POVESTEA URSULEȚULUI

În poienița luminoasă de la poalele dealului domnea o zarvă plăcută, ca de

fiecare dată. Păsările își înălțau trilurile melodioase înspre înaltul cerului, spre
încântarea copacilor, ce-și legănau ramurile jucăuș.
Gândăceii frumos colorați alergau printre frunze în căutare de hrană, gărgărițele își
lăudau, una alteia, rochițele cochete, greierașii leneveau la umbra frunzelor, iar
albinuțele hărnicuțe se mai odihneau pe câte o floare, amuzate de discuția
gărgărițelor.
- Galbenul de pe rochița mea înseamnă rază de soare! spuse, cu mândrie, o
gărgăriță.
Chiar purta o rochiță tare drăguță, de culoarea spicelor de grâu, cu buline mici și
negre.
- Iarăși vă lăudați rochițele! zise, amuzat, ursulețul, ce tocmai ajunsese lângă ele.
Aducea flori frumoase, de fiecare dată, gărgărițelor și albinuțelor. Astăzi însă, avea
un singur buchețel diafan de flori.
- Astăzi nu ne-ai adus floricele! spuse una dintre albinuțe, prefăcându-se întristată.
Ursulețul veni lângă ea, zâmbind:
- Dar știi că astăzi ne vizitează prietena noastră din oraș! spuse el, cu emoție în glas.
Și scrută, atent, drumul de peste deal, pe unde venea fetița.
Îi era tare dor de prietena lui!
- O da, așa este! strigă o altă albinuță, cu bucurie. Aproape că uitasem!
Toți prietenii, albinuțe, gândăcei, buburuze, păsărele s-au așezat laolaltă, la umbra
copacilor, să-și aștepte prietena.
- Atunci, și noi îi vom dărui un coșuleț cu flori de câmp, spuseră, aproape în cor,
albinuțele.
- Noi am adunat ghinde și am împletit o coroniță de brad, se lăudară gândăceiii, care
nu uitaseră de prietena lor din oraș.
- Vai, ce rușine pe noi! Am uitat că prietena noastră vine astăzi! strigară gărgărițele,
supărate.
- Dacă vă gândiți numai la rochițele voastre! le mustră o albinuță, ce se legăna ușor
pe o floare.
Gărgărițele își plecară căpșorul, rușinate. Câtă dreptate avea albinuța!
Și începură să roiască de colo-colo, tot gândindu-se ce să-i dăruiască fetiței.
Ursulețul se depărtase de aceștia înspre marginea poieniței. Așezat la umbra unui
copăcel, privea când peste deal, când la floricelele din buchet.
Ce culori frumoase aveau! Îi aminteau de joaca lui cu fetița, când alergau pe deal,
când el aduna flori pentru ea, iar fetița îl îmbrățișa pentru fiecare floare. Și se
rostogoleau, râzând, prin iarba moale.
Parcă și auzea glasul ei cristalin.
Deodată, două mânuțe moi și blânde au acoperit ochii ursulețului:
- Ghici, cine este? se auzi o voce suavă.
Ursulețul aproape că nu mai respira. Atât de mare îi era bucuria la auzul glasului
melodios al fetiței.
Își îmbrățișă cu blândețe prietena, ce râdea, amuzată.
- Și mie mi-a fost dor de tine, ursuleț! spuse fetița, zâmbind.
Ursulețul o privea uluit. Parcă mai crescuse puțin, deși n-o mai văzuse doar de
câteva zile. Părea mai drăguță, acum!
Cel mai mult îi plăcea zâmbetul ei. Era atât de blând, de inocent!
- Haide, povestește-mi ursuleț, ce-ai mai făcut?
Și se întinse ușor pe iarbă, zâmbindu-i și mângâindu-I blănița.
- Păi, m-am jucat cu albinuțele, cu buburuzele, am cântat cu greierașii și...
Dar ursulețul nu mai continuă. Doar o privea cu bucurie.
Fetița îi mângâie năsucul jucăuș. Știa că îi fusese dor de ea!
- Mi-ai lipsit mult, ursuleț! Uite ce ți-am adus astăzi! chicoti aceasta.
Și-i dădu o cărticică creată chiar de ea. Și un borcănaș cu miere, preferata lui.
Cărticica avea doar trei imagini. Una cu un pui de urs, ce alerga prin pădure. Alta cu
un ursuleț, ce privea înspre oraș, iar ultima cu o fetiță, ce îmbrățișa un ursuleț,
înconjurati de curcubeul cerului. O ajutase tatăl ei cu desenele!
- Ce frumos spune cărticica povestea mea! spuse, cu emoție, ursulețul. Lacrimi
ușoare îi udau năsucul, iar el încerca să le șteargă, rușinat.
Dar fetița îl luă în brațe și-l mângâie blând. Îl știa de când era tare micuț.
Aproape zilnic, fetița se plimba cu tatăl ei prin poieniță și aduna ciupercuțe, ghinde și
flori.
Într-una din zile, au zărit ursulețul alergând, speriat, prin pădurice.
Și ea s-a speriat puțin, însă tatăl ei reuși să se apropie de ursuleț. Doar era medic de
animale! își spuse ea, în gând, zâmbind.
De-atunci s-a împrietenit cu ursulețul. Acesta îi povesti cum îl învățase mama atâtea
lucruri despre viață și despre oameni, dar și cum, bolnavă fiind, o pierduse și
rămăsese singur.
Fetița îl vizita ori de câte ori tatăl ei venea la cabinetul veterinar din sat. Stia că,
pentru ursuleț, ea era cea mai bună prietenă.
- Dar ce-ai pățit la lăbuță, ursuleț? întrebă ea, observând rana ușoară.
- Ei, doar m-am zgâriat puțin! spuse ursulețul. Dar acum sunt bine!
Fetița învățase puțin de la tatăl ei cum să îngrijească animalele. Doar îl însoțise de
atâtea ori!
Îi curăță zgârietura cu apă proaspătă de la izvorul din apropiere și-i făcu un bandaj
din frunze mai late.
Ursulețul o mângâia cu năsucul moale. Se temea să o atingă cu lăbuța, să nu o
zgârie, cumva. Doar mai crescuse și el puțin!
Și apoi, învățase de la fetiță cum să aibă grijă de prietenii lui.
- Ești atât de blândă și grijulie! șopti ursulețul.
- Așa sunt prietenii, ursuleț! îi spuse fetița, zâmbindu-i cald.
Amintindu-și de pățania lui, ursulețul spuse, întristat:
- Nu toți prietenii, fetiță dragă!
Aceasta îi zări tristețea din ochii negri și calzi și-l strânse, ușor, în brațe.
- Ce vrei sa spui, ursuleț?
Ursulețul se aseză mai bine în brațele fetiței, foarte atent să nu o zgârie cumva și-i
povesti:
- Vezi tu, zgârietura o am de la un castor. Venea des în poieniță. Am povestit atâtea
cu el, încât credeam că suntem prieteni. Numai că, într-o zi, mi-a strigat că-l
plictisesc cu poveștile mele și m-a zgâriat. De-atunci nu l-am mai vazut. Probabil, și-
a găsit un alt prieten.
Și din nou i se umeziră ochii de lacrimi.
Fetița îl mângâie usor și-i zâmbi, așa cald, cum știa ea:
- Ursulețule drag, nu te întrista! Poate că nici el nu știa cum să fie un prieten! Te voi
învăța, dacă vrei, despre prietenie.
Dar ursulețul sări, bucuros, din brațele ei:
- Dar eu știu ce este prietenia! Tu ești o prietenă bună! Și gândăceiii, buburuzele,
albinuțele. Ne ajutăm, de fiecare dată, când unul dintre noi are nevoie.
Și, țopăind jucăuș, mai spuse:
- Când am fost răcit, voi mi-ați fost alături. Ei mi-au adus fructe proaspete din
pădure, iar tu ceai cald și aromat. Aceasta este prietenia!
Ce frumoase cuvinte, spuse de un suflet de ursuleț!
Fetița era tare emoționată. Nici ea nu ar fi reușit să prezinte mai frumos prietenia.
Fără vreun zgomot, toți ceilalți prieteni erau de ceva vreme alături de ei, ascultându-
le povestea frumoasă.
Cu toții aveau ochii în lacrimi, de emoție și bucurie.
Chiar așa era prietenia!
- Dar ce surpriză, fetiță dragă! strigă un greieraș.
Și începură să roiască în jurul ei, arătându-i darurile aduse.
Fetița le zâmbea cu bucurie și le mângâia aripioarele. O încânta, de fiecare dată,
primirea lor.
Gărgărițele s-au apropiat, timid, și ele:
- Noi nu avem nimic pentru tine! Aproape am uitat că vii la noi, astăzi! îi spuseră,
rușinate.
- Dar sunteți aici, dragi buburuze, alături de noi! Acesta este cel mai frumos dar!
spuse fetița, mângâindu-le ușor și pee le.
- Aceasta este prietenia! strigă ursulețul, bucuros.
- Suntem aici cu toții, dragă ursuleț! Și nu plecăm niciunde! spuse fetița, parcă
asigurându-l că nu vor pleca, precum castorul.
Și-și continuară povestea, jucându-se cu toții și bucurându-se.
Din când în când, fetița mângâia florile și-l privea cu drag pe ursuleț.
Iar acesta țopăia vesel în jurul ei.
Acum știa că un prieten bun nu pleacă vreodată!
Și el avea cei mai buni prieteni!