin Costiniu, vesel și expansiv, a fost de-o drăgălășenie rar
întâlnită.
— Spune-mi, m-a întrebat aplecându-se peste masă, vrei să urmezi
portretistica sau peisajul?
— Îmi place și una și alta…
— Totuși, până la urmă trebuie să te decizi!
— Cred că peisajul. Cu cine fac?
— Cu maestrul Steriadi. Asta numai după anul preparator…
— Nu cred că voi ajunge niciodată o celebritate în pictură, am spus,
puțin sceptică asupra posibilităților mele, așa că îmi este indiferent
dacă fac una sau alta. Sau poate că-mi va fi recunoscut talentul,
dar tocmai cine știe când, bineînțeles dacă există acest talent…
— Niciodată, draga mea, nu trebuie să fi lipsită de optimism, a ținut
să-mi atragă atenția Alin Costiniu, vorbindu-mi în șoaptă ca să nu
deranjeze conversațiile de la mesele vecine. Să crezi, să crezi și iar
să crezi în talentul tău, nutrind nădejdea unei afirmări, mai
devreme sau mai târziu, fapt ce depinde de foarte mulți factori. Uite,
a urmat el, scuturând vârful țigării în scrumiera de pe masă, bietul
Stanislas Lepin, un peisagist francez, însingurat la fel ca un
Daubigny sau Ravier, pictor, zic, acest Lepin care, în afară de
străzile cartierului Montmartre a pus pe pânză grădinile Parisului,
Luxemburgului, Tuileries, dar mai ales malurile Senei, ei bine,
omul ăsta și-a dus zilele ca un anonim, lucrând asemeni unui rob
cu tenacitate și îndărătnicie dar, spre regretul lui, fără să fie
apreciat de esteții din vremea respectivă. Știi ce este interesant în
toată povestea vieții lui? Că așa sărac și neajutorat, nebăgat în
seamă de nimeni, nu s-a îndoit o clipă de talentul său, dimpotrivă,
a crezut în el și a nădăjduit că va veni vremea să-i fie recunoscut
harul. Și într-adevăr la expoziția din 1889, cu cinci ani înainte de a
muri, a obținut o „mențiune de onoare”, mi se pare cu „Podul
Artelor”, da cu acest peisaj în care se vede Sena, podul, Catedrala
Notre-Dame la orizont. Concluzia? Iată ce înseamnă să crezi în
talentul tău, să speri, să aștepți ca timpul să-și spună cuvântu!
— Și eu să aștept până la adânci bătrânețe ca acest Lepin? am râs
puțin amețită de șampanie și de atmosfera localului.
— O, nu! s-a împotrivit Alin Costiniu. Dumneata vei fi celebră cu
un an mai devreme…
Mi-a sărutat mâna zâmbind scuzându-și astfel gluma, după care
m-a invitat la dans. Am refuzat spunându-i că mă strâng pantofii.
Explicație plauzibilă dar, spre rușinea mea, nu știam să fac niciun
singur pas de tango sau foxtrot…
Pe la miezul nopții m-a adus cu mașina acasă. Eram acum și mai
amețită, poate de băutură, poate de fericire, de oboseală, nu-mi
puteam da seama, dar simțeam că plutesc și că zbor ușor pe aripi
nevăzute. Când am coborât el mi-a atins ușor fruntea cu buzele
arzânde. Un fior mi-a străbătut atunci întregul trup, dar m-am
stăpânit și, încet, m-am desprins de lângă el ca o umbră.
— Pleci?
— Da, am șoptit, îndreptându-mi părul și pornind către poartă.
Noapte bună și vă foarte mulțumesc…
— Noapte bună! a răspuns tot șoptit, rămânând lângă mașina cu
farurile stinse.
Am intrat încet, cu grijă să nu fac zgomot, m-am dezbrăcat pe
întuneric și prin perdea am privit afară în stradă. Nu plecase. Stătea
lângă mașină, fuma, privea stăruitor către fereastră, aștepta ceva,
nu știu ce. Într-un târziu a deschis portiera, s-a urcat, s-a auzit
motorul, farurile au umplut strada de lumină. În câteva clipe, totul
s-a liniștit iar eu, culcându-mă, am coborât într-un somn adânc și
greu, cum nu mai avusesem de mult.
Au trecut trei ani. Am început cursurile, era cam departe școala,
iarna era mai greu, mereu se înzăpezeau tramvaiele pe calea
Griviței, dar vara mă descurcam destul de bine; îmi plăcea să merg
mult pe jos și o porneam dis-de-dimineață pe răcoare, când abia se
lumina de ziuă, în timp ce cisternele începeau stropitul străzilor.
Mâncam la o cantină, câteodată îmi pregăteam singură masa
acasă, nu o mai obligam cu nimic pe doamna Angheluță, de altfel
era bolnavă și mai tot timpul stătea în pat, așa încât datoriile mele
față de ea se rezumau numai la chiria pe care i-o plăteam cu
regularitate îndată ce primeam bani de la mama sau de la surorile
mele.
În tot acest timp am avut satisfacții nebănuite la școală; mă
simțeam bine între colegi și profesori, cu fiecare zi mâna-mi devenea
tot mai sigură pe penel, iar taina combinării culorilor începusem s-
o dezleg ca pe o vrajă, totul încântându-mă neasemuit de mult. Am
făcut câteva excursii de documentare prin țară cu cei din anul meu,
am vizitat orașe și sate, am încercat să realizăm schițe pentru
viitoarele tablouri, iar în toamna trecută, datorită bunelor rezultate
la învățătură am fost aleasă în comitetul studențesc pe școală…
Într-o după-amiază de iulie m-am pomenit cu mașina lui la poartă.
Alin Costiniu era într-o cămașă albă, sport, cu ochelari de soare în
pantaloni gri și cu țigara în mână. A intrat, eu tocmai mă așezasem
într-un șezlong la umbra viței de vie și citeam o scrisoare de acasă.
Cum l-am văzut, am tresărit și am lăsat hârtia în poală. Nu-l mai
întâlnisem de mult, fusese plecat prin străinătate, venise, apoi
plecase din nou; îl văzusem de câteva ori pe la școală, pe stradă, la
un cinematograf, dar niciodată nu ne oprisem să schimbăm două
cuvinte. Ce se întâmplase? Cărui fapt se datora această răceală a
relațiilor noastre? Această rezervă a lui față de mine? Nimic mai
simplu… Pe iarnă mă invitase la el, stătusem până târziu, seara,
de vorbă, ascultasem muzică, ningea abundent și dându-și seama
că se făcuse miezul nopții, mi-a propus să mă culc în camera lui,
pentru că el își aranja în birou. Evident, am refuzat, el a insistat ce
a insistat, apoi s-a cam supărat, dar eu n-am vrut să cedez în
niciun chip, cu toate că, între timp, poate datorită împrejurărilor
cunoscute sau nu știu exact cărui fapt, începusem să țin la el, să-l
plac în taină, socotindu-l bărbatul ideal pentru o dragoste
adevărată și, ca să fiu sinceră, erau clipe când chiar sufeream
constatând o anumită distanțare a lui față de mine, căreia nu-i
găseam o justificare.
— Unde te duci prin viscolul ăsta? a încercat să mă oprească
atunci, seara, aproape bruscându-mă și luându-mi paltonul din
mână. Nu vezi ce este afară? Și e aproape miezul nopții…
— Orice-ar fi, nu rămân! am zis hotărâtă.
— De ce?
— Nu dau explicații. Am zis că nu rămân, nu rămân și gata!
— Ți-e teamă de mine? a întrebat cu glasul mai domolit; mi-a prins
bărbia între degete, ridicându-mi capul să mă privească drept în
ochi. Spune, ți-e teamă?
— Nu, de ce să-mi fie?
— Atunci?
— Vreau să plec, asta este. A fost frumos, ne-am distrat, m-am
simțit foarte bine, vă mulțumesc, este timpul să mă duc și acasă…
— Te rog să nu mi te mai adresezi cu pronumele de politețe, mi-a
spus. Pentru că nici eu n-am s-o fac… A prins să mă mângâie pe
păr, îndreptându-mi câteva șuvițe ce-mi acopereau ochii. Da? Ne
cunoaștem de atâta vreme, cred că e timpul să rupem această
barieră a conveniențelor care nu-și mai au rostul. Spune-mi pe
nume, simplu, Alin sau cum vrei, dar nu „dumneavoastră”,
„domnule” și mai știu eu cum. La rându-mi, și eu am să-ți spun pe
nume.
— Mă învățați să fiu nepoliticoasă? am întrebat.
— Nu, de ce? a tresărit el. Când vrei să fi mai aproape de cineva,
asta înseamnă nepolitețe?
— Să știți că eu rămân totuși la pronumele de politețe, am spus
hotărâtă. E mult mai bine. Vă respect. Considerația deosebită ce v-
o acord, recunoștința ce v-o datorez pentru tot ce ați făcut pentru
ca eu să fiu ceea ce sunt, apoi pregătirea dumneavoastră
superioară, poziția socială, totul, dar absolut totul mă face să
rămân în limita bunei cuviințe, a bunei creșteri. Asta, însă, nu mă
împiedică să rămâneți pentru mine cel mai apropiat și mai drag om
pe care l-am cunoscut, pe care-l stimez, îl ador, și… și… chiar îl
iubesc, privind către el ca spre ceva dumnezeiesc. Mă credeți?
— Te cred…
Pentru câteva clipe, între noi s-a lăsat o tăcere de gheață,
însingurată, tristă, apăsătoare. Afară, viscolul șuiera, lovind
geamurile cu rafale de zăpadă, se auzeau glasurile unor bărbați și
femei, vătuite sub ninsoare, o mașină ambala motorul la maximum,
poate că se troienise și nu mai putea înainta, iar în camera-birou,
unde purtam discuția parcă se făcuse puțin frig. Mi-am luat
paltonul din brațele lui, nu s-a mai împotrivit, m-am îmbrăcat
încet, cu grijă, fără să mai scot un cuvânt. El mă privea tăcut, pe
sub sprâncene, urmărindu-mi fiecare gest, fiecare mișcare, se
gândea undeva, nu știu, dar părea abătut și resemnat, o tristețe îi
umbrea ochii a căror strălucire parcă pierise…
— Ascultă, Talida, a zis într-un târziu, prinzându-mă de amândoi
umerii și căutând să mi se uite în ochi. Dincolo de ceea ce crezi
despre mine, să știi că eu nu văd în tine numai femeia femeie, mă
înțelegi? Nu te văd, așa cum poate te-ar vedea un bărbat oarecare,
obsedat numai de actul posedării. Nu! Și pentru că tot a venit clipa
confesiunilor, de ce să nu știi adevărul? Te iubesc, la rându-mi, iată
îți spun acum ce poate am vrut să-ți spun mai de mult, dar ori n-
am îndrăznit, ori n-am găsit momentul potrivit. Înțelegi? Te iubesc.
Asta este. Am vrut mai întâi să țin totul în mine, sa nu-ți fac această
destăinuire, dar… Ei, și tot atât de mult trebuie să înțelegi că te
respect foarte sincer și niciodată n-aș întreprinde ceva fără voia ta,
fără asentimentul tău. Tu nu ești pentru mine o oarecare, o femeie
de-o noapte cum se spune, un simplu divertisment în fluxul vieții,
ci te consider ceva divin, de domeniul irealului, tu întruchipezi
pentru mine idealul în ceea ce privește perfecțiunea feminină, mă
înțelegi? Ori, cunoscând toate acestea, ce m-ar determina să te
aduc în situația de a mă detesta pentru un act necugetat? Spune,
ce?
Nu l-am mai ascultat, am izbucnit în plâns. Strângând mai bine
paltonul pe mine, am ieșit în curte ca o bezmetică, învăluită în ceața
albă a viscolului și, înotând prin nămeți, am pornit ca amețită, pe
strada numai troiene, să găsesc drumul către stația de autobuz. Ce
era cu mine? Ce aveam? Ce sentimente mă determinaseră să plec
așa deodată, fără să mă uit înapoi și fără să-l mai ascult?
…Acum era vară, cald, trecuseră atâtea luni de la cele întâmplate,
timp în care, după cum am spus nu-l mai văzusem; iată-l, așadar,
din nou în fața mea, nu, nu arăta a fi supărat, deși îndelungata lui
tăcere mă determina să cred acest lucru. În definitiv, de ce să fi
fost? Pentru că n-am rămas atunci, noaptea, la el? Pentru că mi-
am apărat corectitudinea, virtutea, demnitatea? Pentru că i-am
refuzat sentimentele atât de convingător relevate în discuția cu
mine? Dar poate că uitase totul, vremea șterge atâtea bucurii și
atâtea dureri ale zilelor noastre, lăsându-ne numai amintirile…
— Ei, e voie? s strigat el de lângă poartă închizând-o cu grijă. Te
deranjez?
— Nu, deloc, poftiți!
M-am ridicat din șezlong, împăturind scrisoarea, i-am ieșit în
întâmpinare. L-am văzut surâzând și atunci m-am înveselit și eu;
deci nici urmă de supărare sau de ranchiună. Apropiindu-se, mi-a
luat mâna și mi-a sărutat-o, parcă ne-am fi despărțit doar cu o zi
înainte și nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit care să ne depărteze
pe unul de celălalt…
— Ce faci? m-a întrebat și m-a luat familiar de braț, conducându-
mă către șezlong. Învățai?
— Nu, citeam o scrisoare venită de la ai mei.
— E cald, foarte cald…
— Da. Scuzați-mă o clipă, am spus, mă duc în casă să vă aduc un
scaun…
L-am adus; s-a așezat în fața șezlongului la umbra viței de vie, sus
spânzurau mulțimea de struguri în ciorchini negri grei. Prin frunziș
mai străpungea ici, colo câte o suliță de foc a soarelui. Era totuși
răcoare în curte și boarea câmpului nu prea îndepărtat se făcea
simțită din plin în adieri mângâietoare. L-am privit cu atenție, parcă
mai slăbise, pe brațe și pe frunte i se cojise puțin pielea, desigur
fusese la mare, părul era ușor grizonat la tâmple, dar ochii îi erau
aceeași, cu strălucirea lor metalică, arzândă. Mi-a povestit că a fost
la Veneția și Torino, s-a întors de curând și va trebui să plece din
nou, de astă dată la Londra, la un congres. Mai întâi, însă, i se cere
să rezolve unele probleme legate de organizarea unor muzee, cât și
a achizițiilor pentru fondul de stat ce se preconizează a se înființa.
Muncește foarte mult, este tracasat, uneori surmenat, se ivesc
mereu situații care-i dau multă bătaie de cap, dar se descurcă și
încă destul de bine, mai ales că este o muncă plăcută de pe urma
căreia are multe satisfacții. Mă ruga însă un lucru, acesta era de
fapt scopul vizitei sale, anume să-l ajut în realizarea unor copii
după câteva tablouri de valoare, ce urmau a fi expuse într-o
expoziție volantă care va pleca într-unele dintre orașele țării. Dată
fiind grija pentru conservarea acestor opere de artă, fără a mai vorbi
de problema securității lor, în același timp, fiind necesar să se
întreprindă o acțiune pentru cultivarea gustului estetic al maselor
largi de cetățeni, s-a hotărât, spunea el, să nu se trimită în acest
turneu originalele, ci numai niște copii, dar bine executate din toate
punctele de vedere.
— M-am gândit, a urmat Alin Costiniu șirul explicațiilor sale, să faci
parte din colectivul de creație ce-l închegăm zilele astea, mai ales
că se va plăti o sumă destul de frumușică colaboratorilor. Ei, ce
zici? Ești de acord?
— Vă mulțumesc foarte mult pentru că v-ați gândit la mine, am
spus emoționată, dar oare, mă întreb, voi putea face față? Adică,
voi putea realiza ceva din ceea ce mi se cere?
— De ce nu? s-a mirat el. Personal mi se pare un lucru foarte ușor,
evident numai pentru cine are talent. Ori talent ai, slavă domnului!
Ce se cere? Să fie respectate culoarea, nuanțele, dimensiunile. Cât
privește patina vremii și tot ce este legat de degradarea în timp a
tabloului, pentru ca execuția să pară cât mai fidelă deci piesa un
original sadea, avem un atelier special în acest sens. De chestiunea
asta se îngrijește un alt colectiv…
— Și totuși, am spus puțin contrariată, am auzit că anumite
tablouri de la Louvre de pildă, originale bineînțeles, asigurate,
circulă prin marile metropole, unde fluxul vizitatorilor este imens…
— Inexact, dragă, te rog să mă crezi, inexact! a dat categoric din
mână Alin Costiniu. Cine ar îndrăzni, vreodată, să scoată din marile
săli de la Louvre, de pildă un tablou și să-l supună unor alte condiții
atmosferice, fie și numai pentru câteva minute? Spune, cine?
— Dar am citit undeva…
— Bine, de citit ai citit, nu mă îndoiesc de asta, dar înțelege că la
mijloc e vorba de reclamă. Crezi, oare, că ar mai prezenta vreun
interes o expoziție cu celebrități, dacă lumea care plătește să aibă
de pildă Ermitajul acasă, ar ști că tablourile sunt simple imitații? Și
atunci, pentru reușita acțiunii, se spune peste tot că se vor expune
originalele, iar măsurile ce se iau cu asigurarea, cu securitatea și
câte altele se fac numai pentru a întări caracterul de autenticitate
al întreprinderii, înțelegi? Crede-mă, am umblat prin multe țări,
cunosc aranjamentele astea… Care sunt, să fim sinceri, firești…
— Și ce trebuie să lucrez? am întrebat, cam neîncrezătoare în
spusele lui. Portrete, peisaje?
— Ce vrei. Cum urmezi peisagistica la maestrul Steriadi, n-ar strica
să faci ceea ce este în temă. Dar cum la mijloc este vorba de niște
copii, poți face și un portret, două…
— Bine, sunt de acord, am spus cu aceeași emoție de la început,
puțin neliniștită însă pentru reușita lucrului meu. Vă asigur că am
să mă străduiesc să vă merit încrederea…
— Nici nu mă îndoiesc… a replicat Alin Costiniu, ridicându-se. Cât
privește materialele și respectivele tablouri, le va aduce la timpul
potrivit un om de-al meu, domnul Finștein, un evreu cumsecade
priceput în materie, ai să-l cunoști. Vei primi și contractul, de bună
seamă, tot prin insul ăsta…
După plecarea binefăcătorului meu, am stat afară, în curte, tolănită
în șezlong până seara târziu. Se întunecase, fluturi minusculi roiau
într-un dans amețitor în jurul becului de deasupra scărilor
verandei, strada era liniștită, ca întreg cartierul de altfel, iar de prin
grădinile din jur, ale vecinilor, se înălța ușor parfumul florilor abia
udate, înmiresmând aerul răcoros al nopții. Doamna Angheluță era
plecată la rude, la țară, eram singură în toată casa, nu-mi era însă
aminte să intru în odăile acelea pustii, cu miros de naftalină și de
mobilă veche; aș fi vrut să dorm afară cu capul pe pânza
șezlongului, așa cum stăteam, parcă lipsită de griji, cu ochii către
bolta întunecată a viței de vie. De fapt, mă gândeam… Mă gândeam
la viața mea de până atunci, la ceea ce am fost, ce sunt și ce voi
deveni, la câte mi s-au întâmplat de pe vremea când mă loveau
palmele tatei sau umblam cu sania cărând sifoanele și pâinea lui
Vanghelis, amintindu-mi de zilele iernii de la conac și de cele din
prăvălia doamnei Leontina. Peste toate aceste imagini, se
suprapuneau cele ce-mi vorbeau de Mircea, de clipele primei mele
povești de dragoste, așa cum am înțeles-o eu atunci, la anii mei și
chipul elevului de liceu militar îmi stăruia mereu în fața ochilor ca
o icoană de neuitat. Frumoasele cuvinte pe care mi le spunea în
drumul meu către școală, plimbările noastre prin ninsoare, joaca
cu bulgării de zăpadă pe strada lui troienită… Dar durerile? Ele au
rămas tot în rama amintirilor agățate de timp, de viață, urmărindu-
mă ca o umbră ce vrea să arate luminii soarelui că, alături de
strălucire, mai vin și pete de întuneric. Corul nostru, al copiilor, în
casa avocatului Dragomirescu, apoi Mircea, fata farmacistului, pe
care o ținea tandru de mână, fără să știe că printre cei oropsiți să
colinde, mă aflam și eu. Moartea Victoriței, după cea a Corneliei…
Sfârșitul tatei acolo, în cerdacul conacului, prăbușit peste sacii de
grâu, sub privirile de răzbunare ale țăranilor… Dar mama, ce-o face
mama? Și surorile? Dar Traian? Trebuie să fie mare, la școală… Îmi
era dor de toți și mă gândeam că în vacanță să mă duc în orașul
meu pe care nu-l mai văzusem de la plecare, să-mi fac lucrările de
pictură, imortalizând pe pânză mahalaua în care am crescut,
cariera de piatră unde a muncit tata, zăvoiul Bahniței, dealurile cu
vii, conacul singuratic din Izvoarele în care mi-am îngropat un vis
înainte de se naște, dar câte nu aveam să chem în încercările mele
de culoare și tinerețe? Apoi îl voi ruga pe Alin Costiniu să mă ajute
în deschiderea unei expoziții pe calea Victoriei, la Căminul Artei,
expoziție de peisagistică, dar cu un singur portret, acela al mamei,
pe care l-aș vrea cât mai reușit, împlinit cu însăși dragostea ce i-o
port. Mă va ajuta, în mod sigur mă va ajuta, gândeam, am mai
văzut studente expunând fie o ceramică, fie sculptură sau tapiserie,
bineînțeles prin relații, dar care dintre ele ar fi avut oare o
cunoștință mai cu vază decât a mea și anume un Alin Costiniu?
Venise acum, după atâta timp, să-mi propună acea colaborare dar,
dincolo de faptul că m-am simțit întrucâtva flatată pentru atenția
lui, dincolo de situația ce mi se crea de a câștiga de pe acum un
ban de pe urma penelului sau de avea posibilitatea, imitând,
asemeni lui Utrillo ce picta după ilustrate, să învăț indirect tehnica
marilor maeștri, spun dincolo de acestea toate, m-am bucurat că l-
am văzut că este același om pe care l-am cunoscut cu trei ani
înainte și că, reluând legăturile, se va restabili și atmosfera ce-o
respiram în jurul lui și care mi-a dat adevărate aripi în zborul meu
către perfecțiune.
Alin Costiniu…
Câte visuri nu mi-am făurit, imaginându-mi viața lângă el, câte
speranțe n-am întrezărit aflându-mă sub ocrotirea lui, câte nopți
albe n-am petrecut închipuindu-mi aievea făptura lui, aproape s-o
pot atinge cu mâna în mângâieri calde, nevinovate! Știu, nu m-a
înțeles, n-a ținut, poate, seama de demnitatea mea, de sinceritatea
gândului meu, de naivitatea sentimentelor mele, naivitatea pe care-
mi spunea, o prețuiește atât de mult… Sau tocmai datorită acestei
naivități, scontând pe ea, a încercat să facă din mine femeie? Cu ce
preț, însă? Dar a încercat oare, vreodată acest lucru? Sau stăruința
lui m-a dus cu gândul către un fapt posibil? Nu cumva l-am judecat
greșit? Nu cumva l-am condamnat, fără să vreau, la o pedeapsă
total nemeritată? Nu știu!
Stăteam relaxată pe șezlong, totul se învălmășea în capul meu ca
vâltoarea unei ape răscolite de furtună, mă dureau tâmplele, le
simțeam strânse ca într-un cerc de foc, nu-mi dădeam seama ce
este cu mine.
Și, peste cartier, se așternea tot mai mult liniștea, acea liniște pe
care o cunoșteam din anii copilăriei, acolo, departe, în mahalaua în
care m-am născut, o liniște adâncă încărcată de taine ca întinsul
unei ape, fără început și fără sfârșit.
Am tresărit. Suna telefonul. M-am ridicat brusc din șezlong, lăsând
în noapte amintirile și am alergat în casă.
— Alo, Talida?
— Da, eu…
— Alin Costiniu te deranjează…
— Nu, nu face nimic, ascult…
— Vrei să ieșim împreună în seara asta? Vin să te iau cu mașina.
Mergem undeva, afară din București, eu știu, la Snagov sau
Băneasa, nu hotărăsc singur, mai stăm de vorbă, intenționez să-ți
spun câte ceva despre tehnica pregătirii culorilor la tablourile de
care am vorbit…
Am rămas puțin pe gânduri, nu știam ce să răspund…
— Hei, de ce nu vorbești?
— Da, ascult…
— Ești de acord?
— Da…
— Într-o jumătate de oră sunt la tine. Îmbracă-te puțin mai gros.
Mașina e decapotabilă, trage curentul, e rece la șosea.
— Bine, am înțeles…
Am acceptat poate cu ușurință, dar am acceptat. În definitiv, cu ce
putea să-mi strice acea plimbare, chiar seara și chiar la șosea? Îmi
plăcea, totuși, că aveam posibilitatea, printre altele, să reluăm o
conversație, pe care o doream de mult, la care am gândit și am
reflectat îndeajuns, aceea referitoare la drumul ce-l voi urma după
terminarea studiilor și pentru care aveam neapărat nevoie de un
sfat competent și sincer, pe care nu-l puteam găsi decât de la el,
binefăcătorul meu dintotdeauna. Și apoi mă obseda deschiderea
expoziției personale, cu lucrări din peisagistica orașului meu, așa
cum au avut la timpul lor, printre alții, un Georges Michel, un
Claude Monet și chiar nefericitul de Lepin…
Visam, oare, prea departe! Poate… Era totuși un vis…
 11

Am auzit vorbă în săliță și am tresărit. Cineva schimba câteva

cuvinte, pesemne cu santinela. Apoi cheia s-a răsucit în broască
scurt, de două ori.
Am întors capul. Venire oare, anchetatorul? Nu, era fruntașul
Gavrilă, olarul din Horezu, mic și slăbuț, cu fața pământie, trasă și
ochii mari, neliniștiți, a căror privire parcă întreba mereu câte ceva.
Apucasem să spun o dată că are o figură de sfânt de pe o icoană
veche, bizantină și de atunci toți băieții de la pichet îl porecliseră
„Mucenicul”. A fost odată acasă, a adus o ladă cu farfurii și ulcele
de ceramică, frumos desenate, lucrate de el, cu care a împodobit
mai toate camerele pichetului. Era talentat băiatul, inimos, tot
timpul vroia să învețe câte ceva pentru meseria lui, și ades i-am dat
sfaturi, în ceea ce privește arta plastică, pentru că, în afară de
ornamentarea cu desene geometrice a străchinilor și ulcioarelor,
intenționa, când se va întoarce acasă, să încerce a picta pe
ceramică.
— Să trăiți! m-a salutat el militărește, stând respectuos lângă ușă,
în șuba lui lungă și largă ce aproape mătura podeaua. Ce faceți?
Nu am răspuns. Am înălțat numai, din umeri și am pus tocul jos,
peste zecile de foi de hârtie, acoperite cu scrisul meu mărunt,
încâlcit, dezordonat, atât de frumos caligrafiat altădată, în clipele
mele de liniște. Am început apoi să suflu în palme, îmi înghețaseră
degetele, de altfel și picioarele le simțeam reci, cred că trăgea
curentul pe sub ușă sau printre giurgiuvelele ferestrelor…
— Toată noaptea a ars lumina aici, la dumneavoastră, a zis el
venind mai aproape, scoțându-și căciula și netezindu-și cu latul
palmei părul ud de pe frunte. Și noaptea trecută a ars… Ce faceți?
Scrieți? a întins gâtul să privească pe masă. Mamă, ce de mai hârtii!
a exclamat el, clătinând capul a uimire. Băieții spun că faceți o
plângere la un procuror, e adevărat?
— A, nu, nu-i vorba de-o plângere, ci de cu totul altceva…
— Aha…
A privit înapoi către ușă, cu teamă parcă, după care a dat șuba la
o parte și a scos la iveală un pachet, pe care l-a pus repede pe masă,
împingându-l cât mai încolo să nu fie văzut. Sub hârtie se ghicea o
farfurie sau așa ceva…
— Niște șorici și-o bucățică de șuncă afumată, cum se face la noi
sub munte, a zis șoptit, tot răsucind căciula în mână, precipitat,
neliniștit, în timp ce ochii lui mari, întrebători mă rugau parcă să
nu refuz. Mi-a venit de-acasă, alaltăieri, până a nu se pune
prăpădul ăsta de afară. Și-am zis că de… Dar vă rog să luați.. Și am
făcut și vreo două clătite, de fapt le-a făcut Costică, așa cum l-ați
învățat dumneavoastră… dar eu îs de serviciu, am putut să vin
încoace și d-aia… Că mâncarea ce trebe să v-o dea după
regulament, nu-i pentru dumneavoastră. Dar ce, că am vorbit și cu
băieții, sunteți ca un infractor din ăia… care…? Nici vorbă! Ba noi
vă socotim grănicer de al nostru! Că s-a întâmplat ce s-a
întâmplat… mă rog… Eh, peste multe mai dă omul în viață pe
lumea asta!
A tăcut, oftând din adâncul pieptului, și-a trecut iar palma peste
frunte, i se topise zăpada de pe sprâncene, dâre de apă îi șiroiau
acum pe obrajii supți, oprindu-se în bărbie, le-a șters degrabă și pe
acelea, în timp ce mă privea trist, compătimitor. Suferea, da,
suferea evident, atât pe el, cât și pe ceilalți îi răscolise toată povestea
acelei nopți ce a însemnat coșmarul meu, pentru că el ca și ceilalți
mă știau apropiată lor, se legase între noi o prietenie, de multe ori,
cum am spus eram confidenta lor și un sfat într-o problemă sau
alta, ce viza intimitatea vieții personale, îl socoteau ca pe ceva sfânt,
de netăgăduit, ce trebuie urmat întocmai și fără ezitare…
— Zăpadă mare, nu se mai oprește ninsoarea, a urmat el încercând
să privească afară, pe fereastră, în stihia albă ce acoperea totul. De
mult n-a mai dat așa de sus… Nu ne-a venit o patrulă, a plecat ieri
la amiază și nu s-a mai întors, iar comandantul… Cine știe, or fi
troieniți pe la vreo stână, cumva… Și drumul în vale, către sat, e
plin de nămeți de nu se vede omul dintre ei…
— Ce spuneai de comandant? l-am făcut eu atent.
— Nu știm nimic, nici de dumnealui…
Viscolea într-una, fulgii se cerneau mari și deși, zburătăciți de
vântoasă; într-adevăr, nici eu nu mai apucasem o iarnă ca asta,
poate numai atunci, la conac, când ziua, la amiază, de la fereastră
nu puteam zări satul peste câmpul de troiene.
— Nici telefonul nu merge, a vorbit mai departe Gavrilă, care
pesemne vroia să mă țină la curent cu tot ce se întâmpla dincolo de
pereții odăii mele. S-au rupt firele, nu știm unde, da’ s-au rupt, așa
că cine se încumetă să pună schiurile în picioare și să plece să le
lege prin hăurile viscolite? Cine își ia răspunderea?
S-a întors, s-a dus lângă sobă cercetând-o cu palma să vadă dacă-
i caldă, apoi, privind către patul nedesfăcut, a spus:
— De ce nu vă hodiniți? Zău, hodiniți-vă, e păcat, ați slăbit mult, v-
ați tras la față, nu se poate. Și luați de mâncați… Că o să fie bine.
Îmi spune mie inima că o să fie bine… Ei, mă duc… Sărut mâna…
Și-a pus căciula pe cap, și-a strâns șuba, a mai adăugat un „să
trăiți, cu sănătate”, după care a ieșit încet, precum a intrat,
răsucind cheia în broască, ușor, să nu facă zgomot. Câteva vorbe
șoptite în săliță cu santinela, tropotul pâslarilor grei pe dușumeaua
de cărămidă și, din nou, în juru-mi s-a înstăpânit liniștea
înfrigurată a iernii. M-am ridicat, potrivindu-mi paltonul pe umeri
și am încercat să privesc afară. Dar prin geamurile înghețate,
încărcate de zăpadă nu vedeam mai nimic. Numai vag, deslușeam
când și când niște umbre, dincolo de tinda casei, ce parcă plutea
prin pâcla albă a ninsorii…
Cât de frumoasă e iarna la munte! În anii trecuți, aici, pe frontieră
pictasem câteva tablouri, destul de reușite de altfel, amestecând
ghipsul cu praf de argint, pentru a lumina și mai mult pasta și a da
zăpezii strălucirea albului, pur, așa cum o vedeam sclipind în razele
soarelui. Avusesem un asemenea tablou și la expoziția mea, pe care
am deschis-o până la urmă la Căminul Artei, însă nu atât de
realizat, cred eu ca cele pe care le-am făcut mai târziu în zona de
granița. Acela îl pictasem într-o iarnă la Predeal, la îndemnul lui
Alin Costiniu, care vroise să mă învețe cu acel prilej tehnica
coloritului în peisajul hibernal, folosită, spunea el, de către școala
franceză în faimoasa „perioadă albă” de la începutul secolului.
Tabloul, cu unele mici stângăcii de expresie coloristică, reușea
totuși să redea atmosfera calmă, liniștită și atât de odihnitoare a
muntelui înzăpezit, ale cărui creste, ușor dantelate cu discretă
lumină solară, aveau un farmec deosebit. Îmi amintesc că la
deschiderea expoziției, printre altele, Alin Costiniu, în cuvântul
său, vorbise elogios despre acest peisaj montan, iar pentru a atrage
atenția asupra valorii lui, prinsese în rama tabloului autoritara sa
carte de vizită, scriind pe un colț al ei „reținut”…
Ah, câte trăiri, câte emoții, câte sentimente mă leagă de zilele
expoziției mele! Cu un an înainte, întreaga vară fusesem acasă,
bătusem locurile ce le știam pline de pitoresc cu șevaletul sub braț
și scăunelul-trepied agățat de umăr, fără să știu ce-i odihna și
adăugasem zestrei mele încă șase tablouri, care mai de care mai
încărcat de lirism și culoare. Le desăvârșisem apoi în micul meu
atelier din București, împreună cu altele, realizate în timpul
studenției. A venit într-o dimineață Alin Costiniu, le-a privit cu
ochiul său critic, a pus vreo două de-o parte, care nu-i prea plăceau
și mi-a spus cu glasul încărcat de entuziasm:
— Fetițo, gata, a venit vremea să ieși în lume!
— Mă ajutați să deschid expoziția?
— Te ajut, cu toate că ești ingrată, mă refuzi, nu ții seama de
sentimentele mele, n-ai un pic de inimă pentru mine…
— Domnule Costiniu…
— Lasă… lasă… m-a oprit el, vădit vexat în timp ce-și punea
ochelarii de soare, pregătindu-se de plecare. Am mai discutat
problema asta, parol, nu te-nțeleg!
— Vă rog să mă credeți că nu voi fi decât a celui ce-mi va deveni
soț… Față de el nu voi avea nicio rezervă…
— Fructul e copt, cine-l va culege oare? parcă a spus un poet
cândva, nu? și a zâmbit enigmatic, căutând să mi se uite în ochi.
Ei, cine?
— Cine va ajunge la el, domnule Costiniu.
— Și dacă am să ajung eu?
— Mă rog, dacă asta vă este dorința și… dacă puteți, eu nu am
nimic împotrivă! i-am aruncat eu dezinvolt. Dar, v-am spus, cine se
va înfrupta din el, din acest fruct, va fi și omul de care mă voi lega
pentru totdeauna…
— Bine, să vedem!
În dimineața vernisajului eram copleșită de emoție. Nu atât pentru
faptul că prin grija lui Alin Costiniu veniseră unele dintre cele mai
proeminente personalități din lumea artelor, să-mi vadă lucrările, –
ah! cât m-am bucurat zărindu-i în mulțime pe maeștrii Ressu și
Steriadi, – dar mai mult pentru că era prima mea confruntare cu
publicul, cu viața culturală a Bucureștiului, cu opinia unor
prestigioși cunoscători ai picturii clasice și contemporane. Stăteam
de o parte, îmbrăcată într-o frumoasă rochie albă, fără mâneci, cu
o crizantemă roz, prinsă în piept, cu pantofii albi și poșetă tot albă,
totul contrastând cu părul negru, revărsat bogat peste umeri, –
reușisem să-mi fac câteva toalete drăguțe din banii primiți pentru
copierea tablourilor propuse de Alin –, stăteam deci și priveam toată
mișcarea aceea de oameni care căutau să mă vadă, să mă
cunoască, mulți dintre ei venind și felicitându-mă, încât nu știam
cu care să mă întrețin mai întâi…
— Mi-am dat seama de posibilitățile dumitale, încă din anul când
ai început să lucrezi cu mine, mi-a spus măgulitor maestrul
Steriadi, în timp ce-mi strângea mâna, plin de afecțiune. Ca
manieră, ai ceva din Dumitru Ghiață sau Pissaro, o tușă largă,
vibrantă, caldă. Îți urez celebritate!
Seara, am fost acasă la Alin Costiniu. Conform vechiului său obicei,
cei cărora le prefața expozițiile, îi erau invitați împreună cu unii
prieteni mai apropiați. În salonul discret luminat s-a mâncat, s-a
dansat, și s-au spus glume, care mai de care mai deochiate –
evident, mulți dintre bărbați cam întrecuseră măsura băuturilor, –
eu fiind și aici ținta tuturor privirilor și a comentariilor. Era multă
gălăgie, un fum să-l tai cu cuțitul cum se spune, plutea în aer, sub
lustră, mireasma unor parfumuri fine, suave, în timp ce afară
începuse să plouă, destul de bine de altfel; aerul rece ce intra pe
ferestrele larg deschise mai răcorea și primenea atmosfera aceea
încărcată de zăpușeală.
Nu mă simțeam stingherită, cu toate că în înghesuiala invitaților
nu cunoșteam decât două colege, însă tot timpul, ca niciodată, Alin
Costiniu era numai cu mine. Bine, găsisem o explicație acestei
situații, eram doar sărbătorita, iar el amfitrionul, în afară de faptul,
cunoscut în parte de unii dintre cei prezenți, că-mi făcea și curte.
Îmbrăcat într-un elegant costum de seară, afișând cunoscuta-i
distincție dintotdeauna, mai ales în asemenea prilejuri, trecea la
una sau alta dintre perechi cu paharul în mână, spunea o glumă
aici, una dincolo, lua parte la o conversație de-un minut într-o
problemă oarecare, dar tot mereu mă căuta din ochi, stând mai
mult pe lângă mine, fără a mai conteni cu complimentele.
— Ești superbă astă seară, Talida, pe onoarea mea, ești magnifică!
Cred că nu există talent să-ți redea culoarea ochilor ca de smarald
și noaptea părului tău. Dă-mi voie să te sărut…
Se cam cherchelise, așa nu-l văzusem niciodată până atunci, i se
împleticea limba, vorbea teatral, încercând totuși să se facă înțeles,
era însă simpatic, plin de voiciune, împărțind amabilități în dreapta
și-n stânga, fără rezerve, spre savoarea invitaților care se delectau
de minune. Nu-mi convenea însă faptul că, fără să se
autocontroleze, în expansivitatea-i excesivă, devenise agasant,
încercând să mă sărute la fiecare minut; simțeam că înnebunesc
de rușine, mai ales că privirile celor din jur erau mai tot timpul
îndreptate asupra mea…
— Talida… mă ierți dragă, dar ești… superbă! Parol, ești superbă!
Vreau să-l văd și eu pe un Da Vinci de astăzi, care să facă din tine
o nouă Mona Lisa! E vreunul? Nu e! Nici măcar eu nu mă încumet
care… care… te iubesc! Ah, ce sublim e când îți iubești modelul! Tu
știi că eu am iubit o dată o țigancă? Da, am iubit-o, eram student,
una Tinca, ne poza goală, mă, era o sculptură vie, parol, nu știu
unde o găsiseră ăia de la „Arte”, poza pentru câțiva lei și tot pentru
câțiva lei… Hai, scuză-mă, m-am îmbătat. Mă scuzi? Uite, m-am
îmbătat. Pentru succesul tău m-am îmbătat…
În timpul unui dans, s-a apropiat de noi bătrâna menajeră, cu
mersul ei drept și grav și, privind discret în toate părțile ca să nu fie
auzită, a încercat să-i șoptească ceva la ureche lui Costiniu.
— Ce-i, Janette? a încruntat sprâncenele Alin, care nu înțelegea
mai nimic din pricina gălăgiei.
— Ceva confidențial, domnu’… a șoptit ea, aplecându-se și mai mult
la urechea stăpânului său, ce nu vroia în niciun chip să mă lase
din brațe. Pentru dumneavoastră…
— Ce-i pentru mine? a înălțat el sprâncenele. Hai, spune, de cine
te ferești?
— Știți… domnișoara Cora…
— Ce-i cu ea? Cred că e pe dincolo…
— Mi-a cerut cheile de la șifonier. Și-a luat lucrurile și a plecat cu
un taxi. Supărată…
— Dă-o-n măsa, nu mă mai interesează! a decretat Alin Costiniu,
vulgar, făcându-i semn menajerei să plece. Ajunge asta pictoriță,
când m-oi vedea eu mitropolit de Calafat! Hai, vezi-ți de treabă
acum…
— Prea bine, domnu’…
O cunoșteam pe această Cora, era o fată subțire, înaltă, cu mers
felin, avea un cap frumos, cu ochi negri, expresivi și părul tot negru,
o văzusem pe la școală, urma cursurile în anul întâi preparator, o
zărisem apoi de câteva ori în compania lui Alin Costiniu la unele
vernisaje. Ceea ce atunci era un simplu dubiu, acuma mi se
adeverise; evident domnul critic de artă trăia cu ea, reușise poate
să-i înfrângă voința sau poate că respectiva nu avusese nicio voință,
păcat, părea o adolescentă ingenuă, de-un rafinament aparte,
deosebit. Îmi explicam acum, fără să vreau și atitudinea ei de la
amiază în sala expoziției când, după ce vorbise Alin Costiniu despre
tablourile mele, printre cei care mă felicitau venise și ea, vorbindu-
mi voit cu sinceritate, cu un glas mieros, nefiresc, dar în care am
întrezărit pigmentul acidității:
— Vai, domnișoară cred că sunteți fericită, peste puțin absolventă
și cu o expoziție proprie, foarte reușită. Vă felicit și un sincer bravo!
La fel pentru simpaticul dumneavoastră protector și mentor…
Fusese răutăcioasă, înțelegeam acum motivul, poate i se vorbise
prea mult despre mine în cuvinte ce-i dăduseră de bănuit, știa că-i
vin deseori în casă lui Alin, și că și el mă vizitează în odăița mea, că
mă bucur de prețuirea și admirația lui. În seara aceasta, totul i se
confirmase, din moment ce Alin Costiniu dansase tot timpul numai
cu mine și mă sărutase de atâtea ori, în văzul tuturor, gest lipsit de
prudență…
N-am mai dansat. M-am retras pe un fotoliu, prefăcându-mă
obosită, am rămas să privesc întregul salon, în semiobscurul căruia
invitații se mișcau ca niște umbre. Râsetele, clinchetul paharelor,
conversațiile uneori aprinse, alteori domoale, muzica de dans a
magnetofonului, toată aceea forfotă stinsă părea că vine de undeva
din niște adâncuri de umbre, lipsite de contur. Aș fi vrut să plec, se
făcuse târziu, dar afară încă ploua și apoi, eu eram sărbătorita, nu
era firesc să-mi părăsesc invitații, indiferent ce m-ar fi determinat
să fac acest lucru. Și-apoi ce-ar fi zis Alin Costiniu care organizase
toată festivitatea, de la deschiderea expoziției până la această
sindrofie atât de simandicoasă?
Într-un târziu, a venit la mine, parcă se amețise și mai mult; se
clătina pe picioare, s-a aplecat lângă umărul meu și m-a întrebat
dacă mă simt bine, i-am spus că nu am nimic, numai vreau să mă
odihnesc puțin, totul mă copleșise, a fost frumos, neașteptat de
frumos…
— Am luat din expoziția ta un tablou, mi-a mărturisit el șoptit, acela
intitulat „Iarnă”, cel pe care l-ai făcut la Predeal și care, poate, mi
s-ar fi cuvenit mie…
— Da, într-adevăr. Ce-i cu el?
— L-am luat, asta e! a zâmbit. Te superi?
— O, nu! Dimpotrivă, gestul mă flatează…
— E dincolo, în camera mea…
— Inițiativa ar fi trebuit să fie din partea mea, am spus, puțin
mișcată de gestul lui. Eu să vi-l ofer. Dar nu am știut că vă place
atât de mult. În orice caz, vi-l ofer cu toată dragostea, prea puțin
acest lucru, recunosc, față de tot ceea ce ați făcut dumneavoastră
pentru mine…
— Lasă… nu-i vorba de asta acum, mi-a tăiat vorba, abia ținându-
se pe picioare. Ci de cu totul altceva…
— Ce anume?
— Vreau să-mi însemnezi câteva cuvinte autografe. Le merit?
— Mai încape vorbă? Pe el, nu?
— Pe el!
— Și mai e ceva…
— Da, vă ascult.
— Uite, vezi, și-a rotit el privirea tulbure peste toată acea mulțime
din salonul discret luminat, vezi perechea aceea ce dansează acolo,
lângă măsuța cu magnetofonul?
— Domnul cu barbă și doamna cu decolteu și pieptenătură
montantă?
— Exact! El este distinsul critic de artă, Sebastian Dona…
— Daaa?
— Da. El va scrie despre tine, mâine va scrie, în trei cotidiene un
articol elogios…
— Vai, îi mulțumesc foarte mult…
— Îi poți acorda și lui tot un autograf, pe unul din tablourile tale?
— Care?
— Am și pregătit unul. E dincolo în dormitor. E vorba despre acela
intitulat „La săniuș”…
— De acord…
— Atunci, hai să le scrii…
M-a luat de braț și, nevăzuți de nimeni, ne-am retras în camera de
alături, dormitorul lui. O cameră modern mobilată cu draperii grele
la ferestre, cu un pat dublu la mijloc, acoperit cu o cuvertură din
pluș roșu, cu un șifonier în lungimea peretelui, lăcuit în negru, iar
pe jos așternut un covor mare, persan, nou-nouț pe care parcă îți
era milă să calci. Lângă pat, o măsuță servantă din nichel, pe rotile,
fără nimic pe ea, în afară de un șervețel întins peste cristal…
— Vai, ce cald este aici! am zis. Vă rog să deschideți puțin fereastra.
— Plouă, nu te sperie tunetele?
— Nu.
S-a dus, a dat draperiile la o parte, a răsucit apoi ivărul, nu ceda.
Înfuriat i-a dat un pumn zdravăn și geamurile s-au dat cu putere
în lături, zăngănind, gata să se spargă. A venit după aceea către
mine, m-a luat de umeri și a căutat să-mi prindă privirea cu ochii
săi galbeni, tulburi, ce se aprinseseră ca jarul. Afară ploua cu
găleata, era întuneric beznă, când și când fulgerele spintecau cerul
de smoală cu săbiile lor de foc, iar tunetul se rostogolea undeva
îndepărtat, cu un ecou prelung ce se pierdea cu încetul peste vilele
cartierului…
— Vreau să culeg fructul! a zis el direct, fără ocol și a încercat să
mă sărute pe umărul dezgolit, în timp ce mâinile au început să-mi
pipăie șoldurile, ca să-mi ridice rochia. Te iubesc! Pe Dumnezeul
meu că te iubesc!
M-am retras speriată într-un colț al camerei, privind în toate părțile
să aflu o portiță de scăpare. Înverșunat, el a venit după mine…
— Talida!
— Domnule Costiniu, vă rog să vă controlați, se poate? l-am
apostrofat, ocolindu-l și continuând să vin către ușă. Nu vă este
rușine?
— Rușine? a zâmbit el șters și a încercat din nou să-mi ridice rochia.
Rușine de-o femeiușcă pe care m-am străduit s-o scot în lume, să-i
fac un rost, de-o pipiță fandosită ce și-a luat nasul la purtare? Ce
vrei în definitiv, madmoazelo, cât să-ți dau ca să te culci cu mine?
— Ordinarule! i-am strigat revoltată și l-am îmbrâncit cât colo, dar
el m-a înlănțuit pe dată cu brațele, imobilizându-mă. Atunci,
îngrozită de spaimă am vrut să țip, însă grăbit, mi-a astupat gura
cu palma și dintr-o singură mișcare m-a doborât în pat prăvălindu-
se peste mine. În aceeași clipă, am început să lovesc cu picioarele,
m-am zbătut, m-am zvârcolit, simțeam că mă sufoc, că mi se taie
respirația, l-am zgâriat cu unghiile pe față, l-am și izbit cu pumnul
în ochi, dar el nu ceda în niciun fel, ci, dimpotrivă, devenise din ce
în ce mai înverșunat și mai agresiv. Și în lupta aceea, răvășind tot
patul, nu știu cum am făcut că am ajuns lângă noptieră, am apucat
veioza și, cu o ură fără seamăn, l-am pocnit drept în creștetul
capului, umplându-l de sânge. Apoi m-am desprins din încleștare,
mi-am luat poșeta, mi-am scos pantofii și am sărit pe fereastră, în
ploaia de afară, alergând spre grădina din față. Eram aproape
sfârșită, cu puterile slăbite, îmi tremura tot trupul, mâinile,
picioarele. Imbecilul! îmi spuneam încărcată de indignare. Ce
mârșav! M-a ademenit în cameră cu scopul premeditat de a mă
avea… Și eu, naiva… Mi-a plătit la început chiria pe trei-patru luni,
m-a înconjurat cu atenții, acum cu expoziția, și pentru ce? Să mă
facă amanta lui? Precum Cora și altele?
Am trecut prin ploaie, pe sub pomi, dar când să ies pe poartă am
zărit un taxi așteptând, cu farurile mici aprinse și motorul mergând.
Lângă mașină, sub o umbrelă o femeie. Era Janette…
— Pentru dumneavoastră a comandat domnu’ o mașină? Sau
pentru domnul Dona?
— Pentru mine, am mințit eu.
— Uitați, șoferul așteaptă…
— Vedeți că vă așteaptă și domnu’ pe dumneavoastră!
— Mersi!
M-am urcat aproape prăbușindu-mă pe canapeaua din spate, eram
extenuată, fără un pic de vlagă, simțeam urme de sânge năclăindu-
mi mâna, m-am cutremurat și-un fior de groază mi-a săgetat în
acea clipă inima.
— Unde mergem? a întrebat șoferul.
— Bucureștii Noi! abia am articulat cele două cuvinte. Bestia!
Ordinarul!
— Ce-ați spus, vă rog?
— Nimic, m-am scuzat eu. Vorbeam cu mine…
Patru zile n-am dat pe la expoziție. Am stat tot timpul în casă, fără
să fac ceva, fără să răspund la telefon și fără să mă duc undeva,
fără să mănânc, fără să dorm. Am plâns tot timpul fără să-mi
găsesc liniștea. Gazda, doamna Angheluță, a înțeles că sunt
bolnavă, m-a întrebat câte ceva, ba de una, ba de alta, după care,
văzând că nu sunt în apele mele, m-a lăsat în pace și nu m-a mai
deranjat cu nimic. Numai în a patra zi, dimineața, a venit și mi-a
spus, cu glasul îndurerat că telefonând acasă la domnul Alin
Costiniu, ca să vină Janetta pentru niște miere de albine, a aflat de
la bătrâna menajeră că stăpânul ei este în spital. Nu se știe cum,
într-o seară, fiind foarte surmenat, a alunecat pe covor în dormitor
și s-a lovit cu capul de-o noptieră. Ba încă s-a mai spart și veioza…
— Asta-i, don’șoară, a încheiat ea oftând, gata să plece din pragul
ușii. Câte nu se întâmplă în lumea asta!
— În lumea celor de teapa domnului Costiniu! am replicat eu
semnificativ, dar ea nu m-a auzit. Și chiar dacă îi ajungeau la
ureche vorbele mele, tot n-ar fi înțeles nimic. Pentru că, trebuie să
spun, de atunci și până azi când înserez aceste rânduri, incidentul
dintre mine și Alin Costiniu a rămas o taină a amândurora, pe care
el, cu atât mai mult eu, n-am dezvăluit-o nimănui. Fiecare pentru
motivele sale…
Apoi m-am dus zilnic la expoziție, în orele de vizită ale publicului,
ca să dau explicațiile de rigoare dacă mi se cereau sau ca să vând
din lucrări, dacă cineva s-ar fi arătat interesat de acest lucru. Îmi
treceam vremea stând pe un fotoliu la fereastră, privind trecătorii
de pe Calea Victoriei, atât cât îmi permitea unghiul de vedere sau
citind cărți și reviste, fără să insist asupra unor anumite lecturi.
Mi-au fost cumpărate patru tablouri, fapt ce m-a bucurat nespus
de mult, iar altele trei au fost achiziționate de un funcționar din
provincie, pentru o stațiune balneară sau așa ceva, nu-mi aduc
aminte. În orice caz, realizasem ceva, mă gândesc la partea
materială, dar aveam și satisfacția că genul meu de pictură plăcea
foarte mult publicului și asta îmi dădea noi speranțe pentru viitor.
În ultima zi după-amiaza, când trebuia să închid și să strâng
tablourile, mă odihneam în obișnuitul meu fotoliu la fereastră. Era
cald, vizitatorii se cam răriseră; de la ora când dădusem larg ușile
de perete, nu știu dacă trecuseră pragul salonului trei sau patru
inși, ce priviseră totul în treacăt și plecaseră; lumea era pe la ștrand,
în grădinile de vară ale restaurantelor sau prin parcuri, căutând
umbra și răcoarea, prea puțini încumetându-se, și aceia numai cu
treburi stringente, să calce asfaltul înmuiat de arșiță al străzii.
Plictisită și în parte obosită, mă pregăteam să încep a strânge
caietul de impresii și cataloagele, rămase pe o măsuță, când am
văzut intrând pe ușă un tânăr înalt, voinic, cu părul negru, bogat
și ochi căprui a căror strălucire ghiduș-veselă, dădea o notă de
optimism și bună dispoziție chipului său ars de soare. Purta o
cămașă sport, pantalon bine călcat, bej și pantofi din aceeași
culoare. Sub braț ținea o servietă, iar în mână un buchet de flori de
câmp, învelite într-o foiță cam mototolită. M-am reașezat la loc în
fotoliu și am așteptat. Calm, fără grabă, a dat un ocol sălii, privind
cu meticulozitate fiecare tablou în parte, după care a venit la mine
și m-a întrebat dacă eu sunt semnatara lucrărilor…
— Da, eu sunt, am răspuns evaziv, fără să știu ce vrea, totodată
înciudată că strânsul tablourilor îmi cerea timp, se făcea seară și
respectivul sosise abia în ceasul al doisprezecelea. Cu ce vă pot fi
de folos?
— Vreau să vă felicit și să vă ofer aceste flori din partea mea, un
admirator al operelor dumneavoastră…
— O, vă mulțumesc, am zis emoționată și am luat florile, cam ofilite,
punându-le pe poșeta ce se odihnea pe fotoliu.
— Nu sunt prea aspectuoase și nici de calitate, a ținut el să adauge,
puțin stânjenit, scuzându-se, dar vă rog să mă credeți că n-am găsit
altele. Am fost prin florării, nimic! Cică aici în București, în zilele de
căsătorii sau onomastici nu găsești un fir. Singura soluție a fost să
mă duc în piață… Vă rog să mă iertați…
— Nu face nimic, l-am liniștit eu, gestul dumneavoastră mă
impresionează și încă odată, vă mulțumesc!
Evident, era fâstâcit, încurcat, strângea involuntar servieta sub
braț, aproape strivind-o, mă privea puțin stânjenit de parcă făptuise
un gest necugetat, în timp ce zâmbetul lui de copil vinovat dădea o
anume lumină chipului și ochilor.
— Aveți lucrări frumoase, îmi plac, a urmat el, aruncând o privire
spre întregul salon. De fapt am mai fost de câteva ori, dar de fiecare
dată am găsit aglomerație și cum n-a fost posibil să schimb cu
dumneavoastră câteva cuvinte, am plecat.
— Nu sunteți bucureștean? am fost curioasă să aflu.
— Nu, sunt din Vrancea, dar fac serviciul la frontieră, departe…
— La vamă?
— Nu, la grăniceri. La pază… Locotenent. Am venit să dau câteva
examene la fără frecvență, la Drept…
— Deci… un viitor jurist! l-am flatat eu zâmbind…
— Cam așa…
În timp ce el se mai uita la tablouri, eu m-am apucat să strâng
cataloagele de pe măsuța de lângă ușă, cărțile, revistele, ce-mi
ținuseră atâtea zile de urât, termosul în care avusesem de
dimineață cafea, mi-am pus mai la îndemână și umbreluța – în
ultimul timp ploua aproape cu regularitate după-amiezele –, și am
vrut să închid. Dar vizitatorul meu, cu un calm ce mă scotea de-
acum din sărite, nici gând să se desprindă din fața tablourilor. Și,
peste o jumătate ele oră, avea să vină mașina angajată de mine, să
ridice lucrările ca să le duc acasă…
— Nu vă supărați, am să închid! l-am avertizat zăngănind cheile în
mână ca să-l fac atent. Mă scuzați așadar, sunt cam nepoliticoasă,
dar n-am ce face!
— Închideți? s-a mirat el, întorcându-se către mine și făcând niște
ochi de parcă l-aș fi invitat să treacă prin geam. Îmi pare rău!
— De ce?
— Vroiam să vă iau cu mine. Adică portretul dumneavoastră…
— O, dar nu am așa ceva în expoziție, am spus cu vădită părere de
rău. Mai e timp până să-mi fac autoportretul. Sunt încă la
începutul carierei…
— Va să zică așa… a clătinat el capul, în semn că a înțeles care este
situația și, întristat de răspunsul meu, chiar puțin îmbufnat, a lăsat
privirea în podea. A stat astfel câteva clipe, gânditor, supus
pesemne la adânci reflecții, după care a înălțat încet fruntea, chipul
a prins a-i zâmbi, luminându-se și m-a fixat cu ochii săi veseli,
jucăuși, fără să mai spună nimic.
Evident, tânărul îmi făcea curte, mi-am dat lesne seama după cum
mă privea și după intenția de a lega de cât o discuție cu mine. De
aceea și venise, așa cum afirmase, numai când a văzut că sunt
singură. Nu pot să spun că nu-mi plăcea… Dimpotrivă. Figură
atletică, impunătoare, surâsul acela aproape molipsitor și în același
timp cuceritor, o anume reținere în comportare, fără însă a fi timid,
și lipsit de insistența de se face agreabil, cum fac mai toți bărbații
când vor să cucerească o femeie. Eu însă nu aveam timp de
conversație la ora aceea și nici să fiu implicată în vreo relație
sentimentală, cu toate că cei douăzeci și trei de ani ai mei mi-ar fi
dat dreptul să mă gândesc și la așa ceva. Dar eram încă sub
neplăcuta impresie a celor petrecute cu Alin Costiniu. Prietenia
mea cu acest om, dincolo de ce avusese frumos, îmi lăsase un gust
amar, leșios, neplăcut ce încă mă stăpânea și ele care vroiam să
scap cât mai curând posibil. Era necesar însă un timp, cred destul
de îndelungat, ca să-mi revin uitând, bineînțeles ceea ce se putea
uita. Și numai după aceea…
Dar nu întotdeauna ceea ce gândești, poți să pui întru totul în
aplicare. Bunele intenții, chiar strălucite fiind, nu-și află cu
consecvență și certitudine și aceleași bune împliniri, Spun asta,
pentru că ceea ce îmi impuneam cu atâta severitate, cu atâta
hotărâre, în seara închiderii expoziției mele, peste câteva zile avea
să rămână o simplă și neconcludentă reflecție, la care, ori de câte
ori mă gândesc și acum, îmi vine să râd. De ce? Pentru simplul
motiv că peste două săptămâni aveam să mă căsătoresc cu
singuraticul și cel din urmă vizitator al salonului meu de pictură,
locotenentul Victor Damian. Cel mai sincer și cel mai drag
admirator al pânzelor mele!… Omul plin de afecțiune, de înălțătoare
sentimente pentru mine, de-o noblețe sufletească deosebită!
Eram zorită, atunci seara, n-aveam chef de vorbele lui, venise și
camioneta, dar el în loc să plece, a pus servieta pe fotoliu și, ca și
când m-ar fi cunoscut de când lumea, familiar și apropiat fără
rezerve, a început să încarce tablourile, aranjându-le cu grijă între
cartoane și stinghii de lemn. Apoi a strâns într-un colț panourile. A
găsit, nu știu unde, o mătură și, în câteva minute curățenia a fost
gata.
— Ce faci, domnule? îl priveam uimită, neștiind ce să cred.
— Tot sprijinul artei, stimată domnișoară!
— Dumneata ai ieșit, pesemne, cu un scop în oraș. Nu ai treabă, nu
ai de învățat, nu ai altceva mai bun de făcut?
— Am ieșit să admir frumosul, să-l contemplu…
— Și?
— Asta fac. Vă privesc și sunt fericit!
Am izbucnit în râs. Tipul ăsta nu e în toate mințile, mi-am spus.
De unde o mai fi răsărit și cum de a dat tocmai peste mine? mă
întrebam stăpânită de curiozitate dar, în sinea mea, mulțumită că-
mi mai destindeam fruntea. Și ce-o gândi omul ăsta?
După ce am dus tablourile, seara, la propunerea lui, am ieșit să ne
plimbăm puțin. Am fost la un restaurant. A doua zi la fel. Și a treia…
Și a patra… Noaptea învăța, diminețile se ducea la facultate, audia
cursuri, dădea examene, iar când se lăsa amurgul, se și posta în
fața Universității, așteptându-mă. Cu o carte în mână pentru
mine… Sau cu o floare… Sau numai cu un zâmbet… Era el și-mi
era de-ajuns. Pentru că mi-a umplut deodată sufletul de soare, de
lumină, de viață! Cu veselia lui, cu exuberanța lui, cu optimismul
lui…
Eu terminasem studiile. Vroiam să-mi iau repartiția, pentru un loc
de muncă. Fusesem apreciată, obținusem diploma cu note maxime,
puteam să rămân în București la o școală sau la un muzeu…
— Hai cu mine la țară, pe frontieră! mi-a propus el. Aer tare,
sănătos, regiune de munte, peisaje de basm, poți picta o sută, o
mie, un milion de tablouri! Natura este atât de diversă! Profesoară
de desen la școala generală din sat. Nu e bine?
Am rămas o clipă pe gânduri. Propunerea aproape că mă copleșise
prin ineditul ei, prin neașteptata-i originalitate și culoare, prin
farmecul unei perspective la care, sinceră să fiu, nici nu mă
gândisem până atunci. Romantism? Teribilism? Sau fugă de
nonconformism? Pastoralism? Nu știu, dar mă și vedeam într-o
căsuță cu cerdac, la poale de munte, alergând prin poiene, pe
potecile umbrite de stejari, pe lângă râuri cu apă limpede, ce sare
din piatră-n piatră, prin mulțimea oilor, în hora satului sau în
mijlocul copiilor… Marele oraș al țării mă sufoca, îmi tăia parcă
respirația mă amețea. Ce-i drept, îmi adusese bucurii, dar și
tristețe. Mai ales în ultimul timp. Cum puteam să rămân singură
în vâltoarea lui?
— Ce zici, mergi? a insistat el.
— Nu glumești?
— De loc!
— Merg! am zis eu hotărâtă.
— Dar ne căsătorim.
— Vrei tu?
— Da!
— Bine, ne…
— Îmi iau concediu și dau și „examenul” ăsta, a râs el.
— Ești pregătit?
— Mai încape vorbă? Unde nu prea știu, mă mai meditezi tu.
Mă căsătoream, deci. Hotărâre nepremeditată, instantanee, fără un
calcul anume, dar subliniată totuși de responsabilitate, de
seriozitate și de importanța situației. Vedeam în acest act, la care
nu mă gândisem o clipă până atunci, un adăpost în fața
neprevăzutului vieții? O pavăză împotriva eventualelor viitoare
insistențe ale unora de teapa lui Alin Costiniu? Grija pentru a-mi
așeza de pe acum rostul într-o patriarhală tihnă a familiei, potrivită
temperamentului meu, așa cum, de fapt, mi-o dorisem
dintotdeauna? Nu știu! Ceea ce hotărâsem, știu că era voința inimii
mele, sinceră, fără de întoarcere. Pe Victor îl anticipasem în visele
mele de adolescentă; iată, îl aflasem acum, reprezentare ideală a tot
ceea ce fusese poate numai închipuire și dorință…
În seara plecării lui spre frontieră, am fost tristă, abătută. Nu-l mai
vedeam câteva săptămâni și înțelegeam că avea să-mi fie tare greu.
Pentru că prezența lui începuse a face parte din însăși ființa mea,
din existența mea, din zilele și nopțile mele. Cu cine mă mai
sfătuiam într-o chestiune sau alta? Cu cine mai băteam
bulevardele, în după-amiezele noastre libere? Dar parcurile? Cine
îmi mai umplea clipele cu unde de voie bună, de veselie, cu vorbe
pline de gingășie și sensibilitate?
Trebuia să fie la gară aproape de miezul nopții. Pe la opt am fost la
„Pescăruș”, pe malul lacului, să mâncăm ceva. Mai toate mesele
erau ocupate. Am găsit totuși una mai retrasă și ne-am așezat. Era
răcoare, am îmbrăcat bluza ce-o țineam pe umeri, parcă venea
toamna, într-atât mă înfrigurasem. Victor și-a pus și el haina. În
întuneric, pe luciul stins al apei, clipeau zeci de luminițe, felinarele
bărcilor aflate în larg, la plimbare. Iar în jur, crângul înfrunzit al
parcului era plin de umbre și liniște. Îndată a venit și ospătarul, un
ins lung, deșirat și ne-a luat comanda. Friptură la grătar, salată, la
început niște salam de Sibiu, măsline, puțină brânză, roșii…
— Vin sau bere?
— Bere.
— Imediat vă servim!
În așteptarea mâncării, Victor s-a .apucat să-mi povestească, cu
hazu-i cunoscut, câte ceva de prin Focșani, unde făcuse liceul, iar
tatăl său fusese multă vreme funcționar la poștă. O dată, el a chiulit
de la școală și s-a dus în gară să vadă trenurile cum vin și pleacă.
Era un spectacol pe care orice copil îl savurează, impresionându-l.
Dar cum se învârtea pe acolo, l-a zărit pe profesorul de matematică,
dirigintele clasei, care tocmai apăruse pe peron, cu o valiză în mână
însoțit de o fetiță. Atunci Victor, de teamă să nu fie văzut, s-a
ascuns repede într-un butoi al depozitului de vinuri, mare cât o
odaie, gol, aflat lângă rampa de încărcare. În numai o jumătate de
oră de așteptare între doagele mirosind a țuică, îmbătat de mirosul
puternic, a adormit până a doua zi dimineața, când poate nu se
trezea, dar au început unii să dea butoiul de-a rostogolul…
— Ce zici? m-a întrebat el.
— Nostim, ca-n cărțile lui Mark Twain, am râs eu.
— Stai să vezi alta…
Dar tocmai când se pregătea să povestească o nouă întâmplare, de
masa noastră s-a apropiat un bătrân gârbov, slab, cu un umăr
adus înainte, cu fața roșcată, stafidită. Pe nasu-i subțire spânzura
o pereche de ochelari ieftini, cu rame de sârmă, iar de sub gambeta-
i uzată ieșeau niște plete cenușii, ca niște fuioare de cânepă. Purta
o haină lungă și largă de lustrin, papion negru și un baston subțire
de bambus, cu măciulie de argint. Când l-am văzut mai bine, am
tresărit. Era Isac Finștein, ce comercializase pe vremuri tablouri,
iar acum, după câte știam, îl ajuta pe Alin Costiniu să achiziționeze
și să reorganizeze unele muzee din Capitală și din țară.
— Bună seara! a zis el respectuos, scoțându-și gambeta și
plecându-se din șale. Scuzați, deranjez domnișoară?
Victor mi-a aruncat o privire întrebătoare, dar i-am făcut semn să
nu se sesizeze și să stea liniștit, întrucât la mijloc era o problemă a
mea, personală, și-i voi explica mai târziu despre ce este vorba…
— Bună seara, am răspuns politicoasă și i-am făcut semn
bătrânului să se apropie. Ce doriți, domnule Finștein?
— Vai, vai, vai, a început el să se tânguie, privindu-mă peste
lentilele ochelarilor cu ochii săi apoși, abia mijiți. Așa am umblat
după dumneavoastră, încât picioarele s-au umflat și nu mai încap
în ghete. Mare necaz! Bine că v-am văzut, așa ramolit cum sunt, da
v-am văzut, să-mi ajute Dumnezeu!
— Dar ce s-a întâmplat? am întrebat mirată.
— Ce să se întâmple? a zis el grijuliu. Vai, vai, vai, dar câte nu se
pot întâmpla…
A tras un scaun, s-a așezat, mâna cu piele scorojită îi tremura pe
măciulia de argint a bastonului, vorbea răgușit, din adâncul
pieptului, capul îi tremura și el, scuturând gambeta soioasă ce abia
se ținea peste pletele ca de cânepă.
— Ce ați făcut cu comenzile? a întrebat mai apoi, aplecându-se
peste masă și privindu-mă peste lentilele albe, stăruitor, ca un
miop. N-am luat tot de la dumneavoastră, știți bini, mai am ceva de
Luchian și Netscher…
— Luchian e gata, am spus eu, încheindu-mi mai bine bluza la
piept, întrucât frigul se făcuse și mai simțit, dar pe Maria Stuart n-
am terminat-o. Mai am…
— Cât, domnișoară? Cât? s-a îngrijorat bătrânul, lungind gâtul
către mine. Trece termenul și domnu’ Alin așteaptă. Și pe dumnealui
îl așteaptă alții…
— Mai aveți să-mi dați niște bani, am ținut eu să precizez. Cred că
nu s-a uitat…
— Nu, vai de mini, cum să se uite așa ceva, de ce să se uite? a
început iar să se tânguie Finștein cu glasul lui hârâit, încărcat de
tuse. Așa mă știți pe mini? Așa un om pot să fiu eu care să uite de
datorii? Vai! vai! vai! Numai să știți, domnu’ Alin a spus că trebuie
să rețină ceva, o sumă nu știu cât, pentru chiria matali la madama
aceea.
— Ce chirie?
— În primul an când ați vinit la București, spune că v-a plătit
câteva luni chirie…
— Bine, să oprească ce vrea! am acceptat mulțumită într-un fel că
nu mai aveam nici măcar această obligație față de un don juan, ce
mă jignise, considerându-mă o fetișcană oarecare, ce-și vinde
demnitatea pentru bani.
— Și-atunci comenzile? Când să vin după ele?
— Peste două săptămâni…
— Neapărat, domnișoară, neapărat! a ținut să-mi atragă atenția
Isac Finștein și s-a ridicat cu greutate de pe scaun, sprijinindu-se
în bastonul de bambus. Știți, tablourile sunt luate de la custode pe
termen scurt, am spus că merge la fotografiere pentru album, nu
trebuie să știe multă lume că expoziția pleacă fără originale în țară.
Cini ar mai da un ban să vadă un fals? Spuneți, cini?
— Bine, domnule Finștein. Rămâne așa. Vă aștept…
— La bună vedere, domnișoară, cu sănătate!
A plecat printre mese, târșindu-și picioarele prin pietrișul mărunt,
aplecat de spinare, cu haina lui largă din lustrin fluturând și s-a
așezat la o masă stingheră în cealaltă parte a grădinii
restaurantului. Apoi și-a scos gambeta și a început să-și facă vânt
cu ea, în dreptul frunții așteptând.
„Va să zică, marele seducător de naive începe să-și arate colții, mă
gândeam eu privind undeva peste apa întunecată a lacului. Tot
ceea ce făcuse pentru mine, cum poate s-a străduit și pentru altele,
o făcuse în mod interesat, evident. Acum, după eșec, de bună
seamă nu mai e cazul, consideră el să pozeze în filantrop. Să-i fie
de bine!”
— Ce este cu tine, de ce pari tristă? m-a întrebat Victor, luându-mi
mâna într-a sa.
— A, nimic! am tresărit surprinsă. Ai auzit, trebuie sa execut niște
tablouri și timpul e cam scurt. Dar am să le fac până te vei întoarce
tu. Uite, vine ospătarul. Să mâncăm repede, ca să nu pierzi trenul!
Dincolo, peste lac, mărețul edificiu ai clădirii în care se tipăreau
ziarele și cărțile își arunca luminile în apa ușor unduitoare, sclipind
diamantin ca mii de licurici ce parca veneau din adâncuri, în timp
ce în liniștea nopții șoapte abia auzite pluteau în întuneric,
acoperite când și când de bătaia ramelor și de plescăitul valurilor
sub pântecele smolite ale bărcilor.
 12

Totul a mers cum nu se poate mai repede. Mi-am luat repartizarea

pentru postul de profesoară de desen în orășelul de lângă graniță.
Părăseam, deci, Bucureștiul pentru viața de la țară și întrucât tot
gândindu-mă la ce va fi și cum va fi, abia așteptam să mă văd în
mijlocul naturii, al peisajului plin de lumină și culoare, de poezie și
frumos de care eram îndrăgostită peste măsură. La vremea lui și
Claude Monet a renunțat la periferiile din Argenteuil pentru o
căsuță la țară, la Vètheuil, pe malul Senei, unde și-a realizat
principala operă, fără să mai vorbesc de Dumitru Ghiață al nostru
care a transpus ca nimeni altul plaiul mehedințean, unde s-a
născut, a trăit și a creat, făcându-l cunoscut lumii prin pânzele
sale. De fapt, niciodată nu mi-am propus să rămân pictoriță în
București… Pentru că, într-adevăr, ce poate face un artist al
penelului, cu predilecție pentru natură, pentru spațiile largi ale
inspirației, între blocurile acestui mare oraș? Ori eu vroiam să mă
realizez în pictură, să-mi perfecționez talentul în confruntarea cu
viața, cu oamenii, cu locurile cele mai încântătoare ale peisajului
ce ni-l oferă cu dărnicie natura țării…
A venit Victor, m-a luat, i-am mulțumit doamnei Angheluță pentru
găzduire, iar ea a plâns că ne despărțim, stătusem doar atâta vreme
împreună și nu o supărasem nici măcar cu un gest sau cu un
cuvânt…
— Un militar ai luat, maică, las’ că-i bine, parcă i-am văzut eu
odată nasturii lucitori de la tunică în ceașca de cafea, îți amintești?
Dar acela purta coif, ăsta n-are coif așa, cu penaj…
Îmi făceam Bagajul, o ascultam și râdeam. Victor era prin curte, îmi
repara valiza…
— E băiat bun… Și frumușel… Și cumsecade… își urma vorba
femeia stând rezemată de tocul ușii. Și săritor, nevoie mare, n-ai
văzut cum s-a apucat să-mi spargă lemne? Doamne, ani de zile n-
a mai pus un bărbat mâna pe securea mea!
Împachetam, priveam din când în când în jur și parcă îmi părea rău
după odaia în care locuisem, în care învățasem, în care îmi
făurisem atâtea vise legate de meseria mea. Acum rămânea totul în
amintire ca o poezie frumoasă, plină de farmec pe care n-o poți uita
niciodată.
— Departe te duci, maică, tocma’ la graniță… vorbea doamna
Angheluță, stând tot în prag, cu brațele încrucișate pe piept,
urmărindu-mi treaba, ștergându-și când și când ochii cu poala
șorțului. Ai grijă cum te porți, cum trăiești, nu te supăra că-ți spun,
dar ți-am fost ca și-o mamă…
— Vă mulțumesc.
— Și trimite-mi și mie o ilustrată de pe acolo, să văz și eu cum e
lumea prin părțile alea…
— Vă trimit, nicio grijă!
Ne-am căsătorit în orașul meu. La Starea civilă a venit mama –
slăbise mult, îmbătrânise, avea lacrimi în ochi de fericire – surorile
îmbrăcate care mai de care mai elegant, Traian, de-acum mare, era
elev în clasa a cincea, cu cât creștea, cu atât semăna tot mai mult
cu tata. Ne-a cununat nașul Cristescu, îmbătrânise și el, se
pensionase, era cam decepționat cu politica lui, avusese un ideal,
luptase pentru el, dar și-a dat repede seama că interesele personale
sunt mai presus decât ale colectivității, că, odată ajuns la putere
orice individ din cei alături de care activase, caută să se
pricopsească, să-și consolideze situația, după principiul atât de
cunoscut, că cine dă din coate mai vehement, acela ajunge mai
repede sus.
După nuntă, Victor a mai stat patru zile în oraș după care a plecat
la unitatea lui de pe frontieră, spunând că se duce să aranjeze cu
locuința, să vadă ce mai este pe la serviciu, obține o permisie și vine
să mă ia. De cum îl cunoscuseră, atât mama cât și surorile îi
îndrăgiseră pe dată, pentru felul lui deosebit de a se fi făcut plăcut,
atent și cu grijă pentru fiecare în parte.
Rămânând singură, într-o dimineață am ieșit în oraș să văd ce se
mai găsește prin prăvălii și cum mai arată străzile după o absență
atât de îndelungată. Era cald, soarele ardea nemilos; am îmbrăcat
o rochiță de voal bleu, cu sandale albe și poșetă tot albă. Trotuarele
umbrite de coroanele castanilor erau proaspăt stropite cu apă și se
ridica din ele o boare umedă, răcoroasă, destul de plăcută. Am
trecut prin fața fostului magazin „Afrodita” al fraților Ecovescu. Nu-
l mai țineau ei, firma fusese dată jos și pe întregul frontispiciu scria
cu litere mari, luminoase „Alimentara”. Iar în vitrina unde altădată
stătuse Victorița, în admirația întregului oraș, se înălțau acum
piramidele cutiilor de conserve, ale dulciurilor și pungilor cu fidea
și zahăr. Doamna Leontina murise, o găsise un ins într-o noapte
prăbușită, fără viață, lângă burlanul unei case, în cartierul ei. Atac
de cord… Plecase la farmacie să ia ceva sau poate la o prăvălie, avea
o sticlă goală în mână și nu s-a mai întors. În fosta ei prăvălie era
acum o mică librărie și ambele vitrine se vedeau încărcate cu cărți,
caiete, ilustrate de tot felul.
În fața unui atelier de reparat aparate de radio, l-am văzut pe
Mircea. Stătea aplecat lângă o bicicletă, rezemată de un pom și
meșterea ceva la o pedală. Era parcă mai slab ca înainte, cu o
cămașă murdară pe el și în niște pantaloni de salopetă. Privirea îi
era tot ascuțită, bolnavă, iar ochii se adânciseră și mai mult în
orbite.
— Oho, ce surpriză! a zis el, întâmpinându-mă. S-a ridicat, și-a
șters palma de pantaloni și zâmbind, mi-a luat mâna și mi-a
sărutat-o cu aceeași cunoscută eleganță. Ce faci?
— Ce să fac? Bine. Am mai venit pe-acasă, am ieșit să văd lumea,
să…
— Ei, te felicit, te-ai măritat, mult noroc vă doresc din toată inima!
— De unde știi? m-am mirat. În orice caz, îți mulțumesc…
— Ce nu se știe în orășelul ăsta? a urmat el, tot zâmbind. Te-am
văzut aseară la restaurant, eram cu un client și, după atmosferă,
mi-am dat seama imediat. Soțul tău e grănicer, nu?
— Da
— Îmi pare bine…
— Tu ce faci? l-am întrebat și am privit atelierul din care răzbătea
muzică și puțină gălăgie. Tot cu meseria ta?
— Tot.
— Tata, mama?
— Tata este încă unde-l știi, la pușcărie, iar mama a murit. Și
imediat după moartea ei, la vreo lună și ceva am dat și eu de un
necaz…
— Ce necaz?
— Eh, a dat el a lehamite din mână, m-a păscut ghinionul, asta e!
Surâsul îi devenise amar, iar ochii cuprinși deodată de febră. Îi
tremurau și buzele…
— Am aranjat cu cineva la Constanța, să mă îmbarc pe un vas
libanez. Să plec… în lume! Și m-au prins cu o zi înainte de a ridica
ancora. M-au condamnat pentru tentativă de trecere frauduloasă a
frontierei. N-au avut dovezi… Am scăpat numai cu un an. Pe iarnă
am venit…
A tăcut. Începuse a încrusta linii și puncte cu o șurubelniță în coaja
castanului, era amărât, distrus. Îmi dădeam seama cât suferea,
privirea-i era tot aspră, ascuțită, dușmănoasă. Unde era Mircea cel
de altădată, cel în uniformă bleumarin, cu centură albă și bascul
pus ștrengărește pe-o sprânceană? Unde?
— Închipuiește-ți că am primit de la unchiu-meu din Elveția chiar
și bilet de avion până la Zürich, a mai adăugat cu aceeași tristețe în
glas. Am făcut cerere, la pașapoarte. Degeaba. De fiecare dată îmi
vin actele înapoi. Fără nicio explicație… Aici nu mai am pe nimeni.
Ce să fac? Spune tu, ce să fac?
Iar a tăcut, jucându-se cu șurubelnița în coaja copacului, apoi a
lovit deodată cu palma în ghidonul bicicletei ca și când îi venise pe
dată ideea salvatoare… Cu o undă de lumină pe față… Și zâmbetul
abia schițat în colțul buzelor vineții..
— Acum tu ești la frontieră, nu? Cunoști locurile, vin să mă treci
granița. Că bărbatu-tău n-o să vrea…
— Glumești?
— Nu, de ce?
— Păi cum îți trece prin cap așa ceva? Zău, nu ești în toate mințile!
Dar chiar mă dezonorează nebunia gândului tău!
— Dar…
— Știi, ce? Să nu mai debitezi față de nimeni prostia asta!
Fierbeam, eram revoltată la culme, i-auzi ce propunere mi se făcea,
dincolo de faptul că eu nu văzusem nici un metru de frontieră în
viața mea! Oare în ochii lui păream chiar o lepădătură, o femeie
lipsită de scrupule, de cinste și demnitate?
— Talida, sunt disperat, înțelege-mă și te rog să mă ierți dacă te-
am jignit cu ceva, a continuat cu un glas înduioșător, sperând să
mă înduplece. Știi, sunt pe cale de pierzanie… Cu povestea aceea
de la Constanța am scăpat, dar acuma sunt amestecat în altă
belea…
— Dar ce-ai mai făcut? Dumnezeule!
— I-au prins pe unii cu un post de radio emisie-recepție și se
presupune că eu le-am făcut instalația, auzi ce prostie!
— Și?
— Nu-i adevărat, crede-mă, o jur pe mormântul mamei că totul este
o înscenare, ca să fiu compromis, s-a tânguit el mai departe. Dar
cui îi poți spune toate astea? Cine te-ascultă? Cine te bagă-n
seamă? Se fac cercetări, mi-a suflat cineva că sunt vizat în chestia
asta, așa că trebuie s-o șterg cât mai repede posibil. De aceea te
rugam să…
— Hai să schimbăm discuția, i-am cerut eu, tot supărată, vrei?
Dacă mai avem ce discuta. Nu? Atunci, bună ziua!
Brusc m-am întors și am plecat, fără să privesc înapoi, de altfel nu
avea niciun rost, l-am auzit numai bolborosind cuvinte neînțelese,
cred că m-a înjurat sau așa ceva, nu știu, nu i-am deslușit
cuvintele, era prea mult zgomot pe stradă. În orice caz, l-am lăsat
furios și atât de îndușmănit, încât, dacă ar fi putui m-ar fi călcat în
picioare și ar fi băgat și șurubelnița aceea în mine. Mă rog, avea
necazurile lui, fusese oropsit de noua orânduială, nu avea nicio
vină că tatăl său fusese cine fusese, în definitiv fosta lui calitate de
conducător al partidului național-țărănesc din județ nu lezase pe
nimeni, dar Mircea, căruia nu i se cerea să se resemneze, trebuia
să lupte pentru lămurirea situației sale, să apuce calea legală, în
fond acuma avea cât de cât o meserie, se putea întreține. Nu, nu-
mi era greu să-mi dau seama ce raționament făcuse: mă văzuse cu
Victor, uniforma acestuia îi spusese totul, deci exista un om de
graniță, care, înduplecat ar îi putut deschide o portiță; dar mai
mult, chiar fără vrerea acestuia, a lui Victor, eram eu, soția lui, care
mă aflam „acolo” în zona de frontieră, nu se putea – după calculele
lui – să nu cunosc niște treburi legate de linia de demarcație, la care
adăugând dragostea mea de altădată pentru el, fără doar și poate îi
încolțise speranța că am să-i ajut, că, înduioșată n-am să-l las să
se zbată în neputință și necaz. Total greșit! Mircea fusese pentru
mine un vis, visul naiv al unei fetițe înrobită de primii fiori ai
dragostei; din clipa aceea însă întregul piedestal pe care cândva
înălțasem frumosul gând pentru el, se prăbușise. Dar nu numai
atât, de-acum îl uram! Da, îl uram! Vroise, poate, să-mi nărui
propria mea fericire, pentru a i-o împlini, printr-o faptă infamă, pe
a lui! Nu, în ruptul capului n-aș fi putut face așa ceva! Chiar dacă
aș fi știut cum e situația la graniță – eu, însă, după cum am spus,
nu văzusem în viața mea cum arată frontiera! – chiar dacă, vorbesc
la modul absurd, aș fi avut o posibilitate să-l ajut în acest sens,
mărturisesc cu mâna pe inimă că n-aș fi îndrăznit să-i fac un rău
lui Victor, acestui om atât de bun, de neegalat în dragostea ce mi-
o purta. Și-apoi, unde era demnitatea mea? Cinstea mea?
Din ziua aceea, Mircea avea să rămână pentru mine un străin și
atâta tot. Un străin…
Viața într-o localitate de graniță, nu-i cu nimic deosebită de cea din
satele și orașele împrăștiate în tot cuprinsul țării. Și totuși are
farmecul ei, poezia ei, pitorescul ei…
Locuiam într-o casă pe strada principală, în două odăi nu prea
mari, dar destul de curate, luminoase, cu uși în canaturi duble și
sobe de teracotă smălțuită, cu parchet și chiuvetă la bucătărie.
Găsisem totul mobilat, dormitorul, sufrageria, bucătăria, iar
spiritul gospodăresc al lui Victor mă surprinsese foarte plăcut.
Până și lemnele pentru iarnă le luase, le tăiase mărunt și le stivuise
în magazia din curte.
Mărturisesc că la început mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu noua
mea viață. Mergeam la piață prin magazine după cumpărături,
găteam după o carte de bucate, la început mai prost, (Victor, în
drăgălășenia lui, spunea totuși că fac niște mâncăruri excelente…)
apoi din ce în ce mai bine, dereticam prin odăi, mai citeam o carte,
ascultam emisiunile la radio dar, până ce venea el seara, mă
plictiseam de moarte. Mai ieșeam la plimbare, în calea lui, pe
drumul spre graniță sau îl așteptam în oraș, la un loc dinainte
stabilit și mergeam la cinematograf, să vedem un film. Când și când,
intram în vreo cofetărie sau restaurant. Până la începerea școlii mai
era vreme și nu știam cu ce să-mi umplu timpul, pentru că, de
pictat, încă nu-mi pusesem problema să realizez ceva, deoarece nu
cunoșteam împrejurimile și de una singură nu mă încumetam sa
mă avânt prin locuri ce nu-mi erau familiare.
Câteodată mă duceam la punctul de trecere a frontierei, unde se
făcea controlul mașinilor și al călătorilor și, stând pe-o bancă, la
umbra unei copertine din material plastic, priveam la tot ce făceau
vameșii și grănicerii. Victor, care făcea serviciu acolo, îmi arunca
din când în când câte o privire, zâmbindu-mi înțelegător, mai
schimbam și câte o vorbă, iar când avea câteva minute libere mă
invita la bufetul din clădirea vămii și luam câte o gustare și o cafea,
sporovăind vrute și nevrute. Diminețile sfârșitului de vară erau
calde, mai aveam până la deschiderea școlilor, până să-mi iau locul
la catedră; gândind la primii mei elevi, cărora aveam să le dezvălui
tainele desenului, ale picturii, îmi petreceam timpul aici, la margine
de țară, în aerul curat, unde stăpânea o liniște adâncă, întreruptă
doar de zumzetul secerătorilor ce intrau din zori în lanurile înalte
de grâu sau de motoarele mașinilor ce opreau pe asfaltul șoselei, în
dreptul vameșilor, la control.
Frontiera era la câțiva pași de mine, mă dusese Victor chiar până
la fâșia arată, ce despărțea țara noastră de cea de dincolo, am văzut
linia de demarcație, bornele cu însemnele statului nostru și ale
celui vecin, apoi foișorul înalt de observare, cât o schelă de sondă,
pe platforma căruia stătea de veghe un grănicer, cu binoclul în
mână. Totul m-a impresionat profund, mai ales când am mângâiat
cu palma piatra rece, dură, de hotar, mai înaltă și mai masivă decât
una kilometrică de pe șosea și m-am gândit atunci, nu fără emoție
că, iată până aici se întinde pământul țării mele, că acest punct,
legat de altele mii și mii nevăzute, necunoscute, în mod sigur le-am
trasat pe hartă, în clasă, la orele de geografie, unindu-le într-o linie
continuă, neîntreruptă, reprezentând hotarul patriei! Am fost de-a
dreptul mișcată că mă aflam la marginea țării și în același timp
mândră că, printre cei care veghează la acest hotar, se află și Victor
al meu…
Odată, stând acolo pe banca mea, retrasă, la umbră, sub copertina
de la punctul de control, am asistat la o scenă hazlie la care au luat
parte atât vameșii și grănicerii noștri, cât și cei vecini, care se aflau
dincolo, în clădirea lor, la câțiva zeci de metri de a noastră. Aceia,
cum de altfel era și la pichetele noastre, aveau înjghebată o mică
gospodărie, cuptor de pâine, magazie, fântână cu ciutură, cotețe
pentru păsări și câte altele. În dimineața respectivă, unul dintre
grănicerii vecini a venit la bariera pusă de-a curmezișul drumului.
despărțind zona noastră de a lor și a vorbit ceva cu un vameș. L-am
văzut pe acela că râde. Făcându-i semn grănicerului de dincolo să
aștepte, s-a dus apoi în incinta bufetului și a venit cu bucătarul. Au
discutat ce-au discutat, după care meșterul plitei s-a înapoiat în
curtea din spatele clădirii, revenind în brațe cu o găină roșcată,
dolofană, pe care abia o ținea să nu zboare, că bătea înverșunat din
aripi să se elibereze.
Chestiunea era limpede: pasărea, neștiutoare a regulilor de
frontieră, scăpase din cotețul de dincolo și venise peste fâșia arată,
la noi. Intrase în curtea pichetului și se amestecase cu celelalte
găini. Sesizat, bucătarul nostru o înapoia acum grănicerului vecin,
care, satisfăcut, nu mai contenea cu mulțumirile. Dar nu apucase
să se îndepărteze, că la îndemnul bucătarului, vameșul l-a strigat
și ei s-a întors nedumerit..
— Ce mai este? am înțeles din gesturile lui că întreabă acela, în
timp ce-și privea găina din brațe.
— Ia și astea patru ouă! a zis bucătarul, scoțându-le din buzunarul
halatului. Nu avem voie să ținem lucruri de contrabandă!
Grănicerul vecin le-a luat și a înapoiat două vameșului nostru, cât
și bucătarului.
— Poftim, pentru întreținerea de la voi. Găina civilizat, plătește
sejur ca turist!
Am râs și eu, bineînțeles ca toți cei ce se aflau acolo, pentru că, într-
adevăr scena fusese destul de amuzantă; dincolo de cele
întâmplate, ea sublinia prietenia dintre străjuitorii celor două țări
ce îndeplineau același serviciu pe graniță.
La început am crezut că munca la un asemenea punct de trecere a
frontierei este destul de ușoară dar, cu timpul, stând pe acolo – îmi
plăcea să-l iau pe Victor, la sfârșitul programului și să venim pe jos,
către oraș, tăind peste câmp, la plimbare —, deci tot stând pe acolo
mi-am dat seama de câtă responsabilitate trebuie să dea dovadă
grănicerii, de câtă ingeniozitate în control și mai ales de vigilență. Și
totul pentru motivul că unii așa-ziși turiști foloseau aceasta calitate
pentru a introduce sau a scoate din țară fel de fel de valori, prin
contrabandă.
Era într-o după-amiază, către amurg și numai ce sosisem,
așezându-mă pe locul meu obișnuit de pe bancă, când am văzut
venind de dincolo, dinspre pichetul vecin, o mașină străină, destul
de frumoasă, sclipitoare, cu un bărbat la volan și o femeie alături.
Grănicerul a ridicat bariera, a lăsat limuzina să treacă și le-a făcut
semn să oprească în dreptul punctului de control. Îi văzusem pe
grănicerii vecini că le verificaseră portbagajul, interiorul mașinii,
puseseră ștampila pe actele celor doi și, salutându-i respectuos, le
uraseră pesemne, drum bun poftindu-i să treacă linia de
demarcație pe teritoriul țării noastre. Victor, care era de serviciu,
remarcase tot ceea ce făcuseră aceia, dar datoria îi spunea că totuși
controlul este control și trebuie să-și îndeplinească atribuțiunile ca
atare. Așa că, după ce a salutat politicos ducând palma la cozorocul
caschetei, i-a poftit pe cei doi turiști să se dea jos din mașină: el
înalt, masiv, cu lulea și ochelari de soare, cu pantaloni scurți și
șosete în carouri, ea mai micuță, într-un costum sport, cu o pălărie
albă cu boruri largi și multe zorzoane pe la gât și la urechi ca și pe
ambele mâini. Fuma și ea, însă cu un țigaret lung, albastru, pe care
și-l ducea cu o anume distincție la buze, de parcă știa că este
admirată de cei din jur.
Li s-au controlat pașapoartele, actele mașinii, s-au deschis cele
patru valize destul de voluminoase. Victor a ridicat și capota
motorului, scormonind cu privirea peste tot, după care a intrat în
limuzină și a verificat fiecare colțișor ce i s-a părut demn de atenție.
A cercetat mai apoi și sub caroserie, cele două țevi de eșapament –
odată, îmi spusese după aceea, găsise una montată fals, în ea fiind
ascunse obiecte din aur – și, la urmă, a cerut ca cele două roți de
rezervă urcate sus, pe capota mașinii, să fie date jos.
— O.K.! a spus turistul în engleză, deși era din altă țară și de îndată
a început să dezlege curelele ce imobilizau cele două roți. S-a
străduit ce s-a străduit, apoi i-a făcut un semn lui Victor arătând
că-i este imposibil și că dacă vrea poate controla acolo, sus, pe
mașină. Victor a dat din cap că a înțeles. Sprinten, s-a înălțat pe
vârfuri, a apăsat de câteva ori cauciucurile, apoi a revenit.
— O.K.! a întrebat turistul pufăind din lulea.
— Nu… nu… a spus Victor și tot prin semne, deoarece nu-i
cunoștea limba străinului, i-a cerut un clește din sculele mașinii. L-
a luat și iar s-a înălțat pe vârfuri la cele două roți de rezervă, sub
privirile de-acum îngrijorate atât ale turistului cât și ale însoțitoarei
sale. Calm, Victor a desfăcut unul dintre ventile, apoi pe al doilea.
Nici urmă de aer! A apăsat atunci cu putere în anvelope. Nimic.
Enervat, cu gesturi precipitate, a scos briceagul și dintr-o singură
mișcare, a tăiat toate curelele ce legau cele două roți. Le-a dat jos și
a chemat degrabă doi soldați să le demonteze. Iar după câteva
minute, în loc de camere umflate, a dat la iveală o sută de fâșuri,
noi-nouțe, bleumarin, cu etichetele magazinelor străine de unde
fuseseră procurate.
— O.K.? s-a întors Victor către turistul ce rămăsese stupefiat, cu
luleaua în mână, fără să mai scoată un cuvânt. Eu zic că nu prea!
Spun drept că și eu am rămas stană de piatră, nu atât pentru cele
ieșite la iveală – marfă de contrabandă – cât uimită de ingeniozitatea
lui Victor, de perspicacitatea lui și de minuțiozitatea cu care
controlase totul, absolut totul…
— Cum ți-ai dat seama, de ai insistat atâta cu controlul? l-am
întrebat seara în drumul nostru de întoarcere către casă.
— Ceva mi-a atras atenția în comportarea celor doi și atâta tot…
— Ce anume?
— E simplu de tot. El fiind la volan și plecând de lângă grănicerii
de dincolo, deci scăpând de controlul lor, a făcut un gest ce n-a
scăpat atenției mele…
— Ce gest?
— S-a închinat…
— Și ce-i cu asta?
— Vezi tu, un om credincios, cum poate era și turistul nostru nu se
închină așa, oriunde fără un anume motiv, a spus Victor mergând
alături de mine către casă. S-o fi închinând când a pornit la drum,
când o fi întâlnit vreo biserică, dar de ce când a plecat de lângă
grănicerii de dincolo? Tipul, mi-am zis a făcut-o numai ca să
mulțumească celui de sus pentru că trecuse de primejdie. E clar,
nu? Rămânea ca eu să constat numai unde se găsea acea
primejdie. Și am găsit-o!
Eram fericită pentru toate surprizele pe care mi le oferea viața la
graniță, ceva nou mi se dezvăluia firii cu fiecare zi, cu fiecare clipă,
aveam senzația că citesc o carte sau văd un film în care trăiesc
scene de mare tensiune dramatică, pline de neprevăzut, dar în
același timp, mă îngrijora într-un fel munca lui Victor pentru că
serviciul la graniță nu însemna numai controlul unor călători la un
punct de trecere, ci veghea și lupta împotriva celor ce intenționau
să se furișeze în ascuns peste graniță, luptă care, după cum
aflasem, nu odată ceruse militarilor sacrificii dintre cele mai
dureroase. Și nici eu, alături de el, mai târziu, n-am fost scutită de
emoțiile unor grele momente trăite în câteva nopți de groază, când
schimburile de focuri cu infractori aproape că se țineau lanț. Atunci
îmi amintesc că, înfricoșată și neliniștită, stăteam afară în curtea
casei, priveam rachetele ce luminau când și când noaptea,
ascultam detunăturile cu ecouri prelungi ale armelor, mă gândeam
cu teamă la Victor și nu închideam ochii până ce, în zori, nu-l
vedeam că vine peste câmp, obosit, cu nelipsitu-i zâmbet pe buze,
vroind parcă de departe să mă asigure că pândele nu fuseseră puse
în zadar și că răufăcătorii căzuseră în lanțul grănicerilor…
— O, dragul meu, îl întâmpinam în poartă și mă aruncam de gâtul
lui plângând, cu lacrimile șiroind pe obraji. Nu-mi place de fel viața
asta a ta. Mereu am grijă, teama mi se cuibărește în suflet, te
urmăresc cu gândul și orice pocnet de armă mă face să tresar…
— Ești un copil, mă mângâia el, căutând cu vorba lui blajină să mă
liniștească. Ce se poate întâmpla? Nimic!
— Era mai bine la punctul acela de control. Verificai acte, mașini…
— Da, dar aici este adevărata pază a graniței!
— O fi, dar mereu mi-e teamă pentru tine.
— Să nu-ți fie…
Într-adevăr, la acel punct de control, unde am văzut pentru prima
dată frontiera, era o adevărată plăcere să stau alături de Victor. Dar
foarte curând a trebuit să ne mutăm la un pichet mai îndepărtat,
într-o regiune deluroasă, unde i s-a dat în pază o zonă de graniță.
Mi-a părut rău că mă despart de micul orășel, cu străzile lui strâmte
și pitorescul parc în care duminicile cânta fanfara minerilor, se
vindeau baloane colorate, înghețată, iar copiii alergau pe alei cu
trotinetele, încât abia aveam loc să ne plimbăm. Mă despărțeam de
școala primară, unde mi-am predat întâiele mele lecții de desen, de
Casa armatei în al cărei hol, iarna mi-am deschis o mică expoziție
de picturi și în sălile căreia am luat parte la primele baluri, plecam
dintre familiile cu care ne împrietenisem și în mijlocul cărora ne
petreceam clipele de destindere, după-amiezele de iarnă, când afară
era viscol și nu puteam ieși nici până la colțul străzii.
Locuiam acum într-o casă țărănească, la marginea satului, cu două
odăi și un cerdac, cu ogradă largă și grădină cu flori, în spatele
căreia se întindea o livadă cu meri, de toată frumusețea. Școala nu
era departe. Profesorii și profesoarele m-au primit cu multă căldură
în mijlocul lor, ne-am împrietenit repede, iar copiii m-au îndrăgit
din prima clipă când am urcat la catedră să încep lecțiile. Plecam
dimineața și mă întorceam la amiază. Găteam, făceam curățenie,
îmi aranjam lucrurile, iar până ce venea Victor, dacă aveam ceva
timp, ieșeam în livadă și încropeam schițe în creion cu peisajele
înconjurătoare, fără să am pretenția realizării unor viitoare
tablouri, dar totdeauna natura mă delecta și mă reconforta, mai
ales în liniștea aceea de țară. Uneori veneau țăranii, cu sfioșenia lor
caracteristică, intrau în ogradă, se apropiau de cerdac, scoteau
pălăria, dezlegau din ștergare câte o fotografie veche, pe carton
îngălbenit de vreme, pătată de muște, cu colțurile îndoite, rupte…
— Nu vă supărați, începeau ei după ce dădeau bună ziua, spun
copiii că sunteți zugrav de portrete, vorbește lumea prin sat că
puteți face minunății din văpsele, n-ați putea, după poza asta, să
faceți un tablou mare de tot? E bunicu nevestii, fost sergent de
roșiori, om de cinste și l-om pune în odaia din față…
Alteori îmi cereau să-i pictez chiar pe ei, alături de neveste, de copii,
în fața caselor sau într-o grădină, să fie de amintire urmașilor,
confundându-mă cu vreun fotograf oarecare. Sau mă chemau să le
pictez pereții cerdacurilor sau cei dinspre drum ai caselor…
— Plătim cât ni-i cere, domnă dragă, se rugau ei cu glas scăzut,
așezat, stând cu mult respect în fața mea, așteptându-mi
răspunsul. Dar în loc de bani putem da bucate, sau ce vi-i vrea…
Râdeam, ascultându-i pe oameni, privindu-i compătimitor, cu
multă îngăduință, le înțelegeam dorințele, dar ce puteam face? Mi
s-o fi dus vestea că realizez „minunății din văpsele”, dar ei, după
cum am spus, confundau munca mea, calificarea mea profesională
de pictor, cu aceea a unui „zugrav de portrete”, cum poate văzuseră
pe careva, pe la vreun târg sau bâlci, încropind într-o clipă o icoană
sau un peisaj oarecare…
Într-o seară, pe la începutul toamnei, abia mâncasem și stăteam cu
Victor în cameră, la lumina veiozei, ascultând la radio un concert
pentru pian și orchestră de Chopin. Era cald, făcusem mai devreme
focul, întrucât ploile ce nu se mai sfârșeau în ultimul timp grăbeau
parcă venirea iernii. Pe uliță treceau mereu care, venind de la câmp,
încărcate cu coceni, cu felinare aprinse legate de loitre, cu oameni
ce pășeau liniștiți pe lângă boi, cu saci în cap să-i apere de ploaie.
Apa lovea acoperișul de tablă al casei, cânta în burlane, se prelingea
în dâre lungi pe geamurile ferestrelor. Victor, care avea pasiunea
construcțiilor din bețe de chibrit, stătea la masă și încet, cu migală
și multă răbdare înălța un foișor de observare grăniceresc de toată
frumusețea. Lucra cu penseta și cu clei, după o schiță ce-o avea în
față; încet, încet schelăria, asemeni unei sonde căpăta contur,
ridicându-se treaptă cu treaptă. Eu studiam niște albume de artă
pe care le primisem prin poștă de la o prietenă din București.
Melodia concertului, cu acordurile ca de cristal ale pianului,
umplea camera cu note nostalgice, liniștitoare, în timp ce focul
pâlpâia ușor în soba de teracotă abia închisă. Era o atmosferă de
calm în tăcerea odăii și numai ploaia răpăia continuu în geamuri…
Deodată, telefonul așezat pe noptiera de lângă pat a început să sune
prelung, insistent. Imediat, Victor a lăsat lucrul, s-a șters pe mâini
cu o cârpă și, ridicându-se de la masă, s-a dus să vadă cine sună
și pentru care motiv. Am lăsat și eu albumul și am devenit atentă.
— Da, Rotarule, te ascult…
Telefona cineva de la pichet. De altfel, legătura aparatului era
făcută numai cu frontiera și nu puteam realiza convorbiri cu
altcineva din sat sau din vreun oraș oarecare.
— Când s-a întâmplat asta? l-am auzit pe Victor întrebând, cu
chipul întunecat. Acum o oră, da. Dar informația este exactă? Adică
ați verificat-o? Bine, Rotarule. În ce zonă? Mda… a urmat Victor,
tot gânditor. Îndată sunt acolo…
A trântit receptorul în furcă și mi-a cerut să-i aduc mantaua de
ploaie și cizmele…
— S-a întâmplat ceva, Victore? l-am întrebat în timp ce se îmbrăca.
— Tot cu hoții aceia de cai…
— Iar?
— Iar. Dar nu-i las până ce nu-i îngenunchiez, pe viața mea! a zis
el hotărât. Prea mă sâcâie de două luni de zile!
— Ce ți s-a spus?
— Au fost semnalați în zonă. Bineînțeles, pun ceva la cale. Au
așteptat nopțile astea ploioase, cu întuneric și noroaie…
Știam de la el că în regiune apăruseră niște țigani, câțiva la număr,
care furau cai, formau în grabă câte o herghelie și o treceau
frontiera la adăpostul întunericului, fiind în legătură cu alții de
dincolo ce plăteau bani buni pentru animale de rasă, bine
întreținute. Se reclamaseră două asemene furturi masive, se
făcuseră cercetări, dar nu se dăduse de urma cailor. Doar lângă
linia de frontieră fuseseră descoperite semne de potcoave în
pământul jilav, multe la număr și amestecate de-a valma, încât se
presupunea că toți trecuseră dincolo pe aceeași nevăzută cărare și
într-o alergare de le scăpăraseră copitele.
Gata îmbrăcat, cu gluga trasă peste caschetă, să-l ferească de
ploaie, Victor m-a sărutat și a ieșit în grabă în tinda casei.
— Ai grijă de tine! i-am șoptit în urmă-i. Și dă-mi de veste ce-i pe-
acolo…
— Bine, culcă-te.
— Ai să vii târziu?
— Nu știu, dar culcă-te. Nu-ți pierde noaptea așteptând…
 13

Nu, nu m-am culcat. Am rămas în odaie cu teama coborâtă în

suflet, neliniștită și îngrijorată, fără să-mi aflu vreun rost sau să-mi
fie aminte de ceva. Am închis aparatul de radio, nu mă mai interesa
concertul, nu vroiam să-l mai ascult, aveam senzația că greșesc față
de Victor, eu mă lăsam furată de reveriile lui Chopin, calde și pline
de senzualitate, tolănită în fotoliu, în timp ce el tăia câmpul prin
noroaie, sub năvala nemiloasă a apelor, prin bezna nopții friguroase
de toamnă. Și asta pentru că, din clipa când m-am căsătorit, tot ce
mi s-a părut că este frumos, încântător, tot ce am socotit că mă
delectează și mă face să trăiesc sentimente deosebite, înălțătoare,
am înțeles că nu are pentru mine deplinătate decât alături de el,
omul ce mi-a umplut zilele de lumină și fericire. Acum era pustiu
în cameră fără el, ungherele erau stăpânite de neguri și taine, totul
în jur îmi vorbea de imaginea lui, mă știam singură, dar de când
mă aflam alături de el, nu mai vroiam ca singurătatea să mă
împovăreze. De câteva luni, de când locuiam în acest sat de graniță,
s-a întâmplat deseori să plece chiar în toiul nopții, dar de fiecare
dată l-am așteptat și n-am închis ochii până ce n-am auzit poarta
deschizându-se și l-am văzut în limpezimea zorilor urcând treptele
de piatră ale tinzii. Fugeam înainte-i, el mă lua de îndată în brațe,
cu bucurie în suflet că-l întâmpinam cu dragoste, dar și cu o
reținută nemulțumire pe care i-o citeam în ochii încercănați de
neodihnă. Dintr-o privire vedea patul nedesfăcut, cartea aruncată
sub veioza încă aprinsă, înțelegea că iar n-am dormit și mă dojenea
tandru, așa cum îi era obiceiul, la timp ce-mi mângâia ușor părul,
încă ținându-mă la pieptul lui.
— Măi, copile, măi… șoptea el și hainele-i miroseau a iarbă și a
pădure, a baltă și a floare de levănțică, de ce nu te-ai culcat? De ce-
ți petreci noaptea fără rost?
— Te-am așteptat… Am avut grija ta…
— Așa e serviciul la graniță, voi mai lipsi și în alte nopți!
— Nopțile tale sunt și ale mele… Așa cum bucuriile tale sunt și ale
mele. Și grijile… Și necazurile… Și tot ce se leagă de noi doi…
— Bine, hai să te culci. Peste două ceasuri e dimineață, te duci la
școală, te așteaptă copiii…
— Și tu te duci la pichet, te așteaptă grănicerii…
— Vrei chiar să trăiești viața mea? mă întreba surâzând și cuvintele
lui parcă mă vrăjeau, alintându-mă. La graniță noaptea se leagă de
zi și ziua de noapte, mereu trebuie să fiu acolo.
— Da, vreau! Vreau să am aceleași clipe de veghe ca tine, de odihnă,
de neliniști pentru linia hotarului, de tot ce vrei. Pentru că viețile
noastre sunt de fapt una singură…
La numai câteva zile după ce luase pichetul în primire, m-am dus
de una singură peste câmp, către hotar, să văd cum arată clădirile,
acareturile din jur, cum e biroul lui, cum stau grănicerii, într-un
cuvânt să cunosc viața acelui mănunchi de oameni ce străjuiau o
părticică din marea frontieră a țării. Vroiam să aștept până ce Victor
își termină treburile și apoi să-l iau acasă, așa cum făceam deseori
la punctul de control, unde-mi petreceam timpul, atunci la început
privind trecerea turiștilor și a mașinilor. Și cum mă duceam către
graniță, pe o cărăruie ce șerpuia printre vii, am zărit de departe un
imens stejar, falnic și impunător, ale cărui ramuri încărcate de
frunze se întindeau protectoare peste întregul pichet și curtea lui,
peste oamenii și așezările de acolo, ca și cum un uriaș vultur și-ar
fi ocrotit sub aripi puii ce aveau să-i poarte peste timp semeția și
faima. Îmi plăcea copacul, a cărui voinicie triumfătoare parcă sfida
tot ce era în juru-i, impunând un anume respect pentru cutezanța-
i deosebită, măreție ce-l detașa categoric de toți arborii ce se vedeau
răspândiți ici și colo în zona de graniță. Aspectul bătrânului stejar
a fost pentru mine o revelație, o adevărată încântare, aveam
senzația că descoperisem parcă prin el simbolul sfintei naturi, al
bogăției ei de frumos și semnificații estetice. Apropiindu-mă cu
fiecare pas, privindu-l cuprinsă de încântare, m-am hotărât
deodată să-l pictez, să pun pe pânză semeția lui desenată pe albul
zării în contrast cu verdele crud al dealurilor și galbenul viilor ce
aveau să intre curând în toamnă. Și în umbra lui, abia ghicite, mi-
am imaginat puncte roșii din acoperișul pichetului, și albastrul
fântânii, și argintul ferestrelor, și cenușiul cuptorului de pâine, și
maronul gardului răsărit parcă din verdeață. Vedeam tabloul, îl
trăiam, îi intuiam întreaga compoziție până la cel mai mic detaliu,
detaliu ce în pictură, pentru necunoscători, pare un artificiu
auxiliar dar, vai, spune atât de mult, dezvăluind gândurile și
simțămintele creatorului…
Ajunsă la pichet, stăteam de-acum în biroul lui Victor, o încăpere
mică, proaspăt zugrăvită, cu o măsuță într-un colț, acoperită cu
hârtie albastră, un dulap, o oglindă prinsă în perete și un aparat
telefonic din tablă pe o mică etajeră, același model de „epocă” cum
îl aveam și pe cel de acasă, cu manivelă și mâner de lemn la
microreceptor. Lângă fereastră, pe perete o hartă a zonei de graniță
ce intra la responsabilitatea pichetului, desenată în detaliu, cu
puțin talant, probabil de către unul dintre soldații de aci cu
chemare către arta topografiei, iar într-un colț câteva rafturi cu
cărți, frumos aranjate și etichetate, cred de către același inimos
grănicer ce îndeplinea, în mod sigur, funcția de furier. Și cum
stăteam și-l așteptam pe Victor care, într-o cameră alăturată, ținea
un fel de prelegere militarilor, am văzut, privind pe fereastră, sub
șopronul unde se găsea cuptorul de pâine, un soldat slăbuț, cu fața
frumoasă ca de copil, având pe dinainte un șorț alb și pe cap o
bonetă din acelea cum poartă bucătarii. Așezat pe un scăunel, insul
curăța cu multă meticulozitate cartofi într-o găleată smălțuită.
Pregătea, pesemne, masa de seară. Din când în când se ridica, se
ducea la cuptor, deschidea ușa de tablă și supraveghea, probabil
niște tăvi sau pâinea ce se rumenea în clipele acelea. Era
îndemânatic băiatul, mâinile îi umblau repede, nu-și aflau o clipă
de răgaz acolo sub acoperișul șopronului: ba spărgea lemne, ba
mesteca în cele câteva crătiți înșiruita pe plită, tăia pâine sau, pur
și simplu, spăla vasele murdare, ștergându-le repede cu o cârpă și
înșiruindu-le pe-o etajeră. Privându-l, îl asemuiam cu o fată,
închipuindu-mi-l în viața civilă orice, în afară de bucătar; asta
datorită faptului că figura lui de adolescent, cu obrazul alb, ochi
migdalați și sprâncene frumos arcuite, ca și felul în care se mișca,
mă determinau să mă gândesc la o cu totul altă îndeletnicire decât
aceea, după cum am spus de meșter în arta culinară. Dar, peste
puțin timp, aveam să mă conving de presupunerile mele, stând de
vorbă chiar cu el, într-o împrejurare neașteptată.
După puțin a venit în biroul lui Victor, încet ca o umbră, plin de
respect și sfioșenie și a rămas în prag, în mână cu o farfurie ascunsă
sub un șervet.
— Sărut mâna, a zis sfios și s-a înclinat ușor din șale. Sunteți soția
domnului locotenent și m-am gândit să vă servesc cu ceva…
Și, fără să mai aștepte încuviințarea, a făcut un pas, a pus farfuria
pe masă și a ridicat un colț al șervetului, invitându-mă să mă
servesc…
— Ce-i? Ce este?
— Câțiva covrigi calzi, ca la noi, la Buzău. Sunt foarte buni…
Am zâmbit, fără să știu ce să zic, în orice caz i-am mulțumit, am
spus că voi gusta din ei, dar îi voi păstra și soțului meu, să-și dea
și el seama de specialitatea bucătăriei…
— Dânsul a mai mâncat, a ținut să precizeze băiatul, retrăgându-
se cu același respect către ușă, în prima zi când a venit, i-am făcut
și dumnealui…
— Și?
— Bineînțeles că a fost încântat!
— Ce vorbești?
— Pe cuvântul meu!
— Dar ce meserie ai dumneata în viața civilă? l-am întrebat
stăpânită de curiozitate. Am înțeles că ești din Buzău, nu?
— Da, din Buzău…
— Bucătar, ospătar sau ce anume?
— A, nu! a zâmbit băiatul și a plecat privirea, puțin fâstâcit că purta
cu mine o asemenea conversație. Nu sunt nici una, nici alta.
— Atunci? Văd că-ți ai rostul pe la bucătărie…
— Da, așa este pentru că, vedeți, aici la noi la pichet e nevoie și de
cineva care să gătească. Și m-am oferit eu…
— Dar de unde ai învățat meseria asta?
— De nevoie, doamnă, am învățat-o.
De mic rămăsese fără mamă, erau cinci copii, el cel mai măricel,
avea unsprezece ani, nu avea cine îngriji de ăilalți patru și și-a luat
el sarcina asta. Cam greu, că mergea și la liceu și își mai ajuta și
tatăl, care era brutar în bariera Buzăului. Dar a învățat să gătească
și chiar să facă pâine, covrigi, cozonaci…
— Mă, îmi spunea tata, e bun liceul, dar ia tu și învață și-o
meserie… Și am învățat.
— Ai terminat liceul?
— L-am terminat și am dat examen la marină…
— Și?
— Am căzut. La vizita medicală… Și dacă am căzut, m-au
încorporat. La grăniceri… Îi frumos, îmi place…
— Și mai dai examen la marină?
— Mai dau. De-o sută, de-o mie de ori și tot dau. Îmi place marina,
marea, călătoriile. Am făcut și poezii…
Afară începuse să bată vântul, se învârtejea praful prin curtea
pichetului, băiatul din Buzău a ieșit și s-a dus degrabă să închidă
niște uși și ferestre la magazie. Îndată, zarea a prins să se întunece.
Departe, peste sat și dincolo de dealuri, nori negri se înălțau
amenințători, înnegurând cerul. Sub șopronul bucătăriei, se
vedeau acum câțiva grăniceri, stăteau de vorbă în jurul plitei,
glumeau, desigur se pregăteau să plece în serviciu pe frontieră sau
poate că abia sosiseră. În orice caz erau veseli, plini de voioșie și
parcă nici nu le păsa de furtuna ce putea să se dezlănțuie dintr-o
clipă într-alta.
Nu după mult timp, cancelaria lui Victor s-a întunecat de-a binelea.
Vântul se întețise și zgâlțâia ferestrele. Un tunet s-a prăvălit din
înalt, cu un bubuit de a făcut pământul să se cutremure și deodată
odaia s-a umplut de-o lumină orbitoare, ca flacăra de magneziu.
Geamurile ferestrei s-au făcut țăndări și un suflu ca de gheață a
umflat perdelele, smulgându-le din galerii. Ușa a fost izbită de
perete, și-n clipa aceea ploaia s-a pornit să răpăie pe acoperișuri în
șiroaie repezi, năvalnice. Și de îndată, curtea pichetului s-a umplut
de apă…
— Arde, măăă! a dat cineva țipăt, poate un grănicer de sub șopron
sau poate că santinela, nu știu, dar glasul acela de primejdie m-a
umplut de groază. Săriți că arde!
— A trăznit stejarul, fraților! Uite cum se întinde pălălaia! Dați fuga
la domnu’ locotenent!
Hârtiile de pe biroul lui Victor au fost luate de vânt și împrăștiate
în toată camera. Apa a inundat podelele. Tavanul crăpase de-a
curmezișul ca și când l-ar fi despicat cineva în două cu o lovitură
de secure. Atunci a intrat Victor, m-a luat de mâna și m-a tras în
altă cameră, m-a așezat pe un scaun, spunându-mi să mă liniștesc,
după care a ieșit ca o vijelie în stihia de afară, fără să-i pot adresa
măcar un cuvânt.
— Folosiți extinctoarele! l-am auzit strigând prin tunetele furtunii.
Și pompa de mână. Repede băieți, repede, să localizăm focul!
Stăteam, pe scaun, aproape ghemuită, cu sufletul la gură de
spaimă și tremuram toată, ca prinsă de friguri. Prin ograda
pichetului se auzeau glasuri, ropot de pași, strigăte și îndemnuri,
zarva se amesteca cu vuietul furtunii, iar fulgerele armate de tunete
scăpărau la intervale scurte, străluminând totul, în tăierile de-o
clipa ale întunericului. Vijelia a ținut cam o jumătate de oră. Apoi
ploaia a început să se domolească, rărindu-se, s-au împrăștiat încet
negurile, tunetele se auzeau tot mai îndepărtat, cu ecouri prelungi,
stinse. Iar după puțin soarele s-a ivit dinapoia unei coame de deal,
roșu și aprins, biruind cețurile.
Am ieșit în curte și am privit stejarul. Un braț al falnicului trunchi
fusese retezat și crengile negre, arse erau doborâte la pământ. În
juru-i câțiva grăniceri, cu bluzele ude și chipurile înnegrite de
funingine, în mână cu căldări și lopeți, așa cum îi aflase treaba în
toiul luptelor cu flăcările. Victor arăta asemeni lor, cu fața răvășită,
și noroit din cap până-n picioare, dar mulțumit că focul fusese stins
la vreme și nu cuprinsese clădirea pichetului. Numai acoperișul
fântânii, peste care se prăvăliseră crengile aprinse, arsese în parte,
dar șindrila avea sa fie înlocuită, încât stricăciunea nu era prea
mare.
Sub șopron, băiatul din Buzău, bucătarul, stătea pe un butuc de
lemn, cu fața în palme și plângea.
— Ce ai, mă Firică? l-a întrebat Victor, punându-i mâna pe-un
umăr. Te-ai speriat că ia foc pichetul?
— Nu d-aia, dom’ locotenent, nu d-aia… a vorbit el printre lacrimi.
Că pichetul…
— Atunci?
— Stejarul…
— Ei, ce-i cu stejarul?
— Ne-a fost ca un frate… Legat de sufletul nostru. Veneam din
patrulare și-l zăream de departe… Înalt și drept ca un grănicer. În
câte zile de arșiță nu ne-a ocrotit cu umbra lui? Și acum? I-a fost
răpus un braț… Tocmai ăla cu care ne ferea de zăpușeala soarelui…
Putem, oare, să spunem că nu are și el durerea lui? Că durerea lui
nu e și a noastră?
— Ei, lasă și tu, acuma… a căutat să-l liniștească Victor. N-a fost
răpus de tot. E încă lângă noi…
— Dar viața lui mai este cea dintâi?
— O să-l îngrijim și va fi tot ca aceea…
Mărturisesc că durerea soldatului m-a impresionat profund. Îl
cunoșteam de-acum, era un sentimental, băiatul iubea marea, la
fel cum iubea arborii, câmpul, natura, întregul peisaj ce-l înconjura
cu frumusețea lui. Nu-i citisem versurile, poate că nici nu erau o
reușită în materie, dar aveam ferma convingere că în imaginile lor
se înmănunchia o fărâmă din sensibilitatea lui, din acea chemare
către universul poeziei. Rănirea stejarului tăiase parcă ceva din
măreția lui, din impunătoarea lui prestanță, și acest lucru îmi
micșora, cât de cât, entuziasmul avut cu un ceas mai devreme
când, venind către pichet și zărindu-l de departe, hotărâsem să-l
fac subiectul unui tablou. Stând acum la câțiva pași de el, fără să-
i încurc pe băieții ce încercau să înlăture urmele incendiului,
priveam cu tristețe trunchiul despicat, înnegrit de trăsnet, bogatul
rămuriș prăbușit peste acoperișul fântânii, cu frunzele arse,
răsucite, pline de funingine, în timp ce în urechi îmi stăruiau încă
vorbele băiatului din Buzău, rostite acolo, sub șopronul bucătăriei:
„…ne-a fost ca un frate… veneam din patrulare și-l zăream de
departe… putem, oare, să spunem că nu are și el durerea lui?” Și
cu cât trecea vremea și privirea-mi stăruia tot mai mult asupra
copacului mutilat, iar spusele buzoianului îmi urmăreau gândul,
cu atât personificarea stejarului căpăta tot mai mult contur în
mintea mea, în sufletul mea, asemuindu-l cu un fabulos gladiator
căruia i se retezase un braț în toiul luptei, dar rămânea tot falnic și
de neînvins. „Nu, nu vă îngrijorați, părea a-mi vorbi bătrânul copac,
nu am nimic, tăria nu mi-o poate lua nimeni, nu poate fi înfrântă
de nimeni, am rămas și voi rămâne în picioare, oricâte furtuni
năprasnice se vor abate asupră-mi. Poate o să-mi mai piară un braț
și încă unul, chiar zece, dar să știți, cât timp continuă să-mi bată
inima și să-mi înfrunzească rămurișul, viața nu-mi poate fi răpusă,
iar veghea mea aici va fi statornică pentru că prin rădăcini viața
mea vine din adâncul pământului, de unde urcă spre mine seva
tăriei și mă face nemuritor. Am fost, sunt și voi rămâne aici, la
margine de țară, un stejar neînfricat alături de băieții pichetului!”
Îmi șoptise, oare, stejarul toate acestea? Căutase, cumva, a-mi
vorbi despre propria-i viață ca și despre menirea lui? Îmi
transmisese aceste gânduri prin murmurul frunzelor spălate de
ploaie, le ascultasem, veneau de departe, de aproape, nu-mi
dădeam seama, dar mă răscoliseră profund și, în clipa aceea, ca o
flacără a minții am și văzut tabloul, altul decât cel pe care mi-l
închipuisem venind către pichet pe cărăruia dintre vii. Și așa cum
l-am văzut atunci, tot astfel l-am și realizat, intitulându-l sugestiv
și semnificativ „Grănicerul”. Am lucrat mult la el, am făcut
nenumărate schițe, am încercat unele reprezentări noi de culoare
pentru a întări tușa și a da simbolului nuanța dorită, am avut
momente de ezitare, de căutări, de nemulțumire, dar în niciun caz
de renunțare, așa încât, până la urmă, am reușit să realizez una
dintre cele mai reușite lucrări ale mele pentru viitoarea expoziție de
peisagistică.
…Stăteam în odaie, ascultam ploaia de afară, ploaie molcomă, rece,
de toamnă, nu ca aceea din vară, repezită și încărcată de tunete și
mă gândeam la Victor. O fi ajuns, oare, la pichet sau încă aleargă
pe poteca noroită dintre vii? Dacă îl întâlnesc cumva răufăcătorii
aceia, acum la lăsatul nopții, pe câmpul pustiu? Sau dacă
rătăcindu-se, nimerește fără să vrea în mâinile lor? Și, avându-l
prizonier, îi cer, în schimbul libertății să le dea slobozenie pentru a
trece caii dincolo? Am auzit multe asemenea întâmplări, de când
trăiam printre grăniceri îmi trecuseră pe la urechi fel de fel de
povești, unele mai năstrușnice decât altele, nu știam în care trebuia
să caut adevărul și în care invenția, minciuna, dar toate mă purtau
cu gândul la Victor. Doamne, ce viață! mi-am spus într-un târziu,
cuprinsă de temere și neliniște. Cum de nu înnebunesc în
așteptarea asta, stăpânită de groază? Îl știam pe el, era plin de
îndrăzneală, de curaj, în anii lui de graniță trecuse prin situații
deosebit de grele, dar nu dăduse niciodată înapoi și își făcuse
datoria, așa după cum jurase țării. Amenințările, șicanele,
intimidările venite din partea celor certați cu legea și care nu
puteau, în niciun chip, să treacă stavila graniței, pe el îl lăsaseră
rece, la fel cum îl lăsaseră șantajul, tentativele de corupție și câte
altele.
S-a făcut frig în odaie. M-am ridicat din fotoliu și am mai pus câteva
lemne în soba de teracotă. Îndată, focul s-a întețit și hornul a prins
să cânte încet și duios, ca susurul unei ape. M-am dus la fereastră,
am dat perdeaua la o parte și am căutat să privesc în uliță. Era
întuneric beznă, nu se vedea nimic, nu se deslușeau nici casele de
peste drum, oamenii se culcaseră de mult, așa e la țară, cum se
lasă întunericul, mai ales toamna, fiecare se trage în culcușul lui,
liniștit că dăduse mâncare și apă la vite, că închisese găinile și
zăvorâse poarta. M-am întors de la geam, m-am reașezat în fotoliu
lângă sobă, învelindu-mi genunchii cu un pled, am vrut să citesc
ceva, să mă mai uit prin albume, dar nu-mi era aminte de nimic,
pentru că gândul îmi era tot la Victor și teama pentru el mă
stăpânea tot mai intens.
Și cum stăteam așa, cu gândurile răvășite în liniștea odăii, deodată
am auzit în noapte niște împușcături. Am dat repede pledul la o
parte, m-am ridicat speriată din fotoliu și m-am dus degrabă în
odaia de alături, rece, neîncălzită, singurul loc de unde puteam să
privesc prin geam câmpul dinspre graniță. Am tras perdeaua, era o
beznă adâncă, nu vedeam nimic, nici măcar o umbră sau o
luminiță, totul părea o apă neagră și întinsă, fără început și fără
sfârșit. Nu, nu mi se păruse, auzisem împușcături, desigur la
graniță se trăsese, poate că hoții aceia de cai se speriaseră și
făcuseră calea întoarsă sau chiar reușiseră să treacă dincolo, ca în
atâtea alte rânduri. Am hotărât să rămân la geamul acela și să văd
ce se mai întâmplă. Mă luase însă frigul, așa că m-am dus și mi-am
pus pe umeri un halat de-al lui Victor, ce-mi ajungea până aproape
de pământ. Continua să plouă mărunt și des, auzeam picurii cum
lovesc tabla pe acoperiș, iar dincolo, în spatele casei, în grajdul
vecinului nechezau niște cai, băteau cu copitele de parcă loveau
pereții, într-atât dupăiau de tare.
Așteptam la fereastră, nu-mi mai era frig, numai tălpile îmi
înghețaseră puțin în papucii de piele ai lui Victor. Într-un târziu,
am vrut să mă reîntorc în camera din față, când am auzit din nou
câteva împușcături și în același timp zeci de rachete luminoase le-
am văzut înălțându-se în jerbe străluminânde în direcția
pichetului. „Pesemne i-au înconjurat pe țiganii aceia, mi-am zis, au
pus grănicerii mâna pe ei, precis a ajuns și Victor la vreme, nu se
poate, el a organizat prinderea lor. Lasă că-i bine, de două luni îl
tot sâcâie chestiunea asta. Acuma poate totul s-a isprăvit și se va
restabili liniștea în zonă”.
Telefonul a sunat scurt, de câteva ori, am fugit repede la aparat și
aproape am smuls receptorul din furcă.
— Ce faci copile, nu te-ai culcat încă?
Era glasul lui, o emoție nestăpânită mă cuprinsese, vai cât mă
bucuram că aveam vești despre el!
— Victor, dragul meu…
— Mai stau puțin și vin către casă, a spus și vocea i-o simțeam nițel
obosită, mi-am dat seama sau era numai o părere. Totuși, culcă-te,
nu mă aștepta…
— Ești sănătos? Am auzit focuri de arme…
— Totul e bine, draga mea.
— Adică? I-ați prins? A fost adevărat că vroiau să treacă?
— Din cinci inși, numai unul a reușit să treacă, luând cu el
cincisprezece cai. Doi au fost arestați, ceilalți doi urmează. Au luat-
o către sat sau într-aiurea. Însă restul cailor sunt la pichet.
— Îmi pare bine, Victor, am spus și simțeam cum mâna în care
țineam receptorul îmi tremura ușor. Te aștept…
— Ți-am spus, nu mă aștepta, culcă-te. Vin îndată…
Mă pregăteam sa-i împlinesc dorința, tocmai îmi făceam patul,
când am auzit afară, în uliță, nechezatul unui cal. Am tresărit
surprinsă și am alergat deîndată la fereastră. El să fie? m-am
întrebat. Bine, dar abia am vorbit cu el la pichet, cum de a ajuns
așa de repede? Am stins lumina, am dat perdeaua la o parte și am
privit din nou în uliță. Peste uluci am zărit de-acum două umbre.
Călări. Doi inși cu căciuli țuguiate. Unul avea o pelerină largă,
înfoiată de vânt. „Doamne, cine or fi oamenii ăștia? m-am întrebat
cu neliniște. Și ce vor?”
Cei doi au descălecat, au tras caii în curte, liniștindu-i cu vorbe
blânde, apoi s-au apropiat ele cerdac, mai mult furișându-se,
cercetând din priviri casa, cu multă luare aminte. Fiecare cu câte o
pușcă în mâna… „Ăștia-s hoții neprinși! mi-am zis deodată și parcă
ceva s-a prăbușit în mine. Au venit aici. Ce vor? Să vorbească
pesemne cu Victor? Sau să-i facă vreun rău?”
Fără să mai stau pe gânduri, m-am repezit și am tras zăvorul la ușa
din față. Ei au urcat scările încet, cu fereală, pipăind fiecare treaptă
a cerdacului; s-au oprit apoi, le auzeam dincolo de ușă răsuflările
repezi, greoaie, precipitate…
— Mă, asta a stins lumina, ne-a văzut! am auzit glasul dogit al
unuia dintre cei doi.
— Și ce, pe întuneric n-o găsim? a zis celălalt hotărât. Punem mâna
pe ea și-o luăm sus, la sălaj… Ne dă locotenentul pe cei prinși, îi
dăm și noi nevasta! Târg cinstit!
— Și caii?
— Și caii! Hai bate-n ușă, femeia e acasă, am văzut lumină…
— Și dacă nu deschide?
— Spargem ușa, ferestrele, de ce am venit, să plecăm cu mâna
goală? Altfel, cum îl avem la mână?
Auzind vorba celor doi, am simțit că mă prăbușesc pe podele ca de
un cuțit înfipt în șira spinării. Doamne, ce să fac? m-am întrebat
îngrozită. Dar ce puteam face? Vor bate ce vor bate în tăblia ușii,
apoi o vor sparge. Sau vor intra pe fereastră… Atunci, cu puteri pe
care nu știu de unde-mi veniseră, m-am tras încet de la ușă și
umblând în vârful picioarelor, am ajuns la noptiera pe care se afla
telefonul. Am ridicat încet receptorul.
— Da, cine-i?
Era chiar Victor.
— Aici Talida, am spus pe șoptite, dar cu glasul încărcat de teamă.
Vino repede acasă. Doi țigani au intrat în curte, sunt la ușă,
încearcă s-o deschidă. Vor să mă omoare…
— Cuuum? Cineee?
Nu i-am mai răspuns. Cu mâna tremurândă, am lăsat receptorul
în furcă, încet, cât mai încet ca să nu fiu auzită. Între timp, în ușă
au început să se audă bătăi cât mai dese, mai înverșunate și
repezite, încât ușa se zgâlțâia puternic din țâțâni.
— Doamnă, deschide, sărut-mâna, sunt un soldat de la pichet. M-
a trimis dom’ locotinent…
L-am lăsat să vorbească și nu i-am mai dat ascultare. Tot
înfricoșată am tras masa și un fotoliu și am blocat ușa. Apoi am
trecut repede din odaie în micul nostru salon, de acolo în bucătărie,
am urcat scara de lemn și m-am suit în pod, trăgând și scara după
mine. Am lăsat apoi chepengul, pe care am dus o ladă grea, de
companie, a lui Victor. Sfârșită de oboseală, m-am așezat apoi pe
ea să-mi mai trag sufletul. Îmi era frig și întunericul din jur mă
speria. Dar teama de cei de afară era și mai mare. Se auzeau încă
bătăile lor în ușă, bătăi care, după un timp s-au liniștit. Ce să se fi
întâmplat? Au renunțat și au plecat? Sau poate că pun la cale
altceva. M-am ridicat și, în vârful picioarelor, am pornit pe grinzile
podului, mai mult pe dibuite să ajung la lucarnă. Am deschis-o
ușurel și am privit atât cât am putut în curte. Nu, cei doi nu
plecaseră, cum am crezut. Dădeau ocol casei, căutând pesemne o
intrare sau vroiau să se ascundă ca să-mi lase impresia că au ieșit
pe poartă și și-au văzut de ale lor. Ușa din dos, era și ea închisă,
zăvorâtă, stătea tot timpul astfel de cum o înțepenise Victor, nu
cred că ar fi putut-o deschide zece inși, oricât s-ar fi opintit pentru
aceasta. Îmi era teamă să nu intre pe vreo fereastră dar, chiar dacă
ar face-o, în pod în niciun caz nu aveau cum să ajungă. Poate
numai cățărându-se pe burlane… Sau din crengile dudului, sărind
drept pe acoperiș… Dar până atunci, în mod sigur, Victor, are să
vină, căutam să mă liniștesc și să-mi dau curaj. Bine că am putut
să-i telefonez, să știe că sunt în primejdie. Poate că este chiar pe
drum. Sau chiar aproape de casă…
Pe șoseaua ce ocolea satul și trecea pe lângă vii, am zărit farurile
unei mașini. Venea dinspre graniță. „Cred e mașina grănicerilor! mi-
am zis și o undă de speranță mi-a încolțit în suflet. E Victor…”
Mașina se apropia tot mai mult, fasciculele farurilor jucau pe
coroanele, în parte desfrunzite, ale pomilor ce mărgineau șoseaua.
Apoi nu s-au mai văzut. Se auzea numai motorul tot mai puternic,
desigur mașina intrase în sat. Am privit de îndată în curte. Curios
nu se mai vedeau cei doi. Plecaseră? Nici gând! Caii erau priponiți
lângă poartă, se auzea cum copitele lor lovesc când și când
pământul. Iar ei, în mod sigur erau pe undeva, prin apropiere, în
jurul casei. Nu renunțaseră la planul lor și se vede treaba că
apropierea mașinii nu-i înfricoșase cu nimic. Sau n-o auziseră încă?
Tot ce se poate, în orice caz, vroiau să pună mâna pe mine, să mă
ia prizonieră și aveau suficiente motive să se grăbească până a nu
le da careva de urma. Doar le deslușisem în mod limpede intențiile!
M-am înălțat din nou să privesc prin lucarnă. Ploua, apa îmi spăla
obrajii, îmi făcea bine, mă mai dezmeticea, am închis totuși, se uda
podul, tavanul odăii. Am auzit însă mașina, dar și geamurile unei
ferestre cum se fac țăndări. Apoi zgomotul mobilelor trântite,
înjurăturile celor doi, știau că sunt acasă, văzuseră doar lumina
aprinsă, apoi cum am stins-o, mă căutau, desigur, nu mă găseau,
erau înverșunați și agresivi. „Doamne Dumnezeule, mi-am zis, dacă
în furia lor dau până la urmă foc casei? Ce mă fac? Unde-o fi Victor?
Unde?”.
Și din nou, cu o nădejde în suflet am privit pe lucarnă. Mașina, un
Gaz cu capotă, oprise în dreptul casei. Caii nu se mai vedeau. Să fi
fugit, oare, bandiții? L-am zărit pe Victor, urmat de câțiva grăniceri,
năvălind pe poartă, ostașii au înconjurat de îndată casa, aveau
arme, desigur se vor schimba focuri…
— Talida! l-am auzit pe Victor strigând de pe treptele cerdacului.
Unde ești, Talida?
Avea glasul plin de disperare, totuși mânios, mă căuta, nu mă găsea
încă.
— Talida! a strigat din nou. Talida! Băieți, s-a întors apoi către
grăniceri, poate că încă sunt înăuntru, eu am să intru peste ei, unul
din voi să treacă în spatele casei, doi la ferestre… De vor să fugă,
somați regulamentar și la nesupunere, deschideți focul! Repede!
La numai o secundă, s-a auzit primul foc de armă, odăile s-au
umplut de ecoul prelung al detunăturii, iar pereții s-au cutremurat,
zăngănind geamurile. În același timp, eu care vroiam să mă ridic
peste pervazul lucarnei și să strig că sunt acolo, m-am prăbușit,
leșinată, peste niște saci cu lână și n-am mai știut nimic de mine.
Simțeam că mă duc către afundul unei ape tulburi și adânci, într-
o liniște ce n-o cunoscusem până atunci…
 14

Stau acum în odaia pichetului, aici, sus, în munte, mă gândesc la

acele ceasuri de durere, la toate prin care am trecut și parcă cele
întâmplate au fost un vis, o închipuire nu, n-am fost eu aceea, văd
cu ochii minții un film, un film despre o altă femeie, cu o altă viață,
tot zbuciumată, încărcată de griji, dar a altei femei, sunt sigură, eu
nu pot avea identitatea ei, pentru că în clipele astea totul se
detașează de mine, se îndepărtează, sunt goală de orice amintire,
ca o fântână secătuită de apă în arșița vremii, departe, la margine
de câmpie, părăsită și ocolită de cei în trecere.
Încă viscolește, viscolește cumplit, geamurile sunt albite de zăpadă,
focul arde mocnit în sobă, iar afară, lângă ușă, se aude tropotul
pașilor celui ce stă în pridvor de santinelă, înfășurat în șuba lui
îmblănită și lungă. Nu știu nimic de Victor, băieții se feresc să-mi
dea vreo veste, am înțeles că nu li s-au întors doi grăniceri, dar nici
el, comandantul nu s-a întors, or fi cu toții înzăpeziți pe undeva
prin munte. De altfel, nici în vale, către sat, nu se poate coborî, cu
atât mai mult nu se poate ajunge până aici, sunt prea mari troienele
și nimeni nu s-ar încumeta să facă treaba asta. De două zile și două
nopți stau între cei patru pereți, în această odaie ce-o pregătisem
pentru oaspeții pichetului, stau singură cu vraful de hârtii în față
și sufletul zdrobit de durere și, din această durere, încerc să aștern
pe colile albe tot ceea ce socot că ar putea desena în imagini viața
mea, a mea și numai a mea și pe care nu cred să fi trăit-o nici una
dintre semenele mele. Stau și aștept, se spune că vine un ofițer
anchetator de la unitate, vine să mă întrebe cum s-au petrecut
lucrurile, pentru asta cred că vine, dar ce poate înțelege el, ce poate
intui din despovărarea grelelor mele gânduri? Nimeni nu-mi poate
citi sufletul, inima, nimeni nu poate să vadă în ochii mei lumina
stinsă a durerii, nu poate zări jarul ce mă mistuie, și mă arde, și mă
topește clipă de clipă aproape până la neființă… Poate numai Victor
mă va înțelege, el e bun și mă va înțelege, are un suflet ales,
deosebit, așa l-am cunoscut și așa a rămas, iubindu-mă, dar lui n-
am apucat să-i mărturisesc nimic din cele întâmplate, n-am avut
putința să schimb un singur cuvânt cu el la telefon, pentru că
ordinul lui, venit din zonă, pornit dintr-o aprigă conștiință, sau
poate dintr-o rătăcire de-o clipă a minții, – astfel cum să înțeleg că
mă mai iubește? –, a răsunat aspru și necruțător, așa cum îi era
felul în împrejurările când datoria i-o cerea: „Să fie reținută sub
pază până la înapoierea mea. Și să fie anunțată unitatea!”, Simplu,
direct, fără explicații, poate fără cea mai mică urmă de regret, așa
mi s-a spus că ar fi venit ordinul, așa l-am înțeles, dar vestea asta
m-a cutremurat profund și n-am știut ce să mai cred despre
dragostea lui pentru mine… Pentru că întotdeauna, el, omul ce mi-
a fost drag din prima clipă, m-a socotit ființă din ființa lui, trup din
trupul lui; iubirea pentru mine îi era nemăsurată și sinceră, deplină
și fără egal în lumea asta, eu am fost, am rămas și cred că mai sunt
„steaua dimineților” lui, „floarea ce-i înmiresmează viața cu lumina,
culorile și parfumul el”, dar câte, oare, asemenea dezmierdări nu
mi-au încălzit zi de zi inima, făcându-mă fericită? Și acum? „Să fie
reținută”. Scurt și fără nicio explicație. Oare, stau și mă întreb, au
fost cuvintele lui? Gândurile lui? Oare, atunci a vorbit inima lui?
— N-a întrebat nimic, domnul locotenent, despre cum s-au
întâmplat lucrurile? am căutat să aflu de la sergent, ajutorul lui
Victor. Nu i s-a explicat că…
— Nimic. I s-a raportat evenimentul petrecut în zonă și a ordonat
cele ce știți…
— Poate ca la mijloc e o neînțelegere…
— Nu cunoaștem, doamnă, a spus rece sergentul. Eu execut
ordinul și atât.
— Dar nu eu l-am adus pe respectivul în zonă, nu eu am fost aceea
care…
— Vă respect foarte mult și vă înțeleg, doamnă, dar nu vă pot da
nicio lămurire. Și tot pentru acest respect vă rog să încetăm orice
discuție în acest sens. Când va veni dumnealui sau ofițerul
anchetator, este altceva. Dânșii sunt în măsură să vă asculte. Eu,
însă…
— Bine, iartă-mă!
Am rămas pe scaun, fără vlagă, cu mintea rătăcită, plângând în
singurătatea odăii, cu inima apăsată, zdrobită de durere, iar când
cheia s-a răsucit de două ori în broască am înțeles că lumea de
dincolo de ușă nu mai este a mea din clipa reținerii mele, că altfel
îmi vor fi zilele până la sfârșitul vieții. Oare, mă dezamăgise Victor
pentru comportarea lui? Sau eu îl dezamăgisem pe el? Ah, cât n-aș
fi dat să fie atunci, acolo, numai o clipă să fie, să-l privesc în ochi,
o singură dată să-l privesc și să-i înțeleg gândul, inima, dar mai
mult, să mă înțeleagă el și să știe că tot ce am făcut, am făcut din
marea dragoste ce i-o port, din profundul respect pentru munca și
răspunderea lui, din sincera mea devoțiune acordată graniței,
legilor ei, oamenilor ei… Dar el rătăcea prin zona bântuită de viscol,
prin troiene, cine știe unde o fi găsit adăpost, dacă o fi găsit, și când
va veni, dacă va mai veni? Totdeauna am văzut în el omul visat,
dorit și așteptat în anii adolescenței, omul de care mi-am legat firul
vieții, omul ce m-a copleșit cu marea lui iubire, în care am crezut și
am sperat ca într-un ideal, ce mi-a intuit orice dorință împlinindu-
mi-o și mi-a subjugat gândurile, el, idolul meu și fericirea mea…
„Să fie reținută sub pază până la venirea mea!” Victor a spus
cuvintele astea? El le-a rostit? El, omul plin de sensibilitate sau
poate că militarul din el vorbise, cugetul conștiinței, al datoriei ce
nu cunoaște circumstanțe și nu îngăduie clemența… Dar dincolo de
ordinul ce a sunat dur în microreceptorul telefonului, nu, nu cred
ca inima lui să nu fi fost cuprinsă de neliniște și grijă pentru mine,
să nu fi vibrat surd și grav, întrebându-se și întrebându-mă despre
rostul celor întâmplate, despre adevărul faptelor, despre tot ce
poate a schimbat cursul vieților noastre… Nu, nu cred,
cunoscându-l, ca orgoliul să-i anuleze întru totul sentimentele
pentru mine, ce nu odată mi-au dat aripi să-mi înalț visele asemeni
unor păsări ce vor să stăpânească văzduhul… Nu cred… Nu… Nu…
Nu…
În seara aceea de toamnă, când bandiții umblau vraiște prin odăi,
căutându-mă și răsturnând totul în cale să se răzbune, Victor,
doamne, cu puteri ce nu i le-am cunoscut, s-a bătut demențial,
luptându-se deodată cu cei doi, în dorința de a-i prinde vii, lovind
cu patul pistolului, cu pumnii și picioarele, cu scaunele, cu
reteveiele de la sobă, cu tot ce găsea în cale, strigându-le mereu
grănicerilor să pândească ușile și ferestrele, că înăuntru are el grijă.
După un ceas, în care odăile ajunseseră un adevărat dezastru, i-a
răpus: întâi pe cel cu pelerină, legându-l fedeleș, cu frânghia de rufe
smulsă dintre stâlpii cerdacului, apoi pe celălalt, căruia îi
bolborosea sângele în gură de loviturile primite. Și atunci, – doamne
cum să uit? – obosit și răvășit cum era, cu fața numai vânătăi și
cămașa sfâșiată, cu părul vâlvoi și umărul însângerat, văzându-mă
cum cobor speriată pe scara podului, ochii lui au prins să
zâmbească, o lumină blândă i-a învăluit pe dată chipul, a întins
tăcut mâinile, m-a prins în brațe și a șoptit învăluitor de tandru,
încercând să mă liniștească:
— Măi, copilule, măi! Tocmai în pod te-ai urcat? Ți-a fost teamă,
știu… dar acum totul s-a terminat. Eh, a oftat el apoi, luându-mă
de după umeri, asta-i viața la graniță. Uneori… Ai vrut s-o cunoști,
s-o trăiești, iat-o!
— O trăiesc alături de tine…
În primăvară am plecat din satul acela și am venit la acest pichet,
sus, între crestele încă înzăpezite ale munților. Mărturisesc că,
auzind unde ne vom muta și unde voi locui, m-am îngrozit în acele
prime clipe. Ce aveam să fac în pustietatea aceea? Cum aveam să
mă mai duc la școală, jos, în sat, unde primisem catedră și unde
trebuia să-mi urmez meseria de profesoară? Dar cum, oare, voi sta
izolată de restul oamenilor, de viața lor, de preocupările lor? Dacă
l-a început am avut asemenea temeri, trebuie să spun că, odată cu
scurgerea timpului, toate s-au aranjat cât se poate de bine, parcă
vroind să mi se confirme cele știute de către toată lumea, că
obișnuința este a doua natură. Așezările pichetului mi-au plăcut de
cum le-am văzut: rânduite într-un patrulater, pe un mic platou
stâncos, înconjurat de brazi înalți și falnici, jur împrejur cu văi
adânci, înnegurate de umbra pădurilor, dincolo de care se înălțau
pereții de granit a patru piscuri, în patru părți, ca niște uriași stâlpi
de piatră, pătați de albul zăpezilor, ce scânteiau în bătaia soarelui.
Mereu însă, acești uriași de granit erau învăluiți de caierele cenușii
ale norilor. Iar dinspre ei, venea mai tot timpul către pichet o boare
rece și umedă ce înviora aerul. Căsuța comandantului era de fapt o
mică vilă, cochetă și drăguță, formată din două camere, salon,
cerdac, bucătărie, cu acoperiș țuguiat din șindrilă și ferestre
jaluzate, întocmită din pereți de bârne negre, cu streșini largi,
căsuță așezată la câțiva metri de pichet, de care ne despărțea un
gărduț din șipci, cu o portiță simbolică. De jos, din vale, din șosea,
unde aștepta camionul militar și până sus, la pichet, am cărat
mobila și lucrurile gospodăriei cu cei doi măgăruși ai grănicerilor,
treabă ce ne-a luat o zi întreagă, sfârșind-o abia pe înnoptat. Am
aranjat însă căsuța destul de drăguț, chiar în noaptea aceea am
dichisit-o, iar dimineața, în zori, când am ieșit în cerdac, în aerul
rece de munte, m-a întâmpinat soarele, abia ghicit printre nourii ce
pluteau ca uriașe scame de vată în jurul unuia dintre piscuri.
Atunci am văzut mai bine pichetul, cu bucătăria lui, cuptorul
pentru pâine, grajdul, cu foișorul înalt ca o turlă de sondă, pe
platforma căruia veghea un grănicer cu binoclul la ochi, cu mica
grădiniță din curte, în care, atunci, primăvara, militarii tocmai
cărau din vale saci cu pământ ca să sădească flori și zarzavat. Și
trebuie să mărturisesc că, din prima zi, între grănicerii pichetului,
mai mult poate ca în oricare alt loc, m-am simțit ca într-o mare
familie, între prieteni, fiecare dintre militari încercând, îndatoritor,
să mă ajute cu câte ceva în treburile gospodăriei. De mă vedea că
ies la spatele vilei și încerc să sparg lemne pentru foc, Simon,
gateristul, lăsa orice treabă, venea, îmi lua securea din mână și în
câteva clipe despica butuci în țăndări mărunte.
— Lăsați, mă dădea el la o parte, asta nu-i treabă pentru mâinile
dumneavoastră…
Pichetul nu avea alimentare cu apă, se lucra la o pompă, ca prin
țevi s-o tragă dintr-un puț săpat jos, în vale, în marginea satului,
dar până a fi gata lucrarea, urcau bieții măgăruși printre steiuri de
piatră cu canistrele samarizate, să fie apă pentru gătit, pentru
spălat, pentru băut. Cum intrau asinii pe poartă, Costică,
bucătarul pe care l-am învățat să facă clătite, mă și striga în fața
cerdacului, legănând în mână o canistră:
— A venit apa, doamna profesoara, luați o oală, două că poate vă
trebe…
— Mulțumesc, vin îndată!
— Și când aducem al doilea transport, sa umplem și butoiul să aveți
de spălat…
Plecam diminețile la școală, coborând potecile tăiate la stâncă,
printre brădet și jnepeni, în liniștea atât de adâncă a pădurii, încât
auzeam cum se leagănă frunza în copaci și fâlfâie păsările prin
rămuriș. De multe ori mă însoțea câte un grănicer, alteori mă
duceam singură și drumul mi se părea frumos și odihnitor, încât
regretam când se sfârșea, ieșind în valea largă a satului. Îi învățam
pe copii desenul, îi ajutam la lucrul manual, erau cuminți și plini
de respect, iar când, uneori, Victor intra în clasă, se ridicau toți ca
la o comandă în picioare și spuneau într-un singur glas, mai mult
cântat: „bună ziuaaa!”.
Câteodată, mă pomeneam cu câte un grănicer, în recreație, că intră
în cancelarie, sfios, cu boneta în mână și pistolul mitralieră agățat
de umăr.
— Ce este, ce s-a întâmplat? îl întrebară, ieșindu-i în întâmpinare,
cu gândul tot la Victor și la serviciul lui.
— Apăi am venit la vale, sa ridic alimentele pentru pichet și am zis
să trec și pe la dumneavoastră, nu aveți nimic de dus sus?
— Ce să am?
— Păi… eu știu? Cărți… caiete… poate ați fost pe la magazinul
sătesc…
— Te-a trimis soțul meu?
— Nu, da’ de ce? se mira el. Am zis să întreb, să nu urcați cu
greutate, că eu tot duc alimentele…
Într-un cuvânt, militarii pichetului mă înconjurau cu multă
dragoste și respect, iar eu, răsplătindu-le atenția, mă arătam foarte
prietenoasă și apropiată. Nu erau rare serile când, afară, în fața
cerdacului, la lumina lunii și în răcoarea înălțimilor, luam parte la
micile lor șezători, prilej cu care ascultam povești și legende de prin
diferite colțuri ale țării, cântece și snoave, ghicitori și glume,
întâmplări de graniță și de pe aiurea. Mă simțeam bine între ei,
învăluită de entuziasmul acela tineresc, iar Victor, cunoscut ca un
comandant exigent și devotat datoriei grănicerești, văzându-mă
încântată de felul cum îmi petreceam timpul la aceste modeste
reuniuni „de tabără” cum le spunea el, mă însoțea deseori, când nu
era plecat în zonă, încât băieții se bucurau nespus de mult
văzându-l în mijlocul lor.
— Apăi, în astă sară am pregătit o șezătoare și mai faină ca toate!
venea și-mi spunea în fața cerdacului Simon, cel înalt, tăietorul de
lemne. Știm că domnul locotinent îi ostenit și o vrea sa se culce o
țâră mai devreme, da dacă veniți dumneavoastră musai vine și
dumnealui și ne-am bucura tare mult…
— Bine, am să-i spun.
— Că singur nu prea vine la poveștile astea ale noastre. Da dacă
viniți dumneavoastră, atunci…
— Vă promit că am să vin.
— Apăi, mulțam și ne-om bucura, v-am spus…
În vara ce abia a trecut, după ce au luat copiii vacanță, m-am dus
câteva zile să-mi văd mama și surorile. Mama slăbise foarte mult,
era bolnavă, umbla să-și facă acte de pensie, iar surorile erau
ocupate cu serviciul, fiecare acolo unde le știam de când plecasem,
îndată după nuntă. Învățată cu răcoarea munților și boarea umedă
a pădurilor de brazi și stejari, căldura micului meu orășel aproape
că mă sufoca. Ieșeam diminețile pe strada principală, prin parc, mă
opream pe la vitrinele magazinelor să văd ce se mai găsește și ce se
mai vinde, mă mai întâlneam cu vreo colegă, două, dar ceea ce m-
a încântat cel mai mult, a fost vizita făcută bătrânului meu profesor
Sergiu Panaite. L-am găsit tot pe terasa lui acoperită cu viță de vie,
la masa din pai, bându-și cafeaua, cu pipa în mână și ziarul în
față…
— O, ce minune îmi văd ochii! a exclamat el, ridicându-se și
ieșindu-mi în întâmpinare. Ce minune!
A dat mâna cu mine, apoi m-a sărutat pe frunte și m-a poftit sus,
pe terasă, să iau loc, strigând către soția lui, o bătrânică simpatică,
fostă profesoară de muzică în primele mele clase liceale, să-mi
aducă o cafea. Profesorul avea același păr alb, bogat și fața osoasă,
prelungă, arsă de soare, ochii săi, de culoarea oțelului, privind
blând și contemplativ. M-a întrebat ce fac, aflase că m-am căsătorit,
nu era în oraș atunci, se afla la Băile Herculane pentru un
tratament, dar s-a bucurat, mai ales auzind că Victor este un băiat
cumsecade, cult și care îmi apreciază nespus de mult munca,
pasiunea pentru artă. Era de părere că viața dusă acum sus, în
munte, pe lângă greutățile ei, pe care le intuiește, desigur, nu poate
să nu fie încântătoare și plină de farmec, pentru că dincolo de
peisajul ce desfată ochiul și-ți înalță spiritul, ozonul curat întreține
sănătatea, vigoarea minții și a trupului, fără să mai vorbim de
liniștea desăvârșită, atât de căutată, de orice artist, indiferent în ce
domeniu creează…
— Au trecut atâția ani, iată, sunt câțiva la număr, a urmat el
pufăind des din lulea și n-ai dat pe la mine. Știu… știu… m-a oprit
observând că intenționez să vin cu niște scuze, știu că vacanțele nu
ți le-ai petrecut aici, nu-ți fac nicio imputare. Ți-am spus, Alin
Costiniu, protectorul dumitale și fostul meu elev, deși este ocupat
până peste cap la București, de câte ori trece pe aici, prin oraș, cu
o treabă sau alta, chiar pentru câteva ore numai, apăi dă o fugă să
mă vadă. Și asta mă bucură…
— V-am promis la rându-mi și iată am venit și eu, am răspuns puțin
fâstâcită, jenată de reproșul primit. Anul trecut însă, n-am putut,
vă dați seama, în câteva zile am făcut căsătoria, a fost de alergătură
pe la primărie, după diverse cumpărături, pe la restaurant și câte
mai sunt trebuincioase în asemenea împrejurări. Dar chiar dacă aș
fi găsit o posibilitate, ați fost plecat, așa că…
— Da, am fost plecat la Herculane, după câte ți-am spus, fac un
tratament pentru reumatism. Însă, dragă Talida, a vorbit mai
departe profesorul, cu toate că anii aceștia nu ne-am văzut, să știi
că eu ți-am urmărit activitatea prin intermediul presei…
— Mă bucur foarte mult…
— În primul rând m-am bucurat eu pentru succesele dumitale,
fiind, după socotința mea și propriile mele succese, nu-i așa?
— Mai încape îndoială?
— Așa cum întotdeauna am o nemăsurată satisfacție, știindu-l pe
Alin Costiniu produsul strădaniilor mele. Cea de-a doua, să-i zic
așa, piesă rară a colecției mele te consider pe dumneata!
— Vă mulțumesc!
— Apropo, știi ce fericit am fost în ziua când am citit în ziar articolul
ce vorbea atât de elogios despre ziua vernisajului expoziției
dumitale la Căminul Artei, în Capitală? Daaa, am fost în al nouălea
cer de fericire! Uite, mi-am zis, după Alin Costiniu se ridică o nouă
stea în meseria noastră, a pictorilor. Și strălucirea acestei stele, a
început de pe această terasă!
Vorbea plin de entuziasm, privea undeva peste curte și ochii-i
ardeau de-o ascunsă împăcare, de-o liniște albă, liniștea deplinei
satisfacții.
— Este foarte adevărat, de aici, de pe această terasă pot spune că
mi-am început cariera, l-am aprobat eu, iar el, ascultându-mă,
dădea din cap plin de mulțumire. Așa cum v-am spus atunci, la
plecare către examen, v-o spun și acum și afirm ori de câte ori mi
se ivește prilejul, vă sunt adânc recunoscătoare pentru întreaga
dumneavoastră strădanie depusă ca să-mi realizez visul dorit, să
devin ceea ce sunt – o artistă desăvârșită, mă aflu de-abia la
începutul drumului, e adevărat, un drum frumos, dar și anevoios,
vreau însă să spun că, fără încurajările dumneavoastră, fără acel
îndemn zi de zi și mai ales faptul că ați reușit să sădiți în mine o
încredere deplină în posibilitățile mele modeste, acestea toate mi-
au dat curajul necesar să îndrăznesc să cutez, să visez chiar!
— O, dar ești extrem de generoasă, dragă Talida! m-a oprit zâmbind
profesorul, pufăind din lulea. Nu trebuie să uiți că toate câte le-ai
spus aici, n-ar fi făcut doi bani fără talentul pe care ți l-am întrezărit
încă de pe băncile liceului. Talentul deci, este primordial, restul…
— Nu vă contrazic, însă câte talente nu zac încă acoperite de o
tristă nepăsare, de indiferență, de uitare chiar! Ori, dumneavoastră
v-ați făcut o propunere majoră din promovarea, din încurajarea
începătorilor…
— Repet, cu sclipiri de talent. Altfel…
— Da, este adevărat.
— Spune-mi, ce mai face Alin Costiniu? a reluat profesorul,
așezându-se mai bine în fotoliul din pai. În ultima vreme nu-l mai
văd prezent în presă, nu mai aud nimic de el pe la radio și nici pe
aici, prin oraș n-a mai trecut…
Amintindu-mi despre fostul meu protector, fără să vrea profesorul
îmi deschise o rană, ce încă mai durea, nu, nici nu vroiam să port
o discuție în jurul acestui personaj, pe care începusem, voit, să-l
dau uitării. Pentru mine respectivul nu mai prezenta decât un
nume. Tot ceea ce fusese odinioară frumos, în respectul ce i-l
purtam pentru amabilitatea lui, pentru prietenia ce mi-o arătase în
zilele mele grele, spun – totul – rămăsese o poveste pe care vroiam
s-o dau uitării și pe care Victor nici n-o cunoștea. La ce bun să fi
știut el prin ce meandre ale perfidiei, ipocriziei, ale șantajului și
necinstei mă strecuram, o vai, biată fetișcană lipsită de-un sprijin
nu numai material dar și moral, ca să-mi ajung împlinirea unui
ideal? M-ar fi înțeles? M-ar fi crezut? Nu m-ar fi considerat, oare, o
prefăcută, una dintre cele întâlnite în tot locul, care pentru a
parveni trec peste orice precepte ale moralei și își vând diavolului
nu numai sufletul dar și trupul?
— Ai mai fost pe la București, l-ai întâlnit? a stăruit profesorul
dorind să afle vreo veste despre fostul lui elev.
— Nu, de la absolvire n-am mai fost în Capitală, am spus. N-am
avut prilejul să fac o asemenea călătorie…
— Eu am fost acum un an și ceva, m-am dus la un medic și, cu
această ocazie, am trecut și pe la Alin. L-am găsit acasă, ne-am dus
apoi la „Pescăruș” unde am întâlnit mai mulți pictori, tineri, evident
cu care nu m-am împăcat deloc în discuțiile purtate așa încât, seara
aceea mai mult m-a întristat…
— Au fost obraznici, știu, cunosc în parte anturajul din ultima
vreme al domnului Alin Costiniu, am spus. Unii dintre ei dau
dovadă de teribilism, afirmând că sunt promotorii unor noi curente
în artă, că sunt deschizători de drumuri și așa mai departe, că
operele lor nu sunt înțelese de generațiile actuale, dar vor dăinui
peste timp și numai posteritatea va avea cuvântul hotărâtor…
— Da… da… cam așa ceva, a vorbit profesorul dând afirmativ din
cap. Dar să vezi dumneata, că ceea ce m-a întristat n-a fost discuția
propriu-zisă, în definitiv despre exaltarea aceasta teribilistă mai
cunosc eu câte ceva, dar m-a deranjat faptul că Alin, bine, că se
cam cherchelise puțin, susținea sus și tare teoria unuia dintre
tinerii aceia care vorbea despre primordialitatea culorii pure ca
mijloc de relevare a luminozității a dinamismului, a întregului
subiect, înțelegi?
— Da, așa-zisul Orfism, cunosc…
— Ei, cum poți susține o asemenea enormitate, draga mea? Cum
poți susține primatul culorii pure? Știi cum vine asta? Ca și când în
poezie, de pildă, ai pretinde că expresivismul exagerat al unor
cuvinte, jocul lor, nuanța lor afectivă și nu ideea poetică, luată ca
atare, ar sta la baza unei reușite opere literare! Ei, poftim!
— Și dumneavoastră nu v-ați lăsat deloc! am zâmbit eu, știindu-i
ambiția profesorului, în susținerea părerilor sale.
— Desigur… Desigur… Dar în loc să-l am aliat pe Alin, așa cum mă
așteptam, închipuiește-ți că nu numai că a dat tonul controversei,
dar a căutat să mă convingă că sunt depășit, auzi dumneata!, că
maniera mea artistică este de domeniul istoriei artei, mă rog, că
sunt un demodat sau cam așa ceva… etcetera… etcetera… Spun
drept, băiatul ăsta m-a decepționat! Nu l-am recunoscut!
— Și cum s-a terminat toată discuția?
— Cum să se termine? a înălțat profesorul din umeri. Am mai stat
puțin, apoi m-am scuzat că e târziu și am plecat. Așa s-a terminat.
Iar de atunci nu mai știu nimic de acest Alin, pe care, mărturisesc,
l-am găsit totalmente schimbat. Dar uite că am început să
discutăm despre ale noastre, profesionale, și n-am aflat mai multe
despre dumneata, Unde-ți este soțul?
— A rămas acolo, pe graniță, nu are concediu încă, am spus. De
fapt, săptămâna viitoare și eu trebuie să plec cu copiii într-o tabără.
Am venit numai pentru câteva zile într-o fugă, v-am spus: să rezolv
niște probleme legate de pensionarea mamei, s-o văd ce mai face
și… să-mi văd orașul, cunoscuții. Printre ei, bineînțeles că în primul
rând, pe dumneavoastră…
— Îți mulțumesc, Talida, îți mulțumesc foarte mult, nu numai că
te-ai gândit la mine, dar ai și venit să mă vezi…
Am stat la acest mare om, Sergiu Panaite, până aproape de amiază.
Spun sincer că întâlnirea cu el mi-a produs nu numai o mare
bucurie, o aleasă desfătare, dar acolo, pe terasă am dat anii puțin
în urmă și m-am văzut cu nostalgie în zilele când încercam să-mi
desăvârșesc îndemânarea în pictură și grafică, zile ce nu se pot uita,
după cum nu se pot uita clipele copilăriei sau cele petrecute pe
băncile școlii.
Seara, acasă, am aflat de la Mioara că bătrânul Vanghelis, fostul
negustor din cartierul nostru, s-ar fi sinucis sau că, neatent,
trecând peste niște linii ferate, în gară, l-ar fi călcat un tren de
marfă. Nu mai avea de mult prăvăliile acelea, nici vila de dinapoia
lor. Acum se afla acolo o creșă de copii ce alergau toată ziua prin
curtea largă, pe sub bătrânii platani. I se luase averea, fusese trimis
în Bărăgan, se înapoiase, încercase să facă pe vânzătorul la un
magazin dar până la urmă s-a retras într-o odăiță, cu chirie, la un
funcționar de bancă, trăind din banii ce-i primea lunar de la Nikos,
fiul său. Vestea mi-a adus în minte zilele acelea de iarnă când, cu
sania trasă de mârțoaga aceea, colindam străzile troienite să duc
pe la clienții negustorului pâine și sifoane… Sau seara, când abia
răzbăteam printre cheflii cârciumei, ducându-mă să-l iau acasă pe
tata ce abia se mai ținea pe picioare. Trecând într-una din dimineți
și pe strada lui Mircea, timpul mi-a adus în minte și fosta-mi prima
dragoste din anii liceului, așa cum mi l-a adus și pe Nikos
marinarul, ca și noaptea de groază în care a pierit Victorița la acel
îndurerat revelion… Nici până acum cercetările nu limpeziseră
povestea aceea tragică despre moartea surorii mele; dar lumea
vorbea că cel ce-i luase viața nu putuse fi altul decât fostul comisar-
ajutor Mișu Zamfirescu, a cărui urmă se pierduse pentru
totdeauna, uitat acum de întregul oraș. Dar tot Mioara ne-a relatat
cum că Mișu Zamfirescu trăiește, că a trecut acum doi ani prin oraș,
a intrat chiar în cofetăria unde servește ea, împreună cu o femeie
frumoasă, au luat câteva prăjituri și au plecat cu o mașină luxoasă,
dar prăfuită, semn că veneau de departe și pesemne călătoreau prin
țară…
În tot acest timp, pe Mircea nu l-am întâlnit. Am trecut de câteva
ori prin fața atelierului de reparat aparate de radio, pe strada
principală, dar nu l-am zărit nici măcar pentru o clipă. Auzisem,
tot de la Mioara – că prin cofetăria unde-și avea serviciul trece
felurită lume – precum că băiatul avocatului este încă sub
urmărirea autorităților pentru povestea aceea cu aparatul de
emisie-recepție. Se întâlnise cu Mioara mai demult, întrebase de
mine și se arătase dezamăgit că-l tratasem cu indiferență, refuzând
să-l ajut ca prin mijlocirea lui Victor să poată trece, fără să știe
nimeni, granița ca să se ducă în lumea largă, fapt pentru care mi-
ar fi fost recunoscător întreaga viață.
M-am întors după trei zile, sus, la pichetul din munte și mi-am
reluat viața obișnuită în cele două odăi ale vilei, alături de Victor,
între grăniceri, cu regretul că mă despărțisem de ai mei, că lăsasem
pe mama bolnavă, dar cu promisiunea că, nu după mult timp mă
voi întoarce și voi sta mai mult și atunci totul va fi altfel. Copiii
luaseră vacanță, dar mai mergeam la școală pentru organizarea
taberei și pentru excursiile ce se preconizau…
Într-o după-amiază, aproape pe înserat, întorcându-mă de la școală
pe poteca ce urca muntele, am trăit niște clipe de groază pe care n-
am să le uit toată viața. Avusesem o zi bogată în ceea ce privește
desfășurarea programului, cu copiii, eram foarte mulțumită de
reușita acelui program și mă grăbeam, pentru că în seara aceea
sărbătoream ziua de naștere a lui Victor și trebuia să pregătesc câte
ceva, mai ales că invitase și vreo doi prieteni cu soțiile, de jos din
sat, unul contabil la întreprinderea forestieră, celălalt medic. Era
cald, urcând prin umbra stejarilor de la începutul drumului,
simțeam totuși zăpușeala de peste zi și abia așteptam să ajung
acasă. În juru-mi era o liniște desăvârșită, așa cum numai în
pădurile de munte poate să fie; se auzea șoapta vântului trecând
prin frunzișul copacilor și susurul pârâiașului ce sălta din piatră-n
piatră, venind de sus și trecând nu departe de potecă. Urcam
printre trunchiurile groase, pe poteca bătătorită de umbletul
grănicerilor, soarele era încă sus și, uneori, razele lui străpungeau
frunzișul copacilor jucând pe steiurile albe de piatră, fermecând
privirea. Urcam și mă gândeam la treaba ce mă aștepta, la
sărbătoarea lui Victor, care, de fapt era și a mea, la invitații cărora
le făcuse plăcere să petreacă o seară, sus, în munte, gându-mi era
la toate acestea și parcă pașii mă duceau singuri, fără voia mea,
călcând cărarea de piatră, acoperită ici, colo de mușchii copacilor.
Deodată, în liniștea aceea am auzit un zgomot surd, sec. Probabil
cineva călcase pe niște vreascuri. M-am oprit puțin speriată și am
privit în toate părțile. Dar nu se zărea nimic. Numai șoapta vântului
murmura ușor printre frunze, iar pârăiașul își urma murmurul lui,
venind repejor la vale, printre stâncile spălate, acoperite cu lăstăriș.
Așadar am început să urc iar, considerând că totul fusese numai o
părere, dar n-am făcut decât câțiva pași și din nou s-a auzit
trosnetul vreascurilor, de data aceasta parcă și vorba cuiva. M-am
oprit mai speriată ca înainte, căutând cu privirea în toate părțile,
gândindu-mă că prin preajmă ar putea fi un porc mistreț. Sau chiar
un urs. Și spun sincer că, în clipa când mi-am închipuit acest lucru,
m-au și lăsat puterile. Cum de pornisem singură la drum știind că
se lasă seara, iar în pădure întunericul coboară mult mai devreme?
Am privit în jur, am ascultat, nu se mai auzea nimic și m-am liniștit
puțin. Deodată, însă, nu departe de mine, am zărit înapoia unui
trunchi gros, stând în două labe, cu celelalte cuprinzând copacul
în brațe, un urs. Înalt, voinic, cu blana aproape neagră, cu ochi
sclipitori ca de sticlă și cu gura deschisă, așteptând parcă să-i pice
ceva de sus, dintre rămuriș. În clipa aceea, am înghețat! M-a văzut,
oare? Nu m-a văzut? Știam că sunt urși prin partea locului, mă
asiguraseră militarii că nu fac niciun rău, vin numai până în
apropierea potecii, stau ce stau și apoi pleacă; îmi era totuși teamă!
Și cui nu i-ar fi fost? Am rămas stei de piatră tot stăruind cu privirea
către moș Martin, care încă nu mă văzuse – mai știam că în
asemenea împrejurări nu e bine să te miști, sau să-l ameninți cu
ceva – gândindu-mă totuși cum am s-o iau la sănătoasa dacă dă cu
ochii de mine. Ursul însă nici nu se sinchisea, mângâia trunchiul
copacului cu o labă, mormăind ușor și tot privea în sus,
adulmecând ceva ce nu-mi puteam da seama. Văzându-l preocupat
în acest fel, mi-am zis să profit de ocazie și să mă strecor încet, cât
mai neauzit spre dreapta, mai în adâncul pădurii, să-l ocolesc cât
mai departe și apoi să ies din nou la potecă și să-mi văd de drum.
Dar n-am apucat să fac un pas, că ursul m-a zărit și a rămas cu
ochii ațintiți către mine, lung și stăruitor, pândind pesemne să vadă
ce am să întreprind. Doamne, atunci am crezut că inima mi s-a
oprit în piept, de spaimă! Și eram singură în toată pădurea! Nu se
auzea nici măcar un cât de mic zgomot care să-i atragă atenția și
să plece în direcția aceea. Să plec? mă întrebam. Dar dacă se ia
după mine? Să nu plec? Dar dacă vine către mine până la urmă?
M-am hotărât totuși să stau locului, tot nemișcată, fără să fac vreun
gest, fără să produc un cât de mic zgomot…
N-o să creadă nimeni, nici Victor nu m-a crezut atunci și nici
prietenii aceia ai noștri, dar am rămas față-n față cu ursul mai bine
de un ceas, într-o așteptare vecină cu groaza, fără să mă mișc, fără
să întorc capul, fără să-mi iau ochii de la presupus pașnicul meu
partener, care continua să cuprindă trunchiul copacului cu labele
și fără vreo intenție de a pleca în vreo direcție oarecare. Doamne,
cum de pornisem singură la drum în după-amiaza aceea? Cum de
nu așteptasem să vină Victor să mă ia sau să pândesc trecerea
vreunui grănicer prin dreptul școlii, ca de obicei și să-i cer să mă
însoțească? Mă grăbisem, evident eram de vină, dar un vroiam să-
l las pe Victor singur cu musafirii, așteptându-mă. Nu-i mai puțin
adevărat că și în alte dați, coborâsem și urcasem singură poteca
muntelui, dar nu fusesem avertizată în niciun fel de vreo
întâmplare anume, care să-mi dea de gândit că va veni o clipă când
temerarele mele plimbări prin tăcuta pădure, mă vor pune în
situația să mă înspăimânt de groază!
Și cum stăteam așa, tot înfricoșată, cuprinsă de-un frig lăuntric,
sub vălul întunericului ce se lăsa tot mai mult, am auzit venind din
susul potecii glasul unor oameni. Și-atunci, parcă mi s-a luat o
piatră de pe inimă. Mă socoteam salvată. Am zărit apoi raza unei
lanterne și am deslușit chiar vocea lui Victor! Dumnezeule, el era!
Ursul, văzând fasciculul de lumină, s-a speriat, a lăsat copacul și a
început să se rostogolească la vale.
— Ce-i ca tine, mă copile, mă? m-a întrebat Victor zărindu-mă
rezemată de trunchiul unui brad, plânsă și aproape fără glas. Te
așteptăm sus, unde ai stat până acum? Și de ce ai rămas locului?
I-am povestit întreaga întâmplare, a râs, apoi m-a luat de braț și
împreună am început să urcăm poteca spre pichet. Înainte,
grănicerul însoțitor, cu lanterna…
— A fost probabil o umbră și ți s-a părut, a căutat Victor să-mi
alunge frica ce încă mă stăpânea. Hai, liniștește-te. Ne așteaptă
musafirii…
— Nu, dragul meu, a fost un urs. Un urs adevărat…
— L-ai electrizat cu privirea ta, altfel pleca. Tu până și sălbăticiunile
pădurii le pui la respect… Îți închipui ce ușor a fost cu mine!
 15

S-a sfârșit vara, a venit toamna, întreaga pădure a prins o culoare

arămie, cădeau frunzele îngroșând covorul dintre bătrânii copaci,
diminețile ca și serile erau tot mai reci, mai friguroase, zilele erau
pline de-o ceață groasă, lăptoasă și umedă ce se târa printre
piscurile muntelui și umplea văile adânci și întunecate, apoi au
început ploile, nesfârșitele ploi mărunte și dese ce parcă-ți picurau
în suflet tristețe, neliniște și o amară nostalgie. Plecam la școală pe
poteca noroită acoperită de frunzele putrede ce mi se lipeau de
pantofi; pădurea era liniștită, se auzea numai ploaia cum picură
sus prin rămurișul încă viu în unele locuri, mergeam și, cu cât
coboram, totul mi se lumina în cale-mi ca zorii unei dimineți:
orizontul se lărgea și îndată zăream îngrămădite casele satului cu
acoperișurile de draniță, stând mohorâte sub cenușiul zilei. Seara,
venea Victor și mă lua, urcam muntele împreună, el îmi ducea
caietele de desen ale copiilor, luate pentru studiu, și cărțile, și
poșeta, și umbreluța, nu mă lăsa să-mi încarc brațele cu greutăți,
spunând că sunt plăpândă și drumu-i greu și anevoios. Apoi s-a
înfrigurat deodată, pământul a înghețat și, nu după mult timp, a
început să ningă…
— O să fie frumos, îmi spunea Victor, privind fulgii ce roiau în
văzduh și se așterneau tot mai des în curtea pichetului. Iarna la
munte e cu totul deosebită decât cea pe care ai cunoscut-o tu până
acuma…
Într-adevăr, în câteva zile peisajul a devenit ceva mirific: piscurile
muntelui s-au albit, văile la fel, zarea era și ea albă, un alb
imaculat, intens, ce aproape îți făcea ochii să lăcrimeze privind-o.
Pichetul a devenit o căsuță ca din povești, pitită sub căciula înaltă
de zăpadă, prin care abia răsăreau hornurile, cu fumul lor liniștit
ce se ridica în fuioare subțiri spre văzduh. Mai fusesem la munte,
nu-i spusesem lui Victor, atunci într-o iarnă a studenției,
însoțindu-l pe Alin Costiniu la Predeal, când pictasem câteva
peisaje și el mă învățase cum să folosesc pasta pentru a întări albul
și a-i da culoarea sinonimă naturii. Mă învățase și să schiez, el era
un maestru în privința asta, îmbrăca un frumos costum sport
cumpărat din străinătate, de pe acolo își achiziționase și o pereche
de schiuri cu bețe din bambus și exhibițiile pe care le făcea,
coborând pante repezi, în slalomuri largi, elegante atrăgeau atenția
tuturor, dar mai des a femeilor care-l admirau, complimentându-l
direct, spre neascunsa lui satisfacție ce-i dădea un sentiment de
mândrie și o evidentă superioritate masculină. Se socotea un Don
Juan, un ins de neegalat față de restul bărbaților, nu-mi dădeam
seama atunci, lucrul acesta l-am înțeles mult mai târziu…
Venind iarna, grănicerii pichetului umblau și ei cu schiurile; îi
vedeam în costumele lor albe, cu armele în bandulieră, binoclurile
agățate pe piept, cu bidonul de apă la șold lângă tocul de pânză al
pistolului de rachete. Îi urmăream cum se lăsau lin la vale,
avântându-se printre copaci ca niște năluci sau urcând pantele
spre culmile înzăpezite. Îmi plăcea deci să-i privesc și nu o dată
Victor, observând acest lucru, îmi spusese că-mi va cumpăra o
pereche de schiuri și-mi va da primele lecții de coborâre, de slalom
sau frână în plug…
— Ai pus vreodată un bocanc de schi în picioare? m-a întrebat el
într-o zi, dornic să-mi satisfacă orice plăcere.
— Nu, am mințit eu.
— Deci, nici schiuri?
— Evident…
— De fapt este explicabil, n-ai avut vreo posibilitate în acest sens…
Dar am să te învăț. Dacă ai puțină voință, și știu că o ai, o să prinzi
repede sportul ăsta nemaipomenit de frumos!
Îmi petreceam serile lângă el, în mica noastră căsuță de lângă
pichet, viscolul zgâlțâia ferestrele și șuiera în hornuri, dar nouă nu
ne păsa, ascultam radio, jucam șah, citeam sau pur și simplu
stăteam de povești, în fotolii, la gura sobei, amintindu-ne
întâmplări din copilărie, mai mult eu decât el, pentru că mă punea
să-i spun câte ceva despre felul cum am crescut și despre pasiunea
mea pentru pictură. Apoi ieșea afară în viscol, se ducea la pichet,
trecând curtea prin nămeți, se interesa care este situația în zonă și
revenea cu ninsoarea în păr și pe umeri, o scutura în pragul odăii,
zâmbindu-mi de parcă venea de la o joacă, după care iar începeam
să tăifăsuim despre câte ne treceau prin minte. Era cald și bine în
cameră, mirosea a cetină de brad și a rășină arsă, o liniște
desăvârșită ne înconjura și numai când și când, în grajdul lor de
lângă pichet, măgărușii răgeau pe rând, speriind noaptea.
Oricât a fost timpul de potrivnic – nu mai spun că în câteva zile,
zăpada a troienit cărarea din munte –, n-am lipsit niciodată de la
școală. Când se destrămau zorile și lumina albastră a dimineții se
împrăștia blândă peste sat, eu eram în pragul școlii. Controlam
focurile, aerisirea claselor, curățenia, vroind să văd cum își făceau
datoria cei ce erau de serviciu în gospodăria școlii. De la catedră, în
timp ce le dădeam elevilor să deseneze ceva după natură, priveam
pe fereastră afară cum ninge, cum trec săniile pe uliță, cu salbe de
clopoței la gâtul cailor, priveam oamenii încotoșmănați, umblând de
colo până colo după treburi, ascultându-le glasurile vătuite, dar
limpezi sub ninsoare, cum își dădeau binețe, se întrebau de
sănătate sau ce mai rostuiesc pe la casele lor.
Aveam, cum să spun, o liniște a mea, o liniște adâncă, odihnitoare,
la fel ca a naturii înconjurătoare, o împăcare totală a sufletului, a
inimii, găsisem bărbatul potrivit, cei dorit în visele mele, îl iubeam
și mă iubea știindu-mă fericită. Îmi făcusem o gospodărie, aveam
casa mea, simțeam satisfacția muncii mele, stăpânindu-mă
sentimentul unei mari împliniri, într-un cuvânt îmi dobândisem un
ideal dincolo de așteptări și socoteam că nicicând și nicio altă
împrejurare n-ar fi putut aduce unui om bucuria de a trăi așa cum
o realizasem eu, nesperat de repede și de bogată în semnificațiile ei.
În definitiv, ce și-ar mai fi putut dori o femeie? Ce-mi mai puteam
dori eu? Este adevărat, sus în munte nu aveam confortul unei
locuințe de la oraș, drumul către și înapoi de la școala din sat mă
obosea uneori, nu aveam la îndemână distracțiile ce ți le oferă un
centru urban, dar viața ce-o duceam și cu care mă acomodasem din
primele zile, avea totuși frumusețea ei, poezia ei, farmecul ei. Victor
mă înconjura clipă de clipă cu dragostea lui, cu atenția lui, mereu
îl aveam lângă mine, venind în calea mea la școală, însoțindu-mă
la cumpărături prin sat, ajutându-mă în gospodărie, se interesa de
viitoarea mea expoziție, pe care intenționam s-o deschid în
primăvară, de preocupările mele, într-un cuvânt mă seconda în
totul, socotindu-se – în glumă – umbra mea, fără contur și totuși
prezentă în orice împrejurare. Îmi plăcea când îl știam alături, eram
nespus de fericită, după cum eram și tristă când trebuia să plece
în zonă pe vreme potrivnică, pândit de vreo primejdie a naturii sau
a răufăcătorilor. De Anul Nou plănuisem să mergem în micul meu
orășel, să petrecem sărbătorile cu mama și cu surorile, cu Traian
care se făcuse mărișor și apoi să stăm câteva zile în București și la
Brașov, întrucât își lua o parte din concediu, iar eu mă aflam în
vacanța de iarnă a elevilor și deci lipsa mea de la școală nu
constituia o problemă.
Așadar trăiam, iubeam, munceam și dacă în trecutul nu prea
îndepărtat, copilăria, adolescența avuseseră și zile întunecate
pentru mine, destinul îmi hărăzise acum numai lumină, o lumină
care îmi mângâia sufletul și-mi încălzea inima așa cum poate nu
visasem cu ani în urmă.
Dar deodată, pe cerul limpede al acestei mult râvnite liniști, al
acestei depline fericiri, s-au ivit nori negri aducători de furtună, de
blestem și suferință, de chin și oropsite clipe de zbucium.
Nici nu bănuiam în dimineața aceea de iarnă, când am plecat de
acasă spre școală că seara nu mă voi mai întoarce în camera mea,
la rostul meu, ci voi fi obligată în așteptarea anchetei să-mi petrec
timpul în odaia pregătită pentru oaspeți, la pichet. Nu bănuiam nici
că mâna ce scrie aceste rânduri va fi în stare să țină un pistol și să
apese pe trăgaci. Cum nu bănuiam că avea să vină vreodată timpul,
când apărând dragostea, liniștea căminului, a hotarului, a tot ceea
ce însemna fericire pentru mine și pentru semenii mei, voi fi nevoită
să curm o viață de om!
Nu bănuiam nimic!
Am venit la școală ca de obicei, am intrat în cancelarie semnând
condica de prezență, schimbând câteva cuvinte cu colegii și colegele
mele, după care am luat catalogul și am intrat în clasă. Era frig,
focul duduia în sobă, dar încă nu se încălzise încăperea, așa încât
copiii stăteau mai mult zgribuliți, încotoșmănați în fulare, suflând
în palme și tropăind ușor din picioare să se încălzească. Pe sub
bănci, zăpada căzută de pe ghetele lor făcuse dâre de apă, ce șiroiau
ici, colo ca niște râulețe pe dușumeaua dată cu vopsea…
— Vă este frig, copii? am întrebat, așezându-mă pe scaun la
catedră.
— Daaaa! au răspuns toți în cor.
— Așa este întotdeauna la prima oră. Colegul vostru a venit
devreme, a făcut focul, dar soba asta se încălzește mai greu. Și
uitați, afară tot continuă să ningă…
Copiii priveau pe geam, dimineața era albă, fulgii jucau prin dreptul
ferestrelor, pomii din livada școlii stăteau și ei aplecați de povara
zăpezii ce parcă îi copleșea. Nici gând să-i pun încă să deseneze. Le
cerusem ca, în dimineața aceea, fiecare să aducă de acasă câte un
obiect, care li se părea lor mai deosebit, aveam să le punem toate
pe catedră și care hotărau ei că este mai frumos, pe acela să-l
deseneze privindu-l din diferite unghiuri. Pe bănci vedeam la fiecare
câte o ulcică de pământ, un ulcior, o ramă pentru fotografii, un fier
de călcat, o doniță, o cratiță, o lampă de gaz, un măr din ghips și
câte și mai câte, felurite obiecte pe care le socotiseră ei, sfătuindu-
se și cu părinții, că ar putea constitui un model pentru desen. Și
privind totul de acolo, de la catedră, luând la rând fiecare bancă, l-
am zărit în fundul clasei pe Tomiță, băiatul unui pădurar, elev
destul de bun de altfel, dar ștrengar fără pereche, l-am zărit că ține
în brațe o pisică, pe care o mângâia de zor, încercând pe șoptite s-
o liniștească. Mi-a venit pe dată izbucnesc în râs. La așa ceva nu
mă așteptasem. M-am stăpânit însă și am întrebat cu un aer plin
de seriozitate:
— Ce v-am spus eu, Tomiță, să aduceți fiecare de acasă?
— Câte un obiect! a răspuns băiatul isteț, ridicându-se în picioare,
dar fără să lase pisica din brațe. Câte un obiect care credem noi că
e cel mai frumos…
— Și tu ce ai adus?
— Am adus motanul. Știți, la noi în casă el este cel mai frumos
obiect. Așa a spus și mama și soră-mea. E vărgat, vedeți, și are și
un bănuț alb în frunte. Are și mustăți frumoase. Și toarce…
— Dar pisoiul este obiect? l-am luat la rost, abia stăpânindu-mi
râsul. Așa ai învățat tu, că pisoiul este un obiect?
— Este o ființă!
— Păi atunci?
— Da, dar este o ființă frumoasă. A zis și tata să-i facem un tablou,
că merită. Știți câți șoareci a prins? Oho, o mulțime! Și la noi și la
vecini. Și e și dresat, stă în două labe ca la circ. Zău, pe viața mea
dacă vă mint… Ia să vedeți…
Zicând acestea, a încercat să pună pisoiul pe bancă, în două labe
dar cum l-a lăsat din mână acesta a și zbughit-o ca apucat printre
picioarele copiilor, cățărându-se pe dulapul cu insectare și
rămânând acolo între două glastre cu flori, speriat și neliniștit.
Clasa a izbucnit în râs. Râdeam, bineînțeles și eu. Copiii uitaseră
de frig, de tot. Băteau acum din palme, chiuiau, se înghionteau, cu
ochii numai la pisoi, iar Tomiță, călare pe spinarea unui coleg,
încerca să-l ia dintre glastre.
— De-ajuns, Tomiță! i-am spus. Treci la loc în bancă!
— Și cu pisoiul ce fac? m-a privit el neliniștit, îngrijorat. Trebuie să-
l duc acasă. Mă bate tata…
— Lasă-l acolo. Are să coboare el, dacă-i dați pace. Până la prânz o
să fie iar jos numai să nu-l speriați…
În clipa aceea, a intrat în clasă un băiat mai mărișor, într-o scurtă
de oaie, pe cap cu o căciulă mițoasă, plină de zăpadă, pe care a
scos-o, a dat „bună ziua”…
Îl cunoșteam, era în clasele mari, învăța după-amiaza, dimineața îl
mai ajuta pe tatăl său, gaterist la exploatarea forestieră de dincolo
de sat.
— Ce dorești, Ștefăniță? l-am întrebat și i-am făcut semn să se
apropie.
— Vă caută cineva la noi acasă.
— La voi acasă? Cine mă caută? am devenit dintr-o dată curioasă.
— Nu știu cine este, un domn, a venit azi-noapte și a dormit la noi.
Zice că vă cunoaște de multă vreme și ar vrea să vă spună vreo două
vorbe…
— De ce nu vine aici?
— Nu știu! a înălțat din umeri copilul. Cum a plecat tata la gatere
și mama la scos cartofi, s-a sculat, a venit în odaie la mine, m-a
întrebat dacă vă cunosc și, după ce m-a cinstit cu douăzeci de lei,
m-a rugat să vă dau de veste despre el…
Cine să fie? am rămas o clipă pe gânduri. Și ce dorește de la mine?
În orice caz, insul nu este din apropiere, din moment ce noaptea s-
a odihnit la o gazdă din sat.
— Nu a spus cum îl cheamă? l-am întrebat eu pe băiat, căutând să
aflu ceva mai devreme cine ar putea fi enigmatica persoană. Și de
unde este?
— Nu știu, a răspuns evaziv băiatul. Cred că e ceva sportiv, că are
schiuri și rucsac, le-am văzut de dimineață lăsate în săliță la noi…
— Bine, du-te, am să vin de îndată…
După plecarea lui Ștefăniță, m-am dus la cancelarie, am vorbit cu
directoarea și m-am învoit pentru o oră, spunându-i că am o treabă
urgentă de rezolvat în sat. Un coleg de la o clasă învecinată a rămas
să supravegheze și clasa mea. Le dădusem copiilor să deseneze un
ulcior și o lampă cu gaz…
După un sfert de oră, înotând prin nămeții ce umpleau ulița, am
intrat pe poarta casei unde mă aștepta cel ce, după spusa lui, mă
cunoștea mai de mult și vroia să-mi spună… „vreo două vorbe”. Ce
fel de vorbe? Și în legătură cu ce? Dar de ce nu a venit la școală
dacă avea ceva de discutat cu mine? Din moment ce l-a trimis pe
copil știa, desigur, că sunt profesoară și evident unde mă poate găsi.
Am urcat scările cerdacului, întâmpinată de Ștefăniță, care și
ajunsese acasă înaintea mea, am trecut printr-o săliță friguroasă și
de acolo am intrat în odaia în care se afla musafirul. Și cum am
trecut pragul, văzându-l, am rămas stană de piatră! Alin Costiniu!
S-a ridicat de pe pat, înalt, voinic, așa cum îl știam, zâmbind mi-a
luat și mi-a sărutat mâna, cu aceeași tandrețe pe care i-o
cunoșteam, m-a privit o clipă lung și stăruitor în ochi…
— Ce-i cu dumneavoastră? am întrebat mirată și mi-am descheiat
paltonul, că mă sufocam de căldură. Cum ați ajuns aici? Și pentru
ce m-ați chemat?
— Spune mai întâi ce faci? a căutat el să schimbe vorba. Te așteptai
la vizita asta? Desigur că nu…
Zâmbea, cu zâmbetul acela al lui superior, nonșalant, de siguranță
și certitudine, așa cum îi fusese comportarea în întreaga viață.
— Uite care-i chestiunea, domnule Costiniu, nu știu ce doriți și de
ce mă căutați, dar trebuie să vă spun că eu am fost deranjată de la
ore, m-am învoit pentru puțină vreme și nu pot să stau la taclale,
în timp ce am o slujbă, nu? Și o răspundere…
— Evident… Evident…
— Apoi, să știți că m-am măritat și deci, nu găsesc un temei pentru
gestul dumneavoastră… Mai ales că ne-am despărțit în condițiile,
pe care le cunoașteți…
— Tot categorică, nu? Nu te-ai schimbat de loc! Dar mai uită
omul…
— Nu am de ce să uit!
Fierbeam, eram toată un clocot de revoltă, i-auzi ce îndrăzneală, să
vină până aici la sute de kilometri depărtare, dornic, pesemne iar
de vreo aventură sentimentală.
— Spuneți ce doriți, că mă grăbesc! am reluat precipitat, încărcată
de nervi. V-am spus, n-am timp de conversații. Mai ales cu
dumneavoastră…
— Mi-a fost dor să te văd, asta e! a zâmbit el din nou, fără să se
piardă cu firea. Și cui îi este dor de cineva, trece peste orice fel de
opreliști, peste orice conveniențe, face, cum se spune, pe dracu-n
patru și caută până găsește. Eu te-am căutat și te-am găsit. Clar,
nu?
Nu știam ce să spun. Eram de-a dreptul uluită pentru impertinența
cu care-mi vorbea. În definitiv, ce vroia? Cum de mă aflase tocmai
aici, la margine de țară? Cărui fapt real, subliniez „real” se datora
efortul pentru a fi aici, acum, în dimineața asta? Să-mi răscolească
trecutul, să-mi amintească niște clipe dureroase, pricinuite de
mârșăvia lui? Să-mi strice căsătoria, prin cine știe ce netrebnicie?
N-am vrut să mai stau. Mi-am pus fularul, mi-am încheiat paltonul,
mi-am potrivit căciulița pe cap, am hotărât să plec, prezența lui Alin
Costiniu nu prevestea nimic bun, dimpotrivă… Ce-ar fi zis Victor
auzind că m-am întâlnit cu acest ins, despre care îi spusesem vag
câte ceva, aici, într-o casă străină? Satul era mic, ochii oamenilor
vedeau totul, nu le scăpa nimic. Unde era prestigiul meu, onoarea
mea, demnitatea mea?
— Stai, ce faci? Pleci? m-a oprit puțin speriat Alin Costiniu,
ridicându-se brusc de pe pat și apropiindu-se, mi-a luat fularul de
la gât, căciulița de pe cap. Dar n-ai stat niciun minut, n-am
schimbat decât câteva cuvinte, se poate?
— Ce putem vorbi? l-am privit eu aspru, încercând să-mi reiau
fularul și căciulița din mâinile lui. Ce avem atât de comun ca să
putem vorbi?
— Nu avem? a zâmbit el iar, tot așa, superior și nonșalant, căutând
să-mi prindă privirea.
— Nu! Nimic! Absolut nimic…
— Ei, nu-i chiar așa! a protestat sigur pe el. Te rog ia loc pe scaun
și ai să vezi că-mi dai dreptate…
— Ce doriți, domnule, de la mine? m-am înfuriat eu pe dată și i-am
smuls din mână fularul și căciulița. Cum vă permiteți să mă
deranjați cu prezența dumneavoastră, total nedorită?
— Ei, ușurel… ușurel, fetițo, nu-ți lua un asemenea avânt, că nu te
prinde, pe onoarea mea! a vorbit domol Alin Costiniu, privindu-mă
de astă dată scrutător pe sub sprâncene. Te-ai supărat? Dar de ce,
oare? Pe cuvânt dacă înțeleg ceva! Nu te-am jignit cu nimic, nu ți-
am spus nimic nelalocul lui, m-am purtat destul de civilizat. Și
atunci? În loc să-mi fi recunoscătoare pentru toate câte le-am făcut
pentru tine, mă tratezi, cum se vede, cu sictir. Străbat sute de
kilometri să te găsesc, să te revăd și drept răsplată ridici tonul la
mine, ca la un ins oarecare, ca la un om de nimic! Păi se poate?
Noblesse oblige, draga mea, cred că ești de acord cu mine, nu?
Nu știam ce să mai cred. Ce să fac? Ce atitudine să iau față de acest
om lipsit de scrupule, stăpânit de prejudecățile lui meschine, josnic
și murdar, ce căutase să-mi întineze tinerețea cu purtarea lui
nedemnă și care mă tortura cu prezența lui enigmatică, vorbindu-
mi cu o obrăznicie fără seamăn?
— Domnule, v-am spus, eu nu am timp să…
— Te grăbești chiar atât de mult?
— V-am spus motivul.
— N-ai să te întorci la școală până ce nu vom rezolva o problemă, a
vorbit categoric de astă dată Alin Costiniu. O problemă deosebit de
importantă și care nu comportă amânare…
— Ce problemă?
— O problemă în care ești direct interesată.
— Eu?
— Da, tu!
— Anume?
— Dacă nu-ți păstrezi calmul și ești mereu agitată, nu facem nimic,
să știi! m-a avertizat el, vorbindu-mi liniștit, domol. Pentru că atât
eu cât și tu avem nevoie de calm. De cât mai mult calm. Și de curaj…
— Vă rog să fiți mai explicit, am cerut și m-am așezat pe scaun,
dându-i să înțeleagă că sunt dispusă să-l ascult. Despre ce este
vorba?
— Ți-am spus despre o problemă în care ești direct interesată.
— Dar, vorbiți odată, pentru numele lui Dumnezeu! m-am înfuriat
iară și am lovit cu palma în tăblia mesei. Ce mă fierbeți atâta?
Despre ce problemă e vorba?
— Ei, iar te agiți și nervozitatea asta nu duce la nimic bun! a căutat
el să mă liniștească. Ți-am spus că avem nevoie de calm. Mai ales
din partea ta. Ori tu te-ai înfierbântat deja și pe ce motiv? Total
gratuit!
— Vă ascult!
Doamne, mă gândeam, ce vroia omul ăsta de la mine? Despre ce
problemă o fi vorba? Și în care să fiu direct „interesată”?
— Deci, mă asculți, da!
— Da…
— Și o să faci tot posibilul să rezolvăm chestiunea, problema
respectivă…
— Nu promit nimic, pentru că nu știu despre ce este vorba…
— Și dacă ai să știi, dar mai ales dacă ai să-ți dai seama că în joc
este propria ta situație, chiar propria ta libertate, viață, mă rog, ai
să mă ajuți?
Cuvintele acestea m-au îngrozit de-a binelea! Ce tot bătea câmpii?
Unde vroia să ajungă? Ce acuzații intenționa să-mi aducă? Și ce
legătură avea viața mea demnă, cinstită cu a lui, josnică și
murdară? Libertatea mea? Dar pentru ce putea fi în pericol
libertatea mea? Se juca, oare, cu cuvintele? Cu acuzațiile? Chiar că
eram, pe lângă intrigată, dar și curioasă să văd ce-mi mai putea
debita acest ins total compromis în ochii mei.
— Să încep, deci… a murmurat el și s-a așezat mai bine pe pat,
aprinzându-și și o țigară. Uite despre ce este vorba…
Și încet, încet povestea era următoarea:
Pe vremuri, în București, a existat un mare negustor, un bogătaș,
Caton Ghiulamila care, înainte de venirea lui Antonescu la putere,
a cerut plecarea din țară și s-a stabilit prin Canada, pare-se la
Montreal. Drept mulțumire pentru faptul că statul român i-a
înlesnit cu multă ușurință această doleanță, el a donat unui
așezământ cultural o întreagă colecție de tablouri, unele dintre ele
de-o valoare inestimabilă. Printre aceste opere de artă s-a numărat
și una dintre celebrele lucrări ale lui Caspar Netscher, tabloul
Mariei a II-a Stuart, soția prințului Willhem al III-lea. Se știe, tabloul
a fost executat în cel puțin trei variante, dintre care una se află la
Ermitaj în Leningrad și este datată 1683. Dintre aceste variante, un
tablou a intrat și în posesia lui Caton Ghiulamila și implicit,
ulterior, în acea a așezământului cultural. Lucrarea este
reprezentativă pentru epoca respectivă și pentru maniera artistică
a pictorului german, stabilit ulterior în Olanda și cunoscut ca unul
dintre cei mai buni portretiști ai timpului. Tânăra prințesă este
îmbrăcată într-o rochie din satin, larg decoltată, cu o mantie de
hermină, purtând numeroase bijuterii. Printre aceste bijuterii, la
gâtul ei se vede prins un colier desenat într-o tentă foarte ușoară,
aproape invizibilă, dar care marchează totuși conturul umerilor
dezgoliți. Urmărindu-se achiziționarea principalelor opere de artă
pentru a se crea fondul de stat, sarcină ce-o avusese printre alții și
Alin Costiniu ca mare expert în materie, a dat și peste acest celebru
portret, una din variantele lui Netscher, pe care, după inventariere,
l-a repartizat unei săli de muzeu. Incitat de alții sau pornind de la
propria sa idee, Costiniu a sustras cu timpul câteva din aceste
opere celebre, pe care în desele sale călătorii le-a vândut peste
hotare înlocuindu-le în muzee cu copii de-ale lor, de-o fidelitate
excepțională. Nimeni nu s-a sesizat că în cutare sală, pe un anume
perete ceea ce până mai ieri a fost un tablou original, astăzi nu era
decât o simplă copie, dar executată cu măiestrie, la proporțiile și în
culorile respective, cu tenta de vechime caracteristică epocii și cu
rama inițială. Cine se îndeletnicea cu asemenea treabă? Diferiți
studenți solicitați de către Alin Costiniu contra unor sume de bani
și cărora le argumenta execuția copiei prin aceea că în turneul unei
expoziții prin țară, anumite originale de mare valoare nu pot circula,
dar e bine pentru cultura maselor de vizitatori ai sălilor de artă, să
figureze și acele opere prin reprezentările lor fidele. Printre cei care
au primit de lucru în acest sens, s-a aflat și Talida, la timpul
cunoscut, tablourile fiindu-i aduse în Bucureștii Noi, la gazda ei, de
către trimisul lui Costiniu, nimeni altul decât bătrânul evreu Isac
Finștein, omul care se ocupa totodată și de ridicarea lor…
— Asta ar fi o primă parte a poveștii, a căutat să fie mai explicit Alin
Costiniu. Pe urmă…
— Și eu cu ce mă fac vinovată în toată chestiunea asta? am întrebat
înmărmurită de toate câte le auzisem. În afacerea asta de
înstrăinare a unor tablouri peste hotare? Dumneavoastră m-ați
indus în eroare, ați mințit așa după cum singur recunoașteți, ați
contat pe naivitatea mea și a altor tineri, ademenindu-ne cu bani
să vă lucrăm copiile…
— Dacă executai tabloul întocmai fără vreo omisiune, totul era bine
în ceasul ăsta și evident nu mă aflam aici! a spus Alin Costiniu
categoric, fără niciun fel de echivoc. Dar lucrând copia de altfel bine
executată, ai uitat de colierul prințesei…
— Cum am uitat?
— Foarte bine. N-ai pictat acel colier pe care, în original, regina îl
poartă în jurul gâtului.
— Vai, se poate? am rămas eu perplexă. Cum asta?
— Uite că se poate!
— M-a grăbit Finștein, acesta este motivul, dacă s-a întâmplat așa,
am căutat eu să explic situația. În definitiv, am venit pe dată cu un
argument: și în tabloul lui Jan Steen, dacă nu mă înșel intitulat
„Pereche de îndrăgostiți”, un copist n-a pictat și iepurele, simbolul
fertilității. Motivul explicat de el? Zice-se din decență pentru
privitori…
— Situația este atât de gravă, dragă Talida, încât nu ne arde acuma
să venim cu asemenea puerile argumente!
— Vă cred, dar cum de-a devenit această situație atât de gravă?
— Observarea lipsei colierului a dus la demascarea întregii
operațiuni, aceea cu înlocuirea originalelor…
— Și cine a observat lipsa colierului? am fost curioasă să aflu.
— Chiar băiatul lui Calon Ghiulamila, un mare proprietar de ferme,
ce ne-a vizitat de curând țara și care a văzut tabloul la muzeu. El a
sesizat autorităților despre falsul tabloului dăruit de tatăl său și
bineînțeles că primul care a fost chemat să dea explicații am fost
eu…
— Și le-ați dat? am întrebat îngrozită.
— Încă nu, deoarece am fugit. Am reușit să scap…
— Cum asta?
— Auzind cele întâmplate, bătrânul Finștein a murit de cord, chiar
în seara aceea; deci un martor incomod pentru noi și prețios pentru
autorități nu mai poate fi luat în seamă. Dar eu n-am dat încă nicio
declarație. Îți dai însă seama că de voi cădea în mâna
anchetatorilor, trebuie să le spun că tu ai executat copia, că ai făcut
parte din colectivul de substituire a originalelor, deci din această
afacere, că…
— Destul! am strigat ca o dementă și m-am ridicat brusc în
picioare. Nu vreau să mai aud nimic! Ce vreți, dumneavoastră,
domnule? Să mă faceți părtașă dumneavoastră în această afacere
murdară, de care nu am știut nimic până-n clipa asta?
— De ce țipi, dragă? m-a prins Alin Costiniu de-un umăr și m-a
așezat cu încetul jos pe scaun. De ce te dai în spectacol? Vrei să te
audă oamenii ăștia din odaia vecină? Calmează-te, te rog, încă nu
s-a întâmplat nimic care să te facă să-ți ieși din fire!
— Sunteți un șantajist, domnule, asta sunteți! am replicat eu cu
vehemență. Un escroc ordinar! Un om josnic, murdar, asta sunteți!
— Mă rog, debitează tot arsenalul tău de insulte, nu mă supăr, a
zâmbit moale, îngăduitor Alin Costiniu. Te înțeleg… Îți înțeleg
starea în care te afli, dar totodată aștept să te liniștești ca să putem
discuta în voie, să găsim o ieșire din impasul în care ne aflăm.
— În care vă aflați dumneavoastră, nu eu!
— Ba, pardon, în care ne aflăm amândoi! mi-a tăiat el vorba. Pentru
că să nu uiți fetițo, ai primit bani ca să execuți copiile. Chitanțele
sunt la mine, le-am luat de la Finștein. Și-n aceste hârtii scrie negru
pe alb pentru ce ai primit banii! „…să execut copia fidelă a cutărui
și cutărui tablou după originalul cutare și cutare”. Îți amintești? Eu
posed aceste acte, sunt probele cele mai evidente că ai luat parte la
această afacere, iar din hârtiile astea nu rezultă – cum mă
condamni – că ai fost indusă în eroare. Nu! Categoric, nu! Ceea ce
rezultă, ți-am spus, este faptul că ești părtașă la afacere și atâta tot.
Lucru suficient pentru o urmărire penală!
— N-am luat parte la nicio afacere, nu cunosc nimic, nu știu nimic!
am răbufnit iară, ridicând glasul plină de enervare. M-ați mințit, m-
ați indus în eroare, asta este și așa am să spun la judecată!
— Probe, dragă Talida, probe ai? mi-a cerut sfidător și
imperturbabil Alin Costiniu. Cu ce ai să dovedești că ai fost mințită
și că nu a fost o înțelegere inițială între noi, cei ce am întreprins
această acțiune? Spune, cu ce?
Am rămas mută pe scaun, fără să mai scot o vorbă. Eram amețită,
se învârtea odaia cu mine, treceau sănii pe uliță, nu le auzeam, nu
auzeam nici vorba femeii de dincolo ce venise de la cules cartofii și-
i spunea ceva băiatului, tremuram și un gol mi se ridica din stomac,
dându-mi o senzație de leșin, Doamne, în ce murdărie mă găseam
fără voia mea! Ce considerație avusesem pentru omul din fața mea,
și care-i era adevăratul caracter! Îl credeam cinstit, corect, împărțea
cu generozitate bani în dreapta și-n stânga, oferea coctail-uri, mese,
petreceri, oferea cadouri și apreciate atenții, se îmbrăca în cele mai
distinse costume și-și ținea casa într-un rang de întâia mână și
toate astea din ce venituri? Din respectivele afaceri cu tablouri și
poate din altele necunoscute mie până în clipa de față. Pentru mine,
radiografia morala a acestui ins era acum limpede, clișeul ei îmi
spunea totul, într-adevăr târziu, dar îmi confirma unele
presupuneri inițiale, îmi întărea o anume convingere ce mă
stăpânise de la început. Ah, cum de nu-i spusesem lui Victor totul,
ar fi fost avertizat din capul locului, cum de nu-i vorbisem de la
început despre relațiile mele cu acest individ degradant prin
comportarea lui? Dar, oare ce-i puteam spune? Ce cunoscusem eu
până acum din toate câte îmi auzeau urechile în clipele astea? Cu
ce eram vinovată, chiar față de propria mea conștiință pentru tot
ceea ce făcusem, pentru tot ceea ce întreprinsesem? Naivitate?
Încredere în oameni? Lipsă de discernământ în alegerea prietenilor?
Poate numai una din acestea sau toate la un loc. Nu știu… Ceea ce
știu este faptul că mă socoteam o femeie corectă și corectă
rămăsesem în limitele demnității, nu greșisem cu nimic, nu
făptuisem nimic înjositor. De unde să-mi dau seama că fusesem
amestecată, fără voia mea, într-o afacere detestabilă din care nu
știam cum am să ies și în ce fel să-mi dovedesc nevinovăția? Totuși,
gândul meu era la Victor, îi voi spune tot cum a fost, mă va înțelege
prin bunătatea lui, va rezolva totul, nu se poate să nu mă ajute, să
găsească o argumentare justificabilă. Și, până la urmă, poate să-l
pună la punct pe acest șantajist de ultimă speță!
— Fetițo! m-a trezit din gânduri Alin Costiniu, timpul trece și
trebuie să facem ceva. Ceva care să ne elibereze pe amândoi de
această grea povară. Pentru că trebuie să recunoști, nu este ușor
nici pentru tine, cu atât mai mult pentru mine…
— Ce să facem? am șoptit eu, ca dusă pe altă lume și am simțit cum
mi se umezesc ochii. Ce puteam face?
— Vezi că putem discuta? mi-a vorbit liniștit, oarecum satisfăcut că
reușise să mă îngenuncheze într-un fel. Ei, vezi?
— Spuneți…
— Iată planul meu, ușor de realizat, ușor de întreprins și peste o
oră nu mai știm nimic unul de altul, nu mai ai nicio supărare…
— Care?
— Mă duci sus la pichet, chipurile să mă prezinți soțului tău ca pe
un vechi cunoscut. Îi voi povesti totul, el va înțelege și, dacă te
iubește, te va salva…
— Cum mă va salva?
— Lăsându-mă să trec dincolo. Sunt singurul care te pot acuza ca
fiind părtașă la afacere. Ori, dacă eu am dispărut, implicit dispare
și acuzația împotriva ta. Iar dacă el nu face acest lucru pentru tine,
repet – pentru tine în primul rând eu mă reîntorc la București și
declar totul. Cu riscul unei condamnări, bineînțeles, dar de care
am să fac tot posibilul să scap. Pentru că, îți mărturisesc, dacă
știam ce are să se întâmple, la ultima mea ieșire în străinătate nu
mă mai întorceam. Acum pașaportul meu de serviciu este blocat.
Dar cine și-ar fi putut închipui că fiul lui Ghiulamila, intrigat că „s-
a furat donația tatălui său” avea să procedeze așa cum a procedat?
Ei, ce zici?
— Soțul meu nu va fi de acord, o știu…
— De ce să anticipezi? a căutat să-mi întoarcă gândul Alin
Costiniu? Dacă ține la tine și știu că ține, tu mi-ai spus, îi va fi ușor
să te salveze…
Mi-am cuprins fruntea în palme să nu mă vadă că plâng și am căzut
pe gânduri, copleșită de durere. Ce să fac? Cum să scap de acest
șantaj ordinar ce viza, în primul rând, reputația lui Victor?
— Bine, sunt de acord, am acceptat eu într-un târziu, încolțindu-
mi în minte un plan năstrușnic ce-mi luminase pe dată sufletul ca
o rază de soare: îl conduceam la pichet și-l dădeam pe mâna
grănicerilor, a lui Victor. În rest, aveam să mă dezvinovățesc eu în
vreun fel în fața autorităților. Nu se putea ca adevărul să nu iasă la
iveală în vreun fel.
— Serios vorbești? m-a întrebat cam neîncrezător, Alin Costiniu.
— Foarte serios, am spus categoric. Pentru că nu văd altă ieșire din
această situație…
— Ei, îmi pare bine draga mea, și și-a frecat palmele de bucurie. Îmi
pare bine!
Ochii îi străluceau viu, aprins, câștigase jocul, era victorios, desigur
se și vedea dincolo de hotar, scăpând de urmăririle anchetatorilor
și de sentința judecății. Fără să mă mai întrebe ceva s-a ridicat, a
luat rucsacul, l-a pus pe pat și a început să scotocească prin el.
Căuta ceva…
— Și dincolo ce-o să faceți? am vrut să aflu. Dacă vă prind grănicerii
lor?
— Nicio grijă, mă descurc eu! m-a asigurat el. Important este să
scap de autoritățile române…
Tot umblând prin rucsac, a dat la iveală un pistol cu țeava brunată,
lungă, învelit într-o bucată de pânză. I-a tras afară încărcătorul, a
controlat cartușele, apoi l-a vârât la loc.
— Ce vreți să faceți? am întrebat puțin înfricoșată văzându-l cum
umbla cu arma încărcată.
— Nimic deosebit, mi-a arătat el pistolul. L-am luat ca să mă apăr
în caz că voi fi încolțit. Dar până sus, la pichet, ne putem întâlni cu
vreun polițai sau grănicer care, văzându-mă străin de locurile astea
mă poate percheziționa. Și un asemenea pistol dă de bănuit. Ba,
mai mult, e chiar un capăt de acuză. Așa că te rog să-l iei tu în
poșetă. Ești soție de grănicer, te știe toată lumea. Cu tine e altceva.
— Eu? m-am apărat înfricoșată. Nu… nu… nu-l primesc. Mi-e
teamă, credeți-mă!
— De ce? Să nu-ți fie. Dacă nu apeși pe trăgaci, nu se întâmplă
nimic. Te rog…
După o oră de mers prin pădurea albită de ninsoare, străbătând
cărările troienite, am ajuns aproape de creastă, unde deodată locul
s-a luminat, încât se zăreau limpede piscurile înalte, de stâncă,
înconjurând pichetul. Ne-am întâlnit prin sat cu oameni, îmi
dădeau bună ziua, cu grăniceri care mă salutau cu mult respect,
dar nimeni nu s-a sesizat de prezența lui Alin Costiniu și asta,
datorită faptului că era însoțit de mine. Poate că-l socoteau un
prieten de-al familiei și mergea către locuința noastră, așa cum mai
veniseră și alții, cu alte prilejuri să ne viziteze, sus, în vârful
muntelui. Sau poate o rudă… Dar nici nu ne vorbeam. El cu
rucsacul în spinare și schiurile pe umăr, călca voinicește în urma
mea, fără să scoată vreun cuvânt, eu mergând înainte, cu poșeta în
mână și în poșetă cu blestematul de pistol pe care-l duceam cu o
teamă de nedescris. Și cu cât înaintam, cu atât mă gândeam mai
stăruitor ce va zice Victor când îi voi duce o asemenea pradă, de-
acum și puțin liniștită în privința acuzațiilor ce mi-ar fi fost aduse
ca fiind chipurile amestecată în murdara afacere descoperită de
autorități. Aveam conștiința curată că nu făcusem nimic rău și asta
era totul…
Ningea. Fulgii se învârtejeau în aer ca amețiți, încețoșând zarea.
Împrejur, totul alb, un alb imaculat, intens, chiar obositor ochilor.
Uneori creasta muntelui se ondula ușor și nămeții îi conturau
spinări stranii, nefirești, cu linii paralele desenate în urcușuri și
coborâșuri sinuoase. Pichetul nu era departe, dar abia se zărea prin
perdeaua tot mai deasă a ninsorii. Ne-am oprit pe-o ridicătură de
piatră acoperită cu gheață și Alin Costiniu a privit jur-împrejur,
încântat de frumusețea peisajului montan în vreme de iarnă.
— O splendoare! a spus el și a dat jos rucsacul din spinare, să se
mai odihnească. Magnific, pe onoarea mea! Cât mai este până la
pichet?
— Se vede deja! am arătat eu în depărtare.
— Căsuța aceea minusculă?
— Da, aceea…
— Și acolo locuiești tu cu soțul tău?
— Acolo.
— Păi, înseamnă că granița nu e departe.
— Deloc! Uitați, chiar se vede.
— Unde? Unde? a devenit deodată curios Alin Costiniu Nu disting
nimic, e totul atât de alb!
— Lângă bradul acela înalt, jos către vale, se vede o bornă, i-am
arătat eu. Cred că e troienită, dar acolo este în mod sigur. Pe
creastă. Linia ce le leagă, este chiar linia hotarului.
— O adevărată pârtie de schi până acolo! a spus el zâmbind.
— Să mergem, am propus. Aici, sus, viscolul începe să se
întețească. Nu mai este mult…
— Îndată, să-mi pun schiurile, a spus și s-a aplecat să și le lege la
picioare. Rucsacul este destul de greu și, în felul acesta, îl pot duce
la vale mai ușor…
— Cum credeți…
După câteva clipe porneam din nou la drum. Dar n-am făcut decât
câțiva pași că l-am văzut pe Alin Costiniu înfigând cu putere bețele
de bambus în zăpadă, încercând să-și ia avânt pe pârtie la vale.
Aplecat sub greutatea rucsacului, îndârjit și precipitat…
— Ei, ce faceți? i-am strigat, dar viscolul mi-a luat vorba și a purtat-
o peste văile albe. Treceți peste linia hotarului!
Nu m-a auzit sau n-a vrut să mă audă. I se înfundaseră prea mult
schiurile în nămeți și încerca să le scoată, să le așeze pe un loc
potrivit. În sfârșit, a reușit. Apoi a înfipt din nou bețele să-și facă
vânt, fără să mă mai privească. Și în clipa următoare, a pornit la
vale, către graniță, ca o nălucă albă…
Dar tot în clipa aceea, cu un curaj pe care nu mi l-am știut, am scos
repede pistolul din poșetă, l-am întins în direcția aceea și am tras.
Un singur glonț. Și glonțul i-a fost fatal fugarului. S-a prăvălit
rostogolindu-se la vale, cu schiurile prin aer și s-a tot dus până ce
a pierit înghițit de hăurile albe. Iar eu, încremenită de groază, am
rămas cu arma în mână, din țeava căreia încă mai ieșea un firicel
de fum albăstrui privind în gol cu o uitătură cred demențială,
stranie, plină de groază. Pentru cele ce făptuisem într-o clipă, o
singură clipă ce însemnase de fapt viața unui om…
A lui Alin Costiniu…
Niciodată, mărturisesc, nu am ținut în mână, până atunci, un
pistol, deci n-am avut posibilitatea să învăț a ochi. Armele mă
înfricoșau de moarte și evitam chiar să le văd, dar în clipa aceea nu
știu, nu-mi dau seama ce putere ascunsă m-a împins ca, fulgerător,
să scot unealta uciderii din poșetă și să trag. Ceea ce știu și sunt
conștientă de acest lucru, îmi amintesc ca acum, m-am gândit
pentru o secundă la Victor și la misiunea lui, aici la frontieră, la
marea lui răspundere pentru paza hotarului. Și atunci, în secunda
aceea, am tras. Și s-a nimerit să ochesc. Cu sânge rece. Îngrijorată
totuși să nu-i fac lui Victor un rău…
Îndată am văzut o rachetă roșie, cu trei stele, înălțându-se prin
fulguirea deasă către cer. Apoi stelele coborând ca trei petale de
trandafir spre întinderile albe. După câteva minute numai, patru
grăniceri au fost lângă mine…
Scriu și mă gândesc acum la toate cele întâmplate. Mă gândesc la
Victor… Mă va ierta el, oare? Mărturisesc că l-am iubit și-l iubesc,
așa cum poate și-a dorit și-și dorește orice bărbat. Și că tot ce am
făcut, am făcut ca să-i apăr demnitatea, onoarea, munca lui plină
de răspundere, aici la marginea țării…
În tindă se aud pași. Tresar. Se deslușește și glasul cuiva. Cineva își
scutură picioarele de zăpadă.
— Aici este, domnule căpitan. Îndată deschid…
În sfârșit, a venit ofițerul anchetator. El trebuie să fie, Victor este
numai locotenent, nu este vorba despre el. Las tocul, las gândurile
ce m-au apăsat două zile și două nopți, las totul…
Tu, conștiința mea, căreia îți scriu, fii propria mea apărare!

*
Aci, însemnările, stângaci caligrafiate, cu un scris mărunt,
dezordonat, luau sfârșit. Am închis, deci, caietul cu sentimentul că
las o lespede de granit peste o viață de om. O viață al cărei destin m-
a cutremurat și m-a făcut sa retrăiesc clipe răscolitoare,
emoționante…
Tu, conștiința mea, căreia îți scriu, fii propria mea apărare!
Dar, oare, Talida a avut nevoie de această apărare? Chemarea ei a
trebuit să găsească vreun ecou în inima cuiva anume?
Se făcuse ziuă. Trenul alerga vertiginos spre punctul terminus
trecând ca un bolid pe lângă stații și cantoane, iar perdeaua ce
acoperea fereastra ușor lăsată, flutura în voie lovindu-se aprig de
marginea patului. Am stins lampa de noapte; nu mai folosea la nimic;
am pus caietul pe valiza colegului meu de călătorie, care dormea încă
învelit cu cearceaful. Omul nu știe, desigur, că datorită lui,
cunoscusem în orele ce ar fi trebuit să fie de somn, o femeie. O
adevărată femeie!
Nu după mult timp, am auzit și glasul conductorului pe culoar,
anunțând stația de coborâre. Maiorul s-a trezit, s-a dat jos din pat,
mi-a spus „bună dimineața”, aranjându-și părul înfoiat și a început
în grabă să se îmbrace. Avea umerii lați, puternici, arși de soare,
venea doar de pe litoral. Foarte amabil, s-a prezentat, spunându-și
numele, gradul, după care a continuat să-și aranjeze valiza, în timp
ce-și privea mereu ceasul de la mână, îngrijorat, pesemne, să nu
întârzie. La fereastra compartimentului, începuseră deja să defileze
primele case de la periferia orașului unde trebuia să coborâm.
— Sunteți din poliție? am întrebat, stăpânit de-o evidentă curiozitate.
Sau din justiția militară?
— Nu, a zâmbit el, neștiind pentru care motiv fac asemenea
presupuneri. Nici dintr-una, nici din alta. Sunt finațist, omul cifrelor
cum se spune, am urmat Academia de studii economice și deci, în
armată mă ocup, cum e și firesc, de probleme financiare…
Trenul a oprit și am coborât pe peron. Ploua. În dreptul vagonului de
dormit, sub o umbrelă, pe maior îl aștepta o femeie încă tânără,
distinsă, cu ochi verzi și părul negru, dar a cărei față trăda o trecută
și neascunsă suferință. Purta un fulgarin bleumarin, strâns cu un
cordon pe talia-i subțire, pe braț o poșetă și, nerăbdătoare, cerceta
fiecare călător ce cobora scara vagonului. Când l-a zărit pe maior, s-
a îndreptat degrabă către el, iar el a sărutat-o pe frunte și a prins-o
imediat de după umeri cu o mână, în cealaltă având valiza.
— Cum ai călătorit? am auzit-o întrebându-l și glasu-i avea ceva
tandru, plin de afecțiune.
— Bine, a răspuns el și a cerut să-i țină umbrela. Timpul la mare a
fost excelent, păcat că n-ai venit și tu…
— Ți-am spus, inima…
— Da, m-am gândit.
— Mi-ai adus caietul de la Comandantul grănicerilor? a întrebat mai
apoi călcând zveltă, cu pasul ușor lângă el. L-ai găsit?
— Desigur. Mi l-a dat un colonel, foarte amabil. Era într-un dosar
prăfuit, spunea că sunt ani de zile de când zace acolo, nu-i mai
trebuia nimănui. Dacă ți-ar fi cunoscut adresa și știa că-ți folosește,
ți-l trimitea de mult…
— Te-ai oprit în București la ducere sau la întoarcere?
— La întoarcere…
Mergeam în urma lor, le ascultam conversația și eram de-a dreptul
mișcat că la un pas înaintea mea, se afla femeia a cărei viață, prin
mărturisirile ei scrise, făcuse obiectul unui adevărat roman. Era așa
cum mi-o închipuisem, cum o întrezărisem între filele acelea
îngălbenite de vreme. Mai matură însă, cu urmele suferinței pe
obrazul încă tânăr, cu privirea puțin tristă, obosită, dar din care
răzbătea totuși o lumină de speranță către viața ei de acum. Dar,
oare, maiorul Teodorian era soțul ei? Sau cine era el? Vreo rudă sau
cunoștință apropiată! Și unde era Victor? Soțul cel atât de iubit în
scrisul ei, în gândurile ei, în inima ei?
Misterul avea să-mi fie dezlegat, abia peste două zile, seara, la unul
din restaurantele orașului. La o masă am zărit-o pe Talida împreună
cu maiorul, de astădată el îmbrăcat în haine militare, ea într-o
superbă rochie bleu, cu decolteu larg, frumos pieptănată, cu părul
lung, negru, revărsat pe umeri. Ospătarul, care s-a întreținut cu ei
câteva minute, semn că-i cunoștea mai îndeaproape, a venit mai apoi
la masa mea să-mi ia comanda. Locuia în același bloc cu cei doi și
chiar pe aceeași scară. Așa că informațiile lui amabile, n-au întârziat
să-mi satisfacă curiozitatea…
— Este o mare pictoriță, domnule, mi-a șoptit el, profesoară, aici, în
oraș, e dirigintă la clasa fiicei mele. Cu mulți ani în urmă a fost
măritată cu un grănicer, un locotenent după câte am auzit. Într-o
noapte însă, când ea a prins un infractor sau așa ceva, sau într-una
din nopțile alea, nu știu exact, el nu s-a mai întors la pichet. A murit
sub o avalanșă de zăpadă, înghețat, acolo, între munți. L-au căutat
cu elicopterele, cu schiorii, cu alpiniștii, mă rog ce n-au întreprins
grănicerii să dea de el, dat în zadar! L-au aflat abia în primăvară
niște ciobani, stătea înțepenit în picioare, lângă un brad, cu gura
deschisă, așa cum poate strigase după ajutor și nu-l auzise nimeni.
Dânsa s-a măritat abia anul trecut cu maiorul…
Întreaga seară, tulburat de cele aflate și care-mi întregiseră într-un
fel biografia Talidei, am stat cu ochii numai către masa ei, privind-o
stăruitor, urmărindu-i fiecare gest, fiecare mișcare sau tresărire a
chipului ei deosebit de frumos, dar încă învăluit de-o lumină tristă,
cenușie și blândă. Și amintindu-mi în clipele acelea aproape tot ce
știam despre ea, aveam senzația că vizionasem până atunci un film,
un film adevărat, despre viața unei ființe adevărate. Un film ale cărui
secvențe aveau să mă urmărească încă multă vreme ca și cum le-aș
fi trăit eu însumi, aș fi fost martorul tuturor celor întâmplate și pe care
nu puteam să le uit. Pot fi, oare, uitate jertfirile de sine ale unei femei
întru apărarea propriei ei demnități? Niciodată!

București, februarie 1975 – iulie 1976.

 ION GRECEA

ÎNTR-O SINGURĂ ORĂ

– nuvele –

Versiunea digitală 1.0 – aprilie 2022

Realizată după volumul apărut la Editura militară, București, 1978

Coperta: N. Nobilescu
 ÎNTR-O SINGURĂ ORĂ

Trenul plecă și Anuța, subțirică și plăpândă ca un lujer de floare, în

rochița ei de stambă, rămase în gară, fluturând batista către fetele
ce se vedeau ciorchine la ferestrele vagonului.
— Te așteptăm! Vezi să nu pierzi acceleratul!
— Complimente lui Pete și să fii fericită!
— Ascultă, tu, dă-i un pupic de la noi! Dar numai unul!
Strigătele lor vesele plutiră un timp peste zgomotul gării, după care
se stinseră ca un ecou, pierind odată cu trenul ce se strecura cu
încetul pe după alte garnituri, dincolo de macazuri. Anuța mai
merse câțiva pași pe peron, privind într-acolo, ca și când ar fi vrut
să ia urma vagoanelor, apoi se întoarse, strânse batista în pumn și
cu pas nesigur, șovăielnic trecu prin sala de așteptare și ieși în
spatele gării. O stăpânea un sentiment de neliniște, de teamă, că
nu se va putea descurca singură în orașul acela și că poate nu-l va
găsi pe Pete în scurtul răgaz de timp ce-l avea, sentiment ce spori
de îndată când văzu vânzoleala aceea de oameni din mica piață în
care pătrunse. De jur-împrejur tarabe de ale căror streșini
spânzurau la vedere basmale, papuci de mușama, ștergare, cămăși,
ciorapi, mărgele, oglinjoare și piepteni din sticlă colorată. Altele cu
tiribombe și trageri la ținte. Sau roata norocului… Tonete cu loz în
plic… Mai încolo un grătar pe care sfârâiau mici și în jurul căruia,
prin fum, se vedeau țărani, așteptând, cu sticle de bere în mână.
Lângă trotuare parcate mașini, căruțe, camioane cu prelate
aruncate peste butoaie și lăzi; printre ele se strecurau zorind,
speriate să nu piardă trenul, femei cu copii de mână, cu valize
burdușite și legate în sfori, alergau bărbați, cărând în spinare saci,
făcându-și gălăgios loc cu coatele și vociferând în dreapta și-n
stânga, supărați că n-au ajuns încă în gară și nu știu dacă mai
găsesc bilete pentru un tren sau altul. Alții, abia sosiți, strigau după
câte un camion să-i ducă, dacă se poate, până-n comuna cutare
sau cutare, că n-o fi moarte de om și ce nu face un șofer „pentru un
pol acolea”. Anuța stătu câteva clipe locului, parcă amețită de
mulțimea aceea aflată într-o continuă fierbere și rătăci cu privirea
în jur ca și când ar fi căutat pe cineva. De fapt nu căuta pe nimeni.
Se gândea numai să întâlnească vreun militar pe care să-l întrebe
ce și cum să facă pentru a nimeri strada unde se afla cazarma lui
Pete al ei. Dar nu se zărea nici unul. Și nici, așa, pe un oarecare nu
îndrăznea să-l oprească de vorbă. „Unde să mă duc? încotro s-o
iau? se întrebă cuprinsă parcă de teamă, de teama acelui
necunoscut ce-l stăpânește pe fiecare ajuns într-un oraș străin, cu
atât mai mult cu cât ea călătorise foarte puțin, iar atunci când
avusese ocazia s-o facă fusese însoțită de părinți sau de colege, de
prietene. Încotro să-mi îndrept pașii? Oare, pe Pete, în clipele astea
îl trece vreun gând că are să mă vadă? I-aș fi scris, dar am mai avut
vreme pentru asta, când vestea că am să plec a venit atât de
repede?”
— Hei, porumbițo, încotro frumoaso?
În fața unui birt, rezemat de cabina unui camion, un șofer tânăr,
slab și deșirat, cu bascul aruncat neglijent peste pletele ce-i
acopereau fruntea, îi făcu un semn cu mâna, zâmbind. Purta o
cămașă cadrilată, descheiată mult la piept, încât i se vedea un
medalion de aramă spânzurând de-un lănțișor în jurul gâtului.
— Te-ai supărat? insistă acela, obraznic, și-și dădu cu un gest
repezit bascul mai pe ochi. Ia privește nițel la băiatu, hai și lasă
mofturile, te fac o cursă chiar până la Las Vegas, pe cinstea mea!
Anuța nici nu-l băgă în seamă, se făcu a nu fi auzit nimic din
sporovăiala aceluia și-și văzu de drum, încercând să iasă din piață.
Dar pe care stradă s-o ia? Nu cunoștea orașul, nu mai fusese
niciodată prin aceste locuri, cu atât mai mult n-avea de unde să
știe unde se afla cazarma. Și poate că or fi mai multe… Pete îi
scrisese odată că din curtea unității vede uneori trenurile ce merg
către orășelul lor, către ea, le petrece lung cu privirea și-l apucă
parcă și mai mult dorul de ea, de Anuța… Ce s-ar mai agăța de-un
vagon, în trei ceasuri ar fi lângă ea, numai s-o vadă pentru câteva
clipe și tot și-ar mai ostoi aleanul. Au trecut cinci luni și e mult,
parcă ar fi cinci ani, timpul se scurge greu, îl macină dorul după
ea, îl mistuie, zilele mai sunt cum mai sunt, dar nopțile sunt
adevărate coșmare, visele sunt toate pentru ea, ah, depărtarea, dar
nu, nimic nu va destrăma povestea lor, care e numai a lor… „Deci
din curtea cazărmii Pete vede trenurile, își spuse într-un târziu
Anuța rămânând în colțul unei străzi. Asta înseamnă că regimentul
lui nu este departe de locurile astea, de gară, de șinele de fier. Bine,
dar unde? Încotro? În sus sau în jos? Aș merge pe lângă calea
ferată…”
Tocmai când chibzuia astfel, zări un subofițer ieșind din mulțimea
pieții și se duse drept către el. După ce-și ceru scuze, puțin jenată,
îi spuse ce unitate caută, îi arătă și adresa de pe plicul ce-l trase
repede din poșetă și acela binevoitor îi arătă prelungirea străzii ce
trecea chiar prin spatele gării.
— Nu-i departe, spuse el înapoind plicul. Zece minute de mers pe
jos. Soț? Logodnic?
— Secret militar! râse Anuța, de-acum liniștită, bucuroasă că nu va
trece mult și va da cu ochii de Pete. Dar dacă vă interesează, îmi
este iubit…
— O, felicitări și să-l găsiți cu bine!
— Mulțumesc…
Soarele acelei amiezi de vară își arunca sulițele toride peste orașul
toropit de arșiță. Casele mici, din două, trei camere, stăteau tupilate
în umbra pomilor ce stăpâneau cu coroanele lor bogate în frunziș
curțile. Unele cu ferestrele deschise larg către stradă. Altele cu ele
oblonite sau acoperite cu hârtie albastră. Dar toate tăcute, liniștite,
de parcă ar fi fost pustii. „Gospodării tot ca pe la noi, își spunea
Anuța privindu-le în timp ce mergea pe sub teii bătrâni, cu frunza
prăfuită, ce mărgineau trotuarele pavate cu piatră. Flori pe
pervazuri, flori în curți, totul strălucește de curățenie…”
După un timp își privi ceasul de la mână și zori pasul. Nu mai târziu
de-o oră voia să fie înapoi la gară ca să prindă acceleratul. Pe peron,
la București, o așteptau colegele să continue drumul spre Moldova.
Valiza o lăsase în grija lor. Și balonzaidul. Chiar și ochelarii de soare
îi uitase pe măsuța compartimentului. Se grăbise să coboare și…
Trecu un camion militar cu un tun legat după el, apoi un soldat pe
bicicletă, transpirat tot, cu bluza udă în spate, undeva se auzi
sunând prelung o goarnă, curând aceasta încetă și îndată un
zgomot de motoare umplu ca la o comandă văzduhul. „Precis nu
mai e mult, își spuse ea căutând să ghicească de departe cam pe
unde ar putea fi unitatea. În orice caz, în câteva minute sunt acolo,
a avut dreptate subofițerul…” Și cu cât se apropia mai mult de
cazarmă, cu atâta o stăpânea mai intens emoția, un fel de neliniște
o învăluia tandru, toropind-o, iar inima o simțea zbătându-se tot
mai tare în coșul pieptului. Îl va găsi, oare, pe Pete? N-o fi cumva
plecat, în delegație, sau la instrucție, sau cine știe unde? I se va da
voie să vorbească măcar câteva minute cu el? Dar cum arată în
uniformă de soldat? I-a tot promis că-i va trimite o fotografie, însă
nu s-a ținut de cuvânt… „Oricum, e frumușel, dragul de el, își
spunea amintindu-și despărțirea lor din urmă cu cinci luni. Oare
aici, în cazarmă, ceilalți îi vor spune tot Pete ca și colegii lui din
uzină? Ar trebui să știe că de mic el nu putea spune Petre, corect,
limpede, și-l omitea pe r, greu de pronunțat, așa încât întrebat cum
îl cheamă, răspundea repede „Pete” și așa i-a rămas numele până
ce s-a făcut mare. De fapt în acest fel îl alintă toată lumea și acum
la vremea adolescenței. Chiar și părinții lui, surorile…”
Nu după mult, de după un șir de plopi, înalți și drepți în semeția
lor, începură a se zări clădirile masive ale cazărmii, mari și trainice,
cu acoperișuri de țiglă și geamuri înalte, sclipind în razele soarelui.
Într-acolo se deslușea acuma tot mai puternic uruitul acela de
motoare. Parcă și cântece… Și cu fiecare pas, emoția punea și mai
stăruitor stăpânire pe inima Anuței. „Nu știe că vin, vai ce surpriză
am să-i fac, dragul de el. De nu va fi în unitate, măcar să-i las un
bilet și l-oi vedea când am să mă întorc din Moldova. Dar poate că
am noroc și este în cazarmă. Două cuvinte, numai atât, două
cuvinte să schimb cu el și aș fi fericită… Ah, tare mult îmi lipsește,
tare mult…”
În colțul cazărmii, acolo unde printre grilajul de fier al gardului se
zăreau câteva mașini grele, aliniate ca la paradă, Anuța zări o
santinelă. Ostașul înalt, subțirel, cu automatul pe piept și boneta
pe-o sprânceană veghea sectorul acela, privind când și când către
șoferii ce meștereau câte ceva pe la motoarele mașinilor. Căuta
umbra plopilor, dar lua seama să nu se îndepărteze prea mult de
locul unde era pus să facă de pază. Și acesta ca și soldatul de pe
bicicletă avea bluza udă în spate, semn că docul ținea totuși
căldură, în orice caz era mai bine decât cu vestonul gros din postav,
cum își văzuse Anuța un văr, cu mulți ani în urmă, venind acasă în
permisie în toiul verii. „Am să-l întreb pe militarul ăsta care e
santinelă despre Pete, își spuse Anuța apropiindu-se. Poate că-l
cunoaște și-i dă într-un fel de veste…”
Dar când mai avu câțiva pași până la el, ostașul, auzindu-i
apropierea se întoarse și-i făcu semn să treacă pe trotuarul celălalt.
Gestul îi era puțin repezit, trăda vădita lui enervare. Cum de nu
văzuse tăblița indicatoare, prinsă de tulpina primului plop de la
colțul cazărmii? Pe unde-i umblau ochii? Ea se supuse, puțin
îmbufnată de nepolitețea lui și traversând strada, se uită pentru o
clipă înapoi, ca să-l apostrofeze măcar cu privirea, dacă o vorbă nu
putuse rosti. Nu făcu, însă, decât un pas, că deodată se opri locului
ca electrizată și un val de căldură îi împurpură pe dată obrajii.
— Pete! exclamă ea simțind cum glasul i se frânge și ceva îi taie
răsuflarea. Tu ești? Dragul meu, Pete…
— Anuța! șopti soldatul, cu ochii măriți de uimire, stăpânit în
același timp de-o mare bucurie. Ce-i cu tine?
— Pete…
— Când ai venit? Când?
Îi tremura vocea, glasu-i venea parcă de undeva, dinafara ființei lui,
totul prinsese să se învârtă în juru-i, avea senzația că visează, nu,
nu se poate, cum de răsărise ea aici, acum, în clipa asta? Cum?
Scoase batista, își șterse repede, aproape neîndemânatic, fruntea
îmbrobonată de sudoare, în timp ce de-acolo, de la locul lui o
îmbrățișa cald, cu privirea, pe Anuța. Ea, precipitată, dădu să se
apropie de îndată, glasul lui semănase doar a dulce chemare, dar
el, neliniștit, îi făcu semn că nu este voie, să se ducă, să se
îndepărteze, se află în post de santinelă, consemnu-i sever, aspru,
nu-l poate călca, și așa, luat cu totul pe neașteptate schimbase cu
ea câteva cuvinte, de ajuns pentru a cădea în greșeală, și nu, nu
vroia asta, desigur nici ea nu vroia…
— Mai multe fete de la noi din fabrică am fost trimise la Iași, în
schimb de experiență. Pentru zece zile… Mă așteaptă în Gara de
Nord… Am coborât aici pentru tine… Să te văd… Mi-a fost dor…
Peste o oră am tren… Pete, mă asculți?
— Nu… nu mai îmi vorbi! zise el și-i făcu din nou semn cu mâna să
plece, să se îndepărteze. Nu se poate… înțelege…
— Te iubesc, dragul meu… Ți-am spus, mi-a fost și-mi este tare
mult dor de tine. Ce faci? Cum te simți?
— Du-te… Du-te…
— Pete… dragule…
— Nu, Anuța… Nu…
Căuta să fie hotărât, autoritar, așa cum îi stă bine unui soldat, mai
ales când are de îndeplinit o misiune, dar porunca îi era străină,
falsă, înțelegea bine lucrul ăsta, nu, nu era glasul lui, nu putea fi
al lui, pentru că inima îi spunea altfel, cu totul altfel, dar datoria,
da, datoria… Cu ochii încețoșați, tulburi, privi după fată cum
supusă, ascultătoare trece pe trotuarul celălalt, subțirică și
plăpândă cum o știa, cu pas moale, nehotărât, evident tristă,
abătută, poate că îi lăcrimau ochii, sau numai i se părea lui, sau
suspina, în orice caz se vedea că-i copleșită de durere, aproape
zdrobită, ținea privirea tot plecată ca și când ar fi pierdut ceva și
căuta în clipele acelea sau își număra pașii, da, poate că-i număra,
depărtându-se. Desigur, ea nu înțelege, totul i se pare nelalocul lui,
nefiresc, ilogic, sentimentele pe care le are pentru el o făceau să
gândească cine știe ce, normal, dar trebuie să știe că el e ostaș, i se
cere să respecte îndatoririle lui de militar, de ce n-a venit duminică
sau în altă zi, era altfel, se schimba situația, poate căpăta o învoire
de două-trei ceasuri, stăteau de vorbă, se plimbau… Dar acum era
în serviciul de gardă, ce putea face?
Anuța se rezemă cu spatele de trunchiul unui plop, își șterse încet
ochii cu dosul palmei, – da, lăcrimau, se vedea limpede că lăcrimau
–, își potrivi o șuviță de păr pe frunte și rămase cu privirea ațintită
către Pete, lung, stăruitor, ca spre o zeitate ce nu poate fi atinsă cu
mâna, ci numai cu închipuirea. Stătu așa cam aproape un ceas,
nemișcată, una cu tulpina copacului și cu încetul, clipă de clipă,
privirea îi deveni caldă, drăgăstoasă, învăluitoare, comunicându-i
gândurile, mai mult poate decât prin cuvintele ce nu putuseră fi
rostite, atunci, acolo, în timpul acela. Într-un târziu, buzele
prinseră a schița un zâmbet ce poate întruchipa nostalgia dorului
ei nestăpânit ce-i legănase zilele și nopțile de așteptare. Îi zâmbi la
rându-i și când ea în sfârșit, privindu-și pentru ultima oară ceasul
de la mână, plecă cu ochii iară triști ca la început, el îi făcu un semn
discret cu mâna, de salut, sau poate o urare de drum bun, așa ceva,
după care o petrecu cu privirea în lungul drumului până ce nu o
mai văzu…
Spre seară, în Gara de Nord, pe unul dintre peroane Anuța fu
primită cu entuziasm de veselele ei colege, strânse în juru-i, lângă
maldărele de valize și sacoșe. Evident, nu mai pridideau cu
întrebările, fiecare voind să afle, dacă se poate cu cât mai multe
amănunte, cum a fost întâlnirea cu Pete…
— Cum să fie? zise Anuța cu glasul abia șoptit, dar cu ochii încă
înrourați de urmele lacrimilor. Voi nu știți? Ca orice întâlnire… Ne-
am plimbat prin parc… pe străzi… a fost drăguț ca întotdeauna…
mi-a vorbit mult despre el, despre noi… am fost la cofetărie, apoi la
un film… Mi-a cumpărat flori, m-a condus la gară…
— Și cum, toate astea într-o singură oară?
— Numai… Da, numai… vorbi ea cu același glas șoptit și izbucni în
plâns. Într-o singură oră…
 DRUMUL TATĂLUI…

De trei zile, caporalul Vasile Timuș se afla acasă în permisie. Venise

într-o seară, cu personalul ce oprește la Halta Măriei, coborâse
sprinten cu cufărul de lemn în mână și până a nu se lăsa de tot
noaptea trecuse dealul, printre livezile de meri, ajungând în sat
când prin ogrăzi încă mai fumegau focurile sub ceaune și lumea
umbla încolo și-ncoace pe uliță. De cum îl văzuse în poartă, maică-
sa și izbucnise în plâns:
— De un an muică numai cu părtretu tău stau sară de sară și mă
uit la el. Bine că ai venit. Stai mult?
— Șapte zile…
— Hai în odaie. Ai fi ostenit de pe drum. Da’ cu trinu ai venit?
— Da, cu trenul. Cu personalul…
— Hai, hai muică, dă cuferașu la mine. Oh, doamne, că parcă nici
nu-mi vine a crede ochilor că ești tu. Hai în odaie…
Chiar în seara aceea au venit rudele, cunoscuții, a mai stat de vorbă
cu fiecare povestindu-le cum este la armată, după care Vasile, puțin
amețit de vinul cu care și-a cinstit oaspeții, s-a culcat. Dar înainte
de a închide ochii, a întrebat pe maică-sa unde este bunicul, că se
făcuse miezul nopții și încă nu se arătase în ogradă.
— Apăi, Vasile muică, e sus în munte, cu oile. S-a băgat cioban la
ceape și e tocma în poiană, la Izvoru răpide, dacă știi…
— Știu, cum să nu? Și cum o duce acolo?
— D-apăi crezi că noi știm? Cică bine. E cu alde Toderică a lu
Moțatu, cu Ilie a lu Gurămare și nu mai știu cu cine…
— Păi am să mă duc să-l văd, nu se poate să nu dau ochii cu el!
hotărî Vasile. S-ar supăra dac-ar afla că am fost în sat și nu am
schimbat o vorbă cu el.
— Apăi n-ai face rău Vasile, muică, s-ar bucura, știi bine cum te
ținea pe genunchi, te punea pe cal și-ți făcea fluiere din salcie. Da’
numa să ai timp, că-i cam departe, e lung drumu…
— Mă descurc eu. Găsesc vreo ocazie. E drum forestier, nimeresc
vreo mașină și un om de inimă…
— Oi nimeri că și tu ai dus pe mulți cu camionu pe la armată, zise
bătrâna și-și lăsă băiatul să se odihnească.
Vasile se născuse aci în sat, dar nu avusese bucuria să-și cunoască
tatăl. Când era încă micuț, încât abia se ținea pe picioare, Dumitru
Timuș, șofer la „exploatarea forestieră” se prăpădise într-un
accident de mașină, într-o noapte ploioasă de toamnă, când venind
la vale, pe un drum prăpăstios, numai curbe și strâmtorat încât de
abia putea lua virajele, i se rupsese bara de direcție și se prăbușise
în hăul negru al despicăturii dintre munți. Copilul fusese crescut
mai mult de către bunic, care, de când îi urmărise joaca, îl învățase
și rostul muncii, al împlinirii unei meserii. „Silicuță, taică, îi spunea
el, eu am meșterit la dulgherie, porțile din satul ăsta și din alte sate
îs ridicate de mâna mea. E bine să prinzi și tu o meserie. Știi, vorba
aia, meseria îi brățară de aur.” Vasile a urmat școala elementară în
sat, după care a cerut să se ducă la o școală profesională de
conductori auto. Îi plăceau mașinile, motoarele, fusese meseria
tatălui și vroia măcar într-acest fel să-i semene lui.
— Orice să te faci, numa pe camion să nu te văd! se împotrivise
bunicul. Șoferia nu-i un lucru sigur. Mașina îi fier și nu ascultă ca
omul. Se rupe una, se rupe alta, nu știi de ajungi la capătul
drumului. Mai bine o meserie, într-un atelier, ceva… Pleci liniștit,
vii liniștit. Uite, lăcătuș, sus la „exploatare”. Sau mecanic la
funiculare…
— Ba, eu șofer mă fac! se împotrivise Vasile și bunicului nu-i
plăcuse vorba lui cam repezită, aruncată după părerea lui cam fără
socoteală.
— Ai să asculți măcar de bătrânețele mele, spusese el blând și-și
privise nepotul drept în ochi.
— Ascult, dar mă fac șofer…
— Mă, tu ești într-o ureche?, se burzuluise bătrânul și cu un gest
repezit își dăduse pălăria pe ceafă. Ești căpiat?
— Nu, nu sunt…
— Atunci?
— Ți-am spus, vreau să mă fac șofer…
— Să lucrezi undeva, la oraș?
— Nu, tot la „exploatare”, sus, în munte, vorbise calm băiatul. Nu
mă îndepărtez de sat.
— N-ai să-ți faci de cap, câtă vreme îmi mai judecă mintea asta a
mea, a bătrână, se opusese bunicul și ochii parcă îi scăpărau
scântei. Asta s-o știi!
— Bine, taică mare, vom vedea. Deocamdată mai e timp…
Și timpul acela sosise. A plâns băiatul, s-a zbătut să se ducă la oraș,
la școala de șoferi, dar nu l-a putut îndupleca în niciun fel pe
bătrân. „Pe tine te mai am de porți numele meu și al tătâne-tu. Faci
cum îți poruncesc eu, pentru că nu vreau să mă mai lovească o
durere, îmi ajunge una.”
Vasile a urmat școala profesională și s-a calificat lăcătuș mecanic.
A lucrat un timp la oraș, apoi a venit în sat și s-a angajat la moară.
Iar când i-a sosit ordinul de încorporare și s-a văzut în curtea
centrului militar unde a intrat în vorbă ba cu unul, ba cu altul,
auzind că mulți dintre cei ce plecau să-și satisfacă stagiul militar
vor să se facă șoferi, i-a revenit gândul dintâi așa încât atunci când
a ajuns în fața comisiei, și-a spus dorința tare și răspicat. Să fie dat
la tancuri, la autocamioane, la buldozere, la ce-o fi, numai să învețe
să conducă autovehicule și încă de mare tonaj. Simte o chemare
lăuntrică pentru această meserie și cum în armată tinerii pot să-și
împlinească niște visuri, el de ce nu s-ar număra printre aceștia?
— Deci vrei să te faci șofer…
— Da, tovarășe colonel, afirmase el cu tărie, fără să clipească din
ochi.
— Bine, te vom trimite la o unitate de acest fel…
În câteva luni, Vasile avea carnetul de conducător auto în buzunar.
Bucuria lui nu mai avea margini! Într-atât se simțea de fericit, încât
în primele zile îi venea să doarmă noaptea în remiză pe perna
autocamionului ce-i fusese dat în primire. Făcuse apoi câteva curse
pentru aprovizionarea unității, luase parte la unele aplicații, dar
marele lui examen fuseseră zilele și nopțile când lucrase la tăierea
în munți a drumului carpatic „Transfăgărășanul”. Efectuase
transporturi în condiții deosebit de dificile, pe drumuri abia
deschise, pline de grohotiș, întortocheate și strâmte, urcând
autobasculanta la mari înălțimi, prin cețuri și ploi, zloată și
ninsoare, încât abia deslușea curbele prin parbrizul înghețat și plin
de mâzgă. Pentru strădania lui de a fi mereu primul în îndeplinirea
misiunilor, conducând mașina cu atenție, îngrijind-o, economisind
combustibil, fusese avansat direct la gradul de caporal, printre
primii dintre tovarășii săi de meserie. Îi scrisese apoi mamei că a
devenit șofer, mama se bucurase, dar bunicul nu primise vestea cu
inima împăcată. „Nu m-a ascultat, să-i fie de bine, dar sufletul meu
e încărcat de durere. Să am mereu grija lui, așa cum am avut-o și
pe-a lui tătâne-su? E încă necopt la minte, altfel ar judeca lucrurile
cum trebuie și ar fi cu picioarele pe pământ!”
Când s-a trezit dimineața, Vasile a văzut printre pleoape odaia plină
de lumina soarelui. Odaia copilăriei lui. Aci a crescut, aci a învățat
pentru școală și tot aci și-a făcut primele visuri pentru mai târziu.
Pe rafturile unei etajere se vedeau câteva cărți, caiete, din primii
ani de învățătură, o ramă din placaj lucrată de el la traforaj pe
vremea aceea și în care maică-sa îi pusese poza lui înfățișându-l
militar, ceasul bătrânesc de masă, cam ruginit, cu ticăitul lui
monoton și statornic pe care când îl punea să sune pisica se repezea
de pe pat drept asupra lui și-l lovea cu laba, jucându-se, socotindu-
l o vietate iar el râdea să se prăpădească… Deodată, privind
cadranul tresări și în clipa aceea scutură capul de oboseala
somnului. Era opt și douăzeci… Târziu… Sări jos din pat, își căută
hainele. Pe un scaun vestonul, pantalonii, boneta, centura, erau
toate rânduite frumos, așa cum învățase la cazarmă, deprindere
care, iată, și aci, acasă, îi era intrată în obișnuință.
Auzind că se îmbracă, de îndată mama intră în odaie, cu o ulcică
de lapte cald în mână.
— Te-ai sculat, muică?
— M-am sculat, dar uite că abia am venit acasă și m-am lenevit. La
ceasul ăsta, acolo, eram ori în cursă, ori în remiză, la treabă…
— Lasă, mai hodină și tu, că destul te-ai fi trezit cu noaptea-n cap.
Uite, ți-am adus lapte, bei?
— Beau…
— E vreme frumoasă, te duci sus, la Izvorul răpide, pe la ăl bătrân?
Că așa ai spus asară…
— Mă duc, zise Vasile și întinse larg brațele să se dezmorțească.
Acuma trebuia să fiu pe drum…
— Ajungi răpide muică, dacă dai pe scurtătură… Ți-aș da și ceva
de-ale gurii să-i duci. Și-o sticlă de răchie…
— Îi duc. Uite, îndată am să plec…
— Sau ai alte treburi prin sat?
— N-am, ce treburi să am? făcu el înălțând din umeri. Și-apoi ori
ce-ar fi, înainte de toate vreau să-l văd pe taica-mare…
— Bine, muică, uite îți pregătesc ce să-i duci.
Peste vreun ceas și ceva, Vasile urca deja drumul întortocheat ce
suia pieptiș în munte, prin umbra deasă a stejarilor. Se vedeau prin
grohotișul spălat de ape urme de cauciucuri duble, desigur ale
autocamioanelor ce urcau spre „exploatarea forestieră” de unde
aduceau la vale buștenii, lungi, fasonați. Era răcoare și cu cât urca
mai mult, cu atât simțea că-l pătrunde un frig ca de toamnă. Prin
văile întunecate lunecau fuioare de cețuri albe, ca niște umbre
alungite, umede, iar jos, departe în urmă, în despicătura dintre
pereții stâncoși se zăreau casele pitice ale satului, albe, cu
acoperișuri de tablă zincată sclipind în lumina aprinsă a soarelui.
O liniște adâncă stăpânea totul în jur și doar susurul șoptit al unui
firicel de apă se auzea undeva în preajmă, coborând printre pietrele
înverzite de mușchi și acoperite de jnepeni. Și cu cât trecea vremea,
cu atât urcușul devenea tot mai anevoios. Din loc în loc se vedeau
tăblițe cu semne de circulație rutiere, îndemnând șoferii la prudență
și atenție mărită, întrucât drumul prăpăstios devenea alunecos, iar
curbele neasigurate lateral de vreo balustradă erau tot mai dese,
lipsite de vizibilitate. „Drum de munte, forestier cum se zice, ce poți
să-i ceri? își spunea deseori Vasile mergând tot mai anevoie pe
marginea lui. Bine că are căptușeală de piatră jos, altfel ar fi pe aici
numai derapări.”
Ajunse pe o înălțime de unde se zăreau până departe în zare
coamele de piatră ale munților, scânteind în soare de parcă ar fi
fost poleite cu staniol. Piscuri semețe, în tăietura cărora se mai
vedeau ici, colo urme de zăpadă, desigur troiene viscolite din
vremea iernii și pe care aci, sus nu le ajunsese căldura verii. Norii
pluteau alburii învăluind acele piscuri cu caiere ca de fum, se
destrămau și iar se apropiau, vânzolindu-se de colo, colo purtați de
vântul înălțimilor. Și cum privea în jur încântat de priveliște, într-
un luminiș, peste valea prin care pluteau scame de ceață, Vasile
zări un grup de oameni lucrând de zor, cu lopeți și cazmale, cu
roabe și târnăcoape… După câte se deslușea de la acea depărtare
turnau o fundație de beton sau așa ceva. Pentru că lângă ei, întins
în toată lungimea lui, se vedea un stâlp electric de înaltă tensiune,
închegat din șine de fier vopsite în roșu și alb. „Pe aici, peste munte
am auzit că va trece linia electrică, își spuse Vasile privind oamenii
aceia cu palma streașină la ochi. Greu, destul de greu să ridici
stâlpii ăia, dar și mai greu cred, să-i aduci până aci în vârful
muntelui!” Văzuse la televizor că în alte părți, după ce se turnau
fundațiile din beton, stâlpii aceștia se aduceau pe sus cu
elicopterele, trecând peste creste și văi, le aflau locul și apoi
aparatele cu elicele învârtindu-se ușor le lăsau cât mai jos până ce
atingeau pământul. Poate că și aci, tot așa erau aduși stâlpii de fier,
gândi el, întrucât drumul pe latura muntelui era greu și
întortocheat, ascuns pe după pereții stâncoși, trecând pe sub bolți
de piatră și colțuri de stei înalte și dure.
Cum stătea așa și contempla muntele, privind munca celor de pe
versantul de dincolo, auzi în apropiere un clinchet de clopoțel și
vorba unui om. Întoarse îndată capul și zări un bătrân, slab și înalt,
în ițari și cu sumanul pe umeri, ducând de căpăstru un cal pe
grumazul căruia se aflau câțiva saci bine legați, burdușiți cu lână
sau altceva asemănător.
— Bună vremea, cătănașule! zise acela dând binețe lui Vasile care-
l privea cu bunăvoință. Încotro?
— Sus la Izvorul repede, răspunse caporalul și duse palma la
bonetă, salutând militărește.
— La stână?
— Acolo…
— Da’ cu ce trebuință?
— Uite așa, de plimbare, zâmbi Vasile. Să-l văd pe taica mare al
meu…
— Că n-ai fi nepotu lu Toader a lu Timuș?
— Al lui, de bunăsamă…
— Măi, că mare te-ai făcut și te-ai împlinit voinicel! Pe deasupra și
cătană… Eu știi care sunt? întrebă bătrânul mijind ochii, în timp
ce strunea calul de căpăstru să-l potolească. Ia sama și uită-te bine
la chipu meu… Ei, hai, acu să te văd cât îți e de sprintenă mintea…
Că pe când erai mititel erai spirt, nu alta!
Vasile se mai apropie, bătu calul cu palma pe greabăn, îl privi cu
luare-aminte pe bătrân măsurându-l de sus până jos și apoi dând
cu un gest repezit boneta pe ceafă, exclamă plin de bucurie:
— Nea Ilie al lui Tudosie, nu? Nea Tilincă…
— Apoi, așa cătănașule, uite că veniși de-acasă! zise vesel bătrânul
și ochii îi sclipiră ca de-un ascuns fulger. Om de-un leat cu Toader,
taica mare al tău…
— Te știu, nea Ilie, cum să nu te știu, vorbi înflăcărat Vasile. Cine
mai zicea ca mata din tilincă la hore și la petreceri? Eram mic, abia
te zăream prin lume dar tot te țin minte… Ai venit de atâtea ori și
la noi în ogradă… Thii, nea Tilincă…
— Că de-aia mi-a și rămas policra așa… Tilincă… Ei, vezi, îmi pare
bine că mă ții minte…
Dintr-una într-alta, bătrânul întrebă cum e azi pe la oaste, că știe
din spusa unora, din povestirile altora, dar a mai văzut și pe la
televizor, alta e viața cătănașilor acuma în cazarmă și nu cum a
apucat-o el, Toader și alții din leatul lor, pe vremea când majurul
companiei spunea că bătaia și ghiontul sub coastă fac parte din
„micul echipament al soldatului așa precum lopata, centura și
moleteru”. Dar totodată Vasile află că bunicul său coboară în
dimineața asta la vale, vine în sat, întrucât a auzit de sosirea
nepotului și e musai să dea ochii cu el.
— Precis vine la vale? întrebă neîncrezător Vasile.
— Așa după cum îți spun taică, încheie bătrânul mângâind cu
blândețe coama calului. Eu trecui pe la stâna lui, că a mea e mai
sus, tocma în poala pădurii de la Toporașu, și-mi spuse că vine
devale, da mai pe la amiază…
— Bine, nea Ilie, îți mulțumesc de informație, zise Vasile și-i întinse
mâna. Acuma că am făcut drumul mai mult de jumătate, m-oi duce
tot în sus, poate că-l apuc la stână. Vreau să văd cum o duce pe-
acolo…
— Apoi ești tânăr, drumu-i o jucărie pentru picioarele tale. Mergi
cu sănătate!
— S-auzim de bine, nea Ilie!
Zicând acestea, Vasile porni tot pe marginea drumului, cu boneta
în mână, urcând pas cu pas pe poteca ce tăia grohotișul ici-colo,
urmând când buza prăpastiei, când pe lângă peretele de stâncă
cenușie. Aerul se făcea parcă tot mai curat și mai limpede, iar cerul
se albăstrea cu încetul deasupra piscurilor scăldate în soare. Acum
peste vale parcă se auzea și mai deslușit vorba oamenilor ce lucrau
la fundația de beton, loviturile de târnăcop și scârțâitul roților de la
roabele ce cărau pietriș. Jos, în hăuri, ceața se mai subțiase, așa
încât se putea zări din loc în loc, sclipind, firicelul de apă ce sălta
printre stânci la vale, înspumat și vesel ca și dimineața aceea de
vară.
Deodată, liniștea aceea adâncă a înălțimilor fu spartă de huruitul
greoi al unui motor. Și nu după mult timp, Vasile văzu coborând de
sus, pe drumul șerpuind pe după pereții de granit, un camion cu
remorcă, pe care erau stivuiți brazi lungi și fasonați, strânși în
chingi de fier să nu se desprindă unul de altul. Se dădu, așadar, la
o parte din drum, alegându-și un loc cât mai ferit și așteptă.
Camionul se apropie, coborând încet, luând virajele cât mai ușor –
se vedea că șoferul conduce cu mare atenție – și curând se ivi de
după un colt de stâncă, cu parbrizul murdar, plin de praf și de
noroi, ceea ce însemna că nu-l spălaseră ploile cam de multă vreme.
Trecând pe lângă Vasile, șoferul, un tânăr cu fața negricioasă,
nebărbierit și cu părul lățos sub bascul mototolit, scoase capul
peste portieră și, zâmbind, duse două degete la frunte în semn de
salut. Vasile îi răspunse, apoi cu mâinile în șold privi trecerea
înceată a remorcii, cu lemnele legănându-se între barele de fier,
roțile camionului călcând la câteva palme de buza prăpastiei.
„Desigur, n-are ce face, trebuie să ia virajul larg, altfel coada
remorcii ar lovi pereții de stâncă. La fel de adevărat este, însă, faptul
că pe drumul acesta conducerea camionului cere foarte multă
atenție. Cum se spune, trebuie pipăit cu pneurile fiecare centimetru
de drum, iar piciorul să înghețe tot timpul pe frână!”
Gândindu-se la toate acestea, după ce camionul se pierdu înapoia
unui cot de stâncă, Vasile își aminti de moartea tatălui său. Era
mic în vremea aceea, dar după ce mai crescuse, venise în aceste
locuri cu bunicul și bătrânul îi povestise tot ce se întâmplase,
arătându-i, după spusa celor ce anchetaseră cazul, fiecare
amănunt ce era legat de groaznicul accident ce zguduise lumea
satelor din jur. Și doar Dumitru Timuș fusese unul dintre cei mai
experimentați șoferi de la „exploatarea forestieră”. Dar vremea
ploioasă, rece, cu ceață umedă și deasă, poate și camionul
supraîncărcat, noaptea întunecoasă, ca și oboseala celui de la volan
l-au făcut să intre în derapaj cu ultima roată a remorcii, la un viraj
luat poate prea strâns sau dimpotrivă prea larg. În orice caz nimeni
și nimic nu a putut determina vreodată adevărata cauză a
prăbușirii camionului în hăurile negre ale prăpastiei. Miliția a
stabilit vinovăția barei de direcție, care a cedat la unul dintre viraje,
dar cine mai putea constata cu adevărat, jos, între mormanul de
fiare împrăștiate între stânci adevărata defecțiune a mașinii?
Vasile urca acuma drumul, privea fiecare cot al lui pe după steiurile
cenușii, despicate, căuta să-și amintească, dacă-i era cu putință,
locul unde în noaptea aceea de toamnă, omul căruia îi purta
numele și căruia îi urmase meseria se despărțise de viață în chipul
acela destul de tragic. Nu-l afla, dar putea fi aici sau dincolo, sau
mai departe, oriunde camionul tatălui său călcase în zeci și sute de
curse acest grohotiș strivit de pneuri și măcinat de ploi. Și, nu o
dată, cu luni în urmă, fiind la volanul basculantei, sus pe înălțimile
Făgărașului, trecând pe drumurile abia deschise în stâncă, pe
marginile văilor adânci și amețitoare, se gândise la tatăl său, la
meseria aceasta frumoasă, dar grea, plină de răspunderi dar și
aureolată de împliniri când știi să ți-o faci cu chibzuință și
înțelegere.
O ghindă i se rostogoli la picioare și el se opri locului privind în sus.
Pe creanga întinsă a unui stejar falnic se mișca încolo și-ncoace o
veveriță mică, a cărei coadă stufoasă și-o trăgea după ea ca o trenă.
Vietatea se ascunse între frunzele dese ale rămurișului, apoi dintr-
un salt sări în alt copac și începu să urce vertiginos pe tulpina
acestuia către vârf. Vasile căută s-o descopere din nou, dar
renunță. Îi plăceau animalele pădurii, aceste sălbăticiuni care
fugeau de oameni, căutându-și ascunzișuri în fel și chip, numai să
scape de urmăririle lor. Când lucra pe basculantă la
„Transfăgărășan” avusese loc o întâmplare de-a dreptul amuzantă,
cu toate că alți militari cam intraseră în panică și nu aveau deloc
surâsul pe buze așa după cum s-ar fi așteptat Vasile și câțiva dintre
prietenii săi. Într-o dimineață, în tabăra de la Cârțișoara unde-și
ținea basculanta, ducându-se să-și ia mașina în primire, mare i-a
fost uimirea când a zărit de departe, culcat pe capota motorului un
pui de urs ce dormea cu capul rezemat de parbriz. Cum de ajunsese
acolo, nimeni nu-și putea da seama. De bunăseamă, coborâse din
pădurile din jur, la miez de noapte, în căutare de hrană și se
cățărase pe motor unde dăduse de-o gamelă cu resturi de mâncare.
Apoi simțind căldura tablei se culcase și acum dormea cu o labă
sub cap, iar cealaltă înălțată ca pentru o chemare. Chiar sforăia,
fără să-i pese de ce avea să se întâmple în jurul său. Bineînțeles că
îndată s-a dus vorba din om în om și nu după mult timp,
înconjurând basculanta, dar cu teamă să se apropie mai mult, s-
au adunat mai toți șoferii și au început să râdă, întrucât cu toate
fluierăturile, strigătele și îndemnurile lor, Martinică nici că se
sinchisea să ia pe careva în seamă. Au început atunci să arunce cu
pietre, dar au renunțat curând la treaba asta, deoarece le era teamă
să nu spargă cumva parbrizul basculantei. Dar hazul a fost și mai
mare, când ofițerul de serviciu pe baracamente l-a luat la rost pe
cel ce fusese santinelă în ultimul schimb, spre ziuă, și care nu-și
putea da în niciun fel seama cum de nu auzise pașii apropiindu-se
și nici măcar un cât de mic zgomot nu-i ajunsese la urechi precum
că cineva străin ar umbla prin preajmă.
— Tovarășe locotenent-major, cred că „individul” s-a urcat pe
motorul mașinii în schimbul doi! a căutat să se dezvinovățească
soldatul. Eu dacă auzeam ceva suspect, somam!
— Ce făceai?
— Somam, așa cum v-am raportat…
— Și dacă-l somai, se oprea la somație?
— De bunăseamă că da! a întărit ostașul cu o certitudine ce nu mai
dădea loc la replică. Să zicem că de nu se oprea la întâia somație,
dar la a doua, cum am eu o voce de îngheață omul, cred că-i intra
frica-n oase și gata!
— Dar ce măi, ursul îți înțelegea vorba?
Evident, râsul s-a pornit și mai tare și parcă nu era chip să se
oprească cu una cu două. Dar după puțin timp fiecare a plecat la
treaba lui și numai Vasile a rămas la o anume distanță de
basculantă, rugându-l parcă din priviri pe Martinică să coboare de
pe motor și să se ducă unde i-o fi voia, numai să-l lase să plece cu
mașina, că-l apucă amiaza și nu-și îndeplinește norma la numărul
de curse programat în ziua aceea. Ursul însă a plecat când a vroit
el, și anume cam la un ceas după aceea. A coborât încet de pe
capota motorului, rostogolindu-se lângă mașină, și-a scuturat apoi
blana și adulmecând în jur a plecat liniștit pe după baracamente,
pierzându-se în desișul pădurii. În zilele următoare s-a mai arătat
el de câteva ori prin preajmă, iar după un timp nimeni nu l-a mai
văzut.
Vasile mergea acum prin pădure și se gândea la toată această
întâmplare, întrebându-se dacă nu cumva și pe aci i se poate ivi în
cale un frate de-al lui Martinică. Când era mai mic auzise oamenii
din sat că o ursoaică băgase groaza în țăranii din împrejurimi,
venind la miez de noapte până în preajma ogrăzilor să dea iama
printre oi. Fusese poate numai un zvon, pentru că nimeni nu putea
spune că o văzuse într-adevăr. De altfel, nici bunicul său nu-i
vorbise vreodată că pădurea ce învăluia muntele la poalele căruia
se înșirau satele ar fi adăpostul vreunei sălbăticiuni din cale afară
de agresivă.
Nu merse însă mult că auzi un nou zgomot de motor. Venea de
undeva din susul drumului ce-l urca. Ascultă puțin și înțelese că
mașina nu cobora, ci după felul cum era ambalat motorul luase
panta pieptiș și înainta către vârful muntelui. „O fi iar vreun camion
cu remorcă, se duce sus la „exploatare” să ia buștenii la vale, își
zise el, zorind puțin pasul. Dar când oare să mă fi depășit? Sau a
venit pe un alt drum, peste munte și a intrat într-acesta ce urcă din
sat?” După câteva sute de pași se lămuri însă pe dată. La un cot al
drumului forestier, un autocamion cu o lungă remorcă pe care era
purtat un stâlp de fier pentru linia de înaltă tensiune, era oprit în
marginea șoselei iar în jurul lui se învârteau câțiva oameni, agitați
și neliniștiți, de parcă nu-și mai aflau locul. La ultimele roți ale
remorcii, erau fixați bolovani mari, să oprească pornirea către
înapoi a autocamionului. Vasile veni aproape, dădu bună-ziua și
rămase locului, privind lunga remorcă a mașinii, a cărei primă
roată din față stânga călca chiar pe marginea prăpastiei. La volan,
un om între două vârste, cu fața aspră, asudată și părul căzut pe
frunte, crispat, dar mai mult speriat, încerca să manevreze mașina
către înainte, privind prin portiera deschisă roata din față a
remorcii, care din ce se mișca, dintr-aceea își făcea mai mult loc,
gata să surpe pământul din buza prăpastiei. Șoferul stătea aplecat
mult în afară, parcă să cadă din cabină, cu ochii holbați spre
înapoi, ținându-se strâns de volan și cu piciorul întins puncta când
și când pedala accelerației, încercând să miște măcar cu un
centimetru mașina din loc, îndreptând-o pe făgașul trainic al
drumului. Când și când înjura de mama focului – se vedea că era
din cale-afară de supărat – și în panica ce-l cuprinsese, un singur
cuvânt să-i fi adresat careva, poate l-ar fi făcut să-și piardă definitiv
cumpătul și calmul, răsturnând mașina în văgăuna neagră
deasupra căreia se mistuiau nori de ceață. Lângă camion se mai
găseau alți trei oameni, după îmbrăcăminte arătând a fi muncitori
la întinderea liniei de înaltă tensiune, care-și vorbeau în șoaptă,
făcând fel și fel de planuri, de bunăseamă socotind cam în ce mod
să evite catastrofalul accident ce se putea declanșa din clipă în
clipă.
Vasile stătea deoparte și privea întreaga scenă tăcut, fără să scoată
un cuvânt. Fețele cătrănite ale oamenilor, fără să mai vorbim de cea
a șoferului, spuneau destul de limpede că toți se aflau într-o situație
deosebit de grea. Nimeni nu i-ar fi iertat vreunuia dintre ei
pierderea camionului, a remorcii și a stâlpului din bare de fier, care
s-ar fi prăbușit la cea mai mică greșeală de manevră în prăpastia
adâncă. Dar, oare, șoferul s-ar fi putut salva, părăsind în secunda
aceea mașina? Și cine ar fi răspuns de viața lui?
— Nea Trandafire! auzi, nea Trandafire?
— Da, tovarășe inginer, se ivi mai mult capul șoferului peste
portiera mașinii.
— Trage frâna de mână și stai puțin așa…
— Cum să stau?
— Bine, cum se stă!
— Păi ce mai putem face? întrebă șoferul cu fața lac de sudoare și
ochii înnegurați, privind parcă speriat pe sub sprâncenele stufoase.
— O să vedem… Dă-te jos și odihnește-te. Noi o să punem bolovani
și la celelalte roți. Dumneata, uite stai colo, pe piatra aceea și te mai
liniștește puțin.
— Să mai încercăm o dată…
— Fă ce-ți spun! hotărî inginerul și glasul lui poruncitor lăsa să se
înțeleagă că nu mai aștepta niciun răspuns.
Era un tânăr nu prea înalt, îmbrăcat într-o salopetă cenușie, la fel
ca ceilalți muncitori, încât nu-l deosebeai de ei, cu capul descoperit
și părul negru, bogat, pieptănat spre spate. Ochii săi albaștri,
neliniștiți, aruncau parcă fulgere, dar se vedea cu ușurință că făcea
totul să se stăpânească și să-și păstreze calmul. Cu mâinile
tremurânde se căută prin buzunare, scoase și puse între buze o
țigară, și în aceeași clipă unul dintre însoțitorii săi, văzându-l,
scăpără repede un chibrit și i-l întinse.
— Mulțumesc, nea Traiane. Iei și dumneata o țigară?
— Acușica am aruncat-o…
Șoferul coborî din mașină, încet, cu grijă, parcă să n-o clintească
din loc, și cu pas nesigur începu să-i dea ocol, privind totodată
drumul și înainte și înapoi, de câteva ori, tăcut și încruntat, apăsat
de aceeași grijă ce-i întunecase chipul. Cămașa scoasă afară din
pantalonii mototoliți îi era udă în spate de sudoare, părul năclăit,
mâinile murdare, iar bocancii deveniseră alburii încărcați de atâta
noroi uscat, așa cum poate îi purta de multă vreme pe drumurile
acelea de munte.
— A dracului de meserie și cu cine mi-a pus volanul în mână! zise
el, tot supărat, ștergându-și cu latul palmei fruntea îmbrobonată.
Mai bine mă făceam îngrijitor de porci, sau chelner, sau hingher,
dar am zis că șoferia, de…
— Lasă, nea Trandafire, lasă și dumneata… căută să-l liniștească
inginerul. Hai, ia o țigară, trage câteva fumuri și pe urmă om mai
vedea…
— Mulțumesc, tovarășe inginer, dar cred că nici țigara n-o mai pot
ține între degete. Ia uite mata cum îmi tremură mâna…
Și întinse palma lui mare, bătucită, plină de unsoare și noroi,
arătând-o celor de față.
— Parcă m-au prins niște friguri, nu-ș ce am…
— Stai puțin și liniștește-te, îl povățui din nou inginerul. Până
atunci ne mai gândim, trebuie să găsim o soluție…
Vasile se apropie și mai mult și dădu din nou „bună ziua” socotind
că n-a fost auzit de prima dată. Oamenii care abia acuma îl văzură
îi răspunseră cam rece la salut și urmară a sporovăi între ei,
împreună cu inginerul. Șoferul se așezase pe șanțul dinspre peretele
de stâncă al muntelui și gânditor își sprijinise fruntea în palme,
copleșit parcă de toate câte i se întâmplaseră. Omul era abătut, nu-
i ardea de vorbă, de nimic. Mereu își privea mâinile, apoi le ducea
iarăși la frunte și sta cu privirea tot plecată, tăcut ca mai înainte.
Vasile vru să se ducă la el, să schimbe câteva cuvinte, dar renunță,
înțelegând că omului numai de vorbă nu-i ardea în clipele acelea.
Se apropie totuși de mașină și-i studie cu de-amănuntul întreaga
poziție: felul cum era oprită, unde se aflau roțile, atât ale cabinei
cât și ale remorcii, cum se prezenta terenul în partea dinspre
prăpastie și care ar fi fost locul de manevră atât către înapoi, cât și
către înainte.
— Ce este, tovarășe militar, ce te interesează? îl întrebă inginerul
văzându-l pe Vasile cum lua seama la toate, dând ocol mașinii.
— Mă uit și eu. Grea situație…
— Grea…
— Bine că a oprit dumnealui la timp, zise Vasile și arătă cu capul
către marginea șanțului unde se odihnea șoferul. Din două pneuri,
unul spânzură în gol, vedeți?
— Am văzut, dar ce putem face? Drumul prost, însă câte
transporturi am făcut, nu ni s-a mai întâmplat așa ceva…
— E de-ajuns să se întâmple o dată, zâmbi amar Vasile.
— Asta așa este…
Vasile se mai învârti de câteva ori pe lângă camion și remorcă, apoi
se duse câțiva pași înainte, privi drumul, după care se întoarse iar
lângă mașină. Inginerul și cu ceilalți muncitori îl priveau în tăcere,
urmărindu-i fiecare mișcare și nu-i înțelegeau în niciun fel
curiozitatea. Ce interesa pe un ostaș soarta unei mașini aflate în
pragul prăbușirii? Numai ca să înregistreze senzaționalul situației?
Să aibă ce povesti și altora?
— La „Transfăgărășan” am fost în situații și mai grele! zise Vasile
apropiindu-se de inginer. Acolo croiam drum metru cu metru, în
stâncă, am urcat screpere și buldozere la două mii de metri
altitudine…
— Ai lucrat la „Transfăgărășan”? întrebă plin de curiozitate unul
dintre muncitori.
— Am lucrat! vorbi moale Vasile și puse jos traista în care ducea
merinde bătrânului. Nu numai eu, ci mii de militari…
— Ce meserie ai? interveni inginerul.
— Șofer. Am condus o basculantă, o „Tatra” grea, de mare tonaj…
— Și cu ce rost prin părțile astea?
— Sunt din vale, din sat, mă aflu în permisie și mă duc până sus la
stână, la Izvorul repede, la bunicu-meu…
— E cioban?
— A fost dulgher de case, dar acu’ la bătrânețe a zis că e bine să
stea între oi…
Oamenii fumau în tăcere, privind mașina și remorca și fiecare se
gândea cum să-l sfătuiască mai bine pe Trandafir sau cum să-l
ajute să iasă din acel greu impas, începură și ei poate pentru a suta
oară să se învârtă pe lângă lunga remorcă, dar oricât își frământau
mintea nu aflau nicio dezlegare. Una dintre roți, cea din față,
spânzura cu unul din pneuri în gol și orice mișcare greșită a
volanului însemna un dezastru de neînchipuit.
— Pot să vă dau și eu o soluție? întrebă Vasile, adresându-se
inginerului.
— Referitoare la ce?
— La chestiunea asta cu mașina. Cum s-o scoatem la drum… V-
am spus, am experiența unui șantier ce a lucrat în condiții cum nici
nu vă închipuiți de grele… Vreți să vă arăt carnetul de șofer?
— Lasă, nu-i nevoie. Și ce soluție propui dumneata?
— Vreau să știu mai întâi dacă autocamionul are un vinciu.
— Vinciu? înălță sprâncenele a mirare inginerul.
— Da, vinciu. În mod normal trebuie să aibă…
— Eu știu? Nea Trandafire, ai un vinciu? se întoarse inginerul și
strigă către șoferul ce stătea încă pe marginea șanțului, fără să
scoată o vorbă.
— Vinciu ați întrebat? tresări el ca dintr-o amorțire.
— Da, vinciu.
— Am, dar la ce vă trebuie?
— Auzi, are, zise inginerul vorbindu-i lui Vasile.
— Ei, atunci uitați ce vă propun eu…
Și în câteva cuvinte, caporalul explică întregul său plan ce avea
după părerea sa să readucă roata din față a remorcii pe
terasamentul drumului. Se va monta vinciul, ridicat cu placa până
sprijină laterala dinspre prăpastie a remorcii, cu alte cuvinte a
întregului stâlp metalic, timp în care, cu multă atenție mașina va fi
manevrată pe loc, puțin câte puțin, dar numai înainte, sub
siguranța frânei de mână, până ce și al doilea pneu, cel din exterior,
va prinde sub el pământ. Apoi o îndreptare bruscă a volanului va
smuci remorca în sensul mersului, după care cu un viraj puțin
lărgit va începe urcușul mai departe în așa fel încât stâlpul metalic
să nu atingă peretele de stâncă în urma lui.
— Se cere mult calm, multă pricepere, mult sânge rece, tovarășe
inginer, încheie Vasile spusa lui. Dacă mi-ați permite, aș trece eu
la volan, dar tovarășii să monteze și să supravegheze vinciul după
cum am să le explic…
— Aiureală! zise supărat Trandafir, ridicându-se anevoie de pe
marginea șanțului și venind mai aproape. Curată aiureală!
— De ce, nea Trandafire? îl întrebă mirat inginerul, și din ochi îi
ceru parcă scuze militarului pentru ieșirea nepotrivită a șoferului.
De ce-i aiureală, cum spui dumneata?
— L-am auzit pe tinerelul ăsta, pe tovarășul caporal, de-o manevră
scurtă a volanului când mașina trebuie ambalată înainte…
— Chiar așa? Ei, și?
— Păi cum faci manevra, frățioare? puse șoferul mâinile în șolduri,
cu glasul puțin ridicat, privindu-l superior pe Vasile. Hai, cum o
faci? Nu lovești peretele de stâncă cu bara? Nu vezi că mașina îi
pusă cam de-a curmezișul?
— O văd! vorbi calm Vasile. Tocmai de aceea se cere dibăcie în
manevrarea scurtă a volanului. Repet, manevrare scurtă a
volanului…
— Așa, și ce-i cu asta? continuă Trandafir să-l privească ironic pe
militar.
— Punctând accelerația, urmă Vasile parcă fără să ia în seamă
aroganța șoferului, mașina va trage remorca înainte dintr-o singură
smucitură, punându-i roata pe drum, sub siguranța vinciului, dar
și a frânei de mână.
— Asta s-o crezi dumneata!, dădu Trandafir a lehamite din mână.
Povești, aiureală, am spus eu. Păi ce crezi că mașina la tonajul ăsta-
i o jucărie? Gata, „punctezi accelerația”, astea-s vorbe, tinerelule,
teorie de școală, nu manevră serioasă cum se cere aici. Zău, nu te
supăra, dar ai nimerit-o ca nuca-n perete.
— Nu mă supăr, zise Vasile, dar care e soluția dumitale?
— N-am nicio soluție!
— Și-atunci?
— Uite, stau așa… aștept… dar ce, îți dau dumitale socoteală? Ei,
uite drăcia dracului!
— Tovarășe inginer, urmă Vasile întorcându-se către tânărul cu
părul ondulat, și fără să-l mai bage în seamă pe Trandafir, dați-mi
voie să încerc. Vă rog, dați-mi voie. Armata m-a învățat multe, să
știți, iar „Transfăgărășanul” a fost, aș putea spune, o universitate
pentru cei mai mulți dintre noi, șoferii militari… În fond, ce
așteptați? Nu vedeți că dumnealui n-are nicio idee? Zice că stă așa…
așteaptă… Ce așteaptă? Minuni? Astea nu cad din cer. Minunile
dacă sunt le fac oamenii… Vă rog, așadar, dați-mi voie… Am să
reușesc, pe cuvânt, am să reușesc…
Vorbise repede, înflăcărat, căutase a fi cât mai convingător,
sperând a găsi înțelegerea așteptată în inima inginerului. Era vorba,
doar, de-un bun al întregii colectivități, un bun ce putea fi salvat.
Trebuia însă puțină îndrăzneală, curaj, încredere…
Inginerul căzu pe gânduri, vădit încurcat de hotărârea ce trebuia
să o ia. Dacă nu va reuși manevra propusă de tânărul militar, ivit
aci de nu se știe unde? Cine putea pune bază pe măiestria-i
șoferească, când iată, Trandafir ținea volanul în mână de aproape
patruzeci de ani și mâinile începuseră să-i tremure numai
gândindu-se la un singur centimetru ce avea să mai miște mașina
înainte sau înapoi? Dar dacă planul propus de militar avea să
reușească? Știa că armata călise mulți șoferi, avusese de-a face cu
ei pe alte șantiere, toți se dovediseră băieți foarte buni, oameni
dintr-o bucată, îndrăzneți și hotărâți în tot ceea ce întreprindeau.
S-ar putea ca acest caporal să fi venit într-un ceas bun. Dar, oare,
nu va risca? În definitiv, își risca propria lui viață. Nu-i ceruse
nimeni acest lucru, se oferise singur. Și atunci? Putea, oare, refuza
o inițiativă, într-adevăr plină de risc, dar care venea din partea unui
ins străin problemelor șantierului de montaj și totuși se vedea
interesat ca să salveze un autocamion, o remorcă și un stâlp
metalic, toate la un loc de-o valoare considerabilă? În fond, tânărul
militar își putea vedea de drum înainte, nici să nu-i pese de necazul
altora, dar în mod categoric, ceva lăuntric îl îndemnase să se
oprească și să dea o mână de ajutor, desigur după cum se pricepea.
Și atunci?
Inginerul tăcea, evident se afla în încurcătură, știa că ceilalți
muncitori așteptau de la el o hotărâre, să iasă din impasul în care
se aflau, numai Trandafir, total în dezacord cu cele ce se discutau,
plecase în mod ostentativ și se așezase din nou pe marginea
șanțului, lângă peretele de stâncă. „Faceți ce știți, nu mă bag, nu
mă amestec, deci nu răspund!”, părea să spună atitudinea lui. Se
arăta la fel de cătrănit ca și înainte, copleșit de necazul ce dăduse
peste el și acum fața-i aspră, cenușie, chinuită de-o ascunsă
deznădejde parcă i se alungise și mai mult, iar țepii cărunți ai bărbii
i se înmulțiseră, năpădindu-i obrazul bătucit, brăzdat de cute
adânci.
— Dă cheile mașinii, nea Trandafire! zise într-un târziu inginerul și
glasul său arăta că luase o hotărâre definitivă, care nu mai dădea
loc la controverse. Hai, mai repede!
Întinse apoi mâna, așteptând, stăpânit de-o ascunsă nerăbdare.
— Nu dau nicio cheie! răspunse la fel de hotărât Trandafir și plecă
fruntea făcându-și de lucru cu un bețișor în nisipul șanțului. Am
mașina în primire, am semnat un proces-verbal, o să mă doară la
pungă dac-o văd răsturnată, colo-n prăpastie. Așa că… Și-apoi legea
nu-mi dă voie să dau volanul, asta o știți?
— O știu!
— Și-atunci? Îmi cereți să calc legea circulației? Ce să mai vorbesc
de cele ce au să se întâmple, de nenorocirea în care vreți să mă
trageți!
— Nu-i vorba de nicio nenorocire, vorbi calm inginerul și se
îndreptă către Trandafir să poată discuta cu el mai de aproape.
Uite, am stat și am chibzuit, ideea caporalului nu este rea…
— Dar nici bună nu poate fi!
— Propune dumneata alta, zise liniștit inginerul și puse brațele
cruciș pe piept, așteptând. Hai, propune, e mașina dumitale, de
acord, dar trebuie să ducem stâlpul sus, așa că uite continuă cursa.
Cred că înțelegi că nu putem rămâne aici, în drum, nu? Nu mai
vorbesc de faptul că încurcăm și circulația. Uite, te ascult…
— N-am ce să propun! înălță Trandafir din umeri, cu fața tot acră,
neprietenoasă și zvârli cât colo bețișorul cu care scormonise până
atunci nisipul dinaintea sa. Nu eu sunt de vină…
— Dar cine? Nu dumneata ai adus mașina până aci și ai pus-o de-
a curmezișul?
— Vă luați după militarul ăla, cum că am luat virajul prea larg?
înălță sprâncenele a întrebare Trandafir. Desigur, e ușor de vorbit,
dar uite drumul ce al dracului este, că eu am spus totdeauna, măi
oameni buni, remorcile astea lungi nu-și pot face loc pe „forestierul”
ăsta, dar cine să mă asculte?
— Tot dumneata ai dus până astăzi șapte sau opt stâlpi, acolo sus
și văd că drumul nu ți-a fost nicio piedică, așa este? nu se lăsă
inginerul. Dar acuma ai încurcat-o și nu vrei deloc s-o descurci…
— Dar cum s-o descurc, tovarășe inginer? ridică glasul Trandafir și
enervat se lovi cu palma peste genunchi. Să-mi pierd viața? Să mi-
o risc?
— Uite că altul și-o riscă! vorbi tăios inginerul, arătând cu capul
către militar. Și n-are niciun amestec în treburile șantierului
nostru…
— Totdeauna tinerii ăștia cred că sunt mai grozavi ca noi cei de
modă veche, cum se spune, zise Trandafir clătinând capul
dojenitor. Ei știu mai multe, fac pe îndrăzneții, se cred buricul
pământului… Or fi, nu zic ba, dar și capul unuia cu experiența mea
mai poate judeca câte ceva…
— N-a zis nimeni că nu poți judeca, câte ceva, cum spui dumneata,
căută să fie concesiv inginerul și glasul său blând, liniștit, arăta că
este plin de înțelegere și bunăvoință. Și tocmai de aceea, uite, mă
bizui pe experiența dumitale și dacă-i așa, hai să urnim lucrurile
din loc. Ei, ce zici? Militarul a venit cu o soluție, nu-i bună, nu ești
de acord cu ea, foarte bine, hai propune dumneata alta. Ce vrei, să
ne-apuce noaptea aici? Și în ce situație! Dacă pământul de sub
roata aceea începe să se surpe?
— Uite cum stă treaba, tovarășe inginer, zise Trandafir și se ridică,
ștergându-și cu palma fundul pantalonilor. Eu v-am spus punctul
meu de vedere…
— Dar n-ai spus nimic, măi omule! îi sări țandăra inginerului și fața
parcă i se aprinse de-o ascunsă revoltă. N-ai propus nimic! Te-ai
așezat aici, cum s-ar spune te-ai dat deoparte și ne-ai lăsat pe noi,
ăștia, ceilalți să ne batem capetele și să vedem ce și cum putem să
ieșim din beleaua asta. Când în primul rând e de datoria dumitale
să ne scoți din impas. Ești șofer, ai primit dispoziție să faci
transportul, păi fă-l, du lucrurile până la capăt…
— M-ați întrerupt, vroiam să vă spun ceva, vorbi Trandafir cu
glasul moale.
— Spune, te ascult… Ce punct de vedere ai? Că nu ai nici unul…
— Un moment! tăie aerul cu palma Trandafir după care și-o trecu
peste țepii aspri ai bărbii. Dumneavoastră sunteți șef, răspundeți
de lucrări, de materiale, de mașini, mă rog ca orice șef. Eu sunt un
simplu șofer. Vedeți dumneavoastră, nu vreau ca un act din ăsta
nechibzuit să mă coste viața sau să plătesc până la adânci
bătrânețe oalele sparte că n-am avut cap și m-am luat după unul și
după altul. Deci sunteți șef, aveți răspunderea. Uitați, dacă așa ați
hotărât în fața oamenilor vă dau cheile mașinii și tot în fața lor vă
spun, să se știe, că ceea ce vreți să faceți e nebunie curată…
— Dar n-am auzit punctul dumitale de vedere… Propunerea
dumitale…
— Punctul de vedere l-ați auzit: vă dau cheile mașinii și faceți ce
vreți. Iar cât despre propunere, eu nu am nici una. Cam asta e!
încheie el, desfăcând larg brațele și veni către remorcă.
Dumneavoastră hotărâți până la urmă. Eu nu m-amestec, nu mă
bag, e clar?
Între timp, mai sosiseră două autocamioane, coborau de sus,
venise și un turism, un „Aro” cu câțiva pasageri ce se duceau
pesemne undeva peste munte – se auzea că avea să se proiecteze
un fel de sanatoriu, chiar sus pe creastă –, așa că în jurul remorcii
se adunaseră destui curioși care așteptau să vadă ce are să se
întâmple. Bineînțeles că începuseră și discuțiile, fiecare cu părerea
lui, se vorbea în contradictoriu, se făceau planuri peste planuri,
unul spunea una, altul alta, care mai de care socotea că soluția
propusă de el este cea mai realizabilă și avea să dea bune rezultate.
Dar, inginerul, ascultându-i și pe alți șoferi, rămase până la urmă
tot la cele propuse de Vasile.
— Nu-i rău planul ăsta, zise un bătrân șofer, de pe unul dintre
autocamioane, dar riscul e mare, să știți. Aici, totul e cum dai
volanul la prima pedală de accelerație și cum lucrezi cu frâna. Că
uite, are dreptate dumnealui – și arătă către Trandafir – o clipă de
neatenție și lovești stâncă, în față. Cât despre vinciu, cred că-l
puneți de pomană…
— Dar nea Costică, interveni un altul, nu vezi cum spânzură roata
asta din față a remorcii? Dacă scapă mașina un milimetru către
înapoi?
— Mă, eu am spus că aici e vorba de dibăcia mișcării volanului și a
accelerației! nu se lăsă bătrânul șofer. Trebuie un fel de, cum să
spun eu, un fel de salt, o smucitură, dar în secunda aia să și iei
scurt volanul la stânga. Înțelegi? În secunda aia! Că altfel ai și lovit
peretele de piatră din față.
— Exact ce-a spus și militarul, zise inginerul, ținând de-acuma
cheile mașinii în mână. Ei, ce zici tovarășe caporal, îți mai menții
propunerea?
— Desigur, tovarășe inginer! răspunse hotărât Vasile și făcu un pas
înainte. Dați-mi cheile…
— Poftim, zise inginerul și întinzând mâna, parcă avu un ușor gest
de ezitare. Și… succes!
— Vă mulțumesc!
Vasile luă cheile, dezbrăcă apoi vestonul, îl puse jos, cu boneta și
centura peste el, puse alături și trăistuța cu mâncare, după care
dădu o dată roată mașinii privind-o cu stăruință din toate părțile.
Va ceda, oare, roata asta? se întrebă el și după puțin timp de
gândire lovi ușor pneul cu vârful bocancului. Sau nu va ceda? Ceru
să se pună, totuși, vinciul ca să se asigure cât de cât partea remorcii
către prăpastie, apoi după ce mai privi odată mașina se urcă la
volan și cât mai hotărât se așeză pe scaunul tapisat cu vinilin. Avea
o siguranță în tot ceea ce făcea, o certitudine în mișcări și o
stăpânire de sine, încât felul cum se comporta în împrejurarea
aceea plină de încordare, de tensiune, aproape că-i electrizase pe
toți cei din jur. Stând deoparte, oamenii îl urmăreau tăcuți, nu mai
vorbea acuma nimeni, fiecare înțelegea că sosise clipa aceea
supremă și încărcată de neprevăzut, când se hotăra soarta
transportului. Unii priveau când și când hăul prăpastiei, alții se
aplecaseră să vadă ce va face roata al cărui pneu suspendat parcă
atingea grohotișul mișcător de sub ea…
— Mare curaj pe băiatul ăsta! șopti careva, clătinând capul a
nedumerire. Aș putea spune că e o nebunie…
— A lucrat luni de zile, sus, la „Transfăgărășan”, îi răspunse tot în
șoaptă un altul. Mi-a spus inginerul…
— Și ce-i cu asta? Riscul e risc…
— Într-adevăr…
Vasile, însă, nu avea cum să audă toate acestea. Pornise motorul și
deschisese portiera să vadă pentru ultima oara de acolo, de sus,
din cabină, poziția remorcii. Aplecat mult în afară stătu câteva clipe
cu ochii ațintiți asupra roții ce parcă numai printr-o minune mai
atingea cu un pneu pământul, apoi privi înainte, chibzuind la
mișcarea de salt ce avea s-o facă, smucind remorca, dar fără să
lovească, așa cum de fapt presupuneau toți, peretele de stâncă ce
stătea ca un paravan la aproape un metru în față-i.
— Țineți bine vinciul! strigă el, peste zgomotul motorului. Am să
pornesc…
Clipa era aproape de groază. Toți, dar aproape toți cei de față
rămăseseră stane de piatră, încremeniți, cu fețele crispate,
încordați și stăpâniți de acea neliniște dinaintea marilor catastrofe
ce se așteaptă dezlănțuite din secundă în secundă. Trandafir
plecase la vale, pe drum, cu mâinile în buzunare, fără să se uite
înapoi, ca omul fără treabă. Nu vroia să fie martorul unei
nenorociri, cum îi spusese el unuia dintre șoferi. A văzut multe în
viața lui… Iar inginerul, tot numai o apă, nu-și dezlipea ochii de pe
figura caporalului, privindu-l acolo, sus, în cabină, cum stă, cu
mâinile strânse pe volan, accelerând ușor motorul, ascultându-i
turația, vroind parcă să-i pătrundă tainele, să-l înțeleagă, să-i ceară
să-l ajute în temerara-i acțiune ce-o întreprindea în clipele acelea.
Vasile aruncă și el o privire inginerului, îi citi încordarea de pe chip
și-i zâmbi. Un zâmbet cald, liniștitor, de om stăpân pe puterile sale,
pe voința sa, pe tot ceea ce-și pusese în gând să înfăptuiască. Și-
atunci zâmbi și inginerul și parcă surâsul acela tineresc de pe
chipul militarului îi întări încrederea în reușita acestei manevre
destul de periculoasă.
— Ai grijă cum debreiezi! strigă unul dintre șoferii aflați lângă
remorcă.
— Sssttt! Liniște! Lasă-l, știe el meserie! zise unul dintre cei de față.
Să nu mai vorbească nimeni.
Vasile mai privi o dată roata remorcii, privi și înainte, debreie, băgă
repede în viteză, motorul începu să urle, făcând să trepideze
întreaga caroserie, întreaga vale dintre munți vuia ca înaintea unei
furtuni, apoi deodată mașina făcu un salt, sărind din loc spre
înainte, către peretele de stâncă, gata parcă să se înfigă în el, dar
în clipa aceea caporalul răsuci cu atâta repeziciune volanul spre
stânga, încât bara trecu numai la un milimetru de steiul de piatră,
iar camionul intră drept pe drum. Remorca era salvată! Vasile mai
conduse mașina câțiva metri, apoi opri, trase frâna de mână și
coborî. Zâmbetul acela de pe buze îi pierise acuma și lui, iar fața îi
era lividă, crispată, la fel ca ale celorlalți. Poate că abia acuma, după
ce totul se terminase îl înlănțuise și pe el pentru o clipă teama. Dar
strigătele de bucurie ale celor din jur, care năvăliseră către cabina
mașinii, îl făcură să se scuture de acea scurtă stare de încordare și
să revină la calmul ce-l stăpânise până atunci.
Primul care-l îmbrățișă fu inginerul.
— Îți mulțumesc din inimă, caporale! spuse el cu glasul întretăiat,
încărcat de emoție. Îți spun drept, am în buzunar o diplomă
inginerească, dar crede-mă, tot o diplomă din asta ai și dumneata.
Într-adevăr, se vede, așa după cum ai spus că „Transfăgărășanul”
a fost o universitate pentru oamenii volanului. Încă o dată, îți
mulțumesc!
Fiecare ținu să-i strângă mâna lui Vasile. El simțea cămașa udă în
spate de sudoare, careva văzu lucrul acesta, îi puse de îndată
vestonul pe umeri și el îi zâmbi, mulțumindu-i din priviri. Un altul
îi întinse boneta și centura. Și când să se îmbrace, deodată, ochii i
se măriră de uimire și în același timp de bucurie. Printre cei de față
îl văzu pe bunicul său, mult îmbătrânit, cu o traistă pe braț și un
toiag în mână. Ochii săi încețoșați erau adânciți în orbitele uscate,
dar privirea lor încerca să fie tot vie și aprinsă ca odinioară.
— Sărut-mâna, taică-mare! exclamă Vasile și-l cuprinse de după
umeri pe bătrân apropiindu-și-l la piept. Ce faci? Cum te simți?
Veneam la dumneata, sus, la stână. Am sosit aseară…
— Am pornit la vale, vorbi tremurat moșneagul. Am auzit că ai venit
și n-am mai avut răbdare. Dar… se opri el din vorbă, tu ai tras
camionul ăsta înainte? Că am auzit oamenii spunând că-i un
oștean, sus, la volan…
— Eu, taică-mare! răspunse plin de semeție Vasile. Ai fost aici…
când…
— Am fost. Dar nu-mi închipuiam că…
— Am luat meseria lui tata, taică-mare! zise Vasile și-i ceru traista
s-o ducă el. În armată mi-am împlinit un vis. Îl știi dumneata… Că
ambiția mea… Nu, nu mă privi așa. Știu, tata s-a prăpădit prin
locurile astea, dar drumul, oricât de potrivnic ar fi, trebuie să știe
că un alt Timuș îl supune sub roțile camionului. Drumul tatălui…
— Când vii de tot acasă, ai să lucri tot la „exploatare” ca tătâne-
tu…
— Chiar așa…
— Fă cum ți-e voia băiete. Eu ce să mai spun?
Porniră amândoi la vale, Vasile ținându-l pe bătrân de după umeri,
iar acesta încercând să calce voinicește alături de nepotul său.
Oamenii de lângă remorcă îi urmară cu privirea până ce cei doi se
pierdură după colțul unei stânci. Cunoscându-l pe moșneag, știau
acuma cine se încumetase să se urce la volanul autoremorcii ca s-
o salveze, Vasile, feciorul lui Dumitru Timuș. Și șoferii de la
„exploatare” înțelegeau că nu peste mult timp vor avea între ei un
tovarăș de nădejde, un tânăr pe care armata îl călise, dându-i
bărbăție, curaj, dar îl și învățase să-și aleagă drumul în viață.
 DESTĂINUIREA

De dimineață venise la remize căpitanul Dumitrescu, un ins

subțirel, înalt, cu trăsături fine, ca totdeauna bine îmbrăcat –
cămașă albă, imaculată, vestonul ca turnat, pantalonul lung la
dungă –, intrase, stătuse o clipă locului și privise de departe șirul
de autocamioane înșiruite „la linie”, cu caroseriile sclipind de
curățenie, prelatele noi-nouțe și parbrizele oglindă nu alta. Pe un
singur șir în fața lor șoferii, în ținuta de oraș, spilcuiți și aranjați ca
scoși din cutie. Așteptau comandantul…
Dumitrescu primi raportul, își trecu o dată privirea peste chipurile
grave ale militarilor, apoi ceru din mâna plutonierului tabelul cu
cei ce aveau să plece în duminica aceea în învoire în oraș.
— Ei, băieți, ne plimbăm și azi? întrebă el și în colțul gurii îi înflori
un zâmbet ghiduș, abia schițat. Ia să vedem ce-am scris aici. Și ce
o să mai scriem? Tomescule, ia un creion, dă-te mai aproape și
notează…
Șoferii cunoșteau obiceiul căpitanului. Puteai să te evidențiezi în tot
cursul săptămânii, să fii primul la instrucție, la îndeplinirea
oricărui ordin, cât despre disciplină să nu mai vorbim, dar dacă
duminică dimineață te găsea cu autocamionul în neregulă, nu
numai că nu plecai în ziua aceea în oraș, dar te și pedepsea după
litera regulamentului. Om bun la inimă, prietenos din cale afară cu
subalternii, îi asculta fiecăruia păsul, îl ajuta cu ce putea, glumea,
fiind o fire veselă, dar când era vorba de starea mașinilor, parcă-i
puneai sare pe-o rană deschisă. „Mașina-i ca și omul, spunea el
deseori. Ai grijă de ea. Controlezi în fiecare zi să vezi ce-o doare, o
alimentezi la timp, atunci merge și încă foarte bine. De nu, ea n-are
gură să ți se plângă. Și „cade” într-o zi. Și dacă a „căzut”, cu greu o
mai pui pe picioare!”
Căpitanul, urmat de comandanții de plutoane, de un subofițer
tehnic, de plutonierul Tomescu ce ținea sub braț un registru și
carnetul cu biletele de ieșire în învoire, iar mai în urma lor sergentul
de zi pe subunitate trecu prin dreptul fiecărei mașini și începu să le
studieze cu atenție dându-le ocol jur-împrejur.
— A cui este 2248?
— A caporalului Stănicioiu!
— Dați-mi cheile de contact. Ridică apoi capota motorului…
Deschise portiera, se urcă sprinten în autocamion, cercetă
îndelung cabina, bordul, porni motorul, îl opri, iar îl porni, ambală
puternic, de câteva ori, după care îl lăsă să meargă un timp la
relanti, ascultându-l. Sări apoi jos, se duse și băgă capul sub
capota de tablă.
— Bate un tachet. Cureaua de ventilator crestată… Ei, ce zici
Stănicioiule?
— Tovarășe căpitan, permiteți să raportez! ieși din rând caporalul
negricios, proaspăt ras, cu boneta pusă șmecherește pe-o
sprânceană. De tachet știam, de curea însă nu…
— Bagă autocamionul în atelier și distrează-te astăzi în cazarmă!
ordonă scurt căpitanul. Ia-ți și ajutorul cu dumneata. În
permanență, mașinile, sufletul unității, trebuie să fie în perfectă
stare de funcționare. Nu merge o mașină, împiedici o subunitate să
intre în luptă! Se poate? Cheile de la 2206!
Militarii stăteau înmărmuriți în front, fără să scoată un cuvânt,
gândind fiecare că poate se nimerește ca mașina lui să nu fie
controlată în dimineața aceea. De fapt, așa și proceda căpitanul, iar
șoferii îi cunoșteau de-acuma obiceiul: făcea inspecția pe sărite, o
mașină de ici, una tocmai de dincolo și nu erau rare cazurile când,
bizuindu-se pe conștiinciozitatea subordonaților, în câte o
duminică nu se urca în cabina nici unui autocamion. Sau
dimpotrivă, venea mai de dimineață și le controla pe toate la rând.
De parcă s-ar fi aflat la recepționarea lor, luându-le în primire de la
uzina constructoare.
Caporalul Tutuneac era tot numai ochi și urechi. Mașina lui era
penultima din șirul din față. Va sări, oare, comandantul peste ea?
Sau se va îndrepta chiar într-acolo? De fapt, totul era în perfectă
ordine. Motorul mergea ceas, avea alimentarea făcută cu benzină,
uleiul la nivel, barem de curățenie nici nu putea fi vorba. Sclipea ca
la o expoziție cu autocamioane de reclamă!
— Ești neliniștit, Traiane? se aplecă și-i șopti la ureche Pascu, ce
stătea în front umăr lângă umăr. N-ai pentru ce, îl îmbărbăta el,
doar știi cum am pus-o la punct…
— Să vedem…
— Știi…
— Lasă acuma! îi reteză vorba, repezit, Tutuneac. Ne vede
comandantul că vorbim în front. Și știi cât ține la disciplină!
Într-adevăr, căpitanul nu se împăca deloc cu cei care în subunitate
socoteau că pe primul loc stă tehnica, apoi disciplina. „Lasă șoferul
să mai răsufle puțin, doar nu se face gaură-n cer! spunea câte unul,
înțelegând să-i răsfețe pe subalterni. Merge mașina? Merge! Asta-i
problema numărul unu, să meargă tehnica de luptă!” „Greșit,
greșit, de trei ori greșit!”, sărea Dumitrescu, aprinzându-se la față.
„Unui șofer indisciplinat, din întâmplare îi merge mașina bine. Cât
îi merge. Disciplina stă la baza tuturor activităților. Disciplină
înseamnă și punctualitate la program, și întreținerea mașinilor, și
grija pentru materiale, și tot ce vreți! Lipsa de disciplină înseamnă
lipsă de ordine. Nu avem aici șoferi de autobaze – mă rog și acolo
trebuie să fie o disciplină a muncii – dar știm cum își dau câte unii
în petic, prin civilie. Aici este armată și totul trebuie să meargă în
cadența cerințelor, a sarcinilor, a timpului!”
În sfârșit, căpitanul termină controlul, nu înainte, însă, de a face
unele observații în privința întreținerii mașinilor. Și nu înainte de a
le aminti celor ce vor părăsi unitatea că ținuta militarului nu
trebuie să fie una între zidurile cazărmii sau pe câmpul de
instrucție și alta pe străzile orașului, în relațiile cu populația civilă.
— Militarul este militar oriunde s-ar afla! încheie el și făcu semn
plutonierului să împartă biletele de voie. Câtă vreme porți uniforma
militară cinstești această haină printr-o comportare demnă, care
să-ți facă cinste! Cu alte cuvinte să nu uitați disciplina în cazarmă.
Să nu aud că vreunul dintre dumneavoastră s-a întors deseară
peste ora stabilită, sau a venit pe două cărări! Liber și petrecere
frumoasă!
— Să trăiți, tovarășe căpitan! strigară șoferii toți deodată, ca la o
comandă, aliniați și în poziție de drepți.
— Mergeți cu bine!

De un ceas și ceva, Tutuneac și cu Pascu mergeau agale pe străzile

micului oraș, toropit parcă sub arșița soarelui de vară. Magazinele
erau închise, unele cu vitrinele zăbrelite, altele cu umbrare din
pânză colorată întinse deasupra trotuarelor. Pe străzi, ici-colo câte
un trecător lac de sudoare, cu haina pe umeri și pălăria în mână,
iar în piață mai nimeni. Câțiva țărani, rămași de dimineață, mâncau
sub o copertină de plastic, cocoțați pe o tarabă și beau bere,
veselindu-se și râzând de glumele unuia dintre ei.
— Ce facem, Traiane? întrebă Pascu parcă plictisit privind roată în
jur. Cu ce ne umplem vremea? Hai pe la gară…
— Și ce să facem la gară?
— Mai vedem lume. În vagoane, pe peron. Ehei, ce-aș mai pleca și
eu. Nu știu, de câte ori văd un tren, parcă-mi vine să mă urc și să
mă tot duc până nu mă mai opresc!
— Decât la Tanța! râse Tutuneac și-și prinse prietenul de braț.
— La ea, desigur. Ce-o face acuma mititica? Precis că-i la ștrand…
— Tot ce se poate…
Cei doi șoferi militari se cunoscuseră încă înainte de încorporare în
împrejurări cu totul deosebite. Stelian Pascu era magazioner la o
întreprindere metalurgică și juca fotbal în echipa orașului. Traian
Tutuneac, în civilie lăcătuș la o cooperativă meșteșugărească, la fel
ca și Pascu juca și el fotbal în echipa orașului său, cele două
localități fiind foarte apropiate una de alta. S-au întâlnit de câteva
ori pe terenul de sport și la unul dintre meciuri, cu totul involuntar,
Pascu l-a lovit atât de tare pe Tutuneac în glezna piciorului drept,
încât acesta a fost nevoit să stea trei săptămâni în spital. Om de
inimă, bine crescut și cu educație deosebită, Pascu nu numai că și-
a cerut iertare la sfârșitul meciului, dar s-a dus deseori la spital să-
l viziteze pe cel accidentat fără voie și să-i fie în apropiere în acele
momente grele pentru el. Ultima dată a găsit-o la patul bolnavului
și pe Tanța, sora lui Tutuneac, casieră la o parfumerie, care venise
să-și vadă fratele. Prietenia s-a legat repede, și-au scris, s-au vizitat
de multe ori, ba fata a venit după el și fratele ei și aci la cazarmă,
așa încât de la un timp încoace Tutuneac nu-i mai zice lui Pascu
decât „cumnățele”. Pentru că trebuie precizat un lucru: cei doi au
fost încorporați la aceeași unitate și tot împreună au urmat și școala
de șoferi pe care au absolvit-o printre cei dintâi. Iar la repartizare
s-au întâlnit din nou în aceeași subunitate, spre bucuria
amândurora și a Tanței, bineînțeles, care cu un singur drum își
vizita și fratele, dar și iubitul. „Cumnățeii”, însă, cum le spuneau
militarii ceilalți, au depus aceeași râvnă și aci în subunitatea din
care făceau parte, fiind deseori evidențiați pentru conștiinciozitatea
cu care-și îndeplineau serviciul, așa că nu era duminică să nu-i vezi
pe străzile orașului, fie cu Tanța, fie singuri.
— Azi n-a venit puștanca! zise Pascu căutând umbra unor salcâmi,
ale căror ramuri se întindeau protector peste trotuarele pustii.
— Spuneai că o fi la ștrand, răspunse Tutuneac, dar cred că s-a
dus cu frati-miu cel mic la liceul militar. Auzi, Tică dă examen, vrea
să se facă ofițer…
— Ce vorbești?
— Pe cuvânt…
— Să se facă, dacă-i place…
— Păi de ce să nu-i placă? Vrea să se ducă la aviație…
— Io-te-te, mă, mucosul, că la mașini ca noi i-o sta rău, nu? râse
Pascu, scoțând batista și ștergându-și fruntea de sudoare. Nu-l vezi
pe tovarășul căpitan al nostru? Meserie, meserie, ofițer, însurat,
apartament, mașină mică, ce mai vrei?
— Ei, nu știi cum sunt copiii? îi luă Tutuneac apărarea fratelui său.
Visează și ei…
— Măi, acuma dacă i-o fi capul la avioane, acolo să se ducă, ce mai!
consimți Pascu. Că și acolo trebuie să se ducă cineva, nu?
Intrară pe strada principală a orașului. De o parte și de alta a
trotuarelor erau înșiruite magazine mari, spațioase, cu mărfurile
frumos aranjate în vitrine, blocuri de locuințe cu grădinițe de flori
în fața fiecăruia, pe alei parcate autoturisme, iar ici-colo copii ce se
jucau în spațiile special amenajate pentru ei. Iată și clădirea
cinematografului. Sus, pe o placardă lată, reclama filmului, viu
colorată. La intrare mulțime de oameni ce se înghesuiau în fața
ușilor larg deschise.
— Ce film o fi, frate? întrebă Tutuneac și-și miji ochii să citească de
departe scrisul pe placarda înălțată pe fațada blocului. Aha! desluși
el și fața i se lumină deodată. „Centrul înaintaș a murit în zori.” Mă,
e grozav filmul ăsta! adăugă bucuros. Mergem să-l vedem? Tot n-
avem ce face. Pe urmă…
— Mergem, fu de acord Pascu. Dar de ce oare o fi murit ăla și tocmai
în zori? se miră el, privindu-și întrebător prietenul.
— Nu știu! înălță din umeri Tutuneac. Ce importanță are? E film
despre sportivi și cum noi, de…
— Fotbaliști categoria oraș! râse Pascu.
— Ești cam zeflemitor tu, dar într-o zi ne vezi în finală pentru „Cupa
României”!, vorbi cu seriozitate Tutuneac. S-au mai văzut chestii
din astea ca o echipă mai neînsemnată să facă zile fripte ălora cu
internaționali prin formație!
— S-au mai văzut, zise Pascu, dar ia seama până la finala aceea să
nu mori cumva… în zori!
— Dacă mă mai „ataci” tu, trăgând în gleznă și nu în minge cum ai
mai făcut, n-o să mor nici în zori și nici altădată, dar iar mai zac
prin spital…
— Lasă, c-a ieșit frumos până la urmă, îl liniști Pascu. Uite, n-o
cunoșteam pe Tanța…
— Asta așa este. Dar cu ce preț…
— Ei, scump dar face! râse Pascu și-i dădu una cu palma peste
spate lui Tutuneac. Unde mai găseam eu un bobocel ca ea?
Mai vorbind, mai glumind ajunseră în fața cinematografului.
Vânzoleala parcă era și mai mare. N-aveai, vorba aceea, loc unde să
arunci un ac. Cei mai mulți tineri, băieți și fete…
— Găsim oare bilete? întrebă Pascu înălțându-se peste capetele
tuturor să zărească măcar câteva poze de-ale filmului expuse sub
geamurile vitrinelor. Cam slabă speranță…
— Găsim, cum să nu? răspunse hotărât Tutuneac. Fac eu rost…
— De la ăștia ce le vând cu preț dublu?
— Nu, frate, de la casă…
— Păi nu vezi ce coadă este? Și ce înghesuială?
— Ei, și ce-i cu asta? zâmbi cu un aer de superioritate Tutuneac.
În chestiunea de față trebuie numai puțină dibăcie și gata! Puțină
tactică cum ar veni treaba…
— Cred că mai bine ar fi să renunțăm… se cam îndoi Pascu de
posibilitatea de a se vedea cu un bilet în mână. Tu nu vezi ce este
aici?
— Să renunț? se miră Tutuneac. Și mai ales la un film despre
fotbal? Și mai ales când mă aflu în oraș și n-am ce face până
deseară? Nici vorbă, băiete! Ia stai tu colo, frumușel, lângă ușă și
așteaptă-mă, să vezi cum vine subsemnatul cu două bilete în doi
timpi și trei mișcări!
Zicând acestea, Tutuneac își potrivi mai bine boneta pe cap, își
aranjă centura de parcă se ducea să se prezinte în fața unui
superior și după ce făcu complice cu ochiul lui Pascu, începu să-și
facă loc cu coatele prin mulțime avântându-se către casa de bilete
din holul larg și spațios, al cinematografului, acum înțesat de lume.
Aci un vacarm de nedescris: vociferări, scandal, țipete, mâini
ridicate pe deasupra capetelor, o înghesuială fără seamăn de mare.
Tutuneac se strecură cu greu prin îngrămădirea de oameni, cu toții
foarte agitați și nu după mult timp Pascu îl și zări postându-se în
fața ghișeului, unde o funcționară tânără, drăguță, cu halat vișiniu
și guleraș alb nu mai prididea cu vânzarea biletelor și numărarea
banilor.
— Sărut mâinile floare de nu-mă-uita! zise Tutuneac casierei și-și
vârî de îndată capul sub sticla ghișeului. Era cunoscut ca unul
dintre puținii băieți din unitate care știa prin vorbe meșteșugite și
maniere deosebite să se facă de îndată plăcut oricărei fete. Ce
spuneți, armata poate să vadă acest film la ora asta?
Fata zâmbi, clipind mărunt din genele-i lungi, rimelate, dar nu-i
răspunse, fiind ocupată cu număratul unor hârtii de cinci lei, restul
la o sută pentru un ins ce abia cumpărase patru bilete.
— Vezi să nu greșești! îi spuse Tutuneac, încercând să se facă
plăcut pe mai departe. Să nu greșești la numărat, vreau să spun!
găsi el nimerit să adauge, zâmbind semnificativ.
Fata tot nu-i răspunse, îi aruncă numai o privire prietenoasă, plină
de lumină și-și văzu mai departe de treabă, însemnând repede cu
creionul pe graficul din față locurile deja ocupate în sală.
— Câte bilete dorești? întrebă ea mai apoi, bătând cu creionul în
ghișeu, semn că se grăbește. Și unde? Cam ce locuri? îi arăta ea
graficul sălii.
— Două bilete. Unul chiar lângă dumneata, dacă s-ar putea! zâmbi
Tutuneac și-i întinse banii.
— Hei, militarul de acolo din față, de ce nu stai la rând tovarășe?
strigă careva din rând, o voce de bărbat, răgușită, dar plină de
asprime. Noi stăm la coadă și dumneata ne sfidezi?
Tutuneac întoarse capul să-l vadă pe cel care vorbise. Era un ins
înalt, voinic, trecut de șaizeci de ani, cu o pălărie de pai alb de orez
și gulerul bleumarin al cămășii răsfrânt peste haină.
— Ce te uiți la mine? Ori n-am vorbit românește? insistă acela,
foarte aprins și agitat. Oameni bătrâni stăm în picioare de-un ceas
și ceva și dumneata te bagi în față…
— Lăsați ostașul să ia bilete! interveni un alt bărbat, mai tânăr, cu
alură de sportiv, numai în cămașă și pe cap cu o șapcă albă de
ciclist… N-are timp s-aștepte… E învoit cu ora. Numai cine a făcut
armata cunoaște timpul soldatului…
— Uite la el! sări bătrânul cu vocea lui răgușită. Că eu n-am făcut-
o, ce crezi! Dar am fost model…
— Ai fost… dar nu mai ești! se auzi o voce peste mulțime.
— Glume proaste ca și cei care le fac! interveni o femeie tânără,
distinsă, cu ochelari în rame de aur ce se afla înapoia lui Tutuneac.
Dumneata de ce n-ai venit mai devreme, tovarășe militar? urmă ea,
adresându-se caporalului, pe un ton de dojană. Bine, ești învoit cu
ora, dar trebuia să te gândești mai devreme la treaba asta, nu să vii
aici și să deranjezi lumea. Iar pe deasupra mai ești lipsit și de
politețe!
— Și dumneata de ce te bagi? îi sări țandăra lui Tutuneac,
întorcându-se pe jumătate către femeia cu ochelari.
— O fac pentru respectul bunei-cuviințe! replică femeia autoritar.
Și te rog să-mi vorbești frumos. Nu permit!
— Uite, nene, dumneaei nu permite! zâmbi amar Tutuneac și o privi
sfidător pe femeie. Asta-i bună! Nu permite… Au venit femeile să
vadă filme despre fotbal! Culmea! Aici nu-i parada modei tovarășă,
urmă aprins caporalul, cu ochii sclipind de tulburare. E un film
sportiv și dacă-i un film sportiv…
— Nu e niciun film sportiv! sări din rând bătrânul cu pălăria din
pai alb. E un film demascator care…
— Lasă nu ne mai spune și dumneata subiectul filmului că nu ești
cronică de ziar! îi strigă Tutuneac și mulțimea iar se porni pe râs.
Sunt militar și cum a spus dumnealui sunt învoit cu ora. Dacă nu
văd filmul acuma, adio, nu mai am când, duminica viitoare nu știu
dacă mai ies în oraș…
— Cu așa comportare m-aș mira dacă ai mai ieși! zise iar femeia
îmbujorată la față de enervare. Ai rămas în urmă cu buna creștere,
iar cât despre maniere, ce să mai vorbim!
— Ei, lasă! zâmbi ironic Tutuneac. Nu vrei să-mi faci dumneata
educație?
— Hai tovarășe, ia biletele și du-te! strigă cel cu șapca albă de ciclist.
Măi oameni buni, ce tot trăncănim aicea fără rost? E militar și
disciplina-i cere să fie la timp în cazarmă! Ce dracu, nu vrem să
înțelegem situația…
— Tot disciplina îi cere ca în oraș să fie cuviincios! nu se lăsă femeia
cu ochelari, care după înfățișare părea să fie profesoară sau
funcționară, în orice caz o intelectuală mai deosebită, însă tare
aprigă în discuție.
— Hei, spune ce locuri dorești! interveni casiera și bătu tare cu
creionul în sticla ghișeului ca să pună capăt discuției. Repede! Aici
și aici? Deci rândul k, locurile 13 și 14! Altul la rând!
Tutuneac îi mulțumi funcționarei de la ghișeu, își făcu loc prin
mulțime și cu greu ajunse lângă ușă unde-l aștepta Pascu, stând
mai deoparte și citind un ziar. Cum veni, îi arătă triumfător biletele.
— Uite la băiatu! zise el și le flutură pe sub nasul prietenului său.
Ei, ți-a plăcut cum le-am luat?
— Să-ți spun drept, nu prea! răspunse Pascu, împăturind ziarul.
Am văzut toată scena și pe cinstea mea ai fost de nerecunoscut. Te
știam, zău, crede-mă, mai cu scaun la cap, cum se spune…
— Poate că ai dreptate, zise Tutuneac, dar altfel cum puteam pune
mâna pe bilete? Lasă, iese la spălat, vorba aceea! își privi apoi
ceasul de mână și adăugă: Mai sunt douăzeci de minute. Hai să
luăm câte o înghețată de colo de la colț după care ne întoarcem.
Până intrăm, până ne găsim locurile, începe filmul…
Când cei doi au ieșit din sala cinematografului, afară se întunecase
de-a binelea. Vitrinele își aprinseseră luminile, deasupra străzii
principale liniile continue, fluorescente, se înșiruiau până departe
ca un fluviu de foc, iar trotuarele se umpluseră de lume. Odată cu
lăsatul serii, cu adierea molcomă a răcorii, localnicii ieșiseră la
plimbare și pe ambele trotuare, până în apropierea parcului era un
continuu du-te-vino de bărbați și femei, cu copii de mână, mai mult
însă fete și băieți, glumind și râzând, unii purtând tranzistoare în
mână, cu tonalitatea dată la maximum. Pascu și Tutuneac porniră
și ei agale prin mulțimea aceea, privind în dreapta și-n stânga,
salutând regulamentar ori de câte ori întâlneau un ofițer sau
subofițer, mergând cu grijă să nu se lovească de careva sau să se
rătăcească unul de altul.
— Fir-ar să fie, ce de lume! observă Tutuneac prinzându-și
prietenul de braț. Ce le pasă ăstora cu tranzistoare? Nu tu armă de
curățat, nu tu mașină-n remiză să aibă motorul ceas, nu tu schimb
de santinelă…
— Lasă că le vine și lor rândul, îl liniști Pascu. Și-atunci plimbi tu
tranzistorul…
— Eu? se miră Tutuneac. Asta-i o chestie de prost gust, pe cuvânt.
Cum să deranjezi, mă, lumea cu muzica ta când omul a ieșit la
plimbare să-și mai liniștească creierul?
— Ai dreptate…
La un colț de stradă zăriră o tonetă, înapoia căreia, pe un scaun de
pânză stătea un bătrânel cu părul alb și țăcălie, prin ai cărui
ochelari cu rame de sârmă priveau doi ochi albaștri, blajini, dar
plini de vioiciune. Pe tăblia tonetei se vedeau înșiruite mulțime de
bilete de loz în plic, altele pe sârmă sau îngrămădite în câteva
borcane de sticlă. Iar în jur, o mulțime de curioși, oameni fără
treabă, ce așteptau să vadă vreun norocos plecând cu câștigul cel
mare.

De bagi mâna în borcan,

Nu-ți mai trebuie bani un an!

striga bătrânelul, cu glasul lui pițigăiat, ascuțit, de parcă îl strângea

careva de gât, în timp ce bătea cu creionul într-o cutie de tablă, de
pe masă, să se facă auzit, peste murmurul celor din jur.

Poți spune că ai noroc

Dacă n-ai jucat deloc?
Bagă mâna în borcane
Și scoate lozul cel mare!

Pascu și cu Tutuneac se opriră și ei, amestecați printre ceilalți gură-

cască și priviră un timp, cum ba unul, ba altul rupeau de pe sârmă
câte un bilet, îl cercetau îndelung să vadă scrisul la lumina
neonului de deasupra străzii și dezamăgiți îl mototoleau și-l
aruncau cu un fel de ciudă la coșul de gunoi prins de stâlpul
electric.

Dacă vrei mașină mică

Vino, ți-o dă moșulică,
C-un bilet de șase lei,
Te poți plimba unde vrei!

— Bătrânul ăsta vorbește numai în versuri, o fi vreun poet scăpătat,

râse Tutuneac și-l trase pe Pascu de mână să vină mai în față. I-
auzi cum îi merge gura!
— Vrei să-ți încerci norocul? întrebă Pascu.
— Nu prea…
— Atunci de ce te bagi în față?
— Îmi plac versurile astea de reclamă ale bătrânului, spuse
zâmbind Tutuneac. De unde le-o mai scoate? Ți-am spus, o fi fost
poet la viața lui. Din ăla pentru ai lui, pentru familie… E tare
zglobiu moșul…
— Într-adevăr, e spiritual!
După un timp, Pascu își privi ceasul de mână și spuse:
— Mai avem o oră și trebuie să fim la cazarmă. Ce facem? N-o să
stăm aici lângă borcanele cu loz în plic… Ori vrei să-nveți
poezioarele ăstuia pe dinafară?
— Și ce propui?
— Să mergem. Uf și ce cald mai este! Uite, s-a lăsat seara, dar n-a
pierit încă zăpușeala de peste zi.
— Vrei să bem ceva? întrebă Tutuneac ieșind din mulțimea de lângă
toneta bătrânelului. Aș „rade” o bere pe cinste!
— Te cred, dar n-avem voie în restaurant. Hai mai bine la o
cofetărie, zise Pascu pornind în susul străzii. Bem câte un Pepsi
rece. De acord?
— De acord! Bem Pepsi și ne gândim la bere…
— Poți să te gândești și la un Cotnari, nu te oprește nimeni! râse
Pascu mergând alături de Tutuneac. Important este să bem ceva
rece…
Intrară la cofetăria „Primăvara”, cea mai mare și mai elegantă de pe
strada principală a orașului. Localul era ticsit de lume. Toate
mesele ocupate. De undeva, de la un difuzor nevăzut, probabil că
era un magnetofon, se auzea o muzică discretă, plăcută și
odihnitoare. Fetele care serveau, tinere, drăguțe, în uniforme
portocalii, cu gulerașe albe și părul strâns în bentițe tot albe,
umblau repede printre mese, purtând în mâini tăvi pe care se
vedeau cupe cu înghețată, farfuriuțe cu prăjituri și pahare
aburinde, pline cu apă rece.
Cei doi rămaseră în ușă neștiind ce să facă. Nici nu bănuiseră că și
aci, la fel ca și la cinematograf, va fi o atât de mare înghesuială.
— Măi și ce-aș mai bea ceva rece! zise puțin dezamăgit Pascu
privind în toate părțile, doar va zări vreo masă liberă. Chiar și apă
și tot ar fi bună!
Trecu o fată grăbită, ducând într-o singură mână vreo șase sticle
de Pepsi.
— Hei, tovarășă! o opri Pascu, am vrea și noi câte o sticlă de Pepsi!
— Nu servim decât la mese! veni răspunsul prompt și categoric
peste umăr.
— Numai câte o sticlă și…
Dar fata dispăruse de mult înapoia unei perdele de pluș roșu, așa
încât vorbele lui Pascu plutiră în aer fără rost.
— Ce facem, băiete? îl întrebă apoi dezolat pe Tutuneac. N-am
trecere și gata la fetele astea. Încearcă tu, poate ești mai norocos.
Ca la cinematograf, cu casierița…
— Nu mai încerc, zise cu glasul aproape stins Tutuneac. Mi-a pierit
pofta de orice. Tu nu vezi ce-i aicea? Stau și câte zece la o masă.
Hai să mergem…
Dar când să se întoarcă și să se îndrepte către ușă, le apăru în față,
ieșind ca din pământ căpitanul Dumitrescu. Era îmbrăcat civil,
într-o cămașă albă și pantalon gri, cu țigara neaprinsă între degete.
— Ce-i băieți, ce doriți să luați? îi întrebă el zâmbind, privindu-i pe
fiecare în parte cu prietenie.
— A, tovarășul căpitan! sări ca ars Tutuneac și luă repede poziția
de drepți, același lucru făcându-l și Pascu. Să trăiți. Nici nu v-am
observat…
— Sunt la o masă în colțul acela din dreapta, zise ofițerul și vârî la
loc țigara în pachetul ce-l scoase din buzunar. Vroiam să ies să
fumez, că aici nu este voie, când v-am văzut pe amândoi.
— Intenționam să luăm și noi câte un Pepsi, vorbi cu amărăciune
Pascu, dar fetele astea nici nu ne bagă în seamă. Spun că trebuie
să luăm loc la o masă. Așa că…
— Veniți la masa mea! propuse căpitanul cu multă amabilitate.
Este loc berechet. Sunt numai eu cu soția…
Cei doi militari, adânc mișcați de gestul căpitanului, roșii în obraji
de emoție se priviră unul pe altul în tăcere, neștiind ce să răspundă.
Cum să-l deranjeze pe comandant? Și mai mult, pe soția acestuia?
Pentru o sticlă de Pepsi… Ducă-se încolo de răcoritoare, că la
primul colț de stradă găsesc o cișmea și-și astâmpără setea fără
prea multe probleme.
— Haideți băieți, ce ați rămas așa? îi luă la rost, glumind, căpitanul.
Aveți niște mutre grave, de parcă cine știe ce hotărâre vreți să luați!
— Tovarășe căpitan, zise Tutuneac, fără să se clintească din poziția
de drepți, vă mulțumim, dar… nu știu… vedeți dumneavoastră…
— Știți o treabă? zise ofițerul râzând. Eu n-am văzut șoferi rușinoși
în viața mea! Și vorba aceea, stau de ani de zile între ei! Așa că ce
vă mai codiți? Nu mă deranjați de loc. Dimpotrivă, îmi place să mai
schimbăm o vorbă, așa în afara cazărmii, să-mi povestiți și mie cum
v-ați distrat, cum v-ați petrecut timpul, ce mai știți de pe la cei de-
acasă… Hai, Tutuneac, ia-o dumneata înainte. Uite, masa aceea
liberă din colț. Soția mea se vede treaba s-a dus să facă comanda,
că până ce vin fetele astea, îți piere pofta de orice…
Cu pas moale, nehotărâți, cei doi militari au pornit printre mese și
s-au așezat la cea arătată de comandant, pe care se afla o revistă,
niște ochelari de soare și o poșetă de damă.
— Luați loc, băieți! zise căpitanul și le arătă scaunele. Hai și lăsați
rușinea, se poate?
S-au așezat, mai întâi Tutuneac, apoi și Pascu, tăcuți, tot
îmbujorați, cu privirile plecate, mângâind bonetele ce le țineau pe
genunchi, fără a îndrăzni să ridice ochii către căpitan. Se aflau la
masă cu comandantul lor, nici nu visaseră vreodată că are să se
întâmple lucrul acesta și doar îl vedeau zilnic de dimineața și până
seara în mijlocul lor, intransigent, grav, cerându-i fiecăruia să-și
facă datoria cum se cuvine, dar și prietenos și din cale afară de
amabil, bineînțeles cu cei ce meritau. Prin ce emoții trecuseră de
dimineață acolo în remiză! Așa cum de fapt treceau în fiece zi când
el inspecta subunitatea… Și acum? La aceeași masă împreună…
Nici nu le venea a crede…
— Ei, cum v-ați petrecut timpul? începu vorba căpitanul ca să
anuleze starea aceea de stânjeneală ce se lăsase total nedorită din
partea lui. Ați fost la meci?
— Ce meci? se miră Tutuneac, privindu-l în același timp întrebător
și pe Pascu.
— A fost un meci pe stadionul orașului, spuse căpitanul și luă
poșeta soției, punând-o mai în marginea mesei. Un „amical” între
„Gloria” de aici și rezervele echipei „Steaua” din București. A fost un
joc foarte frumos.
— Extraordinar! Și noi n-am știut de chestiunea asta! se arătă mirat
Tutuneac. A fost anunțat undeva?
— E plin orașul de afișe! zâmbi căpitanul. Cum de nu le-ați văzut?
Mi se pare că unul a fost și la panoul de afișaj la noi în cazarmă…
— Tare mult aș fi vrut să-i văd pe cei de la „Steaua”…
— Ei, n-a fost echipa lor numărul unu, căută Pascu să-și consoleze
prietenul. Și dacă n-a fost cred că nici jocul n-a prea strălucit. Nu-
i așa, tovarășe căpitan?
— Nu-i adevărat! îl contrazise ofițerul. A fost un joc frumos și ai
noștri, vorbesc de băieții de aici, și-au dat toată silința să facă o
partidă mare…
— Și cu ce rezultat s-a terminat?
— Cu 6 la 0 pentru „Steaua”…
— Oho! se mirară cei doi militari.
— Scorul putea fi și mai mare, dar bucureștenii pare-se că mai mult
s-au distrat, au făcut un fel de demonstrație…
— E și normal…
Între timp sosi și soția căpitanului și oferindu-i scaunul, ofițerul o
prezentă imediat subordonaților săi. Cei doi se ridicară de îndată în
picioare, dar cum o văzură, amândoi rămaseră stană de piatră, cu
ochii mari de uimire, fără să scoată un cuvânt. Nu era alta decât
femeia cu ochelari în ramă de aur, cu care Tutuneac, necuviincios,
schimbase câteva cuvinte la casa de bilete a cinematografului.
— Uite, Amalia, doi băieți de la mine, din subunitate, zise căpitanul
cu fața numai zâmbet. N-au avut loc unde să stea, să servească
ceva și i-am invitat la masa noastră. Amândoi băieți buni, fruntași
acolo în cazarmă, disciplinați…
— Îmi pare bine, zise femeia și întinse pe rând mâna celor doi, care
mai mult bâlbâindu-se își murmurară numele, numai de ei auzite.
Sunt profesoara Dumitrescu. Luați loc, vă rog! îi invită ea, cu un
aer puțin grav, după care se așeză și începu să scotocească prin
poșeta ce-o avea pe masă.
Mai mult speriați de întâmplarea total neprevăzută la care luau
parte, neîndemânatici și completamente fâstâciți, cei doi își traseră
scaunele mai lângă masă și se așezară fără un pic de chef, Tutuneac
fiind chiar gata-gata să se împiedice și să cadă alături. Cum de
nimeriseră în cofetăria asta? Și cum de dăduseră chiar peste soția
căpitanului, care fără îndoială era una și aceeași persoană cu cea
care îi făcuse observație lui Tutuneac, acolo la casa de bilete a
cinematografului? Sau poate că nu era ea… S-ar putea, dar
asemănarea era prea izbitoare și nu încăpea nicio îndoială că ar fi
vorba despre altcineva. Aceeași rochie… ochelari cu ramă de aur…
Apoi poșeta albă, cu o floare nichelată prinsă într-un colț… Și
pantofii albi…
— Este tare cald aici! zise soția căpitanului și scoțând batista din
poșetă începu să-și tamponeze ușor fruntea. Barem dacă găseam o
masă afară. Dar în orașul ăsta este înghesuială peste tot. Știi,
Nicule, ce-am pățit la cinematograf? Vai, ce de lume! mai bine de
tine că ai fost la stadion.
— Și tu tot la sport ai fost! râse căpitanul. „Centrul înaintaș a murit
în zori”, nu? Așa că…
— Dragă, te rog să mă crezi, aș fi rămas bucuroasă acasă, dar o știi
pe Mica a noastră cum e de moartă după filme. Bune, rele, ea să le
vadă pe toate. Și doar i-am spus, „măi fetițo, mai alege și tu, ești
doar la o vârstă când poți selecționa calitatea de necalitate!”, dar ți-
ai găsit! Știți, se adresă ea militarilor, este vorba de nepoțica mea,
elevă, a venit să-și petreacă vreo câteva zile din vacanță la noi.
Acuma s-a dus acasă, că la televizor este un alt film, ceva cu Jean
Marais…
— Ei, e încă un copil, ce știe ea? căută căpitanul să-i ia apărarea
fetei.
— Da, dar cu pretenții. „Să mă duci la film, să mă duci la film!”,
uite așa a ținut-o toată dimineața și doar i-am explicat ce mizerie
de înghesuială este duminica la cinematograful ăsta al orașului…
— Ce serviți, băieți? îi întrebă căpitanul pe cei doi, observând că la
masă sosise una dintre fetele cofetăriei cu o tavă pe care se aflau
două prăjituri și două pahare. Uite, să facem comanda…
— Tovarășe căpitan, vă mulțumim foarte mult, se bâlbâi în
continuare Tutuneac, ferindu-și parcă privirea de aceea a ofițerului,
dar am vrea să plecăm. Știți, e ora târzie, trebuie să fim la
cazarmă…
Dumitrescu își privi ceasul de la mână și zâmbi.
— Lasă că mai aveți timp berechet! zise el. Ei, doriți câte un Pepsi?
Parcă așa am înțeles…
— Da… câte… un Pepsi, murmură Pascu.
— Tovarășă, se întoarse căpitanul către fata în uniformă portocalie,
vă rog două sticle cu Pepsi și două prăjituri…
— Nu, prăjituri nu, tovarășe căpitan! protestă timid Tutuneac.
Numai Pepsi…
— Lasă. Deci, tovarășă dragă, două sticle de Pepsi și două
prăjituri…
— Tot din acestea cu ciocolată? întrebă fata și arătă la cele ce abia
le adusese și le pusese pe masă.
— Tot. Nu-i așa băieți? se întoarse căpitanul către militari. Cu
ciocolată. De fapt ciocolata place oricui. Cu ciocolată… deci…
— Am înțeles…
— Dar repede, că băieții se grăbesc.
— Am să vă servesc.
— De fapt ne grăbim și noi, urmă, căpitanul. Nici nu știu dacă o fi
ajuns fetița acasă…
— A ajuns! asigură profesoara punând palma sa pe cea a soțului.
Am fost la telefon și am vorbit cu ea.
— Și eu care credeam că ai fost să cumperi prăjiturile astea…
— Le-am comandat și apoi am dat și un telefon…
— Mai ești supărată?
— Nu mai sunt, zise femeia, tamponându-și mereu fruntea cu
batista. De fapt nici n-am fost. Am avut numai așa o stare de
indispoziție. Îți dai seama, filmul prost, nici nu merita înghesuiala.
Și-apoi unde mai pui nervii de la coada pentru bilete…
Fata aduse prăjiturile, le puse în fața militarilor, după care le turnă
în pahare Pepsi și se retrase.
— Ați văzut ce repede a venit? zise căpitanul zâmbind. Execută
ordinele ca la noi la armată. Ei, băieți, luați, serviți…
Cu o anume timiditate, stângaci, Tutuneac luă lingurița, rupse o
margine a prăjiturii și încercă să mănânce. Însă mâna îi tremura
de parcă ar fi fost cuprins de friguri. Ținea privirea plecată, mesteca
rar, abia de înghițea, în timp ce cu coada ochiului trăgea pe furiș la
soția căpitanului care cu un aer dezinvolt savura fiecare bucățică
de ciocolată. „Ea este, în mod sigur, ea, nu, nu mă înșală pe mine
memoria, își spuse Tutuneac, cu inima strânsă de emoție, dar în
același timp și de teamă. A fost la un pas de mine, am discutat cu
dumneaei… Sau poate că acum, aici, nu m-a recunoscut? îl încercă
o ușurare. Tot ce este posibil. În definitiv, datorită uniformei, toți
militarii seamănă între ei. Numai după chip îi poți deosebi pe unul
de altul. Ori eu am stat pe jumătate întors cu fața către casieriță…”
Pascu încerca și el să mănânce, însă îl stăpânea aceeași stânjeneală
ca și pe prietenul său. Din prima clipă își dăduse seama că soția
comandantului lor nu era alta decât cea care avusese scurta și
aprinsa discuție cu Tutuneac, acolo, la casa de bilete a
cinematografului și acum aștepta cu sufletul la gură ca intrigată de
cele întâmplate, femeia să înceapă a-i povesti soțului ei totul. Chiar
îi făcuse cu ochiul un semn discret lui Tutuneac și acesta negru de
supărare îl aprobase tăcut, consimțind la rându-i că își dă seama
de situația grea în care se afla. Dar oare ce mai puteau face acuma?
„Măi să fie! își zise până la urmă Pascu, înghițind cu greu fiecare
dumicătură. Uite în ce belea m-a băgat și pe mine Traian ăsta. Când
i-am spus că-i un repezit și că face pe deșteptul în câte o
împrejurare, m-a luat peste picior. Să vedem acuma pe unde scoate
cămașa? În definitiv, eu am stat deoparte, n-am văzut, n-am auzit
nimic!”
— Știi, Nicule, să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat azi după-amiază
la casa de bilete a cinematografului, zise soția căpitanului și bău
puțin din paharul cu Pepsi. A, e nostim de tot!
Tutuneac tresări și electrizat rămase cu lingurița în aer, fără să o
mai ducă la gură. Și în aceeași clipă, parcă, întregul tavan al
cofetăriei se prăbuși asupră-i, iar mesele și scaunele din jur
prinseră a se învârti într-o horă drăcească, nebună, amețitoare. Voi
să înghită ce avea în gură, dar se înecă, tuși, scăpă lingurița sub
masă, se aplecă și bâjbâind începu s-o caute cu febrilitate. N-o
găsea. Dar o mie de ani ar fi căutat-o, numai să nu se ridice și să
dea ochii cu căpitanul și cu soția acestuia. Se lăsă într-un
genunchi, gata, gata să-i plesnească pantalonii, iar centura îl
strângea să-l despice în două, nu alta. Scăpă și boneta sub un
scaun…
— Ce-i, Tutuneac, ce s-a întâmplat? întrebă căpitanul, ridicând
fața de masă să-l vadă ce face.
— Știți… lingurița…
— Lasă că aduce fata alta. Nu te osteni atâta. Se întâmplă…
El se ridică, aprins la față, cu ochii bulbucați de emoție, începu să-
și aranjeze ținuta, hainele parcă nu i se mai potriveau, stăteau
anapoda pe el, centura i se desprinsese din cataramă… Îndată, fata
îi aduse o nouă linguriță și el îi mulțumi fâstâcit, fără să-și găsească
locul pe scaun.
— Și cum îți spuneam, urmă profesoara, acolo la casa de bilete,
când să caut banii în poșetă dau peste hârtiile de 25 de lei ude într-
un așa hal de se lipeau de degete. Se vărsase sticluța cu parfum…
— Cred c-ai parfumat tot holul acela! râse căpitanul.
— Chiar așa, dar unde pui că mă simțeam jenată față de cei din jur.
Nu mai spun de casieriță…
Tutuneac răsuflă ușurat. I se luase o piatră de pe inimă. Va să zică
nu vroise să povestească despre el… O întâmplare cu o sticluță de
parfum și niște bani… Foarte bine. Dar când va începe să-i relateze
soțului despre indisciplina subordonaților lui? O va face? N-o va
face? Să fi uitat, oare, toate cele întâmplate? Sau să nu le fi acordat
vreo importanță anume? Tot ce se poate. Sau amână istorisirea
pentru mai târziu? Simțea că-i ard obrajii, tâmplele, iar maioul era
tot numai o apă sub bluza de doc. „Mamă, măiculiță prin ce clipe
trec! își zicea el privind prăjitura din fața sa din care nu apucase să
ia decât o singură dată. Numai de coca asta dulce nu-mi arde mie
acum.” Nici nu pusese mâna pe noua linguriță adusă de fata din
cofetărie.
Observându-i rezerva și oarecum stânjeneala, căpitanul găsi
nimerit să intervină:
— Ce ai? Nu-ți este bine? De ce nu mănânci?
— Știți… eu…
— E o prăjitură foarte bună…
— Parcă e puțin amară, răspunse pripit Tutuneac și simți cum o
sudoare rece îi năpădește fruntea.
— Amară? se miră căpitanul și-și privi întrebător soția. Și a
dumitale Pascule este amară?
— Eu știu? înălță acesta din umeri, total nedumerit. Parcă și… a
mea. De altfel mie nici nu-mi prea plac dulciurile…
— Nicule dragă, interveni profesoara cu amabilitate, să le
comandăm altceva băieților.
— Nu… nu… vă rugăm, nu mai luăm nimic, vorbi bâlbâindu-se
Tutuneac care parcă nu avea astâmpăr pe scaun. De altfel, zise el
privindu-și ceasul de la mână, e și timpul să pornim către cazarmă.
Nu vrem să întârziem…
— Desigur… desigur, acceptă căpitanul, vă știu printre cei mai
disciplinați. Dar puteți lua alte prăjituri la pachet, nu?
— Foarte bine te-ai gândit, Nicule…
— Tovarășe dragă, se întoarse îndată căpitanul către fata de
serviciu din cofetărie, ce tocmai trecea pe-alăturea, pune dumneata
repede două prăjituri la pachet. Dar altele decât din cele ce ne-ai
servit. Pentru cei doi flăcăi…
— Tot cu ciocolată? Sau savarine. Sau mă rog…
— Ce vrei dumneata, numai nu din acestea din care au servit
băieții…
— Am înțeles, le aduc îndată…

Toată noaptea, acolo în dormitorul ostășesc Tutuneac s-a zvârcolit

în așternut fără să-și afle o clipă odihna. Somnul îl ocolea ca o
pasăre nevăzută și oricât se străduia nu putea pune geană pe
geană. Căuta să-și abată gândurile în altă parte, dar ele nu se
învârteau decât în jurul celor întâmplate peste zi, la cinematograf
și mai apoi la cofetărie. Fără îndoială, femeia cu care avusese acea
scurtă altercație nu era alta decât soția comandantului. Păr lung,
blond, ochelari cu ramă de aur, în mână umbreluța roșie, poșeta
albă. Dar de ce oare la masă, în cofetărie, n-a amintit un cuvânt
despre cele ce i s-au întâmplat acolo, în fața casei de bilete? Doar
avea posibilitatea să pună niște lucruri la punct, să i se dea
satisfacție și iată că n-a făcut-o. Care să fie motivul? Ca să nu-și
dezamăgească soțul aflând că are în subordine militari care într-un
fel se comportă în cazarmă și altfel în afara ei? Poate, că uneori în
discuțiile dintre ei, așa cum se întâmplă în orice familie, face caz de
ordinea din subunitatea lui, vorbindu-i despre băieții cu care stă
de dimineața până seara în cazarmă printre mașini. Iar acuma? „La
urma urmei, eu sunt un om disciplinat, își spunea Tutuneac ca să-
și mai alunge necazul. Nu o dată m-a dat tovarășul căpitan de
exemplu cu diferite prilejuri. Dar tot dumnealui ne spunea că
disciplina din cazarmă s-o luăm cu noi în învoire în oraș. Oare nu
am uitat-o de data asta între mașinile din remiză? Măi să fie, simt
că-mi plesnește capul de necaz! Nu-mi puteam vedea de treabă și
să nu mă bag ca musca-n lapte acolo la casa de bilete a
cinematografului?”
Caporalul sta întins în pat, cu ochii către becul albastru din tavan
și se gândea la toate acestea fără să-și afle o clipă liniștea. Afară
începuse să plouă. Stropii de apă loveau ușor geamurile și frunzele
castanilor dintre pavilioanele cazărmii foșneau ușor, abia auzit. În
patul alăturat, Pascu dormea dus, cu cearșaful tras până peste
frunte, fără să se clintească. Tutuneac se duse încetișor lângă el,
să-l scoale, să-i vorbească, dar constată cu surprindere că și acesta
stătea cu ochii deschiși parcă la pândă.
— Ce-i, nu dormi? șopti Tutuneac.
— Nu. Mă gândesc…
— La ce te gândești?
— Ei, la o chestie…
— La ce chestie?
— Ascultă, Traiane, aseară la cofetărie, prăjitura ta a fost într-
adevăr amară, ori numai ai spus și tu… așa…
— Dar a ta cum a fost?
— A mea a fost bună, dar dacă te-am văzut pe tine că nu-ți arde să
rămâi la masă și ai găsit un motiv să pleci, puteam spune altfel?
— A mea a fost bună. Și a ta a fost bună. Toate prăjiturile din lume
ori fi bune, că de-aia sunt prăjituri. Dar a mea, frate, atunci, o
simțeam amară în cerul gurii. Îți spun drept că nu puteam mânca.
Închipuiește-ți și tu, venim la masă, tovarășul căpitan ne prezintă
soției dumnealui ca pe doi băieți „a-ntâia” și când colo, uite cu cine
găsisem eu să intru în conflict în oraș! Ei, ce spui?
— Și doar de dimineață ne-a atras atenția cum să ne comportăm în
învoire…
— Da, așa este, dar vezi cum a devenit chestiunea că tocmai eu ăla,
lăudatul, că așa și pe dincolo, mi-am dat în petic. Și uite, tot
gândindu-mă la cele petrecute, acum nu se prinde somnul de mine.
Că tot stau și mă întreb, de ce dumneaei n-a scos un singur cuvânt
despre toată întâmplarea? Putea s-o facă, nu? Putea! Și uite că n-a
făcut-o! De ce frate? De ce? Se juca cu mine, știi, ca șoarecele cu
pisica…
— E delicată mă, cum sunt toate femeile!
— Ia, mai lăsați discuțiile acum la miezul nopții! interveni autoritar
plantonul din celălalt capăt al dormitorului. Toată ziua v-ați distrat,
acuma lăsați-i pe ceilalți să se odihnească!
Supus, Tutuneac se duse tiptil la patul lui, se culcă, dar tot nu
adormi. Rămase cu ochii deschiși până aproape către ziuă.
Dimineața, când căpitanul Dumitrescu veni la cancelaria
companiei, îl găsi în fața ușii pe caporal. Îl aștepta.
— Ei, ce s-a întâmplat? îl întrebă căpitanul zâmbind. Iar vreo
problemă și cu celelalte prăjituri? Te văd cam nedormit. Ești
bolnav?
— Nu, nu sunt bolnav, răspunse cu privirea plecată Tutuneac.
Vreau numai, dacă-mi permiteți și nu vă supărați, să vă întreb
ceva…
— Ce anume? se arătă mirat căpitanul. Hai, spune…
— Aseară, soția dumneavoastră nu v-a vorbit nimic despre mine?
— Despre dumneata? făcu ochii mari căpitanul. Ce să-mi
vorbească?
— Nimic, nimic?
— Absolut nimic, zise căpitanul și, intrând în cameră, își puse
cascheta în cuier. Ce-mi putea spune?
— Atunci vă rog să-mi permiteți să vă raportez eu. Dar mai întâi să
lămuresc de ce au fost prăjiturile amare, adică de ce n-am putut să
mănânc.
— Ei, de ce? zâmbi căpitanul.
— Ieri am uitat disciplina în cazarmă, tovarășe căpitan. Și dacă am
uitat-o…
— Ce vorbești? zâmbi iarăși căpitanul și ochii i se luminară pe dată.
Interesant. Foarte interesant. Ia te rog loc pe scaunul ăsta. Te
ascult…
— Apoi de-abia aștept să cunoașteți totul, zise Tutuneac și dădu
drumul unui oftat din adâncul pieptului. Așa ca o ușurare a inimii…
 DOLICĂ

— Dolică! Unde ești Dolică?

În ușa remizei se ivise statura înaltă, impunătoare a plutonierului
Avrămuș, îmbrăcat într-o salopetă neagră, cu un registru sub braț.
Era un om voinic, cu fața tuciurie și ochi negri, pătrunzători, un
om pe al cărui chip se spunea că nu înflorise niciodată lumina unui
zâmbet. Mai demult, cică fusese o fire veselă, pus mereu pe glume,
dar de când în urmă cu zece ani îi murise singurul copil, un băiețel
în vârstă de nouă ani lovit în plină stradă de-o basculantă, omul se
închisese în el și durerea n-o putea uita în niciun chip. Umbla
mereu întunecat la chip, cu vorba aspră, repezită, evita orice
discuție în care colegii lui aminteau de copiii ce-i aveau prin școli
sau pe la meserii, îi plăcea singurătatea și vorba cât mai puțină.
— Măi Stoichiță, nu l-ai văzut pe Dolică?
— Ba da, tovarășe plutonier, este colo sub camionul lui…
— Tu unde te duci?
— La atelier, vreau să aranjez nițel filtrul ăsta de ulei că nu „s-
așază”…
— Hai, umblă trap că pleci cu Dolică!
Soldatul salută și o luă la fugă prin curtea unității, cu filtrul de ulei
în mână. Avrămuș ocoli câteva mașini parcate la locurile lor în
remiză și se opri la ultimul camion, tras pe rampa din margine. Era
un „Bucegi” mare, nou-nouț, cu caroseria sclipind de lustru și
prelata bine întinsă pe suporții ei.
— Dolică! strigă din nou plutonierul și se aplecă să privească sub
camion. Ia ieși afară, băiatule!
Din groapa rampei ieși în grabă un militar mic de statură, subțirel,
cu fața trasă și niște ochi mari, neliniștiți. Cu privirea parcă mereu
speriată. Era mânjit de ulei pe mâini și pe obraji, salopeta îi era
descheiată la piept, iar boneta îi stătea aruncată pe creștetul
capului, ca și când i-o pusese careva într-o joacă.
— Ordonați, tovarășe plutonier! zise Dolică și dând cu ochii de
subofițer îndată degetele începură să-i alerge pe încheietorile
salopetei, potrivindu-și totodată și boneta pe cap. Eram aici, jos,
și…
— Ce făceai acolo?
— Am controlat capetele de bară și am strâns puțin frâna de
mână…
— Tu, mă?
— Eu, dară cine? Mă pricep, am lucrat trei ani într-un atiler…
Dolică trecea în rândul militarilor de la volan drept un șofer nu prea
experimentat, dar cu mare dragoste pentru mașini. Ce-i drept,
conducea corect, nu avusese nicio abatere, era disciplinat, dar
colegii îl luau mereu peste picior, zicându-i că-i o fire prea înceată,
nu-l scoteau din „molău” în sus și „molău” în jos, așa încât nici nu
prea puneau preț pe el când era vorba de curse mai grele. Dar de
fiecare dată, Dolică făcea ce făcea și prin comportarea sa le infirma
cu fapte părerile greșite și mai ales rău intenționate, ce stăruiau în
juru-i pe nedrept. Atmosfera aceasta nefavorabilă poate că și-o
crease singur și desigur fără voia sa. Era mai retras, așezat, nu prea
avea prieteni, de fapt mulți îl și ocoleau pentru că deseori în oraș
căuta să meargă de unul singur, ceilalți socotindu-l un zgârcit
întrucât niciodată nu făcea cinste cuiva nici măcar cu o țigară.
— Și ce are frâna de mână, Dolică? întrebă plutonierul
încruntându-se.
— Ține, dar la ultimul dinte, tovarășe plutonier. Am reglat-o, am
mai strâns-o, știți cum e treaba…
— Și capetele de bară?
— N-au nimic, numa m-am uitat și eu așa…
— Mașină nouă, Dolică, să n-aud ceva că… de… mă cunoști…
— Ce s-auziți, tovarășe plutonier? se miră Dolică și ochii parcă i se
făcură și mai mari de uimire și în același timp de teamă. Merge
ceas… Și eu, de, o îngrijesc ca și când ar fi a mea…
— Păi nu este a ta? Ai învățat doar: bunurile poporului, bunurile
noastre, noi suntem stăpânii…
— Așa e, tovarășe plutonier! consimți Dolică și un zâmbet firav îi
înflori pe fața lui suptă și negricioasă. Le știți ca la carte…
— Păi, ce crezi! Da ia să chemi tu pe unul de la atelier, din ordinul
meu, să se uite la frâna asta a ta, ai înțeles?
— Tovarășe plutonier, sări Dolică cu palma pe piept, total
contrariat, păi n-aveți încredere în mine? Mamă, măiculiță, da trei
ani am lucrat în atiler la IRTA, pe viața mea! Am adus și dovadă la
recrutare… Adicătelea nu știu să reglez, acolo, o frână?
— Ascultă, Dolică, mie nu-mi place vorba multă! i-o reteză
plutonierul și începu să dea ocol mașinii să vadă dacă nu mai are
cumva vreo defecțiune. Te duci, vii cu mecanicul, vede frâna, îmi
raportează, îi spui ce mai este de făcut dacă e cazul și la ora unu
mașina iese din remiză! Ai înțeles?
— Plec în misiune, tovarășe plutonier?
— Pleci. Duci niște marmite cu mâncare, sus, la poligon. Dar știi
cum te duci, nu? Ceas! Niciun minut întârziere…
— Am înțeles, să trăiți!
La ora unu fără cinci, autocamionul nou-nouț – poate de aceea îl și
pizmuiau unii dintre șoferi că tocmai „molăul” primise printre cei
dintâi mașină nouă – era tras în fața bucătăriei. Dolică, corect
îmbrăcat, cu bocancii oglindă și boneta pe-o sprânceană stătea în
cabină și așteptând, citea o scrisoare primită de-acasă. Soră-sa,
Vetuța, felceră la dispensar, îl vestea că se mărită cu un plutonier
de miliție, „gata am și băgat actele, în toamnă facem nunta, să vii și
tu, frati-miu”, Nică, ăl mic a intrat la profesională, la Uzina de țevi,
e bucuros nevoie mare, dar i-au furat ghetele la scăldat și s-a dus
desculț în prima zi la atelier de-au râs toți că nici n-a ieșit pe banii
lui și a și dat încălțările pe băutură…
— Salut, zmeul șoferilor! Ți-a scris suflețelul?
Dolică tresări, împături scrisoarea, o băgă repede în buzunar și
privi peste parbrizul lăsat la jumătate. Era Stoichiță, ajutorul lui.
— E de acasă, răspunse serios Dolică fără să ia în seamă gluma
aceluia. Mergi cu mine, știi?
— Știu. Dar văd că nici n-au încărcat…
— Îndată. Ia să iau eu sama cum stau lucrurile…
Zicând acestea, sări jos și trânti portiera, așa, ca să se facă auzit,
să se știe că el este gata de mult și-l încearcă un fel de supărare
dacă se mai întârzie cu plecarea. Dar nu stătea nimeni degeaba.
Înapoia camionului, bucătarii, asudați de căldura cazanelor și
aproape împiedicându-se în șorțurile albe puse pe dinainte, cărau
marmitele, una câte una și le puneau sus, sub prelată, cu grijă să
nu se răstoarne. Urcară mai apoi și câțiva saci cu pâine, iar după
aceea încă vreo zece marmite cu apă.
Dolică tocmai vroia să se urce la loc în cabina mașinii, când văzu
că unul dintre bucătari se prinsese cu mâna de-o latură a prelatei
și se și zărea urma unde apăsaseră degetele pline de sosul mâncării.
— Mă, polonic! îi sări țandăra lui Dolică și cu ochii aprinși de mânie
trânti la loc portiera și se duse către acela, păi așa umbli cu
mâinile? Ce, prelata asta e-o fleandură de-a ta de la bucătărie să
dai lustru la cratițe? Ia șterge imediat aici! În doi timpi și trei
mișcări!
— Fugi, mă, d-aci, Dolică-Țăndărică! îi zise acela zâmbind și-i dădu
cu tifla fără să-i pese de răbufnirea șoferului. Spală-ți singur
mașina, ce, tu vii să-mi speli mie marmitele?
— Să fiu al dracului dacă plec de aici, cu prelata murdară! zise
Dolică autoritar și se dădu de-o parte învârtind cu nervozitate cheile
de la contact pe degete. Și-i raportez și tovarășului plutonier. Chiar
la tovarășul căpitan mă duc… Păi ce, vă bateți joc? Eu țin mașina
oglindă și voi o murdăriți?
— Hai, mă, și lasă pliscul că nu se prinde! îi zise un altul dintre
bucătari. Ce ți-a făcut? Ia, o mică dâră de iahnie pe pânza aia! Mare
lucru… Așa e, unde se muncește se cunoaște… Hai, valea, plimbă
ursul, că așteaptă leții castraveții!
Dar Dolică nici nu se clinti din loc. Sosi plutonierul, făcu puțină
gălăgie și trei bucătari, sub supravegherea atentă a lui Dolică,
făcură prelata lună, nu alta.
— Te-ai dat dracului, mă, îi șopti unul la ureche ambițiosului șofer
în așa fel ca să nu fie auzit de către subofițer. Ne-ai pus la treabă.
Dar te mai prind eu prin bucătărie!
— N-am fost și nici n-am să vin vreodată.
— Bine, vom vedea noi…
În sfârșit, Dolică, plin de importanță se urcă la volan. Stoichiță,
ajutorul lui se așeză și el în dreapta pe canapeaua de vinilin. Era
un flăcău mic și îndesat, bun meseriaș în ceea ce privește
conducerea mașinilor. De mult aștepta să primească și el un
autocamion, dar până să vină cele câteva trimise de unitate la
atelierele de reparații, îl făcea pe ajutorul acolo unde era nevoie.
— Ai mașină a-ntâia! observă Stoichiță și arătă cu privirea cabina
nou-nouță. Norocul tău…
— Ce, tu n-ai să primești? Ai să primești… zise Dolică într-un fel
puțin cunoscător și se așeză mai bine la volan, privindu-se fugar în
oglinda retrovizoare. Ne-au dat mai întâi ăstora, nouă, care de…
avem ceva experiență… am făcut în civilie curse lungi… grele…
— Tu, mă?
— Eu, ce mă privești așa? Am spus, curse grele…
— Te pomenești că ai fi lucrat la TIR? râse Stoichiță zeflemitor. Sau
la O.N.T…
— Încă n-am ajuns pe-acolo, dar la IRTA tot am fost… Știu și
tovarășii comandanți… Am hârtii… Și-apoi, ce mi-e TIR-ul, ce mi-e
IRTA, cam tot o treabă. Ba, dacă vrei să știi mai grele trasee avem
noi la IRTA, cu probleme…
— Mă rog, poate că ai dreptate, cedă Stoichiță, dar tu crezi că dacă-
mi dau mașină nimeresc un „Bucegi” din ăsta? Precis îmi dă una
abia venită de la „reca”…48.
— Dacă-i de la „reca” însemnează că-i tot nouă. Cilindri noi,
pistoane la fel, vilbrochenul poate la cota a doua… A, uite-l pe
tovarășul plutonier…
Grăbit, Avrămuș veni lângă cabină și lovi cu palma tabla caroseriei
să-l facă atent pe șofer.
— Dolică!
— Ordonați! sări Dolică și dădu să coboare.
— Nu, stai acolo, îl opri subofițerul. Fii atent, băiatule. Ai actele
mașinii? Le ai. Foarte bine. Este, va să zică ora – urmă el privindu-
și ceasul de la mână – unu și douăzeci. La două și treizeci ești acolo,
știi unde…
— Pădurea Zamfira, sus, la poligon, am mai fost…
— Așa, ajungi, descarci, aștepți să ia băieții masa și trap cu
marmitele înapoi. La patru ești în cazarmă…
— Am înțeles, tovarășe plutonier! zise Dolică supus. La patru-n
cazarmă… Altceva mai aduc de acolo? Materiale de tragere,
panouri, lăzi…
— Vezi ce ți se dă, ca să nu vii pe gol, vorbi Avrămuș și cu mâneca
halatului șterse o mică pată de noroi ce-o văzu lângă balamaua ușii.
Raportează tovarășului maior Grigoriu. Spune, „tovarășe maior, eu
mă-ntorc, duc ceva la cazarmă?”, știi tu, ești băiat deștept…
— Nicio grijă, tovarășe plutonier! îl asigură Dolică, potrivind cheile
în contactul de la bord.
— Și atenție la mașină. Hai, bagă a-ntâia și vira!
— Să trăiți!
Peste câteva minute, camionul trecea pe străzile pietruite ale
orașului, mergând încet, cu grijă, strecurându-se printre celelalte
mașini sau căruțe ce veneau dinspre piață. Apoi, părăsind ultimele
case, ieși la șoseaua asfaltată, în largul câmpiei și se așternu la
drum, gonind către o pantă ce nu după mulți kilometri urca în
curbă, pierzându-se în pădurea ce acoperea dealul din față.
— Trage bine! observă cu plăcere Stoichiță și arătă către motor. Se
vede că-i nou…
— Merge „rotund”, frati-miu, i-am reglat relantiul eu personal, ce
crezi că mă tot rog de ăia pe la atiler pentru orice fleac? Păi când
lucram la IRTA cine-mi făcea chestiile astea? De curățat o bujie, de
strâns o frână, de schimbat cureaua la ventilator și câte și mai câte?

48 reca = reparație capitală (n.a.).

Da aici la armată, boierie curată, pe cuvânt. Șoferul nu pune mâna
pe nimic, nu i se dă voie, pentru orice fleac, gata, să intre pe fir
specialistul, ăla de la atiler. Dar eu ce am? Am deștele-nțepenite?
Sau ce-o fi-n capul ăsta? Ehei, trei ani am lucrat în atiler și mă
pricep la câte ceva, ca să nu zic că pot să dau jos și-un motor…
— Aiurea! zâmbi Stoichiță neîncrezător. Un motor, mă? Păi nu te
supăra, mătăluță, dar un motor e-o adevărată uzină, frățioare! Nu
e o bujie acolo, gata, pui cheia tubulară și-ntr-o secundă o dai
afară.
— Nu-ți dau jos un motor? sări completamente lezat Dolică și-și
dădu cu un gest repezit boneta pe ceafă. Mamă-măiculiță! Cât ai
fuma o țigară ți-l întind pe prelată până la ultima șaibă, pe viața
mea!
— A, să-l scoți cu macaraua! râse Stoichiță. Asta, da, e altă chestie!
— Mă, nu face pe deșteptu cu mine, că nu se prinde! i-o reteză scurt
Dolică. Am zis că dau jos un motor, am zis, înseamnă că-l demontez
și-l fac la loc. Motor de camion, uite de „Bucegi” din ăsta. Păi ce,
am stat degeaba trei ani în atiler?
— Eu mă prind cu tine că nu știi nici să reglezi un tachete! zise
Stoichiță zâmbind. Pe cinstea mea!
— Un tachete? sări iară Dolică și de astădată își împinse boneta pe
ochi. Hai, că mă iei la vale, am priceput problema, băiete! Păi orice
șofer știe asta, frati-miu, vorbesc de-un ăla, de-un ageamiu, dar eu
care am lucrat și-n atiler trei ani, ți-am spus…
— Eu te cred că ai lucrat, nu zic ba, nu se lăsă Stoichiță, dar prin
atelierul ăsta, vezi tu, umblă fel și fel de oameni. Vreau să zic
meșteri, ajutori, ucenici, unii care dau cu mătura seara și curăță
rampele, adună sculele…
— Când ți-am spus că mă iei la vale, ți-am spus! făcu pe supăratul
Dolică și dând a lehamite din cap rămase să privească drumul
înainte. Credeam că ești mai ceva decât ăilalți, dar și tu faci parte
dintre ăia care nu prea dau doi bani pe meseria mea. Da puțin îmi
pasă! înălță el din umeri. Sunt bine văzut de tovarășul plutonier,
de tovarășul căpitan, îmi fac serviciul cum scrie la carte, restul nu
mă privește! Fiecare cu părerea lui…
— Te superi degeaba, căută să-l domolească Stoichiță, dar uite, îți
pun o întrebare și dacă-mi răspunzi la ea, duminică dau o bere în
oraș, e bine?
— Ce întrebare? întoarse puțin capul mirat Dolică.
— O întrebare de mecanică, bineînțeles…
— Una din alea de încuietoare, cum se pun pe la școlile
profesionale, nu? Că din asta ai urmat, mi se pare…
— Nu, o întrebare ușoară, încă prea ușoară…
— De mecanică?
— De mecanică!
— Hai zi-i! fu de acord Dolică și schimbă viteza, întrucât mașina
intrase în curba de la piciorul pantei de unde de fapt începea și
pădurea. Am să-ți răspund, dar trebuie mai întâi să fiu atent la
drum…
— Dacă ești deștept, nici n-apuci să schimbi într-a doua și ai și dat
răspunsul, zâmbi Stoichiță.
— Ei, s-aud…
Stoichiță se așeză mai bine pe scaun, făcu un semn de binețe unor
fete ce coborau pe biciclete la vale, cu panere mari de scorușe prinse
de ghidoane și zise:
— Tu ca orice șofer îți dai seama dacă-ți „lucrează” o bujie sau nu…
— De bunăseamă…
— Vezi că merge motorul în trei și ce mai calea-valea, oprești,
controlezi ce bujie nu „lucrează” – nu te mai întreb cum apreciezi
treaba asta, că iar te superi spunând că te fac nepriceput – deci afli
care-i bujia, o dai afară și te uiți la ea…
— Da, mă uit la ea, confirmă Dolică, sigur că mă uit, doar de-aia
am dat-o afară. Ei, și ce-i cu asta?
— Vezi cum este de arsă…
— Da, o curăț cu periuța de sârmă, cu șmirghel, o curăț și înăuntru
cu un vârf de ac să-i scot toate impuritățile alea…
— Foarte bine, aprobă Stoichiță, dar acuma vine întrebarea: spune,
cum controlezi apropierea sau depărtarea brațului, că prin încălzire
după câte știi el se dilată…
— Brațul ăla al bujiei? Electrodul?
— Ăla…
— Păi cu lera…
— Și dacă n-ai leră? Ce, toți șoferii au leră?
— Mă uit așa pe ochi, cam cum vine, nici prea larg, nici prea
strâns…
— Pe ochi te uiți, ochii îi sare! zise Stoichiță în zeflemea. Tot n-o să
„lucreze” cum trebuie…
— Și atunci? se arătă mirat Dolică, dându-se învins că nu prea știa
ce să răspundă.
— Atunci în lipsă de leră, orice șofer știe, sau trebuie să știe, că
pentru distanța electrodului la bujii poți întrebuința o carte poștală
îndoită. Asta este distanța corectă, ce ți-o dă exact ca lera. Ei, ce
zici?
Dolică dădu din cap, fără să mai scoată vreun cuvânt. Ce mai,
fusese învins, n-avea ce mai putea spune. Vru totuși să adauge
ceva, dar deodată deveni atent privind în susul drumului. În
dreptul unui refugiu de parcare, un om ieșise în mijlocul șoselei și
făcea semne disperate cu mâna să oprească autocamionul militar.
— Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Stoichiță care deveni și el atent.
— Nu știu. Văd un om… A, uite pe stânga trasă și-o ambulanță…
— Poate că vrea să-l luăm, crezând că trecem prin comunele alea…
— Autostopist care va să zică…
Dolică urcă cu grijă panta, găsi un loc pe dreapta de oprire în afara
părții carosabile a șoselei și frână.
— Ce faci, oprești? întrebă Stoichiță.
— Să văd ce vrea omul…
Coborî apoi din cabină și după el se dădu jos și Stoichiță. Cel ce
făcuse semne cu mâna era un om cam la șaizeci de ani, neras, într-
o bluză albastră de salopetă, murdară de ulei, cu mâinile tot
murdare, pe cap cu o șapcă de pânză trasă într-o parte. Ochii îi
erau roșii, injectați, iar buzele vinete, strânse de supărare.
— Să trăiți, tovarășilor! zise el adresându-se militarilor și înălță
șapca în semn de salut. Sunteți șoferi ca și mine, uite m-a năpăstuit
un necaz, dați-mi o mână de ajutor…
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă îngrijorat Dolică și trecu drumul
îndreptându-se către ambulanță. Stoichiță după el.
— M-a lăsat motorul…
— Ce are?
— Nu pornește. Am venit la vale, așa „la rece”, dar cât pot merge
așa?
— Ai curent? întrebă Dolică cunoscător.
— Am…
— Bendixul „duce”?
— E bun, dă-l dracului, „duce”, dar „duce” două-trei învârtituri și
gata!
— Ia să vedem despre ce-i vorba, zise Dolică și se apropie de
ambulanță: Poate că, de, o facem să meargă… E cineva în spate? Ai
vreun bolnav?
— Am. Un țapinar de sus de la „exploatare”. Cică ar avea ulcer
perforat. Lângă el o doctoriță. Doctorița din sat, de la Strunga…
— Oho, păi chestia e gravă…
— Este…
Dolică, urmat de Stoichiță trecu înapoia ambulanței, deschise ușa
și amândoi militarii salutară printr-o ușoară înclinare a capului o
fată tânără, cu păr negru, îmbrăcată într-un halat alb, ce veghea la
căpătâiul unui bătrân, slab, tras la față, neras, întins pe targa de
jos și învelit până sub bărbie cu un cearșaf mototolit. Omul avea
fruntea îmbrobonită de sudoare, sufla din greu, cu ochii dați
jumătate peste cap, iar gura îi era strânsă într-un rictus de durere
și chin. Gemea surd, iar cu mâinile-i ciolănoase și aspre își apăsa
deseori abdomenul, parcă să-l sfâșie cu ghearele.
— După câte am înțeles sunteți șoferi, zise doctorița cu glasul stins,
puțin impacientată de situația în care se afla. Dați-ne o mână de
ajutor. Dacă până într-o oră… cred că înțelegeți… Injecțiile nu mai
ajută…
— Sunt mecanic auto! zise Dolică, accentuându-și meseria cu un
fel de mândrie. Trei ani meserie la cataramă. Nicio grijă, se face.
Haide, Stoichiță!
Și zicând acestea, își suflecă mânecile vestonului și ocolind
ambulanța veni în față la motor.
— Te apuci de meșterit? îi vorbi încet la ureche Stoichiță,
prinzându-l de braț.
— Păi, ce să zici. Nu e cazul? se miră Dolică, înălțând sprâncenele.
Cum să se ducă omul ăsta la vale, spre oraș?
— Bine, dar…
— Ce „dar”… se miră iară Dolică, continuând a-și aranja mânecile
vestonului. Ce „dar”, mă?
— Pierdem vremea. Și misiunea noastră este să ajungem la oră fixă,
sus, în poligon. Știi cum e ordinul…
— Și ce, dacă mănâncă frații cu o jumătate de oră mai târziu leșină
până atunci? zâmbi acru Dolică și începu să controleze fișele de la
bujii. Nu vezi că e în joc viața unui om?
— Văd…
— Și atunci?
— Știi misiunea…
— Lasă-mă odată cu misiunea! Misiunea noastră, a militarilor, este
să fim în primul rând oameni. Ce, între unul căruia-i jinduiește
buza după mâncare și altul care-și dă sufletul, tu pe care sari să-l
salvezi?
Stoichiță înălță din umeri, nu mai zise nimic și se trase mai la o
parte să-i facă loc lui Dolică să intre sub capota motorului.
Bătrânul șofer al ambulanței cu fața împietrită de supărare veni și
el aproape, grijuliu, gata să-i fie de ajutor militarului.
— Tataie, îi dăm de cap acușica! zise Dolică liniștitor și zâmbi cu un
aer de superioritate profesională. Omul face motorul și nu motorul
pe om, nu-i așa?
— Așa e, cum spui mata, da uite că ne mai dă și bătaie de cap. Nu-
i vorbă că și mașina asta și-a trăit traiul și-a mâncat mălaiul, cum
spune o vorbă pe la noi…
— Cât are?
— Păi, se gândi puțin bătrânul, după o sută douăștrei de mii, au
băgat-o la „reca”, și uite mai duse treizeci și cinci de mii…
— Și încă mai duce, tataie! zise Dolică în timp ce se apucase să
deșurubeze bujiile. Astea-s mașini de-o viață. Marfă de Brașov, n-
avem probleme…
Ceru niște chei, le puse pe aripa mașinii, controlă delcoul, îl șterse
cu o cârpă…
— E cam aburit, observă el, atrăgându-i atenția bătrânului șofer.
Cum stai cu platinele?
— Bune. Curățate…
— Ia treci mătăluță și „dă puțin la cheie”, zise Dolică și-i făcu semn
bătrânului să se urce la volan. Dar așa, la sfert, mă înțelegi?
— Știu…
Omul se urcă cu greutate în cabină, puse cheile în contact, învârti
puțin…
— Hop, așa! strigă Dolică. Un monument, tataie! Încă o dată… Așa,
buun. Dă-mi matale o șurubelniță, ai?
— Am, cum să nu am?
Omul coborî, trase din lada cu scule o mică gentuță din piele
scorojită plină cu scule și o puse tot pe aripa mașinii.
— Ai și puțin șmirghel?
— Am, am de toate…
— Dă-mi și șmirghel…
Dolică se apucă să curețe platinele, le reglă, puse omul „să dea din
nou la cheie”…
— Aici e bine, constată Dolică punând capacul delcoului la loc și
prinzându-l în clamele metalice. Așaaa… Bendixul, va să zică
merge, electromotorul e bun, păi cu curentul stăm bine, dar să
vedem ce zice carburatorul. Poate că nu-i vine benzină…
Cam o jumătate de oră meșteri el la carburator, controlând jiglerele,
clapetele, cum se face admisia, evacuarea, și până la urmă constată
că pompa nu trăgea benzină…
— Poate că nu-i pompa de vină, își dădu cu părerea Stoichiță.
— Nu-i pompa? îi vorbi cam de sus și peste umăr Dolică, plin de
sudoare pe față. Ia uite tu aicea, trag de tijă, accelerez și scuipă
câțiva stropi acolo… Și zici că nu-i pompa de vină… Ia dă-mi tu
puțină benzină din canistră să pun cam un păhărel în carburator
și să vezi cum o ia din loc…
Stoichiță se supuse și aduse benzina. Dolică o turnă în cilindrul
carburatorului și spuse bătrânului „să dea la cheie” din nou.
Motorul tuși de câteva ori. Dolică se repezi, manevră de câteva ori
tija acceleratorului și motorul porni. Merse câteva secunde și se
opri, tușind sec, stropindu-l pe Dolică pe frunte cu benzina zvârlită
prin jiglere.
— Ai văzut frățioare? zise el către Stoichiță. Pui benzină, cântă, nu-
i pui, te scuipă-n ochi. Pompa de benzină are membrana spartă!
puse el de îndată diagnosticul. Nu trage, nu alimentează…
— Sau o fi vreo conductă înfundată…
— Să vedem…
Încet, cu meticulozitate, demontă pompa de benzină și într-adevăr
membrana era crăpată, ferfenițită, numai zdrențe.
— Asta-i buba! zise satisfăcut Dolică, bucuros că găsise, în sfârșit,
meteahna motorului. Ai văzut Stoichiță? Tataie, dă-mi o
membrană. Ai?
— Nu știu, să văd…
Omul cotrobăi prin gentuța lui, se duse apoi în spate la ambulanță
și trase de sub o targă încă o cutie de placaj prin care-i umblară
mâinile cu înfrigurare câteva minute, căută în buzunarele
portierelor și veni cu fața întunecată, aspră, plin de mâhnire și
spuse că n-a găsit.
— Ascultă, Stoichiță, noi avem așa ceva? se întoarse Dolică spre
ajutorul său.
— Nu știu, mă duc să văd…
Stoichiță se înapoie de îndată și el cu chipul tot întunecat.
— N-avem nici noi, zise el înălțând din umeri.
— N-avem?
— Nu, ți-am spus…
— Măi, să fie a dracului de treabă! izbucni Dolică de astă dată
supărat pe el însuși și lovi cu șurubelnița în chiulasa motorului. Nu
știu cum se face că șoferii au de toate la ei, numai membrane din
astea nu. Ce facem acuma?
Necăjit, își împinse cu palma murdară boneta pe ceafă, își privi
ceasul de mână, după care aruncă o uitătură fugară spre Stoichiță,
ce stătea alături și îl privea mut, fără să ia vreo hotărâre. În acest
timp, din ambulanță, gemetele bolnavului erau tot mai stridente,
iar printre ele se auzea când și când glasul blând al doctoriței,
cerându-i să-și înăbușe chinul, să mai rabde nițeluș că îndată vor
ajunge la spital. Și la spital…
— Tataie, n-avem ce face! zise Dolică și cu fața înnegurată desfăcu
larg brațele, arătând că de fapt el nu se poate transforma în pompă
de benzină. Ori te lăsăm în drum, ori…
— Ori ce? întrebă precipitat bătrânul cu o lumină de speranță în
privire și-l prinse pe militar de braț. Poate că…
— Te remorcăm, asta-i soluția! hotărî Dolică, în timp ce-și ștergea
cu latul palmei sudoarea de pe frunte. Ce vrei să facem? Am ștangă,
uite întorc și te remorcăm… Dumneata vezi altfel lucrurile?
— Nu… Cum să le văd? E foarte bine așa… vorbi cu glasul parcă
mai liniștit bătrânul. Ai chibzuit bine dumneata. Și poate că – arătă
el cu capul, spre bolnavul din ambulanță – o să ajungem la timp…
Ar fi păcat… Îl cunosc…
— Nici vorbă! zise Dolică, tăind aerul cu palma. Eu „trag” tare în
chestii din astea, nu mă știi… Ce, ne jucăm cu viața omului?
încheie el și-i întinse mănunchiul de scule după ce trântise capota
motorului. Așa, că…
— Și… poligonul? întrebă venind lângă el, Stoichiță. Ce facem cu
poligonul? Cu misiunea?
— Ți-am spus o dată, frățioare, care-i misiunea noastră! îl repezi
supărat Dolică, privindu-l tăios. Să fim oameni. Oameni de omenie,
înțelegi? Asta este! Lasă, îmi iau eu răspunderea… Eu așa văd
problema și gata!
— Bine… o vezi… dar…
Dolică nu-l mai ascultă. Își îndreptă vestonul, își șterse mâinile cu
o cârpă și trecând drumul se duse cu pași hotărâți spre autocamion.
Deschise portiera și dintr-o singură mișcare fu sus, la volan. Porni
apoi zorit motorul și, virând brusc, întoarse mașina, oprind-o
înaintea ambulanței.
— Ai făcut o manevră în mijlocul pantei! observă Stoichiță,
văzându-l pe Dolică sărind jos din cabină. Știi că nu este voie…
— Azi mă ții numai în teorii! îi aruncă ironic Dolică, dându-și cu un
gest repezit boneta pe ceafă. Pe cinstea mea, ești o dădacă
automată! Pune mai bine mâna, ia ștanga de sus și hai să facem
remorca…
— Bine… vorbi moale Stoichiță, eu fac ce zici tu, tu ești șoferul, ai
răspunderea, eu sunt numai ajutorul. De fapt și eu am
răspunderea…
— Ascultă bre, urât mi-a fost în viață de omul pisălog! nu se lăsă
Dolică, privindu-l aspru pe Stoichiță. Pisălog și fricos, fără curajul
răspunderii de faptele sale…
— Dar ce-am făcut de mă iei așa?
— Hai, zor băiete, nu-l slăbi Dolică, lasă, vorbim noi altă dată.
Tataie, se întoarse el apoi către bătrânul șofer, ai la bară o ureche
de prindere? Sau legăm cu un lanț? Am și lanț, să știi…
— Am, cum să n-am…
În câteva minute remorca fu gata. Dolică se urcă la volanul
autocamionului, porni motorul, deschise portiera, se aplecă în
afară și strigă în urmă, către ambulanță, tare, să fie auzit:
— Tataie, ai grijă la viraje, te ții în roata mea, să nu deplasăm prea
mult ștanga, ai înțeles?
— Înțeles, flăcăule, lasă, am eu grijă, ce numai o dată am mers „la
cravată”?
După o jumătate de oră, autocamionul militar, cu farurile aprinse,
urmat de ambulanță, alerga pe străzile orașului și, claxonând la
intervale scurte, își făcea loc printre șirul de mașini și căruțe ce
inundau parcă piața centrală. Iar după o altă jumătate de oră,
mașina urca înapoi panta către poligon, luând viraje repezi și scurte
pe drumul ce tăia pădurea, în sus către creasta aprinsă de soare.
Curând, intră pe un drum desfundat de ploaie, numai hârtoape,
încetini mersul, aproape la relanti și după vreun kilometru se
pomeni într-un luminiș larg, scăldat în lumina amiezii. În poiană,
mulțime de militari, împrăștiați care-ncotro, unii curățindu-și
armele, alții cărând panouri sau lăzi goale de muniție, cei mai mulți
odihnindu-se la umbra copacilor încărcați de verdeață.
Cum zăriră mașina apropiindu-se, cea mai mare parte dintre ei se
ridicară de pe unde se aciuaseră să-și petreacă repaosul și-i ieșiră
în întâmpinare, înconjurând-o, unii explodând de bucurie,
salutându-l pe Dolică cu mâinile înălțate, alții cu fețele încruntate
de supărare, amenințându-l în fel și chip, porniți să se ia la harță
cu el.
— Acuma vii, mă, cu mâncarea? Ce-ți pasă, ești sătul, poate că ai
tras și un pui de somn!
— Ai plecat de două ceasuri, pe unde ai consumat benzina
statului?
— Lăsați-l mă, că a făcut și el un ciubuc. A mutat o mireasă la casa
ei. Ehei, câte nu învârtesc șoferii!
— Sau a făcut două-trei curse cu lemne de sus, de la „exploatare”.
Cine știe ce văduvioară s-o încălzi la iarnă și l-o pomeni de bine pe
Dolică!
Dolică însă se făcu a nu fi auzit vorba celor din jur. Încruntat, fără
să-i ia în seamă pe cei care îl însoțeau pe-o parte și alta a mașinii,
trase autocamionul la umbra unor stejari înalți, opri motorul, puse
frâna de mână și sări jos din cabină. Stoichiță coborî și el și zărindu-
l pe căpitanul Nedelcu, comandantul tragerii, apropiindu-se de
grabă, îi și șopti lui Dolică:
— Acuma să văd pe unde ai să scoți cămașa! Vine întins căpitanul…
Ai spus că-ți iei răspunderea, răspunde!
— Du-te mă, și plimbă ursul! îi aruncă Dolică supărat, în timp ce-
și aranja vestonul și-și strângea centura. Ce-am făcut? Am fost la
iarbă verde cu mașina? Am fost la mama acasă? Am salvat viața
unui om, asta am făcut! Și dacă cineva mă poate pedepsi pentru
chestiunea asta, să mă pedepsească și gata, n-are decât! Am însă
conștiința curată și sunt împăcat sufletește că am făcut, zic eu,
după capul meu o faptă bună. Ai văzut cum ne-a mulțumit medicul
de gardă?
— Am văzut…
— Atunci? Ce să…
Dolică vru să mai spună ceva, dar căpitanul Nedelcu era deja la un
pas de el. Un ins scund și îndesat, negricios, cu fața aspră, strâns
în curelele diagonalei, ale porthartei și binoclului ce-l ținea atârnat
de după gât.
— De ce-ați întârziat, ostași? întrebă el repezit și rămase înfipt
locului, în cizmele lui scurte, prăfuite, cu carâmbii strânși pe
pulpele vânjoase. Am telefonat la unitate, ați plecat cam de mult,
pe unde ați umblat? Sau poate că ați rătăcit drumul?
— Tovarășe căpitan, permiteți să raportez! spuse Dolică și luă
poziția de drepți. Am încărcat mașina, așa cum am primit ordin,
am…
— La ce oră? Ia dă-mi foaia de parcurs!
— Imediat, tovarășe căpitan!
Zicând acestea, Dolică se răsuci pe călcâie ca o sfârlează, deschise
portiera și dintr-o mișcare fu sus, în cabina camionului. Coborî tot
atât de repede cu o foaie de hârtie pe care i-o întinse ofițerului.
Acesta o luă, își privi ceasul de mână și începu să citească datele
însăilate între coloanele frumos liniate.
— Ei, hai, raportează mai departe! îl îndemnă căpitanul pe Dolică.
Să vedem ce și cum stau lucrurile. Mi-ați încurcat tot programul de
tragere… Se poate? Ascult…
În câteva cuvinte, Dolică relată întreaga întâmplare cu ambulanța
rămasă în pană pe dealul Rotunda, cum încercase să repare
motorul autosanitarei și nu reușise, fiind nevoit ca până la urmă s-
o ducă la remorcă la spital. Apoi venise tot într-o goană, să câștige
ceva timp și…
— Asta este tot, tovarășe căpitan! încheie Dolică stând mai departe
în poziție de drepți și privindu-l pe căpitan, drept în ochi. Uitați,
soldatul Stoichiță a fost cu mine, vă poate raporta același lucru…
— Așa este, Stoichiță? întoarse căpitanul privirea-i tot aspră către
ajutorul lui Dolică ce stătea alături, așteptând.
— Așa este, tovarășe căpitan, confirmă el, dar eu… știți…
— Ce, „dar”, ce s-a mai întâmplat?
— Eu i-am spus să nu se bage la mașina aia, că misiunea noastră
era poligonul, dar el, Dolică, nu și nu, că omenia și mai știu eu ce…
Căpitanul rămase nițel pe gânduri cu fruntea plecată și mâinile la
spate, parcă nu știa ce să răspundă, ce să facă, ce măsură să ia.
Militarii stăteau mai de o parte, roată în jurul lor, așteptau să vadă
ce are să se întâmple, nu auzeau cuvintele ce se rosteau, dar își
închipuiau că ofițerul, repezit și neînduplecat cum îl știau, și peste
toate enervat la culme pentru întârzierea mașinii, nu-l va ierta în
niciun fel pe șofer, oricâte explicații încerca acesta să dea. Bine, că
cei ce urmau să tragă în poligon își continuaseră activitatea,
intraseră pe linia de tragere, executaseră ședința respectivă și în
așteptarea mașinii alții le luaseră locul așa încât în permanență se
auziseră răpăiturile pistoalelor-mitralieră și șuierul gloanțelor peste
dealul împădurit. Cu alte cuvinte, timpul nu fusese irosit fără rost,
dar toată întâmplarea dereglase puțin mecanismul desfășurării
programului, ori căpitanul Nedelcu era cunoscut pentru felul cum
ținea la punctualitate, la ordine, la disciplină. Maiorul Grigoriu,
comandantul batalionului, nu se vedea pe nicăieri, poate că era
sus, în turnul de unde se dădeau comenzile electrice pentru
ridicarea țintelor, sau în controlul pazei, în orice caz, cu certitudine
nici el n-ar fi procedat în altfel decât avea să procedeze căpitanul
Nedelcu ce primise misiunea să răspundă de buna desfășurare a
tragerilor în timpul stabilit prin programul ordonat de către
comandant.
Dolică parcă amuțise. Stătea în aceeași poziție rigidă de drepți, nu
privea pe nimeni, ochii îi rătăceau peste coamele copacilor din jur,
parcă nu era vorba de el și nu-l încerca niciun fel de neliniște ca
urmare a celor săvârșite. Se știa cu conștiința împăcată după cum
îi spusese lui Stoichiță și chiar îi raportase ofițerului și pentru fapta
lui de omenie ce-o considera firească în acea împrejurare, socotea
că n-are de ce să-și facă gânduri negre, în definitiv, salvase viața
unui om. Așa cel puțin afirmase medicul de gardă care-l luase în
primire pe bolnav. Dar oare, într-adevăr, acel bătrân muncitor
forestier fusese salvat? În clipele astea, poate omul se afla pe masa
de operație, medicii erau adunați în jurul lui să-i mențină ultima
scânteie de viață sau poate că nici nu mai apucaseră să-și îmbrace
halatele și bietul de el își dăduse sfârșitul, undeva în camera de
reanimare… I-ar fi părut rău lui Dolică să se fi întâmplat astfel,
toată strădania lui de a-l duce la timp către spital ar fi fost socotită
ca un act lipsit de importanță, gratuit, nu, nu-i pasă cum va fi
judecat de tovarășii lui de arme, indiferent ce pedeapsă i se va da
pentru neexecutarea ordinului de a fi la timp în poligon, inima i-ar
fi ușurată numai dacă ar ști că ceea ce a făcut l-a ajutat pe bătrânul
țapinar să fie în afară de orice pericol.
Căpitanul își dădu cu un gest repezit cascheta pe ceafă, scoase o
batistă și-și șterse cu gesturi leneșe sudoarea de pe frunte,
privindu-l o clipă pieziș pe Dolică. Spuse, apoi, strângând batista
în pumn, gata parcă s-o sfâșie:
— Știi ce s-ar fi întâmplat pe front într-o asemenea situație de
neexecutare la timp a ordinului?
Dolică tăcea mai departe și privirea îi umbla peste vârfurile
copacilor către niște scame alburii de nori ce pluteau lin în înalt pe
cerul albastru și limpede ca sticla. Păreau petale de nufăr pe-o apă
întinsă…
— Știi sau nu, soldat Dolică?
— Știu, tovarășe căpitan! răspunse acesta tresărind, și vorba
repezită a ofițerului îl aduse parcă pe pământ.
— Închipuiește-ți că trebuia să duci muniție în linia întâi și în loc
să ajungi la timp pe poziție, soseai cu o oră și jumătate întârziere.
Ei, ce zici?
— Ce să zic? înălță Dolică, din umeri. Nu era muniție… ataca
dușmanul… intra în poziție… ce mai, era vai de măiculița alor
noștri…
— Ei vezi? Iar pe tine te trimiteau la Curtea marțială. Ai favorizat
acțiunea dușmanului… L-ai ajutat să dobândească victoria…
— Totuși, tovarășe căpitan, îndrăzni Dolică, nu se prea compară…
— Ce nu se compară? făcu ochii mici căpitanul, ascultând.
— Una este să aștepți mâncarea și alta muniția. Chiar pe front…
— Misiunea este misiune și în orice împrejurare trebuie îndeplinită
la fel, răspunse tăios și autoritar căpitanul. Ce este aceea „nu se
compară”? căută el să-l imite pe Dolică. Crezi că în armată, fiecare
este chemat să discute ordinele ce i se dau? Dacă „se compară” sau
nu? Uite ce mentalitate la el! urmă tot mai aprins ofițerul. I-auzi,
„nu se compară”… Parcă militarul în timp de pace este una, iar în
timp de război alta! Indiferent de situație, tovarășe soldat,
regulamentul spune că ordinul se execută la timp și în bune
condițiuni! Nu fiecare după cum îl taie capul! Eu nu zic că n-ai dus
un om la spital, vorbi el mai domolit, dar ce dovezi am în chestiunea
asta?
Căpitanul scutură batista, o mai trecu o dată peste frunte și apoi
cu palma își netezi părul năclăit de sudoare. În juru-i militarii
veniseră tot mai aproape să tragă cu urechea și stăteau tăcuți,
meșterind fiecare la arma lui câte ceva, așa, ca să-și treacă timpul
până se dădea ordinul pentru masă. Bucătarii dăduseră jos
marmitele din camion, pregătiseră polonicele, tăiaseră pâinea pe
care o făcuseră grămăjoare pe câteva foi de cort întinse pe iarbă și
așteptau și ei cuvântul căpitanului. Dar ofițerul nu luă în seamă
toate acestea. Se întoarse și-i întrebă pe militari:
— Voi ce ziceți, băieți? Hai? Poate că ați auzit cele ce i-am spus eu
tovarășului vostru, Dolică. Am sau nu dreptate?
Nici unul, însă, dintre cei de față nu scoase un cuvânt. Tăceau.
Desigur le era foame, dar cum puteau judeca, oare, fapta șoferului?
În definitiv, cum ar fi procedat fiecare dintre ei, dacă ar fi fost în
locul lui?
— Ei, nu spuneți nimic? insistă căpitanul și privind roată în jur
întrebă: unde este secretarul biroului UTC?
Dintre militari se desprinse un flăcău înalt, robust, cu o față bălană
și ochi albaștri, care prezentându-se în fața ofițerului luă o
impecabilă poziție de drepți.
— Uite, Dumitrache, cred că ai auzit despre ce este vorba, i se
adresă căpitanul. Dacă-i așa cum a raportat Dolică, eu zic că
trebuie felicitat întrucât bănuiesc că a salvat viața unui om. Dar
dacă a umblat într-aiurea cu mașina, atunci să discutați cazul lui
în viitoarea adunare a organizației voastre. Să se sune adunarea
pentru masă!
Militarii se împrăștiară care încotro. Dolică, puțin abătut, se
îndreptă spre autocamion, cu mersul agale, parcă plictisit de toate
cele întâmplate. Stoichiță după el.
— Ai văzut, mă? încercă acesta să-l scoată din muțenia lui. Ți-am
spus eu. Tu nu, „am să-mi iau răspunderea”. Uite că…
— Mai du-te dracului! îl repezi Dolică înfuriat și grăbi pasul.
Regulamente, regulamente, dar unde-i omenia, mă? Unde? Și de ce
să nu mă creadă pe cuvânt?
Începuse să se lase amurgul, când militarii încolonați, cântând,
mergeau pe drumul de pe dealul Rotunda coborând la vale către
oraș. Se terminase tragerea și cu toții se duceau acuma spre
cazarmă. Pe margine, cu cizmele prăfuite, strâns în curelele
diagonalei și ale porthartei, mergea căpitanul, călcând apăsat,
înfipt, urmărind cadența ostașilor, când și când îndemnându-i să
cânte mai vioi și mai avântat, sunt doară tineri și textul marșului
nu avea decât să-i înflăcăreze. La cotitura unei pante, auziră
deodată motorul unei mașini. O ambulanță urca încet, pe dreapta,
cu grijă să nu stârnească praful și să facă loc militarilor ce mergeau
încolonați. Apropiindu-se, ea opri între două grămezi de pietriș și
din cabină coborî o fată tânără, în halat alb, cu părul negru
căzându-i bogat pe umeri. Coborî și șoferul, pe cealaltă parte a
cabinei, un bătrânel cam slăbit, cu șapca trasă pe frunte, în hainele
lui ponosite și murdare.
Fata, puțin îndrăzneață, așteptă până ce se scurse jumătate din
coloana militarilor, de parcă ar fi primit defilarea lor, cu bătrânul
șofer alături, apoi zărindu-l pe căpitan îi făcu un semn să se
oprească și acesta se execută de îndată, nu mai înainte de a-și
potrivi vestonul și cascheta, să fie cât mai arătos.
— Bună ziua! spuse fata, roșind nițeluș, încât obrajii până atunci
albi se împurpurară. Dumneavoastră sunteți comandantul
militarilor?
— Să zicem că da! răspunse puțin plin de el căpitanul,
îmbățoșându-se și zâmbind în același timp.
— Sunt doctorița din comuna Strunga, urmă fata precipitat. Acum
câtva timp, cu ambulanța am dus un bolnav la spital, unde a fost
operat de urgență. Însă n-am fi ajuns la vreme dacă nu ne ajuta un
băiat, un șofer, mi se pare din unitatea dumneavoastră. Nu-i știu
numele, am scăpat din vedere să i-l cer, de altfel a plecat și foarte
repede din curtea spitalului. Dar aș vrea să-i mulțumesc din inimă
pentru omenia lui. Știți, pacientul a fost salvat. Și aceleași mulțumiri
aș dori să i le transmit și din partea medicilor chirurgi. De altfel,
dumnealor au spus că vă vor trimite și o scrisoare la unitate. M-au
rugat, însă, să aflu numele băiatului. Îmi puteți spune sau este
secret militar?
— O, nu, nu este niciun secret, spuse căpitanul zâmbind, privind-
o cu vădită plăcere pe doctoriță. Se numește Dolică. Dolică și… iată
nu mai știu cum. Dar mi-ați putea da un telefon…
— Nu, nu vă mai deranjez, zise fata, cu fața tot îmbujorată. Este
de-ajuns atâta. Încă o dată, vă mulțumesc în numele medicilor și al
bolnavului. Bună ziua!
Zicând acestea, doctorița făcu un semn bătrânului șofer și amândoi
urcară în cabina ambulanței sub privirile admirative ale ofițerului
ce rămăsese cu mâna la cozorocul caschetei într-un salut prelung,
nu lipsit însă de intenția dezvăluirii satisfacției ce-i fusese prilejuită
de scurta conversație cu fata în halat alb. Apoi se întoarse și se
adresă primului militar, ce mărșăluia în clipa aceea în coloană prin
dreptul lui.
— Măi flăcău, ia cheamă-l pe secretarul vostru de la UTC până la
mine…
După câteva clipe, alergând, militarul cel înalt și voinic, cu fața
bălană și ochi albaștri, se prezentă în fața căpitanului.
— Știi ce, Dumitrache, îi zise ofițerul mergând alăturea de el și
prinzându-l prietenește de braț. Vino mâine la mine să discutăm
ceva despre Dolică…
— Știu… cunosc… tovarășe căpitan… Mi-ați ordonat la poligon…
— Lasă, nu cunoști nimic… N-am ordonat nimic… Vii la mine, ai
înțeles? Tot despre Dolică vom vorbi în adunarea aceea, dar altfel
se pune problema…
— Nu pricep…
— Ai să pricepi, n-avea grijă, îl asigură căpitanul. Gata, intră în
formație!
— Am înțeles!
Soldații călcau voinicește răpăind cu bocancii, în cadență, pe
drumul bătătorit ce cobora la vale.
Cântecul lor tineresc răsuna în ecouri prelungi peste umbra deasă
a pădurilor, al căror contur se estompa tot mai mult în amurgul
serii aceleia de vară.
 PLOAIE ȘI SOARE

Ploua de câteva zile într-atât de abundent și de năvalnic, încât în

după-amiaza aceea rece și sumbră de toamnă, orășelul tăcut,
modest, cu aspect medieval părea realmente copleșit de revărsarea
nestăvilită a apelor. O pâclă cenușie, leșioasă și densă cobora din
înalt, învăluind acoperișurile de gresie și olane ale caselor, pe care
stropii de ploaie jucau de zile și nopți o drăcească și continuă
sarabandă. Ici-colo, prin jgheaburile și burlanele sparte, apa se
prelingea în șuvoaie pe zidurile vechi și coșcovite ale masivelor
clădiri ce stăteau parcă pitite, strânse unele într-altele în
contraforturile puternice ca de cetate. Nicio mișcare la geamurile cu
perdele de ață sau sub bolțile scunde și întunecate ale gangurilor,
străjuite de porți grele din lemn de stejar. Și nici pe străzile strâmte
și întortocheate, pavate cu bolovani, ale căror trotuare din dale de
granit, sparte de vreme, erau acum din plin spălate de ape. Doar
când și când, câte un trecător, ascuns sub umbrelă și înfășurat în
balonzaid, se strecura grăbit pe sub streșini, ocolind cu grijă bălțile
și dispărând în negura acelor tuneluri către curțile mici, pătrate,
înconjurate de cerdacuri cu sticlă ce protejau zeci de uși și ferestre
ca la chiliile mânăstirilor. Curți pustii, cu lemne de foc tocate
mărunt și stivuite pe lângă ziduri să fie ferite de ploaie, cu cotețe de
păsări și containere de tablă pentru gunoaie așezate lângă treptele
de piatră ale fiecărei locuințe.
Dintr-una din aceste curți, la vremea amurgului, ieși grăbit un
tânăr ofițer, înalt și suplu, într-o manta de ploaie, cu gluga ce-i
acoperea cascheta trasă mult peste ochi. Ajuns în stradă, stătu o
clipă locului sub frontonul încărcat de ciubucării al gangului, parcă
nehotărât, își privi fugar ceasul de la mână, după care, strângându-
și mai bine mantaua cauciucată în jurul trupului, o luă către piața
centrală, călcând apăsat și hotărât, parcă fără să-i pese de năvala
apelor ce nu mai contenea. Viorel Datcu, căci așa îl chema pe ofițer,
nu venise de mult în acest străvechi oraș, ci numai cu două luni și
ceva în urmă, după ce își petrecuse concediul în portul de la Dunăre
unde-și avea părinții, concediu ce-l primise la absolvirea școlii
militare ca orice tânăr locotenent. Desigur, în timp ce urma
cursurile, acolo la Sibiu, și se gândea la vremea când cele două
steluțe îi vor împodobi epoletul, visase să fie repartizat într-o
garnizoană mare, deosebită ca aspect arhitectural și ca tradiție
culturală, oricare ar fi fost aceea, numai să fi avut un teatru sau o
operă, restaurante dintre cele mai alese, școli, instituții de
învățământ superior, bulevarde, stadioane, parcuri, într-un cuvânt
plănuia să-și ducă viața într-un oraș în care după orele de serviciu
să aibă multiple posibilități de destindere, de distracții, în așa fel
încât timpul liber să constituie într-adevăr o relaxare fizică și
spirituală. O dorință pe cât de firească, pe atât de lesne de înțeles
pentru oricare tânăr de vârsta lui… Dar totul se petrecuse altfel de
cum își făurise visul. Nimerise în această urbe veche, liniștită și
tăcută, cu aer de cetate medievală, înghesuită de ziduri grele,
cenușii, acoperite de mușchi putred și iederă cățărătoare. Cu un
singur liceu în a cărui sală de festivități, înaltă și austeră, se țineau
ședințele orașului sau aveau loc rarele spectacole ale vreunui teatru
aflat în turneu. Cu o Casă de cultură modestă, dar animată de mari
ambiții, situată într-o clădire veche în care funcționase pe vremuri
un tribunal, clădire prin ale cărei ferestre deschise se auzeau zilnic
melodiile ritmate ale unui pian, sunetele melodice ale viorilor,
strigăturile celor ce exersau învățarea dansurilor populare sau
zumzuitul mașinilor de cusut la care își însușeau arta croitoriei, în
afară de alte preocupări, unele dintre soțiile multor localnici. Cu
două catedrale, un mic restaurant, câteva birturi și o mică piațetă
acoperită cu dale de granit, în care din primăvară până spre
sfârșitul toamnei se zbenguiau sute de porumbei sub privirile
admirative ale copiilor și bunicilor ieșiți la plimbare. Descinzând aici
și văzând toate acestea, evident, în primele zile pe Viorel Datcu îl
cuprinsese dezolarea, tristețea, ceva din cenușiul zidurilor vechi
părea împrumutat chipului său, de obicei vesel, luminos, acum
aspru și întunecat, iar un soi de amărăciune, de neîmplinire, simțea
că-i macină clipă de clipă nervii aflați într-o continuă încordare;
pentru că el, cel învățat în orașul copilăriei cu străzile largi,
luminoase și aerisite ce coborau lin spre Dunăre, cu grădinile vesele
și multicolore ale curților încărcate de flori și verdeață, cu umbra
liniștită și odihnitoare a parcurilor, se vedea acuma strivit, apăsat
până la sufocare de clădirile de piatră inestetice și greoaie ca niște
cazărmi teutone, cu temeliile igrasioase, reci și neprimitoare,
înghesuite unele într-altele, în gangurile cărora pașii răsunau
prelung și sinistru ca pe lespezile de sub bolțile vechilor catedrale.
Dar o vorbă înțeleaptă spune că timpul vindecă totul. Așa că nu
după multă vreme și fără un efort anume, se obișnuise să trăiască
în acest cadru ce începuse a-i deveni cu fiecare zi tot mai familiar,
ba chiar socotindu-l pitoresc, de un anume farmec și mai deosebit
decât oricare altul, mai ales că atmosfera îi fusese întregită de unele
prietenii ce le legase repede cu alți tineri ofițeri și mai cu osebire
aceea ce-l dusese în întâmpinarea unei frumoase și distinse fete pe
care o cunoscuse într-o după-amiază cu totul întâmplător în holul
poștei. Se numea Corola și era o tânără subțire și mlădie, cu ochii
și părul negru, cu mișcări reținute și gesturi pline de gingășie.
Dădea lecții de balet la Casa de cultură și venise să ridice un colet
cu dantele pentru unele costume, trimise de o prietenă a ei din
București. Normal, trebuia să completeze un formular, dar
ghinionul sau neșansa, oricum i-ar fi spus, o adusese într-o mare
încurcătură din care nu știa cum să iasă: îi lipsea un stilou, ceva,
cu care să scrie, întrucât cele două tocuri mânjite cu cerneală
violetă și aflate pe masa din fața ghișeului avea fiecare câte un rest
de peniță cu rol mai mult decorativ, așa încât nu se puteau folosi.
Și-atunci, Viorel Datcu atent și curtenitor cum nu și-a amintit să
mai fi fost vreodată, dar mai ales plin de îndrăzneală, și-a oferit
serviciile. Și nu numai să scoată din buzunar frumosul său
„Parker”, din dublé, dar chiar să o și însoțească pe tânăra și
frumoasa profesoară de balet, ducându-i micuțul colet până la
Casa de cultură, aflată la doi pași. Evident, după această
întâmplătoare și agreabilă cunoștință, cei doi s-au întâlnit de câteva
ori, după-amiezele, prilej cu care, din pricina vremii neprielnice
neputându-se plimba pe stradă, au fost ori să vizioneze un film la
„Cetate”, o sală ce servise pe vremuri pentru nunțile simandicoase
ale burgheziei locale și diferitor petreceri, transformată ad-hoc în
cinematograf, ori la singura cofetărie mai acătării din piața
centrală, denumită „Garofița”, unde în fața unei prăjituri și a unui
pahar de Pepsi-cola au putut să-și destăinuiască unul altuia câte
ceva din viața lor. Ea nu-și cunoștea părinții, fusese luată de la un
leagăn și crescută ca fată în casă în gospodăria unui preot catolic,
Falkay, un ins corpolent, masiv, cu ceafa revărsată peste gulerul de
celuloid al sutanei și căruia îi plăcea să bea destul de zdravăn,
obicei ce se spunea nu-l căpătase decât în ultimii ani din pricini
numai de el știute. Și o făcea cu totul discret, în cancelaria din
curtea catedralei, unde-și avea și locuința și evident era ferit de orice
ochi străin. Și aceasta mai mult după-amiezile. După câteva pahare
de votcă sau coniac, date peste cap, buzele lui groase și umede ca
două lipitori începeau să plescăie, ochii apoși și încercănați își
dilatau nefiresc pupilele, privind agresiv, vulturește, mâinile
prindeau un ușor și continuu tremur; iar întregul trup mătăhălos
parcă vibra intens, surescitat, cuprins de-o ascunsă și chinuitoare
febră. Din jilțul lui de piele, ascuns după un birou imens, încărcat
de cărți legate în chenare aurii, în odaia căptușită cu mătase veche,
ale cărei ferestre erau acoperite de draperii grele de pluș, o striga
pe fată și cerea să vină aproape. Ea avea doisprezece ani, lăsa vasele
în bucătărie, își potrivea părul și fusta să aibă o ținută cât mai
demnă, cum îi cerea protectorul său, și apărea în ușa cancelariei
unde se oprea pentru o clipă, cu inima bătând să-i spargă coșul
pieptului. Apoi intra, sfioasă, făcând câțiva pași la îndemnul blând
al preotului, totuși cutremurată de privirea aceea dementă, ascuțită
și bolnavă a lui, el o chema mai aproape, tot mai aproape, după
care întindea mâinile și precipitat îi mângâia ușor și patern părul
negru, lăsat în voie pe umeri, obrazul smead și neted, puțin
catifelat, sânii abia ghiciți ce împungeau bluza de stambă, apoi
șoldurile…
— O, Domini Deus, șoptea el ca o rugăciune cu privirea pierdută în
extaz, către candelabrul imens cu țurțuri de cristal, vivit sub pectore
vulnus…49.
Ferestrele înalte, cu vitralii, filtrau o lumină galben-roșietică și în
acele clipe chipul lui părea de ceară, imobil și sobru, contrastând
violent cu sutana neagră, revărsată din plin în fotoliul din piele.
Stătea astfel un minut sau două într-o cucernică evlavie, cu mâinile
albe încărcate de inele pipăind trupul firav, neîmplinit, cu ochii
albaștri, apoși, pe jumătate închiși, acoperiți de pleoapele grele,
vineții, lăsate ca-ntr-o adormire, după care se închina cu mișcări
încete și largi, săruta crucea mare, aurită ce-i spânzura pe piept și
aceeași șoaptă încărcată de evlavie se auzea în încăperea înaltă și
austeră:
— O, Domini Deus, salvari animam meam. Amen!50
Apoi făcea un semn cu mâna de îndepărtare și fata pleca, încet, ca
o umbră, pierzându-se în semiobscuritatea odăii. Ușa, înaltă,
sculptată, cu mâner de bronz decupa pentru o clipă un dreptunghi
de lumină, după care se închidea în urma ei. Rămas singur prelatul
lua dintr-un raft alăturat mai mult bâjbâind sticla de coniac, își
punea un nou păhărel, îl dădea repede pe gât, după care adormea

49 O doamne, dumnezeule, în adâncul inimii rana e vie... (lat.)

50 O doamne, dumnezeule, mi-am izbăvit sufletul. Amin. (lat.)
cu bărbia-n piept sau numai stătea astfel într-o adâncă
contemplare până ce odaia era cuprinsă de întuneric.
Într-o dimineață a fost găsit mort, în jilțul lui de piele cu capul
plecat, dat puțin într-o parte, ca și când ar fi privit ceva sub biroul
lui imens încărcat cu cărți. Un atac de cord, a constatat medicul
legist chemat de îndată la fața locului. Dar și un jaf cum nu se știe
să se fi întâmplat vreodată în micul orășel atât de tăcut și lipsit de
evenimente deosebite. Atât din cancelaria preotului, cât și din seiful
aflat în catedrală dispăruseră obiecte de cult din aur de valoare
considerabilă. Cheile, se presupunea, fuseseră găsite de către
răufăcători în sertarul biroului. Iar aurul, după cum constataseră
autoritățile, nu fusese declarat, deci nu exista o evidență a lui.
Făptașii se bănuia a fi fost niște țigani nomazi care se cam
învârtiseră pe lângă catedrală cu câtva timp mai înainte. Dar nici
cei din anturajul preotului nu fuseseră scoși de pe lista suspecților.
Iar strădaniile depistării celor ce săvârșiseră jaful s-au dovedit
zadarnice, fără rezultat. Obiectele acelea, deși se găsiseră trecute
într-un registru-inventar, nici nu se știe dacă la ora furtului mai
existau în acel seif din catedrală. Hoții, pesemne informați din
scripte, nimeriseră în gol, întrucât se presupunea după unii martori
că Falkay ar fi trecut de mult aurul peste hotare, iar evidența aceea
era fictivă. Întrebat când și când de mai marii săi asupra existenței
obiectelor de cult, recunoștea a fi în posesia lor, fără ca cineva să
controleze acest lucru; în realitate se spune, ele erau de mult puse
la adăpost la cineva în străinătate. Așa încât făptașii, la vederea
cărora, înfricoșat, preotul sucombase, scotociseră în zadar
ungherele cancelariei și seiful din catedrală. Iar din lipsă de probe,
dosarul urmăririi lor fusese închis.
În această situație, fata plecase la internatul liceului. A urmat
cursurile, fiind întreținută de stat, după care s-a înscris la un
Institut pedagogic, cu gândul să se facă profesoară de educație
fizică și sport. După absolvire însă, n-a găsit un asemenea post în
oraș dar cum cunoștea din facultate câte ceva despre balet, s-a
angajat la Casa de cultură, ca instructoare de dans, unde se
descurca destul de bine, socotind că noua ei profesiune o satisfăcea
pe deplin și că rezultatele nu erau nici ele de neglijat.
— Și de unde până unde numele de Corola? întrebase Viorel Datcu
într-un târziu, mișcat de cele povestite de noua lui cunoștință. Mi
se pare interesant…
— Și mie… Mi l-au dat băieții, în anul întâi de institut, când la o
reuniune, aceea de început de an, „balul bobocilor” cum se spune,
m-au ales a fi… cea mai frumoasă. Mă rog, gustul lor…
— Dar ești…
— Am fost, poate vrei să spui. Acuma grijile, eforturile, viața de una
singură în orașul ăsta în care am crescut, dar de care nu mă leagă
nimic, lasă urme. Și urmele se văd…
— Este o presupunere…
— Nu, o realitate. O firească realitate cu care am început să mă
obișnuiesc… Mă rog, asta-i situația…
— Deci… Corola…
— Da… Corola, a zâmbit ea puțin jenată. A fost ideea unuia Titi
Costescu, un nebun, un tip deosebit de interesant, acuma cică e în
lotul național de handbal, dar n-am citit încă nimic despre el, prin
vreun ziar, că ar face sport de performanță, mi se pare că este
profesor la o școală generală, undeva prin Oltenia. A ținut el atunci
un mic spici, mă rog era președintele juriului, și a spus că… semăn
cu petalele colorate ale unei flori, sunt ca o corolă. Și așa mi-a rămas
numele. De fapt mă numesc Ana…
— Și eu cum să-ți spun?
— Cum vrei…
— Tot Corola. Ana-Corola…
— Ești drăguț…
În ultima vreme începuseră a se întâlni aproape zilnic. Se plimbau
pe străzile strâmte, bolovănoase, ce urcau în pante către partea de
sus a orașului, el o vizita la Casa de cultură, asistând deseori la
lecțiile ei, mergeau prin magazine, la unele concursuri sportive ale
liceului, ascultau muzică la cofetăria din piața centrală, unde exista
o discotecă și o ambianță destul de relaxantă, într-un cuvânt
căutau să-și petreacă timpul cât mai plăcut cu putință, bineînțeles
în raport de posibilitățile ce li se ofereau.
De cum venise în oraș, Viorel sperase că repede va ocupa o
garsonieră într-unul din noile blocuri ce se construiau la marginea
urbei. Dar avea numai promisiuni. Până a i se împlini această
dorință, găsise găzduire într-una din acele curți pătrate, ca de
cetate, la „frau” Rozalia, o femeie în vârstă, grasă, cu fața ovală,
albă și părul cenușiu tăiat scurt, ai cărei ochi albaștri arătau tot
timpul obosiți și încercănați de umbre vineții. Ocupa una din cele
două camere, încăperi despărțite printr-un mic salonaș în care se
intra dintr-o săliță închisă cu geamuri și în care se aflau claie peste
grămadă fel și fel de lucruri de gospodărie, de la cazan de fiert rufe
și putină cu borș pentru vânzare, la fier de călcat, răcitor cu gheață,
burlane uzate și pantofi vechi, scălâmbăiați de atâta umblet. Frau
Rozalia fusese multă vreme bucătăreasa vechiului restaurant al
orașului denumit spre hazul tuturor „La ceasul rău”. Devenind
obeză și cu sănătatea șubredă, se pensionase la puțină vreme după
ce localul fusese trecut în patrimoniul statului și acum, ca să-și
omoare într-un fel timpul și să mai câștige un ban, pe lângă borșul
ce-l vindea prin vecini, se ducea de două ori pe săptămână la
cantina „Ajutorul popular” unde în schimbul unui mic salariu și a
câtorva alimente gătea bătrânilor lipsiți de mijloace materiale. În
afară de acestea se mai ocupa și cu creșterea iepurilor de casă pe
care-i vindea unei cooperative, îndeletnicire din pricina căreia se
afla mereu în conflict cu cei din curte, deoarece le acaparase cam
mult spațiu cu cele patru cotețe ale sale, fără să mai vorbim de
murdăria și mirosul deloc plăcut provenind de la zburdalnicele
animale.
— Ce să fac? se scuza ea, cu glasu-i răgușit, câte unui ins ce aștepta
în săliță să i se umple sticla cu borș. Se supere vecini, dar n-au
decât! Spune lege că trebe se muncește, eu muncește. Cu borș asta,
cu iepuroaice, cu ce găsește…
De vreo câțiva ani, însă, lucrurile se complicaseră și mai mult, iar
exasperarea celor din curte ajunsese la culme. Încă de pe când era
bucătăreasă la restaurant, frau Rozalia cunoscuse un ins blond,
înalt și slab, adus puțin de spate, om în vârstă, care seară de seară
intra în local, ducând o imensă sacoșă din pânză de doc și în care
se găseau fel și fel de instrumente muzicale. Tăcut, rezervat, se
așeza la una dintre mese, comanda niște cârnăciori cu bere și
muștar și mânca în liniște, ducând când și când halba la gură, cu
un gest delicat, nu lipsit de atenție. Îl chema Gustav, după cum
avea să afle frau Rozalia mai târziu, și era de origine suedez, dar
încă de pe când avea numai câțiva ani, părinții săi, medici, se
stabiliseră la Berlin. Băiatul crescuse într-o casă bogată,
îndestulată, fără să ducă lipsă de ceva. Dar spiritul său aventurier
îl făcuse să neglijeze învățătura și plecase în lumea largă cu un circ
unde făcea acrobație pe sârmă la mare înălțime. Dar după ce-și
fracturase un picior căzând de la câțiva metri în mijlocul manejului,
rămăsese să cânte în orchestră, la trompetă, instrument pe care-l
cunoștea încă din anii liceului ca și pianul de altfel. Văzuse astfel,
în peregrinările sale, marile capitale ale Europei și se simțea fericit
ca nimeni altul. Dar în acel timp, în țara lui Hitler evenimentele se
precipitau: nazismul pregătea marile invazii, prin războiul atât de
cunoscut. Ca cetățean german, Gustav fusese chemat sub arme și
mobilizat într-o unitate motorizată, stătuse un timp pentru un
stagiu de pregătire la München, după care, îmbarcat împreună cu
camarazii lui într-un tren foarte lung, ajunsese în România, unde
unitatea avea să staționeze puțin timp înainte de a porni spre
Răsărit. Gustav, însă, n-a mai avut prilejul să-și urmeze camarazii.
După cum spunea tuturor, multă vreme mai târziu, s-a îndrăgostit
de-o anume Helga, de prin părțile Sibiului, a abandonat motocicleta
cu care făcea pe curierul și, dezertând, a stat ascuns într-o șură
până ce regimentul s-a îmbarcat iarăși în vagoane și a pornit pe
drumul morții. Apoi, după un timp, a ieșit la lumină și plin de curaj,
îmbrăcat în straie țărănești, fără să-l întrebe careva ceva, a trăit
multă vreme în gospodăria Helgăi, ducându-se cu părinții acesteia
la pus cartofi, la cositul fânului sau la cules merele din livadă. Mai
mult chiar, își făcuse prieteni în comuna aceea ca și în cele din jur
și nu era nuntă sau petrecere fără ca el să nu fie chemat să cânte
din trompetă, reușind să se facă admirat de toată lumea. Iar când
lucrurile s-au liniștit, la vreo trei ani după terminarea războiului a
făcut o cerere către autorități arătând de-a fir a păr totul despre el
și a obținut cetățenia română. Dar n-a mai apucat să se
căsătorească, așa cum a dorit, cu Helga. Într-o iarnă, pe uliță, fata
a fost mușcată de un câine turbat și cu toate îngrijirile ce i s-au dat,
a murit la spital în chinuri groaznice. La puțin timp după aceea,
Gustav a părăsit și el satul și s-a stabilit în micul orășel, unde și-a
deschis un atelier de reparat instrumente muzicale. Ba se mai
îngrijea și de orga de la catedrala unde slujea eminența sa, Falkay
și căruia, la început, până a-și încropi micul atelier, îi făcea și
diferite servicii, numai să primească bani. Treburile au mers bine
la început, dar cu timpul, după ce s-a deschis cooperativa, în care
n-a vrut să lucreze, meșterul instrumentelor și-a cam pierdut
clientela. Rareori îi mai călca pragul un copil ducând sub braț un
acordeon cu burduful spart sau vreun țăran cu un clarinet căruia
i se rupsese o clapă. Și ajunsese într-un așa hal de sărăcie, încât
nu numai că nu avea cu ce plăti chiria, dar mânca o dată în zi, mai
nimica toată; slab cum era arăta ca o umbră. Și a dus-o astfel, de
pe o zi pe alta, până ce a întâlnit-o pe frau Rozalia, la restaurantul
acela, unde în câte o seară își consuma liniștit porția de cârnăciori
și-și bea halba cu bere. S-au împrietenit repede, găsindu-și unele
afinități comune și nu mult după aceea într-o după-amiază,
Gustav, lung și deșirat, cu plapuma sub braț și un sac în spinare în
care înghesuise ceva lenjerie, paltonul și câteva lucruri casnice, s-
a mutat la noua lui cunoștință, devenindu-i un fel de soț nelegitim,
cu perspectiva însă de a perfecta căsătoria într-un viitor nu prea
îndepărtat. Iar de a doua zi dimineața, vecinii au înțeles că s-a dus
liniștea curții în care, ce-i drept, mai guițau când și când vreo doi
purcei sau cârâiau găinile prin cotețe. De-acum însă, clarinetele,
trompetele, acordeoanele încercate de noul locatar în sălița din fața
odăilor, unde acesta își încropise un mic atelier, dădeau adevărate
concerte și într-atât de strident executate încât, evident, nu se
putea odihni nimeni. Zadarnic au încercat cei din curte să schimbe
într-un fel situația – trebuie spus că el era un om supus, ascultător
și s-ar fi înduplecat repede –, dar frau Rozalia nici n-a vrut să audă.
Enervată, suflând din greu, ieșea repede în fața săliței, pe treptele
de piatră, voinică și împieptoșată ca un zdrahon și cu un făcăleț în
mână amenința pe cel care îndrăznise să-i bată în ușă.
— Ce? Ce este? Nu lase se muncește? Trebe se muncește, se câștiga,
cum dai instrument la client dacă n-ai suflat în el? Spune lege că
trebe să muncește, Gustav muncește! Asta-i!
— Înțelegem, dar n-avem odihnă în curtea asta…
— Odihna noaptea. Noaptea vise ușor. Ziua muncește. Nu
muncește, nu-i ban. Jedwede mensch hat seine Wehen! Fertig!
Aufviedersehen!51
Și întorcând spatele, intra în săliță, trântind ușa în nasul aceluia,
care pleca resemnat, înălțând din umeri.
La început, Viorel Datcu crezuse că va fi și el torturat de concertul
instrumentelor ce avea loc în odaia de alături, dar Gustav lucra
numai diminețile, rareori după-amiezile, timp în care tânărul
nostru ofițer era mai mult plecat. Iar seara se lăsa o liniște
desăvârșită. Citind sau scriind ceva la masa lui nu se auzea decât
afară cum apa șiroia în burlane, sau dincolo, la gazdă, vocile
scăzute ale lui Gustav și frau Rozalia care fumau și jucau tabinet
până noaptea târziu, așa ca să-și omoare vremea, încolo nimic…
Acum, el mergea către regiment, se gândea la tot ce se întâmplase
de când poposise în acest mic orășel, înțelegând că se familiarizase
într-un fel cu noua lui situație. Dar, oare, ce altceva ar fi putut
întreprinde ca să o schimbe? Și în ce fel anume?
Ploua torențial în seara aceea, era frig și apa răpăia pe acoperișuri,

51 Fiecare om are durerile lui. Gata. La revedere ! (l. germ.)

lovea geamurile vitrinelor, bubuia în burlanele din care se revărsa
în șuvoaie pe trotuare, ca din niște cișmele fără oprire. Ajuns în
piața centrală a orășelului, dominată de turlele înalte ale celor două
catedrale, una romano-catolică în curtea căreia crescuse Corola,
cealaltă ortodoxă, precum și de clădirile vechi din cărămidă roșie,
cu ferestre înalte închenărate cu ceramică viu colorată, în care se
aflau primăria, O.C.L.-ul, o policlinică și alte instituții publice,
Viorel se opri în dreptul unei vitrine ce abia își aprinsese lumina și
își privi ceasul de mână. Nu era târziu, dar nici prea devreme.
Trebuia totuși să se grăbească pentru a fi la timp la cazarmă,
întrucât nu vroia să-l supere cu nimic pe comandantul său,
căpitanul Savu, cu atât mai mult cu cât se găsea la începutul
carierei militare și vroia să lase o impresie destul de bună. În afară
de aceasta, asigurările ce i le dăduse în privința îndeplinirii
serviciului și a comportării sale fuseseră atunci, în prima zi, mai
mult decât promițătoare. De altfel, punctualitatea, considera Viorel
Datcu, era una din principalele trăsături ale personalității sale,
calitate ce-o dobândise încă din anii liceului și pe care, firesc, o
consolidase în timpul școlii militare.
Se întunecase de-a-binelea. Atent, să nu-și stropească hainele,
traversă piața spălată de ape, și pe celălalt trotuar trecu pe lângă
clădirea Casei de cultură. Toate ferestrele spre stradă erau
luminate. De undeva, de la etaj, răzbătea melodia sprințară a unui
pian reluată la intervale scurte, cu insistență, și Viorel înțelese că
în clipele acelea Corola își făcea obișnuita lecție cu fetițele, viitoarele
balerine. Ajunse apoi în dreptul cofetăriei „Garofița” prin a cărei ușă
deschisă ca și prin geamul vitrinei văzu puțină lume la mese. De
fapt, cine se încumeta să iasă pe ploaia aceea pentru o prăjitură
sau să se ducă la un film? Era bine de stat acasă, la căldură, într-
un fotoliu, cu o carte în față sau privind un program interesant la
televizor, sau să întreții o conversație cu cineva, sau chiar numai
să dormitezi, tolănit pe pat, cu gândurile zburând într-aiurea și
ascultând apa cum lovește acoperișurile de olane și tabla
burlanelor. Într-un rând, Viorel vroise s-o invite pe Ana-Corola la
el, să nu-și mai piardă vremea la cofetărie sau pe străzile pustii ale
orașului, dar își dăduse seama că mica lui odăiță, sărăcăcios
mobilată, cu lucruri vechi de-ale gazdei, nu i-ar fi lăsat o impresie
prea bună fetei, așa că renunțase. Nici ea nu făcuse o invitație
asemănătoare, cu toate că după spusele ei locuia într-o cameră
destul de bună, mare, luminoasă, pe o stradă nu departe de piața
centrală. Nu motivase în niciun fel acest lucru, cum de altfel nici
Viorel nu deschisese vorba despre o eventuală vizită la el. „Poate la
iarnă, socotise el că ar fi fost cel mai nimerit. Atunci, cu gerurile
care aud că se lasă pe aici, chiar că nu mai este de ieșit din casă”.
Părăsind perimetrul central al orașului, el intră pe străzile ce
duceau către periferie, străzi întunecate, rareori luminate la câte
un colț de câte un bec ce abia se zărea, sus, în înalt prin pâcla
densă a ploii. Ici-colo, ferestre luminate, cu perdele de ață, pe
pervazurile cărora se vedeau stive de gutui galbene puse la
păstrare. Dincolo de perdele, odăi scunde, cu tavane joase, de care
spânzurau lustre bătrânești, cu un singur bec aprins, în razele
căruia palide, bolnăvicioase se zăreau mobilele vechi, grele ce
umpleau inestetic încăperile. La mese, copii care-și făceau lecțiile,
supravegheați de bătrâne ce croșetau sau dormitau în balansoare
lângă sobele de teracotă, în care abia se făcuse focul.
Trecând pe sub castanii dezgoliți de frunze, ale căror ramuri se
întindeau până sub streșinile late ale caselor, Viorel Datcu își ferea
deseori capul să nu se lovească. Și cu cât se apropia mai mult de
marginea urbei, cu atât străzile erau tot mai pustii. Nu trecu mult
și curând un miros de fum acru de cărbune începu a se simți în
atmosfera umedă și rece. Parcă înțepa nările și ustura ochii. Apoi
șuierul ascuțit al unei locomotive, repezit la intervale scurte, sparse
liniștea grea a serii, pluti înalt în noaptea ploioasă și după o clipă
ecoul lui se stinse strivit între dealurile de dincolo de oraș. Iar nu
după mult timp, undeva în vale, peste casele așezate în pantă,
prinseră a se auzi din ce în ce mai limpede loviturile scurte ale unor
tampoane de vagoane, semn că gara nu era departe. Într-adevăr,
cum coti pe-o stradă lăturalnică și mai făcu câțiva pași, deodată
orizontul întunecat se umplu de zecile de lumini ale stației,
spânzurate în necunoscut, dezvăluind ochiului, atât cât se vedea
prin pâcla serii, mulțimea liniilor de fier ce sclipeau palid,
încrucișându-se și depărtându-se la acele macazurilor. Și odată cu
ele, mica și vechea clădire a gării, înconjurată de magazii și
șoproane, cu toate ferestrele aprinse, învăluită la intervale scurte
de fumul gros al unei locomotive ce se vălătucea negru peste
acoperișul de gresie, lucioasă de apele ploii. Când și când, glasul de
tinichea al unui megafon, neînțeles și zumzuitor, trezea noaptea,
probabil cineva de la „mișcare” dădea ordine mecanicilor de
manevră, acarilor sau celor de la „revizie” privind plecarea vreunui
tren. Apoi se lăsa acea liniște de la început în care numai pufăitul
ritmic al locomotivei și zgomotul sec al tampoanelor de vagoane
semnalau viața în acele locuri singuratice și pustii…
Toate acestea îi treziră tânărului ofițer o plăcută și nedisimulată
nostalgie după orașul copilăriei sale. Acum, ca și de fiecare dată
când se afla în preajma unei gări, sau chiar urma să plece cu
trenul, intrând în atmosfera fumului de cărbune și a vagoanelor ce
se lovesc ușor unele de altele, cuplându-se sau țăcănindu-și roțile
la încheietura liniilor, gândul îi zbura către depoul cu ferestrele
negre de funingine în care tatăl său, cu bidonul de ulei într-o mână
și cheile într-alta, trecea pe la fiecare locomotivă, le controla roțile,
bielele, pistoanele, se cățăra pe pasarela cazanului cu aburi
urmărind linia conductelor de aramă, robinetele de presiune, totul.
Acolo, într-o zi, urcat în cabina unui „Diesel” nou nouț, abia sosit
din fabrică, în fața tabloului de comandă încărcat de manete și
cadrane, elev de liceu fiind în primele clase, hotărâse patetic și
irevocabil, desigur încântat de cele ce-i vedeau ochii, că viața lui o
va închina bolizilor de oțel, adevărate uzine moderne pe drumurile
de fier. Dar cu timpul, lucrurile se rânduiseră altfel de cum îi fusese
vrerea. Și aceasta datorită faptului că prea de mic poate se gândise
la ce va fi mai târziu. Sau poate că odată cu trecerea vremii, în
inimă îi încolțise dorința de a purta uniforma militară și, încălzit de
legendele istoriei, să pătrundă știința conducerii unui război, să
cunoască și să stăpânească tehnica modernă ce se folosește în
luptă, să ajungă un mare și temut comandant de oști, așa cum
văzuse în atâtea filme ce-i încântaseră copilăria. Și iată-l, așadar,
locotenent, poate prea tânăr pentru a-și împlini marile lui visuri
sau stăpânit de prea mari visuri pentru a fi tânăr…
Însoțit de aceste aduceri-aminte, Viorel Datcu trecu pe lângă
magaziile gării, în care la lumina unor felinare se descărcau butoaie
din câteva camioane, traversă cu grijă liniile ferate, prin mâzga
ploii, ca să scurteze din drum, urcă niște trepte de piatră tocite de
vreme și în câteva minute se pomeni în strada largă, pietruită ce
ducea drept în poarta cazărmii. Un bec puternic, agățat deasupra
intrării, lumina ca ziua atât ghereta santinelei cât și gardul de fier,
căptușit cu tablă, pentru ca să nu se vadă în curtea regimentului.
Intră în mica încăpere a punctului de control, prezentă legitimația
unui subofițer de serviciu și porni apoi pe aleea întunecată, pe sub
castanii văduviți de frunze spre pavilionul în care se afla plutonul
său.
 2

Intră în cancelaria companiei și-și scoase mantaua de ploaie, pe

care o scutură puțin și o agăță în cuier. Puse și cascheta, după care
trase din buzunar pieptenele și-și aranjă părul blond, frizat într-o
parte, ce-i încadra perfect fața bălaie de adolescent, luminată de
ochii săi albaștri, cu privire vie, surâzătoare, ce-i dădea chipului
său un aer optimist și plin de înțelegere. Încăperea, abia zugrăvită,
mirosea a var proaspăt și vopsea. Ferestrele, strălucind de
curățenie, nu aveau încă montate perdelele. Abia se aranjaseră
birourile și dulapurile de fier, iar cimentul pardoselii, frecat cu apă
și rumeguș de lemn, părea o oglindă. Într-un colț, făcute sul, se
vedeau hărțile, ca și tablourile ce urmau a fi fixate la locurile lor.
Nu venise încă nici unul dintre ofițeri. Poate că nici comandantul.
Altfel le-ar fi văzut mantalele de ploaie și caschetele la cuier. „Deci
sunt primul, își spuse. Și cât m-am grăbit…”. Își privi ceasul. Era
ora când trebuia să apară și ceilalți sau poate că trecuseră direct la
magazie să vadă dacă militarii ce-i aveau în subordine, abia
încorporați, primiseră armele cu care urmau să se instruiască.
Ceea ce de fapt avea să facă și el, după ce mai întâi avea să vadă
cum se instalaseră paturile în dormitorul companiei. Ordonase o
anume schimbare a poziției lor, interesat mai ales de plutonul ce-l
comanda și vroia să-și dea seama dacă lucrurile se prezentau mai
bine așa sau va reveni la hotărârea inițială care de fapt era a
căpitanului Savu. Vru, așadar, să-și ia cascheta și să iasă, dar în
clipa aceea în prag se ivi un caporal scund și îndesat, cu fălci
puternice și ochii neastâmpărați, ca de viezure, într-o impecabilă
ținută, care-și pocni tocurile bocancilor, sec, militărește, duse
zvâcnit palma la boneta lăsată pe-o sprânceană și raportă cu glasul
puțin strigat și răgușit ca și când vorbea cuiva la cel puțin o sută de
pași depărtare:
— Să trăiți, tovarășe locotenent, permiteți să raportez…
— Ia zi-i Croitorule, cum merge treaba?
Era unul dintre comandanții de grupă ai plutonului și în același
timp locțiitorul la comandă. Nu întâmplător Viorel Datcu hotărâse
să-i dea această funcție, ce presupunea o responsabilitate în plus
față de ceilalți gradați. Băiat bun, disciplinat, de la țară, caporalul
se mișca la orice treabă ca o zvârlugă, încât văzându-l cum execută
ordinele, fără să vrei îl asemuiai cu o păpușă mecanică acționată de
sute de resorturi.
— Tovarășe locotenent, începu el, vorbind tare, răspicat, așa cum a
fost programul s-au împărțit armili pe oameni, acolo la magazie.
Acuma în timpul ăsta, la mesili speciale, din remiză se curăță de
unsoare. Ăilalți comandanți de grupă sunt acolo…
— Tovarășii ofițeri de la celelalte plutoane au venit?
— Încă nu.
— Nici tovarășul căpitan Savu?
— Nici.
— Cine a asistat la împărțirea armelor? Plutonierul Bănică?
— Da. Dânsul a făcut tabelili, dânsul i-a pus pe răcruți să dea
iscălitură…
— Deci, cu alte cuvinte totu-i în regulă, zise Datcu și-și puse
cascheta pe cap, semn că vrea să iasă, să meargă și el la remiză să-
și vadă subordonații. Dormitorul îl vedea după aceea. Nicio
problemă care va să zică…
Croitoru dădu din cap, puțin abătut, dar văzându-se observat de
către ofițer tresări, își încordă trupul și înălță bărbia, corectându-și
poziția de drepți în care se afla.
— Ce este, s-a întâmplat ceva? îl întrebă Viorel Datcu privindu-l cu
stăruință. Te văd cam neliniștit. Ia zi-i, Croitorule!
— Tovarășe locotenent, avem un năcaz, vorbi de astă dată cu glasul
scăzut ostașul și pe chipu-i îmbujorat trecu o umbră de întristare.
Eu zic că-i un mare năcaz…
— Ce vorbești! se miră ofițerul și se retrase către birou, făcându-i
semn caporalului să intre în încăpere. Ia vino-ncoace… Ia repaos și
spune-mi despre ce este vorba. A dezertat vreunul? Sau ce s-a
întâmplat?
Băieții veniseră de puține săptămâni în cazarmă, abia se
cunoscuseră, erau de prin diferite colțuri ale țării și de felurite
meserii, greu se legaseră unele prietenii, umblau de colo până colo
parcă speriați, se mișcau greu în hainele groase din postav mirosind
a naftalină și-n bocancii noi-nouți ce parcă le stânjeneau mersul.
Pe capetele tunse chilug bonetele stăteau aruncate cam într-o
parte, iar centurile nestrânse se răsuceau mereu pe trupurile lor
tinere, deseori ajungând cu paftalele pe la spate, spre disperarea
sergenților și caporalilor care-i tot dădăceau și le arătau la tot pasul
cum să se îmbrace, cum să calce, cum să salute și să se adreseze
superiorilor. Abia veniți în cazarmă, toți acești copilandri intraseră
într-o viață nouă, poate alta de cum și-o închipuiseră, neobișnuiți
cu rigurozitatea programului, cu disciplina lui, cu anumite cerințe,
evident totul deosebit de felul cum trăiseră până atunci. În definitiv,
trebuiau să înțeleagă că asta era armata și exigențele o caracterizau
ca pe o instituție aparte, încât nimeni și nimic nu putea trece peste
ele. La toate acestea, evident, se adăuga plecarea pe un timp
îndelungat de lângă familie, din mijlocul prietenilor, de lângă fata
iubită sau soția lăsată de una singură să-și ducă viața în orașul sau
satul aflat la sute de kilometri depărtare. Firesc, pe toți îi copleșea
o anume nostalgie, ceva cenușiu le învăluia sentimentele, le apăsa
inimile, bine, urmau scrisorile, tot era ceva, dar ele nu puteau
înlocui totul, cum apa nu poate ține loc de mâncare și cămașa de
frigul iernii. Iar parcă înadins ca să completeze suita stărilor puțin
deprimante, se statornicise și vremea neprielnică, rece, leșioasă, cu
ploile ce parcă nu se mai sfârșeau, cu noroaiele de pe câmp în care
se înglodau bocănii, fără să mai vorbim de asprimea vestoanelor
umede îngreunate de apă, aburind a naftalină…
Viorel Datcu îi înțelegea pe băieți, doară trecuse și el prin asemenea
stări de lucruri fără de care parcă armata n-ar mai avea frumusețea
de mai târziu și de aceea încă din prima zi căutase să fie foarte
apropiat de recruți, lucru ce le ceruse cu autoritate și caporalilor.
„Ascultați-le păsurile, spusese el comandanților de grupe la prima
lor instruire. Stați mai mult de vorbă cu ei, ajutați-i să treacă greul
acestor zile când totul li se pare potrivnic și neprietenos. Nu uitați,
ați fost ca ei, n-a rămas cu mult în urmă timpul acela!” De aceea,
văzând chipul întunecat al lui Croitoru, un mare semn de întrebare
se iscă în sufletul lui și o neliniște tulbure îl învălui pe dată. Despre
ce, oare, putea fi vorba?
— Hai, Croitorule, raportează… Te ascult…
Caporalul tuși scurt, parcă să-și dreagă glasul sau să câștige timp
pentru a găsi cuvintele cele mai potrivite prin care să explice starea
aceea de fapt ce-l neliniștea pur și simplu și căreia, oricât se
străduise până a veni comandantul, nu-i găsise o anume rezolvare.
Cum de se ivise în plutonul lor și chiar în grupa de sub comanda
lui?
— Tovarășe locotenent, începu el, știți… toți militarii au primit
arme…
— Mi-ai raportat, Croitorule. Altceva?
— Avem un năcaz cu unul Visu Gherasim, tovarășe locotenent…
— Visu Gherasim?
— Da, e chiar din grupa mea, ăla înaltul, slăbănog, cu fața adormită
și cu capul mic cât o totâlcă, vorbi parcă mai cu însuflețire
caporalul, mutându-se când pe un picior, când pe celălalt. Care l-
ați pus dumneavoastră în prima zi în capul plutonului, dar mergea
împiedicat, ca un cal cu șleaul la picioare…
— Îl știu, lasă… spuse ofițerul, nerăbdător să afle despre ce este
vorba. Ei, ce este cu el?
— Păi ăsta, Visu Gherasim, când a fost strigat de tovarășul
plotonier Bănică să-și dea semnătura și să primească arma, a zis
că el nu pune mâna pe ea în ruptul capului și gata!
— Pe ce nu pune mâna? înălță sprâncenele locotenentul și-și trecu
mâinile cruciș peste piept, să asculte.
— Pe armă…
— Păi de ce?
— A zis că lui nu-i trebuie, n-are ce face cu ea, că nu-l lasă credința
lui și… ce mai… asta e!
— Credința lui?
— Da, credința lui, întări caporalul și cu latul palmei își șterse
repede fruntea de sudoare sau de apa ploii ce-i biciuise fața cu
câteva clipe mai înainte. Nu-ș ce zicea de credința asta, că n-a fost
chip să se înțeleagă tovarășul plotonier cu el și pace…
— Dar despre ce credință vorbea acest Visu Gherasim? se interesă
ofițerul, încruntându-și fruntea, parcă să priceapă mai bine cele ce-
i auzeau urechile. Tu n-ai înțeles?
— De unde să înțeleg, tovarășe locotenent? se apără ca de-o
năpastă caporalul, desfăcând larg brațele a neputință. Zice că are
el o credință a lui… o credință specială… care nu seamănă cu a
noastră…
— Cu a noastră?
— Da, cu a noastră, asigură caporalul parcă tot mai mult stăpân
pe sine. Zice că credința asta a lui e… separată.
— Ce vorbești! zâmbi amar ofițerul și-și trecu palma peste față parcă
să alunge o pânză cenușie ce-i acoperea în clipele acelea ochii.
Foarte interesant cele ce aud… Deci soldatul Visu Gherasim are o
credință, după cum spui tu, separată de a… noastră.
— El a zis că-i separată, tovarășe locotenent, nu eu! interveni pe
același ton de apărare caporalul. Eu v-am raportat cu vorbele lui…
— Mă rog, n-are importanță, îl liniști ofițerul. Cert este, după cât
pricep, că are o credință alta decât a noastră. Dar a noastră, a cui,
caporal Croitoru? făcu ochii mici locotenentul, în așteptarea
răspunsului. Ia să aud…
— Păi… a noastră, a tuturora… a ăstora câți suntem pe pământ…
— Adică și… eu, nu? îl privi pe sub sprâncene comandantul.
— Păi eu știu? se fâstâci caporalul și fața i se îmbujoră pe dată. De
un’ să știu?
— Dar credința ta care este?
— A mea?
— Da, a ta. Credința ta pe care Visu Gherasim o consideră…
separată de a lui…
Caporalul, cu fața tot mai aprinsă, plecă privirea și rămase cu ea
pironită în podeaua de ciment a cancelariei, fără să știe pe moment
ce să răspundă. Îl cunoștea pe ofițer, încă din prima zi de când
venise la plutonul lor își dăduse seama că era un om tare dibaci în
a pune întrebările, în a scormoni lucrurile și a întoarce problemele
pe toate fețele, tot sâcâindu-l pe cel cu care vorbea până ce se
convingea că acela a înțeles ce trebuia înțeles și că nu are niciun
dubiu. De pildă, uite, și-acuma… Ce putea ști el? Avea el darul ăsta
să scotocească în mintea ăluia? Să-i întoarcă glava pe dos, tocmai
ca pe-un buzunar și să vadă ce-i în ea, câte parale face? Dracul îl
mai adusese și pe lunganul ăsta în plutonul lor și chiar în grupa
lui? Un mormoloc, un târâie brâu, de-abia se mișcă, umblă mereu
adormit, cu pleoapele lăsate de parcă visează-n bocanci, nu alta!
Trebuie să-l împungi mereu c-o țeapă în fund ca să umble mai vioi
și să se țină de ăilalți! Și-acuma, după ce că-i lasă-mă să te las, uite
în ce bocluc bagă pe toată lumea!
— Ei, Croitorule, ce zici? îl trezi ca dintr-o amorțire ofițerul. Ce poți
să-mi spui?
— Cu… credința?
— Cu… că despre ea era vorba.
— Păi, tovarășe locotenent, începu caporalul să-și frământe
mâinile, cu fața tot aprinsă, chinuită de neștiință, eu de-o pildă ce
pot să vă spun? Că nu prea vin cu ideia unde bateți apripontu… Vă
duce mintea cumva la… biserică? Nu? îi scăpă lui și văzând
aprobarea din cap a locotenentului, parcă se mai lumină. Păi dacă-
i vorba de asta, atuncea da, se schimbă socoteala, știu, cum să nu
știu… Vedeți, biserica e una singură în sat la noi, dar nu-i cunosc
hramul, zău că nu i-l cunosc, a fost scris acolo, sus, sub icoana de
la intrare, dar ploile au șters și chipul sfântului și numele lui, dacă
acolo se află hramul sau închinarea cum se spune. Acuma eu vă
spun drept, nici n-am luat sama dacă sfântul ăla o fi avut vreun
nume sau a fost așa nebotezat, că știți, eu de mic n-am mai dat pe-
acolo…
— Dar parcă ești însurat, n-ai făcut cununia la biserică?
— A, nu-s însurat, tovarășe locotenent! zâmbi caporalul și plecă
rușinat privirea. Eu… știți… v-am raportat… mă țin numai așa cu
o fată, tot rostul e gata, dar ne luăm cu acte după ce trec în rezervă.
Așa că n-am zis de cununie…
— Dar o faci? stărui ofițerul, privindu-l cu înțelegere pe caporal și
un zâmbet fugar îi înflori în colțul buzelor.
— Păi, eu știu? înălță militarul din umeri. Cum o spune și taica al
meu și taica al ei, că de, suntem la porunca lor, știți cum e obiceiul,
dar dacă ar fi după cugetul meu și după gândirea mea, eu nu m-aș
băga sub patrafir! Pe cinstea mea dacă m-aș băga! Că la urma-
urmei la ce mi-ajută asta? Actul de la primărie, ăla întărește
căsătoria, dar așa?
— Eu sunt de părerea ta, Croitorule, zise ofițerul și-i puse
prietenește mâna pe umăr, dar te-am întrebat să văd cum stă
chestiunea, cam ce gândești tu în problema asta, ești doar
comandant de grupă, iar după aceea să vedem ce gândește și acest
Visu Gherasim pe care tu trebuie să-l instruiești, să-l faci soldat,
așa cum scrie la carte și cum ne cere țara…
— Așa am să-l fac, tovarășe locotenent! pocni deodată tocurile
bocancilor caporalul și înălță fruntea cu semețit, scoțând pieptul în
afară. Ori de ce credință o fi, eu să știți, îl fac soldat, o să vedeți…
— Bine… fu de acord locotenentul și trecu înapoia biroului, se așeză
pe scaun și trase sertarul, de unde scoase un caiet gros, cu coperți
de vinilin. Până atunci să vedem cine-i acest Visu Gherasim, să-l
cunoaștem mai bine, să știm care-i drumul pe care vom merge…
Zicând acestea, începu să răsfoiască filele caietului, una câte una
sub privirile curioase ale caporalului, care continua să stea tot
lângă ușă, într-o poziție cât mai respectuoasă, însă nu rigidă. Afară
ploaia bătea în geamuri, răpăia pe acoperișurile de tablă ale
dormitoarelor, iar vântul ce se pornise făcea crengile copacilor să
trosnească ușor ca și cum cineva ar fi încercat să le rupă. Era cald
în încăpere, parcă se încinsese vopseaua cu care fuseseră date
tocul ușii, cercevelele și pervazul, că mirosea destul de puternic a
terebentină sau așa ceva. Fără perdele și fără tablouri pe pereți
odaia părea sărăcăcioasă, neprimitoare, zidurile albe aduceau cu
pereții unui salon de spital, iar lumina palidă, difuză, a singurului
bec ce spânzura provizoriu de tavan, lăsa mai mult umbre
întristând involuntar încăperea…
Viorel Datcu se opri la una dintre file, o netezi ușor cu palma și
începu să citească, încet, parcă silabisind cuvintele, de fapt căuta
să înțeleagă sensul unor date, nuanțele lor, și tot gândind și
stăruind să pătrundă puținul scris inserat acolo pe hârtia albă cu
pătrățele se ivea parcă ușor cu încetul ca dintr-un abur chipul
soldatului ce nu vroise în ruptul capului să ia în primire o armă ca
oricare alt militar ce venise să-și facă datoria către țară. Băiatul era
de fel din partea de nord a Transilvaniei, necăsătorit, părinții,
țărani, trăiau amândoi în satul în care se născuse feciorul lor. Ca
meserie se îndeletnicea cu munca la pădure, tăia lemne și nu avea
decât patru clase elementare. Când avusese zece ani suferise de
plămâni, dar se vindecase, nu mai avea nimic, rareori accese de
tuse, dar astea se datorau mai mult faptului că bea apă rece și de
timpuriu primăvara umbla mai mult dezbrăcat în umezeala
pădurii. Nu suferise nicio condamnare. Nu avea frați, nici surori. În
comună era socotit un tânăr pașnic, retras, fără altă preocupare în
afara celei ce-l făcea să stea ziua întreagă în împărăția copacilor
înalți și falnici… Fusese utecist la I.P.I.L., dar la încorporare nu îl
luaseră în evidență, întrucât nu adusese documentele respective.
Iar aici, la unitate, când venise – acuma, da, își amintea bine, chiar
locotenentul stătuse de vorbă cu el despre chestiunea asta –
tânărul spusese că are să scrie acolo să i se trimită actele, altfel n-
are cum, el nu știuse că-i trebuie așa ceva. Dar tot atunci, Datcu,
trecând de la una la alta și întrebându-l câte ceva despre viața lui
în organizația aceea de tineret, înțelesese că Visu Gherasim nu prea
știa mai nimic despre ea. Nu-l cunoștea nici pe secretar și nici pe
un altul din echipa lui de acolo, de la pădure care să fi fost utecist.
Atunci despre ce fel de acte spunea el că va scrie să i se trimită? Și
de către cine? Era ceva neclar, ceva care trebuia lămurit fără
întârziere, iar atitudinea lui din după-amiaza aceasta, refuzând să
primească arma, dădea de gândit. În sfârșit, va vedea despre ce este
vorba și va lua măsurile ce se cuvin în raport de situație. Situație
pe care nu o cunoștea încă…
— Croitorule! zise locotenentul după un timp, închizând caietul cu
coperți de vinilin și punându-l în sertar.
— Ordonați!
— Te duci în remiză, acolo unde se curăță armele, îi iei pe ceilalți
comandanți de grupă de-o parte și comunici ordinul meu: niciun
om din pluton, dar absolut nici unul, sub niciun pretext, să nu-i
zică vreo vorbă de ocară lui Visu Gherasim pentru faptul că n-a
vrut să ia arma! Ne-am înțeles?
— Am înțeles… dar…
— Ei, ce-i „dar”?
— S-au și luat de el, spuse cu glasul moale, puțin vinovat,
caporalul. Aproape toți i-au zis câte ceva. În primul rând tovarășul
plutonier Bănică. Mamă, ce i-a făcut! „Ce, măi tovarășe – i-a spus –
tu nu vrei să aperi țara asta? E numai a mea? Sau numai a ăstora,
câți sunt aicea? Nu trăiești pe pământul ăsta, nu mănânci pâine
din țărâna lui, de unde dracului ai răsărit? Ehei, mie să nu-mi
umbli cu fasoane că… de, nu se prinde!…” Cam așa i-a zis… Ăsta,
Visu Gherasim, tăcea mâlc, n-a scos o vorbă, stătea lipit de-un zid
și asculta ca o oaie beată…
— Ei, a cam sărit peste cal Bănică! se supără locotenentul. Păi așa
se procedează? Așa se vorbește cu subordonații?
— Tovarășe locotenent, zise șoptit Croitoru de parcă ar fi vrut să-i
dezvăluie ofițerului o mare taină în timp ce tot privea înapoi către
ușă, pesemne să nu fie auzit de careva. Cred că tovarășul plutonier
Bănică are dreptate. Știți, ăsta, Visu, e pocăit sau așa ceva, șușoti
el cu o privire de om speriat, neliniștit. Nu cunosc exact, că n-am
mai văzut de-al ca el… De-aia s-a înfuriat dumnealui… Da ia zis
frumos… de țară… de pământ…
— Ei, i-a zis… murmură în barbă locotenentul, cu fața tot
încruntată. Nu zic că n-are dreptate, dar trebuie să știi cum să-ți
expui punctul de vedere. Nu în mod repezit, lipsit de tact. Ce-i asta?
Metodă pedagogică? V-am spus și vouă, comandanților de grupă…
— Tovarășe locotenent, se apără Croitoru și pocni din nou tocurile
bocancilor înțepenind în poziția de drepți ca o stană de piatră, noi
nu! N-am făcut nimic… Noi, gradații, de… cum ne-ați învățat…
Știți… cu dialectica… vorbă frumoasă, ținută ca la carte, ce mai…
suntem un fel de profesori… gata, noi am băgat la cap încă din
școala de gradați. Așa ne spunea un tovarăș maior acolo: „Nu uitați
băieți, veți purta galoane pe umăr, dar în primul rând sunteți
educatori, profesori, cum ar deveni chestiunea”! Așa că… despre
noi… ce să mai vorbim… profesori suntem, ne purtăm ca profesorii,
nicio grijă în privința noastră, ne cunoaștem misiunea… Să știți,
tovarășe locotenent, noi nu… Așa că… Pot să plec?
— Da, du-te, am să vin și eu îndată…
Caporalul pocni iară tocurile bocancilor, după care ieși, închizând
ușa încet, cu multă băgare de seamă, parcă să nu trezească somnul
cuiva. Viorel Datcu mai stătu puțin la birou, gânditor, cu fruntea
cuprinsă în palme, apoi cu mișcări puțin obosite se ridică, se duse
la fereastră și căută a privi în întunericul de afară. Nu se zărea
nimic în bezna aceea, cu toate că un bec lumina slab scările de
piatră ale pavilionului. Se auzea numai în curtea întunecată cum
ploaia cade repede printre crengile mult desfrunzite ale castanilor
de pe alee și țârâie monoton și continuu în burlanele de tablă de la
colțurile clădirii. Iar după o clipă glasul de tinichea al goarnei
izbucni înalt, undeva peste remize, chemând sergenții de serviciu
la ordine.
Locotenentul nu mai zăbovi. Își luă cascheta din cuier, și-o puse pe
cap și ieși și el în curte. Coborî treptele de piatră ale dormitorului și
o luă la fugă pe sub castani, ferindu-se cât putea să nu-l ude ploaia
și într-o clipă fu la ușa remizei în care știa că se află soldații
plutonului său. Stătu o clipă în prag, își scutură hainele de apa ce-
l picurase și apoi intră. Nu făcu decât un pas, că deodată răsună o
comandă scurtă ca și cum de undeva, din înalt, s-ar fi prăbușit un
trăsnet. Glasul repezit, de tunet, al lui Croitoru, amplificat într-un
ecou prelung sub bolta arcuită larg a remizei. Ostașii, care pe unde
se aflau, cu armele în mâini și cârpe pentru curățat, se opriră din
lucru ca electrizați și luară poziția de drepți. Păreau puțin speriați
sau surprinși, întrucât priveau cu neliniște către comandant. Poate
că nu se așteptau să-l vadă atunci, acolo, sau, chiar dacă-i
anticipaseră venirea, îl credeau supărat din pricina celor
întâmplate cu Visu Gherasim. În mod sigur aflase despre el, doar
cu câteva clipe mai înainte venise caporalul Croitoru de la
cancelaria companiei și nu se poate să nu-i fi spus. Dar în timp ce
primea raportul, locotenentul le zâmbi, privindu-i încet, fără grabă,
pe fiecare în parte, după care ordonă continuarea lucrului.
Destinzându-se parcă din încordarea aceea, soldații se întoarseră
către mesele pe care se aflau câlți, cârpe, bidoane cu unsoare,
vergele și, tăcuți, sub supravegherea gradaților, începură a dichisi
armele care mai de care cu mult spor arătând un interes deosebit.
Ofițerul cu mersul lui calm, de om liniștit, fără a arăta că urmărește
ceva anume, trecu pe la fiecare, urmat la un pas de Croitoru, și luă
seama cum se curățau pistoalele automate, puștile-mitralieră și
toate celelalte. Bineînțeles că nu lipsiră sfaturile în ceea ce privea
buna întreținere a armamentului. Unul nu putea fixa încărcătorul
la pistolul-mitralieră și vroia să-l lovească de vreo două ori cu o
vergea, dar fu oprit de către locotenent care aruncă, totodată și o
privire mustrătoare gradatului ce nu observase acest lucru la timp.
Un altul luase în mână prea mulți câlți, făcuse un șomoiog destul
de gros și încerca să-l vâre pe gura țevii cu tot dinadinsul. Se mai
întâmpla că unii din grabă nu erau atenți și în timpul curățatului
loveau aparatele de ochire sau se apucau să demonteze, ceea ce nu
era necesar… Încet, cu tact, Viorel Datcu explica fiecăruia în parte
ce și cum trebuia făcut, dar îi făcea atenți și pe ceilalți din jur ce
urmări puteau surveni, pentru buna funcționare a armei, dacă nu
se respectau anumite reguli pentru a se evita de pildă decalibrarea
sau dereglarea aparatelor de ochire.
La una dintre mese, locotenentul îl zări și pe Visu Gherasim.
Lunganul, căci într-adevăr era cel mai înalt din pluton, stătea între
militari puțin adus de spate, rupea cu o anume migală fâșii dintr-o
cârpă și le întindea pe rând celor din jur să le bage în ochiul
vergelelor. Se arăta foarte serviabil, atent, încerca să facă și el ceva
și să se arate întreprinzător ca toți ceilalți. Locotenentul trecu pe
lângă el, îl privi fără să-i acorde o atenție mai deosebită decât
celorlalți din grupa lui și tot încet, fără grabă, cum îi era felul, merse
mai departe la mesele vecine. Bineînțeles, se făcu a nu observa că
nu avea armă și deci nu se ocupa de curățirea ei. Dar Visu tocmai
acest lucru îl sesiză și-l făcu să fie stăpânit de neliniște. Văzându-l
pe comandant aproape, fața i se îmbrobonise brusc de sudoare și
ochii încărcați de un soi de spaimă îi trădau întreaga lui
frământare. Căuta să se stăpânească, să nu-și dezvăluie starea
aceea de surescitare, și după ce locotenentul se opri la cealaltă
masă păru a răsufla nițel ușurat. Dar nu, era numai o aparență. Cu
un cap mai înalt decât ceilalți, deșirat dar vânos, continua să rupă
mecanic, cu palmele lui mari, aspre, dintr-o treanță, fâșie după
fâșie, fără să le privească, la nimereală, întrucât se uita numai după
ofițer, tot gândind, pesemne, că are să se întoarcă și are să-l ia la
rost așa cum făcuseră cu un ceas mai devreme plutonierul Bănică
și chiar unii dintre soldații din pluton. Dar ofițerul se opri la
următoarea masă, luă o pușcă-mitralieră, îi privi țeava,
mecanismul de darea focului, încărcătorul, și începu să le explice
ceva militarilor din juru-i, preocupat de acel lucru și de nimic
altceva. Apoi reveni iar la masa unde se afla Visu Gherasim, stătu
de astă dată câteva clipe și aci, luă un pistol-mitralieră de la unul
din mână, îl studie, apoi un altul, încercă fixarea încărcătorului,
trăgaciul, le armă, trăgând închizătorul, apoi le înapoie.
— Ei, vă plac armele? întrebă el zâmbind și-și plimbă privirea roată
în jur către fiecare în parte. Ce ziceți?
— Sunt faine, zise un ardelean voinic, cu fața parcă cioplită din
stâncă și ochi mari, negri, scăpărători. Și-s ușoare bată-le să le bată,
că zici numa că-s din lemn doar și că n-au nicio țâr de fier în ele…
— Da, sunt foarte ușoare, confirmă ofițerul. Au mult mai puțin în
greutate decât cele cu care au luptat soldații noștri în război. Așa
sunt armele moderne. Cât mai ușoare și cu eficacitate cât mai
mare…
— Când tragem la țintă? fu curios un altul să știe.
— Cât de curând, îl asigură locotenentul. Atunci să vă văd care va
fi primul…
— Apăi ne vom da silința să fim tot pe-ntâiul loc! zise ardeleanul
sigur de el. Eu am tras odată la un bâlci ce s-o făcut prin părțile
noastre, da’ cu pușcă de-aceea cu ținte și numa din două țăcănituri
am luat o găleată faină, de smalț, de și acuma ține muma laptele în
ea. Eu zâc că mi-s bun ochitor, numa nu mă prea laud, deoarece
pușca asta, după câte văd, are altă socoteală…
— Dumneata ești Sânedru, nu? îl întrebă Datcu vorbindu-i
prietenește.
— Da, tovarășe locotenent. Sunt soldatul Sânedru Simion Gavrilă…
— De ce și Simion?
— Videți, la noi în sat îs mai mulți Sânedru. Eu îs a lui Simion. Așa
spunem noi să se știe…
Visu Gherasim era tot numai o apă. Fața lui subțiată, palidă, cu
crețuri mărunte în jurul gurii, ochii spălăciți și triști ca și gura
strânsă, mușcându-și mărunt buzele vineții, îl arătau într-atât de
cuprins de neliniște încât părea aproape bolnav. Degetele lui aspre,
noduroase, rupeau mai departe în neștire cârpe, fâșie după fâșie,
mari, mici, cum apuca, în timp ce privirea cețoasă, tulbure, o ținea
numai către ofițerul ce nici de astă dată nu-i acorda un pic de
atenție.
— Gata, mă, ai trențuit toată cămașa asta, nu mai trebe! îi zise unul
și îi smulse restul din mână. Mâine de unde mai luăm?
Visu nu zise nimic. Supus, lăsă cârpa din mână și se apucă să
strângă câlți, făcându-i ghemotoace unul câte unul cu o anume
meticulozitate. Apoi alinie frumos la capul mesei bidoanele cu ulei.
Și începu a șterge tăblia, cu latul palmei, așa, să facă oleacă de
curățenie. Se arăta preocupat de treaba aceea, dar tremurul
mâinilor ca și al bărbiei sale ascuțite îi trădau frământarea, se vedea
că ceva îl macină în adâncul sufletului. Bineînțeles, locotenentul
sesiză lucrul acesta, dar afișând aceeași totală indiferență nu-l privi
nici de astă dată, nu-i vorbi și trecu din nou mai departe, la masa
vecină, unde soldații plini de respect se traseră mai de o parte să-i
facă loc între ei. Visu privea acum într-acolo, îl urmărea, nu-l scăpa
o clipă din ochi, desigur aștepta să se întoarcă iară și să-l întrebe
unde este arma lui, de ce n-o curăță și câte altele. Dar ofițerul,
gândea el, ori nu observase lucrul acesta, ori știa dar nu-i dăduse
importanța cuvenită atunci, în clipele acelea. Nu, nu se poate să
nu-i fi raportat plutonierul Bănică… Sau comandantul de grupă,
caporalul Croitoru. Prea se făcuse mare vâlvă pentru refuzul lui și
acuma iată, deodată, după venirea locotenentului totul se liniștise,
ca întinsul unei ape după furtună, plutonierul nu se mai vedea prin
remiză, plecase acasă sau era pe la cancelarie, caporalii își vedeau
de-ale lor, soldații la fel, într-un cuvânt nimeni nu mai spunea
nimic. Oare să se încheie totul atât de simplu și fără nicio urmare?
— Măi, Gherasime, zise ardeleanul dându-i un ghiont zdravăn, ai
avut noroc că nu te-o văzut comandantu făr’ de armă, că minten te
țâpa afară din remiză! Ce mumă-ta ai în scăfârlia aia a ta, mă? Mi-
ai făcut fârtații de râs, bată-te să te bată de bolând!
— Ssst! Liniște! ordonă Croitoru din capul mesei unde încerca să
monteze un pistol-mitralieră. Ce v-a găsit iară? Lăsați-l în pace!
Treaba lui…
— Dar trebuia raportat la tovarășu locotenent! Să știe…
— Nu te privește! îi tăie vorba, autoritar, Croitoru. Hai, grăbiți
treaba, să strângem materialele și să ducem armamentul în camera
lui.
— O să-l vază mâne comandantu făr’ de armă. Toți avem, numa el
nu!
— Măi, Sânedru, vrei să te pedepsesc? îl săgeta caporalul cu
privirea. Ține-ți gura, ce dracului! Am ordonat să nu se mai discute
chestiunea asta, apoi ordinul trebuie executat, ne-am înțeles?
— M-o făcut de râs, tovarășu caporal, nu se lăsă Sânedru și fălcile
lui late și puternice trosniră sec parcă meșterind pietre. O făcut
ardelenii de râs, care toți îs numa unu și unu, ăi mai prima în tăte,
soarele cui l-o făcut pe lumea asta!
— Sânedru! ordonă scurt Croitoru și fața caporalului se aprinse pe
dată. Nu știi să respecți ordinul? Păi ce, suntem la târg aicea?
Vorbim fiecare cum ne vine la gură?
— Am înțăles, tovarășu caporal, vorbi spășit Sânedru și fălcile lui
iar îi trosniră. Dar eu pe ăsta tot am să-l beteșugesc odată…
— Soldat Sânedru! ordonă aspru Croitoru și trânti o vergea pe
masă, plin de supărare. Unde te trezești aicea?
— La armată, tovarășu caporal. La armată unde știu să-mi fac
datoria cătră țară. Cătră țara asta care ne dă pită să ne țânem
oamini așa cum bine o spus tovarășu plotonier… Nu ca ăla, ca…

Viorel Datcu, în pelerina lui de ploaie, cu gluga peste caschetă,

mergea către casă pe aceleași străzi strâmte și întortocheate, fără
să-i pese de apa ce cădea ca turnată cu găleata. Se gândea, desigur,
la acel Visu Gherasim și parcă îi părea rău că nu stătuse de vorbă
cu el să vadă ce spune, de ce n-a vrut să primească armă și tot ce
era legat de această chestiune. Desigur, ar fi vrut să știe din ce sectă
religioasă face parte, întrucât, neîndoielnic, acesta era motivul
gestului său. Altfel nu i-ar fi spus-o direct plutonierul Bănică.
Pesemne, soldatul îi dăduse o anume explicație și de aceea
subofițerul, cam nestăpânit din fire, explodase în felul acela. Dar
nici Croitoru nu-i putuse raporta mai mult. Ceea ce aflase de la el
era ultimul incident cu soldatul Sânedru pe care caporalul fusese
nevoit să-l mustre în fața tuturor numai să întroneze disciplina în
rândul militarilor. Altfel nu se putea. Evident, locotenentul
ascultase cu atenție cele raportate de către comandantul de grupă,
dar dincolo de faptul în sine, cam neplăcut de altfel, îl bucura
atitudinea colectivă a subordonaților, care nu se împăcau în niciun
fel cu cele ce făptuise Visu Gherasim. Băieții erau, cum se spune,
cu picioarele pe pământ, aveau o anume maturitate, o educație
primită în colectivele de muncă de unde veneau și asta era un lucru
bun. Însemna că avea la dispoziție un efectiv de oameni aleși,
hotărâți să facă treabă, caracterizați prin seriozitate și
conștiinciozitate, ceea ce îl făcea să întrevadă bune rezultate în
pregătirea lor militară. Era, de altfel, primul contingent ce-l primea
sub arme, deci primii lui recruți din care trebuia să facă adevărați
ostași, așa cum se angajase față de comandantul unității, de cel al
companiei, dar mai ales de sine însuși. Acesta era rostul pregătirii
lui, al profesiei ce și-o alesese, și rezultatele ce întrezărea să le
obțină nu aveau decât să încununeze un ideal pentru care muncise
și pe care visase să-l materializeze prin ceva deosebit.
Ajunse. Intră sub bolta rece și întunecoasă a gangului și porni spre
curtea pătrată, înconjurată de sălițe cu geamuri înapoia cărora în
întuneric se decupau ici, colo ferestre luminate, unele cu draperiile
trase, altele întunecate, semn că parte dintre locatarii odăilor se
culcaseră. O baltă mare se întindea în mijlocul curții și în lumina
palidă ce se revărsa din sălițe se vedea pe suprafața-i lucie căzând
mii de stropi, într-o întrecere fără sfârșit. Cotețele erau liniștite.
Câinii, în lanțuri, stăteau zgribuliți pe lângă ziduri, la adăpostul
streșinilor și la apariția ofițerului nici unul dintre ei nu scoase
măcar un scâncet, într-atât erau de murați de ploaie și înfrigurați
de seara rece a toamnei.
Locotenentul vru să ocolească balta, să se îndrepte către locuința
sa, când se auzi strigat de undeva din întuneric. Se opri și întoarse
capul. Peste drum, pe cealaltă latură a curții, în pragul săliței,
stătea un ins, mic și gârbov, într-un halat lung, aproape măturând
podeaua, cu o tichie neagră pe cap. Nu fu nevoit să facă un efort
deosebit să știe cine este, întrucât Viorel Datcu îl recunoscu pe
dată. Era Moișe Rubin, ceasornicarul, un evreu bătrân, cu fața ca
de pergament, slăbită, osoasă, încadrată de perciuni zulufați și
sprâncene roșcate, stufoase, de sub care te priveau doi ochi mari,
bulbucați, albaștri în care pâlpâiau veșnic umbre de neliniște. Încă
de a doua zi de la mutarea în locuința lui frau Rozalia, Moișe Rubin
îi reparase ceasul de mână și cu toate insistențele ofițerului de a-i
plăti, acesta nu vroise să-i ia niciun ban.
— Ce-mi trebui banii dumitale? se apărase bătrânul ceasornicar,
ferindu-și mâinile de bancnota de hârtie pe care Datcu îl tot îmbia
s-o ia. Ori cu ei, ori fără ei, bogat n-am să ajung. Poati odată mi-ai
faci și dumneata un bini, ceva…
— Totuși, insistase Viorel, vă rog, dumneavoastră ați muncit…
— Ia, un fleac, acolo, asta-i muncă? Un mic șurub, puțin ghivent,
ce problemă?
Datcu îi mulțumise și plecase. De atunci, de câte ori îl vedea în
pragul săliței, sub firma pe care scria „Ceasornicărie și giuvaeruri,
Bruhă Rubin, autorizația nr…”, se salutau cu mult respect,
bătrânul plecându-se mult din șale, cu palma pe piept, într-o largă
și respectuoasă reverență. Nu rareori, ceasornicarul, văzându-l că
intră în curte, îi făcea semne discrete ofițerului, îl chema în pragul
săliței și cu lupa-monoclu în mână, așa cum se sculase repede de
la masa lui de lucru, îl întreba în șoaptă, stăpânit de-o mare teamă:
— Ce se mai aude dom’le ofițer, va fi iară război? Citesc ziarul… se
mișcă ceva-n lume… ce poate fi? Acolo în Orient… În Africa…
Dincolo peste ocean…
— Totul e bine, îl asigura Viorel Datcu, nu vă faceți griji. Oamenii
știu ce-i războiul, n-aduce nimic bun, luptă pentru pace…
— Războiul? Ce poati s-aducă războiul? se tânguia el, tremurându-
i lupa în mână. Numai nenorociri… Frate-meu Doli a murit la
Auschwitz… Soră-mea, Sura, într-un ghetou, în Germania… Eu cu
nevastă-mea, Bruhă, am scăpat. Dar cum am scăpat, nu mă-
ntrebi?… Asta-i…
Văzându-l, deci, în pragul săliței, în lumina slabă a ferestrelor,
strigat să se ducă până acolo, Viorel Datcu se abătu din drum și-i
făcu pe voie. Ce mai vroia Moișe Rubin? Iar îl mai neliniștea ceva?
Îi dădu bună seara și bătrânul îl pofti înăuntru, dar Datcu refuză.
Se grăbea, avea treabă…
— Măcar aici, în atelier… insistă ceasornicarul. De ce să stăm în
ploaie?
Datcu trecu pragul săliței și rămase în picioare în fața măsuței
încărcată cu rotițe, șuruburi minuscule, arculețe, cadrane de ceas,
capace, sticluțe și diferite scule, peste care era aplecată o lampă cu
un abajur negru. Pe un perete erau agățate două pendule mari,
grele, care țăcăneau ritmic, parcă pe întrecute, și un ceas cu cuc,
vechi, demodat, al cărui lanț, terminat cu două ghinde metalice,
spânzura până aproape de podea. Într-o mică vitrină se vedeau pe
pernuțe de catifea roșie, roasă de vreme și prăfuită, inele, verighete,
câteva ceasuri de mână, fiecare cu câte o etichetă, scrisă stângaci
și care indica, desigur, numele posesorului acelor obiecte. Fără o
introducere prealabilă, ținând cont că musafirul său se grăbea
după cum și spusese din capul locului, Moișe Rubin își spuse păsul
dintr-o răsuflare, ținându-l strâns pe ofițer de cordonul mantalei
cauciucate de care-l trăgea mereu, să-i atragă parcă atenția că cele
ce-i mărturisea este adevărul adevărat și nu mai încape nicio
îndoială în privința aceasta. De fapt ce se întâmplase? Îndată după
ce a plecat el, ofițerul, la vreo jumătate de oră și ceva când de-
acuma s-a întunecat de-a binelea, numai ce a ieșit frau Rozalia în
pragul săliței ei, cu mâinile în șold și a început să facă o așa de mare
gălăgie, să țipe și să ocărască, încât nu știai dacă a apucat-o
nebunia sau i-a dat foc careva. Abia de puteai înțelege în văicăreala
aceea că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cum se lăsase noaptea,
cineva, în ascuns, deschisese ușile la cele patru cotețe și în aceeași
clipă zecile de iepuri albi o zbughiseră cu toții afară, rostogolindu-
se ca niște gheme de vată prin bezna gangului către stradă. Nu mai
rămăsese picior de rozătoare în curte, iar în vreun coteț nici
pomeneală. Se auzeau numai către piață cum chiuie copiii, fluieră
milițienii și claxonează mașinile, toți, alarmați de năvala aceea albă,
neașteptată și parcă ireală. Ba se spune că au fost anunțați și
pompierii.
Viorel Datcu asculta, îl încerca râsul imaginându-și cohortele de
iepuri inundând într-o clipă strada Centrală a orașului, dar se
stăpânea, întrucât bătrânul ceasornicar se arăta prea afectat de
toată această întâmplare, care se pare îl viza direct. Numai că
locotenentul nu prea înțelegea care ar fi legătura…
— Legătură? se arătă uimit de atâta neștiință Moișe Rubin.
Legătură întrebi dumneata? Legătură este că femeia asta,
bucătăreasă, este tare de treabă, îi muncitoare și pleznește di
dișteaptă, dar are un singur cusur: nu crapă odată, să se ducă
dracului! Spune că eu am dat drumul la iepuroaice!
— Cum dumneata? se miră Viorel Datcu și ochii săi albaștri sclipiră
sub cozorocul șepcii. Se poate?
— Așa cum ai auzit, întări Moișe Rubin, și, simțind cum îl apucă
astma, trase adânc aer în pieptul scobit și-și apăsă gâtul zbârcit cu
palma. Și di ce, poati ai să întrebi dumneata? urmă el, tușind sec
în pumn. Pentru că am zâs odată ce-i trebui iepuroaice, că pute
curtea, asta e! Că eu am trimis la ea pe domnu’ Anghel, fostul
perceptor, de aici, de-alături, să-i facă gălăgie și mizerie. Că domnu’
Anghel țini cu mini, că îs nebun, dar cu ajutor de la el că ora la fisc
am putut deschidi atelier pe numele lui nevastă-mea, Bruhă. Dar
spune prostii, că nevasta a avut capital și cine-i cu capital ăla-i și
cu firma, și-apoi ce se bagă ea unde nu-i fierbe oală? Eu mă bag la
borșul ei? Că nu cumpăr borș… Dar mie nu-mi place borș și ce-i cu
asta? Trebui să mănânc zeama aia, dacă nu-mi place nici mie, nici
lui Bruhă? Spune și dumneata! Că am luat gutaperca de la Gustav
pe nimica toată, ca un evreu șmecher ce sunt, că l-am găsit pe ăla
la strâmtoare și și-a dat haina di ploaie di pi el. Și-acuma îmi strigă,
auzi dumneata, că eu evreu port pi mini gutapercă fascistă, că
Gustav o are de la armata germană, când a fost soldat sau ce-a
fost… Și eu port acuma pi mini. Port că am dat bani, nu? Și am luat
ca orice afacere, nu? Mă rog, ce-i drept, un chilipir… Mai zice că eu
am pus iară pe domnu’ Anghel să reclame pe Gustav că face
negustorie cu instrumente fără autorizație… că repară… că vinde…
Dar treabă lui, ce-mi pasă mie? Că a dat norocul peste ea, de când
lucrează Gustav, dar eu, zice, îi sparg norocul ăsta. Norocul ăsta,
ascultă dumneata, las’ să fie la ea, ce-i la mini? Ce-mi trebuie mie
norocul ei?
Moișe Rubin tuși iară, ducându-și palma la gât, apoi își apăsă
pieptul și mai trase o dată aer în plămâni. Ochii îi lăcrimau de
supărare, se vedea în lumina lămpii sclipindu-le umezeala, tremura
tot încât aproape că nu-și afla locul. Viorel Datcu îl ascultase cu
multă atenție, așa socotea că este bine, să-i respecte durerea, să
arate că-l înțelege și-i alături de el. Era un om bătrân și de când îl
știa nu se gâlcevise cu nimeni în curte, umbla tot tăcut de colo până
colo, evitând vecinii, discuțiile cu ei, asta-i adevărat, dar nu prea
vedea ce putea face el în toată problema asta? De ce i se aduceau
la cunoștință niște incidente care probabil se iscau în orice curte cu
atâția locatari, oameni cu felurite caractere, ce nu știau cum să-și
mai împartă spațiul ca fiecăruia să-i fie mai bine decât celuilalt? De
fapt, abia aștepta să se mute la bloc, așa cum îi promisese
comandantul că avea să se întâmple nu peste multă vreme, însă
până atuncea trebuia să suporte toate mahalagismele astea care
nu-i făceau nicio plăcere. Dar deocamdată asta era situația și
trebuia s-o accepte în tot dezgustul ei…
— Dar v-a văzut frau Rozalia pe dumneavoastră că ați dat drumul
la iepuri? întrebă într-un târziu Viorel Datcu, numai așa să vadă
bătrânul că-l interesează plângerea lui.
— Pi mini? se apără el, punând iară palma cu degete subțiri,
noduroase, pe piept. Uite dumneata, mă jur pe Talmud și pe
magendavid dacă știu ceva! Încă aveam client, pe domnu’ Stavăr,
pălărierul, era aicea, tocmai asculta ceasul de buzunar pe care l-
am reparat, un „Doxa” original, când am auzit chițăitul acela de
iepuroaice și ne-am speriat și noi că toate au năvălit ca o turmă
către stradă… Încă Bruhă, nevastă, din pat, că-i bolnavă de la
Șevouth sau de la Iom Kipur, că a postit, nu mai știu, și cum zic a
strigat și ea că ce se întâmplă? Cini trage mâțili di coadă și e așa un
infern? Ei, asta-i, vezi dumneata! Așa stă chestiunea…
— Și eu ce pot face pentru dumneata, Moișe Rubin? întrebă Viorel
Datcu, dând semne de plecare. Cu ce-ți pot fi de folos?
— Cu ce? se miră bătrânul ceasornicar și ochii săi albaștri,
bulbucați priviră o clipă nedumeriți către ofițer. Dumneata ești
armată, autoritate, trebi să pună lucrurile la punct, trebi dreptate.
Dar înainte de asta să crezi că nu eu sunt vinovat de plecarea
iepuroaicelor…
— Eu cred, Moișe Rubin, cred… îl asigură locotenentul și puse
mâna pe umărul slăbit și ascuțit al ceasornicarului. Dar cât despre
dreptatea aceea, vezi dumneata, n-am căderea să mă apuc de
cercetări, nu e de competența mea, înțelegi? V-ați certat, nu-i nimic,
vă înțelegeți, mai e vreme, așa e între vecini…
— Vecini spui dumneata? Așa vecini să fie la dușmani!
— Mă rog… Dar cu bătrânul Gustav cum te împaci? îl iscodi el.
Poate că dumnealui ar avea o vorbă de spus, am înțeles că sunteți
prieteni…
— Cu Gustav? Cu dobitocul ăla? se miră iară ceasornicarul și dădu
a lehamite din mână. Ăsta să știi dumneata e un cotoi leneș care a
dat di mâncare și di căldurică și toarce toată ziua pi cuptor. Ce-i
trebui lui necaz cu binefăcătoarea lui? Dacă lucrează, bini, dacă
nu, se găsește un blid de mâncare și un șip de rachiu pentru
sufletul lui păcătos. Asta e! Un dobitoc… Se spuni că n-ar fi străin
de aurul de la catedrala „Sfântul Iosif”, poate știți, povestea cu
moartea subită a eminenței sale Falkay… Mă rog, vorbe, dar știți,
până ce nu faci foc, fum nu iese, nu? Apoi dacă-i așa, unde-i
capitalul? Unde-i aurul? Îl țini ascuns ca să fugă într-o zi în
Germania sau în Suedia lui? Că ce gheșeft poati faci cu el aici?
Aurul nu aduce decât pușcărie…
— Păi dacă sunt numai așa, niște vorbe, încercă să liniștească
spiritele locotenentul, nu e bine să-l acuzi, Moișe Rubin…
— Să-l acuz? Dar cini îl acuză? Eu numai am spus ce vorbești
târgul și atât, se apără bătrânul ceasornicar. Că de atunci îl cunosc,
de când mergea de câte două, trei ori pe an la catedrală. El repara
orga, eu ceasul din turn… Asta e…
Moișe Rubin tuși din nou, își strânse mai bine halatul pe el,
închizându-i reverele uzate și slinoase la piept și-l privi lung și
rugător pe locotenent, așteptând, poate, de la el o vorbă, ceva de
încurajare, să vadă că i se dă dreptate, nu, nu vroia să se știe singur
în conflictul cu scandalagioaica aceea de bucătăreasă căreia îi
sărea țandăra din te miri ce și pizmuia pe toată lumea din curte.
Dar ce mai putea spune Viorel Datcu? După el, totul era cât se
poate de limpede, a mai vorbit despre treaba asta, s-au certat, se
vor împăca…
— Trebuie să plec, e târziu, zise ofițerul și-și potrivi mai bine
cascheta pe cap. Fiți liniștit Moișe Rubin, treburile se vor aranja,
am eu credința asta…
— Să dea Dumnezeu! clătină cam nesigur din cap bătrânul. Să fie
cum spui dumneata… Dacă mă mai învinuie de iepuroaicele ei, eu
o dau în judecată… Toată lumea mă știi de evreu cinstit și drept.
Tatăl meu a fost rabin, multă vreme a fost rabin, sus în Moldova,
eu sunt crescut în credința adevărului, dar ce știi ea?
— Mă rog, v-am spus, fiți liniștit… Bună seara…
— Mergeți cu sănătate și fericiri!
Locotenentul ieși în curte și după aerul acela din săliță, mirosind a
gaz și ulei rânced, ploaia parcă îl învioră pe dată. Balta clipocea sub
năvala apelor și în lumina palidă a zecilor de ferestre ale
cerdacurilor din jur întreaga-i suprafață părea o oglindă ștearsă ce
se sparge mereu în mii și mii de bucățele. Burlanele duruiau sec și
bulboane înspumate izbucneau jos, lângă temelii, din gurile lor
negre, în parte nevăzute. Căutând să calce cu grijă, pentru a se feri
de noroi, ajunse la sălița odăilor lui frau Rozalia, deschise ușa și
intră, după ce mai întâi își șterse îndelung tălpile de treanța pusă
în chip de carpetă pe pragul abia spălat. În salonaș nu era nimeni.
Numai dincolo, în odaia ei, prin perdeaua de ață de la ușă se vedea
proprietăreasa, stând la masă, cu o ceașcă în față, cosând ceva la
lumina unei veioze a cărei calotă din porțelan colorat era crăpată în
mai multe locuri. De sub bascu-i albastru, tras până pe frunte și
de care pesemne nu se despărțea nici noaptea, îi ieșeau într-o parte
și alta a obrazului buhăit lațe cânepii, sârmoase și crețe,
încadrându-i nefericit fața, tăiată de riduri adânci pe care jucau
umbre, dându-i un aspect bizar de mască prost desenată. Când și
când trăgea dintr-un chiștoc de țigară ce-i spânzura în colțul gurii,
slobozind din plin fumul pe nările dilatate și înroșite de guturai.
Curios, nu purta ochelari, cosea fără ajutorul lor la vârstă aceea,
dar, ce-i drept, ținea pânza cam departe și încerca de două-trei ori
într-un loc cu acul până să nimerească punctul dorit. Auzind ușa
tresări, înțelese că este chiriașul și își văzu mai departe de treabă
fără să se sinchisească. Locotenentul intră în odaia sa, aprinse
lumina de la șaltărul de după ușă și deodată încăperea i se înfățișă,
ca de fiecare dată, neprimitoare și rece, așa cum o cunoscuse din
primul ceas și de care spera că se va despărți într-una din zilele nu
prea îndepărtate. Un pat vechi, cu tăblii înalte de lemn, acoperit cu
o cuvertură de ață, o noptieră alături, pe care se aflau într-o
pomieră de sticlă ieftină câteva pere din ceară drept ornament, un
dulap cu două uși, pe una dintre ele fiind o oglindă cu luciul șters,
traversată de dâre ruginii și a cărei imagine te disproporționa în
chip hazliu, iar pe dulap un gramofon, cu pâlnia mare, ondulată,
dominând parcă încăperea. O masă de tablă, vopsită în alb, luată
probabil de la vreun restaurant, acoperită cu mușama și pe ea cu o
glastră încărcată de florile artificiale ale unui liliac, era pusă lângă
fereastră, iar în colțul în care se afla soba de cărămidă, alături,
fusese instalată o mică etajeră pe care încă de la venirea sa se
odihneau câteva teancuri de cărți și caiete învelite în hârtie
albastră, legate zdravăn în sfori. Pe eticheta albă a unuia dintre
caiete se putea descifra scrisul mărunt, frumos caligrafiat, ce
dezvăluia un nume: „Eliza Pănescu, clasa a IX-a B”. Dar ce era cu
acest misterios pachet el nu aflase, dar nici n-o întrebase vreodată
pe frau Rozalia. Și ar fi avut nevoie de etajera aceea, întrucât nu
avea unde-și pune cărțile, destul de multe de altfel, pe care le
strânsese în ultima vreme, pregătindu-și viitoarea bibliotecă din
viitoarea garsonieră pe care o visa zi și noapte. Întregul decor,
dezolant și mizer, era completat de câteva tablouri înșiruite pe
pereți, mai toate reprezentând scene de vânătoare, de fapt cadre
tăiate din reviste și puse în rame simple, din lemn, de o oglindă
prinsă într-un dreptunghi de scoici, un cuier după ușă și cam atât.
Becul din tavan avea un abajur din mătase verde uzată și cârpită
în mai multe locuri, ai cărui ciucuri și dantele mai spânzurau ici,
colo, din loc în loc. Pe jos, dușumeaua putredă era acoperită cu un
covor trențuit, de o culoare nedefinită, ale cărui margini fuseseră
tigheluite de curând cu o pânză din dril.
Viorel Datcu își scoase mantaua de ploaie, o agăță în cuier, unde
puse și cascheta. Apoi dezbrăcă vestonul și-l așeză pe spătarul
singurului scaun aflat în fața mesei de la fereastră. Dincolo, în
săliță, pe-un banc improvizat zări un trombon demontat, cu
pârghiile clapelor alături, ceea ce însemna că bătrânul Gustav
primise de lucru. Se întoarse, deschise ușa dulapului din care
năvăli în odaie un miros de lemn vechi și naftalină, scoase valiza în
care-și ținea lenjeria, dar tocmai atunci se auzi o discretă bătaie în
ușă. Era frau Rozalia…
— Bună seara, zise ea, legănându-se pe picioarele scurte și groase
ca două butii, vreau să-ntreb, aveți nevoie de ceva? O cafea? Un
ceai?
— Nu, vă mulțumesc, spuse Datcu îndatoritor, am luat masa…
— Așaaaa, făcu femeia potrivindu-și pe cap bascul albastru și mare
cât un ceaun ce se răsucise într-o parte și sub care cu degetele-i ca
niște cârnăciori încerca să ascundă lațele părului cânepiu. Dacă
cumva… vreodată… v-am spus… știți, o mâncare se găsește, gătesc
erste Klasse, iar cu prețul ne-nțelegem, nu-i vorbă…
— Nu, nu-i nevoie, vă mulțumesc…
— Sunteți tânăr, ce vă pasă, n-aveți griji, n-aveți nimic…
— Mda, nu prea am…
— Eh, oftă ea punându-și mâinile cruciș peste pieptul voluminos,
numai eu am dat de-un mare necaz, dom’le ofițir, un necaz… care…
ce mai, vă deranjez și poate nu vă interesează…
Bănuia Viorel Datcu cam despre ce era vorba, i-o luase Moișe Rubin
înainte cu spovedania, dar, oricât, trebuia s-o asculte, nu se făcea
să se arate indiferent la supărarea ei. Desigur, nu mai suporta
lunga perorație a expunerii situației, susținută de argumente,
acuzații, invective și tot arsenalul ce însoțește un scandal, toate
astea l-ar fi enervat, ce dracului, nu era împărțitor de dreptate, avea
și el pe-ale lui, uite cazul cu Visu Gherasim, a doua zi trebuia să
întreprindă ceva, urma să-l întrebe comandantul de companie ce și
cum stau lucrurile, ce-i va spune? Și în loc să se preocupe de
chestiunea asta, să afle o dezlegare, o rezolvare, ceva, era amețit de
jelaniile unuia ca Moișe Rubin sau de văicărelile lui frau Rozalia. Și
pentru ce? Pentru slobozenia misterioasă a sutelor de iepurași din
cele patru cotețe, pentru gâlcevile ce poate că se țineau lanț între
locatarii curții, dar de care nu vroia să audă, nu vroia să știe,
deoarece nu numai că nu-i făceau nicio plăcere, dar îl și deranjau
foarte mult. Căutase o casă, un colț de liniște, bineînțeles în mod
provizoriu, în care să poată medita, să-și întocmească programul
de instruire pentru a doua zi, să citească o carte, să însăileze o
scrisoare, mă rog, în care să se știe numai el cu gândurile lui, și
iată, nimerise într-o curte vulcanică în care fiecare se lua de celălalt
din lucruri de nimic.
— Ce necaz, frau Rozalia? se făcu a fi atent Viorel Datcu.
Femeia își netezi încet, cu palma, rochia ce-i mirosea a rântaș și a
fum de țigară, o duse apoi la ochi, ștergându-și o lacrimă imaginară,
suspină din adâncul pieptului și-i înșiră locotenentului toată
povestea cu iepurii, bineînțeles învinuindu-l pe bătrânul
ceasornicar, dar și pe fostul perceptor Anghel, care cu toate că era
pensionar avea încă relații la fostul lui serviciu, de unde-i veneau
amenzi ba pentru vânzarea borșului, ba pentru iepuri, sau pentru
lucrul ce-l făcea la domiciliu Gustav. Și pentru amenzi trebuiau
bani. Dar până când să tot plătești? Nici nu aveai cui să te plângi
de răutatea unuia și altuia, invidioși fără pereche că te poți
descurca într-un fel să poți trăi mai bine, dar pe muncă cinstită.
Acuma iepurii s-au dus dracului, aleargă pe străzi sau or fi prin
curțile oamenilor, cine-i mai putea găsi, dar cum s-o scoți la capăt
cu cooperativa, unde la data cutare, în strada cutare trebuia să
ducă după contract atâția urechiați?
— Vai, vai, ce nenorocire dom’le ofițer! Ce nenorocire! încheie ea
suspinând, trecându-și deseori palma peste ochi.
— Și cu ce pot eu să vă fiu de folos, frau Rozalia? întrebă Datcu,
arătându-se binevoitor, întrucât de-acuma femeia lăcrima de-a
binelea și masca feței căpătase un aspect de nerecunoscut. Ce pot
face eu în toată chestiunea asta?
— Ce puteți face? repetă ea printre sughițuri. M-am gândit să vă
duceți la tovarășii de la cooperativă și să le spuneți cum stă toată
treaba. Sunteți martor, ați văzut iepurii, acuma cotețele sunt goale,
nu e vina mea, să pună alt termen la contract, eu nu am bani să
dau acontul înapoi, ce pot face? Sunteți ofițer, cuvântul
dumneavoastră e cuvânt…
Viorel Datcu rămase puțin pe gânduri, chibzuind cum să iasă din
această încurcătură, bineînțeles fără să o supere pe gazdă. Dar nici
nu putea să-i împlinească rugămintea… Cum, oare, s-ar fi putut
prezenta la cooperativa aceea și să ducă astfel de tratative în
numele ei?
— Frau Rozalia, spuse el într-un târziu și femeia făcu ochii mari,
semn că-i gata să-i asculte sfatul. Vedeți dumneavoastră, lucrurile
nu sunt chiar atât de simple cum le judecați în clipa asta. Spuneți
ca să mă duc și să-i conving pe aceia că au fost iepuri în cotețe și
acuma nu mai sunt…
— Da, chiar așa! întări femeia. Nu mai sunt…
— Că au fost, știu, zise Datcu cât mai convingător, dar cum de nu
mai sunt, vedeți, eu n-am de unde s-o știu…
— Ceasornicarul le-a dat drumul, uite Iezus Maria, asta mi-e
crucea…
— Poate, dar eu n-am văzut. Și dacă n-am văzut, cum pot spune
așa ceva?
— Dar nu credeți cuvântul meu?
— Eu vă cred, dar… desfăcu Datcu larg brațele, ce pot să zic? Apoi
am atâta treabă acolo la armată, încât nu pot lipsi niciun minut.
Știți, la noi sunt niște reguli…
— Și dacă vine de-acolo pentru o declarație? stărui femeia, cu o
speranță în privire. Poate că…
— Nici asta nu vă pot promite, zise Datcu și deschise capacul
valizei, dând să înțeleagă că are treabă. V-am spus, nu pot face
niște afirmații atâta timp cât eu n-am văzut nimic. Meșterul unde
este?
— Gustav?
— Da, dumnealui.
— Cum s-a întâmplat nenorocirea, i-am spus să lase dracului
instrumentul acela, l-o face mâine, și să alerge după iepuri. Din
atâtea sute, pe ploaia asta s-a întors cu o iepuroaică șchioapă, zice
că a călcat-o o mașină, uite, a închis-o în coteț. Atât. Încolo nimic…
Acum, oftă ea din adâncul pieptului, a plecat iar, măcar pe un
iepure să pună mâna, știți, un iepure bărbat, că femeie am, așa
șchioapă e bună, în trei-patru luni umplu cotețul! Dar s-a făcut
noapte de-a binelea și nu mai știu nimic de el. Eh, cine știe prin ce
cârciumă stă pezevenghiul la ora asta! Că ce-i pasă lui de necazul
meu? Dar cui îi pasă?
— Lăsați că meșterul e om de treabă, căută Datcu să salveze
situația. Muncește, e gospodar…
— Am zis eu că nu este? lăcrimă iară frau Rozalia și cu mâneca
rochiei își șterse colțurile ochilor. N-am zis… Numai că din când în
când mai bea și vorbește prostii. Dar asta nu-i nimic… Iată, până și
față de bestia asta de ceasornicar i-am luat apărarea. Zice că
Gustav ar fi luat aurul de la catedrala catolică. Dar eu zic că el,
Moișe Rubin, l-a luat, să lucreze inele și cercei din el sau să-l trimită
la fiică-sa, în America, să facă avere, că și-a depus acte, vrea să
plece, să se ducă dracului, să nu-l mai văd. Știți, el îngrijea ceasul
mare din turn, intra când vroia în biserică, de ce să nu fi luat el
aurul, care cunoștea toate ungherele pe acolo?
— Ei, frau Rozalia, încercă s-o liniștească Datcu, astea sunt
acuzații fără temei, nu trebuie să vorbiți…
— De ce să nu vorbesc, dacă este așa? sări ea, umflându-și și mai
mult pieptul. El cum vorbește? Un afurisit de negustor, de șmecher,
i-a luat pelerina de cauciuc a lui Gustav pe trei poli, auziți
dumneavoastră, cămătarul? Ăsta e om?
— Frau Rozalia, căută să schimbe vorba Datcu și să abată discuția
pe alt făgaș, întrucât subiectul îl enerva, spuneți-mi ale cui sunt
cărțile și caietele astea? și arătă cu mâna către etajera de lângă soba
de cărămidă. Am și eu niște volume și n-am unde să le pun…
— Astea, domnule ofițer, zise femeia, ducându-se într-acolo și
potrivind stiva de cărți și caiete să stea mai bine, sunt ale unei
domnișoare, o fată care urmează liceul. A fost aici în gazdă două
luni până ce a dat examen, apoi a mai stat câteva săptămâni și s-a
mutat la internat…
— Și cărțile?
— Le-am oprit. Avea să-mi mai dea 65 de lei… N-a mai venit…
— Numai atâta?
— Numai. Vi se pare puțin? oftă frau Rozalia. Eh, cât muncesc eu
măcar pentru atâta!
Viorel Datcu se duse către scaun, căută în veston, scoase banii și-i
întinse femeii.
— Poftim, zise el puțin jenat de delicata situație creată fără voia lui.
Mă gândesc că fata n-a făcut-o din rea voință, ci poate din lipsă de
posibilități. Și-apoi ce face ea acolo, la școală, fără cărți? Nu vă dați
seama?
— O privește! răspunse destul de rece femeia, numărând banii,
după care-i strânse tare în pumn să nu-i piardă. Lăsați că le știu
eu pe-astea… Copile, zicem, fără minte, dar trag din țigară și beau
șnaps, colo, la cofetărie sau la local. Ehe, nu-i ca pe vremea mea…
Eu am crescut, dom’le ofițir, la școală de călugărițe, la „Sfânta
Francisca” dacă ați auzit… Mă rog, timpuri… Și-am fost și eu
tânără… Și-am fost frumoasă… Și harnică… Și cinstită… Și… dar
asta-i!
Dădu din cap a tristețe, își îndreptă din nou bascul albastru, cam
mototolit și puse mâna pe clanța ușii.
— Eu vă mulțumesc, dom’le ofițir, zise, și pentru că m-ați ascultat
și pentru banii ăștia. O să-i spun să vină să-și ia cărțile…
— Bine, frau Rozalia. Noapte bună!
— Noapte bună…

A doua zi, dimineața, Viorel Datcu se sculă puțin mahmur, obosit,

stăpânit de-o ascunsă nemulțumire, cu capul greu și o cruntă
moleșeală în oase. Se luminase de ziuă, nu mai ploua și în pătratul
de cer ce se desena peste acoperișurile locuințelor din curte treceau
nori vineții, ca niște fuioare de fum, scămoșate și prelungi,
stăpânind zorii. Numai în maieu și în pantaloni, ieși în micul
salonaș, unde se afla chiuveta, să se bărbierească. Se privi în
oglindă, arăta groaznic de răvășit, ca după o noapte de chef, ceea
ce nu-i era în obișnuință, totuși stătuse până târziu și se gândise la
acel Visu Gherasim a cărui atitudine, deloc explicabilă, știa că-i va
da de furcă. Trebuia să ia unele măsuri, care anume nu le știa, dar
în mod sigur comandantul de companie aștepta de la el ceva și acel
ceva trebuia concretizat încă în dimineața aceea. Dăduse ordinul
ca nimeni să nu-i mai zică ceva soldatului și acest ordin, după cum
se știe, fusese executat, dar și cei din pluton așteptau desigur ca
ordinul să fie urmat de un altul, pentru că, evident, nu se mai
văzuse militar fără armă, ceea ce mira întreaga companie. Și ce va
fi mai departe? poate se întreba fiecare. Cum se va rezolva acest
caz, care desigur ajunsese și la urechile comandantului de
regiment? Va avea el, locotenentul Viorel Datcu, posibilitatea de a-
l rezolva, bineînțeles în mod pozitiv? Nu i se mai întâmplase așa
ceva, nu mai auzise să se fi întâlnit un asemenea ins, cu o
asemenea atitudine, făcuse doar stagiul la o unitate, apoi mai
discutase și cu alți colegi de promoție, își mai ascultase și
comandanții în școala militară, nu, nu-și amintea de-o situație
asemănătoare, nu exista un precedent și nici nu avea cine să-l
sfătuiască în privința măsurilor ce trebuia să le ia. Totul depindea
de el, de tactica lui pedagogică, de posibilitățile de convingere, de-o
anume intuiție psihologică, fără să mai vorbim de maturitatea
gândirii sale politice, care în acest caz juca un rol preponderent.
Școala de la Sibiu îl formase ca bun comandant, pedagog, ca ofițer
politic, dar în disciplinele ce-i încărcaseră programul de studii în
anii ce pregătiseră absolvirea nu întâlnise una anume rezervată
acestor probleme, care acum, în împrejurarea concret dată să-i
ofere câteva repere ajutătoare pentru o pozitivă rezolvare a situației.
„Mă rog, voi vedea ce va fi, își spuse și privindu-se în oglindă începu
să se bărbierească. Este nevoie de timp, desigur, dar acest timp
trebuie să lucreze în favoarea mea, a plutonului”!
Dincolo, în odaia lui frau Rozalia, era liniște. Femeia se sculase cu
noaptea în cap, făcuse ordine și plecase tiptil să nu-și deranjeze
chiriașul. Era ziua când încă de dimineață urma să fie la cantina
„Ajutorul popular” pentru a-și face meseria. Se aduceau
zarzavaturile de la piață, carnea, tot ce era necesar gătitului, iar la
ora opt oalele trebuiau deja să clocotească pe plitele bucătăriei.
Gustav nu se vedea. Poate că plecase și el tot atunci sau poate că
nu venise deloc. Se mai întâmplase, nu era prima dată când nopțile
și le petrecea cine știe în ce cotlon la petrecere cu alții, dar chiar
dacă sosea în zori, pășea încet, deschizând cu grijă ușa, nu numai
să nu-l trezească pe Datcu, dar nici pe frau Rozalia care dormea
dusă, cu plapuma trasă peste cap. Conștient că săvârșise un fapt
neasemuit de grav – și acest lucru se întâmpla cam des în ultima
vreme – și pentru a nu avea neplăceri chiar de dimineață, își lăsa
pantofii în salonaș, haina și numai în ciorapi, tiptil, ca un hoț, intra
în odaia de dincolo, se așeza pe scaun și adormea cu capul pe masă,
chinuindu-și somnul numai să nu facă patul să scârțâie. Era, cum
se spune, atent, grijuliu, poate că numai vinovăția îl făcea să se
comporte astfel, dar ceva era încrustat și în caracterul lui, de om
ordonat și stăpânit de simțul respectului față de cei din jur.
Bărbierindu-se, cu spuma pe față, Datcu privea și în curte. De cum
se luminase începuse un du-te-vino continuu, fiind ora când puteai
cunoaște toți locatarii chiliilor protejate de geamurile sălițelor.
Fostul perceptor Anghel, înalt, subțire, cu bărbuță albă și melon,
într-un pardesiu negru, uzat, în mână cu o sacoșă în care se vedeau
două sticle de lapte și o franzelă, cu umbrela pe braț, trecu afișând
un aer grav, marțial, ocolind balta, îndreptându-se către locuința
lui, aflată pe latura din fund a curții. Cu anume delicatețe introduse
cheia în broască, se șterse îndelung pe picioare, după care intră,
nu înainte de-a mai arunca o privire curții să vadă ce și cum mai
stau lucrurile. Lică Sofronie, lustragiul, într-o hăinuță subțire, cu
gulerul ridicat și pălăria trasă pe ochi, neras de multa vreme și cu
ochii cârpiți de somn, ieși și el din odăița lui, stătu o clipă în prag
să-și aprindă o țigară, aruncă chibritul, după care plecă, trecând
prin curte către gangul dinspre stradă, sub braț cu lădița încărcată
de perii și borcane cu cremă. Îl urmă la scurt timp duduia Adela,
subțire, brunețică, cu o față ca de păpușă, încadrată de zulufii
părului negru, cu cercei de sidef și balonzaid alb, cu poșeta pe braț
și umbreluța în mână, călcând mărunt și elegant pe tocurile foarte
înalte, prin curtea băltită, în drum către oficiul de telefoane unde
își avea serviciul. Aruncă două-trei zâmbete în dreapta și-n stânga,
răspunzând la bună-dimineața vecinelor care tocmai atunci își
făceau de lucru în fața chiliilor, măturând sau scuturând câte ceva,
și trecu ușor, ca o umbră relevând un aer afectat, superior și plin
de importanță, mai ales pentru faptul că în ultima vreme era
curtată și o aducea până-n pragul casei un plutonier de miliție, cu
șapcă albă, desigur de la circulație, care la despărțire îi săruta
galant mâna și ea plină de grație îi făcea din ușă o dulce bezea,
întocmai ca o școlăriță după primul ei rendez-vous. Din când în
când, dirijorul fluxului de mașini de la intersecția din apropiere mai
intra și în locuința duduii Adela și atunci se auzea după un timp
picapul lansând tangouri sud-americane și râsul de cristal al
telefonistei care, pesemne în brațele siguranței publice, se simțea
în al nouălea cer. Doi băiețași, cu ghiozdanele în spate și înfofoliți
cu fulare, copiii zugravului din locuința de lângă duduia Adela,
ieșiră și ei, purtând în mână felii de pâine umplute cu magiun,
stârniră puțin dulăii de pe sub streșini, după care țopăind și
alergându-se se pierdură în gangul întunecos către stradă. Nu
trecu mult și Moișe Rubin, în halatul lui larg și ponosit, cu tichia
neagră pe cap, deschise larg ușa la săliță, proptind-o cu un băț,
semn că atelierul lui stă la dispoziția „onor clientelă”, după care se
așeză, aprinse abajurul deasupra măsuței cu resturi de ceasuri,
dincolo de geamul aburit, își aplecă grumazul gârbovit și se apucă
de treabă. Georgică Pantazi, vânzător la „Alimentara” din colț, tânăr
și exuberant, cu perciuni și plete, purtând un pantalon evazat și
balonzaidul pe braț, ieși din sălița lui, fluierând vesel, învârtind
umbrela ca pe-o spadă la un duel pe planșa de scrimă, trase discret
cu ochiul către apartamentul Adelei, după care trecu cu mersu-i
sportiv, puțin săltat, pe lângă balta curții, nu înainte de a adresa
câteva cuvinte ceasornicarului, care tocmai îl privea de după
geamul săliței sale:
— Salve papa! Ne-a venit ceai chinezesc, știu că-ți trebuie, îți aduc
cinci pachete la amiază, e bine?
— E bini… foarte bini… are să se bucure Bruhă, nevastă…
— Ceau și mii de bombe, papa!
După cum se vede, curtea era într-o continuă fierbere la acel ceas
matinal.
Și dacă la toate acestea se mai adăugă lătratul câinilor, cotcodăcitul
găinilor, cântatul cocoșilor și guițatul purceilor fără să mai vorbim
de mieunatul pisicilor ce se alergau pe acoperișuri, se poate lesne
intui imaginea pe care ți-o oferea cu dărnicie careul celor aproape
cincisprezece sălițe ce înconjurau superba băltoacă murdară și
mocirlită. Și tocmai când totul parcă se mai liniștise, un ins, scund,
bondoc, cu o servietă scorojită sub braț se ivi instantaneu din
întunecimea gangului și începu să bată cu mânerul umbrelei pe la
fiecare ușă, răsfoind în mână un chitanțier.
— Apa, vă rog! A venit apa!
Desigur apa nu venea, nu avea cum să vină, sosise el să încaseze
taxele pentru consum, dar ușile nu se prea deschideau și el prinse
a bolborosi în barbă cuvinte neînțelese, supărat că făcuse drumul
degeaba și doar sosise cu noaptea-n cap să mai prindă pe careva
pe acasă.
Viorel Datcu se bărbierea, privea toate acestea ce-i defilau pe
dinainte ca imaginile unui film de cartier, realist și plin de pitoresc,
și începu să se gândească la Ana-Corola pe care nu o mai văzuse
de multe zile. Cum va fi în curtea locuinței ei? Ce face la ora asta?
Evident, era prea devreme ca să fi plecat de-acum la Casa de
cultură. În mod sigur e undeva prin piață, spunea că-și gătește
singură, are condiții și nu-i place să mănânce pe oriunde, la o
cantină sau restaurant. Sau poate că încă doarme. Știa că seara
citea foarte mult sau asculta muzică, îi plăceau dansurile ritmate,
moderne, dar și muzica romantică, veche, clasică ce-i dădea o stare
de reverie și liniște. Presupunea camera ei a fi un adevărat sanctuar
în care melodiile șoptite pluteau lin ca niște adieri înmiresmate de
primăvară, suave și blânde, sau irumpeau vesel și năvalnic ca
izvorul înspumat de munte, săltând printre pietrele albe și
colțuroase în umbra pădurilor. Ea asculta fascinată, desigur, ar fi
dorit să-i fie în apropiere, să-i simtă căldura trupului și parfumul
părului, s-o privească extaziat și plin de încântare așa cum o privea
de fiecare dată când se întâlneau și porneau rătăcind pe străzile
tăcute, strivite între zidurile caselor vechi.
Tocmai își spăla mașina de ras, când se auzi ușa la săliță și Viorel
tresări. Intrase Gustav, înalt, slab, adus puțin de spate, cu părul
lung, blond, căzut în plete peste urechi, într-o haină sport, uzată,
cu reverele ridicate. După felul cum bâjbâia cu mâna să caute
clanța ușii, pentru a o închide, înțelese că omul era puțin „făcut”.
Chiar cânta ceva, mai mult șoptit, nu se înțelegea ce anume sau
parcă numai buzele i se mișcau, poate că-și vorbea sieși, așa cum îi
era obiceiul când dădea prea multe pahare peste cap. Fața-i suptă
era răvășită, puhavă, cu țepii bărbii năpădindu-i obrazul scofâlcit
și aspru, iar ochii albaștri priveau molatec, ca după un somn lung
și greu, din care abia se dezmorțise.
Văzându-l pe Datcu, făcu un gest de retragere sau de scuză, îi
zâmbi și duse palma murdară la frunte în chip de salut milităresc,
chiar încercă să ia și o poziție de drepți, dar nu-l ajută echilibrul și
renunță.
— Să… trăiți! murmură el plin de respect și scoțându-și pantofii
noroiți îi zvârli cât colo. V-am… su… su… supărat cu ceva?
— Nu, meștere, cu nimic! zise zâmbind la rându-i Datcu și-i făcu
loc să treacă. Fii binevenit…
— M-a trimis cu… cu… cucoana după iepuri, silabisi el, cuprins de
sughițuri, dar unde dracu să-i gă… gă… găsesc? Unde? Că știți,
gata, drăcoveniile alea de rozătoare s-au dus! Auf spazieren! In der
alles Welt!52

52 La plimbare. În lumea largă (l. germ.)

Făcu un gest larg cu mâna, ca și când ar fi arătat aria în care se
răspândiseră animalele albe, apoi privi lung și clătinat prin
perdeaua de ață în odaia Rozaliei. Văzând că nu este se întoarse și
spuse:
— A plecat! Bine c-a plecat… Ce-i trebuie iepuri? Ce-i trebuie ceartă
în curtea asta? Eu, îl prinse de mână pe Datcu vorbindu-i
confidențial, știți, am spus ei, nu… nu… nu se știe câți bani câștigă
cu ei, asta-i marfă așa și-așa… răsuci el palma, cum spune o vorbă
german, Das Glück ist falsch, unsicher der Erjolg53, afacere ceva
nesigur, înțelegeți?
— Tot ce se poate, îl aprobă Datcu și începu să-și șteargă fața cu
prosopul.
— Ich bin ein Mensch gewesen, mein Herr54, urmă Gustav, tăind
aerul cu palma, într-un gest categoric. Artist… Eu cântă la pian…
la armonică… la trompetă… la piculin… universal-artist, înțelegeți?
Eh, dădu el a lehamite din mână, der Mensch ist Artist geschaffen!
Fertig, mein Herr. Die Wőrten sind genug gewechselt55, acuma
mergem la culcare! Aufwiedersehen56. La revedere și scuzați…
Se propti în ușa odăii, o deschise cu umărul, mai stătu o clipă în
prag, salutându-l militărește pe Datcu cu palma ridicată lângă
frunte și privindu-l tulbure, după care se răsuci și se prăbuși, așa
îmbrăcat cum era, peste cuvertura de pluș a patului. Iar într-o clipă
îl cuprinse somnul. Era limpede, băuse toată noaptea pe undeva,
pe la vreun prieten, întrucât cârciumile nu erau deschise decât
până la ora zece și nici gând să fi alergat după iepuri pe stradă așa
după cum îl știa frau Rozalia. De fapt ideea asta părea cel puțin
bizară: cine ar fi putut, pe ploaia aceea, seara, în întunericul
străzilor să pună mâna măcar pe-un singur iepure? Incredibilitatea
realizării acestui lucru era din capul locului evidentă. Gustav
acceptase, își zicea Viorel Datcu, numai să aibă pretextul plecării
de acasă. Iar faptul că numai după o jumătate de oră adusese deja
o iepuroaică, e drept cu piciorul zdrobit, îi dăduse femeii
certitudinea prinderii întregului neam al urechiaților. De aceea
poate se și culcase liniștită, știindu-l pe Gustav alergând pe străzi,
cu sacul subțioară, închipuindu-și pesemne cum la fiecare minut

53 Norocul e amăgitor, succesul, nesigur (l. germ.)

54 Sunt un om, domnu] meu (l. germ.)
55 Omul e născut să fie artist. Gata, domnul meu. Am schimbat destule vorbe… la revedere

(l. Germ.)
56 La revedere (l. germ.)
îndeasă în el câte un neobrăzat de animal alb prins în vreun ungher
al întunecatelor case. Ceea ce în mod sigur nici prin gând nu-i
trecuse meșterului de instrumente muzicale să facă.
Proaspăt bărbierit, locotenentul se îmbrăcă, încuie ușa odăii, ieși în
săliță și de acolo în curte. Nu mai ploua, dar era răcoare, o umezeală
rece și lipicioasă se desprindea parcă din ziduri și din acoperișurile
cenușii ale caselor. Trecu prin gangul cu miros greu de igrasie și
grăbit porni, traversând piața centrală, către cazarmă. De la un
chioșc luă câteva ziare, le răsfoi din mers parcurgând în grabă
paginile, și apoi le băgă în buzunarul mantalei de cauciuc. Și cu cât
se apropia mai mult de marginea orașului, urcând străzile în pantă,
cu atât cerul parcă se limpezea. Iar odată ajuns sus, pe
promontoriu, de unde se vedea gara și împrejurimile sale, orizontul
i se deschise larg în față într-o tentă albăstrie, ștearsă, sprijinit în
depărtări pe dealurile învăluite încă în ceață. Era o dimineață
liniștită, gravă, de toamnă timpurie, cu ruginiul frunzelor de
castani filtrând încă lumina prin rămurișul umed și vrăbii gureșe
zbătându-se vesel pe sub streșinile putrede ale caselor.
De cum intră în curtea cazărmii, Datcu zări soldații adunați pe
platoul central dintre pavilioane. În fața fiecărui pluton, gradații le
inspectau ținuta, le arătau cum să țină armele pe care abia le
primiseră, încercau să dobândească o aliniere cât mai perfectă a
rândurilor. Mulți dintre militari aveau fețele livide de frig, stăteau
cam zgribuliți, căutând a se înghesui unul într-altul, desigur nu
erau încă obișnuiți cu asprimea vremii și cu capriciile ei. Văzându-
i, Datcu își spuse că va propune comandantului de companie ca
primele ședințe de cunoașterea armamentului să se desfășoare în
remize, la adăpost, într-o condiție în care evident respectivele date
se însușeau mult mai ușor și cu mai bune rezultate. Era timp și
pentru călirea fizică, mai ales în desfășurarea instrucției de front
sau a celei tactice.
În cancelarie se afla numai căpitanul Savu. Stătea la biroul său,
instalat pe colț, între ferestre, și tăcut scria ceva într-un caiet
afișând o anume pedanterie în felul cum se străduia să deseneze
literele cât mai corect ca-ntr-un adevărat manual de caligrafie. Era
un ins robust, bine clădit fizic, cu umerii lați, ca de atlet, cu fața
măslinie și ochi negri, pătrunzători. De altfel se spunea că mai făcea
încă sport după ce multă vreme jucase fotbal sau schiase, fiind un
timp pe la vânătorii de munte; iar acuma, duminicile și le petrecea
tot între sportivi: arbitra unele meciuri oficiale în orașele apropiate,
îndeletnicire ce-o făcea din pură și nealterată pasiune pentru
destinderea în aer liber. Dat fiind aceste lucruri este de la sine
înțeles că în compania lui sportul trebuia să constituie o a doua
preocupare a ofițerilor și a soldaților din subordine.
Intrând, Datcu îl salută, își dezbrăcă mantaua cauciucată și o puse
la cuier.
— Ei, ce faci locotenente? îi întinse comandantul mâna și i-o
strânse puternic. Stai, ia loc…
— Bine, tovarășe căpitan…
Savu lăsă stiloul, își trecu mâna prin părul negru, dat pe spate,
apoi scoase o țigară și o aprinse.
— Te-aș servi, dar știu că nu fumezi, zise el zâmbind.
— Nu fumez, vă mulțumesc…
— Și nici de băut am auzit că nu bei…
— Apă minerală, tovarășe căpitan! zâmbi la rându-i Datcu. Am stat
odată în București, la căminul militar și peste drum era o pancartă,
o vedeam zilnic din camera mea, pe care era înscrisă o reclamă,
destul de convingătoare de altfel: „Băutura ideală este apa
minerală”. Așa că…
— Nu cred că militarii au fost aceia care au pus-o! râse căpitanul,
trăgând cu poftă din țigară. Sau mai știi?
Fuseseră puse tablourile pe pereți, câteva grafice, frumos liniate, o
hartă a țării, pe pervazuri apăruseră ghivece de flori, iar birourile,
acoperite cu hârtie albă, prinsă în pioneze, ca și covorașul de iută
de pe jos dădeau un aspect deosebit încăperii. În mod sigur,
schimbarea estetică a cancelariei se datora lui Bănică, venise mai
de dimineață, sau chiar aseară luase măsurile cuvenite și aranjase
totul în așa fel ca la ora când aveau să vină ofițerii totul să
strălucească de curățenie. Era băiat bun plutonierul, avea și el
morbul fotbalului și era nelipsit de la meciurile pe care le arbitra
căpitanul. Ca să nu mai vorbim de controversele ce le avea cu
acesta pe seama unor viitoare rezultate ce urmau să le obțină
echipele în campionat, a transferurilor de jucători, a înjghebării
echipei naționale și câte altele. Căpitanul Savu se amuza,
necăjindu-l de multe ori, fie că nu recunoștea pariurile făcute, fie
că îi declina public competența în materie de fotbal și atunci
Bănică, mic și slăbuț cum era, cu sângele năvălit în obraji declara
sus și tare că nu-l va mai însoți pe comandant în nicio deplasare,
cu atât mai mult să potolească tribunele care în urma unor greșeli
de arbitraj căutau să-l discrediteze pe conducătorul de joc în fața
oficialităților. Totul însă ținea până duminica următoare, când la
scara blocului în care locuia căpitanul, cu un ceas înainte de a
pleca trenul, Bănică se înfățișa gata de drum, cu aparatul de
fotografiat petrecut pe după gât și termosul în mână așteptându-l
pe comandant.
— Gata, tovarășe căpitan, spunea el respectuos văzându-l pe
acesta ieșind, am luat bilete chiar dus-întors. Să ne grăbim,
pierdem trenul…
— Păi, spuneai că nu mai vii, întrucât…
— Ei, multe spune omul, tovarășe căpitan, vorbea el spășit,
privindu-și ceasul de mână. Dar când e vorba de fotbal…
Ce este drept, toți ofițerii îl iubeau pe plutonierul companiei. Era
bun gospodar, săritor să îndeplinească orice sarcină i se dădea, cu
grijă pentru masa soldaților, pentru îmbrăcămintea lor, respectuos
din cale-afară și extrem de sociabil. Nevastă-sa era soră la
policlinica din oraș, fată de la țară, cu care se împăca destul de
bine. Nu avea copii, dar întrucât se mutase de curând într-un bloc,
alături de cel al comandantului de companie, în glumă, îi spusese
acestuia într-o zi: „Tovarășe căpitan, raportez: dat fiind condițiile
create, în ciclul de instrucție următor, nevastă-mea va trece în
evidența familiei un nou Bănică”. „Și-atunci, adio meciuri!” îl
zgândărise căpitanul. „De ce? se mirase plutonierul. Îl iau cu mine.
Ne facem amândoi tușieri, echipă cu dumneavoastră!”
Sosiră și ceilalți ofițeri, se prezentară comandantului de companie,
își luară porthărțile din dulapurile de fier și ieșiră în curte. Datcu
vru să-i urmeze, dar Savu îl reținu printr-un semn al mâinii.
— Stai puțin, vreau să discutăm o chestiune, spuse el și stinse
restul țigării în scrumiera de pe birou. Ia loc…
„Cred că știe ceva în legătură cu Visu Gherasim, își zise Datcu
așezându-se pe scaun. De fapt, tot trebuia să-i raportez, însă
speram să rezolv încă în dimineața asta problema și să nu mai
facem din ea un caz. Dacă puteam s-o urnesc într-un fel din loc…”
Da, știa căpitanul. Aflase cu o seară înainte de la Bănică.
Plutonierul venise acasă să-i ceară împrumut un clește, ceva, și o
șurubelniță întrucât i se blocase clanța ușii de la baie, prilej cu care
întrebat ce se mai întâmplase după amiază pe la companie, dintr-
una într-alta, acesta îi povestise cazul cu Visu Gherasim. Desigur,
cele întâmplate îl surprinseseră pe Savu în mod neplăcut, chiar îi
creaseră o stare de surescitare nervoasă, de neliniște și de profundă
îngrijorare. Însă cu timpul se calmase, socotind că trebuie mai întâi
să știe despre ce este vorba în mod detaliat, cât mai la concret, după
care va vedea ce măsuri are să ia pentru a pune lucrurile la punct.
Vroia apoi să știe și părerea comandantului de pluton. Așa că la
cererea lui, Datcu raportă tot ceea ce întreprinsese aseară, când
venise să supravegheze executarea programului. Dăduse ordin ca
nimeni dintre militari să nu-l apostrofeze în vreun fel pe acest Visu
Gherasim, gândind că va găsi el o cale prin care să-l lămurească
despre drumul greșit pe care apucase. Bănică, însă, a cam sărit
peste cal… și locotenentul spuse tot ce știa de la caporalul Croitoru.
— Mă rog, zise căpitanul, ai vorbit de-o cale, care este aceea?
— Încă n-am găsit-o, tovarășe căpitan.
— Dar te-ai gândit la ceva?
— M-am gândit. Voi sta mai întâi de vorbă cu el. Dar nu astăzi. La
fel ca și aseară, am să mă fac că nu observ faptul că el nu are armă.
Să-l las un timp să se frământe singur, de ce și pentru ce nu-i spune
nimeni nimic. De aceea am ordonat cele ce v-am raportat atât
gradaților cât și soldaților din pluton…
— Și ăsta ce este, adventist? întrebă supărat căpitanul. Beleaua
asta ne mai lipsea pe cap…
— Nu știu, raportez, n-am stat încă de vorbă cu el și nici n-am s-o
fac decât peste o zi sau două, poate și mai mult…
— Măi frate, îl opri căpitanul, aprinzându-și nervos o nouă țigară,
nu lungi treaba cu ăsta, că vine depunerea jurământului. Și atunci
ce ne facem? Ăștia, mi se pare, nici nu vor s-audă de așa ceva…
— Depinde ce sectă este, tovarășe căpitan, vorbi cunoscător Datcu.
Nu toți refuză jurământul…
— Cine nu pune mâna pe armă, nici de jurământ nu vrea să audă!
îi replică comandantul. Așa că vezi cum e chestiunea. E dată
dracului! Eu zic să începi chiar de azi să vezi ce-i în capul lui. Ce
meserie are?
— Lucrează la pădure. E ardelean, de sus, de prin nord…
— Ei, asta-i, vezi, om neumblat, rătăcit printre copaci, cu gândul
aiurea, ca-n erele preistorice, zise tot negru la față căpitanul. În
mod sigur n-a pus în viața lui mâna pe-o carte, n-a văzut un film și
poate nici n-a trăit printre oameni. Un rătăcit departe de lume,
izolat…
— Vă contrazic, tovarășe căpitan, interveni supus Datcu și se foi pe
scaun, cerându-și parcă scuze pentru îndrăzneală.
— De ce, frate?
— Silogismul acesta ne-ar duce la concluzia poate voit apodictică,
nejustă de altfel, că toți cei care lucrează în pădure ar putea fi
considerați oameni primitivi. Ori nu este așa…
Căpitanul vru să ducă țigara la gură, dar rămase cu ea în aer și
prin fumul ce i se destrăma în față îl privi lung și puțin nedumerit
pe tânărul locotenent care-i aștepta replica, având un ușor surâs în
colțul buzelor. Datcu îl cunoștea pe comandant, era omul căruia îi
plăceau discuțiile sincere, deschise, lipsite de meschinării, de
ocolișuri și paravane, purtate totuși în limita unei absolute
condescendențe și a unui climat de evidentă civilizație.
— Și, zi-i așa, am luat-o razna cu concluziile… zâmbi Savu până la
urmă.
— Nu, n-am spus asta, se apără Datcu.
— N-ai spus-o, dar cam așa vine…
— Nu-i adevărat…
— Măi frate, zise căpitanul, vezi dumneata, libertatea cultelor e
înscrisă în constituția statului nostru, nu e rău că e așa, dar când
se vor lămuri ăștia odată că religia nu le folosește la nimic? Că e o
pierdere de vreme, se mint credincioșii între ei, indiferent de ce
natură ar fi, fără ca cineva să se fi convins de adevărul celor
predicate?
— Dühring propusese față de religie o tactică foarte revoluționară
după concepția lui, spuse Datcu, trecându-și piciorul peste celălalt
și așezându-se mai bine pe scaun. Adică s-o desființeze pur și
simplu printr-un decret administrativ. Ceea ce, evident, așa cum l-
a combătut Engels și mai apoi Lenin era o aberație… Ori în privința
asta trebuie dat dovadă de-o persuasiune dusă la paroxism,
acțiune ce trebuie desfășurată în timp, e vorba poate de zeci de
ani…
— Bineînțeles, aprobă căpitanul, trăgând un fum lung din țigară.
De fapt, după câte am citit, socialistul ăsta mic-burghez a cam sărit
peste cal cu teoriile lui, neavând răbdare să aștepte, cum spunea
Engels, ca religia „să piară de moarte naturală”, evident, după cum
ai afirmat și dumneata, fiind vorba la mijloc poate de zeci de ani
sau mai mult. Ei, dar cu Dühring, cu Engels și cu toată filozofia n-
o să putem face nimic cu Visu Gherasim al nostru, înțelegi frate?
Poți să-i spui pădurarului că adventismul lui sau de ce credință o
fi va pieri cu timpul, așa de la sine? Și pentru că tot va pieri, nu are
niciun rost să facă parte din secta asta? Nu poți… Și-atunci?
— Tovarășe căpitan, propuse Datcu, eu zic, așa după cum v-am
raportat, ca mai întâi să stau de vorbă cu el. Să văd în ce sectă este
și în raport de principiile acestei secte să caut să-i luminez puțin
mintea, combătându-le…
— Dar dumneata cunoști toate categoriile astea de secte? întrebă
căpitanul, trăgând din țigară. Or fi multe?
— Nu, nu sunt multe, spuse Datcu, dar fiecare are o anume
particularitate, bineînțeles având drept bază generalul care le
caracterizează. Sunt adventiștii de ziua a șaptea, apoi cei reformați,
Cultul creștin baptist, Evangheliștii, Cultul penticostal,
Nazarinenii, Martorii lui Iehova și, mă rog, unele ramificații…
— Și pocăiții? întrebă curios căpitanul. Ăștia nu sunt? Am auzit și
de secta asta…
— V-am raportat, sunt Nazarinenii. Își zic pocăiți întrucât susțin,
că pocăința, adică recunoașterea de la sine că ești păcătos, este
temelia mântuirii. Niște elvețieni au pus bazele acestui cult…
— Măi frate, dar ești documentat, nu glumă! râse căpitanul. Păi
dacă așa stă chestiunea sunt sigur că ai argumentele de bază ca
să-l faci pe acest Visu Gherasim să-și înțeleagă rostul de militar…
— Când eram la Sibiu, urmă Datcu, însuflețit de încrederea ce i-o
arăta căpitanul, am ascultat în unele duminici la Casa armatei,
niște conferințe pe tema ateismului care m-au interesat în mod
deosebit. Apoi am mai citit câte ceva…
— Bravo, îmi place! mărturisi sincer căpitanul. Totdeauna apreciez
oamenii care-și fac din cultură o pasiune…
— E o necesitate, tovarășe căpitan.
— Sau o necesitate, cum bine spui dumneata. Da, o necesitate…
Bine, încheie el, treci acuma la pluton și ține-mă la curent cu
evoluția lucrurilor. Dar vezi, ți-am mai spus, trebuie să rezolvăm
cât mai rapid chestiunea, vine jurământul…
— Am înțeles, tovarășe căpitan, se ridică Datcu în picioare, luând
poziția de drepți. Vream însă să vă raportez altceva…
— Te ascult…
— Propun ca astăzi să lucrăm în remiză. E frig, predăm prima lecție
de cunoașterea armamentului și în condițiile de afară atenția
militarilor, vă dați seama…
— Dar chiar în remiză se execută programul, spuse căpitanul. Așa
am ordonat…
— Vă mulțumesc!
— Deci, la treabă!
În remiza largă, spațioasă, locul de adăpostire al mașinilor, acum
plecate fiecare în câte o misiune, era cald. Prin ferestrele mari, cu
geamuri chituite în rame de fier, se filtra o lumină cenușie, ștearsă,
suficientă, însă, pentru a se vedea destul de bine. Așezați în careu,
cu o masă la mijloc, și pe masă câte un pistol-mitralieră, soldații
plutoanelor stăteau în poziție de repaos și-i ascultau pe tinerii ofițeri
ce încercau să le explice caracteristicile armei. Era liniște, nu se
auzeau decât glasurile comandanților, toți erau atenți, urmărind cu
multă luare-aminte cele ce se spuneau. Se învățau lucruri noi și
receptivitatea tinerilor, în aceste situații, fiind vorba mai ales de
armament, era evidentă.
Datcu sosi la plutonul său, adunat în careu la fel ca celelalte, și
primi raportul de la caporalul Croitoru. Apoi ordonă să se stea în
poziție de repaos și se apropie de masa pe care deja era pregătit
pentru explicații un pistol-mitralieră. Dar înainte de a-l lua în mână
și a vorbi despre el, aruncă o privire asupra soldaților, luând șirul
de la un capăt la altul. Normal, figurile îi erau cunoscute. Le zâmbi
tuturor prietenește și întrebă:
— Îi este vreunuia frig?
— Nuuu! răspunseră toți deodată, în cor.
— E mai bine aici decât afară, nu?
— Daaa!
— Ei, n-o să stăm tot timpul stagiului militar în remiză, spuse
Datcu surâzând, punând mâinile la spate. Astăzi este o excepție. Și
poate or mai fi excepții din astea. Dar de regulă, știți, războiul nu
se duce în remiză, se duce afară, în teren și acolo vom învăța și noi
tehnica lui. Cu timpul… Dar până atunci să cunoaștem armele cu
care vom lupta de va fi nevoie să ne apărăm țara. A primit toată
lumea arme? întrebă el și privi piramidele stivuite alături.
— Daaa! răspunseră toți militarii deodată.
— Vă plac, sunt sigur, noi-nouțe, producție românească, o să vedeți
ce calități superioare au la tragere, urmă locotenentul și se apropie
de masă. Dintr-un început, vreau să vă spun însă ceva. Când zicem
soldat, militar, ne și închipuim un tânăr în uniformă ostășească
purtând o armă, indiferent de care: pistol mitralieră, aruncător de
grenade antitanc, pușcă cu lunetă, mă rog tot ce avem în dotare.
Apărătorul țării este soldatul înarmat, soldatul care poartă o armă.
De fapt nici nu poți să fii un luptător, un apărător, fără armă. În
definitiv cu ce duci lupta? Cu arma. Deci în noțiunea de soldat, de
militar intră și aceea de armă…
Undeva, în rândul din față, Visu Gherasim, cu un cap mai înalt
decât ceilalți, sta și asculta, fiind numai ochi și urechi. Niciun
mușchi nu se mișca pe fața lui slabă și trasă, aducând a figură de
mucenic bizantin. Numai mărul lui Adam sălta și cobora pe gâtul
lung, cu pielea zbârcită, strâns parcă prea tare în gulerul aspru al
vestonului. Ca de obicei, își frământa buzele subțiri și vineții,
mușcându-le, ținând privirea molatecă, spălăcită, aproape bolnavă,
ațintită numai asupra ofițerului. Din vestonul, cu mânecile cam
scurte, palmele lui late, crăpate, ieșeau spânzurând ca două lopeți
Linemann, lipite de vipușca pantalonilor. Datcu îl văzu, dar nu
stărui cu privirea asupra lui mai mult decât o făcuse cu ceilalți
soldați. Își urma explicațiile, cu pistolul-mitralieră în mână, în
mijlocul careului și de-acum fiecare din cei de față știa că arma se
compune din țeava cu aparatele de ochire, din cutia mecanismelor
și din patul metalic rabatabil. Că are greutatea cutare, încărcătorul
conține atâtea cartușe, iar bătaia maximă de tragere este la atâtea
sute de metri. După înălțător mai puțin. Eficace atâta… Asupra
țintelor aeriene atâta…
— Ați înțeles? întrebă el, dându-se un pas mai înapoi ca să
cuprindă cu privirea întregul pluton.
— Daaa! răspunseră soldații, toți ca la o comandă.
— Acuma veți trece pe grupe, sub comanda tovarășilor caporali și
veți învăța demontarea și montarea armei. Executarea!
Pe la amiază, în dormitor, când militarii erau afară pe platou și se
pregăteau să intre la masă, caporalul Croitoru veni, îl găsi pe
locotenent și-i spuse că el în cadrul grupei nu cunoaște funcția lui
Visu Gherasim.
— Cum n-o cunoști? se miră Datcu.
— Tovarășe locotenent, permiteți să raportez! insistă caporalul
lovindu-și tare tocurile bocancilor. Dacă stă înapoia mea atunci
trebuie să aibă AG-ul, nu? Că e înalt. Și dacă-i așa, cum îi dădeam
aseară, în dotare, pistol mitralieră?
— Nu va sta după dumneata în formație, așa am hotărât odată! zise
cam supărat Datcu. Ce dracului tot îl muți de colo până colo ca pe
o păpușă?
— Nu l-am mutat, tovarășe locotenent! roși tot la față caporalul,
înciudat că ofițerul îl luase cam tare. Dar dumneavoastră ați
ordonat ca oamenii în grupă să fie așezați după înălțime. Ori el e
cel mai înalt din grupa mea. Deci în față… Și dacă-i în față, adică
după mine am zis de AG…
— E pistolar. Pe cine ai la pușca-mitralieră?
— Pe Sânedru. Băiat bun, cam repezit, dar e bun…
— Foarte bine. După el urmează Visu Gherasim. Și dacă urmează
ce este?
— Pistolar…
— Ei, asta e! Ai înțeles?
— Am înțeles, tovarășe locotenent…
— Bine, altceva?
— Nimic…
— El ce mai spune? Visu ăsta, de el vorbesc…
— Umblă ca un căpiat, tovarășe locotenent, explică Croitoru,
ținându-se după ofițer pe culoarul dormitorului și mai îndreptând
o pătură ici, un colț de cearșaf dincolo. Nu-ș ce are că parcă nu-i în
toate mințili… Ori îi la instrucție, ori în repaus, stă cu ochii beliți,
așa tot într-un punct și nu scoate o vorbă. Îl întrebi ceva, tace. Îi
ceri ceva, tace… Dar mișcările la instrucția de front le execută. Cam
moale, că parcă are oasili de ceară, dar execută, ce-i al lui i-al lui…
— Nu spune nimic că nu are armă?
— Ce să spună? se miră caporalul. Doară nu mai vorbește nimeni
cu el de chestiunea asta. N-ați ordonat așa dumneavoastră?
— Așa am ordonat, dar credeam că, mă rog, din proprie inițiativă,
a zis și el ceva…
— Mut, tovarășe locotenent, mut din ăla de nici măcar nu
gângăvește cuvintili! Tace mâlc… Încă, aseară, acolo în remiză,
când am adunat armili, l-am încercat, așa de-al dracului să-l văz
cum poate își dă în petic și i-am ordonat să-mi aducă porthartul și
pistolul meu mitralieră de pe o bancă, de lângă zid. A venit numai
cu porthartul, de armă a zis că n-a înțeles…
— Și ce-ai făcut?
— L-am trimis din nou după ea.
— Și?
— S-a dus, a rămas în poziția de drepți lângă banca aceea, dar n-a
pus mâna pe pistol. L-am întrebat de ce nu pune mâna, doar e un
obiect oarecare, a zis că aduce orișice obiect, dar ăla nu.
Datcu prinse a zâmbi și-i spuse lui Croitoru să-l lase în pace. Dacă-
i pe-așa, încep și soldații să facă încercări din astea numai ca să se
distreze și nu iese nimic. Toți să se comporte cu el ca și când ar fi
primit și el armă și să nu-i mai dea niciun pic de atenție, să se lege
de el sau altceva de felul ăsta. Este atât de greu de înțeles cele
ordonate?
Nu, nu era greu și caporalul promise că va urmări ca totul să fie
adus la îndeplinire așa cum era cerința comandantului. Și eu asta
discuția luă sfârșit.

Au trecut trei zile. Era într-o duminică dimineața. Cum se trezi din
somn, Viorel Datcu privi afară și constată că era soare. În pătratul
curții, lumina era într-atât de puternică și de strălucitoare încât la
început crezu că se aprinsese ceva. Dincolo de creasta de olane a
acoperișurilor se zărea cerul limpede, albastru și curat cum nu-l
văzuse decât în primele zile când venise în micul orășel. Vrăbiile
ciripeau vesele pe sub streșini. Sălițele locuințelor din jur se arătau
tăcute, semn că nimeni nu se sculase încă. Era și normal, fiind zi
de repaus, fiecare se odihnea mai mult, căuta să-și prelungească
somnul atât de râvnit în timpul de peste săptămână. Nici chiar
bătrânul ceasornicar, Moișe Rubin, care de obicei încă de la
revărsatul zorilor dădea ușa la o parte, proptind-o cu o stinghie,
acuma nici nu se mișca. Poate că dormea sau poate că și plecase
undeva, în oraș, așa cum obișnuia mai în toate duminicile.
Nici dincolo, în odaia lui frau Rozalia nu era nimeni. Ieșind în
salonaș să se spele, prin perdeaua de ață Viorel nu zări nicio
mișcare. Patul era făcut, cu cuvertura de pluș aruncată peste el,
scaunele aranjate, iar pe masa din mijlocul camerei se vedeau două
cești așezate pe farfurioare, câteva felii de pâine și o tăviță din
plastic acoperită cu un ștergar. Pesemne vecinii săi mâncaseră și
plecaseră foarte de dimineață undeva la plimbare. Ba nu, își aminti
Viorel, încă de aseară frau Rozalia plănuise cu Gustav să meargă
în piață și să cumpere un purceluș. Se apropia iarna, era nevoie de
carne. Și-apoi atâtea resturi de mâncare se aruncau la cantina
aceea! Era destul de simplu ca zilnic, Gustav, cu o căldare în mână
să treacă și să aducă câte ceva acasă. Într-adevăr, avea de lucru,
mereu găsea de reparat un instrument muzical sau o râșniță de
cafea; întrucât își extinsese specializarea, dar puțin sport nu-i
strica, puțină mișcare, mai ales că în ultima vreme se cam văicărea
că-i anchilozaseră picioarele și chiar o mână, cea dreaptă, scârțâia
undeva la încheietura umărului. Deci, colocatarii lui Viorel, în
clipele acelea tocmeau purcelușul sau poate că-l cărau către casă.
Alături de ceilalți râmători intra și el, cu guițatul său, în concertul
general, împreună cu cotcodăcitul găinilor și lătratul înverșunat al
câinilor. Ce să mai vorbim, avea să fie o plăcere pentru cei din
chiliile curții!
Revenind în odaia sa, Viorel făcu patul, se îmbrăcă, luă de pe
etajeră teancul de cărți și caiete ale acelei eleve ce ocupase mai
înainte locuința, după care ieși, încuie, trecu prin gang și se
îndreptă către piață. Un soare puternic își revărsa din plin lumina
peste orașul tăcut, făcând să scânteieze acoperișurile din gresie și
olane ale caselor. Magazinele aveau obloanele trase. Clopotul
catedralei ortodoxe bătea rar din înălțimea turlei umplând străzile
cu dangătul lui de bronz. Numai cofetăria „Garofița” era deschisă și
în fața treptelor ei se adunaseră zeci de porumbei, chemați de
căldura zilei la obișnuita lor joacă sub privirile admirative ale
copiilor.
Cu teancul de cărți și caiete sub braț, Datcu trecu pe câteva străzi
lăturalnice și curând ajunse în fața liceului „Mihai Viteazul”, o
clădire mare, impozantă, destul de veche, înălțată trainic din ziduri
grele, masive, aducând mai mult a cazarmă prusacă decât a
instituție de învățământ. Urcă treptele de piatră, deschise ușa
înaltă, din stejar și se pomeni într-o sală largă, îmbrăcată în
lambriuri, cu un candelabru imens spânzurat de tavanul pe care
în cele patru colțuri erau pictate în ulei scene ce reprezentau
muzica, artele, știința, munca. Pe pereți erau înșiruite tablourile
unor domnitori și ale unor mari învățați ai neamului sau luptători
pentru libertatea națională, oameni gravi, sobri, privind scrutător
și aspru de sub sticlele prinse în ramele grele de bronz. Într-un colț,
elemente simbolic decorative de ale pionierilor: steaguri, trompete,
tobe, cravate, snopuri cu spice de grâu, câteva lămpașe de mineri,
lopeți, o sondă în miniatură alături de cărți cu autografele unor
scriitori, diplome și fotografii din diferite excursii.
Un bătrân, în uniformă albastră, cu șapcă împodobită cu fireturi,
al cărui barbișon alb și înfoiat amintea de Franz Iosif, își făcu
apariția dintr-un ungher semiobscur, târșindu-și ghetele bine
lustruite pe covorul bogat ce acoperea întreaga pardoseală.
Ducând cu respect mâna la cozorocul șepcii sale, se înclină ușor și
plin de amabilitate îl întrebă pe ofițer ce dorește…
— Caut o elevă. Se numește Eliza Pănescu. Clasa a noua B.
— Astăzi, vă rog frumos, se scuză bătrânul, nu sunt cursuri.
— Este la internat…
— A, la internat, se dumiri omul cu șapcă în fireturi, atunci poftiți
pe aici, vă rog frumos, și-i arătă lui Viorel o ușă ce ducea către un
coridor lung și larg, cu lumină puțină. Dar sunteți o rudă, ceva?
— O rudă, minți locotenentul, socotind că n-are rost să înșiruie
acestui bătrân toată povestea teancului de cărți și caiete. Îi duc
astea…
— Bine, foarte bine, aprobă el. Pe aici, vă rog frumos. Eu am să vă
conduc…
Trecu înainte, Datcu după el. Coridorul tot în lambriuri, cu tavanul
și pereții la fel, vopsiți în ulei, avea pe o parte ușile claselor, cu
însemnele lor aurii pe mici dreptunghiuri de sticlă neagră, iar pe
cealaltă, între geamurile ce dădeau spre o curte închisă între cele
patru ziduri ale clădirii, un șir de dulapuri cu mostre de minerale,
borcane cu soluții, păsări împăiate, aparate de fizică, într-un
cuvânt material didactic atât de familiar școlilor noastre. Bătrânul
mai deschise o ușă, se ivi un nou coridor, tot cu lambriuri și tot cu
uși de clasă, apoi intră într-altul, nu atât de elegant și auster,
dimpotrivă, simplu, cu pereții văruiți în alb în care răzbea un miros
de mâncare, de ceapă prăjită sau așa ceva. Bătrânul mai deschise
o ușă, de astă dată ultima, mai spuse un „poftiți pe-aici, vă rog
frumos” și Datcu se pomeni într-o altă curte decât aceea văzută de
pe culoarul claselor, mai mică, dar la fel înconjurată de ziduri, cu
ferestre la parter și etaj, iar la ferestre perdeluțe și mulțime de
glastre cu flori. Unele geamuri erau deschise și lăsau să se audă
până jos melodiile unor tranzistoare, muzică ușoară, însoțită
deseori de glasul prea exuberant al fetelor. Când și când se isca câte
o gălăgie, izbucneau râsete, apoi iar cântece, totul într-un amestec
sonor, nedefinit, ce demonstra buna dispoziție a tinerelor locatare
care pesemne gospodăreau prin camere sau se pregăteau să iasă în
oraș.
Câteva fete numai în maieuri și chiloți, cu fețele îmbujorate de efort,
jucau volei, pe un mic teren amenajat în partea dimpotrivă a curții.
Văzându-l pe tânărul ofițer călcând în urma înfiretatului portar,
opriră jocul, se strânseră lângă plasă, parcă sfioase și rămaseră în
așteptare, nedumerite pesemne de prezența poate inoportună a
musafirului. În acest timp, mingea se rostogolise pe pietrișul colorat
către noii sosiți și deîndată bătrânul, luându-și un avânt săltat,
într-un gest caraghios, o lovi cu piciorul, efortul fiind atât de
cutezător, încât îi zbură șapca de pe cap și se duse cât colo. Evident,
fetele începură să râdă. Venind mai aproape, Datcu le salută,
printr-o ușoară înclinare a capului, ducând totodată palma la
cozorocul caschetei, dar ele nu-i răspunseră, fiindcă ori nu-i
observaseră politețea, ori erau preocupate de strădania ratată a
bătrânului.
— Am fost mare sportsmen, domnule dragă! se întoarse portarul
roșu la față, către Datcu, în timp ce cu palma lui scurtă și
butucănoasă își scutura șapca de praf. Dar, de, vârstă… Vă rog
frumos să așteptați. Mă duc să văd cum să rezolvăm. Ori cum ați
spus că o cheamă pe fata aceea? se întoarse din drum. Pănescu?
— Da, Pănescu. Eliza Pănescu, clasa a noua B…
— Bun. Pănescu deci, își confirmă el. O clipă, vă rog frumos…
Traversă curtea, călcând greoi pe piciorușele lui scurte, îndesate, și
dispăru după o altă ușă ce ducea, după câte se vedea într-o mică
sală. De acolo, o scară largă de lemn urca la etaj.
Datcu rămase în așteptare, cu cărțile în brațe, neștiind ce să facă.
Luase această inițiativă să vină aici, întrucât frau Rozalia nici gând
să fi anunțat-o pe fată așa cum promisese. Primise banii, lucrul cel
mai important pentru ea, dar poate că fosta ei locatară avea, firesc,
nevoie de cărțile și caietele necesare la învățătură. Și, cum, oare,
putea intra în posesia lor? Desigur, nu putuse achita datoria din
unele motive obiective, nicidecum din ușurință sau dintr-un voit
abandon al acelor lucruri, ce valorau mult peste suma reclamată.
Gestul gazdei de a-i opri fetei cărțile, lipsind-o deci de posibilitatea
de a învăța, i se păruse lui Datcu oribil, incalificabil și arunca o
lumină elocventă asupra caracterului rapace al femeii obeze.
În timp ce se gândea la toate acestea, un zgomot nedefinit inundă
deodată curtea și Datcu tresări. Ca la un semnal, începuseră să se
deschidă și restul ferestrelor, sus, la întregul etaj, cercevelele fiind
date cu putere în lături. Iar pe pervazuri prinseră a se îngrămădi
să vadă mai bine, întocmai ca-n lojile unui teatru zeci de fete într-
o gălăgie de nedescris. Unele în capoate de casă, altele în bluze sau
rochii, cu moațele în cap, cu câte un fier de călcat în mână, cu un
pieptene sau prosop, așa cum se găsiseră prin odăi în clipele acelea.
Dar lăsaseră orice treabă și năvăliseră umplând ferestrele,
îmbrâncindu-se, țipând, cântând, făcând comentarii fără să le pese
că se aude până jos. Sau asta și vroiau.
— Vai, tu, ce drăguț el
— Pe cine caută tipul? Pe Pănescu, spui? Ohooo. Sfânta sfintelor!
— Vai, dragă e blond… Și înalt… Și uite ce frumos zâmbește. Lilico,
vino tu să vezi pe unul în genul tău!
— E de genul masculin…
— Crezi?
— Și ce i-a adus Elizei de Parma? Măăă, cărți! Păi, tocilara aia ce
putea să-i ceară? Cărți…
— Uite că i le-a și învelit în hârtie albastră…
— Aaa, de chichi e pachetul așa, cine știe ce rochie de seară scoate
individa din vreo cutie… Las’ c-am mai văzut noi d-astea…
Viorel Datcu asculta, glasurile se auzeau limpezi până jos,
comentariile se amestecau, erau acide, calde, provocatoare,
insinuante, toate îndrăznețe, dar el stătea impasibil și privea când
la fetele ce reluaseră jocul la volei, când la ușa pe care trebuia să
apară portarul. Și, în sfârșit, după câteva minute acesta se ivi,
urmat de-o fată brunetă, subțirică, cu ochi migdalați și mers
sfielnic, nesigur, care căuta a privi mai mult în jos, cuprinsă de
timiditate, dar și stăpânită de tiranicele șușoteli ale celor de la
ferestre. Purta o rochiță de stambă, ieftină, croită simplu, poate
prea scurtă pentru vârsta ei, încât i se vedeau coapsele dezgolite,
bronzate încă de soarele verii. Părul negru, despletit, și-l legase
repede cu o panglică albă, dar se vede că-i căzuse pe drum, încât
eșarfa aceea îi spânzura pe un umăr, amestecată cu firele de
tăciune abia pieptănate.
— Bună ziua! spuse ea cu glasul stins, pierit și rămase deoparte,
neștiind ce să mai adaoge, evident fâstâcită de prezența tânărului
ofițer, căruia dintr-o privire îi remarcase înfățișarea plăcută și
distinsă. Sunt… Pănescu Eliza…
— Și eu Viorel Datcu… Am venit pentru…
Sus, la ferestre glasurile încetaseră. O liniște neobișnuită stăpânea
acum pervazurile. Îndemnându-se una pe alta să nu mai scoată un
cuvânt, fetele se potoliseră pe dată, amuțiseră, vroind, desigur, să
audă ce se discută jos, să prindă crâmpeie ale conversației,
crâmpeiele să se lege în comentarii, comentariile în concluzii.
— Ssst, taci tu că nu se-aude nimic!
— Lăsați dracului scârțâitul ferestrei ăleia! Ce v-a găsit?
— Și închide dragă tranzistorul! Te interesează cum se fac arăturile
de toamnă?
Dar nu, oricât se străduiau nu puteau desluși nimic din cele ce se
discuta între enigmaticul musafir și colega lor. Nici chiar bătrânul
portar care stătea deoparte, păzindu-și ca un cerber eleva, nu
înțelegea mare lucru. Locotenentul, înadins vorbea încet, ca nu
cumva fetele pe care le presupunea a fi atente la toate ferestrele să
afle adevărul despre prezența lui aici. Nu vroia, dezvăluind taina
acelor cărți și caiete, s-o pună pe colega lor într-o lumină deloc
favorabilă. Poate numai dacă ea găsea că e potrivit să le spună ce
și cum stăteau lucrurile, socotind faptul destul de banal, asta era
cu totul altceva. Nu avea decât… El însă, nu… Ea era de la țară,
dintr-o comună de lângă Buzău. Avea părinți, i-au trimis bani pe
timpul cât a locuit la frau Rozalia. N-a stat mult acolo, numai în
zilele examenului și puțin după aceea, gazda fiind recomandată de
un unchi al fetei ce o însoțise la înscriere. Deci, a avut bani, dar i-
a pierdut. Sau i-au fost furați. Nu mulți, câteva sute de lei… Și i-a
fost teamă să scrie acasă părinților. Aveau de unde, munceau într-
un ceape, au gospodărie mare, frumoasă, cu frigider, televizor, dar
ce aveau să zică ei? Uite, numai ce a plecat prin străini, departe de
casă și a și început să cheltuie… Așa că mai bine a lăsat cărțile drept
garanție, de fapt propunerea a făcut-o frau Rozalia, socotind că
până la Anul nou, când va pleca în vacanță va strânge ceva bani și
le va lua…
— Și cum se poate să fi pierdut banii? se interesă puțin mâhnit,
Datcu.
— Nu, nu i-am pierdut, am zis numai așa, cred că mi i-a luat
muzicantul acela, Gustav, sau chiar gazda. Mereu îi găseam prin
camera mea. Au umblat în valiză…
— Groaznic! zise Datcu, gândindu-se că și în lipsa lui cineva poate
scotoci în lucrurile sale. Dar până acum nu observase nimic în
acest sens. De altfel, își pusese un lacăt la ușă. Pe fată o socotiseră
o naivă. Și le mersese…
— Eu am să vi-i restitui cât de curând, zise fata luând cărțile în
brațe. De altfel, am și strâns ceva…
— Nu-i nevoie, n-am să primesc nimic, spuse Datcu și duse palma
la cozorocul caschetei, salutând, ceea ce însemna că scurta lui
vizită se încheiase. Vă urez succes la învățătură! Și același succes,
tuturor colegelor! strigă el, de astă dată întorcându-se și arătând
cu mâna către șirul ferestrelor, unde în acea clipă, ca un răspuns,
liniștea fu spartă deodată de chiote și strigături.
— Trăiască armata română!
— Trăiască locotenenții!
— Să mai veniți! Vă așteptăm la dans! Uraaa!
Datcu dădu mâna cu Eliza și urmat de bătrân – „vă rog frumos pe
aici!” –, intră în culoarul cu miros de bucătărie, auzind încă în urmă
vacarmul ce se stârnise la ferestre. Râdea, scena îl înveselise,
zâmbea și bătrânul portar, clătinând ușor capul a înțelegere și
vorbind mormăit în urma ofițerului:
— Ce să facă? Se distrează și ele… E așa de mare plictiseală în
cazarma asta… Că dreptu-i, școala parcă-i o cazarmă de-a
dumneavoastră… Dincolo, peste drum e internatul băieților…
În holul larg cu lambriuri și tablouri pe pereți, Datcu îi întinse
mâna.
— Mulțumesc! îi spuse. Ați fost foarte amabil…
— Așa e serviciul, mă rog frumos! replică el și înălță șapca în chip
de salut. Mergeți cu bine…
Ajuns în piața centrală, înconjurată de clădirile înalte și vechi,
Datcu constată că numărul porumbeilor ce mișunau pe dalele de
piatră crescuse. La fel și al localnicilor ce ieșiseră la plimbare
chemați de soarele cald al dimineții. Ba câțiva, mai bătrâni, se și
așezaseră pe băncile înșiruite în jurul micului scuar, în mijlocul
căruia o fântână arteziană își desprindea patru fire de apă ce
coborau arcuind către bazinul ce le capta. Prea mult stătuseră
oamenii prin case, alungați de ploaia rece și abundentă ce parcă nu
se mai sfârșea… Acuma, ziua de toamnă blândă, însorită, învăluită
de-o lumină gălbuie ca de miere îi îndemna la odihnă și relaxare. Și
își dăduseră cu toții întâlnire aci, unde de fiecare dată, în zilele de
sărbătoare, devenind o obișnuință, piațeta constituia pentru tineri
ca și pentru vârstnici locul lor preferat de promenadă. Era prilejul
de a-ți revedea o cunoștință, un prieten, o familie, aveai posibilitatea
să schimbi câteva cuvinte, să afli noutăți despre unul și despre
altul, ca și despre viața orașului și a celor ce se mai petrec prin
lumea largă.
Viorel se înțelesese cu Ana-Corola să se întâlnească aci la orele
unsprezece. El veni la fără zece, intră în lumea ce se vânzolea încolo
și-ncoace și pentru a-și verifica punctualitatea, privi de câteva ori și
spre orologiul mare, cu cadran negru și cifre aurii din turla
catedralei catolice. Nu, nu întârziase. Stabiliseră să se vadă chiar
în preajma scuarului. De cum sosi, privi câteva clipe jocul apei
irizat în lumina soarelui și apoi începu să o caute prin mulțime. Dar
nu făcu decât câțiva pași către trotuarul de vizavi, că se și auzi
strigat.
— Hello, Viorel!
Ana-Corola, într-un balonzaid gri, cu un batic de mătase galbenă
înfășurat în jurul gâtului și cu poșeta agățată neglijent de-un umăr,
stătea rezemată de grilajul de fier al catedralei catolice, cu părul
negru căzându-i în voie pe umeri și capul puțin dat pe spate pentru
ca razele calde ale soarelui să-i mângâie obrazul și fruntea. Mâinile
le vârâse adânc în buzunarele balonzaidului descheiat, iar piciorul
drept, cu genunchiul îndoit, sprijinit de bordura de piatră a
grilajului, lăsa să se deseneze linia fină a coapsei, ușor dezvăluită
de către fusta scurtă și bine mulată după ultima noutate a modei.
— Hei, Viorel, aici! Unde te uiți, dragă?
În sfârșit, el o văzu, se strecură prin mulțime și se duse drept către
ea. Întinse mâinile, i le prinse pe-ale ei și privind-o drept în ochi îi
spuse tandru, cu obișnuitul său surâs în colțul buzelor:
— Sunt fericit că ai venit. Au trecut atât de multe zile și mi-a fost
dor de tine…
— Să te cred? întrebă ea zâmbind, mijindu-și ochii în lumina
soarelui.
— Da, să mă crezi… Aștepți de mult?
— De zece minute. E atât de frumos astăzi, încât pare o zi de
primăvară. Nu vezi câtă lume a ieșit la plimbare? Fantastic!
— Ce faci?
— Am plecat mai devreme de acasă, am trecut și am făcut unele
cumpărături pentru masa de prânz, le-am trimis printr-o prietenă
care-mi este vecină de apartament și… iată-mă!
— Repet, sunt fericit…
— Spune, urmă ea și luându-l de mână porniră pe lângă grilajul
catedralei către una din străzile pe care se aflau principalele
magazine, vrei să accepți programul care am să ți-l propun?
— Depinde…
— Cum e asta… depinde? surâse ea și-l trase puternic de mână,
parcă gata să i-o smulgă din umăr. Nu înțeleg…
— Depinde ce fel de program ai făcut…
— Ei, un program, zise și căută să-și potrivească pasul în mers cu
al lui. Un program ca toate programele noastre de duminică. Ba nu,
reveni, alintându-se puțin, nu e ca toate programele. Vai, vezi cum
m-am grăbit cu afirmațiile?
— Mă rog… așa ești tu grăbită întotdeauna!
— Urmez exemplul tău…
— Hai, spune, m-ai făcut curios, insistă el, încotro mergem? Pe aici
văd că sunt magazine, cu ele începe programul tău?
— Nu, ascultă, zise ea luând o mină serioasă, vreau să te invit la
mine. Să luăm masa împreună. Masa e un fel de a spune pentru că
ți-am mărturisit, nu sunt o bună gospodină, dar am pregătit câte
ceva, o mică gustare acolo. Vom servi, vom asculta muzică, privim
la televizor și dacă te plictisești, mă rog, putem pleca…
— Unde?
— Să ne plimbăm sau unde vrei tu…
— Nu. N-am să mă plictisesc, sunt sigur, spuse el și o prinse de
braț. Lângă tine nu te poți plictisi niciodată, în niciun fel. În orice
caz, îți mulțumesc, dar n-aș vrea ca această vizită să constituie
pentru tine un efort… un deranj…
— Vai, se poate? Cum vorbești așa?
Din strada cu magazine, la primul colț făcură la dreapta, merseră
puțin și apoi intrară pe-o alee ca de pădure, cu șiruri de castani, ale
căror coroane încă mai erau împodobite cu frunze ruginii. Pe jos tot
frunze, umede, noroite după ploile ce abia se sfârșiseră și care se
prindeau de tălpile pantofilor enervant și sâcâitor. Pe-o parte și alta
case tăcute, liniștite, un fel de vile cu un aspect mai modern decât
cele din cartierul în care locuia Viorel, cu jaluzele galbene la ferestre
și grădini cu chioșcuri de vară, cu porți și grilaje de fier, frumos
ornamentate și bine întreținute. Dispăruseră acele curți de cetate,
cu gangurile întunecoase și reci, atât de neprimitoare și austere.
Câteva turisme erau parcate lângă bordura trotuarelor, înșiruite
unul după altul, desigur ale locatarilor, fapt ce lăsa să se înțeleagă
că cei de prin această parte a orașului aveau, evident, o situație
materială mai bună decât a lui Moișe Rubin sau a lui frau Rozalia.
Nu după mult se opriră în dreptul unei case înalte, cu două etaje,
cu zidul învelit în iederă, al cărei gard de la stradă era tocmit din
cărămidă roșie, aparentă, având o poartă de tablă, vopsită în
galben. Pe zidul casei, sub butonul unei sonerii, o carte de vizită,
în ramă de ebonită neagră atrăgea atenția trecătorilor: „Octav
Dalmațiu, medic stomatolog”…
— Aicea stai? întrebă curios Viorel, plimbând ochii pe întreaga
clădire care-i făcu o impresie deosebită.
— Aici.
— De mult?
— De când am terminat Institutul și am revenit în oraș. Am o
cameră obținută cu repartiție, cu baie, bucătărie, mă rog un confort
acceptabil.
Scoase din poșetă o cheie masivă, o introduse în broasca porții și o
răsuci de două ori.
— Intrăm, șopti ea lui Viorel, dar să fii atent la primele două ferestre
din dreapta, chiar cele de lângă poartă…
— La astea din stradă?
— Și la astea, dar mai mult la acelea ce dau spre curte. Sunt ale
unei singure camere…
— Dar ce este? De ce să mă uit?
— Lasă că am să-ți spun eu. Poftim…
Viorel intră într-o curte pavată cu dale de piatră în care o alee
mărginită de merișori, despărțea grădina, lăsată cam în paragină,
de casa destul de lungă, ale cărei două intrări erau marcate de două
scări largi, semiovale, cu copertină de sticlă colorată, montată în
chenare solide de fier forjat. Între ele și mai departe până spre
fundul curții un șir de ferestre înalte, ale căror geamuri sclipeau în
soare parcă decupate din bogăția de iederă ruginie. Clădirea se
termina cu un mic garaj, în fața căruia era tras un Trabant
albastru, cu portiera deschisă, semn ca cineva abia venise sau se
pregătea de plecare.
— E mașina dentistului, zise Ana-Corola trecând înainte mai mult
pe lângă zid și făcând un semn discret lui Viorel să nu uite a privi
către primele două ferestre. E poliomielitic, nu mai profesează, se
servește de-un cărucior special, dar să știi, el conduce mașina.
Așa după cum fusese prevenit, Viorel privi către primele geamuri
din dreapta și zări fugar umbrele a două bătrâne, stând pe
pervazuri, una cu lornetă, cealaltă cu ochelari prinși cu ață de cocul
cânepiu, care evident, auzind poartă începură a se agita pline de
neastâmpăr, mișcând perdelele. „Două babe curioase ca oricare de
vârsta lor, își zise Viorel mergând în urma Anei-Corola. Și, ce-i cu
asta?” Lângă Trabant-ul din fața garajului apăru un triciclu, în el
cu un bărbat destul de în vârstă, bine îmbrăcat, cu o elegantă
pălărie de fetru peste pletele albe, purtând ochelari fumurii, ce
mânuia cu destulă dexteritate roțile cu benzi de cauciuc ale
căruciorului, pe care îl opri în dreptul portierei deschise a mașinii.
O femeie înaltă și slabă, tot în vârstă, într-un pardesiu în carouri,
a cărei față albă, prelungă, cu ochelari în rame de aur îi dădeau un
aer de distincție și sobrietate, veni, îl ajută pe stomatolog să se urce
la volan, după care plie căruciorul și-l puse pe perna din spate a
mașinii.
— El este doctorul Dalmațiu, iar ea fosta lui soră de cabinet, șopti
Ana-Corola prinzându-l ușor pe Viorel de braț ca să-l facă atent.
Stă cu el și-l îngrijește. Spre disperarea uneia dintre cele două
bătrâne ce le-ai zărit la primele ferestre. Dar am să-ți povestesc eu…
Văzând-o pe fată, Octav Dalmațiu ieși puțin de după parbrizul
mașinii să poată fi remarcat și înălță pălăria într-un salut plin de
respect și amabilitate. Femeia înclină și ea capul și Ana-Corola le
răspunse amândurora făcând un semn prietenește cu mâna.
— Plecați la plimbare?
— Da, să stăm puțin la soare, spuse femeia ocolind mașina și
pregătindu-se să se urce. Este o zi frumoasă…
— Distracție plăcută! le ură Ana-Corola.
— Vă mulțumim!
Apoi ea îl luă pe Viorel de mână și împreună urcară treptele de sub
prima copertină de sticlă, deschise o ușă masivă din fier cu vitralii
și intrară într-un hol larg, puțin întunecos ce avea în dreapta și-n
stânga uși înalte vopsite în alb, pe care erau montate ornamentații
de alamă reprezentând diferite flori și figuri geometrice. Pereții
tapetați în mătase roză, pătată de vreme și afumată, erau acoperiți
de tablouri în ulei, niște portrete de familie, reprezentând femei și
bărbați în ținută de epocă, ele în bluze cu mâneci bufante și capetele
abia răsărite dintre dantelării, ei cu barbișoane și mustăți mari,
răsucite, în haine negre acoperind jachetele albe, cu gulere înalte și
lavaliere bogate. O mobilă de salon în stil florentin atrase atenția
lui Viorel, remarcând în mijlocul încăperii o masă ovală, placată cu
marmură, iar în jurul ei câteva scaune uzate, tapisate în roșu. În
colțuri se vedeau vreo două fotolii, cu laterale și spătar, iar lângă
peretele din fund o canapea pe care erau împrăștiate vreo patru
cutii mari de carton, din care la ivirea celor doi, țâșniră câteva pisici
și speriate se aciuiară care încotro: două pe soba de faianță albă,
cu olane, altele înapoia draperiilor înalte ale ușii sau sub fotoliile
din care spânzurau arcuri răsucite și smocuri de zegras mucegăit.
— Fir-ați ale dracului cu menajeria voastră cu tot! spuse supărată
Ana-Corola și Viorel înțelese că aceste cuvinte fuseseră adresate
către ușa din dreapta ce da în camera bătrânelor. Uite, dragă, ce-
au putut face din camera asta! Și doar este un hol de trecere, un
hol ce se folosește în comun. Crescătorie de pisici!
Enervată, deschise ușa din stânga, cea a camerei ei și-l pofti pe
Viorel să intre. O odaie înaltă, la fel ca holul, cu un chenar de ipsos
aproape de tavan, reprezentând o frânghie răsucită și înapoia
căruia becuri ascunse luminau planșeul vopsit în ulei de-o culoare
albastru-pal. Pereții însă erau albi, aproape imitând marmura.
Două draperii grele, din pluș, mărgineau fereastra, acoperită cu o
perdea subțire, din dantelă foarte fină. Patul scund, modern, cu
tăblia neagră, tapisat în roșu, cu două blănuri imitație de leopard
de-o parte și alta a lui, aruncate peste covorul bogat ce umplea
întreaga încăpere, șifonierul și mica bibliotecă dintr-același lemn
negru, lustruite ca o oglindă, lustra din cinci brațe cu calote de
mătase roză, lampadarul și colțul în care erau așezate o măsuță și
două fotolii, totul dădea o notă aparte de intimitate și bun gust, de
confort și atmosferă relaxantă.
Cum intră, Viorel avu o exclamație sincer admirativă și rămase
plăcut impresionat, aproape fără să mai facă un pas. Și fără să vrea
gândul îl duse către sărăcăcioasa lui odăiță cu mobilă veche,
demodată, mâncată de carii, cu perdelele ieftine din ață, rupte și
grosolan cusute, pe jos cu un covor trențuit și murdar, odăiță în
care stăruia mirosul acela greu de sosuri și rântaș ce venea din
salonașul cu mașina de gătit, miros ce aproape i se impregnase și
în haine. Și, cum oare, ar fi putut invita pe această fată la el, în
condițiile destul de mizere în care locuia și de care, bineînțeles, că
nu era în niciun fel vinovat? Evident, situația era provizorie, dar ar
fi vrut ca încă de la început să se instaleze definitiv într-o cameră
pe care s-o mobileze după propriul său gust și în care orele de
odihnă să-i facă o deosebită plăcere. Avea promisiuni pentru o
garsonieră. Dar mai avea de așteptat. Și așteptarea nu-l enerva atât
ca fapt în sine, cât pentru aceea că era nevoit să suporte toate
marile și micile drame ale pătratei curți pe care într-o seară,
povestindu-i Anei-Corola câte ceva despre cele ce se petrec acolo, o
denumise eufemistic poate, „curtea cu paiațe”…
— Ei, cum găsești „micul meu univers”? întrebă ea în timp ce-i ceru
lui Viorel cascheta și mantaua de ploaie pentru a le duce la cuier.
— Foarte frumos! Te invidiez…
— Serios? zâmbi ea neîncrezătoare.
— Serios! zise Viorel, plimbându-și din nou privirea prin întreaga
cameră.
— Te rog să te faci comod. Și stai unde vrei. Poate acolo, la măsuța
aceea, între cele două fotolii. Pe mine te rog să mă scuzi puțin, vreau
să pregătesc niște gustări. Ori nu ți-e încă foame?
— Dar chiar vrei să luăm masa aici? o prinse Viorel de mână și o
întoarse cu fața către el. Am crezut că glumești…
— Dragă, dar nu trebuie să mâncăm ceva astăzi?
— Trebuie, dar făceam acest lucru în oraș. Nu era necesar să te
deranjezi tu…
— Ți-am spus, îmi face plăcere.
— Bine, dar…
— Hai, lasă, stai acolo, uite ai niște reviste sau mai bine dă drumul
la magnetofon, spuse și luându-l de braț îl conduse către unul
dintre cele două fotolii din colțul opus ferestrelor, ce constituia,
după cum îi destăinuise, acel loc intim, preferat unde stă și citește,
ascultă muzică, scrie sau își coase câte ceva. Eu am să vin îndată…
Zicând acestea, dispăru pe ușa ce da într-o mică săliță, de unde se
putea intra în bucătărie și în baie. Rămas singur, Viorel nu puse
nici magnetofonul și nici nu se apucă să răsfoiască cele câteva
reviste ilustrate ce erau împrăștiate pe măsuță. Gânditor, începu a
privi tablourile de pe pereți, mobilele, covorul, fereastra, lustra cu
calote de mătase, într-un cuvânt întreg acest „mic univers” cum își
denumise Ana-Corola camera, totul creat prin strădania ei, prin
munca ei. Singură pe lume, își ducea viața, poate, fără să mai aibă
pe nimeni apropiat, în afară de prietena aceea, cu care se întâlnise
de dimineață în oraș și căreia îi dăduse cumpărăturile să le aducă
acasă. Pesemne că locuia în aceeași curte, poate într-unul din
apartamentele ce se înșiruiau în continuare către cealaltă scară,
sau sus la etaj. Și cu care, probabil, se vizita sau ieșea la plimbare…
În curte se auzi motorul Trabantului zornăind asurzitor ca și cum
cineva ar fi râșnit între două pietre de moară bucăți de tablă, apoi
porțile cele mari trântindu-se și Viorel înțelese că medicul
stomatolog abia acum plecase împreună cu consoarta sa. Desigur,
la cele două ferestre, curioasele bătrâne se agitaseră din nou,
lovindu-și frunțile de sticlele cercevelelor și încurcându-se în
perdele, în graba de a vedea totul și de a nu le scăpa nimic.
După câteva clipe, Ana-Corola își făcu apariția cu o tavă pe care se
găseau câteva farfurii cu șuncă, mușchi file, friptură rece, pateuri,
muștar și pâine. Aduse apoi din frigider o sticlă de vin, împreună
cu un sifon automat. Plecă din nou, tot în mare grabă și reveni cu
două pahare. Apoi cu șervețele și tacâmuri. După aceea cu o
solniță…
— Te mai plimbi mult? râse Viorel și o prinse de mână, îndemnând-
o să se așeze. Vezi? Ți-am spus că te deranjezi. Te rog, stai jos…
— Am înțeles, să trăiți! zise ea și luând o aproximativă poziție de
drepți, duse palma la frunte în chip de salut. Ce mai ordonă
tovarășul locotenent?
— Să știi că ai stofă de… soldat! râse Viorel, cerând din nou să se
așeze. Ai scăpat, n-ai apucat să faci instrucție la Institut. Ți-ar fi
plăcut, nu?
— Dragă, știi, spuse ea, luând loc pe celălalt fotoliu, atunci când s-
au recrutat fetele pentru prima promoție de locotenente, am vrut să
mă duc și eu. Câteva zile înainte am tot chibzuit ce să aleg: cariera
armelor sau Institutul? Până la urmă m-am dus la Centrul militar
și hotărâtă am cerut și mi s-a făcut dosarul… Dar după aceea, tot
entuziasmul meu a ținut numai vreo săptămână. În preajma
examenului de admitere am renunțat…
— De ce?
— Nu știu, nu-mi pot explica nici acum, așa după cum n-am știut
nici atunci. N-am vrut să mă mai duc pur și simplu. Asta-i… Poate
că mi-a fost puțin teamă că n-am să fac față situației, aveam înainte
un teren, ca să spun așa, necunoscut, poate din comoditate, sau
că nu știam prin ce oraș am să ajung după aceea, nu știu, îți spun
sincer că acuma stând și analizând lucrurile nu pot afirma că la
mijloc a fost un motiv plauzibil, elocvent… Ei, dar să lăsăm astea…
căută ea să încheie, luând furculița. În definitiv, uite, ce ne-am fi
făcut acuma doi locotenenți, stând la aceeași masă? Discutam
numai probleme de… tactică sau ce faceți voi acolo la cazarmă,
instrucție, mă rog nu mă pricep…
— Crezi că numai despre asta pot vorbi doi oameni?
— Eu știu? înălță ea din umeri, zâmbind. Am zis și eu așa… Te rog
să te servești…
Și în timp ce mâncau ea povesti cum a urmat Institutul la Oradea,
cum a venit în oraș și n-a găsit un loc în învățământul liceal, așa
după cum a dorit, iar la o școală generală a refuzat să se ducă și
cum prin bunăvoința unui anume profesor Adamescu, de la
Comitetul de cultură și educație socialistă, s-a putut încadra la
Casa de cultură. Tot prin el, mai bine zis cu sprijinul lui a obținut
și repartizarea pentru acest mic apartament. Inițial, întregul imobil
a fost al celor două bătrâne, ambele foste profesoare: Iozefina, cea
cu lornetă și care acum e puțin cam scrântită a predat limba
franceză; cealaltă, Melania, cu ochelari cu ramă de sârmă, a învățat
fetele lucrul manual, bineînțeles ceea ce se putea întreprinde într-
un liceu, noțiuni elementare de croitorie, broderie, lenjerie. Casa au
moștenit-o de la tatăl lor, Horațiu Rizea, fost stăpân al unei mari
herghelii de cai și al unei fabrici de oglinzi, ambele proprietăți fiind
naționalizate. Statul a închiriat casa, lăsând celor două bătrâne
camera ce și-au ales-o înspre stradă, iar mica întreprindere, lipsită
de rentabilitate, fiind și prost utilată a fost închisă. Acest Rizea a
rămas prin străinătate unde de fapt a trăit mai tot timpul. Iar fetele,
de mici, ca să scape de grija lor, le-a înscris la pensionul Notre
Dame de Sion din Oradea, îngrijindu-se când și când de subzistența
lor materială, după care la absolvire, ca zestre, le-a lăsat moștenire
casa și fabrica, cu asta considerând obligațiile lui încheiate. Ani de
zile cele două „fete bătrâne” cum li se spunea în oraș, sau cele „două
orfeline” cum le porecliseră elevele n-au știut decât drumul de acasă
la liceul „Mihai Viteazul” și înapoi. Atât. Rareori erau văzute în oraș,
la biserică sau la cofetărie. Cât despre măritiș, nici vorbă. Dacă la
o vârstă mai tânără le-au căutat bărbații și tuturora nu le-au găsit
decât cusururi, făcând fel și fel de nazuri și fasoane în privința lor,
mai apoi, spre vârsta pensionării, și chiar după aceea, au început
ele să-i caute, dar toate încercările au fost ratate. Au rămas să-și
ducă traiul în odaia lor dinspre stradă, cu aceleași cunoscute
tabieturi de ani de zile: cafeaua, țigările, ghicitul în cărți, cititul
oracolelor și evident bârfa. Stau cu coatele rezemate pe pervazul
ferestrelor și cât e ziua de mare nu fac altceva decât să comenteze
viața străzii și bineînțeles a curții. Cine trece, de cine este însoțit, ce
are insul acela sub braț, dar femeia aceea în sacoșă? Cum s-a
îmbrăcat cucoana de vizavi sau de ce măturătorii, ieri, au fost trei
și astăzi numai doi? Ba în ultima vreme au început chiar să se certe
între ele din te miri ce. Dacă de pildă trece un bărbat pe trotuar și
acela cu totul întâmplător își aruncă ochii către cele două ferestre,
iar apoi nepăsător își vede mai departe de drum, imediat începe
discuția între cele două surori aflate între draperiile grele de pluș:
că Iozefina și-a uitat moațele-n cap, ba nici nu s-a fardat și omul și-
a zis „mi-ar fi plăcut cealaltă, dar cu o așa rubedenie nedichisită, e
limpede în ce familie intru”, reproș la care Iozefina o acuză pe
Melania de lipsă de respect măcar pentru cei doi ani pe care-i are
mai mult, blagoslovind-o totodată cu ocări, întrucât bărbatul la ea
s-a uitat, dar nu i-a plăcut mutra soră-si, despletită și cu ochelarii
aceia de sârmă pe nas, ceea ce denotă pe lângă prost gust și sărăcie.
De ce nu-și ia un lorneon la fel ca ea? De zgârcită? Că-n ultima
vreme își mănâncă de sub unghii, drămuindu-și fiecare bănuț…
Bine ea, Melania este zgârcită, „își mănâncă de sub unghii” că așa
a învățat-o viața, să facă economie, dar Iozefina, care de mică e
cunoscută a fi egoistă, nu catadicsește să arunce nici măcar pielița
de la salam pentru nenorocitele alea de pisici, întrucât o înghite și
pe aceea. Și-atunci, cine e zgârcită?… Ea care îngrijește unsprezece
pisici, niște suflete rătăcite, sau Iozefina că e în stare să se îndoape
și cu hârtia în care a fost împachetat salamul?
Și uite așa, dintr-una într-alta, cearta ia proporții, se aude în hol,
în curte, poate și-n stradă, zumzuie geamurile de istericalele celor
două care-și aruncă una alteia cuvinte din ce în ce mai grosolane și
până la urmă, ca un miracol, totul se liniștește, fără ca cineva să
înțeleagă cum de s-au domolit spiritele. Ori se îmbată cu rom, pe
care-l beau alături de cafea, ori iau somnifere și atunci totul este
limpede.
— Dragă e un adevărat circ dincolo, spuse în încheiere Ana-Corola
râzând. Zău, mă amuz grozav. Ba unde mai pui, că Iozefina asta,
mai zaharisită decât cealaltă și care spune că l-a iubit mulți ani în
taină pe stomatolog, chiar i-a făcut și poezii în limba franceză,
văzând că în ultima vreme omul și-a adus în casă asistenta
medicală, probabil în vederea unui viitor mariaj, sau numai să stea
cu el, îngrijindu-l, a înnebunit de tot! Cum aude mașina doctorului
sare la geam ca apucată. Pândește poarta… Strada… Curtea… Să-
l vadă cu cine vine și cum mai arată. Cum este îmbrăcat… Dacă s-
a uitat cumva către ea la fereastră și i-a zâmbit… Sau din cauza
intrusei ăleia, e vorba de asistentă, nu poate nici să ridice ochii? Și
uite, numai chestii din astea, pe care involuntar le aud comentate
dincolo de uși și de care, după cum ți-am spus mă înveselesc și mă
fac să rid singură, aici, în odaia mea…
— După câte văd ai și tu paiațele tale, zise Viorel zâmbind.
— Da, însă la mine e vorba de o cameră, „camera cu paiațe”. Cred
că și la tine acolo, în curtea aceea, este o adevărată distracție…
— Evident și crede-mă că de-abia aștept să mă mut. Și atunci te voi
invita și eu. Acuma, cred că înțelegi, nu e cazul. Totul te va
indispune…
— Nu zic că n-ai dreptate, dar cred că exagerezi puțin, nu?
— Deloc!
Soarele trecuse undeva după case și curtea era acuma învăluită în
umbră. O lumină cenușie, ca în orice după-amiază de toamnă se
filtra prin fina țesătură a perdelelor înalte și camera începu a căpăta
o tentă de clar obscur, de-un albastru violaceu ca-n pânzele
pictorilor flamanzi. O liniște sublimă stăpânea totul. Doar când și
când zgomotul unei mașini trezea strada sau dincolo, în hol,
mieunatul pisicilor dădea imensei încăperi un ecou sinistru. Încolo,
tăcere adâncă ca-n inima unei păduri sau pe-ntinsul unei ape…
După ce strânse masa, Ana-Corola dădu drumul magnetofonului.
Melodii vesele, sud-americane, inundară câteva minute camera.
Apoi renunță, puse picapul și ascultară muzică preclasică, câteva
concerte de orgă, de clavecin, de harfă. Sunetele grave și prelungi
ale tuburilor de orgă, tulburătoare prin rezonanța lor profundă,
alternau subtil cu veselele clinchete ale bătrânului și atât de
tânărului clavecin, amintind parcă de picurii ploii pe-o tipsie de
cristal.
Într-un târziu, când ultimul disc se opri, Ana-Corola, ce-l ascultase
cu fruntea sprijinită în palmă, se trezi ca dintr-o adâncă visare și
ridică brațul picapului punându-l în suportul lui.
— Îți place muzica veche? întrebă Viorel, ajutând-o să adune
discurile și să le împacheteze.
— Da, foarte mult, spuse ea copleșită încă de reveria concertului
abia sfârșit. În general, să știi, îmi place istoria. Și dacă-mi imaginez
o epocă în toată structura ei, mă refer la viața oamenilor, obiceiuri,
îmbrăcăminte, natural că trebuie să includ și muzica, nu? Și atunci
ca și acum oamenii au fost fascinați de frumos…
— Desigur…
— Uite de pildă eu, urmă ea punând discurile deoparte și închizând
picapul, la cursul de specializare pe care l-am urmat la București…
— Ce curs?
— Un curs de specializare, să-i zicem reciclare sau cum vrei, prilej
cu care m-am reprofilat, ți-am spus că din profesoară de
gimnastică, azi am ajuns să predau lecții de balet…
— Știu, mi-ai spus…
— Am colegi care acuma dansează la unele teatre muzicale din țară,
dacă te interesează…
— Foști cu tine la Institut?
— Da, de ce te miri? Gimnastica, dragă, e un balet ritmat, dacă vrei
să știi, după cum baletul e gimnastică, evident intervine poezia
dansului, grația mișcărilor, elocvența redării sentimentelor, mă rog
multe și iar multe… zise Ana-Corola zâmbind. Așa, și după cum îți
spuneam, să revin la cele de mai înainte, la acel curs de
specializare, acuma în paranteză fie spus, nu s-a urmărit acolo ca
din mine și colegele mele să se scoată mari maestre coregrafe care
să monteze, știu eu?, Coppelia lui Delibes sau Lacul lebedelor de
Ceaikovski, Giselle, Esmeralda sau ceva de complexitatea asta, ci
să putem îndruma tinerele talente, copiii, către creații de balet
ușoare, să le dăm acel a.b.c. fără de care nu se poate face nimic în
orișice meserie, așa, deci acolo ascultând diferite piese ce ilustrează
astăzi istoria baletului, mi-a venit ideea ca pentru finele anului de
învățământ să pregătesc cu elevii mei mai mărișori un „courante”…
— Ce-i asta? întrebă Viorel mirat. Zău, te rog, iartă-mi ignoranța,
dar pentru mine e ceva nou…
— Lasă dragă, nu te mai scuza, îl opri Ana-Corola și-l îndemnă să
mai ia un pahar cu vin. Tu ai o meserie, eu alta, fiecare cu specificul
ei, nu? Eu n-am de unde să știu treburile tale, cum nici tu pe-ale
mele, altfel dacă prin absurd am cunoaște totul ar însemna să fim
niște universali, ca mixerele acelea care fac de toate la bucătărie și
până la urmă tot cu lingura freci maioneza, nu? Vezi, își aminti ea,
dacă eram locotenentă, aveam un subiect comun de discuție, dar
așa, volens-nolens trebuie să ne diversificăm, nu? Nu găsești că e
mai bine?
— Nu te contrazic…
— Altfel, conversația noastră se banaliza, axată fiind pe-o singulară
și poate neinteresantă problemă…
— Da…
— Ei, și cum spuneam, ca să nu mă îndepărtez de subiect, am
hotărât să încerc cu elevii mei acel „courante”, dragă, ăsta e un
dans vechi, dans de perechi, ceea ce-mi convine splendid la copii,
cu care nu pot monta ansamble, deci un dans vechi cam de pe
vremea lui Ludovic al XIV-lea. E ceva figurat, compus din mișcări
în zig-zag. În care se alternează un pas simplu cu un pas dublu și
se execută când cu un picior, când cu altul, în măsură ternară, mă
rog, mi-e foarte greu să-ți explic, trebuie să-l vezi, îți spun, sper să
iasă ceva bun, lasă am să te chem la… premieră!
Râse, aruncându-și părul pe spate, sorbi puțin din paharul cu vin
și urmă:
— Ori ce vroiam să-ți spun? Eu caut, mă zbat, vreau să fac ceva
mai deosebit, încerc și ca orice încercare experimentală mă pot
aștepta și la un eșec, dar am o calitate, să știi: nu mă decepționez și
nu renunț… Reiau, hai să-i spun experimentul și încerc din nou.
Am pasiunea asta, să-i zic, a inovației. Pentru că uite, dansul ăsta
de care-ți vorbeam, dansul original, are și el, evident, dificultățile
lui, dar eu bazându-mă pe elementele de structură m-am gândit că
foarte ușor poate fi adaptat pentru încercarea copiilor…
Lumina zilei păru a se împuțina, semn că în curând avea să se lase
cu încetul amurgul. Dincolo, în hol, pisicile începuseră din nou să
miaune mișunând pe sub fotolii și scaune, chemându-și pesemne
stăpâna. Se auzi zgomotul acela de tablă măcinată al Trabantului,
mașina intră încet în curte și trecu zdrăngănind pe sub fereastră.
Se întorsese medicul – oare când trecuse timpul? – și desigur cele
două bătrâne erau acuma la ferestre, pândind de după draperii.
Instinctiv, Viorel își privi ceasul de mână, după care se scuză că
trebuie să fie mai devreme acasă și se ridică.
— Îmi pare rău că pleci! spuse fata puțin îmbufnată ridicându-se și
ea. Ai stat atât de puțin…
— Promit că mai vin.
— Pe cuvântul tău?
— Pe cuvânt…
— Dar nu numai duminica, în orice zi și la orice oră poftești, da?
— Bine. Am să te ascult, îți promit…
Ea îi dădu cascheta, mantaua de ploaie, deschise, trecură prin hol,
pisicile ca niște năluci albe dispărură într-o clipă prin ungherele
întunecate, cei doi le ocoliră și ieșiră în curte. Ana-Corola îl luă pe
Viorel de braț și coborând scările de marmură, porni alături de el
către poartă…
— Iar se uită alea la noi, nu? întrebă el trăgând cu coada ochiului
către ferestre.
— Categoric. De-asta te-am și luat de braț, șopti ea amuzându-se.
Să le vezi ce mai comentează, au un subiect ales pentru seara asta,
altfel cred că se plictiseau…
— Numai pentru asta m-ai luat de braț? întoarse el capul și-i zâmbi
afectuos, dar cu un ușor reproș în privire.
— Pentru că te… iubesc! aruncă ea și înălțându-se pe vârfuri îl
sărută fugar după care o zbughi înapoi către scări, lăsându-l în
poartă perplex, fără să știe ce să facă. Nu, stai acolo, îl povățui, nu
mai intra că…
Și arătă în sus către ferestre.
— Bine, zise el, renunțând. Mă bucură foarte mult…
— Ce?
— Ultima ta replică. Și-ți spun la fel…

Viorel nu se duse acasă, așa cum plănuise, ci ajungând în piața

centrală a orașului se gândi că n-ar strica să treacă puțin pe la
cazarmă să vadă ce fac militarii din plutonul său. Era încă devreme,
nu stătuse mult la Ana-Corola, numai cât servise masa și ascultase
puțină muzică, de fapt totul fusese atât de neașteptat, e vorba de
vizită, încât și acum, mergând pe stradă, se gândea la lucrul acesta
ca la ceva cu totul deosebit, de domeniul visului. Pentru că ea nu-
i vorbise nimic în legătură cu surprinzătoarea invitație. Se
înțeleseseră, doar, să se întâlnească în mod obișnuit ca-n fiecare
duminică și ca de fiecare data, să intre la cofetărie, să stea într-un
colț retras, să schimbe câteva cuvinte sau să meargă la
cinematograf. Ce puteau face altceva într-un orășel ca acesta, în zi
de sărbătoare, pe timp neprielnic? Să rătăcească pe străzi, călcând
prin băltoace, ascunși sub umbrelă? Sau să stea de vorbă în vreun
gang întunecos, unde-și făcea de joacă puștimea cartierelor?
Evident, invitația ei fusese binevenită și sincer vorbind îl bucura
faptul că avusese putința să cunoască acel „univers intim” de care
ea îi vorbise în nenumărate rânduri și despre care el, în ceea ce îl
privea, nu avusese, de fapt, ce spune, din motivele atât de
binecunoscute. Dar de ce, oare, nu-l chemase până acum la ea
acasă și preferase ca duminicile să stea cu el în cofetărie, când afară
turna cu găleata? În mod rațional, una din zilele acelea neprielnice
plimbării erau potrivite pentru „o parolă-n doi”, cum îi plăcea ei să
spună, la ea acasă și nu această duminică în care soarele reînviase
parcă întregul oraș, scoțându-l la promenadă. Dar, se gândi el,
mergând mai departe pe străzile liniștite, îl invitase ca de-acum
înainte să o viziteze în orice zi și la orice oră, ceea ce însemna iarăși
ceva deosebit. Pentru că dacă până acum nici măcar într-una din
duminicile acelea ploioase nu luase o asemenea inițiativă, deodată
îl cheamă la ea „în orice zi și la orice oră”! Legat de aceasta, fugar
lui Viorel îi trecu prin minte unele cuvinte ale ei, fapt ce-l făcu să
se frământe și mai mult, căutând să înțeleagă adevăratul lor sens.
Vorbind despre curiozitatea bătrânelor de a ști „cine vine și cu cine”
în curtea aceea, curiozitate ce-o deranja în mod vădit pe Ana-
Corola, de-acum, din ziua aceasta, parcă nu-i mai acorda atenție
acestui prost obicei al celor două colocatare; ba dimpotrivă, la
plecare îl luase chiar de braț și ținuse cu tot dinadinsul ca cele două
pensionare să remarce lucrul acesta. Ce se întâmplase, oare? Cărui
fapt se datora această schimbare de atitudine? O explicație s-ar
putea, totuși, lua în seamă. Este posibil ca până cu puțin timp în
urmă să fi existat cineva în viața ei, de care nu vroise să se știe, și
terminându-se totul, de-acum, el, Viorel, putea veni nu numai
duminica, ci în orice zi, la orice oră. Dar mai mult: ca o întărire a
acestei hotărâri chiar vroise ca locatarele camerei din față să ia act
de noul musafir, să cunoască, auzind pași prin curte, „cine vine și
cu cine” sau mai bine zis cine vine și pleacă din camera ei. Să fie,
oare, adevărate toate aceste presupuneri? Și în definitiv, de ce nu?
Ce anume putuse s-o oprească, ca singură fiind, tânără, drăguță,
inteligentă să nu fi acceptat dragostea cuiva? Apoi, nu se considera
o schimnică și nu-și pusese în gând să ducă o viață solitară,
austeră, câtă vreme era curtată și se bucura de atenția bărbaților…
Dar cine, oare, putuse fi acela? Și de ce, din ziua asta, după părerea
lui ea își putea acorda o anume libertate a acțiunilor sale? Ce motiv
să fi avut, bineînțeles unul puternic, de a determinat-o să renunțe
la acel cineva, pentru el? Și de ce tocmai acuma? „Nu, își zise el într-
un târziu, merg prea departe cu imaginația, mai ales că nu există
un fapt plauzibil care să mă ducă către asemenea raționamente!
Acuma a fost ziua în care și-a propus să mă invite la ea și gata! N-
o fi avut apartamentul pus la punct sau poate a existat vreun motiv
personal, la urma-urmei, iată, eu n-o pot invita chiar deloc, acuma
să creadă cine știe ce despre mine? Iar cât privește faptul că nu-i
mai pasă de bârfa celor două bătrâne, a vroit, probabil, să-și
demonstreze sieși că e majoră, stăpână pe hotărârile ei și nu are de
dat socoteală nimănui. Destul căutase a nu le deranja, nici măcar
cu mersul prin curte…”.
Tot gândind astfel, nici nu știu când ajunse în curtea cazărmii.
Pavilioanele înalte și sobre păreau pustii. Soarele se lăsa cu încetul
spre asfințit și ultimele lui raze făceau geamurile să se învăpăieze,
ca aprinse de foc, străluminând totodată și vârfurile de aramă ale
castanilor dintre clădiri. Aleile erau curate, proaspăt măturate. Prin
curtea largă, asfaltată, se vedeau militari plimbându-se în grupuri,
cei mai mulți, însă, stând locului, ciorchine în jurul câte unuia care
povestea ceva hazliu sau cânta din muzicuță, așa ca să le treacă
într-un fel timpul în orele acelea de răgaz până la programul de
seară. De bună seamă se mai găseau și pe la club, în fața
televizorului, urmărind vreun meci de fotbal sau vreun concert de
muzică populară sau stând pur și simplu retrași în vreun loc mai
liniștit, la vreo masă și scriind acasă, socotind că în aceste clipe să
fie numai ei cu gândurile lor.
Într-un colt al curții, vreo zece-doisprezece inși, numai în cămăși,
cu fețele aprinse de efort alergau după o minge asupra căreia se
năpusteau cu sete s-o lovească, dar n-o prea nimereau. Era
limpede că habar nu aveau de fotbal, dar pasiunea se întrevedea a
fi atât de mare încât nu vroiau să renunțe, în împrejurările acestea,
când puteau să învețe jocul atât de mult gustat de toți cei de vârsta
lor. Desigur, ar fi trebuit să se ducă pe terenul special amenajat,
căruia i se spunea „parc sportiv” și care era aci, la doi pași, dincolo
de gardul de sârmă împletită al curții, dar privind într-acolo, Viorel
înțelese că noroiul, cu tot soarele arzător din timpul zilei nu se
zvântase și băieții găsiseră nimerit să încingă joaca pe asfaltul
platoului de adunare a militarilor. Poarta, căci se juca un fel de
„miuță” era închipuită din două butoaie de tablă aduse cine știe de
pe unde, iar când mingea lovea unul din aceste buturi se auzea un
bubuit atât de tare încât ziceai că a explodat ceva în împrejurimi.
Unul dintre jucători se arăta a fi foarte aprig și bătăios. Dând
dovadă de-un avânt fără seamăn, nu se lăsa cu una cu două până
ce nu lua el mingea, și o lovea, alergând după ea ca un bezmetic,
cu cămașa scoasă afară din pantaloni, făcându-și loc cu coatele, cu
umerii, îmbrâncind și izbind cu picioarele în aer sau în ale celorlalți,
mai rar însă în balon. Ceilalți, desigur, nu-l prea lăsau să-și facă de
cap, i se împotriveau, înghiontindu-l, căutând să-i ia mingea, fapt
ce-l făcea pe acela să se întărâte și mai mult, iar zbaterea lui să fie
tot mai aprigă. Și cu tot efortul lui, evident, zadarnic, întrucât
mereu era deposedat de balon, nici gând să se apropie de linia celor
două butoaie! Atunci, dându-și pesemne seama că aleargă fără rost,
se opri brusc din pornirea aceea a lui vijelioasă, scoase din buzunar
un fluier și umflându-și pieptul suflă lung și ascuțit de câteva ori,
întocmai ca un șef de manevră într-o stație urmărind trecerea
vagoanelor. După care se auzi o comandă scurtă și repezită ca la o
oră de instrucție:
— Drepți! Nu mai mișcă nimeni!
Militarii se opriră din alergătură, fără să înțeleagă cine fluierase,
dar mai ales cine comandase. Răsuflau din greu, își ștergeau cu
palmele sudoarea de pe frunțile înfierbântate și începură a privi
nedumeriți în jur să vadă ce s-a întâmplat.
— Nu mișcă nimeni, am spus! reveni cel cu comanda, parcă
căutând a-și întări autoritatea, după care luă mingea, o lovi ușor
cu piciorul, trecând în slalom printre ceilalți și o trimise pe lângă
portarul încremenit în poziția de drepți ca o statuie. Gata, mă, unul
la zero! se întoarse apoi cu fața îmbujorată de reușită, hai să-i dăm
drumul la joc. Se reia mișcarea!
— Păi așa-i treaba, tovarășe caporal? vorbi careva dintre militari,
plin de indignare. Ăsta nu-i fotbal!
— Ascultă, dacă-ți convine bine, dacă nu intră o rezervă, ceva! zise
gradatul care spre stupefacția lui Datcu ce ajunsese la un pas de
locul cu pricina constată că nu era altul decât Croitoru. Sau vrei
carton din ăla coloratu?
Supărați, o parte dintre militari, care erau recruți din plutonul lui,
își luară vestoanele, pregătindu-se a pleca fiecare care-ncotro. Nu
mai vroiau să joace și pace. Cine ce avea cu ei? Erau în timpul lor
liber, puteau face ce credeau de cuviință…
— Nu pleacă nimeni! le strigă Croitoru înfierbântat. Păi, ce, o să
alerg singur ca nebunul după mingea asta? Unde-ați mai văzut voi
așa meci? Hai, dați-vă aproape. Dați-vă sau vreți să vă bag în
program!
Văzându-l pe locotenent, militarii începură a umbla mai repede cu
mâinile pe nasturii vestoanelor, își potriveau bonetele pe cap, unul
găsise o hârtie și-și lustruia de zor bocancii, că nu li se mai
cunoșteau cusăturile de cât praf era pe ei, alții își ștergeau fețele
asudate cu batiste mari, ca niște ștergare, ce le trăseseră degrabă
de prin buzunarele pantalonilor.
— Atențiune! strigă unul dintre ei și toți încremeniră în poziția de
drepți.
— Stați în repaos, băieți, vedeți-vă de treabă, spuse Datcu venind
în mijlocul lor, și privindu-i cu multă înțelegere. Ei, care pe care?
Croitoru se îmbrăcase și el, veni, își pocni tocurile bocancilor,
pregătindu-se să raporteze, era tot numai o apă, fața îi era
îmbujorată, aprinsă, abia de mai răsufla, mai avea de încheiat vreo
doi nasturi, parcă nu-i nimerea, îi află totuși, dar degetele se
împleticeau, aveau un tremur, nu-și dădea seama motivul…
— Lasă Croitorule, îl opri Datcu și-i făcu semn să-și vadă și el de
treabă. Ce faceți, vă distrați?
— Ei, am alergat și noi așa olecuță după minge, tovarășe locotenent!
vorbi el puțin fâstâcit, dar cu fața tot îmbujorată. Am zis de-un
meci, să ne mai treacă vremea…
— Bravo, te felicit pentru golul ce l-ai marcat! zise Datcu zâmbind
cu înțeles și clătină ușor capul a mustrare. Nu știam că ai talentul
ăsta…
— Ei, se cam rușină caporalul, nu prea știu a juca, tovarășe
locotenent, dar…
— Nu vorbesc de talentul de fotbalist, ci acela de instructor, căută
a-l face să înțeleagă ofițerul. Felul de a căuta să te impui…
— A, tresări el și abia acum își dădu seama că locotenentul asistase
la întreaga scenă. Știți… a fost așa… olecuță de joacă, v-am
raportat. Că de dimineață, tovarășul căpitan zicea că vrea să facă o
echipă dintr-ai noștri și-am vrut să vedem care-i în stare…
— A fost tovarășul căpitan pe aici?
— Da, a fost, așa mai pe la amiază, a vrut să ne ducă pe stadion,
dar era noroi și a renunțat. În orice caz, a zis că până la primăvară,
nu se lasă, face o echipă în companie, o echipă de fotbal din ăsta…
Și aș vrea și eu, de ce să zic că n-aș vrea, îmi place, că în sat acolo
la mine n-a fost chip…
— Bine, continuați! spuse locotenentul și plecă. Despre chestiunea
asta mai vorbim noi…
— Am înțeles…
Datcu plecă, auzi în urma sa cum țăcăne în aceeași secundă
tocurile la bocanci, desigur militarii care stătuseră mai deoparte
luaseră poziția de drepți, salutându-l, dar el nu se întoarse și porni
către clubul unității, în cealaltă parte a cazărmii. În urma sa auzi
vocea lui Croitoru, chema soldații la el, vroia pesemne să le spună
ceva, să le explice; nu, nu era de acord cu comportarea lui, cu faptul
că făcuse uz de grad pentru realizarea unui scop, în fond meschin,
auzi, să ții echipa în poziție de drepți, numai ca să marchezi un gol,
bineînțeles enervat că fusese depășit de ceilalți, încât nu găsise altă
cale de a le fi superior celor cu care se angrenase în jocul cu mingea
decât în felul acesta. Situația era ridicolă, evident, dar ea mai
demonstra și altceva și anume că un caporal sau sergent, oricare
ar fi el, poate face caz de funcția lui într-o împrejurare care-ți dă
pur și simplu de gândit. Ori acesta este rostul gradelor în armată?
Să banalizezi, mergând până la absurd rolul lor care impune o cu
totul altă circumstanță? Să te folosești de un criteriu al ierarhizării,
un criteriu logic, rațional, impus de necesitățile ordinei și disciplinei
ce trebuie să caracterizeze o colectivitate în uniformă militară,
pentru un scop cu totul în afara menirii pentru care a fost creat?
Iată, încă se mai găsesc oameni care socotesc că gradul le conferă
orișice drept, folosindu-se de el ca de-un paspartu, chiar și în
rezolvarea unei banale și deloc potrivite situații. Și unul din aceștia
era chiar instructorul lui… O făcea din inconștiență? Cu bună
știință? Va vedea. Va sta de vorbă cu el și își va da seama care este
situația reală. În orice caz, socotise că nu e potrivit să-i facă
observație acolo, în fața subalternilor; i-ar fi diminuat autoritatea,
respectul de care trebuia să se bucure în rândul recruților, dar uite
că singur își știrbește acest respect prin acte total necontrolate…
Ajungând lângă pavilionul în care se afla comanda unității, Viorel
se auzi strigat de la una dintre ferestrele ce abia se zăreau prin
rămurișul castanilor. Se uită mirat într-acolo. Peste pervaz văzu
aplecat un locotenent, cu banderolă roșie pe braț, diagonală și
pistol. Era Sandu Andreianu, ofițer de finanțe, aceeași promoție.
— Vino până sus, Viorele! strigă el, aplecându-se mult peste
pervazul ferestrei. Am să-ți spun ceva…
— Ești de serviciu?
— Da. Hai, te aștept…
Vioi, Datcu urcă treptele pe scara principală, acoperite cu mochetă
albastră, peste mochetă traverse fixate la încheieturi cu șine de
alamă. Pe-o parte și alta pe pereții dați în ulei, se vedeau tablouri
cu aspecte din viața unității, iar pe paliere ficuși înalți, masivi, în
lăzi vopsite în verde. La ferestrele înalte perdele mărginite de
draperii, totul curat, dichisit, era o plăcere să privești interiorul
unde se aflau birourile din comanda regimentului. Chiar în capul
scărilor îi ieși în întâmpinare Sandu Andreianu. Un ins scund,
puțin firav, cu obrazul alb, parcă neatins de lamă, cu privire blândă
de adolescent și care parcă părea afundat cu totul în cișmele prea
largi pentru pulpele lui subțirele ca de balerin…
— Viorele, am să-ți dau o veste! prinse el a zâmbi enigmatic și-i
întinse prietenește mâna. Întâmplător mi-am aruncat ochii pe
fereastră și te-am văzut cum te uitai la soldații aceia. Ce-i cu tine
în cazarmă la ora asta?
— N-am ce face și am zis să trec și să-mi văd băieții… Hai, spune-
mi despre ce este vorba…
— Azi-dimineață când am luat corespondența în primire peste ce
crezi că am dat? Peste o hârtie care te interesează în mod deosebit…
— Ce hârtie? făcu ochi mari Datcu.
— Ei, nu este cazul să te sperii! zâmbi Andreianu. Mă privești într-
atât de neliniștit de parcă ai fi primit un act de urmărire pentru o
pensie alimentară!
— Spune, îți arde de glume?
— Bine, îți zic despre ce-i vorba, dar faci cinste? zâmbi șiret
Andreianu, îndreptându-și cureaua pistolului pe șold.
— Bine fac, îți dau un ceai, că ceai bei. Unul bun cu lămâie.
— Fie și un ceai. La ce mă pot aștepta de la un zgârcit ca tine?
Venise o adresă de la Consiliul popular prin care locotenentul Viorel
Datcu era anunțat că i se repartizase o garsonieră în blocul M de
pe aleea Dumbrava, în cartierul nou ce avea să devină centrul
economico-administrativ al orașului. La etajul trei. În două zile
trebuia să se prezinte pentru a fi perfectate formalitățile de luare în
primire a locuinței…
— În același bloc cu căpitanul Savu, știi? ținu să precizeze
Andreianu. Dar el stă la parter…
— Frate, e grozav! explodă Datcu, cu ochii învăpăiați de bucurie și-
ntr-un acces de exuberanță îl îmbrățișă atât de puternic pe firavul
Andreianu, încât acestuia îi pârâiră oasele întocmai ca niște
vreascuri uscate. E formidabil!
În sfârșit, zilele lui de neîmplinire și mizerie din „curtea cu paiațe”
aveau să ia sfârșit. Își va mobila camera extra… Va pune la ferestre
niște perdele extra… Covoare extra… Și un mic bar tot extra… Și-
atunci o va invita pe Ana-Corola care-i o fată… extra! Ce mai, totul
va fi… extra!
Îl mai îmbrățișă odată pe Sandu Andreianu, îi strânse mâna
bucuros de neașteptata veste ce i-o dăduse și alergă pe trepte la
vale mai-mai să se rostogolească, luând în picioare traversele,
lovindu-se de-o ladă cu ficus, de balustradele laterale. Nu, nu mai
știa pe unde calcă, era ca amețit, ieși în curte și simțea că plutește
în aerul puțin răcoros al serii aceleia de toamnă. Își zise că va trece
neapărat mâine dimineață pe la poștă și va da o telegramă
părinților, în mod sigur mama se va urca în primul tren, de fapt așa
a și spus atunci la despărțire, vrea să-l ajute la mutare, să-l știe
aranjat într-o locuință civilizată, confortabilă, să nu-i ducă grija,
era dorința ei. Nu, n-o putea anula în niciun fel, un singur băiat
avea, în nenumărate rânduri îi scrisese să nu uite, s-o cheme.
Poate că și tatăl nu va rezista tentației și o va însoți, mai ales că
acolo la Sibiu venise în atâtea rânduri. ÎI cunoștea dintr-o sută de
inși ce așteptau în fața sălii de oaspeți întrucât era cel mai înalt și
cel mai robust, cu pălăria lui dată mereu pe ceafă și cu șuvița de
păr cânepiu căzută pe frunte. Alerga, deci, către el și el îl îmbrățișa
și spunea că nu stă mult, are tren la ora… și legătură la ora,
schimbă la… și coboară la… dar e bine că l-a văzut, e zdravăn, are
să-i spună și mamei despre lucrul acesta…
— Să trăiți!
— Să trăiți, tovarășe locotenent!
— Să trăiți!
Treceau soldații pe lângă el, îl salutau cu mult respect, dându-se la
o parte și făcându-i loc pe alee, se duceau în grupuri către locul de
adunare, în curând se făcea apelul de seară.
— Să trăiți, să trăiți cu toții, măi băieți! Toată lumea să trăiască…
Bucuria lui era necuprinsă ca zarea albastră ce parcă se revarsă
departe, la margine de câmpie…
Și deodată, cum mergea vesel îl văzu pe Visu Gherasim în fața
pavilionului în care se afla compania. Stătea lângă trepte, cu
piciorul sprijinit de-o stinghie și își cremuia bocancii, dând moale
cu peria când într-o parte, când într-alta, așa într-o doară ca omul
fără vlagă. Lung, deșirat și arcuit de spinare, cu capul plecat și
balansându-și mereu una din mâini părea cu totul absent la ce-i în
juru-i, absorbit numai de lucrul acela al văcsuitului și nimic
altceva. Și cum îl văzu, deodată parcă lui Datcu îi smulse cineva
bucuria aceea din piept și o aruncă voit cât colo, departe, lipsindu-
l de ea și de tot ceea ce ea însemna pentru viața lui. Visu
Gherasim… Impasibil în front, la instrucție, la fel în marșul către
cazarmă, puțin visător la orele de educație politică, cu ochii obosiți
la cele de cunoașterea armamentului, mișcându-se ca un mecanism
cu încetinitorul, fără grabă, fără efort în tot ceea ce făcea, încolo
supus, ascultător, unde-l trimiteai acolo se ducea, niciodată nu
comenta vreun ordin, nu evita executarea lui, într-un cuvânt nu
punea probleme nici comandantului, nici instructorului,
nimănui… Bineînțeles, în afară de aceea cu refuzul de a primi arma
care constituia un caz grav, nemaiîntâlnit în unitate, cel puțin așa
spusese căpitanul Savu și doar era ofițer de câțiva ani buni. Îl
asigurase, atunci, pe comandantul de companie că el, Datcu, va
rezolva această chestiune, că se va îngriji ca în cel mai scurt timp
totul să intre în normal. Nu cere decât să i se acorde puțin răgaz
întrucât are el tactica lui și se va vedea în curând că cele ce plănuise
vor da roade. Dar trecuseră câteva zile. Într-adevăr, la orele de
program locotenentul se făcea mai departe a nu observa că Visu nu
are pistol-mitralieră. Toți se foloseau de arme la cunoașterea lor, la
instrucția de front, le purtau în marș, executau mișcări, el nimic,
ducea materialele, ținte, grile, panouri, tot ceea ce i se cerea,
văzându-și liniștit de-ale lui, parcă mulțumit că îl lăsaseră cu toții
în pace… Și doar se apropia ziua depunerii jurământului… Iar
căpitanul Savu, interesat foarte mult la început de această
problemă nu mai întrebase nimic, în ultimul timp. Avea, oare,
deplină încredere în el, locotenentul Datcu? Sau avea și el o tactică
a lui? În definitiv, ce se întâmpla?
Văzându-l pe ofițer că se apropie, Visu încetă imediat curățatul
bocancilor, luă poziția de drepți și precipitat, aproape pierdut, duse
mâna la frunte în chip de salut. Dar era cu capul descoperit…
— Unde ți-e boneta? îl întrebă Datcu, oprindu-se în fața lui și
căutând a-l privi în ochii tulburi, încețoșați, cu pleoape moi, pe
jumătate lăsate.
— În dormitor… vorbi el cu glasul stins, pierit, puțin înfricoșat că
poate comisese o abatere. Îmi tot cădea de pe cap și…
— Nu-i nimic, îl liniști locotenentul, sunt situații când militarul
umblă și cu capul descoperit, dar trebuie să știi că atunci când nu
ai bonetă, nu mai duci palma la frunte. În definitiv, la ce saluți? E
ca și cum ai duce mâna să-ți ridici pălăria, să dai binețe cuiva și n-
ai pălărie. Păi treabă e asta? zâmbi Datcu. Când are capul
descoperit, militarul salută prin luarea poziției de drepți. Nu știai
lucrul ăsta? Nu te-a învățat așa caporalul Croitoru?
— Așa e, tovarășu locotenent, recunoscu el și plecă privirea parcă
rușinat că greșise, sau uitase, într-adevăr, i se explicase atunci, la
început, în prima zi după echipare, dar își închipuise că are bonetă
pe cap și…
— Ei, ce fac tovarășii dumitale din pluton?
— Sunt toți pe-aici, zise Visu fâstâcit și arătă cu mâna roată în jur
către curte, dormitor, aleile dintre pavilioane. Avem liber… Eu am
zâs să fac oleacă bocancii…
— Ai terminat?
— Da, tovarășu locotenent.
— Ei, atunci du peria, cutia de cremă, tot ce ai acolo și vino până
la cancelarie. Am să te rog să-mi dai un sfat. Ești tăietor de lemne
în pădure, nu?
— Da…
— Ei, despre niște lemne vreau să vorbim. Să-ți cer părerea…
— Da, tovarășu locotenent. Vin îndată…
Și grăbit, să nu-l facă pe comandant să aștepte, adună cele două
perii – una pentru curățat noroiul, cealaltă pentru lustruit – cutia
de cremă, o cârpă, mâinile lui mari căutau să le prindă pe toate
odată, le scăpă, le culese iară de pe jos, era răvășit, încurcat, se
vedea că-i răscolit de invitația aceea a comandantului; iată, vroia
să stea de vorbă cu el, pentru ca el, Visu Gherasim să-i dea un sfat,
nici gând că-i va da, la lemne se pricepe, de mic a stat numai între
trunchiurile copacilor, sus, în pădurile vechi de sute de ani,
cunoaște viața fiecărui pom. A fiecărui lăstar sau rădăcină, că și
pomii au viața lor, ca oamenii, ca animalele, trăiesc și suferă, se
bucură și plâng, se înveselesc și se întristează, numai să-i vezi iarna
cum gem sub viscole și sub zăpezi, te apucă mila, nu alta… În
sfârșit, până la urmă reuși să cuprindă toate acelea în brațe și
învoioșit că-i poate fi de folos comandantului său cu ceva, țopăi cu
picioarele lui lungi pe treptele de piatră ale dormitorului, intrând,
nu înainte de a mai întoarce o dată capul către locotenent:
— Minten, îs înapoi, asigură el tot grăbit și ochii parcă aveau acum
o lumină alta decât cea cunoscută, vie, strălucitoare, aprinsă de
ceva lăuntric. Să duc numai astea… Sigur la lemne mă pricep, îs
meșter fain, vă zâc eu despre ele ce vă poftește inima…
 7

Datcu intră în cancelarie, aprinse lumina și-și puse cascheta în

cuier. Mantaua de ploaie, care acuma evident îi incomoda, dar o
luase de dimineață neștiind cum va evolua vremea, o agăță și pe ea
tot acolo. Apoi își trecu degetele prin părul blond, aranjându-și cât
de cât frizura, se așeză la biroul lui, descuie sertarul și scoase
caietul cu coperți de vinilin în care avea trecută situația fiecărui
soldat din pluton. Odaia mirosea încă a var, era un aer închis, n-o
aerisise nimeni, venise de dimineață căpitanul, dar poate că nici nu
intrase, vroise să se ducă pe stadion cu militarii, renunțase și
plecase. Datcu se ridică, dădu glastrele la o paiete și deschise larg
una dintre ferestre. Aerul rece al serii de toamnă năvăli deodată în
încăpere, aducând mireasma frunzelor ude de castan și a câmpului
din apropiere pe care se mai aflau căpițe de fin neridicate încă.
Afară începuse să se însereze și noaptea se anunța friguroasă, gata,
se dusese căldura de peste zi, bine că nu mai ploua, de acuma în
zilele ce urmau puteau să-și desfășoare instrucția în condiții foarte
bune, în aer liber, pe terenul de dincolo de cazarmă, fără a se mai
feri de apa care cădea de sus. Stătu câteva clipe cu coatele rezemate
de pervaz, privind înserarea ce se lăsa cu încetul, după care se
reașeză la birou parcă obosit, își prinse fruntea în palme și începu
să-și aștepte oaspetele. Cum oare va începe discuția cu el? Dar cum
va evolua această discuție? Și care va fi urmarea ei? Vorbindu-i
despre pădure, despre meseria lui, dar mai ales știindu-se de folos
cu sfatul lui într-o problemă a comandantului, Datcu remarcase o
bruscă schimbare în felul acestuia de a se comporta, o undă de
lumină îi învăluise chipul și un resort nevăzut, neștiut îi declanșase
o neobișnuită vioiciune. Desigur, trebuia mai întâi să-i cunoască
într-un fel viața, să-l vadă ce gândește, ce probleme îl frământă, ce
idealuri îl animă, într-un cuvânt să aibă o imagine vie, cât mai
realistă și cuprinzătoare a acestui tânăr care nu părea a fi chiar
atât de neștiutor cum credea căpitanul, cât mai mult, după cum
bănuia el, dezorientat, debusolat, plutea de pe-o zi pe alta ca într-
o ceață și nu afla un drum, un liman către care să se îndrepte. În
sfârșit, va vedea ce va fi, important i se părea să nu se
descumpănească din pricina, poate, a unui prim insucces, ci să fie
perseverent, insistent, și să dea dovadă de multă răbdare. „Ori, cum
spusese la amiază, Ana-Corola vorbind despre dansul acela vechi
„courante” pe care vroia să-l pregătească pentru micii ei elevi?
căută să-și amintească Viorel Datcu. Încerc, spusese ea, și ca orice
încercare experimentală mă pot aștepta și la un eșec, dar am o
calitate: nu mă decepționez și nu renunț…” Da, avea dreptate Ana-
Corola, aceasta este calea, să nu te decepționezi și să nu renunți,
să fii perseverent chiar până la absurd, dacă se poate spune așa…
O scurtă bătaie în ușă îl făcu pe Datcu să tresară. Era Visu
Gherasim.
— Poftim, intră! îl invită locotenentul și-i făcu semn să se așeze pe
scaunul din fața biroului.
El făcu vreo doi pași și se opri, puțin dezorientat, timid, parcă
neștiind ce să facă, ținea boneta în mână, o luase acuma, dar de
ce-o luase nu-și explica, o tot învârtea când pe-o parte, când pe
alta, ofițerului i se păru că băiatul iar intrase în câmpul acela
magnetic care-i dezechilibra întrucâtva structura sufletească, îi
pierise puțina vioiciune ce-l încălzise, afară, la intrare, cu câteva
minute mai înainte.
— Stai Visu Gherasim, stai pe scaunul ăsta, îi zise din nou Datcu
și el înclină din cap în semn că a înțeles, se așeză, încet, cu grijă și
rămase țeapăn, cu spatele drept, capul înălțat și palmele pe
genunchi ca la fotograf, privindu-l lung și stăruitor pe ofițer. Ce ai
făcut astăzi?
El spuse cu ce-și petrecuse timpul, programul de dimineață, masa,
au fost apoi la club, unii au scris acasă, alții au băgat nasu-n cărți
sau s-au uitat la televizor; după aceea au servit masa de prânz, au
dormit, s-au sculat fiecare când a vrut și s-au plimbat prin curte,
au alergat după minge, iar s-au uitat la televizor, și-au mai aranjat
lucrurile prin cufere și… asta-i.
— O fost o țâr frumos azi, încheie el, stând în aceeași poziție
țeapănă de la început. Soare… cald. Ehei, acuma îi fain, sus, la noi
în pădure! Vara are și ea pe-ale ei, mde, ca orice vară, pădurea e
verde, plină de umbră, liniște cât s-auzi greierul la tri poște, dar
acuma, toamna, zâc eu că-i și mai și. Frunza rujinește, e aspră, mai
cade, da și rămâne destul de multă și când bate soarele în culoarea
ei de cărămidă arsă, zici c-o luat foc pădurea, nu alta, așa se vede
de departe, tocmai din sat…
— Ești de mult tăietor de lemne?
— Apăi tovarășu locotenent lucru de când eram atâtica! zise el mai
deschis acum la vorbă și arătă cu mâna o înălțime de copil
măsurând-o de la podea. M-o dus tatăl meu la pădure, că și el tăt
tăietor de lemne o fost, m-o prins dragul de copaci și de traiul lor și
iaca, tăt cu meseria lui m-am ales.
— Îți place?
— Vai de mine, tovarășu locotenent, dar bată-mă să mă bată, nu-i
alta mai faină pe pământul ăsta!
Datcu care până a veni soldatul se gândise cam în ce fel să
inventeze o poveste despre lemne, să fie bineînțeles cât mai
credibilă, îi spuse că tatăl său care va ieși în curând la pensie vrea
să-și facă la părinții lui la țară, o casă de bârne, dar zdravănă, bine
clădită, dintr-un lemn sănătos, tare, care să reziste peste vreme așa
cum sunt mai toate casele prin Ardeal de n-au moarte unele chiar
sute de ani… Numai că nu știe care-i lemnul ăsta și cam pe unde
ar putea da de el. Că jos, la câmpie, sunt și acolo păduri, dar n-au
chip ca cele de munte, alta-i viața unora și altora, esența lemnului
cum ar veni vorba. Și auzind că el, Visu Gherasim, lucrează la
pădure s-a gândit să-i ceară lui un sfat…
— Apăi, tovarășu locotenent, zise soldatul și cu palma lui mare
începu a-și netezi încet, cu grijă boneta de pe genunchi, cel mai fain
îi stejarul, ăsta n-are moarte, e fer nu alta, țapăn fără pereche…
— Dar paltinul?
— Și ăsta-i fain, explică Visu, dar din el mai mult se lucră mobilă,
instrumenturi din astea muzicale, cum e taragotul și alte alea, nu,
n-are asemănare cu stejarul, stejarul, ăhăăă, cum ar veni gorunul,
el îi cel mai prima între tăți copacii, un fel de-mpărat al lor, așa
precum îi leul între sălbăticiunile lui…
— Deci stejarul ar fi bun, se făcu a chibzui Datcu clătinând capul
gânditor.
— Da, ăsta, e cel mai fain. Tăte casele pe la noi, numa din el îs
meșterite. Se lucră greu, că v-am spus e țapăn bată-l nevoia de zâci
că-i cremene, dar puterea lui n-are păreche! Nu, n-are…
Datcu observă că Visu avea o crestătură spre mijlocul frunții, un
fel de linie cicatrizată care parcă-i despărțea capul în două și care
venea cam până aproape de rădăcina nasului. Acolo, în locul acela
pielea era încrețită, strânsă, ca și cum fusese însăilată cu acul și se
zbârcise, apoi se uscase și rămăsese așa ca la merele coapte în vatra
focului. Desigur se accidentase la tăierea vreunui copac, gândi
ofițerul, ramura unui trunchi îl zgâriase adânc în cădere, putea
rămâne fără ochi sau chiar fără viață dacă lovitura ar fi fost mai
puternică…
— A, nu, nu-i din asta, zise el, roșind puțin și cam codindu-se că
trebuie să vorbească despre un lucru care, evident, nu-i făcea
plăcere. E din altceva…
— Din ce? Că se vede a fi fost rană serioasă…
— Mda, o fost serioasă, confirmă el și-și pipăi locul acela în frunte
ca și cum ar fi vrut să constate dacă se mai întinseseră încrețiturile
acelea sau se vedeau tot zgrunțuroase ca mai înainte. Dar mi-o
trecut…
— A rămas urma…
— O rămas, numa că nu-i bai, zâmbi el, știți umblă o vorbă pe la
noi că numai ăia-s deștepți care au un sămn în frunte. Și eu, iaca,
îl am.
— Ceea ce înseamnă că ești deștept…
— Ei, nu prea… își plecă el fruntea-n podea, roșind. Că dacă eram
deștept, ăhăăă…
Mai vorbiră despre una, despre alta, apoi zgândărit de ofițer el
povesti până la urmă cum de se alesese cu semnul acela mai sus
de linia ochilor. La ei în sat e o fată, Veturia o cheamă, frumoasă
de n-are pereche. La horă, pe pod, se învârtesc feciorii pe lângă ea
ca lupii ce dau ocol stânii, n-are unul astâmpăr. Îi e vecină lui Visu,
dar el, până a pleca militar n-a putut-o vedea decât la sărbători
când cobora din munte și când îi zărea chipul peste gard sau se
nimerea s-o prindă la o învârtită ardelenească. Au venit pețitori din
sat și din alte sate, de peste văi și obcini s-o ceară de nevastă pentru
unul și pentru altul, dar tat-su nici nu vroia s-audă. Tuturor le
spunea că n-are fată de dat. O va da el dar cu un anume gând. Nu
orișicine poate să intre în neamul lui…
— E bogat de susține acest lucru? întrebă curios Datcu care
devenise foarte atent. Că acuma la țară, oamenii au cam aceeași
stare, toți muncesc la fel, câștigă bine, au gospodării frumoase…
— Ba, nu-i vorba de-asta, zise Visu care după cum se vedea
prinsese a se înflăcăra puțin. Dreptu-i e mai cuprins ca mulți alții,
dar are fata cea mai frumoasă, cea mai arătoasă, ehei, mulți ar fi
dat oricât că dac-ar fi luat-o de nevastă numa s-o țină așa de poză-
n casă, nicicum s-o trimită să ridice măcar o țandără de jos!
— Și-atunci care-i chestiunea? Că nu pricep…
— Vedeți dumneavoastră, urmă Visu explicativ, parcă satisfăcut că
putea lămuri o treabă unui om învățat ca ofițerul, omul ăsta, cu
fata, Toader Cristu, așa îl cheamă, da noi îi zicem Pocăitul, că e
pocăit…
— Cum pocăit? se făcu a nu pricepe locotenentul și ochii săi se
făcură mari de mirare. Ce-i aia?
— Ei, e o credință, am să vă spun eu…
— Așa, și ce-i cu pocăitul ăsta?
— A zâs că el nu-și dă fata decât după unul de credința lui.
— Adică după un pocăit…
— Așa, dreptu-i, ați înțăles…
— Și?
— Și nu s-a arătat niciun pocăit pe potriva gustului său, de
bunăsamă și al fetei…
— Dar sunt pocăiți din ăștia pe acolo, pe la voi?
— Sunt, da nu mulți. Așa că de unde să se arate unul tânăr și fălos,
să ia fata, că mai tăți îs bătrâni de de-abia își trag picioarele. Ori el,
Toader Cristu o țânea pe-a lui una și bună: nu și nu, nu-și dă fata
după un oaricine, să nu-i mai bată nima-n poartă că pune cânii pe
el și gata. E de credința lui și-i place și fetei, no, bine, de nu, să-și
vadă de drum…
— Ce vorbești! se miră iară Datcu, punându-și mâinile cruciș pe
piept și lăsându-se pe rezemătoarea scaunului. Aprig om…
— Aprig și plin de credință, stărui Visu Gherasim. Că nu-i altul mai
grozav decât el prin părțile alea ale noastre. E chiar predicator la
pocăiți, zice că-l cheamă Cristu că așa i-o fost lăsat lui numele de
către Dumnezău, să-i poarte învățătura pe pământ, da nu aia a
popilor de la toate bisericile, ci alta, mai osebită și mai aproape de
adevărul Domnului.
— Ei, nu mai vorbi! se arătă tot mai interesat Datcu. Păi care-i
credința asta a lui, o știi?
— O știu, vorbi cu un fel de mândrie Visu și se așeză mai bine pe
scaun. E una specială, o credință separată decât, v-am spus, asta
a popilor…
— Și ce spune credința asta… separată?
— Ei… ce spune. Spune ea multe. Multe și adevărate.
— Ce vorbești! făcu iară pe miratul Datcu. Adică ce anume?
— Chiar vreți anume a ști sau… numai așa… își arătă îndoiala Visu
Gherasim, neîncrezător față de interesul ofițerului.
— De ce nu? zise Datcu și-și rezemă coatele în tăblia biroului, semn
că e pregătit să asculte. Omul cât trăiește, îi dator să știe cât mai
multe. Și la ce mi-ar strica să cunosc și eu câte ceva despre credința
asta, care spui că-i… separată?
— Că chiar îi separată, dreptu-i, întări Visu, în parte mulțumit că
poate da și el o învățătură comandantului. Adică nu e ca aceea a
popilor. Popii ăștia sunt mântuiți de credință, fac averi și nu ei sunt
trimișii Domnului să păstorească pe pământ. Nici nu sunt lepădați
de păcate, ori pocăința e temelia mântuirii…
— Foarte interesant! zise tot mai atent ofițerul și rămase pentru o
clipă gânditor, vroind să-și dovedească într-un mod cât mai
convingător pasiunea cunoașterii unor lucruri ce nu le știuse până
atunci: Dar nu văd nicio legătură între tot ce-mi spui dumneata și
semnul acela din frunte…
— Ba este o legătură, întări Visu Gherasim. O legătură, cum să zâc,
strânsă…
— Ei, care-i aceea?
— Vedeți dumneavoastră, începu el să vorbească liniștit, așezat,
semn că e hotărât să facă destăinuiri unui om ca ofițerul, ce se
arăta foarte binevoitor, plin de înțelegere, nu ca plutonierul Bănică
ce strigase la el să-l bage-n pământ nu alta, toată întâmplarea o
pornit de la Veturia, de la fata asta a lui Toader Cristu, predicatorul.
V-am spus că e frumoasă cum alta n-am văzut nici eu, nici tăți
feciorii de prin șepte sate din jur. Numa că tat-su o zâs că n-o dă
decât după unul de credința lui și a ei, de bunăsamă…
— Și ea avea credința asta… separată, nu?
— Tocmai și tăt neamul lor…
— Ei, și?
— Și atuncea eu mi-am pus în cap ca Veturia asta să fie a mea, s-
o iau de nevastă, no, și m-am dus la tat-su și i-am zâs, mă omule,
iacă-tă-mă, îs flăcău fain, muncitor, am olecuță de avere, că-s
singur ficior la ai mei, vecini, no, dară, ne putem împreuna curțile,
am meserie faină, vreau să-ți cer fata. Bine, o zâs el, dar tu nu ești
de credința ei. Dar nu-i bai, mă, omule, mă fac de credința ei. Adică,
o zâs el, vii la casa noastră de rugăciune și nu te mai duci la popa
al vostru? N-am fost niciodată la ăla, dar, iacă, vin la voi. No, fain,
o zâs Toader Cristu, mie-mi placi, te știu harnic și cinstit, și nu bei,
nu tragi tutun, apăi dacă-ți dai silința în credința noastră, după ce-
oi închide ochii, ajungi chiar predicator. No, lasă, am zâs eu, până
atuncea mai curje apă pe Crișuri, eu vreau numa fata. Bine, o zâs
el, să vedem dacă ea te vrea…
— Și te-a vrut?
— M-o vrut, că trecea vremea și-ncepuse a gândi că rămânea de
fată bătrână, dacă nima nu-i mai bătea-n poartă s-o ceară de
nevastă…
— Apoi ce-a urmat?
— Apoi a urmat că am intrat în casa lor, vorbi cu un fel de mândrie
Visu Gherasim. Casă de oameni cuprinși, cu odăi multe, cu lucruri
de preț, cu otomobil…
— Cum cu automobil? se miră Datcu și de-acuma își dădea seama
că, într-adevăr, îl interesa în mod deosebit problema.
— Bine, cu otomobil, cu din ăsta… cu… Dacia…
— Ei, nu mai vorbi!
— D-apăi cum?
— Dar ce-i trebuie lui Toader Cristu mașină? Și de unde a avut bani
de a luat-o?
— Apăi, după cum v-am zâs el îi predicator, căută să fie cât mai
explicit și în același timp convingător Visu Gherasim. Și-o spus
tuturor că el nu poate merje în tăte comunele, la casele de
rugăciuni, că nu are cu ce, și frații or fi lipsiți atuncea de învățătura
Domnului, că cine nu dă pentru Domnul cade-n păcatul nepăsării
și al zgârceniei și fără să vrea se dă cu diavolul…
— Ei, asta-i! se miră Datcu.
— Tocmai…
— Deci credincioșii dau bani…
— Dau că e nevoie pentru cei săraci, pentru cei neputincioși, pentru
casele de rugăciuni că le mai strică vremea…
— Deci, dumneata, după câte am înțeles, căută să concluzioneze
locotenentul, te-ai trecut la credința lui Toader Cristu și a Veturiei…
— Așa-i…
— Ți-a dat fata?
— Încă nu. O zâs că după ce vin de la armată…
— Atunci, nu s-au întâmplat de mult lucrurile astea, nu?
— Nu, numa de câteva luni înainte de a pleca militar.
— Dar va fi sigur a dumitale? își arătă îndoiala locotenentul.
— D-apăi cum? se arătă el intrigat. Sigur. Ai, bată-mă să mă bată
nevoia, dar știți cum îi de faină, tovarășu locotenent? își umplu ochii
de lumină Visu Gherasim. Cadră, nu alta! Vedeți, eu nu pot veni de
la pădure decât duminica, îi drumul lung, și-apăi când vin și mă
duc la casa de rugăciune, în odaia aceea albă și o văd colo în rândul
femeilor, apăi nu știu, dară nu mi-e gândul nici la învățătura Noului
Testament pe care ne-o dă predicatorul sau câte un frate, nici la
cele ce cântăm din Cartea Sionului. Iar când stăm și ne rugăm, în
tăcerea aceea de nu se aude decât inima ceasului mare ce ne
măsoară timpul, eu îi ascult de fapt răsuflarea ei, inima ei…
— O iubești, desigur…
— D-apăi cum!
— Dar nu faci un păcat că în timpul rugăciunii te gândești la femei?
îl iscodi ofițerul. Că parcă știu că pe undeva se spune că femeia-i
satana…
— Nu, tovarășu locotenent. În credința noastră ea mi-i soră și eu
frate…
— Serios?
— Chiar așa!
— Și după ce-o vei lua de nevastă, tot soră-ți va fi?
— Tăt…
— Dar dacă nu ți-o mai dă predicatorul? îl încercă ofițerul. Găsește
pe-un altul mai fălos ca dumneata și… gata.
— Nuuuu… zâmbi amar Visu Gherasim și parcă în clipele acelea o
gheară nevăzută îi strânse inima. Nuuuu. E vorba dată… Când o
fost să plec, m-o chemat el, tatăl Veturiei și mi-o spus să mă port
cum trebuie la armată, să fiu ascultător, supus, să nu pun mâna
pe pușcă că arma îi ucigătoare de frați, să nu depun jurământul că
noi nu jurăm decât unuia Dumnezeu, tatăl, atotfăcătorul cerului
și-al pământului, și-apăi când mă-ntorc facem cele de trebuință și-
mi dă fata, îmi dă și averea pe numele meu, că are casă cu odăi
multe, v-am spus, și de tăte în ea, în ogradă…
— Dar el muncește undeva, Toader Cristu ăsta?
— Îi țăran, are gospodăria lui, dar îi lucră niște oameni că el îi tăt
plecat cu otomobilu prin cele comune, n-are vreme nici de oi, nici
de fânaț pentru vite, de nimic.
Viorel Datcu își cuprinse fruntea în palme și stătu astfel câteva clipe
privindu-l gânditor pe cel din fața sa, cu puțin peste douăzeci de
ani, tânăr deci, cu mintea coaptă după câte se vedea, înrobit însă
naivității, înlănțuit în mrejele șarlatanismului și ale ipocriziei, ale
obscurantismului și înșelătoriei mistice, când alții de seama lui, la
vârstă asta își folosesc mintea, materia cenușie în scopurile
promovării unor țeluri înalte privind munca, știința, cultura,
progresul omenirii… El vorbește despre toate câte sunt legate de
acest Toader Cristu și despre cele ce i s-au întâmplat cu o
ingenuitate, cu o credulitate de-a dreptul revoltătoare! Dar cum,
oare, un tânăr de anii lui să poată fi atât de lipsit de judecată și de
posibilitatea unui discernământ față de tot ceea ce i se spune și i se
arată a fi drept adevărul adevărat? Toader Cristu le spune celor pe
care i-a îmbrobodit cu predicile sale că omul nu-i bine să strângă
avere pe pământ, averea lui să fie „credința întru domnul” și
„pocăința sufletului”, iar el e cel mai „cuprins” din sat, pe deasupra
cumpărându-și și o mașină din banii luați de la orbii ce-i poartă de
mână prin ograda întunericului! Îi îndeamnă pe alții să muncească,
iar el nu are timp decât să umble din sat în sat cu „învățătura
domnului”, tocmindu-și oieri și oameni la vite și la adunatul fânului!
Strânge fonduri bănești, în diferite scopuri, spune el, legate de
casele de rugăciune, ajutorul săracilor și altele, dar nimănui nu-i
dă vreo chitanță, nu ține o evidență a banilor, pentru că fiind
„slujitorul domnului și al credinței lui”, toți naivii cred în cinstea
lui, socotindu-l om cu bune intenții. Santa mediocritas!
Locotenentul îi spuse toate acestea lui Visu Gherasim și el, total
încurcat, netezind mereu parcă în neștire cu palma boneta de pe
genunchi ascultă cu luare aminte totul, tăcut, ținând capul plecat,
într-o supunere oarbă, întrebat mai apoi ce crede despre lucrurile
astea nu avu ce să răspundă. Îl privea pe ofițer năuc, cu ochii lui
mari, spălăciți, realmente dezorientat, de parcă intrase într-o
pădure mare, necunoscută, întunecată și adâncă, rătăcea de
ceasuri în șir și nu găsea cărarea pe unde să iasă la lumină. Bărbia
parcă i se ascuțise și mai mult, iar obrazul supt îi devenise deodată
livid. Nu-i rămăsese altceva decât să-și muște la nesfârșit buzele
vineții și subțiri până la sânge.
— Ei, ce spui? căută a-l stârni din nou la vorbă Viorel Datcu. Popii
spun una și fac alta, suntem de acord. Dar predicatorul vostru? Nu-
l putem pune și pe el alături de popi? Voi să trăiți în sărăcie și
pocăință, iar el strânge bani din munca voastră, bineînțeles… Ce
face cu averea? Cu mașina? Cu banii?
— Averea i-o dă Veturiei… adică mie… îngăimă Visu, abia bâlbâit
și crețurile i se înmulțiră pe frunte. Așa o zâs…
— Foarte bine, dar te lasă credința să ai averi pe pământ?
— Nu…
— Și-atunci? nu-l slăbi ofițerul. Nu cumva nu ți-o mai dă ca să nu
calce credința, tocmai el, predicatorul?
Visu înălță parcă și mai mult fruntea. Pupilele i să măriră,
sprâncenele se înălțară a mirare, bărbia îi tremura ușor, la fel ca
mâinile mari și crăpate de pe genunchi.
— Și-apoi de ce mai primești salariu de la pădure? urmă
locotenentul. Muncește numai în supunere și pocăință, dă dovadă
de suferință că răsplata ți-o va da Domnul… Banii sunt avere, ce
să faci cu ei?
Soldatul înălță din umerii lui ascuțiți și nu mai scoase o vorbă. Era
limpede că ceva se măcina înăuntrul ființei lui, îl răscolea și-l
tulbura. O ceață neagră parcă i se lua cu încetul de pe ochi, dar
întunericul mai stăruia încă și șuvița de lumină se lăsa cu greu
răsărită undeva la orizontul înțelegerii sale. Ce putea ști? Ce putea
răspunde? Nimeni nu-i spusese astfel de lucruri, dar tot la fel de
adevărat este și faptul că nici nu întâlnise un om, asemeni
comandantului, puțin mai răsărit ca vârstă decât el, dar cu o minte
și o judecată atât de scăpărătoare…
— Spune-mi, reluă Datcu, calm, liniștit, de ce ai semnul acela la
frunte? Că parcă de la chestiunea asta am pornit discuția și uite
unde am ajuns…
— Apăi, tăt aici ajunjem tovarășu locotenent…
— Cum așa?
— Că și sămnu ăsta îi legat tăt de cele ce v-am zâs până acuma…
— Adică? Fă-mă să înțeleg…
Visu Gherasim trase adânc aer în piept, de parcă s-ar fi aruncat în
largul unei ape, își trecu palma aspră peste față și cu vocea-i moale,
căutând cuvintele cele mai potrivite, povesti cum cu vreo două luni
înainte de a pleca la armată și cu puțin timp după ce mersese
pentru prima dată la casa de rugăciune unde predica Toader
Cristu, într-o seară, cam spre miezul nopții, ieșind în ogradă, să se
ducă către grajd și să dea apă la vacă, a auzit undeva înapoia șurii
vorbă. A stat puțin, a ascultat, dar vorba aceea parcă a pierit. Dar
nu pentru multă vreme, întrucât după câteva minute s-a auzit iară.
Atunci el, dându-și seama c-or fi niște hoți care s-au gândit,
pesemne, să pună mâna pe cele două curci din ogradă, că se mai
întâmplase lucrul ăsta și în alte părți, s-a tras mai lângă peretele
șurii și a pus mâna pe-o furcă. După care a rămas în așteptare. Dar
n-a stat mult așa, că glasurile acelea s-au făcut din nou auzite.
Nedumerit, a privit în jur, a ascultat, iar a privit, dar în întunericul
acela ca de smoală n-a putut desluși nimic. Atunci, cu furca în
mână, cât mai tiptil, s-a strecurat către fundul ogrăzii, unde știa
că-s curcile. Dar n-a făcut decât câțiva pași că s-a auzit strigat. „Măi
Gherasime, vino până acolea o țâr să stăm de vorbă!” „Cine ești și
ce vorbă vrai să ai cu mine?” a întrebat el. „Hai, mă, odată, nu fi
bolând, numa o vorbă, îs eu Ion”. „Tu Ioane, s-a mirat Gherasim.
Ce cauți de vii prin livadă și n-ai venit la poartă?” Era un prieten,
mecanic, se cunoșteau de mici, lucra la gatere. „Hai, dă-te-
ncoace…”. Visu Gherasim s-a dus la gard, dar când să se apropie,
două umbre s-au aruncat peste ulucă, l-au prins de piepții cămășii
și au încercat să-l doboare la pământ. „Mă, să lași în pace fătuța lui
Cristu, că ea nu-i pe voia lui tat-su, cu credința aia, zâce numa așa
de teamă, te-ai băgat tu să-i cânți din ceteră pocăitului, numa să
ți-o dea?”. „Care sunteți, mă?” a încercat Visu Gherasim să afle, că
de mai aproape nu mai era glasul lui Ion de la gatere. „Pe mumă-
ta, ăia suntem!” au zis aceia și unul a încercat să rupă o ulucă din
gard. Atunci, Visu a înălțat furca să dea, dar unul din cei doi, mai
iute de mână i-a smuls-o și a încercat să-l lovească. Visu nu s-a
lăsat, s-a prins zdravăn de țăpușele ei și tot trăgând încoace și-n
colo s-o redobândească, s-a pomenit în încăierarea aceea că-l zgârie
ceva adânc pe frunte și o usturime i-a încins pe dată fruntea. Iar
sângele a podidit, umplându-i fața. Propria-i furcă se întorsese
împotrivă-i… Cei doi, dându-și seama de situație, și oricât,
înțelegând că-l pedepsiseră îndeajuns pe Gherasim, au sărit repede
uluca înapoi în livadă și și-au pierdut urma în întuneric. Rănitul s-
a dus, s-a spălat, și-a oblojit cum a putut crestătura din frunte, iar
a doua zi n-a povestit nimănui întâmplarea, bineînțeles de rușine.
Și cine l-a întrebat, printre care și Toader Cristu, a lăsat să se
înțeleagă că la pădure, un copac în cădere l-ar fi zgâriat rău de tot
cu o creangă putredă. Ceea ce bănuise la început și ofițerul…
— Asta-i, tovarășu locotenent, încheie soldatul și-și pipăi din nou
fruntea. Acuma s-o vindecat, s-o dus, dar o rămas sămnu…
— Vezi ce poți păți din cauza unei fete? zâmbi Datcu, lăsându-se
iară pe spătarul scaunului. Așa e când la mijloc e dragostea!
— Nu-i bai, zise Visu Gherasim, dând a nepăsare din mână, că-i
tare mândră și faină Veturia, numa că năcazul lor o fost mare,
videți, la fel ca ăilalți nu s-or putut apropia în niciun chip de inima
ei…
— Asta așa este, consimți ofițerul, dar știi că în noaptea aceea cu
pricina ai călcat credința?
— Ce-am făcut? își lungi gâtul soldatul în ascultare și ochii i se
bulbucară a mirare.
— Ai călcat credința.
— Eu? abia murmură el, tot speriat, neliniștit, parcă fără să-și afle
locul. Cum am călcat-o? Vorbiți de credința asta a mea separată?
— Da, de asta… separată.
— Păi, cum? întrebă el tot precipitat.
— Ai pus mâna pe armă…
— Pe armă? Pe care armă? No, că vi-i de șagă, ori n-ați înțăles cum
s-o-ntâmplat tătă treaba…
— Ba am înțeles, întări Datcu și de aceea îți spun că în încăierarea
aceea, dumneata ai călcat credința care o ai întrucât ai pus mâna
pe armă!
Ascultându-l pe ofițer, Visu prinse a zâmbi și după o clipă,
răsuflând de ușurare, lăsă să se înțeleagă că locotenentul, într-
adevăr, auzise bine cele ce i se povestise, dar îl găsise acuma gluma
și vroia să-l încerce într-un anume fel. Cum pusese mâna pe armă?
Luase o furcă în mână și atât… De unde până unde a mai scos-o
cu arma?
Și luminat de acest gând, dădu din cap a înțelegere, zâmbind mai
departe, vădit liniștit, ca omul care își dă seama de-o glumă, în
definitiv într-o discuție, dacă nu mai arunci o vorbă și mai așa,
schimbul acela de cuvinte devine lânced, plictisitor…
— Văd că mă privești tare neîncrezător în cele ce-ți spun, urmă
Viorel Datcu, dar să știi, vorbesc foarte serios. Dacă, într-adevăr,
ești adeptul acelei credințe, află că în noaptea când a fost
încăierarea cu cei doi ai călcat-o…
— Dar nu înțăleg…
— Și furca e o armă, măi omule! preciză locotenentul. Și piatra. Și
cuțitul… Și un par rupt dintr-un gard. Ba și pumnul, cu care lovești
e o armă!
— Tovarășu locotenent, interveni Visu Gherasim, credința mea nu
zâce de lucrurile astea. Zâce de pușcă…
— Ba, de loc! îl contrazise categoric ofițerul. Spune să nu lovești, să
nu ucizi, să nu ridici mâna asupra aproapelui. Ori dumneata ai
ridicat-o. Ai încercat să lovești cu furca… Ți-am spus, furca e o
armă. O armă albă, îi spunem noi. Arma de foc e cea care folosește
un proiectil azvârlit de-un exploziv. Dar furca…
— Să vedeți, predicatorul… zâcea de… armă…
— Măi, omule nu înțelegi că furca e o armă? Că ai pus mâna pe-o
armă? stărui ofițerul și căută să se uite drept în ochii lui Visu
Gherasim. Cu arma, indiferent de care este, albă sau de foc, te aperi
sau ataci. În cazul dumitale te-ai apărat cu furca, cu o armă albă.
Și bineînțeles, ai ridicat mâna asupra aproapelui…
— Ei au dat întâi, tovarășu locotenent, încercă să explice Visu
Gherasim, tot mai alb la față, cu buzele vineții, tremurânde. Eu ce
era să fac?
— Eu nu zic că ai făcut rău, zâmbi ofițerul, nu te condamn pentru
asta, în definitiv te-ai apărat, nu? E normal când unul te lovește să
cauți să te aperi, nu? Deci eu nu zic că ai făcut rău, dar după cele
ce v-a învățat predicatorul vostru ai comis o faptă prin care ai călcat
credința. El știe că te-ai bătut în noaptea aceea?
— Nu, nu știe, v-am spus, nu știe nimeni.
— Și dacă va afla? Că nu se poate să nu se afle…
— Eu știu? se arătă tot mai încurcat Visu Gherasim. Dar cred că
dacă știe de furcă… și nu de pușcă… poate e altceva…
— Ascultă Visu Gherasim, îl prinse locotenentul pe soldat de
încheietura mâinii, aplecându-se mult peste tăblia mesei, în
vremurile de demult, oamenii pământului ăstuia ca să-și apere
vatra n-au avut puști cum avem noi astăzi. În vremurile foarte
îndepărtate, chiar în acelea în care Toader Cristu vă spune acolo la
rugăciunile voastre că ar fi trăit Cristos, nu erau pistoale-mitralieră
sau tunuri, înțelegi? În acele timpuri luptai atacând sau apărându-
te cu săgețile, cu sulițele, cu securile, cu furcile, chiar cu pietrele.
Acestea erau armele și dacă „Domnul” cum spuneți voi a poruncit
să nu puneți mâna pe armă, îți dai seama că nu putea vorbi despre
pistol-mitralieră, ci despre mijlocul de luptă existent atunci, în
vremea lui, adică unul dintre cele ce ți le-am amintit. E clar? Și-
apoi nu uita, ai ridicat mâna… Ai ridicat-o, indiferent ce armă ai fi
ținut în ea…
Zicând acestea, Viorel Datcu se sculă de pe scaun încercând să se
dezmorțească și se duse la fereastră. Afară se întunecase de-a
binelea. Pe stâlpii înalți, ce străjuiau la cele patru colțuri curtea se
aprinseseră becurile. În lumina lor se vedeau soldați încolonați
îndreptându-se către locul de adunare. Desigur pentru masa de
seară, încercau, sub supravegherea gradaților să meargă cât mai
corect în cadență, ținând alinierea, potrivind pasul, călcând apăsat,
grav, ca la o defilare, cu frunțile sus și privirea drept înainte.
— Mi se pare că dumneata nu ai pistol-mitralieră, se întoarse de la
fereastră locotenentul și reveni lângă birou. N-ai vrut să pui mâna
pe el…
— Da…
— În credința dumitale, în cele ce ți-a spus predicatorul, se
pomenește ceva de pistol-mitralieră?
— Nu, el mi-o zâs de armă…
— Ei, repet, furca e o armă. Și cele ce ai făcut, apărându-ți ograda,
atunci în noaptea aceea, după mine, nu este rău. Dimpotrivă, ai
procedat foarte bine. Așa este și cu țara, vatra asta largă și bună,
pe care trăim și ne simțim oameni, trebuie s-o apărăm dacă cineva
va cuteza să o calce. Ea e gospodăria noastră, a tuturor, e ograda
întregului popor… Ori numai cu mâinile goale nu putem să ne
împlinim datoria asta, înțelegi Visu Gherasim, oricâtă credință am
avea noi că cele ce facem sunt dreptatea dreptăților! Nici dumneata,
în noaptea aceea, nu te-ai fi putut apăra dacă nu aveai furca aceea
în mână. Este adevărat?
— Adevărat…
— Spune-mi, cu ce te învață predicatorul să-ți aperi casa de hoți și
de dușmani, cu ce te învață să te împotrivești dacă cineva vine peste
tine să-ți ia agoniseala, multă, puțină cum e, dar e a ta, e munca
ta?
— Nu ne-o spus de treaba asta…
— El cu ce se apără dacă-i intră cineva în ogradă? urmă tot mai
aprins Viorel Datcu. Stă deoparte și se uită cum îi fură unul mașina,
sau hainele, sau lucrurile din casă și el nu ridică mâna, nu ia
securea, furca, un par din gard. Nu ia nimic, pentru că nu-l lasă
credința să dea în aproapele lui, în fratele lui? Și-apoi, pe un
dușman, Visu Gherasim, îl poți socoti că e fratele tău? Ce fel de
frate e ăsta care vine să-ți ia viața? Ce fel de frați sunt aceia care ne
pândesc din umbră casa asta, a noastră, care este țara și vin să ne
atace, să ne ia bogăția muncii noastre, să ne ia viața? Spune Visu
Gherasim, în credința voastră ăștia sunt frați?
Soldatul tăcea, încremenit pe scaun, privindu-l pe ofițer tot cu ochii
mari, ca la început, învăluiți în umbre și lumini, mâinile frământau
mai departe boneta pe genunchii ascuțiți, avea un ușor tremur, ca
prins de friguri, broboane de sudoare îi sclipeau șters pe fruntea
înaltă, crestată la mijloc, iar chipu-i aspru, crispat, îl arăta chinuit
până-n adâncuri de-o neliniște greu de înțeles pentru el în clipele
acelea. Nervos, aproape nestăpânit, își mușca într-una buzele
subțiri și vineții, gata să le sfâșie. Evident, se afla într-o mare
încurcătură, una știa de la Toader Cristu, din Noul Testament și din
Cartea Sionului, alta aflase de la comandantul lui. Și parcă, stând
și cântărind lucrurile mai cu luare-aminte, înclina să-i dea dreptate
ofițerului… Predicatorul și toți „frații” lui vorbeau de egalitate între
oameni pe pământ, numai suferința să-i apropie, și pocăința, goi de
păcate să se înfățișeze Domnului și Domnul îi va păstori, averea lor
să fie numai credința că prin credință se vor mântui, dar el, Toader
Cristu de ce își tocmise a mai făloasă casă din sat, își luase mașină,
strângea bani cât putea de mulți storcându-i de la credincioși, de
ce nu ostenea ca el la pădure și trăia numai din vorbele aruncate
oamenilor, cu plată bineînțeles, trecându-le drept cuvântul
Domnului? Și-apoi, cum îi treaba cu arma? Bine, să nu pui mâna
pe ea… Dar, adevărat, cum să te aperi dacă dau năvală răii peste
tine în ogradă, cum au dat cei doi în noaptea aceea? Că numai
credința nu-ți ține de cald… Și nici învățătura precum că nu-i bine
să ridici mâna asupra fratelui tău… Oare, ăluia de ți-o pus gând
rău îi mai poți spune frate, cum bine zice locotenentul? Ce fel de
frate e ăla? Tu cu binele după el și el cu răul după tine… El pusese
mâna pe furcă să se apere de blestemații aceia… Că ce putea face
altfel? Să se lase muiat ca pe-o treanță-n bătaie? Și-auzi, furca-i o
armă, la fel ca pușca. La fel ca piatra. Sau coasa… Sau securea…
Dreptu-i, cam așa vine treaba. Că la urma urmei ce mi-i una, ce
mi-i alta, nu le desparte nimica, tăte îs la fel de bune să-l găbjești
pe ăl de nu-ți dă pace. Sunt arme… „Cum ar veni, dacă-i vorba pe-
așa, își spuse până la urmă, iată, eu am călcat credința asta
separată… Dar la urma-urmei se poate ține credința asta? Cum poți
s-o ții când vorba locotenentului, predicatorul spune una și face
alta? Când nu-ți arată care-i calea să te ferești din drumul ălor răi,
al dușmanilor, cum să faci să te aperi de nelegiuirea lor? Și-apăi,
tăt vorba dumnealui ăia-s frați de vin să-ți rupă grumajii la miez de
noapte? Că ce fel de frați îs ăștia?”
Visu Gherasim se închisese în muțenia lui și gândea la toate
acestea, încet și răbdător ca omul statornicit la o treabă ce cerea o
adâncă chibzuință. Mintea-i frământa fel și fel de întrebări, de
răspunsuri, căuta să afle unele dezlegări, unele lămuriri, să-și
împlinească o liniște sufletească pe care ce-i drept, o aștepta așa
cum un însetat așteaptă o cană cu apă. Apoi gândul îl duse la
ceilalți militari, la tovarășii lui din pluton care priveau cam pieziș la
el ca la un om de nimic, la Sânedru de pildă, cu uitătura aia a lui
de te băga-n boală, fecior fain de-altfel, doară îl cunoștea, veniseră
împreună cu trenul la armată și hotărâseră să se lege în prietenie
mai abitir ca degetele la o mână…
Afară se auzi sunetul goarnei plutind prelung peste pavilioanele
învăluite de întuneric. Apoi tropot mărunt de pași, comenzi scurte,
repetate, se adunaseră militarii, curând avea să vină și ofițerul de
serviciu să primească raportul…
— Du-te și dumneata! spuse Viorel Datcu soldatului. Se face apelul,
să fii prezent…
— Am înțăles! zise Visu Gherasim și se ridică în picioare, punându-
și boneta pe cap.
— Și mai gândește-te la cele ce am vorbit, îl povățui ofițerul. Poate
că vrei să fii soldat, cu adevărat. Adică un soldat cu armă, așa cum
se cuvine și cum îi stă bine unui tânăr ca dumneata…
— Am înțăles, tovarășu locotenent!

A doua zi, dimineața, Viorel Datcu se sculă, își făcu patul și se duse
în salonaș să se spele. Încă nu se limpeziseră zorii, iar cerul cenușiu
părea o imensă cupolă de ceramică vânătă, smălțuită, cu dâre de
fum tăindu-l în zigzaguri destrămate de la un capăt la altul. Dădu
bună dimineața lui frau Rozalia care-și deretica prin odaie, legată
cu un tulpan la frunte, pesemne o durea capul, dar cu obișnuita-i
țigară spânzurând în colțul buzelor. Nu-i spuse nimic de mutare,
de fapt nu știa nimic altceva decât informația ce i-o furnizase Sandu
Andreianu, ofițerul de serviciu. Aștepta ca totul să se concretizeze
într-un anume fel și numai după aceea avea s-o anunțe. N-o dusese
chiar rău în odaia de aci, altceva nu găsise mai bun în urmă cu
aproape trei luni când venise în oraș, dar în niciun caz camera
aceasta nu constituia pentru el, pentru pretențiile lui, idealul. Un
minim de confort acceptabil, în lipsă de altceva. Atât. Iar despre
frau Rozalia, nu putea spune că-l deranjase în vreun fel.
Dimpotrivă, căutase pe cât posibil să fie liniște, să nu-l tracaseze
cu fel și fel de discuții, să fie odaia aerisită, măturată, lucrurile puse
cât de cât în orânduială…
În timp ce se îmbrăca, Viorel îl zări pe Gustav în curte, în dreptul
unui coteț. Stătea pe vine, în fața ușii deschise și mângâia pe burtă
un purceluș, cu pielea roză și râtul lung, subțire, vorbindu-i și
alintându-l ca pe un copil. Era numai în cămașă, descheiat la piept,
cu capul descoperit, neras și ochii umflați de somn. Pesemne băuse
seara, se culcase târziu, dar frau Rozalia îl pusese la treabă cu
noaptea în cap și el se supusese, că așa îi era felul, încât niciodată
nu ajungeau la ceartă chiar pentru lucruri de nimic. Deci,
cumpăraseră porc, așa cum plănuiseră. Aveau să-l crească, să-l
facă mare până în iarnă, dar în mod sigur și discuțiile cu vecinii
bănuia a se intensifica în mod inevitabil. Căci dacă cineva admitea
să știe într-un coteț o găină sau o rață, în niciun caz nu accepta un
porc ce lăsa un miros greu suportabil, mai ales în apropierea ușilor
celor din preajma cotețului cu pricina. Și barem de-ar fi fost
singurul… Acum la toți ceilalți se mai adăuga cel cumpărat de către
frau Rozalia… „Bine că plec de aici, își spuse Viorel îmbrăcându-se.
Cine știe la ce scandal sunt nevoit să mai asist și nu-mi convine
defel. Sunt o fire prea liniștită pentru chiliile acestea de certăreți”.
Încuie odaia, ieși în curte și de acolo, prin gang, în stradă. Era o
dimineață cenușie, umedă dar plăcută, cu aer proaspăt, curat,
reconfortant. Ferestrele caselor erau încă oblonite, porțile închise,
strada liniștită. Încă nu se trezise orașul la viață și numai orologiul
din turnul înalt al catedralei romano-catolice bătea rar, în clopotul
de aramă, orele, jumătățile și sferturile de oră, amintind că timpul
se scurge implacabil și ireversibil. Piața centrală era și ea pustie.
Ici-colo câțiva porumbei se învârteau pe dalele de piatră, în jurul
scuarului, în căutare de hrană, amintindu-și probabil animația ce-
o suportaseră în ajun, sub razele calde ale soarelui.
Când să părăsească piața și să intre pe-o stradă laterală ce cobora
în pantă, printre șirurile de case, Viorel Datcu se întâlni față-n față
cu bătrânul ceasornicar ce tocmai ieșea dintr-o prăvălie purtând în
mână o sacoșă încărcată cu borcane de iaurt, cornuri și un pachet
cu brânză de vaci. Era învelit într-un loden de culoare cafenie, uzat,
cu stofa mult rărită, cu un fular gros, înfășurat în jurul gâtului și
cu o căciulă din mohair, roșie, scămoșată, adânc vârâtă până peste
perciunii lui roșcați și zulufați ce-i acopereau obrazul slăbit și
scorojit cu pielea ca de pergament.
— A, bună dimineața Moișe Rubin! îi zise vesel Viorel și privindu-i
sacoșa, urmă: mai rar așa om vrednic ca dumneata…
— Vrednic di nevoie, așa să știi! ținu el să precizeze, înălțând un
deget, și ochii săi bulbucați, albaștri erau învăluiți de aceeași umbră
de teamă ce nu-l părăsea niciodată. Te poți puni cu boală? Nu ti
poți! Bruhă, nevastă zace-n pat, nu poati duce o linguriță la gură,
așa niște grețuri de la stomac cum nici n-am văzut! Am luat, uiti,
iaurt, îi place, dar asta nu-i mâncare să țină un om de-o sută de
kilograme ca dânsa! Dar poți să-i spui? Nu poți! Nu primești nici
doctor, nimic… Zice că vrea să slăbească… Dar asta-i metodă?
Spune și dumneata, asta-i metodă? Să slăbești cu grețuri? Și la ce
trebui să slăbește? La ce folosește?
Era îngrijorat, se citea asta pe fața lui subțiată, ascuțită, încadrată
în stuful perciunilor ca și în ochii blajini, prea speriați și neliniștiți.
— Ai văzut ce-a făcut bucătăreasă, proprietăreasă dumitale?
întrebă el, trecându-și sacoșa dintr-o mână într-alta. A adus ieri
dimineață un porc. Acuma spune, porc lipsea în curtea aceea? Ce-
i trebui porc, când carne poati găsi la măcelărie? Îți spun eu, asta
numai așa, să-și bată joc de oameni cumsecade ca mini, ca domnu’
Anghel și toți ăilalți. Și să-i dea de lucru dobitocului ăluia de Gustav.
Apoi când crește, să vândă, sigur merge la târg și face gheșeft, înșală
un om cinstit cum mă vezi și te văd. Ei, asta-i, ce să faci?
— Poate că-i dă careva drumul în stradă, Moișe Rubin! râse Viorel,
amintindu-și de iepurii ce năvăliseră pe poarta gangului cu câteva
zile mai înainte. Îi face bucuria asta…
— Bucurie? Care bucurie? se sperie bătrânul ceasornicar și înălță
palma ferindu-se ca de ceva imaginar. Nerozia ăluia, necazul
nostru. Lasă, ferească Dumnezeu, nu vreau să mai dau declarații.
Că nu știi, a vinit un milițian și m-a pus să scriu tot ce știu de
rozătoarele ei. Asta-mi trebui? Un om cinstit ca mini să dea
declarație? Când eu nu pot să scrie nici două rânduri… Spun, așa
o vecină să dea Dumnezeu la dușmani! Ei, da, mă duc, zise el,
așteaptă Bruhă cu iaurt, cere micul dejun și-apoi trebui să deschid
atelierul…
— Merge treaba, merge?
— Merge, nu mă plâng, di ce să mă plâng? Dacă nu curge pică și
tot trăim, omu-i dator să rabde. Și-ncă ceva, ascultă-mă pi mini,
adăugă el în șoaptă. Omul, să fie cinstit cum zice Moisi în tablele
lui. Cinstea e aurul sufletului, îi dă strălucire și mare prețuire… Ei,
să ne videm cu bini…
Zicând acestea, plecă târșindu-și picioarele, în lodenul lui larg și
cam jerpelit, cu căciulița aceea roșie ca de copil pe cap și cu sacoșa
în mână, mergând puțin legănat, ca omul bătrân, lipsit de puteri,
dar stăpânit totuși de-o mare voință.
Viorel privi puțin în urma lui, apoi porni și se îndreptă către poștă.
Vroia să dea o telegramă mamei, s-o anunțe despre garsoniera ce
avea s-o primească, desigur mai era timp până avea să se mute,
dar s-o știe liniștită, să nu-i ducă grija că el pe aici locuiește în
condiții necorespunzătoare.
Cum intră în holul ghișeelor, își aminti pe dată de întâlnirea cu Ana-
Corola și gândul îl duse către fata subțire, brunetă, cu ochii ca de
cărbune pe care o vizitase în ajun și de care se simțea în mod sincer
legat sufletește. Evident, la început nu acordase o atenție prea
deosebită acestei cunoștințe, dar cu timpul, în peregrinările lor pe
străzile orașului sau la masa retrasă din sala cofetăriei, povestindu-
și fiecare câte ceva din propria-i viață, înțelesese ceea ce intuise
poate din primele clipe și anume caracterul deosebit al acestei fete,
care crescuse în curtea acelei catedrale, servitorind un cleric bețiv
și doritor de mângâierea așa-zis paternă a unor copile și de care
numai ea știe cum se ferise și-i respinsese mojiciile. Trecuse în
internatul liceului, învățase mai departe cu aceeași sârguință,
urmase apoi facultatea și-și făurise un rost de care se simțea
mândră dat fiind că totul fusese dobândit prin propria ei stăruință
și muncă. Dar ceea ce-i plăcea foarte mult la această fată era
perseverența cu care urmărea să realizeze ceva, să întreprindă ceva.
Și apoi efervescența unor căutări, veșnic doritoare de evidența
noului, de a face, cu riscul unor eșecuri inerente oricărui început
lucruri deosebite, asupra cărora nu s-a gândit nimeni și care odată
împlinite aveau să-i dea o satisfacție nemaiîntâlnită. Era, cum se
spune o entuziastă, dar fără să depășească planul realului, știa să
discearnă posibilul de imposibil, displăcându-i totodată eventualele
hazarduri… Tinerețea îi dădea dreptul la toate acestea, așa încât
visurilor căuta să le dea un contur realist, concret, nemulțumindu-
se cu închipuiri fanteziste și puerile…
— Doriți ceva tovarășe locotenent?
Viorel tresări din gândurile ce-l stăpâniseră până atunci și se
apropie de ghișeul telegramelor unde o fată plinuță, cu obrazul
rumen și părul exagerat cârlionțat îl aștepta surâzătoare, în timp ce
sorbea când și când dintr-o ceașcă de cafea.
— Aș vrea un formular…
— Pentru telegramă, nu?
— Da.
— Poftiți…
Viorel luă hârtia, se retrase la una dintre mese, aceeași unde oferise
stiloul Anei-Corola, scrise telegrama și se înapoie la ghișeu. Fata
luă formularul, începu să numere cuvintele textului subliniindu-le
cu vârful unui pix și în timp ce-și bea cafeaua trăgea uneori cu
coada ochiului și spre tânărul ofițer care impasibil, așteptând, nu-i
acorda nicio atenție; citea un afiș prin care se recomanda în viitor
folosirea în corespondență a codurilor poștale… Apoi trecu la un
altul ce anunța taxele poștale…
— Șapte lei, vă rog…
— Poftiți și vă mulțumesc…
Ieși în stradă și parcă odată cu plecarea laconicului mesaj către
mama sa, simți o adâncă ușurare în suflet. Se va bucura, era sigur
de aceasta și mare lucru de nu va fi în trei-patru zile aci, fără să
mai aștepte o nouă confirmare așa după cum îi comunicase. Era
singurul băiat, îl crescuse și-l educase după voința ei și niciodată
nu scăpa prilejul de a-i aminti că se va ocupa de el până la adânci
bătrânețe. „Oare să i-o prezint sau nu pe Ana-Corola? se întreba el,
mergând pe stradă către cazarmă. Evident, s-ar cuveni numai în
măsura în care am o intenție, mă refer la o eventuală căsătorie. Dar
cum nu m-am hotărât să fac acest pas, încă nu m-am hotărât, și
cum mamei știu că nu-i plac jumătățile de măsură sau treburile nu
prea limpezi, poate că am să evit într-un fel chestiunea aceasta. În
orice caz, voi mai reflecta. Ana-Corola e o fată bună, îmi place, am
certitudinea că ne potrivim ca fel de a fi, dar cred că e mai bine să
las timpul să hotărască. Lucrurile pripite, întocmite în grabă, nu
duc la nimic bun”.
După un timp, mergând pe stradă, își privi ceasul de la mână și
constată cu satisfacție că nu se afla în întârziere. Putea ajunge la
vreme la cazarmă. Ziua se anunța frumoasă, cam închisă, dar se
mai limpezise, parcă și soarele încerca undeva să taie cenușiul
cerului. Întregul batalion de recruți avea să meargă să asiste la
tragerea demonstrativă din poligonul special amenajat în acest
scop. Băieții se puteau convinge în mod concret de eficacitatea
armamentului cu care se instruiau, remarcându-i calitățile
deosebite ca precizie, putere de foc, rapiditatea execuției și altele…
— Hei, locotenente, cam grăbit, nu-i așa?
Viorel întoarse capul și-l zări traversând strada pe căpitanul Savu,
comandantul său. Înalt, robust, cu umerii largi, parcă prea strânși
în mantaua de ploaie, cu cascheta trasă adânc pe frunte, de sub
cozorocul căreia ochii lui negri străluceau aprins și iscoditori. Călca
apăsat, în cișmele bine ajustate și atât de lustruite încât păreau de
lac
— Să trăiți, tovarășe căpitan! se opri Viorel în loc, luând poziția de
drepți și salutând. Am auzit pași, dar n-am întors capul.
— Visător ca un poet, nu? zâmbi Savu și-i strânse mâna. Sau
apăsat de gânduri?
— Nici una, nici alta…
— Sau sesizezi numai pașii ușori, ca de dans ai fetelor?
— Nu vă contrazic!
Râzând, porniră unul lângă altul, pe strada pietruită, coborând
către gară, ca de acolo, depășind stația și magaziile din juru-i, să
urce treptele ce dădeau în drumul larg care se oprea în poarta
cazărmii. Mergeau în aceeași cadență, reflex tipic militarilor, cu pas
apăsat, sigur, umăr lângă umăr, amândoi de aceeași înălțime și cu
aceeași alură puțin dezinvoltă, sportivă.
— Ieri ați trecut pe la companie, spuse Viorel într-un târziu,
adresându-se căpitanului. Am fost și eu, dar după-amiază, mi-au
raportat militarii…
— Daaa? se miră căpitanul. Am trecut pe-acolo pentru că am văzut
timpul frumos și mi-am zis să-i scot puțin pe stadion, însă terenul
prea moale m-a împiedicat să fac ceva. Soția a fost de serviciu la
liceu, așa că n-am avut ce face…
— Dumneaei este profesoară?
— Da, la „Mihai Viteazul”, de biologie… Apropo, mi-a spus că ai fost
ieri pe acolo, pe la internatul fetelor, ai făcut ravagii amice, în toate
dormitoarele nu se discuta decât despre vizita dumitale…
— Exagerări, tovarășe căpitan, zâmbi Viorel, puțin fâstâcit, am fost
să duc un pachet cu cărți și caiete…
— Știu, mi-a spus soția, e diriginta fetei, în orice caz gestul dumitale
este demn de toată lauda…
— Vă mulțumesc…
— Altfel, cum o duci?
— Bine, tovarășe căpitan. Vreau să vă dau o veste, urmă el
bucuros, o veste pe care eu o aștept de mult…
— Ce vorbești! Te pomenești că te-nsori, nu? râse Savu cu
satisfacție. N-ar fi de mirare…
— Nu, tovarășe căpitan, pentru chestiunea asta mai este timp.
Despre cu totul altceva este vorba: mi-a spus ieri locotenentul
Andreianu că de la Consiliul popular mi-a venit adresă cu
repartizarea unei locuințe…
— Serios? Ei, bravo, te felicit! zise Savu, în timp ce-și privea ceasul
de la mână. Cu alte cuvinte, vechea-ți doleanță s-a rezolvat. Ți-am
spus eu, ai răbdare, toate la timpul lor…
— Nu mai puteam locui acolo, vă rog să mă credeți…
— Știu, mi-ai spus, cunosc condițiile. Evident, era necesar să te
muți. Și unde, în care bloc vei locui?
— În blocul unde stați și dumneavoastră…
— Daaa? Ei, foarte bine. Vom fi vecini. Și dacă suntem vecini ne
vom cunoaște și mai bine. Pentru că trebuie să-ți mărturisesc, îmi
place prietenia unor subalterni de formația dumitale…
— Mă flatați, tovarășe căpitan, în orice caz vă mulțumesc pentru
ceea ce gândiți despre mine…
Ajunseră, intrară în curtea cazărmii și se îndreptară către
pavilionul în care se afla compania lor. Se auzeau cântece, soldații
încolonați se îndreptau în cadență către locul de adunare, glasurile
lor tinere se amestecau în boarea dimineții, pluteau parcă peste
rămurișul castanilor și se pierdeau undeva spre înalt ca o pală de
vânt. Comenzile gradaților repezite, aspre, îndemnau la formarea
rândurilor, se deslușea tropotul mărunt al bocancilor pe cimentul
platoului, încetul cu încetul se contura careul, „mai la dreapta
plutonul doi!”, „mă, ăla înaltul unde te uiți, umărul pe linia celui
cu A.G.-ul, așa, mai în față puțin, mai, mai, stop, e bine!” „nu se
iau măștile de gaze, de ce ați venit la adunare cu ele, unde vă e
capul când se dă un ordin?”, „măi băiete, fugi și dă olecuță cu peria
pe bocanci, bocancul recrutului e oglinda superiorului, în ce vrei
să-și potrivească tovarășul locotenent cascheta?”, ostașii, cu fețele
îmbujorate și vestoanele bine călcate păreau alții decât cei din
primele zile când intraseră pe poarta cazărmii, se obișnuiseră cu
aranjarea ținutei, cu ordinea, cu disciplina, mai aveau puțin și
depuneau jurământul, gata, aveau să devină militari adevărați așa
cum le cerea țara și întreaga ei istorie…
Cei doi intrară în cancelarie, se dezbrăcară, puseră mantalele și
caschetele la cuier. Ceilalți ofițeri veniseră mai demult, în mod sigur
erau afară cu plutoanele sau inspectau dormitorul, camera pentru
armament, cea cu cufere și valize, spălătorul și toate celelalte. Cu o
zi înainte fusese duminica, vroiau să vadă cum se gospodăriseră
soldații, avuseseră timp berechet la dispoziție, primiseră niște
ordine clare, limpezi, iar gradații nu trebuiseră decât să
urmărească îndeplinirea lor. Atât și nimic mai mult.
Ieși și căpitanul urmat îndeaproape de Viorel Datcu, intrară în
dormitor, se opriră în prag și aruncară o privire largă asupra
încăperii luminoase, aerisite, cu ferestrele deschise, în care paturile
cu cearșafurile albe și pledurile maronii, bine întinse ca și podeaua
de ciment lucie ca oglinda îți desfăta pur și simplu ochiul. Nu se
vedea însă niciun ostaș. Toți erau de bună seamă afară la adunare,
îl așteptau pe căpitan să facă inspecția de dimineață și să dea
respectivele ordine pentru ziua aceea de instrucție.
— E frumos, îți place? întrebă Savu înainte de a părăsi dormitorul
și arătă cu capul șirul de paturi aliniate la milimetru. S-au integrat
repede băieții, mă bucur, bine ar fi să dovedească aceeași râvnă și
la instrucție. Haide să mergem…
Savu vru să iasă, urmat de Viorel, când vorba cuiva, dincolo, în
partea cealaltă, sub una dintre ferestre îi atrase atenția. Făcu un
semn locotenentului și se îndreptară într-acolo.
— Așa flăcău, așa, dă-i bine și pe închizător, și pe țeavă, uite ia
acolea pata asta de unsoare, ce faci, o lași de prăsilă?
— O fac lună tovarășu plutonier, numa mi-e grijă să nu dau de
belea, că s-or adunat ăilalți și eu îs lipsă…
— Lasă, vezi-ți de treabă, eu răspund…
Savu se ridică în vârful picioarelor, se aplecă pe pervaz și privi în
afară. Viorel făcu la fel. Jos, pe bordură, lângă zidul pavilionului,
pe un carton mare, ondulat, așa cum probabil fusese scos din vreo
ladă cu muniție, stătea Visu Gherasim, cu un pistol-mitralieră pe
genunchi și-l freca de zor cu o cârpă, încercând să îndepărteze
unsoarea ce se vedea întinsă ca o pastă galbenă de la gura țevii
până la talpa patului. Lucra cu o anume meticulozitate, strângând
cârpa în palma lui mare, crăpată, cu capul plecat, parcă frânt din
încheietura grumazului și umerii lăsați, îndoise genunchii ascuțiți,
altfel picioarele ar fi ajuns dincolo, în răzorul unde fuseseră flori și
cum stătea așa chircit îi ajungeau la bărbie. Lângă el un bidon, un
șomoiog de câlți, o vergea. Iar alături, în picioare, plutonierul
Bănică, scund și slab, cu mâinile-n șold și cascheta dată pe ceafă
supraveghea lucrul, dând îndrumările de rigoare, dar fără să uite
a-i aminti soldatului toate câte avea să le spună.
— Așa Visule Gherasim, așa frate, acuma ești și tu în rând cu ăilalți,
se cheamă că te poți socoti om întreg, cu scaun la cap cum ar deveni
chestiunea. Mi-ai zis că mă supăr că ai venit peste mine în
cancelarie cu noaptea-n cap… Da de unde, băiete! Eu nu-s un om
supărăcios și-apoi să știi, nu port pică nimănui. Mai îmi ies așa,
câteodată, din pepeni, vorba aceea, dar ce să fac măi tovarășe dacă
de pildă, uite-n cazul tău, eu umblu să-ți arăt drumul ăl bun și tu
te dai la o parte! Păi se poate?
— Da, tovarășu plutonier…
— Ai văzut, sunt ăl mai înțelegător, urmă Bănică trecându-și de
astă dată mâinile la spate. Cum ai venit, am lăsat totul și am alergat
cu tine la magazie să-ți împlinesc dorința…
— N-am avut somn, tovarășu plotonier, zău bată-mă să mă bată că
tătă noaptea așa s-o învârtit patu cu mine, no, ia tocma ca scaunele
cele zburătoare de la bâlci. Că mi-am zâs că acolo-n sat am avut
mintea slăbită de m-am luat după capul ăluia…
— Păi ai avut-o…
— Că o vinit și Sânedru, îl știți, și mi-o spus și el, da acu mi-i rușine
și de ăilalți din pluton, că ce-or zâce…
— Nu zic nimic, se bucură…
— Tocma cum spune cartea noastră de rugăciuni, știți povestea
ceia cu oaia rătăcită…
— Lasă, băiete cartea aia a ta, ai zis c-ai uitat-o, ce tot îi dai zor cu
ea? se înfurie pe dată Bănică, scuturându-se ca un cal în ham, gata
s-o ia razna. Acum ești soldat cu adevărat, ți-am spus, nu se prea
nimerește să-ți umble gândul la biblie. Hai, dă-i zor, se-apropie
ceasul…
— Că greu îmi iese din cap…
— Ce-ți iese? se zburli iară Bănică. Ce-ți mai veni?
— Veturia, fata ceea, v-am raportat az dimineață. Că m-o-ngrijat ce
mi-o zâs asară tovarășu locotenent. Dar îmi trece…
— Îți trece, sigur îți trece, îl asigură Bănică oarecum liniștit că
soldatul nu se gândise iar la prostiile ce-i împuiaseră capul. Ăla,
tat-su a aruncat numai o vorbă așa, să-ți întunece mintea, nu ți-o
dădea el ție, stai pe pace!
— Că dreptu-i, am stat și m-am gândit az noapte, pare-mi c-o mai
prostit și pe alții. Da oamini mai în vârstă…
— Ei, vezi! Hai, dă-i zor, cred c-au venit tovarășii ofițeri. Te prezinți
la tovarășul locotenent Datcu, îi raportezi uite așa și pe dincolo, știi
tu…
— Apăi dacă nu era dânsu să-mi lumineze oleacă mintea…
Ascultând, Savu aruncă o privire plină de uimire și în același timp
întrebătoare lui Viorel, dar acesta, total emoționat nu făcu altceva
decât își luă cascheta de pe cap, își trecu degetele prin părul blond
și trăgând adânc aer în piept, ca și cum după un drum greu
ajunsese acolo unde-i fusese vrerea, se îndepărtă ușor de la
fereastră și spuse ca pentru sine:
— În sfârșit…
Porni apoi prin dormitor, ieși afară în aerul dimineții și rămase în
prag, privind pentru o clipă cerul înalt, plumburiu ca o imensă
cupolă de sticlă cenușie. Undeva, la orizont desluși o rază de soare,
asemeni unei sulițe de foc ce încerca să răzbească spre ziua ce se
anunța liniștită și încărcată de miresmele toamnei. Stătu astfel un
timp urmărind-o, încrezător în izbânda ei, și într-adevăr nu trecu
mult, ea izbuti și aprinse deodată întreaga zare cu lumina ei de aur.
 LA KILOMETRUL 202

Spre seară, soarele dispăruse undeva după coama dealurilor

împădurite și cerul sângeriu până atunci prinsese o cocleală
arămie, ștearsă, ce-și schimba cu încetul culoarea spre albastru-
cenușiu. Se lăsa pe nesimțite amurgul. Cu fiecare clipă, șoseaua
parcă se topea în imensitatea câmpului cu reflexe violacee,
ghicindu-se tot mai greu conturul panglicii nisipii printre șirurile
de salcâmi tineri ce străjuiau de-o parte și de alta drumul până
departe la orizont.
Autocamionul militar alerga în viteză pe asfaltul șoselei, ocolind
mașinile, tractoarele, carele și căruțele întâlnite în cale, urcând și
coborând pante anevoioase, luând viraje line în curbele periculoase
dincolo de care se deschideau către adâncuri văgăuni negre,
acoperite de frunzișul întunecat al codrilor.
Soldatul Horja ținea volanul degajat, cu o anume indiferență ce ți-
o dă lunga practică profesională în conducerea mașinii, dar înapoia
acestei aparente relaxări se ascundea o deosebită grijă pentru
respectarea celor mai elementare reguli ale circulației rutiere.
Departe, în cenușiul zării totul se estompa cu încetul ca într-o
ceață, – pomii, casele ivite ici-colo pe dealuri, câmpul, –
cufundându-se tot mai mult în apele tulburi ale înserării. Evident,
vizibilitatea era din ce în ce mai redusă și Horja, privind cu
încordare înainte își simțea ochii săgetați de-o durere ascuțită,
aprinsă, deseori lăcrimau, dar îi ștergea când și când cu latul
palmei și continua să conducă tăcut, fără să scoată vreun cuvânt
de parcă ar fi fost singur în mașină. Alături de el, ajutorul, soldatul
Andreica își aprinsese o țigară și fuma în liniște, slobozind fumul
peste geamul portierei, lăsat pe jumătate. Se gândea la ceva sau
numai lăsa impresia asta, poate că nu-l interesa nimic, nici
drumul, nici prietenul de alături, nici chiar țigara, iar mintea-i
rătăcea într-aiurea, fără o țintă anume.
— Măi, Mircea nu aprinzi lanternele? zise el într-un târziu, ieșind
din amorțeala care aproape îl adormise. Uite, a început să se lase
întunericul. Aprinde și tabloul de bord…
— Încă se vede…
— Asta o spui tu, dar acuma apare „îngerul păzitor” cu sirena…
— Bine, uite îți fac pe plac…
Și zicând acestea, Horja întinse mâna pe lângă volan și calm, apăsă
simultan pe butoanele de ebonită neagră. Bordul mașinii se aprinse
deodată într-o lumină verzuie, liniștitoare și blândă ca scala unui
aparat de radio; se vedeau acum acele cadranelor cum jucau ca
niște licurici roșii peste cifrele albe, indicând viteza, nivelul
benzinei, presiunea uleiului, temperatura apei în circuit. Motorul
sforăia continuu, constant, mărindu-și când și când turația după
felul cum îi comanda pedala acceleratorului.
— Cât mai avem sultane?
— Cred că vreo optzeci de kilometri. Cât o fi ceasul?
— Opt fără zece.
— Numai atâta?
— Numai.
— E destul de bine. Dacă bariera de cale ferată de la canton nu e
lăsată, ajungem la vreme…
După un timp, Horja aprinse faza mică a farurilor și conul de
lumină prinse a mângâia șoseaua, nu departe, înainte,
dezvăluindu-i în noapte ondulațiile, gropile sau locurile ce se aflau
în reparație. Când și când aprindea și faza mare; atunci lumina
țâșnea fulgerător printre șirurile de salcâmi, ca o săgeată de foc
instantanee și dură, Veneau dimpotrivă într-un șir nesfârșit
turisme, camioane, motociclete, se stingeau și se aprindeau
farurile, semnalizând, ca-ntr-un joc al luminilor, apoi treceau ca
vântul, cu pneurile fâșiind prelung pe asfaltul încă încins,
dispărând în noapte. Altele, depășind, goneau pe-alături, uneori cu
viteze excesive, se topeau în întuneric și nu li se zăreau decât
pentru un timp stopurile roșii, aprinse la spate, ca niște puncte de
foc ce curând dispăreau brusc la câte un cot al drumului.
— S-a aglomerat șoseaua, se apropie orașul… zise Andreica,
trăgând alene din țigară.
— Mda… se apropie… confirmă Horja ținând privirea tot înainte.
Andreica, obosit, se lăsă pe spătarul scaunului și prin fumul țigării
trase un timp cu coada ochiului către prietenul său. „Oare de ce o
fi așa de posac la vorbă? se întrebă nedumerit. Pare posomorit… La
ce s-o fi gândind în clipele astea? Dar parcă numai acuma? Până la
stația de benzină a fost el, cel adevărat, dar după ce am umflat
pneurile și am pornit iară la drum, parcă un altul s-a instalat la
volan.” De fapt, nu-l știa atât de tăcut, închis în sinea lui, parcă
frământat de ceva. Dimpotrivă, vesel, glumeț, plin de voie bună, iar
la un drum ca ăsta, ca să omoare plictiseala, umplea cabina
camionului cu snoavele și râsetele lui, așa cum, evident, făcuse și
până a opri la acel „Peco” de lângă motelul din marginea pădurii.
Se cunoșteau de trei ani, lucraseră la aceeași autobază ca șoferi în
transporturi de mărfuri, iar când le venise vremea stagiului militar
ceruseră, să fie tot împreună și dorința li se împlinise, după
perioada de instrucție fiind repartizați pe același autocamion. Horja,
înalt, slăbuț, îmbrăcat totdeauna cu gust, plin de exuberanță și
veșnic cu o glumă pe buze era cel mai popular șofer din autobază,
la serile de la clubul tineretului fiind „căutat” de către fete pentru
că știa să danseze ca nimeni altul. Și mai știa ceva: să promită
fiecăreia o întâlnire, să aranjeze o eventuală logodnă, să le scrie
scrisori presărate cu versuri de dragoste copiate de pe unde se
nimerea, într-un cuvânt i se căuta anturajul; iar el știindu-se
plăcut, nu se dădea în lături de a cunoaște alte și alte fete, fiind
mereu înconjurat de cele mai frumoase dintre frumoasele orașului.
Nu-i de mirare, deci, că toți colegii lui de la autobază, la ideea unuia
mai șugubăț, îl porecliseră „sultanul” și așa îi spuneau ori de câte
ori îl întâlneau, tachinându-l, evident prietenește, fără ca el să se
supere. Dimpotrivă, părea că gluma îi făcea chiar plăcere. „Ce-ți
mai face haremul sultane?” îl întreba câte unul râzând, dimineața,
în garaj. Sau „ce noi cadâne ți-au rămas la inimă la balul
sindicatului din transporturi?”. „În orice caz, te asigur că am să fac
față situației și n-am să te chem niciodată să mă iei la remorcă”,
răspundea el tot vesel cum îi era felul. Iar de când era militar, Horja
primea zilnic la unitate zeci de scrisori de la multe din cunoștințele
lui feminine – avea cea mai bogată corespondență din regiment! – și
în timpul liber, cu o conștiinciozitate rar întâlnită, îl vedeai
aruncând în cutia poștală din fața clubului teancuri de plicuri de
cele mai diverse culori. Încolo era un băiat de ispravă, fusese în mai
multe rânduri evidențiat pentru felul cum își îndeplinea serviciul
militar, ba după aplicația din toamnă, primise de la comandantul
marii unități chiar o permisie de câteva zile, deoarece în condiții
grele de furtună, prin noroaie și mlaștini, cu o ambiție rar întâlnită
de a nu întârzia un minut, dar să se și ferească de ochii
„inamicului”, tractase un tun, ajungând la timp pe o poziție dificilă
de tragere de unde se executase focul ce avea să-l surprindă pe
adversar, iar unitatea avea să iasă victorioasă. După isprava asta
mulți credeau că are să-și țină nasul pe sus, știindu-se cel mai
iscusit șofer din unitate, dar cu toții se înșelaseră. Horja rămăsese
același tânăr modest, cumpătat și sârguincios ca mai înainte,
socotind că nu-și făcuse decât datoria și că oricare în locul lui ar fi
obținut același bun rezultat. „În definitiv, zicea el, toți avem aceeași
pregătire profesională, aceleași bune mașini, ca să nu mai vorbesc
de ambiția ce parcă face parte din însăși ființa noastră”. Acuma
stătea tăcut la volan, cu ochii numai înainte, parcă gânditor, fără
să scoată un cuvânt, manevrând mecanic schimbătorul de viteze și
pedala ambreiajului când situația drumului îi cerea acest lucru.
— Unde te gândești, Mircea? îl întrebă într-un târziu Andreica,
trăgând adânc din țigară.
Vorbise ca să alunge tăcerea pe care el o considera dușmanul
șoferului la drum lung, mai ales noaptea, când nu auzi decât
zumzetul uniform și constant al motorului, zumzet ce-ți picură cu
încetul în tot trupul, otrava oboselii, te cheamă la somn și la moarte
sigură.
— Ce-ai spus?
— Că unde te gândești?
— La nimic.
— Ai rămas cumva cu gândul la femeia aceea de la stația de
benzină?
— Ce-ți veni? ridică Horja o sprânceană în semn de mirare și
aruncă prietenului său peste umăr o privire întrebătoare. De unde
până unde ideea asta?
— Hai, dă-te pe brazdă că așa este! nu se lăsă Andreica zâmbind
enigmatic. Ce, n-am văzut eu cum stă chestia?
— Ce-ai văzut?
— Ți-a plăcut, las-o-ncolo de treabă, ți-a rămas la inimă, hai nu
mai face pe niznaiul că nu te prinde. Ce, mie nu mi-a plăcut? Mi-a
plăcut, nu mă dau înapoi, recunosc, dar tu? Însă ce-i drept, e drept,
numai cu tine a vorbit tot timpul, trebuie să recunoști, cum și eu
recunosc că avea și motive: ești mai prezentabil, mai drăguț, mai…
— Hai, mă, du-te și plimbă ursul, nu mă mai cicăli atâta! îl repezi
Horja, ștergând cu latul palmei sticla aburită a parbrizului. Până
acuma ai moțăit și deodată te-a prins trăncăneala!
— Era frumoasă, mă, frumoasă foc, nu se lăsă Andreica. Dar, măi
amigos, adios pasatos, s-a dus! Mașina cu care călătorea ne-a
depășit de mult!
— Serios? tresări Horja.
— Păi cum? Tu n-ai văzut-o? „R 16”, albastru…
— Nu mi-am dat seama…
— S-a dus, fratele meu, s-a dus!
— Eh, asta-i viața! vorbi Horja puțin abătut și cu părere de rău. Ne
putem împotrivi destinului? Nu ne putem!
— Ei, moft!
— Asta-i părerea mea, ce vrei? Ei, și-acuma pentru că ai deschis
vorba, urmă el cu glasu-i domol, să-ți spun drept, când m-am uitat
prima dată la ea, parcă mi-a dat cineva cu un pumn de lumină în
ochi, pe cinstea mea! Și cum și ea mi-a zâmbit cu privirea, m-a aiurit
pe loc, să fiu al dracului! Tulburătoare, femeie a-ntâia, fără
discuție, norocul ăluia de-o are lângă el!
În urmă cu treizeci de kilometri, la stația de benzină, în timp ce
Horja și Andreica băgau aer în pneuri și verificau presiunea cu
manometrul, a oprit alături de ei un turism „Renault 16”, albastru,
cu număr de București. Pasageri erau trei bărbați, nici prea tineri,
nici prea bătrâni, bine îmbrăcați și o femeie, să tot fi avut treizeci și
ceva de ani, într-o bluză sport și cu o fustă mult deasupra
genunchilor. Afișând o anumită distincție, ținea poșeta agățată
neglijent de-un umăr, cu un aer de ostentativă indiferență. A
coborât din mașină cu o țigară lungă între degete și călcând ușor,
plină de grație, s-a apropiat de cei doi militari, cerându-le un foc.
— Scuzați, a ridicat Horja privirea spre ea în timp ce scutura
manometrul, dar la stația de benzină nu știți că nu se fumează?
— A, da! Iertați-mă! s-a arătat ea puțin fâstâcită, zâmbind și roșind
totodată, de parcă săvârșise ceva extrem de grav. Era să comit o
imprudență în mod cu totul nevoit…
— Ei, se mai întâmplă…
Ea n-a mai zis nimic, a pus țigara la loc, în pachet, și-a potrivit mai
bine cureaua poșetei pe umăr și stăruind cu privirea asupra lui
Horja, a întrebat mai apoi cu multă amabilitate, fără niciun fel de
reticență:
— Nu știu, poate mă înșel, dar ne cunoaștem de undeva. Da? Este
adevărat?
— Să ne cunoaștem? s-a mirat Horja ridicându-se și dând
manometrul lui Andreica să controleze pneurile din față. De unde?
Cred că la mijloc este o confuzie, a adăugat puțin jenat, zâmbind la
rându-i, dar fără să-i displacă conversația. Nu v-am mai văzut, așa
că…
— Nu sunteți bucureștean?
— Da, bucureștean.
— N-ați fost odată la un meci de handbal pe terenul Facultății de
drept?
— Nu, n-am fost. De altfel nu practic și nici nu mă interesează
sportul ăsta…
— Ați lucrat, cumva la Getax? Mi se pare că într-o seară m-ați luat
de la „Pescăruș”, eram cu mama și sora mea. Pare-se ați intervenit
când ne-a insultat un huligan…
— N-am lucrat niciodată la Getax! a desfăcut Horja larg brațele a
părere de rău în timp ce continua să zâmbească. De altfel, după
cum v-am mai spus, nici nu v-am văzut vreodată în viața mea…
— Atunci, scuzați-mă, am făcut o confuzie.
— Tot ce se poate.
— În orice caz cu proxima ocazie nu mai sunt pentru
dumneavoastră o necunoscută…
— O, desigur…
— V-aș servi cu o țigară, s-a alintat ea, deschizând poșeta dar dacă
aici nu se fumează… Un „Kent”…
— Mă iertați, nu fumez…
— O, da… N-am știut…
În timp ce unul dintre bărbații ce o însoțeau se ocupa de
alimentarea mașinii cu ulei și benzină, ea povesti cu multă
dezinvoltură că este regizoare de film, are un „Fiat 850”, sport, luat
chiar din Italia când a fost la un festival al filmului, mașină cu care
plecase către orașul P. s-o vadă pe mama ei, aflată în spital de
câteva zile. Automobilul a mers admirabil, dar de la un timp a
observat că maneta de viteze „intră” tot mai greu și până la urmă s-
a blocat definitiv. Așa că a fost nevoită să abandoneze mașina într-
o comună, lăsând-o în curtea unui țăran și a ieșit la drum să
întâlnească vreo „ocazie”. Și „ocazia” nu s-a lăsat mult așteptată.
Nu după mult, a apărut un „Renault 16”, a făcut semn și mașina a
oprit. Cei trei bărbați, care după spusele lor sunt ingineri și merg
să verifice un proiect în orașul P. au acceptat cu multă amabilitate
s-o ia până acolo. Băieți foarte drăguți, comunicativi, sociabili, iar
unul dintre ei, aflând că este regizoare, chiar îi ceruse să-i dea un
rol într-unul din filmele sale viitoare.
— O chestiune ușoară pentru dumneavoastră, a zâmbit Horja
ștergându-și mâinile murdare cu o cârpă. A fost amabil că v-a luat
cu mașina, acuma îi faceți o plăcere să se vadă actor de film…
— Da, de unde! s-a împotrivit regizoarea. Nu-l vezi cum arată?
Acela care plătește benzinarului, cel cu sacou albastru.
— Cu ochelari de soare?
— El. Ei, spune dumneata are figură de actor de film? a pufnit
femeia în râs, acoperindu-și pentru o clipă fața cu palma să nu fie
zărită de acela. O fi având vreun dram de talent, nu contest lucrul
acesta pentru că, evident, n-am cum să-mi dau seama, dar în ceea
ce privește înfățișarea fizică este o adevărată caricatură! Pe cuvântul
meu! Un ins totalmente insipid… Pe când dumneata…
— Eu, ce? s-a mirat zâmbind Horja, sub privirile interesate ale lui
Andreica.
— Pe dumneata categoric te-aș distribui într-un film. Parol!… Ai o
figură distinsă, trăsături sigure, bărbătești, ochi frumoși, un
zâmbet care cucerește, într-un cuvânt ești un tip destul de
interesant, atractiv…
Horja a început să râdă. Andreica își dăduse cu un gest repezit
boneta pe ceafă și de după mașină, făcu de vreo două ori cu ochiul
prietenului său, după care întoarse spatele ca nu cumva femeia să-
l vadă și pe el că râde. Uite că la așa ceva nu se așteptase: să și-l
închipuie pe Horja actor de cinema! Orice și-l putea imagina,
scafandru, fotbalist, acrobat la circ, să-l vadă pe stradă în
picioroange sau să danseze într-o mână –, dar actor de cinema, nu!
Chiar că avea și mutră pentru treaba asta! Poate că-l punea să joace
rolul soldatului Sweik sau al lui Ghiță prostul dintr-o comedioară
ce-o văzuse pe vremuri la el în cartier…
— Ce zici, ai fi de acord? a insistat femeia în timp ce-și privea ceasul
de mână. Am să-ți las adresa mea…
— De, știu eu? a înălțat Horja din umeri nehotărât. Copleșit de toate
câte le auzise, mai ales de perspectivele ce le întrezărea destul de
ademenitoare. Ce să vă spun? Nu m-am gândit niciodată la treaba
asta. M-ați luat repede și…
— Hello! s-a auzit atunci strigătul aceluia cu sacou albastru ce
aștepta lângă mașină, cu portiera deschisă, semn că este grăbit să
continue drumul. Mergeți? Sau rămâneți cu… armata?
— Îndată! a înălțat femeia mâna în semn să fie așteptată. Ei, la
revedere băieți, a urmat apoi cu glas ușor alintat. Serviciu ușor. Iar
dumneata, actorule, îi aruncase o privire plină de înțeles lui Horja,
caută-mă la studioul București. Întrebi de Manuela Popescu. Pa!
Au revoire!
— Mergeți cu bine… a îngăimat Horja, fâstâcit, privind lung după
femeia ce alerga ușor, cu pas săltat, către turismul ce-o aștepta.
Bine… am… să…
Vroise să spună ceva, dar cuvintele dezarticulate îi rămăseseră
parcă în gât, renunțase și rămăsese stană de piatră, cu ochii tot în
direcția în care demarase ca un bolid „Renault-ul” cu femeia ce-l
pusese pe gânduri. Adică, să fie el un ins chiar atât de atrăgător?
se întreba în sinea lui neîncrezător în timp ce-și ștergea încet, cu
latul palmei sudoarea ce-i năpădise deodată fruntea. În definitiv,
de ce n-ar fi? I-o mai spuseseră și alte femei, cu diferite prilejuri,
știa chestiunea asta – și de ce să fie ipocrit – se simțea chiar bine,
dar uite că de astă dată i-o confirmase o regizoare de film și încă ce
regizoare! Frumusețea frumuseților de pe pământ! Chiar că nu mai
întâlnise o asemenea femeie!
— Ce zici, Andreica? întrebase el într-un târziu, în timp ce se urca
în mașină și punea cheia în contact, pregătindu-se să pornească
motorul. Ai auzit doar totul, ai fost aci, la doi pași… poți spune și
altora, așa ca să se știe, pe mine n-o să mă creadă nimeni, știi cum
sunt invidioșii…
— Ce să zic? zâmbise Andreica urcându-se și el în mașină și
închizând portiera. Cred că respectiva te-a cam băgat în viteză! Te
văd după mutra aia a ta de motan logodit! Ia uită-te-n oglindă, te
vezi ce mutră ai? Să nu rămâi în priză directă, că derapezi la viraje!
— Să-ți spun cinstit, recunoscuse Horja puțin jenat, am început să
derapez de pe acuma. Parcă-s pe altă lume, pe cuvântul meu!
Autocamionul alerga acum în noapte, tăind curbe, urcând pante,
depășind tractoare în mers sau basculante staționate pe dreapta
șoselei, motorul trăgea din plin, răspunzând comenzilor, iar Horja
privea numai înainte, tăcut, gânditor, fără să scoată un cuvânt.
Andreica îl supraveghea când și când cu coada ochiului, zicându-și
în sinea lui că mie la sută prietenului său îi rămăsese inima la
regizoare, care realmente îl tulburase, altfel nu avea nicio explicație
muțenia aceea a lui și ușoara nervozitate ce-l încerca ori de câte ori
schimba maneta de viteze sau semnaliza cu farurile.
— Unde te gândești, Horja? rupsese el tăcerea.
— La nimic!
— Chiar la nimic?
— Chiar!
— Ei, nu cred… Măi, ce-i și cu femeile astea!
— Lasă-mă-n pace, trebuie să fiu atent înainte! i-o retezase scurt
Horja, aplecându-se mult peste volan. Uite, mai trece câte unul
drumul fără să se asigure de parcă ar merge prin ograda lui tat-su!
— Bine, iartă-mă…
Horja mințea. Categoric mințea. Era evident acest lucru, dar el
căuta să-și ascundă cu tărie toate frământările ce-l chinuiau în
clipele acelea. Orgoliu? Lașitate? Neîncredere în propriile lui
sentimente? Teama de el însuși? Greu de precizat… Cert este că de
când plecase de la stația de benzină, oricât s-ar fi străduit să uite,
gândul îi zbura numai la femeia aceea care apăruse acolo ca o
fantomă de vis și dispăruse tot atât de repede de nu-l lăsase măcar
să se dezmeticească de-a binelea. „O femeie cum rar întâlnești!
cugeta el, măcinându-și gândurile de unul singur. Ah, cât n-aș da
s-o reîntâlnesc în București, sau oriunde în lumea asta, să stau cu
ea de vorbă undeva pe o terasă, la o cafea, să-mi aprindă țigara cu
bricheta ei de dublé, sau să mă plimb alături de ea printr-un parc
sau pe-o alee cu tei înfloriți. Eh, cât de plină de neprevăzut este
viața asta! cugeta el mai departe, mistuit de-un foc lăuntric ce se
iscase cu un ceas în urmă. Viața este o ecuație cu infinit de multe
necunoscute… Avea dreptate profesorul nostru de psihologie de la
seral: în fiecare zi, în fiecare clipă ești chemat și în același timp ești
dator să rezolvi aceste necunoscute care sunt generate de diferite
probleme. Când, oare, se vor stinge sentimentele noastre de iubire,
de dragoste, de pasiune după femeia dorită? Cred că niciodată! Ele
sunt hărăzite să trăiască cât omul, să-l urmărească, să-l învăluie
cu mirifica lor beție, o beție ușoară, alintătoare, ce te face să visezi
și să trăiești cu speranța că mâine visul va fi mai frumos decât azi,
pentru că cel de azi a fost mai frumos decât cel de ieri…”.
Horja era un visător, un sentimental, un romantic, un om pasionat
de literatură și de muzică, învăța la seral și intenționa să se înscrie
la facultate, să devină inginer mecanic, să lucreze apoi într-o mare
uzină. „Măi băieți, exploda el câteodată, în cercul lui de prieteni,
vreau să construiesc motoare, să le ascult bătaia inimilor, să știu
că sunt făcute de mâinile mele”.
Lui Andreica îi făcea plăcere prietenia cu Horja, îl prețuia și-l stima
pentru felul cum acesta își impunea personalitatea de la primele
cuvinte într-o conversație cu cineva. Singura lui slăbiciune însă,
care-l „dobora” și-l făcea inofensiv până la imobilizare și pentru care
Andreica ducea lungi discuții în contradictoriu cu el, nefiind de
acord cu comportarea lui, erau „poveștile de dragoste” pe care Horja
le dorea și le căuta cu orice chip, de cele mai multe ori trăindu-le
sincer cu intensitatea unor sentimente deosebite. În clipele acelea
sau mai bine zis în timpul acela era de nerecunoscut. El,
experimentatul, îndrăznețul, fantezistul, cel plin de sine și de un
orgoliu fără seamăn, devenea un ins incapabil să se autocontroleze,
aproape derutat, greșea în te miri ce, se supăra pentru lucruri de
nimic, nu putea întreprinde ceva deosebit, într-un cuvânt se vedea
destul de limpede că era subjugat, obsedat, stăpânit numai și
numai de acele trăiri sentimentale ce-l copleșeau literalmente.
„Uite-l și acuma cât este de aprins, îl judeca Andreica în ascuns, în
mod sigur visează la femeia aceea de la stația de benzină care parcă
i-a luat mințile! Și mai este și la volan…”
— Fii atent la drum, Mircea! îl îndemna când și când Andreica,
autoritar, cu un fel de severitate în glas. Sunt unele căruțe care n-
au felinare… Și oameni pe biciclete…
— Am grijă, fii pe pace!
— Mai micșorează din viteză, e noapte.
— Lasă, nu mă mai dădăci!
— Vrei s-ajungi „Renault”-ul?
— Poate…
— E o prostie să te gândești la așa ceva! îi replică Andreica,
rezemându-se mai bine de spătarul scaunului. Pe cuvânt că e o
prostie… O imposibilitate. Numai dacă are o pană de cauciuc sau
de motor și a tras pe dreapta… Dar… tot te mai gândești la ea?
— Tot… Ori cum a zis că o cheamă?
— Manuela. Manuela Popescu.
— Așa. Manuela. Mda, frumos nume, zâmbi Horja, mijindu-și ochii
de parcă ar fi văzut femeia undeva la câțiva pași în fața lui.
Manuela… Măi, Valeriule, pe cinstea mea, nu știu cum, dar am să-
i strig numele la miez de noapte, sau dimineața la răsăritul soarelui,
sau pe malul unei ape să se piardă în ecouri prelungi deasupra
undelor… Nu știu… Nu știu… Ce ochi avea, măi, Valeriule! Ce ochi!
Și ce zâmbet! Ce trup… Ai văzut cum mă privea? Pe cuvânt, spune,
ai văzut?
— Am văzut…
— Ei, uite, nu-i pot uita privirea! Nu pot și gata! Știu, zici că sunt
un aiurit, un visător… Da, mă, sunt, sunt și gata, asta-i situația…
Și ca și când ar fi vrut să sublinieze ultimele cuvinte, Horja aprinse
faza lungă a farurilor și fascicolul puternic de lumină mătură până
departe cenușiul șoselei, dezvăluind trunchiurile copacilor de pe
margine, câte o casă răzlețită sau un han, o fântână sau un loc de
popas. Mașina gonea, ocolea căruțe răsărite ca din pământ în cale-
i, bicicliști înșiruiți pe potecile mărginașe sau tractoare ce abia
ieșiseră din tarlale, în viteza aceea părând un bolid ce săgetează
noaptea, înșurubându-se în întunericul ei ca într-o apă neagră.
Volanul trepida, trepida întregul bord cu luminițele verzui ale
cadranelor, vibrau sec geamurile portierelor, întreaga caroserie
trosnea din încheieturi, gata-gata parcă să se dezmembreze.
— Mai încet, Mircea, mai încet! îi puse Andreica palma pe braț,
încercând să-și domolească prietenul. Ești peste viteza legală. Ce
dracului vrei să faci? Să intrăm într-un copac din ăștia? Sau să ne
răsturnăm?
— Fugi, mă, de-aci, ești și tu șofer, cum sunt eu cântăreț de operă!
— Tu nu te uiți la vitezometru?
— Să știi și tu că vitezometrele astea sunt relative. Nu întotdeauna
indică situația reală, replică cunoscător Horja. Ai. De pildă, o sută
la oră și când colo mergi frumușel cu optzeci sau mai puțin. De fapt
așa se și calculează viteza celor ce concurează în raliuri. Cu
scăzământul respectiv. Știi, am un prieten, mi-a spus cum stă
chestiunea…
— Radar-ul nu-ți întreabă prietenul, te întreabă pe tine. Ce
înregistrează aparatul milițianului e sfânt!
— O fi, nu te contrazic, dar n-am prea văzut radar noaptea. Și-apoi
sunt în viteză legală…
— Asta numești tu „legală”? nu se lăsă Andreica.
— Da, asta… Ce crezi că…
Horja vru să mai spună ceva. Dar deodată, avu o tresărire ca și cum
careva l-ar fi tras brusc de gulerul vestonului. Luă imediat piciorul
de pe accelerator, reduse turația motorului, frână, încetinind
mersul mașinii tot mai mult și rămase cu pieptul aplecat peste
volan, cu fruntea lipită de parbriz, cu ochii mari plini de uimire,
privind prin aburul geamului undeva către dreapta.
În marginea șoselei, în lumina farurilor, o femeie.
Era ea, aceea de la stația de benzină.
Flutura un batic, făcea semne disperate autocamionului să
oprească. Agitată, nervoasă, parcă plânsă, cu părul răvășit…
— Mircea, ea este!
— În sfârșit! exclamă ca o ușurare Horja și-și trecu palma peste ochi
ca și când ar fi vrut să-și alunge nu atât oboseala cât să se
autocontroleze că nu visează. Da, ea este!
Și zicând acestea, stinse faza lungă, trase frâna de mână și coborî
repede din cabină.
— Dumneavoastră? întrebă el mai mult șoptit și-o privi din cap
până-n picioare cu aceeași curiozitate de la început. Ce s-a
întâmplat?
— Of, e groaznic! Groaznic! spuse ea printre suspine și-și acoperi
fața cu palmele, izbucnind în plâns.
— Vă rog, căută s-o liniștească Horja și-i atinse ușor brațul
cerându-i să vină mai în lumina farurilor. Ia spuneți, ce este? Ce s-
a întâmplat?
— Vai, dar e groaznic… abia de i se deslușea vorba, fiind înecată de
plâns.
— Acuma lăsați, calmați-vă, spuneți despre ce este vorba, vă
ascult…
Într-un târziu, ștergându-și mereu lacrimile cu un colț al baticului,
ea povesti, tremurând de emoție sau de spaimă, cum cei trei bărbați
cu care fusese văzută la stația de benzină și se arătaseră amabili și,
la rugămintea ei, o luaseră în mașină, se dovediseră până la urmă
a fi niște „aventurieri ordinari”. Trecând peste cele mai elementare
reguli ale unei comportări civilizate, ale unei conduite umane,
demne, încercaseră s-o seducă, nu departe de pădurea rămasă în
urmă. Ea însă țipase și profitând de întuneric și de zăpăceala celor
trei, fugise peste câmp, pierzându-și urma într-o porumbiște. Cum
ajunsese la șosea, numai ea știe! Cu teamă a așteptat clipă de clipă
să se ivească o altă mașină, s-o ia din întunericul acela pustiu și s-
o ducă spre oraș, dar în același timp fiindu-i frică să nu apară din
nou „Renault”-ul cu cei trei „imbecili” ce în mod sigur aveau să se
răfuiască cu ea. Norocul ei că a zărit chiar autocamionul militar,
cu cei doi ostași simpatici și atât de binevoitori, băieți cumsecade,
cu mult bun simț, cum și-a putut da seama din scurta conversație
de la stația de benzină. Și-atunci, parcă i-a venit inima la loc. A
înălțat mâna, a făcut semn cu baticul, tremura toată de teamă că
nu vor opri, dar…
— Sunt urmărită! încheie ea cu lacrimi în ochi. Am fugit cât am
putut, nu mai sunt în stare să fac un singur pas. Simt că mă
prăbușesc. Ajutați-mă! Vă implor să mă ajutați!
— Haideți sus în cabină! zise Horja, fără să mai stea pe gânduri.
Vru să-i întindă mâna, s-o sprijine, dar și-o retrase repede privindu-
și nemulțumit palma. Scuzați, sunt murdar și mă rog…
— Nu-i nimic și eu șofez și știu ce însemnează să stai la volan.
— Valeriule, ia fii tu cavaler cum te știu și coboară s-o instalăm pe
dânsa între noi.
Andreica se dădu jos și-i făcu loc femeii să se urce. Și în timp ce ea
se instala pe canapea, pieptănându-se, el se aplecă discret la
urechea lui Horja și-i aminti în șoaptă că nu au voie să ia femei în
mașina militară și nici alte persoane străine, civile sau militare,
scria chiar în instrucțiunile lipite deasupra parbrizului, orice șofer
din armată știe lucrul acesta, dar Horja îi răspunse repezit să nu-l
mai dădăcească iară, este un caz special, el Andreica se vede treaba
n-a auzit niciodată de umanitate, ar fi bine să mai citească câte
ceva, totul se învață, chiar cum să fii un om civilizat. Se urcă apoi
repede în cabină și întrebă pe femeie dacă s-a instalat bine.
— Foarte bine! îl asigură ea, cercetând cabina cu o privire fugară.
Vai, ce înaltă e mașina asta, spuse continuând să-și aranjeze părul
cu pieptenele. Cred că n-aș fi în stare s-o conduc…
— Nu-i nimic greu în lumea asta! zise cunoscător Horja, cu un aer
de superioritate profesională și se așeză la volan. Totul se învață
cum îi spuneam și prietenului meu adineaori…
Andreica primi înțepătura tăcut, nu spuse nimic și se trase mai
către portieră pentru ca să n-o stânjenească pe ocazionala pasageră
ce se așezase între el și Horja. Femeia răspândea în jurul ei un
parfum dulce, amețitor și într-o secundă cabina mașinii se umplu
de mireasma atât de familiară atelierelor de cosmetică feminină.
— Ne-am întâlnit, deci, și a doua oară! zise Horja zâmbind și
apăsând pe accelerator puse mașina în mișcare. Vă spun sincer că
nici nu mă așteptam. O întâmplare…
— O întâmplare plăcută dintr-un punct de vedere…
— Cum anume?
— Din punctul nostru de vedere plăcută, preciză femeia, însă
neplăcută gândindu-mă prin câte am trecut. Vai, și-acum simt cum
îmi bate inima!
— Nu-i nimic, liniștiți-vă! o povățui Horja. De-acuma sunteți în
siguranță, n-o să vi se mai întâmple nimic…
— Vă mulțumesc. Știți, totdeauna un civil lângă un militar în
împrejurări din astea mai deosebite se simte în siguranță, ținu ea
să adauge. Mai ales când e vorba de-o femeie… Serios, nu vreau să
vă flatez, dar așa este. Vedeți, uniforma ostășească emană o
certitudine, o garanție, multă seriozitate, demnitate… Nu găsiți că
este adevărat?
— Așa este…
— Unde mergeți? întrebă ea cu un aer nevinovat.
— Departe.
— Este secret? încercă să se alinte.
— Are vreo importanță pentru dumneavoastră unde mergem? zise
Horja tot zâmbind, vorbindu-i foarte politicos. Principalul este că
trecem prin orașul care vă interesează și puteți ajunge la destinație,
nu?
— Da, aveți dreptate. Vai, ce bine că v-am întâlnit! exclamă ea
liniștindu-se cu totul. Știți, mă uitam să văd vreo mașină, dar în
același timp mă încerca din nou spaima prin care trecusem, pentru
că mă gândeam peste cine am să dau oare?
— Lumea e mică, zise Horja, privind-o cu coada ochiului pe femeie.
Speram să vă caut prin iarnă la București, și uite că n-a trecut nicio
oră și sunt alături de dumneavoastră…
— Da, așa este. Serviți câte o țigară? întrebă ea precipitat și începu
să se scotocească cu gesturi febrile prin poșetă. Adică, stați, vă
servesc cu ceva care sunt sigură că o să vă placă…
Scoase două pachețele cu gumă de mestecat și-l servi mai întâi pe
Horja, apoi pe Andreica.
— Pentru antrenamentul maxilarelor! râse Horja și zvârli ambalajul
peste geamul lăsat al portierei. Marfă americană…
— Se fabrică și-n Europa, ținu să precizeze femeia. E bună pentru
calmarea nervilor…
— Serios?
— Foarte serios…
— Dar dumneavoastră nu serviți?
— Mai târziu. Abia am terminat unul…
Horja conducea atent, puțin emoționat, cuprins de-o stare de
febrilitate de loc înțeleasă, când și când privind spre femeia de
alături cu satisfacția ce ți-o dă împlinirea unui vis. Nici nu-i venea
a crede ochilor că frumoasa din stația de benzină, către care îi
zburaseră atâtea gânduri, se află acum lângă el, prezență vie și
plină de farmec ca ceva de neînchipuit. „Măi să fie, oare, am eu o
figură de actor de film? se întreba pentru a nu știu câta oară și de
fiecare dată încerca să se uite în oglinda retrovizoare de deasupra
capului. Tot ce se poate… Mă rog, dacă un regizor de film, care este
un cunoscător în materie afirmă lucrul ăsta, ce să mai vorbesc?” Și
tot cuprins de asemenea gânduri, cu cât trecea timpul, cu atât
simțea că plutește pe aripile unui vis nevăzut, că este – cum se
spune – în al nouălea cer și că încet, încet o ușoară amețeală îi
învăluie fruntea și cu fiecare clipă ce trece șoseaua începe să-i joace
tot mai mult în fața ochilor. Totodată, lucru inexplicabil, parcă îl
stăpânea și o stare necunoscută de moleșeală. „Ce să fie? se întrebă
el într-un târziu cu neliniște. Oare, din cauza emoției? Se prea
poate! Dar ce, nu-s atât de slab să nu-mi pot controla sentimentele,
își spuse ca un reproș și-și trecu ușor palma peste fruntea
îmbrobonată brusc de sudoare. Parcă-s un copil…”.
Lăsă geamul portierei, o undă de aer rece pătrunse deodată în
cabină, dar amețeala stăruia tot ca mai înainte și Horja își trecu din
nou palma peste frunte. Dându-și seama că nu mai are controlul
volanului, încetini mersul mașinii și semnalizând, trase pe dreapta,
pentru oprire.
— Ce-i Mircea, ce-i cu tine? întrebă îngrijorat Andreica.
— Nu știu, mă doare puțin capul…
— Vai, poate ați răcit, interveni cu aceeași îngrijorare și femeia. Sau
mirosul de benzină… Se întâmplă…
— Cred că m-a cuprins oboseala, zise Horja. Oprim câteva minute
și apoi plecăm.
— Nu puteți merge măcar până lângă pod? îl rugă femeia punându-
i mâna pe braț. Cunosc bine locul. Este kilometrul 202. Mai de mult
am avut aici un necaz, Am rămas fără benzină și am stat două ore
în drum. Mi se pare că acolo este și o fântână. Da, precis este o
fântână. Puțina apă rece pe ochi nu strică, dimpotrivă…
— Bine, oprim acolo…
Era noapte de-a binelea. Merse încet, cu grijă, parcă pipăind
șoseaua și lumina lungă a farurilor scormonea până departe
întunericul. Într-adevăr, nu după mult timp se zări un pod de
piatră, cu lateralele albe, proaspăt date cu var. Iar cu câțiva metri
mai înainte, pe dreapta o fântână cu o copertină de șindrilă.
Apropiindu-se, Horja semnaliză din nou și după ce privi în oglindă
să nu vină vreun autovehicul din urmă, frână și trase pe dreapta.
Mașina se opri lin și pneurile aproape că se lipiră de marginea
acostamentului. Horja răsuci cheia contactului și glasul motorului
se stinsă odată cu luminile verzui ale bordului.
— Ți-aduc puțină apă, propuse Andreica.
— Nu, nu-i nevoie… Stau numai puțin așa… Apoi mă dau jos.
Dar spre mirarea lui Andreica, Mircea în loc să coboare, lăsă după
o clipă capul pe volan și adormi. Femeia, îi făcu un semn discret lui
Andreica să-l lase în pace, are nevoie de odihnă, după care întinse
mâna pe la spatele lui Horja și ridică la loc geamul portierei.
— Este tare obosit, zise ea mai mult în șoaptă. Să-l lăsăm să
doarmă puțin. Am închis și geamul, e curent.
Andreica dădu din cap în semn de aprobare și rămase atent privind
noaptea în jur. Nu se zărea mai nimic. Dincolo de fântână se
întindea lanul întunecat al unor porumbiști, iar în față ca o pată
albă se deslușeau vag lateralele podului aflat la câțiva zeci de metri.
Încolo, beznă s-o tai cu cuțitul, stăpânită de o liniște adâncă ce
cuprinsese totul. Femeia scotoci prin poșetă, scoase o țigară, îi
întinse și lui Andreica pachetul, dar acesta refuză, după care
aprinse și trase un fum lung în piept.
— Poluez cabina, zâmbi ea, ar trebui mai bine să cobor.
— Nu, nu-i nevoie, o opri militarul. Lăsăm puțin geamul și se
aerisește…
— Dar să nu răcească colegul dumitale, vorbi ea grijulie.
— N-aveți teamă.
După câteva minute, îmbiat poate de sforăitul lui Horja sau poate
cuprins și el de osteneală, Andreica întinse brațele și căscă parcă
abia stăpânindu-și somnul. Și nu trecu mult, că rezemat cu capul
de peretele cabinei, începu la rându-i să sforăie ca și când s-ar fi
pornit iară motorul mașinii.
Femeia îi privi pe amândoi militarii câteva clipe încercând să le
deslușească chipurile, după care răsuflă adânc, ușurată parcă de-
o grea povară, se uită la ceasul brățară, încercând prin întuneric
să-i vadă minutarele. „Este tocmai bine, își spuse, trebuie să mă
grăbesc…”. Așadar se întoarse, dădu picioarele lui Andreica la o
parte să-și facă loc, deschise încet, cu grijă, portiera și sări jos din
cabină cât mai ușor ca să nu facă zgomot. În jur același întuneric
dens, ca de smoală de nu se vedea la doi pași. Doar când și când
câte un turism sau camion trecea în viteză pe șoseaua întunecată,
dezvăluind pentru o clipă în lumina farurilor șirul bătrânilor stejari
de pe marginea drumului. Așteptă puțin, ascultând cu atenție în
toate părțile, apoi scoase bricheta din poșetă și scăpără de trei ori,
chipurile vroind să-și aprindă o țigară. În acest timp, Andreica
deschise ușor ochii, întoarse capul și prefăcându-se că doarme mai
departe, n-o slăbi o clipă cu privirea, fără însă să se miște de la
locul lui. Totodată însă, dându-și seama că la mijloc nu e lucru
curat, trase încet cu piciorul drept automatul de sub scaun,
potrivindu-l să-l aibă la îndemână pentru orice eventualitate. Cu
coada ochiului privi apoi spre Horja. Acesta dormea dus, în aceeași
poziție ca la început, cu capul rezemat pe volan, sprijinindu-și
fruntea pe mâna dreaptă. „Dormi artistule, dormi și visează, îi
spuse Andreica în gând, cu amărăciune, fără însă să-și ia ochii de
pe femeia ce fuma agitată lângă mașină. Uite mizerabila cum te-a
îmbrobodit cu cinematograful ei, cu „băieți drăguți, amabili”, și-apoi
ne-a dat gumă de mestecat somniferă. Bine că mi-am dat seama la
timp și am zvârlit-o pe fereastră. Barem dacă apucam să-ți fac un
semn și ție, măi Mircea… Ah, ce i-aș mai ciurui scăfârlia dumneaei
cu câteva gloanțe, dacă aș prinde mișcarea că a făcut totul ca să ne
întindă vreo cursă!”
N-apucă, însă, să-și termine gândurile, că zări pe-un drumeag
alăturat, ce tăia porumbiștea înaltă, înaintând un turism numai cu
lămpile de poziție aprinse. Iar când se apropie și mai mult, ieșind la
șosea, nu-i fu greu să recunoască după silueta caracteristică a
caroseriei… Renault-ul din stația de benzină. Cei trei „aventurieri
ordinari” se dădură repede jos și alergară lângă autocamion.
— Ei, cum a mers? întrebă unul dintre ei, căruia nu i se deslușea
chipul, dar se arăta a îi cel mai voinic.
— Bine, spuse femeia trăgând precipitat din țigară. Nu se vede?
— Hai, băieți, căutați repede actele mașinii, legitimațiile, gata, nu-i
timp de pierdut!
— Le luăm și hainele?
— Păi n-am stabilit odată lucrul ăsta? Altfel cum putem pătrunde
mai ușor la obiectivul ce ne interesează?
Unul dintre bărbați ocoli grăbit camionul, deschise portiera și
începu a scotoci febril prin buzunarele lui Horja. Scoase un portofel
doldora, după care prinzându-l zdravăn de subțiori încercă să-l
tragă pe militar jos. Celălalt pasager al turismului se îndreptă spre
Andreica, deschise portiera, dar în aceeași clipă soldatul slobozi o
rafală scurtă, cu automatul, în noapte și somă tot grupul, cu un
glas de tunet:
— Mâinile sus! Nicio mișcare! Și dumneata porumbițo, nu se aude?
Sus!
Cei trei bărbați și femeia încremeniră deodată locului ca niște stane
de piatră și încet, parcă neîncrezători la tot ce se întâmpla în clipele
acelea atât de neașteptat, ridicară mâinile unul câte unul deasupra
capetelor. De unde mai răsărise și ostașul acesta? Or mai fi și alții?
Andreica coborî din cabină și fără să-i scape o clipă din ochi pe cei
patru, le ordonă ca ținând mâinile tot în sus, să se apropie și să le
sprijine apoi pe laterala camionului. Cine încearcă să…
Toți patru se supuseră cuminți, în tăcere, muți de spaimă și de
întorsătura pe care o luaseră lucrurile.
— Așa stimabililor! spuse Andreica cu glasul tăios. Vedem noi care
pe care…

Când se trezi din acel somn greu și chinuitor, Horja se uită buimac
în jur, neștiind ce s-a întâmplat cu el. Fruntea îi era grea, simțea o
senzație de vomă venindu-i din stomac și amețeala aceea de la
început tot mai stăruia, moleșindu-l. Alături, în cabina mașinii,
Andreica.
— Ce… este? întrebă el neliniștit, privind în toate părțile, cu ochii
mari de uimire. Am adormit? Cât am dormit, măi? Uite, a început
să se lumineze de ziuă. Dar cum asta? Parcă am auzit și niște focuri
de armă? Sau am visat?
— Nu, nu ai visat, îl liniști Andreica, în timp ce potrivea închizătorul
automatului. Hai, treci aici în locul meu, că am să conduc eu. Am
să-ți povestesc pe urmă ceva… Ceva cu o regizoare de film, cu un
șofer militar gură-cască și căruia i s-a băgat în cap că este irezistibil
de frumos, ceva cu regulamentele noastre, ale celor de pe mașinile
militare și multe altele. Hai, Mircea, treci aici… Nu-i nimic, ai să te
dezmeticești de-a binelea…
 SONATA ZĂPEZILOR ALBASTRE

În dimineața aceea, Mircea Bedeanu ieși din camera sa, a

elegantului sanatoriu „Imperial”. De la balcon aruncă o privire
largă, mai întâi asupra crestelor împădurite din jur, învăpăiate de
lumina matinală a soarelui și apoi jos, către vale, unde hotelurile,
vilele, aleile și parcurile frumoasei stațiuni Karlovy Vary erau încă
învăluite în umbrele zorilor. Clădirile noi, moderne și zvelte, cu
fațade albe și balcoane suspendate, răsărite ici-colo din verdele
luxuriant ce inunda întreaga așezare, alături de cele vechi cu
cerdacuri din lemn traforat și ancadramentele ferestrelor vopsite în
culori pastelate, toate păreau de la înălțimea aceea strânse ca într-
un uriaș pumn în valea îngustă a râului Teplá, a cărui apă repede
și înspumată sclipea deseori prin luminișuri în irizări diamantine.
Se anunța o zi caldă, cum fuseseră mai toate ale acelei luni de iulie,
dar aici, pe acest versant muntos se simțea încă răcoarea nopții și
a pădurilor din jur. Era o liniște desăvârșită, adâncă, cu adieri
înmiresmate de cetină și frunză umedă, izvorâtă parcă din
încremenirea bătrânilor copaci peste rămurișul cărora pluteau încă
cețuri dense ce se destrămau în fuioare alburii, prelungi, ca niște
străvezii năframe de borangic. Doar când și când, această
statornicie a firii era trezită de claxonatul strident al vreunei mașini
ce cobora pe drumurile șerpuitoare ascunse de verdeață către
centrul stațiunii sau de zgomotul înfundat al motorului celor două
funiculare din apropiere ce transportau turiștii, venind sau plecând
de la sanatoriu.
Privind de aici, de sus, spre vale, întreaga panoramă ce se desfășura
larg înaintea ochilor, Mircea Bedeanu avu senzația, la fel ca-n
fiecare dimineață când ieșea pe balcon să respire aerul curat al
munților, că se află încă în carlinga avionului în care stătuse peste
treizeci de ani și că pierzând din înălțime vine la aterizare, trecând
în planare lină peste hotelurile și vilele stațiunii, îndreptându-se
spre un aerodrom ce nu se vedea încă, dar pe care și-l închipuia
undeva, dincolo de creste. Evident, imagine familiară oricărui pilot,
ce caută balizajul și turnul de control, fără însă a-i scăpa privirii
orașul din apropiere peste care zboară și ale cărui clădiri liliputane
cresc cu fiecare clipă sub planurile vibrânde ale avionului.
Om încercat al manșei, zburând din tinerețe pe toate tipurile de
avioane militare, cu sute de mii de kilometri la bord, colonelul
Bedeanu se pensionase cu patru ani în urmă, iar de vreo doi venea
aci, la Karlovy Vary, la același sanatoriu „Imperial” să-și trateze un
reumatism vechi, contractat în timpul războiului, dar accentuat în
ultimul timp. Și de fiecare dată când sosea în stațiune, chiar înainte
de a-și desface bagajele, ieșea pe balconul camerei sale și privea cu
o anume nostalgie cerul limpede al Cehiei de vest, amintindu-și de
timpul, când cu foarte mulți ani în urmă, ca tânăr sublocotenent,
abia trecut la „simplă” și fără experiența războiului luptase cu IAR-
ul său 80 împotriva piraților aerului, hitleriștii, încercând să-și
dovedească dibăcia în pilotarea aparatului de zbor, animat de un
singur gând: să se întoarcă teafăr din misiunea de recunoaștere în
care fusese trimis. Pe atunci era iarnă cu chiciură și ger, cu ninsori
dese și abundente și nu era dimineață în care să nu găsească
improvizatul aerodrom acoperit cu troiene de zăpadă în urma
viscolului de peste noapte. Avioanele, însă, trebuiau să decoleze și
să aterizeze, întrucât aproape din oră în oră, plecau sau veneau din
misiunile la inamic. Așa că în zori, când încă nu se lumina de ziuă,
lua lopata și alături de ceilalți piloți și de militarii din serviciul bazei
se avânta în mormanele de nămeți pentru a degaja pista și a o face
accesibilă zborului. Intra apoi la popotă, în fumul de țigară și
gălăgia celorlalți ce-și așteptau rândul la decolare, lua un ceai cald
cu puțin rom, după care îmbrăca șuba îmblănită, își punea casca
de piele și ochelarii protectori și în câteva minute se înălța cu
motorul în plin, tăind aerul rece, peste crestele albe, învăluite în
cețuri, plecând în recunoaștere. Palmele ce cu puțin timp înainte
ținuseră lopata, strângeau acuma manșa, stăpânind avionul. Și cu
fiecare minut timpul devenea tot mai potrivnic. Peste cabina de
plexiglas șuiera aspru viscolul, lovind parbrizele cu acele lui de
gheață, iar întregul aparat trepida, din ce în ce mai intens, smucind
planurile, gata parcă să se rupă; el, însă, calm, redresa mereu, cu
ochii pe busola-compas, ascultând în același timp turația
puternicului motor, constantă și monotonă, ce făcea parte, după
cum spunea tuturor, din însăși ființa lui. Nu, nu era ușor să zbori
în condițiile acelea în care vitregia vremii se asocia cu iminentele
atacuri ale aviației dușmane sau cu ploaia de proiectile a tunurilor
antiaeriene ce urmăreau să te doboare. Ce e drept, în primele „ieșiri”
la inamic avusese puțină teamă ca orice novice prins în vârtejul
războiului, dar cu timpul totul devenise obișnuință și orice zbor
amenințat de confruntări cu piloții dușmani îl socotea de-acum în
firescul lucrurilor. Plana, deci, liniștit în imensitățile albe, scuturat
deseori de viscol, privind continuu aparatele de bord, până când
glasul puțin zumzăit în cască al comandantului de escadrilă îl făcea
să tresară. În aceeași secundă ținea mai strâns mâna pe manșă,
controla palonierele, maneta de gaze împinsă la refuz și avionul se
înșuruba în aerul înghețat ca un bolid tăind spațiile reci și
necuprinse. Iar după câteva secunde o nouă comandă, spargerea
plafonului, coborârea aproape pe verticală, plonjând vertiginos pe
o axă imaginară, trupele inamice, blindatele, amplasamentele
tunurilor, întregul dispozitiv mascat, totuși sumar schițat ca pe o
hartă rudimentar lucrată, fotografierea în succesiunea rapidă a
filmului, apoi salba trasoarelor în jurul fuselajului, exploziile și
punctele de fum ale proiectilelor, ranversarea înșelătoare, scurt, ca
la carte, dispersarea escadrilei, regruparea în câteva clipe,
pierzându-se cu totul în cețurile albe cu puternicele motoare
ambalate în plin.
— Ăsta e cerul, își spuse Bedeanu, așezându-se în fotoliul din pai
de orez instalat pe balcon și privind jur-împrejur, spre înalt, cupola
albastră, imensă, fără pată de nor. Prin spațiile astea m-au purtat
aripile IAR-lui meu. Și tot din spațiile astea, eu, cel ce începusem
să cred că sunt invincibil, m-am prăbușit în după-amiaza aceea în
hăurile albe, cu aparatul în flăcări și cu spectrul groazei în ochi…
Da, astea sunt locurile… în direcția aceea este masivul Pădurea
Slavkov. Și dincolo de el Mariánské Lazne… Revăd parcă imensele
troiene în care am zăcut două zile și două nopți… Și cabana aceea…
Eh, totul parcă a fost un vis. Un vis urât și cutremurător… Pe care
mi-l mai reamintește din când în când durerea ascuțită ce-mi taie
picioarele…
Cuprins de gânduri, scoase portțigaretul din argint, cu numele său
frumos gravat, cadoul colegilor din regiment în ziua pensionării, îl
deschise, dar renunță să mai fumeze. Își propusese ca atâta timp
cât va sta la tratament să-și vicieze cât mai puțin plămânii. Era
păcat să inhaleze fumul, chiar al unor țigări extrafine, când aerul
curat, ozonizat, din jur, îl înviora, ca o adevărată binefacere. Așa că
fără urmă de regret, puse la loc, în buzunar, portțigaretul și rămase
în aceeași contemplare de mai înainte, cu privirea rătăcită peste
stațiunea din vale, încă învăluită de liniștea dimineții. Va fuma, jos,
în orășel și asta numai după-amiază când coboară la o scurtă
plimbare. Știe acolo o cofetărie, cu mese afară, sub umbrele
colorate, unde se servește o foarte bună cafea și unde spre seară se
adună fel și fel de turiști și sporovăiesc vrute și nevrute numai ca
să-și treacă timpul și să alunge plictisul.
După ce urmă tratamentul la sanatoriu, Bedeanu luă masa, dormi
vreo trei ceasuri bune, după care se sculă, făcu un duș, se bărbieri
și se îmbrăcă, pregătindu-se să coboare în stațiune. Era un ins nu
prea înalt, dar încă voinic, în ciuda anilor ce cu puțin nu ajungeau
la șaizeci. Dar părul tuns scurt, ușor grizonat la tâmple,
sprâncenele înspicate, frumos arcuite către rădăcina nasului drept,
gura puțin strânsă ca și bărbia ușor voluntară îi dădeau chipului
său aspru, ridat, bronzat de soarele verii, o înfățișare totuși
tinerească, poate și datorită trupului său suplu, bine proporționat,
cu trăsături perfect armonizate, ca de sportiv. Și dacă mai adăugăm
și costumul de un gri deschis, ușor, de vară, bine croit, cu pantalon
evazat și haina cu tăietură dreaptă, cu nasturi până sus, dar
înadins purtată descheiat ca să se vadă helanca albă, pe gât, ne
putem lesne închipui atracția ce-o lansa în jurul său fostul pilot de
vânătoare, un tip de altfel volubil, exuberant, plin de vioiciune,
căruia nu-i dădeai în niciun caz vârstă pe care o avea.
Așadar, pe la cinci, el luă cabina teleferică și coborî în stațiune. Spre
deosebire de alți ani, când centrul micului orășel se arăta liniștit,
acum îl întâmpină o animație puțin obișnuită, atât parcul cât și
aleile centrale fiind înțesate de lume. La cofetăria unde preconizase
să bea o cafea și să fumeze o țigară nicio masă liberă. Mulți stăteau
chiar în picioare, pe sub umbrelele mari, colorate, în mână cu cești
aburinde și pahare de coca-cola, încât fetele de serviciu abia își
făceau loc să treacă purtând tăvile cu prăjituri și cupe de înghețată.
Sosise de două zile și fostul pilot abia acuma vizita centrul stațiunii
balneare. Așa că văzând mulțimea de afișe ce împânzea panourile și
zărind zecile de steaguri ce fluturau pe înaltele catarguri în fața
intrării la grădina cinematografului în aer liber, înțelese motivul
acelei forfote puțin obișnuite. Se desfășura festivalul internațional
al filmului și pe lângă obișnuiții turiști ce veneau la tratament,
Karlovy-Vary era gazda a altor câteva sute de actori, regizori,
compozitori, operatori, gazetari, cu toții interesați de producțiile lor
cinematografice aflate în concurs. Animația, deci, din după-amiaza
aceea avea o explicație, așa că Bedeanu înțelegând cum stau
lucrurile, renunță a mai căuta o masă la cofetărie și încet, ca la o
mică plimbare se îndreptă spre impunătoarea statuie a lui
Beethoven, ridicată pe un soclu de granit, în luminișul unor platani
foarte înalți, alături de care zări o bancă liberă pe care se așeză. Era
spre seară, dar încă nu coborâse amurgul. O boare răcoroasă își
făcea, însă, de pe-acuma loc sub coroanele imense ale bătrânilor
arbori ce umbreau întregul parc. Stând și privind în juru-i, nu mult
mai încolo zări gardul frumos placat al grădinii de vară unde avea
loc festivalul, deasupra căruia, spre dreapta se înălța imensul ecran
alb înconjurat de difuzoare și zeci de reflectoare. În fața intrării
începuseră a sosi una după alta numeroase limuzine, care după
scurte manevre parcau într-un loc anume rezervat. Sus, pe
catarguri se înșiruiau ca o mare de culori steagurile tuturor
națiunilor participante. Căută tricolorul și-l zări, în sfârșit, într-
acele multe drapele și un vădit sentiment de mândrie îl cuprinse
văzând simbolul țării departe de meleagurile natale. Dar care, oare,
era filmul pe care cineaștii români îl prezentau în concurs? Trebuia
să vadă panoul cu afișe. Și tot neavând ce face, se îndreptă într-
acolo, unde un vast program, cu zeci de anunțuri, umplea marele
placat înconjurat și el de reflectoare. Printre altele, zări chipul
actriței germane Hildegard Knef, în fruntea unui afiș ce anunța
filmul „Fiecare moare singur” după romanul lui Hans Fallada.
Citise cartea, îl cutremurase realismul ei, încât era sigur că filmul,
respectând textul, mesajul ei, avea să se bucure de succes și se va
impune juriului. Un asemenea manifest împotriva nazismului și a
ororilor lui, evident, n-avea să treacă neobservat. Dar ce-i asta? se
întrebă, trecând mai departe și privind mulțimea anunțurilor. Pe un
panou alăturat, un alt afiș îi atrase atenția și citindu-l rămase de-a
dreptul stupefiat, cu gândurile învălmășite, fără să mai vadă nimic
altceva în juru-i. Se anunța un concert. O manifestare muzicală ca
atâtea altele ce au loc în stațiunile de odihnă. Și parcurgând titlurile
unor cunoscute piese muzicale și numele autorilor lor, Brahms,
Ceaikovsky, Vivaldi, privirea i se opri ca electrizată asupra unuia
ce-l făcu de-a dreptul să i se taie răsuflarea: „Sonata zăpezilor
albastre” de Hana Simková, pentru vioară și pian. O sonată, un
nume… Dar unde le mai auzise? Și când? În ce împrejurare? Sau
totul era deducția unei confuzii, a unei asocieri de nume, o asociere
cu totul întâmplătoare ce poate fi foarte departe de realitate?
„Sonata zăpezilor albastre”… Nu, în mod cert, nimic nu era
întâmplător, nu făcea nicio confuzie, tot citindu-l avea ferma
convingere că numele acestei sonate îl mai auzise cândva, îl
întâlnise undeva, poate că i se vorbise chiar despre el, în orice caz
îi era familiar și redescoperirea lui, iată, îl făcuse să tresară și să-l
pună pe gânduri. Dar de unde să prindă firul, ca desfășurând
ghemul amintirilor să ajungă la adevărata înțelegere a lucrurilor?
„Sonata zăpezilor albastre”… Da… Da… Evident, numele acestei
bucăți muzicale nu-i era străin. Dar totul existase, pesemne, cu
mult înapoi în timp. Un an, doi, zece, douăzeci… Poate chiar mai
mult. De n-ar fi fost astfel, atunci amintirile rechemate către
prezent s-ar fi lăsat mai ușor rememorate. „Sonata zăpezilor
albastre”…
Bedeanu trecea prin mulțimea aceea ce inundase pur și simplu
parcul stațiunii, obsedat la culme de afișul ce-l stârnise într-atâta
încât din clipa în care-l citise parcă nu-și mai afla în niciun fel
liniștea. „Sonata zăpezilor albastre”… Mai zări o placardă
împestrițată de alte zeci de anunțuri și din nou între ele descoperi
pe acela ce căuta să impună atenției concertul pentru vioară și
pian. „Să fi fost oare, la București, la un asemenea concert și să nu-
mi mai aduc aminte? se întrebă gânditor, dar oricât se strădui să-
și amintească nu reuși. Mă rog, se consolă el într-un fel, poate că
m-a lăsat memoria. Vârsta… anii… necazurile… Și eu care mă
lăudam față de toți ai mei din regiment că după mai mult de treizeci
de ani știu încă pe dinafară toate datele jurnalului de operații al
escadrilei din timpul războiului! Ba, mai mult, chiar numele
colegilor, în ordinea alfabetică din întâiul an de școală primară, ceea
ce e mai greu de reamintit pentru oricare dintre noi! Și-acuma, iată,
numele unei piese muzicale, nume ce în mod sigur sunt convins
că-mi spune ceva, a cărui rezonanță mă cheamă către o aducere
aminte, nu-mi fixează încă nimic în memorie… Extraordinară
amnezie! Și îngrijorătoare în același timp…”.
Găsi o nouă bancă, se așeză, copleșit parcă de insuccesul său și
abia acum își dădu seama că, răscolit de numele acelei sonate, nici
măcar titlul filmului românesc ce se va prezenta în concurs nu-i
mai aflase. Nu-i nimic, își spuse, va face rost de un pliant-program
și va cunoaște întreaga desfășurare a festivalului. Iar dacă va putea
obține și o invitație cu atât mai bine. Numai tratamentul să-i
permită, într-un fel, să coboare atunci, în ziua aceea, iar în
stațiune. Ar fi posibil ca rigurozitatea programului de la sanatoriu
să-l facă să-și ia gândul de la vreo gală de filme. Dar în definitiv nu
pentru filme venise aci, își spuse, ci mai importantă era vindecarea
afecțiunii lui reumatismale decât o distracție oricât de atractivă ar
fi fost ea. Pentru că săgețile dureroase ce-i străpungeau atât
genunchii cât și mușchii picioarelor începuseră a-l trezi până și din
somn. Boală veche, ce se instaurase cu încetul, an după an și anii
aceștia erau foarte mulți la număr. Nenorocită împrejurare aceea
ce-l făcuse s-o contracteze! Dacă n-ar fi căzut cu avionul… O
noapte și-o zi afundat până la gât în troiene… Putea să moară
înghețat, neștiut de nimeni, în hăurile acelea albe. Norocul lui cu
cabanierul… Văzuse de departe plutirea lină a parașutei. Și nu
zăbovise o clipă să-i vină într-ajutor. Dar cât îl mai căutase! Și
timpul petrecut la cabană… Apoi Otto, neamțul… Fata…”. „Ah,
iată, am găsit! își spuse deodată Bedeanu și un val de căldură îi
năpădi în clipa aceea fruntea, da, uite acuma îmi amintesc, îmi
amintesc perfect, știu despre ce sonată este vorba, într-adevăr
„Sonata zăpezilor albastre”, zăpezile din amurg când am fost smuls
din îmbrățișarea lor de gheață. Zăpezile acelea de culoarea cerului…
mama fetei… povestea ei… drama ei… da, văd totul perfect înaintea
ochilor de parcă s-ar fi petrecut ieri. Ba nu, în dimineața asta, în
clipele astea… Dar cum oare este posibil? se întrebă și înconjurând
cu privirea locul, căută să zărească o nouă placardă cu afișe. Ce
este cu sonata aceasta aici? Când va avea loc concertul și cine îl va
susține? Reținuse numai numele piesei muzicale, nu și al
interpretului, cu toate că trecuse cu privirea peste el. Evident se va
duce chiar la sala de concert și se va interesa. Va lua chiar un bilet
să asculte întreaga desfășurare a amplei manifestări muzicale. Și
atunci, acolo, va afla totul… În această seară… Sau poate mâine…
Sau când va fi… „Sonata zăpezilor albastre”… Nu cumva Hana,
chiar ea, îi va face surpriza unei revederi? Dar, oare, așa o chema?
Se ridică de pe bancă și porni încet pe alee, pe sub bătrânii platani,
mergând agale, cu mâinile în buzunare, ca omul ieșit la plimbare,
încercând să afle unde era sala în care va avea loc concertul. Acolo
va căpăta o informație. O cât de mică informație… Trecea, așadar,
printre lume, ușor, ca o umbră, dar nu vedea pe nimeni, nu auzea
pe nimeni, toate chipurile se cufundau ca într-o apă tulbure,
cenușie, uniformă, o imensă pată alungită ce se topea cu încetul în
lumina de fum a amurgului. Și dincolo de ea, povestea acelei
întâmplări, a cărei imagine se contura acuma cu încetul, prindea
viață și-l ducea înapoi în timp, cu peste treizeci de ani…

Era la începutul primăverii anului 1945, când în Cehia de vest,

crestele alpine ca și văile adânci dintre ele se aflau încă sub un strat
gros de zăpadă, în timp ce departe, spre câmpie, poienile își arătau
ici-colo, colțul crud și firav al ierbii. Bedeanu tocmai se afla în
baraca piloților unde asista la un înverșunat joc de table între un
adjutant aviator și un radiotelegrafist de bord, când fu chemat de
către comandantul de escadrilă și i se spuse că trebuie să plece în
câteva clipe într-o misiune de recunoaștere. Nemții se pare că-și
părăsiseră vechile poziții și ocupaseră altele noi, mascate, de unde
trăgeau cu artileria baraje de foc în calea trupelor noastre.
Comandamentul hotărâse să se execute un raid fulger și să se ia
câteva fotografii pentru a se completa datele cercetării în vederea
luării unor decizii viitoare a căror îndeplinire trebuia să ducă la
distrugerea acelor cuiburi de loc dușmane.
— Aparatul este gata de zbor, urmase comandantul și-i întinsese
harta zonei de operații. L-au tras mecanicii pe pistă. Uite, urmărești
punctele astea… astea… și astea… În orice caz, nu depășești linia
masivului Pădurea Slavkov. Întoarcerea din misiune la ora 16…
— Am înțeles! spusese simplu Bedeanu și luase harta, pe care o
împăturise cu grijă și o băgase în buzunarul hainei îmblănite de
zbor. La ora ordonată voi fi înapoi…
— Ia întâi masa…
— Am mâncat…
— Bine, succes!
— Vă mulțumesc!
Bedeanu nu era de mult în escadrilă și dat fiind acest lucru nici nu
se considera un încercat pilot de război. Venise în urmă cu puțin
timp din țară și dacă la început, zburând în formație și angajându-
se în lupte aeriene cu avioane dușmane îl mai încercaseră unele
temeri în ceea ce privește succesul și întoarcerea cu bine la sol, cu
vremea se obișnuise și într-atât se familiarizase cu „ieșirile” la
inamic, încât avea impresia că stagiul lui pe front avea o vechime
căreia nu-i putea stabili cu exactitate începutul. Participase la
câteva misiuni de însoțire, în dese rânduri fusese angajat în
crâncene bătălii cu aviația dușmană, realizase chiar doborârea a
trei aparate germane, așa încât își căpătase o oarecare faimă în
rândul piloților din escadrilă, dar el încă nu se socotea un as și
experiența războiului, atât de puțină cât o avea nu-l îndreptățea să
se autoconsidere un asemenea ins. De altfel, îl caracteriza
modestia, bunul simț, era un tip relativ rezervat, mai bine zis tăcut
și în orice discuție evita pe cât posibil să facă aluzie la propria-i
persoană, indiferent de natura chestiunilor abordate. Așa că este
explicabilă porecla ce i-o dăduseră încă de la început cei din
escadrilă, aceea de „romanticul”, avizul fiind îndreptat mai ales
către firea lui puțin visătoare, degajată, chiar „aeriană” cum îi
spuneau câte unii, încât decolând îi strigau că el se află de-acum
în aer atât la propriu cât și la figurat.
Se urcase, așadar, în IAR-ul 80, își legase chingile, controlase pe
acelea ale parașutei, turase puțin motorul privind cadranul de bord,
ceruse permisiunea de decolare, după care rulase pe pista
înghețată și după o clipă se înălțase peste întinderile albe,
necuprinse. Un soare palid se întrezărea pe cerul ca de plumb,
făcând ca deseori razele lui să sclipească aprins în cabina de
plexiglas a avionului. Jos, pe șoselele troienite se vedeau din ce în
ce mai mici șirurile infanteriilor noastre înaintând către linia
frontului, căruțe și camioane ca niște puncte minuscule răzlețite ici-
colo, tunuri și blindate tăind peste albul zăpezii… Și-apoi satele cu
casele înghesuite unele într-altele din care răsăreau turlele argintii
ale bisericilor, pădurile copleșite sub stratul gros al nămeților,
râurile a căror apă înghețată sclipea din loc în loc acolo unde neaua
nu le troienise încă. Tot acest tablou hibernal rămânea cu fiecare
minut în urmă, în timp ce în zare începuseră a se profila crestele
de granit ale munților, dezgolite și aspre, învăluite în nori fumurii
de ceață ca într-un abur al depărtărilor.
— Trebuie să iau înălțime, își spuse Bedeanu și privi altimetrul de
la bord. Mă mențin pe direcție, dar se apropie munții. Iar dincolo de
ei începe poate… „dansul”…
Trase manșa, motorul se ambală puțin, îl ascultă, mergea „rotund”.
Începuse să viscolească puțin și planurile avionului prinseră a
vibra, zgâlțâind aparatul, iar când vântul înghețat se mai înteți
părea chiar că vrea să-l desfacă din încheieturi. De fiecare dată,
însă, atent și calm, Bedeanu îl redresa, fiind mereu cu ochii pe
cadranele bordului, dar fără să uite a privi și jur-împrejur, în
spațiile albe de unde se putea aștepta la orice surpriză. Deseori
nemții se iveau din necunoscut cu viteza fulgerului și într-atât de
repede angajau lupta și apoi dispăreau, încât nici nu aveai timp să
apeși pe declanșatorul mitralierei de bord ca să te aperi. Cât despre
manevra avionului nici vorbă…
De astă dată, însă, era liniște. La raportul de dimineață nu li se
semnalase nicio bătălie aeriană. Iar toate avioanele lor, care
fuseseră plecate în misiune, se întorseseră intacte, fără ca măcar
un singur glonte să fi ciuruit vreo aripă sau un fuselaj. Se pare că
nemții, retrăgându-se, își mutaseră mult mai înapoi atât linia
frontului, cât bineînțeles și bateriile artileriilor, fără să mai vorbim
de aerodromuri. Se aflau deci în această mișcare, pe care încă nu o
încheiaseră, cu toate că întreaga operațiune, după datele cercetării
era posibil a se sfârși odată cu ivirea zorilor. În orice caz, un singur
element dacă nu fusese mascat sau fusese dar nu într-atât de
reușit, putea fi ușor reperat de la înălțime, așa încât concluziile erau
limpezi. „Sau poate că voi găsi chiar coloane în mișcare, își spuse
Bedeanu privind cu atenție în jos prin parbrizul carlingii. Și-atunci
misiunea îmi va fi mult ușurată…”.
Motorul trăgea din plin și avionul tăia avântat aerul înghețat, prin
rafalele albe ale viscolului, luând tot mai mult înălțime. Jos, sub
planurile lui se desfășurau întinderile albe, ici-colo cu piscuri
cenușii de granit și abisuri necunoscute între care se deslușeau vag
câteva cabane, îngropate în nămeți, la mare depărtare unele de
altele și a căror prezență era trădată de fuioarele de fum ce se
ridicau drept sub razele palide ale soarelui.
— Încă trebuie să mai urc, își zise Bedeanu, mai am puțin și se
apropie crestele…
Trase de manșă, dar nu apucă să înceapă manevra, că deodată, în
clipele acelea, un uruit metalic, asurzitor, îl făcu să tresară. Parcă
un uriaș sfredel, cu șuier ascuțit, se înșuruba vertiginos în tăriile
cerului, despicându-i în mii de bucăți. Întoarse repede capul, privi
jur-împrejur dar nu zări nimic în secunda aceea. În următoarea
însă, zgomotul crescu, se amplifică, rezonanța lui spărgea acuma
aerul, îl condensa în vibrații sonore paroxistice și atunci el înțelese.
Se apropiau Stuckas-urile. Câte? Nu-și putea da seama. În orice
caz, nu unul singur… Fusese, cumva, reperat de jos? I se
interceptase zborul încă de departe și fusese lăsat să intre în zona
în care atacul se putea desfășura cu mai multe perspective de
reușită? Sau era pur și simplu o întâmplare? În orice caz, situația
era disperată și nu suferea o singură clipă amânarea luării unei
decizii…
— Trebuie să fug, își spuse cu înfrigurare Bedeanu și asta cât mai
repede. Sau mai întâi să văd câți sunt și să mă angajez în luptă?
Dar nu apucă să întreprindă ceva, că o săgeată ca de foc răsări din
spațiile albe, se apropie într-o lumină orbitoare, instantanee și se
înfipse în fuselaj făcându-l să explodeze în mii de țăndări. În aceeași
clipă, avionul se frânse și intră vertiginos în vrie cu o coadă de fum
după el, ca o eșarfă neagră ce se desfășura prelung în urmă-i, parcă
fără sfârșit. Căzând, cu o prezență de spirit remarcabilă, Bedeanu
declanșă parașuta și se aruncă în gol rostogolindu-se ca un ghem
către hăurile albe unde-l aștepta salvarea sau moartea. Și după
puțin, brusc, imensa cupolă de mătase se deschise deasupră-i ca o
umbrelă, smucindu-l în chingi și el începu să plutească, purtat de
vânt către înapoi. Apucă, însă, să vadă aparatul cuprins de flăcări,
după care resturile lui prinseră a se rostogoli la vale pe peretele de
granit sărind din loc în loc ca o torță vie ce curând fu înăbușită de
troienele în care se afundă deodată și nu se mai văzu.
Nemții, patru avioane la număr, se mai învârtiră câteva minute în
aer după care, pare-se mulțumiți de cele făptuite, dispărură dincolo
de crestele albe. Bedeanu se așteptase să fie luat la ochi cu vreo
rafală de mitralieră, dar nu se întâmplă lucrul acesta și se liniști.
Plutind, privi în jos. Parașuta era purtată de curenți printr-un larg
coridor, mărginit de pereți înalți de piatră și oricât se strădui să-i
manevreze suspantele, nu reuși să-i schimbe în vreun fel direcția.
Ceea ce putea, însă, face, era ca să depună toate eforturile pentru
a nu fi izbit de vreun zid colțuros de granit. Se putea răni, sau, mai
rău, rupându-se mătasea parașutei sau legăturile, odată desprins,
evident avea să se rostogolească vertiginos în abisurile albe unde
nu se știe dacă mai ajungea în viață.
În sfârșit, norocul îl ajută și ateriză cu bine pe fundul văii într-un
imens morman de zăpadă în care intră până la gât, încât numai
capul îi rămase afară. Putea prea bine să fi fost îngropat de viu în
troianul acela, dar pânza parașutei, în cădere, se prinsese de
trunchiul unui jnepen înfipt în peretele de granit și îl oprise,
ținându-l încă în chingi fără a-l lăsa să se afunde mai mult decât o
făcuse în prăbușirea aceea. O șansă, deci, favorabilă, dar și
neprielnică în același timp: nu se putea elibera de suspante și
mișcările de salvare îi erau limitate, dacă nu cu neputință de
realizat. Așa încât, se văzu într-o situație disperată și oricât se
strădui să-i afle vreo rezolvare nu ajunse la niciun rezultat. Stratul
de zăpadă ce-i strângea umerii și coastele îl îngheța tot mai mult,
iar dacă pieptul și spatele spera a-i fi cât de cât protejate de haina
îmblănită de zbor, cu timpul picioarele complet congelate, începu a
nu le mai simți. Stătu astfel un ceas sau două, complet uluit de
ceea ce i se întâmplase, puțin amețit, cu obrajii și ochii biciuiți de
acele viscolului ce mătura suprafața zăpezii; oricât se strădui în
acest timp să întreprindă ceva, să se salveze, nu reuși în niciun fel
întrucât nu era posibil nici măcar să se răsucească un milimetru
ca să-și elibereze mâinile, necum să se mai ridice la suprafață.
— Aici îmi rămân oasele! își spuse nu fără disperare Bedeanu și un
soi de teamă îl cuprinse la gândul că nu va mai putea ieși din
zăpada aceea. Barem să fiu văzut. Dar văzut de către cine? Mai ales
între pereții aceștia înalți ai munților… Dar, oare, știe careva dintre
ai mei că am căzut? Nici n-am apucat măcar o fracțiune de secundă
să intru în legătură radio cu baza. Să anunț dezastrul… De fapt, în
ce zonă mă aflu? se întrebă el cu aceeași neliniște de la început.
Știu că zburam către liniile dușmane, nu mai aveam mult, dar dacă
am căzut chiar înapoia acestor linii? Ar fi groaznic să fiu luat
prizonier… Totuși, ar fi mai bine să fiu salvat de către nemți, decât
să fiu acoperit de viscol sau să fiu mâncat de vreo jivină. Brrr! se
scutură el cuprins de-un fior de groază, gândind că ar fi posibil să
asiste la propria-i hălcuire. Nu, trebuie să fac în vreun fel ca să mă
salvez, își propuse, mai ales că în curând are să se lase noaptea.
Cum, nu-mi dau seama în clipele astea, dar important este să
rămân lucid, ca să pot întreprinde ceva.
În jur era o liniște într-atât de adâncă încât se auzeau cum sub
biciuirea viscolului trosnesc crengile uscate ale jnepenilor înfipți
din loc în loc în pereții de stâncă ai văii. Și cum vibrează ca niște
corzi întinse suspantele parașutei. Bedeanu încercă să se
smucească, răsucind umerii, căutând a-și face loc, lărgind groapa,
dar toate strădaniile se dovediră zadarnice. O crustă de gheață se
formase în jurul gâtului, o lovea deseori cu bărbia s-o spargă, să
nu se consolideze și orice efort, părea că-l afundă și mai mult, în
loc să-l ajute să se elibereze. Ostenise… Stătu puțin, încercă din
nou și iar renunță.
Veni seara, un întuneric de nepătruns îl înconjură ca o năframă
neagră, iar curând tăcerea nopții se statornici întru totul între
pereții aceia masivi de stâncă. Și nu după mult timp simți cum îl
cuprinde cu încetul o fierbințeală ca și cum s-ar fi aflat în preajma
unui foc încins. Iar o sudoare rece îi îmbrobonează tot mai mult
fruntea. Privirea i se împăienjeni deodată, deveni albă, săgeți de foc
spintecau de-acuma noaptea închipuirii, parcă piscurile acelea
înalte prinseră a se clătina, prăbușindu-se, iar zăpada începuse să
se înalțe în trâmbe albe ca niște năframe. Căzu, așadar, în somnul
lung al inconștienței…

În mica odaie a cabanei era cald. Soba de cărămidă, înfundată cu

lemne duduia alene și mirosul plăcut al rășinei arse umplea
încăperea ca un balsam. Un soare puternic bătea în minusculele
ferestre pe ale căror pervazuri încă mai zăbovea un strat gros de
zăpadă. Iar sub streșinile largi spânzurau țurțuri ascuțiți de gheață,
ca niște baionete, cu lamele strălucinde în lumina dimineții.
Bedeanu se trezi, deschizând ochii și privi nedumerit mai întâi
tavanul gros, din bârne afumate, de care spânzurau ciorchini de
struguri stafidiți, apoi întreaga încăpere ce i se părea cu totul
străină. Într-un colț văzu soba de cărămidă, dată cu lut, cu un
morman de lemne frumos aranjate lângă ușița ei, alături un mic
dulap de vase pe rafturile căruia se înșiruiau cești, pahare, câteva
cutii din tablă colorată ca și un ceas deșteptător, iar între ferestrele
mici, cu perdele de ață, trase într-o parte, o masă pe care se aflau
două farfurii, o lampă cu gaz și o cană de pământ, smălțuită. Lângă
pat era un scaun pe spătarul căruia zări vestonul său de campanie,
cu tresele de sublocotenent aviator, casca de zbor cu ochelarii, iar
în cuier printre alte haine scurta îmblănită pe care o recunoscu
după pielea ei scorojită și cârpită în mai multe locuri. „Unde sunt?
se întrebă dând să se ridice, dar o moleșeală îi frânse parcă oasele
și căzu la loc pe pernă, cu capul îngreunat ca de plumb. Și ce este
cu mine?” Era învelit cu o pătură mițoasă din lână groasă, ce
mirosea a oaie, iar drept pernă avea un fel de sac de pânză, cu fața
aspră, umplut pesemne tot cu lână, întrucât îl simțea moale sub
ceafă. Pe frunte îi era lipit un șervet umed din care picurau stropi
de apă. Semn că-i fusese pus de curând, încât fierbințeala care încă
îi stăruia sub tâmple, nu reușise să-l usuce. Instinctiv își pipăi
obrazul, barba îi crescuse nespus de mult, își pipăi umerii, pieptul,
picioarele. Era întreg, nu-l încerca nicio durere, dar își dădea seama
că e lipsit de putere și că nu se poate ridica nici măcar în capul
oaselor. Iar gura îi era uscată, amară, limba o simțea ca de iască,
la fel buzele crăpate, acoperite de-o pieliță scorojită și aspră.
Privirea tulbure, cețoasă îl ajuta cu greu să deslușească ce e în juru-
i. Vedea totul ca printr-o sită și cum încerca să plimbe ochii într-o
parte și alta, dureri ascuțite se înfigeau parcă în pupile, tăindu-le.
O liniște desăvârșită stăruia în încăperea aceea de țară și numai
trosnetul sec al lemnelor ce ardeau în sobă trăda prezența cuiva în
apropiere. Dar oricât se strădui să asculte nu auzi nicio mișcare în
odaia vecină, către care dădea o ușă puțin întredeschisă și nici afară
în jurul așezării nu desluși ceva. Numai când și când, câte un
țurțure de gheață se frângea brusc sub streașină și cădea cu un
zgomot sec, lângă peretele din bârne, sfărâmându-se. Încolo nimic.
Iar ticăitul ceasului de pe policioara dulăpiorului făcea liniștea
parcă și mai profundă, învăluită în mister.
Era dimineața, Bedeanu înțelegea lucrul acesta nu numai după
ceasul al cărui cadran aproape că nu se zărea, dar îi ghicea într-un
anume fel poziția minutarelor, cât mai mult după razele soarelui ce
scăldau în văpăi micile ferestre, fiecare cu câte patru ochiuri cât
palma. Sau poate că era chiar către amiază. În orice caz timpul nu
putea fi trecut de vremea prânzului, întrucât numai la tăria
soarelui din prima jumătate a zilei se puteau desprinde țurțurii de
gheață din buza streșinilor să cadă la pământ…
Deodată, în camera alăturată se auzi glasul unei viori. Lent,
melodios, ca scurgerea lină a unei ape, unduitor și plin de
sentimentalitate, aci încet, aproape șoptit, aci vibrant și uneori
încărcat de gravitate. Venea parcă de departe, coborât din piscurile
albe sau din tăriile cerului, înalt și de necuprins, și glasul acela
intim al corzilor se contopea parcă încet cu licărul de viață ce-l
simțea sub pleoape sau în bătăile slăbite ale inimii sale. Îl asculta
ca dintr-un somn, din clipele limpezi ale unui vis, căuta să-l
înțeleagă, legănat în tainele lui, dar își dădea seama de zădărnicia
neputinței sale și rămase în așteptare cuprins de-o vrajă ce nu-și
închipuise a o afla, atunci, în clipele acelea. „E cineva dincolo, își
spuse Bedeanu într-un târziu și făcu un efort să-și încordeze mai
mult auzul. În mod sigur gazda. Cântă la vioară. Sau poate că e un
radio sau patefon… Nu, nu poate fi nici radio, nici patefon, întrucât
îmi dau seama că melodia se reia, anumite pasaje se repetă, desigur
acel cineva exersează, revine cu stăruință în același punct și apoi
explodează în acorduri vibrante și explozia are ecouri adânci,
prelungite, ce se liniștesc cu încetul ca vântul după furtună.”
Ascultă, deci un timp, cu gândul stăpânit de glasul acelei viori până
ce totul se stinse, după care, amintindu-și de el, încercă să
înțeleagă cum de ajunsese în patul acela, în căldura acelei odăi și
la adăpost de orice pericol. Mintea-i obosită era cuprinsă în
vârtejuri negre, amețitoare, încă stăruitoare, din delirul abia sfârșit.
Așa încât, oricât se strădui nu-și putea lămuri nimic. Firul aducerii
aminte se oprea la afundarea lui în troianul de zăpadă, strâns în
chingile parașutei și la noaptea care se lăsase curând bântuită de
urgia viscolului. Vag știa că târziu, căzut într-o sfârșeală fără
margini, se mistuise într-un somn adânc și greu, învăluit de
puternice halucinații ca niște umbre ale morții.
Vru să se ridice iară într-un cot, dar în clipa aceea ușa se deschise
și în încăpere intră cât mai cu fereală, să nu facă zgomot, o fată.
Slăbuță, chiar firavă, cu păr bălai și ochi albaștri, într-o jachetă
roșie, pe cap cu o căciuliță de aceeași culoare, din lână, și un fular
gros înfășurat în jurul gâtului. În picioare purta niște cizmulițe tot
roșii, din piele moale, ușor încrețite pe pulpele subțiri ca de copil.
De fapt nu avea mai mult de doisprezece sau treisprezece ani și
surâsul ei de fetiță, sfios și plin de naivitate, n-o arăta să se fi
desprins încă de alintatul păpușilor și joaca șotronului.
Văzându-l pe Bedeanu, cu capul puțin ridicat și fața lividă,
încadrată de-o barbă mare, cu privirea rătăcită, bolnavă, se opri
deodată locului fără să mai facă un pas, surâsul acela îi pieri și
rămase nedumerită și parcă puțin speriată că-l află trezit din
somnul ce părea a nu se sfârși niciodată. De fapt nu întâlnise
niciodată ochii pilotului, întrucât el stătuse tot timpul numai cu
pleoapele lăsate în adormirea aceea adâncă și grea, întretăiată când
și când de tresăriri scurte și de gemete înfundate.
Dar ea se reculese pe dată, spuse ceva în cehă, Bedeanu nu
înțelese, și-atunci înălță neștiutoare din umeri, fără să mai scoată
un cuvânt. Zâmbetul lui, însă, prietenos și în același timp
încurajator o făcu să se apropie și să rămână lângă scaunul pe care
se afla vestonul și casca de zbor. Puse chiar mâna pe tresele aurii
ce împodobeau manșetele hainei, după care tot cu un gest rezervat
mângâie insigna de pilot și nasturii metalici, sclipitori.
— Știi germana? întrebă plin de bunăvoință Bedeanu și de astădată
reuși să se sprijine într-un cot, căutând o poziție cât mai comodă
care să nu-l obosească. Dacă știi, ne putem înțelege…
— Știu, răspunse fata, stăpânită mai departe de sfiiciune. Văd că și
dumneavoastră o știți…
— Am învățat în liceu, mărturisi el, găsind că trebuie să se arate
foarte amabil și apropiat, înțelegând că are de-a face cu fiica gazdei
sau o rudă a acesteia, în orice caz cu cineva dintre salvatorii săi.
Nu vorbesc la perfecție, dar mă rog…
— Și eu cred că știu cam cât știți și dumneavoastră, râse ea și pilotul
îi zări fugar șirul dinților mărunți și albi ca niște boabe de
mărgăritar. Tata însă știe mai bine…
— Spune-mi, te rog, zise Bedeanu, unde mă aflu și cui trebuie să-i
mulțumesc că sunt în afară de orice pericol?
— Nimănui, răspunse fata, înălțând din umerii ei mici și ascuțiți ca
de copil. Sunteți român, nu?
— Da…
— Așa a spus și tata…
— Cine-i tatăl dumitale? vru să afle Bedeanu și făcu semn fetei să
dea la o parte casca de zbor și să se așeze pe scaun. Dar ea refuză
și rămase în picioare. Este aici?
— Tatăl meu este meteorolog, spuse ea. Înălțând puțin bărbia, plină
de-o subtilă mândrie, de parcă pilotul ar fi trebuit să afle că este
cel puțin un mare savant. Stă tot timpul aici la cabană și transmite
date despre starea vremii. Acuma este plecat. De trei zile este
plecat. Îndată după ce v-a adus pe dumneavoastră…
— Deci eu sunt aicea de trei zile? întrebă mirat Bedeanu și ca o
confirmare își trecu încă o dată mâna peste barba crescută foarte
mult.
— Da de trei zile…
— Și cum de s-a întâmplat să mă salveze? fu curios să afle mai
departe pilotul. Cunoști cumva situația?
— Da…
— Te rog, spune-mi. Te ascult…
— Dar nu știu totul, totul, ci numai ce l-am auzit pe tata…
— Mă rog… E suficient…
Fără să se mai lase îndemnată, fata povesti cum în ziua aceea, ea
și tatăl ei priviseră din ușa cabanei tot ce se petrecuse în aer,
deasupra munților, când patru avioane germane se năpustiseră
asupra unuia singur, identificat prin binoclu de către cabanier
după cocarda tricoloră de pe aripi și fuselaj a fi al armatei române.
Văzându-l prăbușindu-se în flăcări și mai apoi zărind și parașuta,
tatăl fetei n-a mai stat o clipă pe gânduri. A luat targa instalată pe
tălpice, ce-i folosise în atâtea rânduri înainte de război în acțiunile
de salvamont și a pornit în căutarea aviatorului căzut. O zi
încheiată a umblat de la revărsatul zorilor și până ce s-a lăsat
amurgul fără ca vreo urmă să-i indice locul prăbușirii; și niciun cât
de mic amănunt nu-i putea îndrepta pașii către omul ce-l bănuia
în suferință. Dacă nu cumva între timp pierise înghițit de căderea
avalanșelor sau acoperit de urgia viscolului. Dar își spunea că nu
se dă bătut, că-l va căuta oricât, chiar și în ziua următoare, pentru
că inima îi șoptea că aviatorul trăiește și așteaptă ajutorul lui.
Trăsese câteva rachete de semnalizare, strigase chiar, punând
palmele la gură. Peste văile albe, ecoul glasului spărgându-se
departe în zidurile de piatră ale munților, totul însă zadarnic. Dar
aproape când să se lase întunericul a reușit să-l găsească. După
pânza parașutei, ce, trențuită de viscol, încă mai spânzura de ciotul
unui jnepen înfipt în peretele de granit al unui versant abrupt. Iar
suspantele l-au dus direct la locul în care zăcea îngropat, cu un
licăr de viață în el, Bedeanu, acoperit în parte cu zăpadă, încât cu
greu își putea cineva închipui că acolo după o noapte și-o zi de
captivitate în mormanul troienit ar mai putea trăi un om.
ÎI adusese la cabană, drum lung și ocolit, tăind nămeții, uneori
înalți cât un stat de om și când să se lase noaptea de-a binelea îl și
instalase în pat, dându-i primele îngrijiri ca să-l salveze întru totul.
Ceasuri în șir priveghease la căpătâiul lui când fata, când
cabanierul, când Otto. Și iată că în dimineața asta deschisese
pentru prima dată ochii…
— Cine este Otto? întrebă Bedeanu stăpânit de emoție după cele
aflate. Fratele dumitale?
— O, nu, surâse fata, în timp ce continua să mângâie stofa
vestonului de pe spătarul scaunului. Otto este un german…
— Un german? tresărise Bedeanu la aflarea acestui lucru. Ce fel de
german?
— Un german ca toți germanii…
— Adică, vreau să înțeleg un soldat german? Din armata lui Hitler?
— Da.
— Și ce caută aici? fu curios să afle Bedeanu și simți cum tot
sângele îi năvălește în tâmple.
— A venit cu vreo zece zile înainte de a vă salva tata pe
dumneavoastră, spuse fata. N-a vrut să mai lupte împotriva rușilor
și românilor și a cerut să se ascundă aici la noi, până se va termina
războiul…
Bedeanu rămase câteva clipe pe gânduri, neștiind ce să înțeleagă
din toate acestea. Desigur, nu erau rare cazurile când militari din
armata nazistă, dându-și seama de hazardul aventuros al
războiului purtat de Hitler, renunțau să mai dea ascultare vreunui
ordin de luptă, aruncau armele și se predau eliberatorilor sau pur
și simplu se ascundeau, rătăcind prin munți și păduri cu gândul să
nu se arate decât după ce se vor sfârși ostilitățile care după toate
probabilitățile nu aveau să mai dureze mult. Poate că și acest Otto
era unul dintre aceștia. Preferase să-și piardă urma în această
cabană izolată, decât să fie luat prizonier. Încă mai stăruia printre
soldații lui Hitler ecoul propagandei că toți cei care cad în mâinile
rușilor au de suferit cumplite torturi. Și, evident, acest Otto alesese
situația cea mai acceptabilă…
— Ce grad are germanul ăsta? întrebă Bedeanu într-un târziu și
încet, cu mare sforțare, dar ajutat și de fata reuși să se ridice în
capul oaselor. E ofițer, subofițer sau simplu soldat?
— Drept să vă spun, nu știu, răspunse fata și pe chipul ei puțin
trist se putea citi amărăciunea că nu putea da niște relații cât de
cât exacte. Are epoleții tiviți cu o dungă argintie, așa ceva, dar nu
știu ce însemnează asta. De fapt îi avea, că din prima zi când a venit
la noi i-a descusut de la veston și i-a aruncat în foc…
— Da? se miră Bedeanu. Pentru ce a făcut lucrul acesta?
— Spunea că nu vrea să mai poarte uniforma germană. Atâta am
înțeles…
— Și el ce face acuma?
— Este în odaia din partea cealaltă a cabanei, lămuri fata și arătă
cu capul spre ușa ce probabil ducea într-acolo. Între odaia asta în
care vă aflați dumneavoastră și cea în care se află el, avem un mic
salonaș, așa îi spune tata, în care pe o masă ține aparatele de
meteorologie și în care mai avem patul, dulapul pentru haine, mă
rog lucruri de-ale noastre. Acolo stau eu cu tata…
— Dumneata exersai la vioară? întrebă Bedeanu și-și potrivi mai
bine perna să se sprijine cu coatele de ea. Am auzit adineauri
sunetul unei viori…
— Da, eu, dar voi continua după ce mă duc să citesc datele
meteografului. Tata este plecat, v-am spus și-atunci fac eu acest
lucru în locul dumnealui…
— Și tot dumneata le transmiți?
— Nu, numai le înregistrez. Legătura noastră cu Praga este
întreruptă. Nu știu, poate din cauza războiului s-o fi rupt firul. Dar
tata spunea să trecem totuși datele astea în registru pentru că
poate ni se vor cere după aceea…
— Și te pricepi să le citești?
— Da! zâmbi fata cu un fel de semeție că poate face ceva ce li se
pretinde numai adulților. Nu este greu. Și-apoi m-a învățat tata…
— Stai de mult aici? Nu urmezi la școală?
— Am urmat în Mariánské Lazne, nu departe de aici…
— Da, cunosc localitatea, de ce se cheamă așa?
— De fapt se traduce „Stațiunea Mariei”, știți la noi sunt foarte
multe izvoare de ape minerale și primul care a fost găsit i s-a dat
numele ăsta, izvorul Mariei și de aci s-a tras și numele orășelului…
— În ce clasă ești?
— Începusem clasa a treia de liceu când am venit aici, în toamnă
adică. Am luat lecții de vioară, vreau să merg la Praga, la
conservator, îmi place foarte mult. Și când am timp exersez. Am
luat cu mine o mulțime de „metode”. După ce se va termina războiul
tata spune că ne vom muta la Praga…
— Dar mama unde este?
— Mama a murit acum câteva luni, vorbi fata cu glasul aproape
stins. Știți, tata e partizan, conduce luptătorii noștri prin munți.
Nemții au aflat, au venit la noi acasă, l-au căutat, apoi au luat-o pe
mama și împreună cu mai mulți alții din oraș au închis-o mai întâi
la mânăstirea Teplá și apoi în beciurile castelului Metternich unde
a fost împușcată. Eu eram la școală, n-am știut, când am aflat am
fugit în pădure. M-a găsit tata și m-a adus aici…
Fata tăcu, lacrimi îi jucau în ochii albaștri, bărbia îi tremura ușor.
Desigur, amintirea mamei o durea, așa cum o dureau toate
amintirile legate de anii grei ai copilăriei ei. Trăise și văzuse multe
sub ocupația nazistă, toate ororile săvârșite de către nemți în oraș
o cutremuraseră, dar nu bănuise că va veni o zi când poarta casei
lor va fi izbită cu paturile automatelor, ușile vor fi ciuruite cu
gloanțe și toate odăile răvășite, în căutarea unor dovezi care să
confirme îndeletnicirea tatălui. Și drept represalii o ridicaseră pe
mamă. Iar pentru că declarațiile ei nu le dăduseră satisfacție o
împușcaseră.
— Am fotografia ei dincolo, suspină fata, ștergându-și cu latul
palmei ochii înlăcrimați. Am să v-o arăt… Și cât de mult a dorit să
învăț vioara! De când aveam cinci ani, mă lua de mână, prin
zăpadă, după-amiezele, mă ducea la un renumit profesor de
muzică, departe de casa noastră, iar până ce eu luam lecții, dânsa
deretica prin odăile aceluia. Veneam către casă aproape când se
lăsa seara… Am avut o mamă tare bună… Așa cum sunt toate
mamele…
Se căută prin buzunarele jachetei, scoase o batistă, își șterse din
nou lacrimile, după care înfășurându-și mai bine fularul în jurul
gâtului își ceru scuze pentru că plânsese și spuse că se duce la
meteograf, deoarece este ora când trebuie să citească datele și să le
treacă în registru.
— Aveți nevoie de ceva? întrebă din pragul ușii, înainte de a ieși. M-
am luat cu vorba și am uitat să am grijă de dumneavoastră…
— Nu… Ori cum te cheamă? Iată, vorbim și nici nu te-am întrebat…
— Hana. Hana Simková…
— Nu, Hana, nu am nevoie de nimic, vorbi Bedeanu blând și o
învălui cu o privire caldă, prietenoasă. Numai aș vrea să știu de ce
spui „am uitat să am grijă de dumneavoastră”? Pentru ce trebuie
să ai grijă de mine?
— Pentru că mi-a spus tata că sunteți aviator român. Și românii
luptă să-i alunge pe nemții din țara noastră. Și pentru că sunteți…
un om. Un om adevărat…
Zâmbi, făcu un semn de bun rămas cu mâna și apoi o zbughi pe
ușă afară. Bedeanu dădu pătura aceea mițoasă la o parte, se trase
mai mult în dreptul minusculei ferestre și privi afară. Munții erau
învăluiți în alb și în soarele dimineții zăpada scânteia aprins,
făcându-i să strălucească destul de puternic. Fata porni pe o pârtie
deschisă de la ușa cabanei până la meteograful instalat pe patru
pari înalți lângă gardul din bârne și micuță cum era abia i se zărea
căciulița roșie peste troienele viscolite. O văzu apoi cum urcă scărița
de scândură vopsită în alb, deschide ușa micului dulăpior și apoi
pe-un carnețel ce-l avea în mână începu să scrie ceva. Închise apoi
ușa meteografului și coborî. Rămase apoi un timp jos, lângă scăriță,
cu palma streașină la ochi, privind munții jur-împrejur, după care
făcu un cocoloș de zăpadă, strângându-l tare în pumn și-l aruncă
undeva, în sus, peste gard, numai așa ca să se joace. Mai făcu unul
și-l aruncă tot în direcția aceea. Apoi își potrivi căciulița peste zulufii
săi aurii, își aruncă repezit fularul spre spate și porni înapoi către
cabană, cu mersul ei mărunt, prevăzător, să nu care cumva să
lunece pe zăpada încă înghețată și să cadă.
După un minut ușa se deschise și ea apăru în prag cu obrajii
îmbujorați de frigul de afară.
— Este soare, însă ger! spuse ea suflându-și în palme. Gata, am
terminat. Vă fac un ceai?
— Nu, mulțumesc, poate mai târziu…
— Atunci mă duc să mai exersez la vioară, spuse și-și luă căciulița
de pe cap, scuturându-și părul lung, blond pentru a-și lăsa pletele
să-i cadă în voie pe umeri. Mai vin pe la dumneavoastră.
— Bine, Hana, mulțumesc…
Închise ușor ușa, trecu dincolo și nu după mult timp se auzi din
nou glasul viorii răsunând blând și duios în liniștea adâncă a
cabanei. Bedeanu îl ascultă un timp, gândindu-se la cele povestite
de fată și curând, ostenit, adormi cuprins de același somn greu,
cufundat ca-ntr-o apă a neființei.

4
Spre seară, Bedeanu se trezi și constată că avea iară pe frunte un
șervet umed. Îl dădu la o parte, deschise ochii și o văzu pe fată la
gura sobei, scotocind jarul cu un băț lung, afumat, încercând să
ațâțe focul care aproape se stinsese. Aruncă apoi câteva lemne și se
ridică. În odaie era aproape întuneric. Hana, fără să-l privească pe
aviator, se duse, luă lampa de gaz de pe masă, îi șterse îndelung
sticla cu o cârpă după care o aprinse. O lumină slabă,
bolnăvicioasă, se împrăștie deodată în încăpere, dezvăluind
ungherele și făcând să joace umbre prelungi pe pereții de bârne.
— V-ați sculat? întrebă ea, văzându-l pe Bedeanu că se mișcă sub
pătura mițoasă. Cum vă simțiți?
— Mulțumesc, mai bine…
— Trebuie să mâncați, să prindeți puteri, spuse ea și se apropie. De
câteva zile nu v-am hrănit decât cu ceai…
— Și în somn? zâmbi Bedeanu, gândindu-se că de atâtea zile zăcea
în patul acesta și abia de dimineață deschisese ochii.
— Da, și în somn. Îmi era greu să vă ridic capul de pe pernă, să vă
duc cana la gură, dar de fiecare dată m-a ajutat Otto, v-am spus…
— Ei, dar e plin de umanism, Otto ăsta! zâmbi din nou Bedeanu.
Se vede că-i un om de treabă…
— Întocmai domnule aviator, zise Hana plină de convingere. De
cum v-a adus tata, el i-a fost de mare ajutor. Și este tare
îndemânatic, priceput. Vă mărturisesc, cum v-am văzut pe targa
aceea am crezut că sunteți mort și m-am speriat. Dar el, liniștindu-
mă și liniștindu-l și pe tata a făcut tot ceea ce a crezut că este mai
bine ca să vă facă să vă reveniți…
— Ce anume?
— Vedeți, el spune că a făcut pe sanitarul în unitatea aceea a lui
din care a dezertat. Cu alte cuvinte mai știa câte ceva în privința
asta. Așa că de îndată v-a înfășurat în pături calde, iar în pat, jur
împrejurul corpului și chiar pe picioare, pe abdomen, pe piept v-a
pus o sumedenie de sticle cu apă clocotindă, sticle ce le-am adunat
repede de prin cabană. După care un timp v-a dat ceai după ceai și
ceva alcool… A zis că era bine de vă înveleam în vată, dar de unde
să fi avut atâta cantitate? Ținem și noi acolo, un pachet sau două
într-un mic dulăpior sanitar și asta de mult, când treceau pe aici
turiștii. Trebuia să vă readucă temperatura corpului la normal…
— O, dar trebuie să-i mulțumesc foarte mult acestui ins, zise
Bedeanu cuprins de recunoștință. Ca și tatălui dumitale,
bineînțeles. Poate că în primul rând dumnealui… Unde este tatăl?
— V-am spus, a plecat imediat după aceea. Trebuie să se întoarcă…
— A, da, își aminti Bedeanu. Și neamțul ce face?
— Nu știu, n-am fost la el și nici nu vreau să mă duc, spuse fata.
De fapt nici el nu prea iese din odaie. Stă închis acolo și joacă șah
toată ziua…
— Șah? Cu cine joacă?
— Singur. Sau scrie versuri. I-a spus tatei că e poet. O fi adevărat?
— Că face versuri, o fi adevărat, mai ales dacă spune el, dar nu
oricine face versuri se cheamă că este poet, lămuri Bedeanu și
constată că de astă dată se poate ridica mai ușor în capul oaselor.
Vezi dumneata, a versifica, „înșirând cuvinte goale ce din coadă au
să sune” cum spune un mare poet al nostru, Eminescu, nu
însemnează că e sinonim cu poezia, înțelegi? Dar, mă rog, acest
Otto poate fi un adevărat poet, nu contest, mai ales că nici nu-l
cunosc și nici nu i-am citit vreo astfel de producție literară.
— Nici eu nu-i cunosc poeziile…
În acea clipă ușa se deschise și în prag se ivi un tânăr înalt, voinic,
cu părul blond tuns scurt și față prelungă, îmbrăcat într-un pulover
alb, cu pantaloni pană cum au schiorii și în picioare cu bocanci
grei, alpini, peste ai căror carâmbi erau răsuciți ciorapi groși, de
lână. Dădu bună seara în limba germană și după semnul discret al
Hanei, Bedeanu înțelese că acesta nu-i altul decât Otto.
— Deranjez? întrebă el plin de amabilitate, afișând o exagerată
decență. Nici n-am bătut la ușă, așa cum se cuvine…
— Deloc! spuse Bedeanu și întinzându-i mâna se prezentă. Vă
cunosc din spusele domnișoarei. Dar luați loc! îl pofti el și-i arătă
scaunul pe care se afla vestonul.
— Nu, mulțumesc, nu pot sta mult, se scuză neamțul. Am ceva de
lucru. Am auzit-o pe Hana că astăzi v-ați revenit complet și am
socotit că este de datoria mea să vă văd…
— Da, mă simt mai bine, confirmă Bedeanu și după câte am auzit
de la domnișoara sunteți unul dintre salvatorii mei, așa că țin să vă
mulțumesc în mod deosebit…
— Atât cât m-am priceput… vorbi cu modestie Otto și aruncă o
privire plină de zâmbet fetei. Am fost sanitar în unitatea mea. Cred
că ați aflat datorită cărui fapt mă aflu aici…
— Da, am aflat și vă felicit pentru hotărârea pe care ați luat-o…
— Era singura dictată de rațiune, domnul meu! spuse Otto și ochii
săi albaștri străluciră aprins. Nu se mai putea. Nu se mai putea de
mult… E un gând pe care-l împărtășesc foarte mulți dintre
camarazii mei…
Foarte volubil, după ce se așeză pe scaun la o nouă insistență a lui
Bedeanu începu să povestească unele lucruri despre el, care pe
pilotul român îl interesară în mod deosebit. Era de fel din
Düsseldorf, lucra la o fabrică de ceasuri, unde câștiga destul de
bine. La puțină vreme după ce terminase stagiul militar într-o
unitate de lângă Köln, se căsătorise cu o croitoreasă, o fată drăguță,
talentată și foarte muncitoare. Avea un băiețel, Hans, un drac
neastâmpărat care numai la trei ani a început să umble cu
bicicleta. El și-a cumpărat o motocicletă și înainte de război lua
parte la concursuri de viteză, dar după un accident destul de
neplăcut a renunțat. Acuma are două pasiuni: creșterea canarilor
și poezia. Înainte de a fi mobilizat, avea într-o cameră anume
amenajată, lângă atelierul nevestei sale, aproape două sute de
colivii cu cele mai renumite specii de canari din lume. Îi vindea și
obținea bani buni. Nu mai știe nimic de soarta lor. Războiul a
distrus multe, iar soția nu i-a mai scris de foarte multă vreme. Poate
o fi chiar arestată pentru că atât ea, cât și tatăl ei, sticlar, de fapt
ca și el, Otto, aveau alte vederi decât acelea impuse de către regimul
lui Hitler. Cine mai putea ști, deci, acolo în Germania ce avea să
aducă ziua de mâine? El, Otto, n-a primit cu bucurie, ca și alți
germani de altfel, pretențiile de expansiune ale lui Hitler, deci nici
războiul. Dar odată mobilizat s-a gândit că poate va scăpa mai ușor
de glonț dacă se face sanitar. A cerut acest lucru, a urmat un curs
de câteva luni și a lucrat multă vreme la un spital de campanie. Cu
timpul, însă, efectivele armatei germane au început să se subțieze,
așa că a fost trimis și el în linia întâia. Frontul – e sincer și-o spune
– l-a înfricoșat de moarte. La ce bun să-și dea viața și pentru cine?
Are acasă o soție drăgălașă, un băiețel ce-i seamănă leit, o
gospodărie nu prea mare, dar atât cât poate să fie un om mulțumit,
așa că vrea să se întoarcă teafăr și cât mai neîntârziat între ai lui.
A găsit deci, momentul potrivit și a dezertat. Cum? A fost trimis cu
o patrulă de recunoaștere în munți, pe aici, prin împrejurimi, s-a
rătăcit voit de camarazii lui și a ajuns la cabană unde, neașteptat,
a găsit multă înțelegere la domnul Karel și la fiica dumnealui, Hana.
Războiul, după câte știe este pe sfârșite. Armatele lui Hitler iau
bătaie, se retrag zilnic din calea rușilor și a românilor și în curând
va fi pace. Se va întoarce, deci, în Düsseldorf-ul lui, liniștit și fericit,
dar mai ales mulțumit că în tot timpul campaniei n-a tras un singur
foc de armă. N-a vrut să ucidă și uite că Dumnezeul lui l-a ajutat
să-și afle scăpare…
— Interesant! spuse Bedeanu oarecum mișcat de cele auzite. Foarte
interesant. Ei, dacă toți cei din țara dumneavoastră ar fi avut o
asemenea atitudine…
— Sunt destui, domnul meu, vorbi Otto cu certitudine. Mulți, însă,
sunt imprudenți și plătesc cu viața hotărârile lor. Vă rog să mă
credeți că am chibzuit îndelung până ce să iau calea dezertării. Mă
gândeam că are să sufere familia, acolo-n Düsseldorf, nu știam
unde am să nimeresc, mă rog, m-a chinuit multă vreme gândul
acestei fugi. Dar până la urmă, cu orice risc am făcut-o! Și nu regret.
Slavă Domnului, am nimerit între oameni adevărați. Uite. Ei cehi,
dumneavoastră român… Încă atunci când am auzit de la
domnișoara că știți germana, m-am bucurat. Mai am cu cine
schimba o vorbă în pustietatea aceasta…
— Da, am învățat câte ceva în liceu…
— Este o limbă frumoasă, spuse Otto. Mai ales când stăpânești bine
toate nuanțele ei…
— Da, într-adevăr…
— Cum vă simțiți? se arătă grijuliu Otto și puse palma lui mare pe
fruntea pilotului. Mai aveți puțină febră, să știți, încă nu este bine
să coborâți din pat. De altfel aici e cald, e bine și asta prin grija
domnișoarei Hana, zâmbi el afabil, privind-o afectuos pe fată. Să
știți, de cum v-a adus domnul Karel, în seara aceea cu targa și v-
am văzut mi-a fost tare mult teamă de-un colaps. De unde perfuzii
cu soluții glucozate sau plasmă aici în vârful muntelui? N-am avut
nici măcar o cadă să vă fac o baie caldă cum se recomandă în
situațiile astea, așa că după o scurtă respirație artificială, am recurs
la câteva sticle cu apă fiartă și pături…
— Vă mulțumesc foarte mult! spuse Bedeanu. Vă sunt îndatorat…
— O, nu, nu aveți pentru ce! răspunse Otto prinzându-l pe
Bedeanu de încheietura mâinii. Eu sunt cel îndatorat. Și asta în
primul rând pentru aportul ce l-ați adus și-l aduceți nu numai la
eliberarea ungurilor și cehilor, dar și a noastră, a germanilor care
suntem sătui de dictatura lui Hitler. Vă rog să mă credeți că spun
adevărul adevărat…
— Vă cred…
— Războiul este inuman, domnul meu, urmă Otto așezându-se mai
bine pe scaun. Mă rog, însăși noțiunea ca atare impune această
catalogare…
— Evident…
— Am urmărit, atunci, în după-amiaza aceea, lupta inegală dintre
Stuckas-urile noastre și avionul dumneavoastră și vă mărturisesc
că întreaga scenă m-a revoltat pur și simplu, urmă Otto tot mai
aprins. Patru contra unul! Păi este posibil așa ceva? Unde este
cavalerismul confruntărilor, unde este acea echitate a disputelor,
acel „heute mir, morgen dir”, cum spunem noi, germanii? S-a ajuns,
domnul meu, la barbarie, războiul ne-a animalizat într-atâta, încât
au pierit orice sentimente de umanitate, nu?
— Desigur…
— Eu, stimate domn, sunt un pacifist, vă rog să mă credeți, vorbi
mai departe Otto cu aceeași convingere de mai înainte. Așa m-am
născut, așa am fost educat, așa m-am format, n-am ce-i face!
Totdeauna am gândit că pentru fiecare om se găsește un loc sub
soarele acesta, pe pământul acesta, nu avem de împărțit nimic unul
cu altul, fiecare poate trăi prin munca lui, prin ceea ce știe să facă
în viață. Ce avem unul cu celălalt? Uitați de pildă în situația de față:
sunteți român, am fost aliați, prin forța lucrurilor am devenit
beligeranți, trebuia, văzându-vă în seara aceea aproape lipsit de
viață, întins acolo pe targă, să vă întorc spatele? Nicidecum! Am
făcut tot ceea ce am crezut că pot face pentru ca astăzi, iată, să
putem sta de vorbă și pentru ca dumneavoastră să vă puteți bucura
de viață. Pentru că războiul, îl simt, este pe sfârșite și ne vom putea
întoarce fiecare la rosturile noastre. Aveți vreo meserie în viața
civilă?
— Sunt ofițer, deci militar de carieră…
— Da, înțeleg. Pilot de vânătoare, nu?
— Exact…
— Ei, vă las, spuse Otto și se ridică. Trebuie să vă odihniți. Am să
vă mai vizitez, sper că vă face plăcere, nu?
— Da, poftiți ori de câte ori timpul vă permite.
— Scriu versuri, v-am spus, sper ca într-o zi să vă citesc ceva,
propuse Otto și zâmbi din nou Hanei care tot timpul stătuse
deoparte, la capul patului, și ascultase discuția celor doi.
Domnișoarei chiar i-am dedicat câteva, e foarte drăguță…
— Prea bine, domnule Otto, fu de acord Bedeanu. Vă urez succes
în îndeletnicirea dumneavoastră…
Neamțul întinse protocolar mâna, i-o strânse pe a pilotului și apoi,
după ce în treacăt mângâie fugar obrazul fetei, zâmbindu-i din nou,
ieși din odaie și închise ușa. Hana privi o clipă în urma lui, după
care, veni, luă șervetul de pe fruntea lui Bedeanu, îl muie în
ligheanul ce se afla pe un scaun lângă sobă și i-l întinse.
— Vă rog să-l puneți iară, spuse. Încă mai aveți febră. Am să vă fac
un ceai și am să-i mai cer domnului Otto o aspirină…
— Are?
— Are o mulțime de medicamente la el.
— Bine, domnișoară, vă mulțumesc…
După ce bău ceaiul și luă aspirina, fata îl înveli bine pe Bedeanu cu
pătura aceea mițoasă, îi potrivi perna sub cap și-i spuse că a doua
zi va găti o supă de orez sau cu fidea, sperând că nu va fi refuzată
și va mânca. De altfel, poate că va sosi și tatăl ei și va aduce ceva
alimente, întrucât cele care se mai aflau prin dulap erau cam pe
sfârșite.
— Nu-ți este urât să stai singură, fără tata? o întrebă pilotul și-i
prinse palma mică, puțin asudată într-a sa.
— Nu, sunt cu dumneavoastră…
— Și înainte de a fi eu?
— Era domnul Otto…
— Și înainte de el?
— Nimeni. M-am obișnuit, spuse ea simplu. Cabana este foarte
departe de vreo așezare omenească, nu are cine urca până aici…
— Uite a venit neamțul, am venit eu…
— Da, este adevărat, dar eu nu fac rău nimănui, ce să aibă cineva
ceva cu mine? Nu?
— De ce te lasă tatăl mereu singură? întrebă Bedeanu fără să-i lase
mâna. Unde se tot duce? Că așa am înțeles, că pleacă și uneori vine
după trei-patru zile ca acuma…
— V-am spus, e partizan, conduce cehii noștri prin munți…
— Așaa? se miră Bedeanu. Are deci pușcă…
— Numai una? râse fata. Am avut podul plin. Le-a împărțit
oamenilor…
— De unde le-a luat?
— De la nemți, de unde să le ia. Încă am avut și-un tun. L-au adus
tocmai de la Česke Budéjovice. Demontat, bucățele, bucățele, în
rucsacuri. Și tot așa l-au și dus la vale după o vreme…
— Ce vorbești! se miră iară Bedeanu și surâse de năstrușnicele vești
ce i le da fata. Tatăl dumitale este un erou, după câte văd…
— Nu, domnule aviator, este un om…
— Îl iubești?
— Foarte mult…
— Bine, du-te la culcare, îi spuse Bedeanu și-i lăsă mâna. Îți urez
noapte bună și-ți mulțumesc pentru îngrijire…
— Noapte bună!
Ea mai potrivi odată lemnele în sobă, aduse o cană cu apă
proaspătă pe care o puse pe scaun, lângă pat, făcu lumina lămpii
mai mică, după care, cu pas ușor, cât mai neauzit, trecu în odaia
de dincolo, nu înainte ca din prag să-i zâmbească pilotului și să-i
facă un semn prietenesc cu mâna.
Rămas singur, Bedeanu nu adormi imediat. Stătu în liniștea odăii,
cu palmele sub cap, gânditor, ascultând trosnetul sec al lemnelor
în sobă și cântecul hornului. Se simțea slăbit, orice mișcare, chiar
aci în pat, îi cerea un efort deosebit, încă avea stăruitoare amețeli,
iar buzele îi erau mereu uscate de arșița ce-i înfierbântase trupul
atâtea zile și nopți. Sfârșeala aceasta continuă îl obosea și avea
sentimentul că nu va scăpa de ea niciodată. Nu pusese în gură
decât ceaiul oferit zilnic de către fată cu multă generozitate, dar de
fapt, nici nu avea senzația foamei. ÎI dureau mușchii, oasele, parcă
le zdrobise o mână nevăzută cu maiul, le pisase centimetru cu
centimetru încât se gândi că dacă ar fi cutezat să se dea jos din pat,
încercarea i-ar fi fost fatală. S-ar fi prăbușit la primul pas.
În întreaga cabană se lăsase o tăcere adâncă. Dincolo, fata,
pesemne se pregătea de culcare, zăvorând bine ușile, așa cum o
învățase tatăl său. Otto, poate, la lumina lămpii scria mai departe
versuri sau se culcase și el. Dintr-un început i-a făcut o impresie
destul de bună. Un ins comunicativ, deschis, poate chiar sincer,
desigur nu este singurul care condamnă și încă fățiș regimul
dictatorului fascist de la Berlin. Bedeanu avusese chiar la Turnu
Severin, unde fusese dispersată școala de ofițeri de aviație, un
instructor neamț care nu se ferea de nimeni și în dispute libere își
blama superiorii pentru opacitatea lor politică în ceea ce privește
declanșarea și purtarea războiului, țara lui înrobind atâtea popoare.
Unii dintre colegi spuneau că insul o făcea înadins ca să-i poată
demasca pe cei care i se raliau, alții dimpotrivă, îl credeau sincer,
o sinceritate pornită dintr-un gram de demență ce-l făcuse din
câteva victorii aeriene un as al aviației germane, fiind decorat cu
„Crucea de fier” clasa a doua. Evident, nici acest Otto nu trebuia
ascultat decât cu o anume rezervă ce ți-o dă prudența ce se spune
că este mama înțelepciunii. Este foarte adevărat că s-o fi rătăcit cu
bună știință de camarazii lui, nu, nu era singurul care o mai făcuse,
atâția prizonieri declaraseră acest lucru, în definitiv de ce să nu-și
fi hotărât și el soarta în această direcție? Mai ales că, într-adevăr,
războiul era pe sfârșite și după cum afirmase, vroia cu tot
dinadinsul să scape cu viață. De fapt, cine nu vroia lucrul ăsta?
Dar tot atât de adevărat poate fi și faptul, dovedit tot de practica
războiului, că nemții lansau anumiți militari în spatele frontului cu
scopuri diversioniste, ce se dădeau drept dezertori și apoi erau
prinși atacând cine știe ce pod sau nod de cale ferată, aruncând în
aer un depozit de muniții sau dând foc unui comandament în zone
socotite mai puțin accesibile. „Bine, își zise Bedeanu, să admit
ipoteza cea mai puțin fericită, aceasta din urmă, în definitiv ce ar
putea să întreprindă acest Otto aici, în această cabană izolată? Și
apoi Karel, tatăl Hanei, am înțeles că e un partizan cu experiență,
nu l-ar fi dibuit el la vreme dacă într-adevăr ar fi fost ceva în
neregulă cu insul ăsta? Dar nici nu-l arată firea a fi un tip plin de
inventivitate, capabil de vreo acțiune mai deosebită. Vorbește cam
mult și face deseori caz de atitudinea lui antifascistă… Mă rog, îl
privește, în definitiv cum își putea justifica hotărârea de a rămâne
la cabană până ce trece primejdia războiului?”.
Afară se pornise din nou viscolul. Vântul aspru, înghețat, șuiera pe
sub streșini, lovind minusculele geamuri cu măzărichea zăpezii, iar
hornul prinsese să vuiască asemenea unei cascade. Bedeanu se
gândi la camarazii lui de la bază, la aerodromul troienit, la
comandantul escadrilei. Desigur l-au dat dispărut, căzut la datorie
într-o misiune de recunoaștere din care nu s-a mai întors. Poate că
au trimis înștiințare și familiei. Chiar și-o închipuia pe mamă
plângând, cu acea simplă carte poștală în mână, prin care i se
vestea într-un text laconic, stereotip „suprema jertfă a
sublocotenentului aviator Mircea Bedeanu, distins și apreciat
camarad de arme, ale cărui aripi s-au frânt în ziua de… etc… etc…”.
După parașutarea sa nu știa dacă mai trecuseră sau nu avioane
prin această zonă, n-avea cum să afle, întrucât abia în dimineața
aceasta își venise în fire. Dar nici astăzi n-a trecut vreunul, nu s-a
auzit niciun zgomot de motor sus, în înalt, pesemne că frontul s-a
mutat mult mai departe, altă explicație nu-și putea enunța. În orice
caz, cum va prinde mai multe puteri și vremea se va mai
îmbunătăți, va coborî la vale și în mod sigur are să întâlnească
unități de-ale armatei române. Apoi se va prezenta la bază. Dar
unde-i este pistolul? se întrebă și deodată fu cuprins subit de-o
adâncă îngrijorare. Îl avusese în haina de zbor, o fi în buzunar sau
l-a lăsat în avion? Și harta zonei de recunoaștere… Dar nu cumva
or fi în veston? Avea nevoie de pistol, un militar fără armă în război
este pe jumătate pierdut și-apoi dacă vrea să se întoarcă la bază,
cum va putea face lucrul acesta fără a fi înarmat? Este foarte posibil
să se întâlnească cu vreo patrulă dușmană, chiar cu soldați nemți
răzlețiți de unitățile lor și trebuie să se apere, nu? Apoi harta… E
un document care în niciun caz nu trebuie să cadă în mâinile
dușmanului…
Astfel gândind, stăpânit mai departe de îngrijorarea aceea fără
seamăn se aplecă către scaun, îl trase aproape și scotoci prin
buzunarele vestonului. Dar în afară de un carnețel, câteva
fotografii, scrisori de acasă, o batistă, țigările și bricheta, nu mai
găsi nimic. „În mod sigur pistolul este în scurta îmblănită, de zbor,
își zise. Și harta tot acolo. Dar cum, oare, să mă târăsc până la cuier
când abia mă pot ține în capul oaselor? Am să aștept până mâine
dimineață și am să cer Hanei haina. Până atunci trebuie să cred că
totul este în ea. Nu are rost să mă frământ degeaba…”.
Adormi totuși târziu și căzu într-un somn adânc și greu, în căldura
odăii și în liniștea înstăpânită a nopții, când afară viscolul, șuierând
ascuțit, spulbera zăpada peste întinderile albe.

— Bună dimineața!
Bedeanu deschise pleoapele și în puțina lumină a odăii o văzu pe
fată îndreptându-se cu un braț de lemne către sobă. Îmbrăcase un
pulover alb și pantaloni-pană, cu ghete de munte. Obrajii îi erau
îmbujorați, semn că venea de undeva, de afară.
— V-am deranjat? întrebă ea, punând cu grijă lemnele lângă sobă
și stivuindu-le să stea cât mai bine. Este aproape ora nouă…
— Serios? zise Bedeanu și se frecă la ochi, încercând să privească
pe fereastră, afară. Dimineața era cenușie, iar prin geamul aburit
abia se zăreau munții învăluiți într-o pâclă deasă ca de fum. Am
adormit târziu, parcă se scuză el și uite cum mi-am prelungit
somnul…
— Nu-i nimic, trebuie să vă odihniți, zise Hana scuturându-și
palmele în fața cenușarului. Am să vă aduc de îndată și ceaiul. Apoi
am să vă fac două ouă moi. Vă plac?
— Da, îți mulțumesc. Dar te-ai sculat tare devreme, din moment ce
ai adus și lemne…
— Am fost și la apă, să știți, zise ea sumețindu-se, arătând că e fată
tare vrednică. Și am spălat și vasele…
— Dar de unde iei apă?
— De jos, din vale. Este acolo un pârâiaș, subțire ca un fir de ață,
curge sprinten peste pietre. Vara e foarte frumos în juru-i. Mi-a
făcut tata și o morișcă. O mână apa…
— Daaa?
— Acolo întâlnesc câteodată și capre negre. Vin la adăpat…
Ascultând-o, Bedeanu se gândea la grijile acestei fete, griji ce-o
prinseseră la o vârstă foarte fragedă, când departe de lume, aci, în
vârful muntelui trebuia să întrețină o gospodărie, să facă mâncare,
să spele, să țină rânduiala odăilor, pe deasupra și cu doi musafiri,
picați în împrejurări deosebite pe capul ei, o mână de om, plăpândă
ca o trestie, dar îndemânatică și plină de hărnicie încât nu avea
pereche. Bine, el, Bedeanu încă nu era întremat, nici nu se putea
ține pe picioare, dar de ce, oare, Otto n-o ajuta în niciun fel? Se
putea duce, jos, în vale, la izvor să aducă apă, să pregătească
lemnele pentru sobe, să facă puțină curățenie, zvârlind zăpada din
jurul cabanei. Se considera, poate, un turist venit la odihnă? Să fie
mulțumit că dăduse peste un adăpost, așa cum își dorise, în care
să stea până ce se va sfârși războiul. Altfel unde s-ar fi dus? Cine l-
ar fi primit? Indignat de situație, pilotul spuse aceste gânduri fetei,
dar Hana găsi pentru toate o singură explicație, pe care de fapt o
primise la rându-i chiar de la Otto: dezertorul nu ieșea nici măcar
un singur metru în afara cabanei de teamă să nu-l zărească
vreunul dintre ai lui, care s-ar afla în misiune prin zonă. Atunci
întregul lui plan s-ar fi prăbușit. Chiar lupta aeriană între cele
patru Stuckas-uri și avionul lui Bedeanu o privise prin mica
fereastră a odăii sale…
— Nu cumva este un fricos? întrebă Bedeanu, urmărind-o pe fată
cum băga lemne pe gura sobei. Sau un laș?
— Asta nu pot s-o știu, domnule aviator…
— Uite, stau și mă gândesc, vorbi mai departe Bedeanu, dacă-i
urăște într-atât de mult pe hitleriști, de ce nu se duce să lupte
alături de partizanii cehi împotriva foștilor lui camarazi?
Fata se întoarse de la sobă, înălță din umeri și apoi își văzu mai
departe de treabă, potrivind lemnele peste jarul aprins.
— Îi este teamă de partizani? urmă Bedeanu. Se prea poate. Atunci
de ce nu i-a fost teamă de tatăl dumitale?
— Nu știe că tata este partizan, zise Hana, ridicându-se. V-am spus
numai dumneavoastră, pentru că în el nu am încredere. E totuși
neamț și nemții mi-au omorât mama, nu știu ce poate gândi. De
fapt să știți, eu nu prea cred în poveștile lui…
— Cum adică? se miră Bedeanu.
— Că vrea să scape de război da, mai zic că are ceva în cap în
chestiunea asta, dar că-i urăște pe hitleriști mă cam îndoiesc. Otto
ăsta, din câte pricep eu, este unul care vrea să-și pună pielea la
adăpost și atât.
— Și ce știe de tatăl dumitale? Nu întreabă unde este?
— E plecat după alimente, asta știe…
După ce termină cu soba, fata aranjă masa, vestonul pe scaun,
deschise câteva minute fereastra să aerisească odaia, după ce mai
întâi îl înveli bine pe Bedeanu cu pătura până sub bărbie, dădu cu
mătura, șterse praful, totul repede, cât mai repede, de parcă ar fi
zorit-o careva sau timpul nu i-ar fi permis să zăbovească mai mult
cu treburile acelea. Închise apoi fereastra, șterse cu o hârtie sticlele
aburinde ale geamurilor, potrivi pe podea carpetă din lână
țărănească, puțin uzată, dar curată și bine întreținută…
— Faci curat și dincolo, la Otto? întrebă într-un târziu Bedeanu.
Urmărind-o cum nu-i stau mâinile în niciun fel.
— N-am intrat acolo niciodată de când a venit, zise fata,
îndreptându-și o șuviță de păr pe frunte. O singură dată am vrut,
la început, dar el mi-a spus că nu e nevoie. Aerisește singur…
— Am impresia că este îndrăgostit de dumneata, aruncă Bedeanu
o vorbă, căutând s-o stârnească pe fată la unele destăinuiri. Îți face
poezii, chiar el ne-a spus aseară dacă-ți amintești, apoi am văzut
că te-a mângâiat tandru pe obraz și te privește într-un anume fel…
— Ce spuneți? se încruntă Hana, punând mâinile în șold și fiind
foarte atentă. Cum mă privește?
— Nu știu… așa… cu dragoste… cu simpatie…
— Mă faceți să râd, domnule aviator, zise ea puțin îmbufnată.
Gesturile lui le socotesc, nu știu, așa… lipsite de importanță, nici
nu le dau atenție, vă rog să mă credeți. Cum oare aș accepta o cât
de mică insinuare chiar de prietenie din partea unui dușman, a
unuia care mi-a omorât mama? Care a omorât sute și mii de cehi
de ai noștri și oameni ai altor țări?
— Bine, dar nu el, Otto, a făcut lucrul acesta…
— Nu el, dar alții ca el, alții crescuți în aceleași legi barbare ca și el.
Și când îl văd, nu știu, dar îi văd pe aceia. Dar la urma urmei de
unde știu că nu s-a numărat și el printre ei? Și că l-au apucat
remușcările în ceasul al doisprezecelea? Sau mai bine zis teama,
gândindu-se la cele ce-or să urmeze?
Bedeanu nu mai zise nimic. Tăcu, privind-o pe fată cum șterge
oglinda, sticla lămpii cu gaz, pervazurile ferestrelor.
— Când vă faceți mai bine și puteți mânca orice, zise Hana
zâmbind, am să vă dau un ciorchine de strugure de sus. I-a prins
tata de grinzile acelea, să se usuce, știe că-mi plac iarna așa stafidiți
cum sunt. Apoi îi pun și la prăjituri…
— Știi să faci prăjituri? se miră Bedeanu.
— De ce nu? M-a învățat mama. De mică am stat pe lângă ea pe la
bucătărie. Am să vă fac și dumneavoastră…
— Bine, îți mulțumesc de pe acuma, zise Bedeanu zâmbind. Ești o
fată tare drăguță…
— Acuma pentru că am terminat treaba, zise ea, aranjându-și din
nou părul, am să mă duc să vă aduc ceaiul, după care mă apuc să
exersez din nou la vioară…
— Bine, Hana. Dar de fapt ce cânți acolo? Te-am ascultat și ieri
dimineață…
— V-am spus, exersez, zise ea punând mâinile cruciș pe piept.
Când se va termina războiul am să merg la Praga, la conservator.
Dorința mamei… De fapt încerc să compun ceva în amintirea ei…
— A mamei?
— Da, a mamei…
— Vrei să devii și compozitoare?
— Încerc, răspunse ea cu modestie zâmbind sfielnic. Pentru mama,
indiferent ce voi reuși, vreau să fie în primul rând un omagiu adus
memoriei ei. V-am spus, am iubit-o foarte mult. A făcut sacrificii ca
eu să pot lua primele lecții de vioară. Spuneți, nu merită să-i închin
ei prima mea compoziție?
— O, dar nici nu mai încape vorbă! o asigură Bedeanu. Gestul
dumitale este un gest foarte frumos, chiar impresionant…
— Vă mulțumesc…
— Și ai să-mi cânți și mie ceva din această compoziție? stărui
Bedeanu cu o anume căldură în glas. Chiar dacă este o primă
încercare, vreau să ascult…
— Desigur…
— Și cum se va chema compoziția dumitale?
— „Sonata zăpezilor albastre”…
— Da? Deci „Sonata zăpezilor albastre”, repetă Bedeanu, privind
lung pe fereastră. Dar de unde până unde i-ai dat acest nume?
— Știți, în ultima seară, când veneam cu mama de la acel profesor,
de fapt atunci am văzut-o pentru ultima oară, întrucât noaptea au
ridicat-o nemții, deci cum mergeam pe stradă, în amurg, am privit
amândouă munții, departe, către masivul Pădurea Slavkov și ea mi-
a spus, parcă îi aud glasul acuma, „uite, Hana, zăpezile albastre,
numai la noi sunt zăpezile albastre, nu, nu este amurgul cum poate
te gândești tu, așa sunt zăpezile, albastre ca diminețile, știu și un
cântec, vechi, de demult, am să mi-l amintesc și am să ți-l fredonez
mâine, cu o fată din ai cărei ochi albaștri, urcând muntele să-și
caute iubitul au curs lacrimi atât de multe încât zăpada a devenit
ca sineala. Tatăl tău spune că acea fată am fost eu…”.
— Ai aflat cântecul? întrebă cutremurat Bedeanu, cu glasul
aproape pierit.
— Nu, v-am spus, în noaptea aceea mama a plecat din casa noastră
pentru totdeauna…
— Și sonata dumitale?
— Este ceea ce mi-am închipuit eu că ar fi trebuit să fie.
Sentimentele unei fete căutându-și iubitul în întinderea zăpezilor
albastre… Mă rog, v-am spus, o încercare, închinată, desigur
mamei…
Plecă, aduse ceaiul, apoi reveni cu vioara, luă un scaun de lângă
masă și se așeză lângă patul aviatorului, ciupind ușor corzile să o
acordeze. Puse apoi instrumentul sub bărbie, trecu de câteva ori cu
arcușul peste corzi, după care începu să cânte ușor și tandru,
mișcând mâna într-un gest larg, plin de grație și eleganță. Degetele-
i subțiri, fragile, apăsau corzile, într-o vibrație continuă,
antrenantă, în timp ce-și ținea capul plecat pe umărul viorii, cu
pletele-i lungi, blonde, lăsate în voie și legănate în ritmul lent al
melodiei. Întreaga încăpere se umplu în clipele acelea de chemările
când grave, când duioase, ușor alintate ale glasului violinei,
amplificate parcă de ecoul îndepărtat al munților, închipuind
suspinele unei fete ce se auzea plângând peste creste și văi, peste
coline și păduri în rătăcirile ei necuprinse, mânată de dorul
dragostei. Hana ținea ochii închiși, cu pleoapele pe jumătate lăsate,
cutremurată ea însăși până în adâncul ființei de acele disperate
căutări și fără să-și dea seama două bobițe minuscule, ca de cristal,
întâile ei lacrimi, după multă vreme de ascunse dureri, prinseră a
se rostogoli pe obrazul fraged, intens transfigurat de emoția clipelor
trăite sub vraja arcușului.
Lăsă apoi vioara, își scutură cu un gest reflex părul spre spate,
șterse lacrimile, se ridică de pe scaun și spuse:
— Vă rog să mă iertați. De fiecare dată când cânt, mă gândesc la
povestea aceea în care mi-o închipui pe mama, în care mă pot
închipui pe mine…
Bedeanu prinse să aplaude, lovindu-și frenetic palmele și așa cum
putu își plecă puțin fruntea, într-un gest de sinceră admirație și
recunoștință pentru strădania și talentul fetei. Întinse apoi mâna, o
prinse pe a ei, și-o apropie și-i spuse:
— Foarte frumos! Extraordinar de frumos! Bravo! Te felicit…
Hana zâmbi, ținând vioara sub braț și șopti cu buzele ușor
tremurânde:
— Sunteți primul meu auditoriu… Vă mulțumesc… Dar să știți, am
fost emoționată ca în fața unei săli arhipline… N-am cântat încă
nimănui această bucată. Cui oare, de fapt, aș fi putut s-o cânt?
Își desprinse mâna din cea a lui Bedeanu și cu vioara sub braț
plecă, scuzându-se că trebuie să se ducă, fiind timpul pentru a citi
datele meteografului din dimineața aceea. Va reveni apoi.
— Hana, te rog ceva, mă servești? întrebă Bedeanu cu glasul blând,
binevoitor de tandru. Dă-mi te rog din cuier haina aceea a mea, de
piele…
— Da, cu plăcere…
Fata se duse, o desprinse dintre celelalte lucruri de îmbrăcăminte
îngrămădite într-un singur cuier și i-o aduse. Bedeanu o luă și o
întinse peste pătura mițoasă, netezind-o ușor cu palma.
— Vă este frig? întrebă ea îngrijorată.
— O, nu, dar vreau să-mi caut ceva în buzunare. Țigările, minți el.
Și bricheta…
— Înțeleg, dar cred că nu e bine să fumați! îl avertiză fata. Sunteți
încă slăbit…
— Bine, am să văd eu…
— Cum doriți…
Ieși, se duse în camera ei, lăsă vioara, își luă jacheta roșie și pe
geam, Bedeanu o văzu cum aleargă pe poteca dintre troiene către
căsuța meteografului. De îndată, el scotoci în buzunarele hainei
îmblănite și răsuflă ușurat: pistolul lui „Beretta”, de nouă scurt, era
acolo. Și harta… Deci nimeni nu-i umblase prin haine. Desigur,
tatăl fetei, grăbit, plecase chiar în seara aceea sau poate că
dimineața, iar Otto nu-și închipuise, poate, că haina de piele din
cui e a aviatorului. Dar este posibil, nici să nu-l fi interesat treaba
asta. Pe fată nici atât… În definitiv, ce și-ar fi putut închipui că are
în ea?
Luă repede pistolul, îi cercetă încărcătorul și împreună cu harta le
vârî sub saltea, să le știe la loc sigur. Evident, într-o zi va fi nevoit
să plece. De ce să aibă grija lor? Poate că odată, în timp ce doarme,
lui Otto îi trece prin minte să cotrobăie prin această odaie. Din
simplă curiozitate sau urmărind un anume scop. Și-atunci, de ce
să-i ofere posibilitatea însușirii unui pistol, pe care cu greu l-ar mai
fi putut dobândi de la el? Poate că și el, la rându-i, gândindu-se la
o eventuală părăsire a cabanei și-ar fi dorit o asemenea armă. Sau
poate că avea chiar una? În definitiv, spusese că dezertase în timp
ce se afla cu o patrulă în cercetare. Și atunci, desigur, avusese
asupra lui o armă, pe care poate că nu o aruncase și o luase cu el.
Sau i-o fi predat-o cabanierului atunci când îl găzduise?
Spre seară se auziră, departe peste munți, ecourile prelungi,
întocmai ca niște tunete, ale unor baterii de artilerie. Bubuiturile
erau tot mai dese, profunde și zgomotul lor intens făcea geamurile
cabanei să zumzuie ușor în cercevele. Parcă și grinzile tavanului se
zguduiau, dizlocându-se, gata să se desprindă din încheieturile lor.
— Domnule aviator… Domnule aviator! zise Hana năvălind în
odaie. Auziți? Cred că sunt soldații dumneavoastră…
— Da, ei trebuie să fie, confirmă Bedeanu ascultând, cu chipul
învăluit în lumină. Bombardamente de artilerie. Se apropie
frontul…
— Ah, în curând… în curând… vom scăpa de griji! exclamă Hana
cu fața îmbujorată și prinse să bată din palme, cuprinsă de bucurie.
Vom fi liberi. Voi putea pleca la Praga, la Bratislava, unde vreau!
Dar mai întâi voi trece pe acasă, la Mariánské Lazne… Oare, unde
o fi tata? De ce nu mai vine?
În clipa aceea, intră în odaie și Otto. În aceeași îmbrăcăminte din
ajun, cu puloverul alb, pe gât și în pantalonii de schi, cu bocancii
alpini în picioare. Ținea sub braț o cutie din lemn, iar între buze îi
spânzura o țigară aprinsă.
— Ei, ce spuneți? zise el și arătă cu capul către afară vroind prin
aceasta să-i atragă atenția lui Bedeanu asupra ofensivei. Se apropie
frontul. Vin ai dumneavoastră sau rușii…
— E sectorul nostru, spuse Bedeanu cunoscător. Trupele noastre…
— Vă bucurați, nu?
— Evident, confirmă Bedeanu. Mă voi putea întoarce cât de curând
între ai mei…
— Am adus șahul, facem o partidă? întrebă Otto și vru să tragă
scaunul lângă pat. Ne mai trecem vremea…
— O, nu, refuză Bedeanu, mă iertați, dar mă simt încă slăbit, nu
mă pot ridica…
— Cum doriți, se arătă concesiv neamțul. Atunci am să mă duc în
camera mea. Lucrez la o poezie foarte frumoasă…
— Da? făcu Bedeanu interesat.
— O poezie închinată canarilor mei. Ceva… așa… mă rog, nu vă pot
explica… Un fel de Minnelied, dacă știți, …adică un asemenea
motiv, prelucrat, bineînțeles… și adus la minunile acestea de
păsări…
— Bine, dar nu văd legătura… se arătă contrariat Bedeanu.
Cântecul de iubire, Minneliedul de care vorbiți are un anumit sens,
o anumită motivație, pe când…
— O, domnul meu, v-am spus, îmi este foarte greu să explic, căută
să fie convingător Otto, trăgând adânc din țigară. Trebuie neapărat
să vă citesc. Și domnișoarei să-i citesc versurile pe care i le-am
dedicat, se întoarse apoi către Hana, surâzând. Sunt foarte
frumoase… În curând ne vom despărți și vreau să i le las drept
amintire…
— Vă mulțumesc! spuse Hana, ținând mâinile la spate. Am să le
păstrez…
— Deci, domnul meu, refuzați o partidă de șah, nu? mai încercă
odată Otto, stingând țigara în scrumiera de pe masă. Nu-i nimic.
Poate că mâine dimineață veți avea altă dispoziție…
— Sper… asigură Bedeanu. Acum, v-am spus, încă nu sunt în stare
să mă ridic…
— În orice caz, ținu să precizeze Otto, întorcându-se din drumul lui
către ușă, vreau să cred că mă bucur de prietenia dumneavoastră
și că atunci când vor sosi militarii români aici îi veți asigura de
devotamentul ce vi l-am arătat… Știți, ca să nu am neplăceri… Sunt
un pacifist prin excelență, v-am spus, urăsc regimul fascist al țării
mele… Sper să mă bucur de înțelegerea comandanților
dumneavoastră…
— Fără îndoială, spuse Bedeanu. Totdeauna noi am fost
înțelegători față de cei care, cu voia sau fără voia lor ne-au impus
războiul și a trebuit să-i înfrângem. Așa că…
— Vă urez noapte bună, domnul meu. Mă retrag… Noapte bună,
stimată domnișoară…

6
A doua zi, dimineața, când se sculă, Bedeanu constată că ușa ce da
spre sălița în care locuia fata era deschisă. Privi pe fereastră, afară,
și o văzu pe Hana, în mână cu o căldare, trecând pe pârtia dintre
troiene, grăbindu-se, căutând să-și țină cât de cât echilibrul ca să
nu lunece pe zăpada înghețată. Desigur, se ducea iar la vale, la acel
izvor de munte să ia apă și căută să și-o închipuie, așa firavă cum
era, purtând căldarea plină, destul de grea, la înapoiere, în urcușul
ce nu era de loc ușor.
Ridicându-se în capul oaselor, el constată că nu mai avea amețelile
ce-l încercaseră în ajun, iar fruntea nu mai era cuprinsă de
fierbințeli. Se simțea totuși oleacă slăbit. Dar puțină mișcare nu-i
strica, dimpotrivă, îl ajuta să se întremeze mai repede ca să se țină
bine pe picioare. Coborî, așadar, din pat și ținându-se de scaun
încearcă să meargă până la sobă. Reuși și acest lucru îl bucură tare
mult. Și dacă tot făcu drumul, se aplecă și ațâță focul, zvârlind
câteva lemne de brad peste jarul ce dogorea într-atât de puternic,
încât îi îmbujoră pe dată fața. Apoi sprijinindu-se tot de scaun,
încet, încet călcând cu grijă se duse să închidă și ușa. Pesemne în
graba ei, fata o uitase deschisă. S-o fi lăsat înadins pentru ca să
treacă și în odaia ei căldura, acolo poate nefiind sobă? se întrebă
Bedeanu. Va vedea cum stau lucrurile. Deocamdată nu cunoștea
decât această încăpere în care zăcuse atâtea zile și care-i devenise
într-atât de familiară, încât îi cunoștea fiecare ungher. Ce era
dincolo de ea, în restul cabanei, înregistrase numai cu închipuirea
minții, după cele povestite de fată. O mică odaie cu aparatura stației
meteorologice, dincolo o alta în care era găzduit Otto… Înapoia
cabanei o mică magazie pentru lemne…
Ajunse, în sfârșit, în pragul ușii și interesat privi odaia în care locuia
fata. O încăpere mică, cu un pat așezat lângă peretele din fund,
acoperit cu o velință mițoasă, la fel cu cea care se învelea el, o masă
și pe masă cutia viorii; alături un piedestal pentru pus partiturile,
iar lângă piedestal, pe un scaun, mulțime de caiete groase, frumos
legate, cu note, pe fiecare scris numele compozitorului și al lucrării:
„Mozart – Concertul nr. 3 pentru vioară”, „Giovanni Battista Viotti
– Concertul nr. 20 pentru vioară”, „Max Bruch – Concert pentru
vioară, opus 26” și altele semnate de Brahms, Bériot, Ceaikovski,
Haydn, Vivaldi… O întreagă colecție pe care, plin de emoție,
Bedeanu o răsfoi, convins fiind că fără voia lui comite un sacrilegiu,
pătrunzând în universul intim al fetei. Și mai mult avu acest
sentiment când pe pat găsi un caiet de note, cu încercările de
punere în temă a acelei sonate, în fel și fel de variante, „Sonata
zăpezilor albastre”, iar lângă el un fel de jurnal, cuprinzând
însemnări zilnice ale ei, unele reflexii, cugetări, aprecieri, chiar
poezii sau pasaje din diferite cărți ce se refereau la viață, la
dragoste, la muzică. Mișcat, el dădu pagină după pagină, găsi
versuri de Baudelaire, de Verlain, de Schiller, unele cugetări
desprinse din scrierile lui Balzac, Shakespeare, Tolstoi, Goethe,
într-un cuvânt o mică enciclopedie din care, evident nu lipseau date
din viața marilor compozitori ca Bach, Leclair, Paganini, Beethoven
și alții. Totul scris în cehă, germană sau franceză.
Dincolo, în cealaltă cameră locuia Otto. Ușa era închisă, iar înapoia
ei nu deslușea niciun zgomot. Poate că neamțul dormea încă sau
scria. Bedeanu ascultă puțin, mai privi odată camera fetei și apoi
hotărî să se întoarcă. Dar nu făcu decât un pas că din odaia lui
Otto îi ajunseră la ureche niște vorbe. Era glasul insului, îl
recepționa limpede, dar cu cine discuta, oare? Să fie Hana la ei în
vizită? Nu, fata plecase, o văzuse cu căldarea în mână, pe pârtia
dintre troiene, ducându-se în vale, după apă. Atunci? Stăpânit de
curiozitate, și cât mai încet să nu facă vreun zgomot, pilotul se
apropie tiptil de ușă, încordându-și mai mult auzul. Și cu cât
deslușea mai limpede spusele aceluia, cu atât simțea că în el crește
o undă de revoltă, cu greu putându-se stăpâni să nu izbucnească.
— Aici Elba doi… Aici Elba doi… vorbea cât mai rar și apăsat Otto,
desigur în microfonul unei stații de radio emisie-recepție. Aici Elba
doi… Aici Elba doi… Viscol în zona X C patru… Viscol în zona X C
patru. Avalanșe est pătratul K… Avalanșe est pătratul K…
„Imbecilul! i se adresă în gând, cuprins de răzbunare Bedeanu și
sprijinindu-se de pereți să nu cadă, se înapoie cât mai zorit în odaia
sa. Iată de ce este în stare „antifascistul” nostru… aprigul „revoltat”
împotriva nazismului lui Hitler… Un agent, parașutat poate în
această zonă, greu de recucerit de către trupele lor, pentru a le
comunica poziția unităților noastre. Otto pacifistul… Indignatul…
’mnezeii mamii lui de tâlhar!”.
Ajunse la pat, luă de sub saltea pistolul, îl armă și tot grăbit, abia
ținându-se pe picioare, dar sprijinindu-se de tot ce găsea în cale, se
înapoie în odaia fetei și încet se apropie de ușa înapoia căreia se
auzea vocea lui Otto. Se lipi de zid și ascultă. Neamțul își transmitea
în continuare mesajul, desigur socotindu-se în siguranță, fără a-i fi
teamă că poate fi deranjat de cineva. O știa pe fată plecată, în fiece
dimineață, ori la apă, ori la meteograf, iar cât despre aviatorul
român îl socotea ca și inexistent: blocat în pat și slăbit, multe zile
acesta nu avea să se ridice nici măcar să-și ia singur un pahar de
apă de pe masă. Așa că domnul Otto își făcea în liniște meseria.
Explicabilă, deci, seria de insuccese a artileriștilor noștri, mereu
depistați de către aviația și tunarii dușmani…
— Aici Elba doi… Aici Elba doi… își continua Otto raportul, cu
glasul tot scăzut, temător, pesemne să nu se fi întors fata și să-l
audă. Joi recepție la aceeași oră… Joi recepție la aceeași oră…
Nestăpânit, Bedeanu își mai controlă odată pistolul, apoi izbi cu
umărul în ușă și aceasta se dădu cu putere la o parte, deschizându-
se larg ca luată de vânt. Otto, ce stătea în pat, acoperit cu pledul,
cu căștile la urechi și desigur cu aparatul ascuns, tresări și sări
drept în picioare, numai în pantaloni și cămașă, așa cum fusese
surprins de năvala neașteptată a aviatorului român.
— Mâinile sus și nicio mișcare, mizerabile! îi strigă Bedeanu și
întinse pistolul, amenințător, către el. Lasă căștile… Ți le iau eu de
la urechi…
Otto, nedumerit, se supuse, ridică încet mâinile, dar ochii săi
albaștri, învăluiți de umbre ciudate, aruncară asupra pilotului o
uitătură piezișă, aspră, vicleană. Iar după felul cum își mușca
nervos buzele gata să le însângereze, se înțelegea că mintea lui
plănuiește ceva diabolic scontând într-o salvare rapidă și sigură.
— Dar ce e cu gluma asta, domnule aviator? întrebă el, încercând
să zâmbească totuși, un zâmbet amar, răutăcios, încărcat de ură.
Pe cuvânt dacă înțeleg ceva? Ce v-a găsit cu pistolul ăsta? Și mai
ales să mă jigniți cu cele ce mi-ați spus… Se poate? Asta vă este
recunoștința? Nu știam că-mi este interzis să ascult o emisiune de
radio… Chiar Bucureștiul dumneavoastră…
Vorbind se apropia, dar firele legate de aparatul ascuns sub pătură
îl reținură pentru o clipă și-atunci el scutură energic capul și căștile
căzură.
— Ți-am spus, nicio mișcare! ordonă din nou Bedeanu și felul
poruncitor cum rosti aceste cuvinte lăsă să se înțeleagă că în caz
de nesupunere va apăsa pe trăgaci. Stai pe loc!
Otto deveni ascultător, cu același zâmbet amar în colțul gurii,
ținând mai departe mâinile ridicate. Poate că aviatorul, într-un
acces de furie, se ține de cuvânt. Să fie totuși prudent… În același
timp, însă, își dădea seama că Bedeanu, nerestabilit încă, făcea
eforturi supraomenești să se mențină pe picioare și câștigând timp,
făcându-i pe voie, sconta, firește pe iminenta prăbușire a acestuia.
Îl vedea cum se clatină tot mai mult și caută cu coada ochiului un
punct de sprijin în jur, cum devine tot mai îngrijorat că nu-l găsește
și o bucurie răutăcioasă îl încerca pe neamț în clipele acelea,
observând situația critică în care se găsea ofițerul român. Dar spre
surprinderea lui, acesta continua să reziste, ținând pistolul tot
întins. Chiar făcu un pas, doi, vroind probabil să-l imobilizeze.
Atunci, Otto, socoti că nu mai are ce aștepta. Smucindu-se, făcu o
săritură înainte, năpustindu-se asupra pilotului să-i ia arma, dar
în clipa aceea Bedeanu apăsă puternic pe trăgaci și patru gloanțe îl
frânseră de mijloc pe neamț și-l făcură să se prăbușească lângă
patul răvășit, într-un horcăit prelung, spasmodic, bolborosind
cuvinte greu de înțeles. Apoi căzu și el, lângă pragul ușii, istovit, cu
puterile sfârșite, își rezemă încet capul de zid, ținând încă pistolul
în mână și rămase astfel multă vreme, amețit și neștiutor, de parcă
totul se întâmplase aievea.
Auzind detunăturile armei, Hana care tocmai se întorcea, lăsă
căldarea afară și alergă să vadă ce s-a întâmplat. Se opri în pragul
odăii, cu palmele pe piept, să-și astâmpere bătăile inimii și îngrozită
privirea sa se plimba când la Bedeanu, rezemat de zid, a cărui față
lividă era de nerecunoscut, când la Otto, ghemuit într-o baltă de
sânge, lângă pat, cu ghearele înfipte în podeaua de scândură și gura
rânjită, ca o ultimă încercare de a se agăța de viață.
— Hana, șopti Bedeanu și arătă cu capul către neamț. Poetul nu va
mai scrie versuri despre canarii săi. Haide, ajută-mă să mă ridic,
du-mă dincolo, am să-ți povestesc totul… Totul…

Toate acestea și le reaminti Mircea Bedeanu, strecurându-se

printre lumea ce parcă invadase pur și simplu stațiunea Karlovy-
Vary în seara aceea. Încet, fără grabă, cu pasul rar, se îndrepta
către sala de concerte, atras ca un magnet de acel afiș, sau mai bine
zis de numele acelei sonate ce-i trezise spontan dramaticele aduceri
aminte din anii tinereții. De sus, de pe munți se lăsase cu încetul o
răcoare abia simțită, aducând cu ea mireasma pădurilor, mireasmă
ce se contopea cu aceea a florilor ce ornamentau pe-o parte și alta
aleea plină de animație.
Ajunse, intră în foaier și întrebă o femeie din personalul de serviciu
dacă avea loc vreun concert și la ce oră. Da, era programat un
concert pentru orele douăzeci. Apoi dacă artiștii interpreți au sosit.
Și unde pot fi găsiți. Dar unde anume o poate întâlni pe violonista
ce va executa „Sonata zăpezilor albastre…”
— Acolo este salonul de recepție! lămuri cu multă amabilitate
femeia și arătă către o ușă placată în mahon, încadrată de altele
înșiruite de-o parte și alta a spațiosului foaier. Nu știu, n-o cunosc
pe artistă, dar am să las vorbă la cineva ca atunci când va veni
dumneaei să vă caute. Unde vă găsește?
— Aici, pe acest fotoliu…
Bedeanu mulțumi și se așeză într-unul din fotoliile ce mobilau
foaierul. Evident, era stăpânit de-o emoție fără seamăn, gândindu-
se la apropiata întâlnire, stând cu privirea ațintită numai către ușa
larg deschisă pe care din minut în minut se iveau bărbați eleganți
însoțind femei în rochii de seară, afișând o anume sobrietate și
distincție. Va veni, desigur, își spunea, dacă ea este într-adevăr cea
pe care o cunoscuse cu peste treizeci de ani în urmă și dacă chiar
ea va fi interpreta, ce va da viață pe scenă acelei sonate pe care nu
și-o mai reamintea, dar îi reținuse numele. Dar oare, nu cumva, la
mijloc este o simplă coincidență? se întreba tot privind plin de
neastâmpăr când către ușa salonului de recepție, când către cea
mare a sălii de concerte. Este foarte posibil ca cineva, auzind de
încercarea ei de odinioară, să fi reluat tema și evident titlul. Tot ce
se poate; în muzică, în artă se cunosc felurite variațiuni ale aceleiași
idei, de ce nu și în cazul acesta să se fi întâmplat la fel? Dar de pe
afiș reținuse și un nume, pare-se Hana, cel de familie nu și-l mai
amintea, trecuse prea repede peste el, da, Hana, ori pe fata de
atunci tot așa o chema, îi stăruise în memorie multă vreme după
întâmplarea aceea, nu l-a uitat și poate nu avea să-l uite niciodată.
Curând, foaierul se umplu de lume, se discuta încet, cu discreție,
un murmur continuu stăruia sub plafonul frumos ornamentat,
între oglinzile mari și ușile sălii acoperite de draperii grele din pluș.
Și cu cât mișcarea aceea de oameni devenea mai efervescentă, cu
atât creștea nervozitatea lui Bedeanu, neliniștea lui, firească de
altfel, gândindu-se că în mulțimea ce umbla de colo până colo cu
greu îi va fi dat s-o întâlnească pe atât de mult așteptata lui
cunoștință, necum s-o mai recunoască. Poate că și femeia din
serviciul sălii, ce se arătase foarte amabilă, o fi uitat. Să se ducă el
la salonul de recepție? Să mai aștepte? Sau chiar să renunțe? Dar,
oare, putea renunța?
Tocmai când chibzuia astfel, prin lume văzu strecurându-se și
venind către el o femeie nu prea înaltă, slăbuță, trecută de prima
tinerețe, cu părul blond tapat, în care sclipea viu o diademă,
purtând o frumoasă rochie neagră, lungă, iar pe umeri o capă albă.
Ochii săi albaștri căutau întrebători către colțul acela, în timp ce cu
un evantai japonez își făcea aer în dreptul frunții. Cum o văzu,
Bedeanu se ridică brusc în picioare, căută să-și potrivească mai
bine haina și când ea fu la un pas, electrizat, amuți, complet
transfigurat, încât nu mai putu articula un singur cuvânt. Da, era
ea, Hana de odinioară, ochii îi străluceau ca atunci, dar chipul își
maturizase trăsăturile, devenise un altul, al unei femei în toată
puterea cuvântului, pe care fardul încercase a retușa acum, ceea
ce timpul nu iartă nimănui.
— Mă căutați? întrebă ea în limba cehă.
Bedeanu nu înțelese dar deduse totuși, după felul cum ea se arătă
cu evantaiul, așteptând.
— Vorbiți limba germană? i se adresă fostul pilot plin de
amabilitate.
— Da, vorbesc, răspunse ea simplu, privindu-l mirată și oarecum
stăruitor din cap până-n picioare pe cel care-i stătea înainte.
— Vreau să vă amintesc ceva, dacă-mi permiteți și dacă, evident nu
vă răpesc timpul, zise Bedeanu stăpânit încă de emoția revederii.
Vă numiți Hana, nu?
— Da, domnule, Hana Simková…
— Dumneavoastră sunteți atât compozitoarea cât și, după câte am
înțeles, chiar interpreta piesei „Sonata zăpezilor albastre…”.
— Întocmai… răspunse ea stăruind a-l cerceta tot mai atentă pe
Bedeanu, întrucât nu știa unde vrea să ajungă.
— Cu treizeci și ceva de ani în urmă, pe timpul războiului, ați locuit
la o cabană, nu departe de aici, în munți, urmă Bedeanu cu vocea
tot mai tremurată. Atunci, acolo, ați compus această sonată…
Ea asculta, tăcând, privindu-l tot mai aprins și mai neliniștit pe cel
din fața sa, ceva parcă îi răscolea în clipele acelea întreaga ființă, i
se citea în ochi o profundă nedumerire, dar cu cât îl studia mai
mult, cu atât parcă i se luminau, învăpăiați de-o ascunsă bucurie.
— Nu vă amintiți cui i-ați cântat pentru întâia oară, această piesă,
atunci, în vremea aceea?
— Domnule aviator! exclamă deodată Hana într-o explozie
nestăpânită și-l cuprinse în brațe pe Bedeanu. Dumneavoastră
sunteți? Vai, Dumnezeule, ce minune! Ce minune! Ori cum vă
spune?
— Bedeanu. Mircea Bedeanu…
— Uite, ați stat atâta acolo, sus, la noi și niciodată nu v-am întrebat
cum vă cheamă…
— Nici eu nu v-am întrebat. Am știut numai de Hana…
— Ce faceți aici? Cu ce ocazie în stațiune? Când ați venit?
— Din ziua și noaptea aceea, îngropat în zăpadă, am rămas cu o
amintire din munții dumneavoastră, zâmbi amar Bedeanu.
Reumatismul…
— Înțeleg, făcu Hana și-l luă de braț îndemnându-l s-o conducă
spre sala de recepție. Acuma ați venit la concert, nu? Haideți să vă
prezint dirijorului. Sunt profesoară de muzică la Praga, dar dau și
concerte. Veți sta în prima lojă…
— Vă rog, protestă Bedeanu, nu vreau să…
— Vai, se poate? contestă autoritar Hana, trecând cu el de braț prin
mulțimea foaierului. Astă seară voi cânta pentru dumneavoastră.
Voi anunța publicul că vă voi dedica acest concert. Primului meu
auditor… Și primului care mi-a aplaudat lucrarea… Întâia mea
încercare… Celui care mi-a dat curajul să îndrăznesc… Vai,
Dumnezeule, ce întâmplare! adăugă cu glasul încărcat de emoție.
Ce întâmplare! Cum au trecut anii, domnule aviator… Cum au
trecut…
— Și noi odată cu ei…
— Aveți dreptate. M-am schimbat, nu?
— Nu foarte mult. Ochii sunt aceiași… Ochii cu care priveați
zăpezile albastre…
— Știți ce? îl opri ea ținându-l mai departe de braț. Seara asta, după
concert, vreau s-o petrecem împreună. Să ne amintim… Să ne
întoarcem înapoi în viață… Ah, cabana aceea! Și munții… Totul
legat de copilăria mea… Și de dragostea pentru mama…
În seara aceea, în imensa sală a concertului, când peste mulțimea
încremenită în scaune se revărsau lin și melodios acordurile
subtile, pline de grație ale acelei sonate, atât de fragilă în
începuturile ei, acum după atâta timp subliniată de robustețea unei
muzicalități evidente, sonată ce învinsese anii, un singur spectator,
în singura lojă oficială, nu urmărea virtuozitatea cu care artista își
interpreta piesa, ci stătea cu fruntea plecată, cuprinsă în palme,
purtat de vraja viorii către tinerețea ce nu se lăsa uitată.
 Cuprins

BOGĂȚIA UNUI SĂRAC ................................................................ 2

SCRISOAREA ........................................................................... 348
LA PORȚILE SEVERINULUI ..................................................... 403
MOARTEA LEBEDEI ................................................................ 855
NECUNOSCUTA ..................................................................... 1131
TALIDA ................................................................................... 1398
ÎNTR-O SINGURĂ ORĂ .......................................................... 1635