Micul Căpşună

Zâna Zorilor se trezise, foarte devreme. Ea porni pe câmpii şi prin păduri odată cu soarele.

Soarele era un bun prieten pentru Zâna Zorilor. El o ajuta să facă fapte bune peste tot.
Împreună, ei le dădeau lumină şi căldură plantelor, animalelor şi oamenilor.

Mergând pretutindeni, ei vedeau multe lucruri, locuri şi întâmplări, toate interesante.

În acea zi, Zâna Zorilor se gândi să viziteze o poieniţă cu fragi. Nu mersese de multă vreme
pe acolo. Era chiar perioada în care fragii erau copţi: începutul verii. Ea se gândi să vadă cum se simt
cu toţii. Însă Zâna nu ştia că fragii puteau fi răutăcioşi uneori. De aceea, a fost tare dezamăgită când
ajunse la ei. Pe când se apropia de poiana cu fragi, ea auzea nişte glăscioare subţiri vorbind:

– Ce mai vrei şi tu de colo? Nici măcar nu arăţi ca noi, cum să fii prietenul nostru? spunea un
frag.

– Chiar aşa, stai la locul tău la umbră şi lasă-ne pe noi în pace! Noi suntem în poieniţa
noastră, iar tu mai bine ai pleca de aici! spunea altul.

Auzind atâtea vorbe urâte, Zâna se grăbi să afle despre ce era vorba.

În poieniţă erau sute de fragi care crescuseră împreună. Cu toţii aveau deja câte unul, două
sau trei fructe mari şi roşii. Însă, sub un alun bogat era o piatră. Pe acea piatră stătea supărat un frag
fără flori şi fără nici un fruct. Fragii au nevoie de lumină blândă şi de pământ la rădăcină. Însă, acel
frag crescuse pe o piatră săracă. De aceea, era mic şi chinuit.

– Bietul de tine… Cu toţii au tăbărât cu vorbe grele asupra ta, micuţule! Le voi arăta eu lor!
spuse Zâna Zorilor. Te vor admira cu toţii. Atunci, nu vor mai îndrăzni să spună nimic.

Apoi, Zâna Zorilor porni ca vântul şi ca gândul până la un ţăran priceput. În chip nevăzut, se
apropie de urechile lui. Ea începu să îi şoptească la ureche o poveste frumoasă care îl adormi. În
timpul somnului, ţăranul avu un vis frumos. Când se trezi, avea în minte o idee nouă. Era şi el curios:

– Oare mi se va împlini visul acesta? se întreba el.

Plin de bucurie, omul luă o sapă şi o găleată şi plecă. Nu cunoştea drumul însă, în vis i se
arătase o cărare însorită și pe aceea o căuta prin pădure. Când găsi cărarea, ştia exact unde avea să se
ducă. Merse în pas grăbit până ajunse în poieniţa cu fragi. Acolo, el se uită peste tot căutând plante
bune de răsădit. Însă, pentru a fi bune de răsădit, plantele nu trebuie să aibă fructe sau flori. Acolo, în
poieniţă, aproape toţi fragii erau plini de fructe roşii, dulci-acrişoare, mari cât o unghie.

Omul se uita cu atenţie la toţi fragii, poate-poate va găsi vreunul bun de luat. Până la urmă, îl
observă sub alunul cel bogat, pe acel frag mic şi plăpând, încă neînflorit.

– Te căutam drăguţule! spuse ţăranul bucuros.

Fragul cel mic era surprins de atâta atenţie dar mai ales, de laudă:

– Eu, drăguţ? se gândea el neîncrezător. Auzise atâtea vorbe urâte şi rele de la ceilalţi fragi
încât, credea şi el că era urât şi rău… Însă, foarte curând avea să afle că nu toate lucrurile sunt aşa
cum par la început.

Omul luă hârleţul şi luă planta plăpândă cu tot cu pământul puţin şi cu piatra pe care trăia.
Apoi, cu mare grijă îl aşeză în găleată. Cu găleata şi hârleţul în câte o mână, el se întoarse repede
acasă. Acolo, pregăti o grădină cu pământ curat pentru micuţa plantă. Cu mare grijă şi dragoste,
plantă fragul chiar în mijlocul grădinii.

– Tot pământul ăsta e pentru mine? se întreba micuţul foarte impresionat de atâta atenţie.
Ţăranul nu auzea vorbele plantei fiindcă el era un simplu om. Însă, Zâna Zorilor vedea şi auzea totul.

– Foarte bine, totul merge conform planului meu! spuse ea.

După ce termină treaba, ţăranul se duse la celelalte treburi ale sale. Acum, Zâna se grăbi la
prietenul ei Soarele. Ea îi povesti despre poieniţă şi despre fragii cei răutăcioși. Apoi, îi spuse despre
fragul cel mic şi plăpând şi despre grădina în care era el acum.

– Nici o grijă! Lasă pe mine! spuse el. Să vezi ce facem noi din micuţul ăsta!

În lunile care au urmat, Soarele îi oferi multă căldură şi blândeţe plantei. Apoi, când veni
toamna, el îl lăsă să se odihnească. Plantele se odihnesc începând cu prima lună de toamnă şi până
primăvara… de aceea, frunzele li se usucă şi dorm în pământ, unde au rădăcinile. Pământul este un
adăpost primitor şi foarte confortabil pentru orice plantă, iar acum, micuţul frag avea pe post de casă
şi pat, o grădină întreagă.

Primăvara se apropia. Când au apărut ghioceii, țăranul ştia că trebuie să sape grădina. După
ce a săpat tot pământul, aşteptă. În curând, Soarele şi Zâna Zorilor îşi făceau apariţia deasupra
micuţei plante. Când scoase capul din pământ, el avea tulpina viguroasă şi frunzele mai mari decât
orice frag sălbatic. Ţăranul veni să îşi vadă planta.

– Da, totul este ca în visul meu! Am un căpşun! Ce bucuroşi vor fi copiii mei!

Într-adevăr, micuţul frag se transformase peste iarnă într-un mic căpşun. De aceea, Zâna
Zorilor şi Soarele l-au botezat ” Micul Căpşună” şi l-au lăsat în grija ţăranului.

În acel an, Micul Căpşună crescu mare şi plin de flori. Apoi, fiecare floare se transformă ca
prin farmec în căpşune mari, dulci şi roşii. Foarte curând, el începu să crească. În anul următor, când
se trezi din nou, Micul Căpşună avea alături o puzderie de mici căpşuni, ca şi el. El nu ştia de unde
veniseră cu toţii însă, era foarte fericit.  Acum, avea şi el prieteni. Iar prietenii nu îi spuneau vorbe
urâte, ci împărţeau grădina cea frumoasă şi curată în bună înţelegere.

Ţăranul era şi el forte mulţumit pentru că, Micul Căpşună îi dădea fructe dulci şi parfumate.
Iar căpşunele erau fructele preferate ale copiilor lui. De aceea, el avea mare grijă ca Micului Căşună
şi prietenilor săi să le meargă bine în grădina cea curată şi îngrijită.

Aceasta este povestea despre Micul Căpşună. În anii care au urmat, grădina cea curată şi
îngrijită s-a umplut de căpşuni mici şi mari. Căpşunii au trăit fericiţi şi plini de fructe roşii,
preferatele copiilor şi ale părinţilor lor.

Sfârşit!