ZARVA DIN GRĂDINĂ

Era o zi călduroasă de vară.

Zâmbetul soarelui nu mai plăcea atât de mult prietenilor din grădină. Deși se întrista uneori,
soarele le înțelegea nemulțumirea. Chiar și pentru el, razele erau mult prea dogoritoare,
câteodată.
- Îmi pare rău, prieteni, dar este vară! se scuza el, de multe ori.
Și încerca să zâmbească mai puțin, deși razele călduroase nu-i prea dădeau ascultare. Țopăiau
vesele prin toată grădina, cu arșița lor.
Bietul de el, se bucura la vederea unui norișor răzleț, după care-și mai ascundea razele
jucăușe.
Legumele, vorbărețe de fel, erau supărate pe soare, neprietenos cu ele de la o vreme.
Roșia, toropită de căldură, își tot legăna frunzele dintr-o parte în alta, făcându-și puțină
răcoare.
- Of, nu-mi place căldura aceasta! Îmi face pete pe rochița mea frumoasa! se plângea ea,
îmbufnată.
- Noroc cu frunzele mele mari, după care mă mai pot piti! izbucni și vânăta, prietenă bună cu
roșia.
Nici ceapa nu era prea bucuroasă, arșița îi uscase multe frunze și-și pierduse din aromă.
Și ardeiul se tot ascundea după frunzele lui late, supărat pe razele de soare ce-l înroșiseră prea
tare.
- Poate îți găsești un alt loc, mai departe de noi! îi strigară soarelui, legumele supărate.
Întristat, cu lacrimi în ochi, soarele nu prea știa ce să facă.
- Dar sunteți prietenii mei! rosti el, printre lacrimi.
Unde să plece? Ce să facă în altă parte? Doar aici îi era bine, cu prietenii lui! se tot gândea
soarele.
Morcovul, care nu lipsea de la pălăvrăgeala legumelor, țopăia înspre ele, foșnindu-și frunzele
jucăușe. Lui îi era cel mai bine, cu căsuța în răcoarea pământului.
- Dar unde să plece, prieteni?! luă el apărarea soarelui. Oare, fără el, ați mai fi atât de
frumoase, astăzi? continuă morcovul, care-și îndrăgea toți prietenii.
Iar soarele, era și el prietenul lui!
Înroșite parcă și mai tare după spusele morcovașului, legumele izbucniră:
- Ție îți este ușor să vorbești, doar stai pitit, cu capul sub pământ, cât este ziua de lungă! îi
strigară ele. Nu ne vezi pe noi, oare?
Morcovul le înțelegea și pe ele, dar și pe soare.
- Dar aveți nevoie de lumina și căldura lui, știți și voi! spuse el mai încet, nevrând să le
supere mai tare.
- Este vară, prieteni! Razele soarelui sunt mai călduroase! mai spuse morcovul.
- Hmm, sunt arzătoare, vrei să spui! se răsti roșia la el. Nu vezi ce rochiță urâtă am, acum?
Și se tot învârtea, dorind să-i arate petele de pe rochița ei. Până s-a rupt și a căzut.
Biata roșie a izbucnit în plâns:
- Acum o să mă usuc și mai tare, în arșița asta, fără frunzele mele umbroase!
Vânăta, prietena ei bună, se aplecă înspre ea, dorind să îi aline supărarea. Însă, s-a rupt și ea
de pe tulpină. Și s-a rostogolit lângă roșie.
- Ei, acum aveți răcoare, gălăgioaselor! se rățoi morcovul la ele, țopăind jucăuș.
Dar cele două legume erau tare supărate. Știau că se vor ofili și mai tare acum. Se vor urâți și-
și vor pierde prietenii din grădină.
Cu ochii în lacrimi, priveau înspre soare:
- Ne pare rău, dragă soare, că te-am certat! i-au spus ele. Nu vrem să pleci!
Dar soarele încă era supărat, că-l alungaseră:
- Ați uitat câte povești v-am spus din călătoriile mele prin lumea asta mare! le răspunse
soarele. Ați uitat că suntem prieteni!
- Dar cum să uităm cele mai minunate lucruri, pe care le-am auzit vreodată, dragă soare! îi
strigară legumele din toată grădina, amintindu-și cu drag de poveștile soarelui, frumoase ca
razele lui.
Morcovul își înălță frunzele înspre soare și-i zâmbi, cu drag:
- Prietene, nu fi supărat, te rog! Doar cunoști pălăvrăgeala legumelor! Sunt certărețe
câteodată, poate prea vorbărețe, însă sunt prietenoase și au suflet bun! îi spuse el, soarelui.
Soarele zâmbi și el, gândindu-se la legumele vorbărețe:
- Oh, așa este! râse el cu poftă. Pălăvrăgesc cât este ziua de lungă, dar sunt grijulii și
prietenoase. Și atât de arătoase! zise soarele, înveselit dintr-odată.
Îi plăceau rochițele roșiilor, verdele curat al cepelor, foșnetul continuu al verzelor jucăușe,
forma frumoasă a vinetelor, țopăiala portocalie a morcovașului. Îi plăceau ei, prietenii lui din
grădină!
Dar le-a înțeles și supărarea. Știa că, vara, razele lui sunt prea arzătoare.
Și atunci, soarele se înclină înspre fântâna din grădină, șoptindu-i câteva cuvinte. Aceasta
încuviință, zâmbind.
Și începu să răcorească legumele cu apa ei proaspătă, înviorându-le.
Apoi, soarele le făcu semn, cu razele lui, câtorva norișori, șoptindu-le și acestora câteva
cuvinte. Norii zâmbiră și ei, cu înțeles.
Și începură să se rotească deasupra grădinii, aducând puțină umbră și răcoare.
Până și pomișorii de pe marginea grădinii își tot înclinau ramurile și-și foșneau frunzele,
aducând răcoare legumelor.
Cele două prietene, vânăta și roșia, priveau cu drag înspre soare.
Cât greșiseră, cerându-i să plece!
Doar arșița aceasta nu era din vina lui. Era vară! Și acesta era firescul anotimpurilor.
- Dragă soare, am greșit! încercau ele să-i vorbească.
Dar soarele, cu blândețea lui cunoscută, cu care liniștea, de fiecare dată, câte-o ceartă din
grădină, le zâmbi:
- Și eu am greșit că nu am avut răbdare să vă ascult supărarea, prieteni!
Și-și ascunse zâmbetul prea arzător după norișorii, ce călătoreau pe albastrul cerului.
Morcovul aduse câteva frunze proaspete și așeză cele două legume prietene pe ele, sub o
tulpină mai înaltă.
- Dragă morcovaș, ești atât de bun cu noi! spuseră acestea, rușinate.
Morcovul le mângâie cu frunzele lui jucăușe:
- Vin și mâine, să ascultăm povestea soarelui călător! le spuse el, zâmbind.
Era felul lui să-și arate prietenia și grija față de prieteni.
Cele două legume îl priveau cu drag.
Înțeleseră că prietenii se ajută între ei.
Că soarele le ocrotea, cum știa el mai bine, că fântâna avea grijă de ele, că natura nu-și uita,
vreodată, menirea. Să aibă grijă de ei, copiii ei!
Așa cum oamenii mari au grijă de copiii lor.
Zâmbind, s-au cuibărit pe frunzele răcoroase, știind, acum, că frumusețea este în suflet, acolo
de unde nu pleacă vreodată.