Proiectul Back2Eden

An școlar 2020-2021

SEMESTRUL I
Varianta 1
Jurnalul meu literar BACK2EDEN
Ați putea să începeți: Dragă jurnalule, n-o să-ți vănă să crezi ce mi s-a întâmplat azi! Stai să-ți
spun, dar hai, așază-te comod ca să nu cazi de pe masă...
1. De vorbă cu o frunză ruginie

 Ce simțăminte te încearcă atunci când observi ce veșmânt a îmbrăcat natura la

început de toamnă?

 Ce crezi că ți-ar spun o frunză ruginie, bătută de vânt, dacă ai vorbi cu ea...Își
mai amintește cum era în Eden? De ce nu mai stă agățată în pom? Cine o
smulge?

 Ce reacție au avut primii oamenii atunci când prima frunză a căzut...

 Există un citat inspirat că Adam a plâns căderea frunzelor cum și-a plâns
moartea propriilor copii;

 De unde știm cum a fost la început? Ce te face să crezi că nu a fost totodeauna

așa?

 Crezi că doar omul suferă consecințele alegerilor sale?

 Ce cuvinte de încurajare i-ai spune frunzei?

Dați frâu liber imaginației... Puneți-i aripi și lăsați-o să zboare!
Varianta 2
Ați putea să începeți: Dragă jurnalule, n-o să-ți vănă să crezi cu cine m-am întâlnit azi! Stai
să-ți spun, dar hai, așază-te comod ca să nu cazi de pe masă...
2. Azi, m-am întâlnit cu Eva...cu Adam....cu Abel....(de vorbă cu un personaj)

 Despre ce ați vorbi?

 Ce întrebări te frământă?

 Ai vrea să-i reproșezi ceva? Crezi că mai este cazul?

 Ce crezi că ți-ar spune el, doar ești copilul lui, nu? Ar fi mândru de tine?

 Ce sfaturi crezi că ți-ar da? Ai fi dispus să le urmezi?

1
  Crezi că Adam /Eva/Abel este un om inteligent, sau dimpotrivă, față de cele ce
a descoperit omul de-a lungul miilor de ani, este perimat... Aici poți să spui
despre marile realizări ale oamenilor dinainte de potop (ex. construcții
spectaculoase care rivalizează cu marile construcții de azi); gândiți-vă că
oamenii trăiau aproape 1000 de ani și câte nu faci într-o perioadă așa de
uriasă... Asta poți pune în gura personajelor...

 Ce veste ai vrea să-i transmiți, ceva care să-i povoace un Wow, chiar așa? Nu
mi-aș fi putut imagina!

 În fine, poate să iasă uimitor...

Încă ceva!
Includeți în compunerea voastră secvențe descriptive (peisaj, persoană, emoție),
dialogate, explicative, narative;
Redactare: Times New Roman, font 12, spațiu 1,5, aproximativ 250-300 de cuvinte;
De abia aștept să văd ce ați scris!

2
VARIANTA 1 – De vorbă cu o frunză

Jurnal literar Back2Eden

Eva Dumitrache, clasa a VIII-a A

Dragă jurnalule, nu o să-ţi vină să crezi ce mi s-a întâmplat astăzi. Stai să-ţi spun, dar
hai, așază-te comod ca să nu cazi de pe masă.

De dimineaţă, în timp ce mergeam spre şcoală, am văzut căzând dintr-un pom multe
frunze, însă una singură, mai mare şi mai ruginie, mi-a atras atenţia. Era ceva ce o deosebea
de celelalte. M-am apropiat cu paşi repezi de ea şi am ridicat-o. Deodată, am auzit o voce: m-
am întors să văd cine vorbea, dar nu mai era nimeni pe stradă. Sinceră să fiu, parcă din
instinct, m-am uitat la frunza din mâna mea. Îmi ştia deja numele, iar eu confuză, am întrebat-
o de unde mă cunoaşte. Aceasta mi-a răspuns că mă vede mergând spre şcoală de mai bine de
un anotimp jumătate şi că a auzit odată pe cineva rostindu-mi numele. Îţi dai seama cât de
nedumerită şi speriată eram. Oare inebunisem? Ajunsesem să vorbesc cu o frunză?

Trebuie să recunosc că îmi plăcea să admir frunzele de pe acea alee pe care treceam
aproape zilnic, însă niciodată nu credeam că o să ajung să vorbesc cu una dintre ele. Brusc, ea
a început să ofteze şi să se plângă cu privire la vremurile în care trăim. “Ce bine era în Eden!”
a exclamat ea. Dar ce legătură să aibă o frunză din zilele noastre cu una din Eden? Curioasă,
am întrebat-o: “Poftim, la ce te referi?”. Ea, parcă jignită, mi-a răspuns: “Cum adică, la ce mă
refer? Erau nişte vremuri minunate atunci! Trăiam într-o perfectă armonie cu tot ce era în
jurul meu. Dar mai important de atât, nu îmbătrâneam niciodată. Acum, îmbătrânesc repede şi
simt că nu am timp să mai fac nimic. Presupun că te întrebi: dar ce ar putea să facă o frunză?
Să ştii că şi noi avem multe activităţi de făcut, chiar dacă vouă, oamenilor din zilele astea, vi
se pare că stăm toată ziua. Numai dacă amintesc de fotosinteză, cred că este destul. (Am
înghițit în sec. Avea perfectă dreptate... și când mă gândesc că toate plantele muncesc pentru
noi...) “Doamne, ce bine era atunci! ”, a continuat interlocutoarea mea. Avea un ton nervos,
aşa că am simţit nevoia să-mi cer iertare pentru cele spuse. “Scuză-mă, dacă te-am deranjat!”
i-am zis. Acum, parcă şi ea începuse să regrete faptul că vorbise atât de aspru cu mine. Cu un
ton mult mai blând, ea mi-a răspuns: “Pe mine să mă ierţi, te rog, cred că m-a luat valul, dar
ştii, de foarte mult timp nu am mai vorbit cu cineva și parcă m-am sălbăticit de tot. De fapt,
nu cred că am mai vorbit vreodată cu un om, însă sunt foarte tristă că nu mai am timp de
petrecut alături de surorile mele dragi.” Mirată, am întrebat-o: “ Dar de ce cazi? De ce nu poţi
rămâne tu în acest pom pentru totdeauna? Cine te obliga să cazi?”

“Timpul mă obliga”, a răspuns ea, de data aceasta şi mai întristată. “Dacă ar fi după
mine, aş sta cât mai mult, în pom. Dar nu am de ales. Şi în al doilea rând, vine iarna şi frigul,
iar eu nu pot rezista, aşa că sunt nevoită să plec”. M-am simţit nedumerită în legătură cu
ceva, aşa că i-am zis: “Tu ai spus mai devreme că înainte nu era aşa. Ce s-a întâmplat de acum
trebuie să pleci?”. Nu îmi făcea plăcere să o văd atât de tristă, însă ea era dornică de vorbă şi
3
eu eram curioasă. A zis: “Păi, odată ce omul a păcătuit, totul a început să se destrame acolo,
în Grădină. Nimic nu mai era cum fusese. Oamenii au fost înmărmuriţi, atunci când au văzut
că frunzele pot cădea, dar era deja târziu. După cum vezi, nu doar oamenii suferă consecinţele
alegerilor, ci toată creația.

Acum înţelesesem. Nu voiam să îi dau drumul frunzei din mână, însă ştiam că trebuie,
dar nu o puteam lăsa aşa. I-am spus câteva cuvinte care să îi aducă încurajare şi aceasta mi-a
mulţumit, spunându-mi că a fost o plăcere să poată vorbi cu cineva înainte ca timpul să se
risipească. Un pic tristă, i-am dat drumul frunzei din mână pe iarbă, lângă rădăcina pomului
mamă, apoi mi-am continuat drumul.

Seara, când am ajuns acasă, am cugetat mult. Oare chiar vorbisem cu o frunză astăzi?

Dragă jurnalule,

Yarina Gergely-Oderuc clasa a VIII-a B

Știi foarte bine cum imaginația mea nu poate sta în loc și cum tot timpul creez povești
și scenarii. Ei bine, astăzi am ieșit în parc pentru că mi s-a părut, sincer, o zi atât de frumoasă
ca să fie irosită stând în casă. Și câtă dreptate am avut! Toamna este anotimpul meu preferat.
Nu pentru că este ziua mea atunci, ci doar pentru că toamna este cea mai frumoasă dintre toate
anotimpurile. Cu toate culoriile calde pe care la aduce, vremea ploioasă, dar plăcută, covorul
roșcat țesut de însăși toamna, pentru a ne bucura ochii și încă multe alte bucurii. Dar în
această zi, mi s-a întâmplat ceva care pur și simplu mi-a deschis ochii.
În lunga mea plimbare, o frunză a picat dintr-un copac chiar în fața mea. Primul
instinct a fost de a o călca, dar m-am oprit chiar la timp, căci am fost atrasă de simplitatea ei,
care o făcea frumoasă. Era de un ruginiu superb și cu o formă care o făcea unică. Am luat-o
de pe asfalt cu mare grijă, deoarece mi-era frică să nu se rupă și am început să am o
conversație cu ea. ”Uf, ce ușurare că m-ai cules acum! Nici nu ai idee prin ce am trecut. Dar

4
nici nu cred că ai fi interesată...” a spus frunza cu dezamăgire în glas. ”Te înșeli amarnic!” am
răspuns imediat, fără ezitare ”Chiar îmi doresc să îți aud povestea.”

Și așa a început conversația noastră. Mi-a spus că ea nu căzuse din copacul din care
am văzut eu că a picat, dar ar fi trebuit să îmi dau seama, deoarece ea era o frunză de arțar, iar
copacul masiv din care a plonjat pe asfalt era un nuc. Tot ea a spus că, de fapt, nu a avut șansa
să cadă, căci ea a fost smulsă de către un copil mic care nu a dorit decât să o admire. ”Acesta
este dezavantajul atunci când ai crescut pe o creangă mai aproape de sol.” îmi zicea frunza,
așteptând ca eu să înțeleg prin ce trecea. Cumva, tot discutând, frunza, a adus subiectul
Edenului în discuție și a povestit că i-ar fi plăcut să fi trăit atunci când primii oameni au fost
creați. Din curiozitate, am întrbat-o dacă știe cumva cum au fost acele vremuri, și, spre
surprinderea mea, a spus că ea personal nu știa, dar străbunica ei i-a spus că Adam a fost
extrem de trist când a văzut că frunzele, și ele cad și într-un final mor, ca orice altă ființă vie.
Acum că mă gândesc la cele spuse de frunză, mi-ar fi plăcut și mie să trăiesc pe atunci. După
cele citie în Biblie, vremurile anterioare erau interesante și mai bune din multe puncte de
vedere și în fiecare zi avem dovada clară în jurul nostru că lucrurile au evoluat și s-au
schimbat foarte mult.
Dar un lucru pe care frunza mi l-a spus și m-a întristat a fost că prin deciziile pe care
noi, oamenii, le luăm, nu suntem afectați doar pe noi, ci și mediul înconjurător, cum ar fi
natura. Dacă noi în fiecare zi poluăm mediul, plantele suferă și ele. Iar pentru că pădurile,
fiecare copac în sine ne dă oxigen, noi îi răsplătim prin a-i tăia. Ce dureros și nedrept!
Noua mea prietenă, frunza, părea foarte tristă relatând aceste cuvinte, dar am asigurat-
o că voi încerca din răsputeri în fiecare zi să fac lumea un loc mai bun, să încerc să micșorez
rata de poluare și să fac ce e mai bine pentru ca surorile și frații frunzei cu care am vorbit
astăzi să trăiască fericiți.
Doar atât am de spus despre ziua de azi. Te voi anunța data viitoare, când se întâmplă
ceva interesant. Pe curând, dragul meu jurnal!

Dragă jurnal,
5
 Sabina Brânzan clasa a VIII-a A

N-o să-ți vină să crezi ce mi s-a întâmplat azi! Stai să-ți spun, dar hai, așază-te comod
ca să nu cazi de pe masă...
După ce mi-am terminat orele de la școală, am ieșit puțin afară ca să iau o pauză de la
învățat. În timp ce mă plimbam liniștită pe aleile parcului din apropierea casei mele, mi-am
dat seama de faptul ca timpul zboară foarte repede. Deja toamna a venit si totul s-a schimbat.
Parcă doar câteva clipe au trecut de când m-am întors din vacanță. Să nu mai menționez faptul
că doar cu câteva luni în urmă m-am mutat într-un oraș nou, în care nu cunoșteam decât vreo
două-trei persoane, dar timpul a zburat ca o pasăre ce se înalță în văzduhul albastru. Am
crescut așa de repede...
Și în timp ce mă plimbam nostalgică pe poteca plină de frunze ruginii, o anumită
frunză mi-a atras atenția. Parcă pe mine mă striga. Am ridicat-o, cu gândul să o iau acasă, sa i-
o duc mamei și să o așeze în buchetul de toamnă de pe masa din sufragerie. Numai că ceva
îmi tot spunea ca aceea nu era o frunză obișnuită.
Dintr-o dată, frunza a prins glas, si m-a întrebat ce fac. Am rămas șocată. „Mm
binee...” am îngăimat. Nu înțelegeam ce se întâmpla. M-am ciupit de braț. Nu, nu visam.
După câteva clipe de buimăceală, mi-am făcut curaj și am întrebat-o care era treaba cu ea.
Cine era? De unde a venit? Sigur era o frunză, sau doar un aparat modern menit ca să-mi afle
toate mișcările? M-a liniștit, spunându-mi că era o simplă frunză, care din întâmplare a ajuns
și pe meleagurile noastre. Mi-a spus că face parte dintr-o familie care s-a născut din
întâmplare dintr-un arbore imens de pe meleagurile Mesopotamiei. Aducându-mi aminte de
ce ne povestise domnul de religie la oră, și vrând să aflu mai multe, am prins curaj și am
întrebat-o dacă știe ceva de grădina Eden, pentru că din câte îmi aduceam eu aminte, acolo se
estimează că ar fi fost Edenul, dar totuși nu este sigur.
Cu durere în suflet, mi-a spus că da, știe despre grădina Eden. Ba mai mult, mi-a spus
ca suratele ei foarte îndepărtate au fost de față la importantele scene care s-au petrecut acolo.
Cu și mai mare uimire, am rugat-o să îmi povestească tot. A început prin a-mi mărturisi că
este o istorie tristă, deoarece din cauza greșelii lui Adam și a Evei natura a avut mult de
suferit. Neînțelegând, am rugat-o să îmi explice. A început așa: „Știi, atunci când Adam și
Eva au păcătuit, păcatul a invadat toată lumea, inclusiv natura și animalele. Animalele au
început să se învrăjbească unele cu altele și ura a intrat în ele. După cum mi s-a spus, leul
stătea cu mielul, dar acum ai observat și tu ca acest lucru este nefiresc. Natura a început
încetul cu încetul să se ofilească. Iarna, copacii sunt goi, pomii fructiferi nu rodesc tot timpul
anului, iar florile. la un moment dat, își pierd din magia lor.” „Da, da....” am îngăimat eu.
„Continuă”, i-am zis, dornică să aflu mai multe. „Mai târziu, stră-străbunicele mele mi-au
povestit că rudele lor îndepărtate au văzut scena plecării omului din grădina Eden. Cu mare
durere în suflet, Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și Eva. Apoi, după câteva luni, când se
apropia iarna, ele au văzut cum Adam plângea la ușa cortului, privindu-le. Știa că din vina lui
și a nevestei lui toate acestea se întâmplau. Frunzele au început să ruginească, apoi să cadă;
acum era nevoit ca animalele să le pună la muncă, când altădată doar se juca cu ele, și câte și
mai câte, doar din pricina păcătuirii lor.”

6
 Puteam vedea în ochii micii frunze lacrimi, lacrimi de durere și suferință. I-am spus că
este totul bine, că aceste lucruri vor lua sfârșit, că Domnul se va întoarce și nu va mai exista
acest coșmar. A dat din cap și și-a șters lacrimile. I-am transmis un sincer mulțumesc,
spunându-i că niciodată nu m-aș fi gândit la aceste consecințe pe care le-a avut păcatul, dar
am asigurat-o că același Dumnezeu care a creat-o va veni din nou și va transforma acest
coșmar într-un paradis poate chiar mai frumos decât grădina Eden.
Ascultând toate acestea, frunza ruginie a încuviințat și mi-a zâmbit frumos cum numai
o frunză poate s-o facă. Încă uimită de ce mi s-a întâmplat, am alergat repede acasă. Scriind
aceste rânduri, dragă jurnalule, realizez că noi oamenii ar trebui să fim mai buni, nu doar cu
natura din jurul nostru, ci și cu oamenii pe care îi avem pe lângă noi. Nu suntem meniți sa fim
răi, ci suntem meniți ca să fim buni și iubitori.

Dragă jurnalule

Hannah Petreacă clasa a VIII-a A

7
 N-o să-ţi vină să crezi ce mi s-a întâmplat azi! Stai să-ți spun, dar hai, așază-te comod
să nu cazi de pe masă.
După cum știi prea bine, astăzi am fost la o plimbare prin parc, pentru puţină
inspirație, pentru desenele pe care urmează să le adaug în expoziția mea de artă de săptămâna
viitoare. Cum spuneam, după ce am găsit locul perfect din care puteai admira parcul în
culorile lui pline de nuanțe, am început să pictez, și cât timp îmi făceam schița desenului o
frunză mi-a căzut pe foaie. Prima oară nu i-am dat importanţă, încercând să o dau încet la o
parte de pe foaie, deoarece era ruginie și putea oricând să se sfărâme, dar în timp ce încercam
să o dau la o parte cu mișcări lente și atente, am auzit ceva:
- O, dar ce desen frumos ai acolo! Aş putea să știu mai multe despre el?
- Sigur, dar cine vorbește?
- Sunt eu, frunză pe care o ții în mâna.
- Tu poți vorbi și mă poți înțelege? Se pare că învăț și văd ceva nou în fiecare zi.
- Mă bucur pentru tine, acum dacă nu te deranjează, aş putea să știu despre ce este
desenul, adică, pot să îmi dau ușor seama că este acest peisaj superb din parc, dar observ pe
telefonul tău câteva cerințe pe care trebuie să le respecți, iar una dintre ele este că trebuie să se
asemene cu grădina Edenului
- Da, am spus eu închizându-mi telefonul.
- M-aș bucura să te ajut, dacă îmi dai voie.
- Desigur, dar cum știi tu despre grădina Eden? Ești doar o frunză ruginie, bătută de
vânt.
- Ai dreptate, nu mai știu fiecare detaliu, dar îți pot spune că era mult mai frumoasă
decât acest peisaj pe care îl ai tu în fața acum. Vântul s-a gândit să mă alunge, acum mult
timp, dintr-unul din copacii grădinii Edenului.
- Stai, cum? Dar tu ai căzut acum din copac.
- Așa crezi tu, în realitate eu stăteam aici pe pământ ca tine, iar vântul a decis din nou
să mă trimită într-un alt loc, din fericire la tine pe caiet. Cum spuneam, am văzut multe la
viața mea de frunză, spre exemplu, când pomul meu s-a maturizat îndeajuns încât vântul să
stabilească plecarea lui, Adam a plâns pentru că a ținut la tot ce era în jurul lui, inclusiv la noi,
frunzele. Am fost peste tot prin lume, sunt prima frunză care a traversat un continent. Am fost
la Primul și la Al Doilea Război Mondial. Cele mai urâte amintiri din viața mea ai putea crede
că sunt acestea, dar nu este așa. Cel mai dureros moment a fost să văd răstignirea Domnului
Isus, iar cele mai fericite au fost nașterea și învierea Lui.
- Incredibil, tu ai văzut atâtea lucruri?!
- Astea sunt doar o parte din lucrurile văzute. Am făcut și alegeri bune și alegeri rele,
precum încercarea de a mă opune vântului când mă purta către un nou început, de aceea am și
rămas aici, deoarece am ales că e mai bine așa, dar dacă nu făceam asta, puteam ajunge
departe.
- Nu te mâhni, toată lumea face greșeli, chiar și frunzele, se pare, dar cum pe noi
Dumnezeu nu ne lasă, când facem anumite alegeri proaste, așa nici pe tine vântul nu te-a lăsat
și te-a adus pe foaia mea de desen.
- Mulțumesc pentru încurajare; uneori am nevoie de persoane ca tine care să mă
înțeleagă.
- Știi, până acum am încercat să găsesc ceva asemănător cu „ceva perfect”, dar mi-am
dat seama că nimic nu e perfect, așa că mi-am schimbat ideea. Așteaptă puțin!

8
 După această discuție, dragă jurnalule, poate îți dai seama ce a urmat și, dacă nu, îți
arăt. Aceasta este compoziția finală. O frunză! Poate oamenii nu o să înțeleagă din prima, dar
dacă o să stea să se gândească profund, o să-şi dea seama că mai profund și mai frumos ca o
frunză, nu este nimic pe lume.
Văd că te-a mișcat povestea mea, deoarece am început să vorbim la birou și acum am
ajuns amândouă pe canapeaua din sufragerie. Te las să cugeți la povestea mea; mă întorc
mâine seară să-ţi spun ce mai este nou în viața mea. Noapte bună!

Dragă Jurnal

Teodora Schira clasa a VIII-a A

9
 De obicei, nu prea scriu aici (din păcate!), dar ziua aceasta a fost prea frumoasă pentru
a nu o imortaliza între pagini. Ia-ţi popcornul, alunele, sucul, ceaiul, tot şi porneşte cu mine în
această aventură minunată ! 
Totul a început atunci când m-am gândit să ies afară şi să fac o plimbare… prin ploaie.
Atunci este cel mai oportun moment de a te plimba pe stradă, fără prea multă lume în jurul tău
să te deranjeze. M-am îmbrăcat ceva mai gros, mi-am luat umbrelă, masca şi am ieşit. Aşa
cum m-am aşteptat, nu am găsit multă lume pe stradă. Primul lucru pe care l-am observat au
fost copacii cu frunze arămii, cărămizii şi tot felul de alte culori tomnatice. Vederea lor a adus
în mine un fel de melancolie, după zilele pierdute ale verii, chiar dacă nu îmi place vara foarte
mult. Mie îmi place să calc pe frunzele uscate de pe jos, aşa că aveam de gând să fac la fel şi
astăzi. Ceea ce m-a oprit din a face asta a fost un glas subţire, pe care de-abia l-am auzit și
care mi-a zis: “Te rog frumos, nu face asta !”. Îți imaginezi surpriza mea când am auzit asta.
Aproape că am sărit de uimire.
- Cine e acolo?, am întrebat eu, tremurând ca varga şi ţinând umbrela ca pe o armă.
- Uită-te la picioarele tale”, a spus vocea piţigăiată
M-am uitat în jos, dar tot ce am văzut a fost o frunză. Mă pregăteam să trec mai
departe, peste ea, când deodată, am auzit din nou glasul piţigăiat.
- Da, ştiu, cam greu de crezut că sunt o frunză vorbitoare…
Când am auzit asta, mi-a picat fața. Am vrut să fac cale întoarsă şi să fug, dar parcă
picioarele nu mă ascultau, aşa că am ajuns să îngheţ acolo ca o statuie plouată în cap.
- Vai de mine, ce am făcut?, întrebă frunza, speriată.
Eu încă nu ştiam ce să spun, aşa că am început să bâigui ceva de genul  “Nu, nu, sunt
bine, chiar extraordinar”.
Frunza a răsuflat uşurată, dacă o frunză poate răsufla, şi a continuat discuţia, de parcă
nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Aşa, unde rămăsesem ? A, da ! Urma să fiu călcată de un om.
În ciuda tuturor instinctelor mele ce îmi spuneau să fug, m-am întors cu precauţie, ca
să nu calc frunză, şi am început conversaţia cu ea.
- Cum te numeşti ? am întrebat eu
- Hmm, a răspuns frunză, au trecut mii de ani de când nu m-a întrebat cineva asta. Nici
eu nu îmi mai ştiu numele. 
Dacă fața mea nu era picată destul, acum cu siguranţă era.
- Mii de ani, am întrebat eu cu o voce care nu părea a mea.
- Da, şase mii de ani, mai exact. Oau, atât de mult timp a trecut de când eram în Eden,
zise frunză căzută pe gânduri.
- Eden? ACEL Eden? Nu pot să cred, serios?!
- Ba să crezi, îmi răspunse interlocutoarea mea. Îmi amintesc când încă eram verde şi
frumoasă şi în plină putere și mă ţineam tare de copac. Zilele de atunci erau incredibile! Îi
vedeam pe cei doi oameni, Adam şi Eva, cum învăţau ceva nou în fiecare zi, cum intrau în
10
fiecare zi în grădină şi cum se îngrijeau de ea. Pe atunci, copacii trăiau veşnic, la fel ca şi
oamenii. Dar când a făcut Eva ce a făcut, totul a fost din ce în ce mai rău. Oamenii au început
să îmbătrânească, la fel şi plantele, şi totul a început să moară ușor-ușor. Nici nu vrei să ştii
cât de tare au plâns prietenii mei când au văzut că începem să cădem din copac. A fost foarte
dureros, dar viața a mers înainte. Am văzut tot felul de oameni în lumea asta, tot felul de
locuri şi tot felul de lucruri. Nu toate amintirile mele de pe pământul acesta sunt frumoase, dar
le preţuiesc pe toate.
- Oau, chiar ai trecut prin multe, am spus eu (în punctul ăsta, nici nu mă mai interesa
dacă arătăm ca o nebună căreia îi ploua în cap şi care vorbeşte cu o frunză; eram fascinată la
maximum de discursul ei). Și cum ai reuşit să treci prin toate, am întrebat-o curioasă.
- Așa cum am făcut totul: cu prietenii. Viaţa asta nu înseamnă nimic, dacă nu ai
prieteni.
- Ce frumos, am spus eu, înduioşată. Pai, ţi-ai făcut o prietenă nouă. Chiar dacă nu ne
vom mai întâlni niciodată, te voi purta în suflet cu mine, întotdeauna.
- Îți mulţumesc tare mult, zise frunză. Îți promit că nu voi uita ziua asta, cât oi trăi.
- Nici eu. La revedere !, i-am spus şi am fugit înapoi în casă.
După cum vezi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă îndrept spre tine și să-ți
povestesc da, aşa udă şi înfrigurată cum sunt. Uite, am notat și ziua, pentru că nu vreau s-o uit
niciodată. A, și încă ceva: îți promit că o să scriu zilnic de acum încolo...nu, chiar nu e bine
să-mi neglijez prietenii...mi-a spus-o chiar frunza. Vorbim mâine!

Back2Eden

Melisa Trușcă clasa a VII-a B

Dragă jurnalule, n-o să-ți vină să crezi ce mi s-a întâmplat! Stai să-ți spun, dar așază-te comod ca să nu
cazi de pe masă...
11
 Era o zi vântoasă de noiembrie. Ieșisem din casă și începusem să mă plimb pe stradă. Nici o urmă de
om. Mă gândisem că o să mă joc cu copiii vecinilor, dar părea că frigul îi alungase pe toți. Eram plictisită și nu
aveam cu cine vorbi, iar singurele sunete care se auzeau erau cele făcute de frunzele bătute de vânt. Însă, fiind
aproape iarna cea rece, copacii se despărțiseră de aproape toate aceste frunze care erau cândva verzi și păreau că
vor rămâne așa. Dintr-o dată, o tristețe profundă îmi întoarse sufletul pe dos. De ce oare nu rămân frunzele în
copaci? Cum se poate ca acele mici smaralde care dădeau veselie copacilor să se usuce și să cadă? În timp ce îmi
puneam aceste întrebări, pașii mei se îndreptau deja spre casă, lăsând în urmă o ceață groasă, plină de amintiri
frumoase ce fuseseră distruse odată cu căderea frunzelor. Aproape ajunsesem în fața porții, când o frunză ruginie
îmi zbură direct în față, iar apoi căzu lin pe pământ. Era o frunză căzută din salcia ce stătea de strajă în curtea
mea. M-am uitat puțin la ea, iar când am dat să plec am auzit voce:

-Te plictisești?

M-am întors crezând că e un vecin, însă nu era nimeni. Numai frunza aceea era în drum. Am privit
îndelung la ea simțind că are să-mi spună ceva. După o tăcere de câteva momente, frunza sparse gheața:

-Te plictisești, nu-i așa?

Am făcut ochii mari și am avut impresia că visez, dar apoi m-am gândit că ar trebui să văd dacă frunza
chiar poate vorbi. Până la urmă, nu primești o astfel de șansă de două ori în viață. Așa că am spus:

-Da, mă plictisesc. Dar dacă tot ești aici, crezi că ai putea să-mi răspunzi la câteva întrebări?

-Sigur! spuse frunza ca și cum se așteptase la o astfel de rugăminte.

-De ce nu rămân frunzele în copaci? Cum se poate să vă schimbați culoarea și să cădeți ca și cum nu ați
fi fost în copac niciodată, am spus eu plină de curiozitate.

-Aș putea să-ți răspund simplu, sau aș putea să-ți explic în amănunt, dar indiferent de varianta pe care o
aleg, cea pe care o înțelegi este cea mai bună, spuse frunza pe un ton misterios.

-Spune-le pe amândouă! am zis eu nerăbdătoare.

-Mulți oameni consideră căderea frunzelor ca pe ceva obișnuit, însă ei nu văd în spatele vălului care
acoperă adevărul despre noi, cât și despre lucrurile rele care se întâmplă, fiindcă preferă să trăiască într-o
minciună care îi face să se simtă bine. Oare și tu ești așa?

Această întrebare mă surprinse. Ce voia frunza să spună cu asta? Fără să mai aștept, am spus:

-Vrei să spui că e vina noastră că voi vă uscați?

-Vina a fost aruncată de la unii la alții, încă de la început. Nimeni nu dorește să se simtă vinovat, însă
nici nu recunoaște când e cazul. Ca să înțelegi mai bine, am să-ți zic pe scurt. Ceea ce a provocat toate aceste
lucruri este păcatul.

-Vrei să zici că frunzele nu cădeau la început, adică în Eden? Am auzit mai mulți oameni care zic că nu,
dar tu ar trebui să știi cel mai bine.

-Așa e! Frunzele nu se desprindeau de copacul lor înainte de păcat. Acesta este singurul care ne smulge
din copaci.

-Și atunci, e vina lui Adam și a Evei, nu-i așa? Ei au păcătuit primii.

-E adevărat că au păcătuit primii, dar dacă ai fi fost tu în locul lor și ai fi văzut copacul acela, oare nu ai
fi fost și tu tentată să guști?

-Nu m-am gândit la asta...

-Oamenilor le place să arunce vina așa cum aruncă o minge. Ei văd ce e rău doar la ceilalți, nu și ce este
rău la ei. Dar Adam și Eva au recunoscut în final vina lor și le-a părut extrem de rău. Fiecare frunză ce cădea le
lăsa o rană adâncă în suflet. Ei au văzut frumusețea Edenului înainte de păcat.

- Cu alte cuvinte, nu doar omul suferă consecințele păcatelor sale?

12
 - Exact! Păcatul omului a afectat tot ceea ce era viu de pe pământ. De aceea și noi ne uscăm și cădem.

-Păi, orice ar fi, după ce trece iarna copacul tău va înfrunzi iar nu ar trebui să fii tristă.

-Așa e...dar ce înseamnă o nouă frunză? Mai ai altă întrebare?

-Da! Dacă păcatul afectează toate ființele, atunci de ce voi, frunzele, reveniți primăvara?

-Lumea e plină de simboluri. Când primii oameni au păcătuit, Dumnezeu le-a făcut haine din blana unui
miel pe care au trebuit să-l ucidă. Acea jertfă simboliza jertfa Creatorului lumii. La ce te gândești când vine
vorba de o mică frunză care s-a ofilit?

Deși răspunsul frunzei mi se păru cam încurcat, incomplet chiar, totuși nu am mai avut timp să-i cer
explicații, fiindcă vântul a luat-o cu el, ca și cum aceasta l-ar fi anunțat că terminase ce avusese de spus. După
ceva timp am intrat în curte, iar apoi în casă. Deși senzația de frig dispăruse, replica frunzei când îmi spusese de
simboluri mă tulbura. Seara, am citit din Biblie și apoi m-am culcat. În acea noapte am visat întâlnirea cu frunza,
iar când m-am trezit ceva era schimbat. Părea că în somn primisem răspunsul la întrebarea mea. Frunzele ne
simbolizează pe noi, oamenii. Am păcătuit și ne-am uscat, iar vântul năprasnic ne suflă din copac. Și după ce
trece iarna cea rece și zăpada se topește, frunzele apar iar, ca și cum s-ar fi născut din nou. Așadar a fost nevoie
să se ducă ce era vechi pentru ca primăvara să aducă lucruri noi. Și chiar dacă toamna va veni iar și iar, cu
ajutorul Creatorului nostru ne vom înnoi de fiecare dată.

De ce cad frunzele? Această întrebare poate avea diferite răspunsuri. Dar deși păcatul ne poate face să
ne asemănăm cu uscăciunea frunzelor ce cad, Domnul Isus nu ne lasă să cădem pe pământ, ci ne prinde în mâna
Sa și așteaptă să Îl iubim cu adevărat. Și dacă o facem, primăvara va sosi în sufletul nostru, iar soarele nu va mai
apune niciodată.

Dragul meu jurnal,

Sabina Lupescu, clasa a VIII-a B

Astăzi, am trăit o zi foarte interesantă. Am fost în parc, la picnic, cu prietenii mei şi am

stat pe lângă lac, însă a fost puţin cam frig. Maria a uitat să aducă pătura, aşa că am stat pe jos

13
şi am mâncat ce ne-am adus din rucsac. Însă în timpul picnicului nostru, am observat ceva,
ceva ce nu mai observasem până acum: era toamna, cu adevărat toamna...

Frunzele picau cu o repezeală de parcă le scutura cineva cu furie. Pe lac, rațele nu mai
îndrăzneau să intre în apă, iar noi, fără să observăm, ne-am schimbat garderoba de vară cu una
mai potrivită toamnei.

Privind în jur, una dintre frunze mi-a atras atenţia în mod special. Era o frunză de nuc
aurie, care m-a făcut să realizez că lucrurile se schimbă, și oricât ţi-ai dori, nu le poţi opri,
cum spune cântecul: „Roata morii se-nvârtește...”

Dacă stai să te gândești, dragă jurnal, procesul prin care trece un mugure în fiecare an
se aseamănă cu viaţa noastră: la început suntem ca mugurii, mici, neatinşi de vreme, având ca
zestre potențial din belșug, cât să ne-ajungă o viață. Apoi suntem fragezi ca o frunză vara,
prilej să ne punem la încercare întregul potențial, punând umărul la dezvoltarea lumii în care
am pășit, aşa cum o frunză ajuta la dezvoltarea unei plante. Spre sfârșit, suntem o frunză
arămie, bătrână, trecută și tăvălită prin viaţă, cu potențialul pe sfârșite, pentru că societatea nu
mai are nevoie de noi şi uşor, uşor, ne îndepărtează. Iar următoarea generaţie ne înlocuieşte,
aşa cum un copac îşi înlocuieşte frunzele an de an.

Aşa că vezi tu, dragă jurnal, cum toate aceste sentimente amestecate au fost trezite de
căderea unei frunze? Tu ce zici? Mare păcat că nu poți să-mi răspunzi...

VARIANTA 2 – De vorbă cu un personaj

Dragă jurnalule,

Miruna Mateescu clasa a VII-a A

14
 Am ceva tare de tot să-ţi povestesc. N-ai ghici nici într-o mie de ani cu cine am stat de
vorbă astăzi. Ţine-te bine: Adaaam!!!! Da, acel Adam, primul om de pe Pământ. L-am
întrebat o mulţime de lucruri. La cei 6000 de ani pe care îi are acum, arată foarte bine, să ştii,
şi memoria lui este extraordinară, adică a roşit când l-am întrebat cum a fost când a văzut-o
prima dată pe Eva.

Am observant că îi face mare plăcere să vorbească despre prima parte a vieţii lui…
Când l-am întrebat dacă mai ştie unde sunt porţile Edenului şi despre partea aceea în care
trebuia să plece de acolo, s-a întristat foarte rău şi a rămas tăcut o vreme. Deşi aveam destule
curiozităţi la capitolul acesta, m-am rezumat la a afla mai multe despre primii ani în Eden.

Ardeam de nerăbdare să aflu cum a fost în prima lui zi de viaţă…. L-am întrebat
despre asta, fiindcă nu-mi pot imagina cum e să te naşti direct la 18 ani, să zicem. I-am pus
această întrebare şi el mi-a povestit, cu ochii larg deschişi, aproape fără să clipească deloc, de
parcă ar fi retrăit momentul acela…ca şi cum ar fi fost aievea.

Primul lucru pe care ochii mei l-au văzut a fost un chip atât de fermecător, scăldat în
lumină. Avea privirea îndreptată spre mine şi în ochii Lui am citit toată dragostea de care,
ciudat, simţeam că am nevoie. Pe loc am întins braţele să-I ating faţa celui căruia i-am spus,
fără să mă fi învăţat cineva asta, TATĂ. M-am ridicat şi mi-a luat o vreme să pot privi casa în
care urma să locuiesc, grădina aceea minunată. Însă nu-mi puteam dezlipi privirea de la...
TATA. Am stat aşa, în tăcere, o vreme şi, ei bine, copilă, atunci, în prima mea zi de viaţă, cu
ochii mei odihnindu-se în privirea Lui, am cunoscut fericirea. Ştiu că asta era. Când am rămas
fără El, abia atunci am aflat care e cea mai cruntă nefericire, mi-a spus plin de tristețe Adam.

A privit în gol pentru câteva secunde, apoi, întorcându-se spre mine, mi-a zis: Eşti atât
de mică…nu ştiu dacă reuşeşti să înţelegi pe deplin vorbele mele acum…

I-am dat de înţeles că aşa era, dar nici nu am apucat să deschid gura că parcă mi-ar fi
citit gândurile; apoi m-a întrebat el, de data aceasta, dacă nu vreau să-mi povestească cum s-a
descurcat cu animalele din grădina Eden pentru care primise sarcina de a le pune nume.

Toate erau aşa de drăgălaşe, mi-a mărturisit interlocutorul meu. M-am gândit să le dau
un nume în funcţie de personalitatea lor, de mărime, de comportament sau de felul în care
scoteau sunetele. Mai multor animale mari, de exemplu, le-am oferit nume mai mici, mai
scurte, iar animalelor mici le-am dat nume mai lungi. De aceea azi îi zici leului, leu, ursului
urs, şi veveriţei, veveriţă. Am mai observant că unele păsări, de exemplu, scoteau nişte sunete

15
interesante, de parcă se prezentau singure. Cucul, guguştiucul, ele m-au inspirat fără să-şi dea
seama, îmi spuse Adam, zâmbind.

- Și când ai început să te simţi singur …adică să mai vrei pe cineva care să-ţi semene
şi cu care să-ţi petreci timpul, l-am interupt eu.

- Tata mă vizita des. Eram înconjurat de lucruri minunate, dar până să simt că ceva îmi
lipseşte, Tata s-a şi îngrijit de asta.

În timp ce-l ascultam fermecată, mi-au venit în minte cuvintele mamei care-mi citea
din Biblie despre Dumnezeu care ne ştie nevoile dinainte de-a le cere sau rosti ,,Înainte ca să
Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!

Adam a continuat să-mi povestească şi eu mă miram de coerenţa detaliilor pe care mi

le dădea; nu făcea niciun efort să-şi amintească detaliile grădinii sau activităţile de fiecare zi.
Chiar mă întrebam dacă nu şi-a propus să nu uite niciodată aceste lucruri şi îl suspectez că îşi
rememorează în fiecare zi momentele fericite, vechi de 6000 de ani, dar noi ca în ziua în care
s-au întâmplat.

Am adormit adânc, continuă el. Când m-am trezit, am privit în jur şi parcă tot ce
vedeam nu mă împlinea întru totul. Parcă lipsea ceva din mine şi nu ştiam ce. M-am ridicat şi
am observat, după copacul sub umbra căruia stăteam deseori să privesc lacul scăldat în soare,
un veşmânt de lumină peste care se revărsau bucle aurii ce se unduiau în adierea vântului. Îmi
văzusem deseori chipul în oglinda apei şi acum ştiam că ceea ce vedeam nu era vreo
vieţuitoare dintre cele din gradină, ci era unul ca mine. Când m-a privit, am început brusc să
mă simt rău…un fior mi-a trecut prin inima şi mii de fluturi îmi zburau prin stomac
(aha….deci de la Adam era expresia asta). Ce se întâmpla cu mine?…Voiam cu nerăbdare să
o cunosc, să mă apropii de ea... Ce sentimente minunate! Tata mi-a spus că e cadoul Său
pentru mine, „căci nu e bine că omul să fie singur”. De unde ştia Tata că era exact ce-mi
trebuia? Eram aşa de fericit!!!

Ei, și aici, dragă jurnalule, am greşit punând următoarea întrebare: Cum s-a întâmplat
de v-ați atins amândoi de roadele pomului interzis?

Lacrimile i-au înceţoşat privirea, pentru că durerea greşelilor îi roade şi acum chipul
îmbătrânit de ani şi de regrete. Am stat tăcuţi mult timp. N-am îndrăznit să rupt tăcerea, până
când o voce suavă ne-a trezit din contemplare. Era Eva, presupun, care îl chema să vină acasă
pentru că le-au venit fiii din călătorie. Am vrut să o văd și eu pe Eva, îți dai seama, însă Adam
16
mi-a zis că e destul de retrasă. Mulţi o condamnă pentru ceea ce a făcut, ispitită fiind de şarpe,
alţii o numesc nebună fiindcă plânge de dorul unei grădini paradisiace. Ei spun că aceasta este
doar o plăsmuire a minţii ei bolnave, dar eu știu că este adevărul adevărat.

Poate ne mai vedem, fetiţo, mi-a spus Adam înainte de despărţire. Dar să nu uiţi că
fericirea pe care am cunoscut-o în timpul şederii mele în tăcere lângă Tata, în grădină, când L-
am văzut prima dată, a fost cea mai autentică fericire pe care o poate trăi un om. Caută-L pe
Tata în viaţa ta, mi-a spus Adam depărtându-se.

A spus aceste cuvinte şi a plecat, iar eu am fugit într-un suflet să-ți povestesc aceste
lucruri, jurnalule, ca să mi le aminteşti când voi fi mare şi voi înţelege poate mai bine
dedesubturile acestui dialog.

Să-l caut pe Tata… Poate chiar acum ar trebui, nu crezi?

Dragă jurnalule,
Alexandru Robert Andreas, cls. a VII-a A
Nu o să-ți vină să crezi ce mi s-a întâmplat azi! Citeam liniștit Biblia și, dintr-o dată, s-
a deschis un portal în fața mea și am intrat din curiozitate în el.
Imediat, m-am trezit într-un câmp frumos cu plante nemaivăzute și un aer așa de curat,
greu de descris în cuvinte. Și cum exploram acea lume, am dat peste un bărbat care, într-un
fel, semăna la formă și la ten cu toți oamenii pe care i-am văzut vreodată, dar era foarte

17
ciudat. Când l-am întrebat cine este, mi-a răspuns că îl cheamă Adam, într-o limbă pe care nu
o mai auzisem vreodată, dar culmea, o înțelegeam.
Era foarte ciudat! Oricum, când am auzit „Adam” și am examinat puțin situația, am
realizat ca am ajuns pe pământ, dar acum sute de ani și eu vorbeam chiar cu Adam, mă refer
la acel Adam, cel din Biblie, primul om, creat manual de Dumnezeu în Eden. Era cu totul
wow! L-am întrebat cum era în Eden și el mi-a spus că greu poate pune în cuvinte ce era
acolo. Mi-a mai zis că și-ar fi dorit mult să nu fi gustat din frunctul interzis și mi-a spus că
acel fruct era o corcodușă, dar asta rămâne între noi.
M-a mai întrebat ce părere au oamenii din viitor despre el și eu i-am spus că unii îl
înțeleg că a gustat din fructul interzis și alții zic că toate suferințele lor sunt numai din cauza
lui. Apoi m-a întrebat ce părere am eu despre el și eu i-am spus că-l înțeleg și că probabil nici
eu nu aș fi putut rezista de curiozitate și aș fi fost ispitit. Am mai stat de vorbă și i-am spus
cum e în prezent (ca să evităm confuziile, în 2020). Oricum, ca să-l apdatez puțin, i-am
povestit despre despre zgârie-nori, i-am spus de avioane, de mașini... Dar despre ce nu i-am
spus?! I-am spus până și despre tehnologie și despre cum trăiesc oamenii. A spus că sună
foarte tare, dar mi-a spus că nu se compară cu Edenul. Trebuia să vezi cum s-a mirat când a
aflat cât trăim în prezent. Pe vremea când l-am cunoscut avea 258 de ani și arăta de parcă ar fi
avut 35. Apoi mi-a spus că are un sfat pentru mine. Îți dai seama, dragă jurnalule, ce atent am
fost când am auzit asta. „Robert”, mi-a zis el „trebuie să ai mai multă încredere în tine și în
deciziile luate de tine”. Chestia asta m-a motivat enorm și m-a făcut să am încredere în mine
și chiar m-am schimbat total. De acum, nu îmi va mai fi frică de orice decizie și voi fi mult
mai hotărât.
După asta, m-am trezit și am realizat că a fost doar un vis și, totuși, păruse așa de real!
Încă îmi este greu să cred că a fost doar un vis. Dar, oricum ar fi, eu tot o să iau în considerare
sfatul lui Adam și voi avea mai multă încredere în mine.

Eden vs.
realizăril
e omului
de azi

Dragă Jurnalule,

Maria Vitan, clasa a VIII-a A

N-o să-ți vină să crezi cu cine m-am întâlnit azi! Stai să-ți spun, dar hai, așază-te
comod ca să nu cazi de pe masă.
Azi, m-am întâlnit cu Adam în curtea din spate, aceea cu multe flori și un leagăn.
După cum știi că fac în fiecare după-amiază, stăteam în leagăn și citeam din noua carte pe

18
care mi-am cumpărat-o acum două zile. Când, dintr-o dată, simt că cineva se așază lângă
mine. Mi-am întors puțin capul să văd cine e și m-am speriat atât de tare, încât am căzut din
leagăn.
- Ești bine, te-ai lovit rău? m-a întrebat bărbatul care acum se ridica să mă ajute.
- Îmm... da... mulțumesc! și mi-a zâmbit.
- Nu vă supărați, dar cine sunteți? Nu v-am mai văzut pe-aici.
- Sunt Adam și mi te poți adresa cu tu și iar a zâmbit.
- Adam și mai cum?
- Doar Adam, sunt chiar primul om.
- Stai puțin, Adam din grădina Eden?
- Da, chiar el, în carne și oase.
- Dar asta e imposibil! Cum poți să fii aici?
- E complicat să-ți explic și, probabil, nu ai înțelege, dar îți pot spune că am venit să
vorbesc cu tine. În clipa aceea mi-am dat seama cât era de înalt... chiar foarte înalt!
- Cu mine, dar de ce? Eram de-a dreptul confuză.
- Așa m-am gândit eu. Ai vrea să vorbești cu mine?
- Da, sigur, am îngăimat.
- Atunci, mă bucur, mi-o întoarse el. Deci, cum îți merge viața, ești fericită?
- Eh, se putea și mai bine, dar să zicem că este OK.
- Interesant, adăugă el, ce vrei să spui prin mai bine?
- Știi și tu că nu totul merge bine în viață, de exemplu, acum este o pandemie și nu mai
putem ieși să ne vedem cu prietenii, iar asta este cam trist și mai sunt și alte lucruri.
- Înțeleg. Și crezi că tu ai putea face ceva ca să elimini din acele lucruri care-ți fac rău,
care depind de tine?
- Poate, adică sunt câteva obiceiuri pe care le am și la care aș putea să renunț, dar chiar
dacă știu că îmi fac rău, tot îmi place să le fac.
- Oh, îmi pare rău să aud asta! Ai putea să îmi dai câteva exemple de astfel de
obiceiuri și poate îți pot da vreun sfat sau idee cu ce le-ai putea înlocui?
- Hmm, păi, mănânc cam nesănătos și nu prea dorm noaptea pentru că stau să mă uit la
filme sau îmi fac temele până târziu.
- În legătură cu mâncatul ai putea încerca să renunți treptat la unele alimente și le-ai
putea înlocui cu fructele proaspete care îți pot garanta că sunt foarte bune și delicioase și la fel
și legumele. Doar asta a fost hrana noastră de la început! Dar, ai zis că îți pierzi nopțile
uitându-te la filme, ce sunt acelea?
- Aaa, filmele... sunt niște înregistrări cu oameni, ei se numesc actori, care joacă niște
roluri și sunt filmați, apoi cineva face ca acele înregistrări să se îmbine într-o înregistrare mai
mare care poate dura o oră, poate chiar trei. Filmele sunt un fel de povești, doar că nu le
citești, ci te uiți la ele.
- Wow, asta chiar e tare! Văd că lumea a evoluat foarte mult. Probabil ți se pare că
sunt un naiv.
- Nu, deloc. Nu am de ce să cred asta, adică tu ai trăit acum mii de ani, iar atunci abia
începuse lumea; oameni nu aveau de unde să știe atât de multe lucruri ca acum. Apropo, de
asta chiar vreau să te întreb, cum te descurcai atunci la începutul lumii?

19
 - La început a fost frumos, trăiam într-o grădină foarte frumoasă cu soția mea, Eva, și
Dumnezeu ne vizita mereu. Apoi am păcătuit și am fost izgoniți din grădină, dar cred că știi
asta deja. În fine, după aceea a trebuit să ne procurăm singuri hrana și să ne facem haine, iar
asta chiar a fost greu. A trebuit să omor animale pentru a ne putea face haine, iar asta m-a
durut foarte tare; mi-a părut atât de rău că am păcătuit, dar nu mai aveam ce face. Am avut și
copii, iar aceștia ne-au înveselit, dar din păcate, cel mare a făcut ceva foarte rău, cred că și
despre asta știi. Aș prefera să nu vorbesc despre asta. Una peste alta, am trăit momente
frumoase, dar și triste și grele; pe atunci era mult mai greu să trăiești decât în ziua de azi, când
ai atât de multe lucruri pe care le poți folosi pentru a-ți face treburile.
- Da, aici sunt de acord cu tine, am adăugat. Dacă stau să mă gândesc, noi chiar avem
o viață destul de ușoară. Bip bip bip.
- Ce se aude?
- Ah, acesta este telefonul meu, cred că am primit un mesaj.
- Cum spuneam, lumea a evoluat foarte mult!
- Da, așa este. Mama era la telefon, m-a chemat în casă; spune că se întunecă și-ar
trebui să intru. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, am adăugat.
- Și mie mi-a plăcut că am vorbit cu tine. Ai grijă de tine, fiica mea!
- Și tu. Sper să ne mai mai vedem și într-o clipă a dispărut.
Și, dragă jurnal, de-abia, când am intrat în casă, mi-am dat seama câte întrebări au
rămas nepuse...

Dragă Jurnal,

Giulia Mîndroc clasa a VIII-a A

Astăzi am trăit niște experiențe ce m-au pus pe gânduri. Așa că am să le scriu, sperând
că vei reuși să pătrunzi și tu în mintea mea și să înțelegi aceste lucruri. Să încep însă cu
începutul.

20
 M-am trezit dimineață la o zi ploioasă, gri, ce, sinceră să fiu, mi-a cam doborât
moralul. Îmi era dor de primăvară, vară, când vremea era caldă, soarele strălucea și starea de
bine era prezentă printre noi toți. Apoi am privit pe fereastră, spre teiul din spatele casei, ce
avea frunzele ruginii deja. Părea... trist. Așa că am decis să-i fac un bine atât lui, cât și mie, și
m-am încumetat să merg afară.

Ajunsă lângă el, am văzut o puzderie de frunze arămii împrăștiate pe jos. M-a lovit un
straniu sentiment de nostalgie și tristețe, ca un fel de amintire venită dintr-o altă viață, în care
totul era mai frumos, însorit și parcă divin. Am întins mâna, așteptând să se întâmple ceva
miraculos și iată că am avut dreptate. Am smuls o frunză, ce oricum nu mai avea mult până
să-și ia zborul în adierea surprinzător de aspră a vântului. Și, odată ce o aveam în mână, ea a
început să-mi vorbească, deschizându-se parcă.

Am rămas șocată pentru ceva timp, până când frunza ruginie spuse următoarele:
„Bună.. Mă bucur că ești aici. Ești primul suflet cu un spirit de observație suficient de bun,
astfel încât să observe tristețea noastră atât de profundă din timpul toamnei.” Evident, m-am
simțit flatată. Însă, nu prea înțelegeam ce dorea să-mi spună, deci am rugat-o să-mi explice
mai bine. Când a auzit asta, mi-a răspuns într-un mod pe care l-am recunoscut de la biserică,
din Biblie, cu o altă întrebare: „De ce crezi că noi, frunzele, ne uscăm și murim în fiecare an,
doar ca să o luăm de la capăt luni mai târziu?” Imediat, am început să îi explic frunzei știința
din spatele morții ei: clorofila părăsește frunzele, fiind o cantitate prea mică pentru le susține
culoarea verde și vie pe care o au vara, iar în schimb preiau controlul luteina și betacarotenul,
de culori galbene, portocalii și roșiatice. Înainte să termin, frunza îmi spuse repede că nu la
asta se referea, știa toată povestea cu substanțele astea, mi-ar putea spune și formulele lor
chimice pe de rost, dacă doresc. În schimb, frunza dorea să-mi povestească despre motivul
adevărat, la nivel mai adânc și profund.

Mi-a amintit de ce am învățat la biserică, conexiunile tot mai multe cu aceasta

părându-mi-se deja puțin stranii. „Eden.” Atunci, totul a căpătat sens: păcatul originar al
omului, moartea, suferința, durerea, blestemul aruncat apoi asupra întregului pământ – acestea
se regăseau și în cele mai mărunte lucruri, precum simpla cădere și schimbare a frunzelor
toamna. Cum vremea rece nu exista pe atunci, atmosfera era păcută și reconfortantă. Plantele
aveau cele mai bune condiții de viață împreună cu animalele și omul. Nu exista nicio
problemă, nicio lacrimă și exista o pace și slavă de la Dumnezeu constantă. Toate ființele se
supuneau împreună cu omul Creatorului, Pământul fiind o oază de bucurie chiar și pentru
Dumnezeu. La urma urmei, El ne iubește infinit și ne-a creat țintind un scop mai cuprinzător,
e adevărat, noi fiind o piesă cheie în Războiul Cosmic, ceva precum a fost bătălia de la
Stalingrad pentru al Doilea Război Mondial, aceasta fiind cea mai sângeroasă bătălie, dar și
cea mai importantă, un adevărat punct de cotitură, ce a modelat întregul război. Poate așa
suntem și noi. Prin păcatul inițial, ce ne-a afectat enorm, atât ca umanitate, cât și ca locuitori
ai unei planete din imensul univers creat de Dumnezeu, univers ce a văzut influența lui Satan
și consecințele stăpânirii sale, noi suntem un exemplu ce dovedește dreptatea celui
Atotputernic și înșelăciunea Luceafărului căzut, acesta aducând planeta noastră în decăderea
și imoralitatea totală în care se află astăzi.

21
 Dar pe mine, o simplă fată ce trăiește într-un timp ce se dovedește a fi din ce în ce mai
crucial, mă copleșește gândul scopului etern al Pământului, și efectul pe care l-a avut un
simplu fruct, o ispită atât de mare, încât nu a putut fi învinsă. Mă pot pune în locul celor doi,
Adam și Eva și îmi pot imagina sentimentul de vinovăție ce i-a măcinat după ce faptul a fost
consumat. Cuvintele spuse de Dumnezeu par atât de puternice și apăsate, împrăștiind și acum
un fior atunci când sunt citite – darămite să le auzi în toată gravitatea lor, dintr-o voce
convingătoare și divină, ce parcă străpungea cerul. Eu cred că Adam și Eva nu au înțeles
atunci ce însemna moartea și ce efect urma să aibă păcatul lor.
Deși Biblia relatează tăierea primului miel, pentru a le face haine celor doi, îmi permit
să îmi imaginez că au început să vadă efectele morții, atunci când s-a întâmplat un lucru ce
pare atât de banal astăzi, însă atunci a fost ceva atât de impresionant și îngrijorător: căderea și
ruginirea primei frunze. Poate era una precum cea pe care o țin astăzi în palmă, micuță, puțin
rotunjită, aspră și puțin încovoiată. Însă, oricât am romanța aspectul toamnei și al frunzelor,
culorile arămii spre roșiatice, copacii bătuți de vânt – poate lucrurile ar trebui privite puțin
mai dramatic și realistic: toamna înseamnă moarte. Sau cel puțin, începutul ei. Și sunt sigură
că și primele două ființe umane au resimțit-o la fel. Îmi pot imagina un peisaj încă superb,
deoarece Paradisul nu a încetat niciodată din a fi splendid, iar Adam și Eva, ținând o frunză
amărâtă și realizând gravitatea faptelor lor, iar simțământul de vinovăție și regret îi copleșește,
învățându-i să accepte consecințele propriilor fapte. Realizează că acea zi, ce probabil
începuse la fel ca oricare alta, urma să rămână în istoria întregului Univers. Totul urma să fie
diferit. Întâmplarea este dureros de tristă, privită din această perspectivă.
M-am mai întrebat, dacă aș putea reveni în Eden, oare ce le-aș spune? Probabil că i-aș
întreba despre minunățiile Paradisului, asta fiind primul lucru ce-mi vine în minte, logic. Dar,
oare aș fi nervoasă, odată ce i-aș vedea? La urma urmei, nu eu am ales viața de păcătoasă, mi-
a fost transmisă din generație în generație. Nu eu am ales să mă nasc pe o planetă cuprinsă de
răutate. Și singurii care i-au permis lui Satan să vină pe Pământ, instaurându-și puterea, au
fost ei. Nu ar trebui să simt vreun fel de frustrare? Și nu doar eu, dar și milioanele de animale
ce au trăit și au fost omorâte din diferite scopuri, altele torturate, sau sortite vieții într-o cușcă.
Și nu la fel ar gândi și biata frunză care se zbate să rămână prinsă de teiul îngălbenit, ce încă
nu e pregătită să-și dea duhul, însă trebuie să o facă?

Iată că nu. Eu nu am niciun sentiment negativ față de ei. Oare de ce, mă întreb... Încerc
să îmi și răspund singură, jurnalule. Sper că ții pasul cu ideile mele ce nu încetează să mai
curgă. Adam și Eva sunt părinții noștri, ce se aseamănă cu mine, și mă gândesc astfel dacă nu
aș fi făcut și eu același lucru în locul lor, sub presiunea constant apăsătoare din partea lui
Lucifer, ce abia aștepta să îi atragă în capcana sa. Și realizez, cu tristețe, că probabil și eu aș fi
făcut-o.

Cât despre frunză, are tot dreptul, după mine, să învinovățească rasa umană. Tot ce îi
pot oferi acum este asigurarea că va reveni la primăvară, într-o formulă nou-nouță și umplută
cu seva vieții. Iar primăvara se apropie mai rapid decât realizează, iarna durerii trecând
eventual pentru a fi alungată de Soarele ce o va trezi la viață din mormânt. Această asigurare
mi-aduce speranță atât mie, cât și tuturor celorlalți ce trec acum prin perioade grele, prin lupte
personale, date cu greu în adâncul sufletului, dar și întregului pământ. Ziua în care vom reveni

22
cu toții la viață și vom merge Acasă este mai aproape decât credem cu toții. Iarna acestui
pământ va trece, fără să ne dăm seama, iar suferința va fi alinată de Creatorul acestei lumi,
Soarele Universului ce ne va reda viața veșnică, pierdută în Eden.

Singura întrebare care rămâne este aceasta: suntem pregătiți pentru Noul Paradis?

De vorba cu cineva special...

Filip Stamate clasa a VII-a A

Dragă jurnalule, n-o să-ți vină să crezi cu cine m-am întâlnit azi! Stai să-ți spun, dar
hai, așază-te comod ca să nu cazi de pe masă.
Astăzi m-am întâlnit cu îngerul păzitor al lui Abel. El mi-a deschis ochii și mi-a arătat
toate lucrurile de pe planeta noastră, lucruri pe care ochiul uman nu le poate vedea! Într-un fel
mi-a dat ochii lui! Și pe lângă asta, mi-a mai răspuns la niște întrebări pe care le aveam de
mult. Acum sper că stai comod, pentru că am să încep să povestesc și nu o să mă mai opresc.

23
 O să încep prin a-ți spune ce am văzut prin ochii ce mi i-a dăruit, cât să văd cum arată
lumea prin ochii lui și a lui Dumnezeu. Ce am văzut m-a șocat, dar în același timp mă
așteptam să văd așa ceva. Toata lumea e plină de dragostea lui Dumnezeu! La propriu! Zboară
prin aer! Și fiecare om are propriul înger păzitor! Nici nu știi cât de mult ne apără îngerii
alături de Dumnezeu fața de Satana! Și dacă credeai că noi oamenii am descoperit multe
culori, atunci te înșeli amarnic! Sunt miliarde de culori numai la o floare! Să nu mai zic câte
are cerul! Și dacă cumva te întrebai cum de mi-am dat seama că aerul e plin de dragostea lui
Dumnezeu, păi dragostea are propria culoare care nu poate fi explicată în cuvinte omenești, și
mai presus de atât, când te uiți la ea, îți bucură ochii și sufletul, cum numai Dumnezeu o poate
face!

Asta este tot ce pot explica prin

cuvinte omenești. Acum, cum ziceam
mai devreme, îngerul păzitor al lui Abel
(Seleus îl cheamă, și numele lui
înseamnă “Glorie lui Dumnezeu în
veac”), mi-a dezvăluit niște lucruri
uimitoare. O să încep cu un lucru, la care
eu credeam fix invers. Știai că de fapt în
cartea lui Dumnezeu, unde îți este scrisa
toată viața, nu este scris dinainte ce ți se
va întâmpla? Eu credeam că într-un fel
îți e scrisă viața dinainte! Dar nu!
Dumnezeu a făcut astfel încât tu chiar să
poți face ce vrei cu viața ta! Și ce este
scris în carte ține numai de voința ta!
Seleus mi-a mai zis că în unele cazuri
chiar a fost șters ce era scris și după,
rescris. Seleus mi-a mai dezvăluit ceva
minunat: ultimele cuvinte ale lui Abel!
Acelea au fost: „Glorie lui Dumnezeu”, Păi, jurnalule, astea au fost toate
iar lui Cain i-a spus cu ultima suflare: lucrurile ce aveam să ți le zic pentru azi. Acum
„Te iert, fratele meu, și sper să fim din șezi bine și culcă-te că e târziu. Noapte bună!
nou în Paradis”. Pe mine m-au șocat Ne vedem mâine!
foarte tare aceste cuvinte!

Proiect Back2Eden
Semestrul al II-lea

Variante

Varianta 1.

Imaginați-vă că sunteți contemporan cu Avraam și vreți să știți cum s-au întâmplat

evenimentele la potop. Urmând sfatul lui Avraam, vă propuneți să-i faceți o vizită lui Sem, care nu
este altul decât fiul lui Noe.

24
 După o călătorie destul de periculoasă - și vă imaginați cum puteau fi călătoriile în acele
vremuri – ați ajuns la destinație... vedeți unde. Gen. 2 vă poate fi de ajutor pentru poziționarea
locului; oricum Sem locuiește pe lângă locurile de origine ale omenirii. Și uite așa,vorbiți chiar cu
Sem, al cărui tată, Noe, a fost contemporan chiar cu nepotul lui Adam, cu Enos. Întâlnirea cu Sem
este ocazia de aur a vieții în care vei pune o mulțime de întrebări la care vei afla răspunsul chiar dintr-
o sursă vrednică de încredere, pentru că Enos, la rândul lui a fost contemporan, cum era firesc cu
bunicul său, Adam. Nu este grozav?
Gândiți-vă ce întrebări i-ați pune cuiva care știe din prima sursă cum s-au întâmplat toate.
Puteți să vă gândiți să-l întrebați cum era înainte de păcat, cum s-au simțit după, cum a fost la potop,
ce au simțit când s-au dat jos din arcă și multe altele.

Varianta a 2-a

Sunteți un grup de adolescenți care vreți să aflați despre originile omenirii. Prietenii voștri din
cetatea în care vă aflați (și puteți să găsiți o cetate de pe vremea lui Avraam) nu mai cred de mult
timp că Dumnezeu a creat omenirea. Făcându-i o vizită lui Avraam și ascultându-i relatările, sunteți
convinși că puteți afla totul din sursa cea mai sigură, de la Sem. Ce ați vorbit cu el și cum vă
convingeți prietenii de realitatea creațiunii este ce veți povesti în aceste rânduri.

Varianta a 3-a

Sunteți una dintre nepoatele lui Noe și vreți să aflați cum era înainte de potop. Vă duceți în
vizită la bunica, soția lui Noe, și începeți să-i puneți tot felul de întrebări, iar bunica își ia timp și vă
povestește....cum era lumea înainte, cum erau de frumoși oamenii, cu ce se ocupau timp de sute de
ani (ex. construcții mărețe, opere de artă, studierea unor instrumente și organizarea unor concerte
uimitoare la care participau mii de instrumentiști, cântăreți...). Ce să mai spunem de faptul că
faimoasă grădină Eden a fost pe pământ până aproape de potop, când Dumnezeu, printr-un miracol
a ridicat-o la cer.... și bunica poate să vă povestească episodul, nu înainte de a vă spune cine păzea
porțile grădinii Edenului. Citiți în Gen. 3:24.

Nota bene

Tabelul cronologic alăturat vă poate fi de mare ajutor.

Copii, să știți că puteți voi înșivă să vă gândiți și la alte scenarii care vă pot conduce la
persoane cu care să vorbiți și de la care să aflați voi înșivă adevărul cu privire la crearea Pământului.
Totul este să fiți creativi, să lăsați imaginația să zboare peste sute și mii de ani, iar la sfârșit,
ascultându-vă, să fim încântați de tot ce ați descoperit.

Alte idei pentru proiect (venite azi-noapte)

1. Prima zi în Eden

25
 După ce ați călătorit prin spațiile interstelare și ați realizat călătoria fabuloasă a vieții spre Cetatea lui
Dumnezeu, Ierusalimul ceresc, (încercați să vă imaginați cum a fost această călătorie de 7 zile) ați ajuns în
cer...sunteți uimiți...prilej de a descrie frumusețile drumului, constelația Orion...se găsesc informații pe
internet...și minunățiile Cetății sfinte...

Ei, bine, a venit momentul în care Adam și Eva sunt conduși la poarta grădinii Eden...Plini de emoție,
pășesc în căminul de odinioară...Sunt atât de copleșiți încât nu le vine să creadă că toate sunt așa cum le-au
lăsat în ziua când au fost nevoiți să-și părăsească paradisul. Și aici este prilejul de a puncta prin dialog o discuție
imaginară dintre Eva și Adam, („Adam, privește, aici este trandafirul pe care l-am plantat cu o zi înainte de a
pleca...”), dintre Domnul Isus și Adam....Puteți să vă imaginați emoția pe care o simt cei doi când realizează că
toate se datorează sacrificiului Domnului Isus pentru ei și pentru tot neamul omenesc...Adam poate să cadă la
picioarele Domnului, dar Mântuitorul, cu delicatețe îl ridică și-i arată către miliardele de mântuiți și-i spune că
planul Său de a popula pământul cu ființe fericite a fost realizat în ciuda parantezei de 6000 de ani de păcat...

2. În vizită pe altă planetă

Aici puteți să vă imaginați o zi în care, fiind însoțiți de îngeri, veți merge pe o planetă din miile de alte
planete din Univers și să vorbiți cu persoane care n-au păcătuit niciodată (descrieți ce vedeți acolo...frumuseți
de nedescris...folosiți-vă imaginația...aparatură ultrasofisticată care depășește orice imaginație (nu spune
Biblia: „Ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la mintea omului nu s-a suit așa sunt lucrurile pe care le-a
pregătit Dumnezeu pentru noi”? ).

Ei bine, sunteți uimiți să constatați că acele persoane vă cunosc foarte bine....ei v-au urmărit când erați
pe pământ ...vă știu pe nume, vă cunosc viața, v-au urmărit situațiile dificile prin care ați trecut, au întrebat
mereu pe îngerul vostru despre soarta voastră și acum se bucură de voi...scenariu posibil real, cu siguranță; și
când întrebați cum a fost posibil să vă știe atâtea din viață, ei vă pot arăta un aparat minuscul pe care îl poartă
așezat chiar în coroana de mărgăritar de pe cap unde se poate vedea totul în orice loc din univers...și vă pot
demonstra asta, spunându-vă că doar la atingerea unui gând puteți vedea totul.... (asta mi-am imaginat
eu...voi puteți să spuneți altfel...mai frumos)

În sfârșit, v-ați bucurat enorm de faptul că nu ați fost singuri niciodată în problemele voastre....Simțeați
și voi asta de multe ori, dar nu știați cum să vă explicați când brusc, în mijlocul furtunii de probleme apărea
„soarele și pe strada voastră” (știți expresia, cred). De fapt un text din Biblie spune că noi suntem „o priveliște
pentru lume, îngeri și oameni” (1 Cor. 4: 9);

Copii, eu mi-am imaginat asta, dar voi puteți să spuneți altfel...Fiți creativi...Fiți voi înșivă, cu emoțiile
voastre, cu simțămintele voastre, cu vorbele voastre...Scrieți cu sufletul...și nu uitați nicicum ideea de bază:
Înapoi la Eden, adică ne vom întoarce acasă, într-o lume perfectă, ce reprezintă soluția definitivă a răului, dar
această lume perfectă trebuie să înceapă de acum, în inima noastră, altfel nu ajungem acolo.

N:B: Scrieți cât mai corect cu putință...Eliminați toate greșelile de orice fel (punctuație, ortografie, exprimare
etc.)

Dragă jurnalule,

Karla Șchiopu clasa a VII-a A

Azi m-am întâlnit cu Debora și cu Miriam, două dintre verișoarele mele. Mă înțeleg cel mai
bine cu ele. Ne plimbam pe dealul din spatele casei mele cântând ”Domnul e bun!”. Eram foarte
fericită, deoarece mama mi-a încredințat un mielușel ca să am grijă de el. Era pufos ca un câmp de
păpădii și alb ca norii. De fapt chiar puteai spune că este un micuț nor cu picioare!

26
 Cum stăteam așa liniștite, dintr-o dată, o aud pe bunica strigându-ne. Când am ajuns în casă,
am văzut legume pe niște tăvi de lemn și la desert fructe. În timp ce mâncam morcovi, un gând mi-a
trecut prin cap.
-Bunico, știi că de multe ori mi-ai povestit despre cum oamenii nu L-au ascultat pe Dumnezeu,
iar El a trimis un potop care a șters de pe fața pământului tot ce era pe el, mai puțin corabia bunicului
nostru, Noe. Dar mereu m-am întrebat, cum era pământul înainte de potop? Înainte ca totul să fie
numai ape peste ape?
-Mă bucur că ai întrebat! Chiar îți admir curiozitatea. Când aveți nevoie de răspunsuri, dragele
mele nepoate, să veniți la mine, poate vă pot ajuta. Iar la ce nu știu să vă răspund, să mergeți la Însuși
Creatorul. El are răspunsuri la orice. Ei, bine, pământul era frumos, opera de artă a Tatălui Ceresc ne
minuna cu fiecare zi ce trecea. Mă trezeam dimineața cu soarele pe fața mea, iar răsăritul mă
întâmpina la o nouă aventură din ziua aceea. Mâncam căpșuni dimineața, preferatele mele. Apoi mă
duceam la râul din spatele dealuluicaseisă mă spăl pe față. Era o apă atât de curată ce ieșea din stâncă.
Era rece și revigorantă. Cu timpul, apa era tot mai greu de găsit. Știți că înainte de potop nu ploua
deloc.,
- Am aflat. Asta știu de la mama, am adăugat.
-Dar, bunico, n-ai vrea să ne spui cum era o zi din viața ta când erai de vârsta noastră, a
întrebat Miriam curioasă.
-Cu siguranță! Nu pot spune ce încântată eram pe vremea când intram în pragul gospodăriei.
Mama mă învăța să tai morcovii și să pregătesc salata de fructe. Trebuia să facem curățenie până
veneau bărbații cu fiii lor de la muncă. Treburile mele erau să mătur aleea din fața casei și după, să o
decorez cu flori. Preferatele mele erau lalelele. Atâtea culori minunate și vii! Cele mai dese erau cele
roșii, erau așa frumoase! Mereu mă fascina cum se scăldau în razele soarelui. Dar ce îmi plăcea cel
mai mult era când mama termina de pus rufele la uscat și venea la mine și îmi povestea despre
componentele florii. De jos începem cu pedunculul, continuăm cu receptacul, pistilul și tot restul florii.
Biologia este așa fascinantă!!
- Și nouă ne place, am adăugat noi.
- Dar cum a fost în corabie fără flori? Presupun că a fost greu să nu le studiezi sau să nu le
miroși atâta timp o iscodi Debora pe bunica.
-A fost greu, într-adevăr, însă aveam încredere că totul va fi bine și că totul făcea parte din
planul Domnului. Cât timp eram în mâinile Lui capabile, știam că nu am de ce să mă tem. „Nu te teme
de ziua de mâine, căci îi știi autorul”, știți zicală asta, nu?
- O aud adesea de la tata, am țâșnit eu.
-Și care erau ocupațiile oamenilor înainte, a continuat șirul de întrebări Miriam. Erau ca acum?
S-a mai schimbat ceva?
- Sigur că lucrurile s-au schimbat mult. Chiar de la început am simțit o briză calmă și
pătrunzătoare când am ieșit din corabie. Să stai atâta timp într-o încăpere fără geamuri cu atâtea
animale poate fi deranjant, având în vedere că au și ele nevoile lor, însă cu toate acestea eram fericiți,
pentru că eram în siguranță. Afară era moarte, înăuntru, viață. Ei, bine, înainte de potop oamenii se
ocupau de construcții. Cel mai adesea, din piatră și lemn. Tatăl meu era tâmplar. Câte minunății ieșeau
din mâna lui! Odată mi-a sculptat un cal, și ce frumos mai era! De asemenea, tâmplarii făureau harpe,
niște instrumente armonioase. Asta ducea la altă meserie, aceea de cântăreț. Unchiul meu era cântăreț.
În fiecare zi la altarul de dimineața și de seara ne strângeam pe familii și îi înălțam Domnului
rugăciuni și cântece de laudă la adresa Lui. Alți oameni mai erau constructori, păstori și preoți.
-Ce frumos trebuie să fi fost, bunico! Dar ceva nu se leagă, ai zis că totul era frumos. Atunci
de ce a trimis Domnul potopul?
-Și astăzi sunt tristă, deoarece oamenii nu au vrut să asculte. Anii au trecut, iar eu am crescut.
Nu mai eram un copil, și eram conștientă de lucrurile ce se petreceau pe pământ. Oamenii I-au întors
27
spatele lui Dumnezeu, iar El s-a întristat. Nu mai erau oameni buni...mulți dintre cei credincioși au
murit cu puțin înainte de potop, așa că singurul credincios era doar Noe. Îmi pare atât de rău pentru
Abigail, prietena mea din copilărie! Nu a vrut să mă asculte când i-am spus că Domnul avea să trimită
un potop peste tot ce este viu. De fapt, nimeni nu a vrut să asculte,... numai eu, Noe, copiii noștri și
nevestele lor i-am rămas credincioși Domnului.
-Trebuie să fi fost greu să te desparți de prietenii tăi. Nu știu ce m-aș face dacă nu le-aș mai
avea pe Miriam și pe Debora!
-Te înțeleg, și crede-mă, că știu cum e. Nu vă imaginați ce greu ne-a fost să-i urmărim pe cei
apropiați batjocorindu-ne în timp ce construiam arca. Nici nu vreau să repet acele cuvinte. Însă arca
era planul Domnului, iar Domnul este bun. Gândul că vom fi salvați ne aducea speranță, așa că nu ne-
am lăsat copleșiți de restul lumii.
-Dar de ce le era oamenilor atât de greu să creadă ce le spusese Domnul? Până la urmă El a
creat toate lucrurile de la cel mai mic la cel mai mare.
-Au început să uite de El și de puterea Lui, iar Domnul a spus că va veni un potop. Pentru că
nu mai plouase niciodată, oamenilor le-a venit greu să creadă, chiar dacă Tatăl Ceresc a spus asta. S-au
îndoit de puterea Lui, iar asta a dus la distrugerea lor.
-Bunico, mama mi-a povestit de multe ori despre grădina Eden, și despre Adam și Eva. Ce s-a
întâmplat cu ea? A pierit odată cu restul omenirii?
-Domnul a luat la cer grădina Eden. Așa capodoperă nu merita să fie înghițită de apă.
-Și cum era acolo? am întrebat eu.
-Aș vrea să fi știut cum arăta, însă n-am fost niciodată înăuntru, n-am avut cum. Poarta era
păzită de un înger cu o sabie de foc. Nimeni nu trecea de el. Doar Adam și Eva au fost acolo, însă
după ce-au păcătuit au fost alungați de acolo.
-Ce păcat, aș fi dorit să știu măcar ce fructe erau acolo și ce animale.
-Asta vă pot spune, de la Adam până la fiii lui și până la nepoții și strănepoții lui s-a vorbit din
gură în gură. Și totuși, cât aș fi dorit să vad grădina cu ochii mei, continuă bunica visătoare. Adam și
Eva aveau dormitorul lângă o pajiște și se trezeau pe un pat de flori. Baia era râul ce curgea lângă
câmpul cu crizanteme, iar camera de zi era într-o livadă de pomi fructiferi. Fructele erau zemoase și
bune, la fel și legumele. Îmi închipui ce imaginație bogată a primit Adam de la Domnul, astfel încât a
numit fiecare animal cu atâta măiestrie.
-Ce trist că au căzut în păcat... Mi-aș fi dorit să o văd și eu, suspină Debora.
-Și eu sunt la fel de curioasă ca și tine să o văd, e o lucrare incredibilă. Însă cred că sunteți
conștiente de faptul că omul a fost și este capodopera Domnului cea mai mare, iar El ne-a promis un
Salvator ce va muri pentru păcatele noastre, continuă bunica.
-E minunat ce ne spui! Am auzit asta de la mama. Acum sunt convinsă auzind-o de la două
persoane, am strigat bucuroasă.
Când umbrele serii au coborât după deal, mama m-a strigat să vin acasă. Mi-am luat la
revedere de la Miriam și Debora și am plecat. În noaptea aceea am avut un vis în care Salvatorul a
venit și ne-a luat pe toți în cer, și eu am văzut grădina Eden! Îngerii erau și ei acolo, cântând imnul:
”El poate! Eu știu că poate, Domnul îmi va da biruința Sa!”
Acum te las, dragul meu jurnal! Ne auzim mâine când voi avea puțin timp liber. Acum alerg s-
o ajut pe mama la culesul smochinelor.

28
 Savoarea Edenului

Back2Eden – Călători prin Sodoma

Giulia Mîndroc clasa a VIII-a A

Îmi pot descrie grupul de prieteni ca unul aventuros, desigur, amuzant, foarte spontan,
însă la genial nu m-aș fi gândit niciodată. Chiar nu m-aș fi gândit că doar o adunătură de puști

29
ca noi vor reuși să inventeze o mașină a timpului din pură curiozitate. Ca ea să funcționeze, să
nu mai zic...

- Ei, și acum? Doamne, de ce e atâta praf aici? spuse Cara scuturându-se de praful
roșiatic ce aproape ne îneca pe toți.

- Sincer să fiu, nu cred că praful e problema cea mai mare, Cara...Sigur, aș da orice
pentru un duș rece ca să scap de nisipul ăsta afurisit, însă cred că o problemă mai importantă
ar fi să aflăm unde suntem...

- Sau mai bine zis când suntem, am spus eu îndreptându-le celorlalți privirile către
casele scunde din lut ce ne înconjurau.

- Eu cred că voi încă nu realizați ce se întâmplă... AM CONSTRUIT O MAȘINĂ A

TIMPULUI! Putem deveni faimoși, să primim premiul Nobel, să fim recunoscuți la nivel
mondial, să.. Bine, să știți că o să împărțim banii pe care o sa ni-i dea statul în mod egal,
pentru că am participat cu toții la construirea ei, vorbi Bianca puțin prea tare, gândind ca de
obicei mult prea departe.

- O, te rog, nu ai participat aproape deloc! Tot ce ai făcut a fost să-mi comentezi mie
despre cum aplic formulele greșit și să te ascunzi pentru că ți-era frică să nu explodeze ceva
soluție chimică... îi reproșă Eduard, care făcuse, practic, toată partea de geniu de care vă
spuneam la început.

- Bine, puteți să vă certați cât vreți când ne întoarcem în era noastră, interveni Flaviu,
cel realist dintre noi. Mai știți că am venit aici cu un scop? Să aflăm cum a luat naștere de fapt
Pământul? Să aflăm adevărul despre povestea Creației și originile vieții? Și asta tot pentru că
nu mai încetați voi să vă certați pe tema asta... Haideți să aflăm și răspunsurile pentru care am
venit, ce credeți?

Flaviu avea, ca de obicei, dreptate. M-am uitat atunci către orașul care se deschidea
înaintea noastră, printre nisipurile de un auriu roșiatic. Casele erau mici de statură, și păreau
construite din lut sau chirpici. Drumurile pe unde vedeam ceva oameni îmbrăcați în niște robe
de culori șterse erau pur și simplu niște poteci prăfuite. În depărtare se puteau zări niște munți
înalți, ce tăiau cerul senin ca niște săbii zimțate. Puțin mai aproape, mai vedeam niște umbre,
ce păreau a fi alte cetăți... Nu îmi venea să cred, noi chiar ajunsesem în vremea potrivită, în
deșerturile Antichității. Se putea oare să fi ajuns și în locul potrivit? Oare îl cunoșteau oamenii
ce trăiau aici pe Dumnezeu? Aveau oare și ei preocupări ca ale noastre, să afle cum a început
totul? Cum a luat naștere planeta pe care trăim cu toții, dacă avem vreun scop, dacă am fost
creați cu toții de Unul singur, Atotputernic, sau dacă totul e un joc de noroc? De la cel mai
mic fir de iarbă, la cele mai îndepărtate galaxii? Ah, ce glumă... Oamenii de aici sigur nu știau
despre galaxii și stele și univers. Din câte se părea, nici despre firele de iarbă nu aveau prea
multe cunoștințe, căci abia se putea zări ici și colo vreo tufă scundă ce părea cu siguranță
însetată. Oare de cât timp nu mai plouase aici? Totul era atât de uscat...

Noi însă ne-am continuat drumul. Odată ajunși în centrul orașului, cetățenii au înțeles
rapid că nu eram de acolo. Ne-au întâmpinat cu priviri curioase, dar tăioase, și ne-au ocolit cu
30
multă răceală. La urma urmei, era de așteptat. La rândul nostru, îi priveam și noi cu aceeași
curiozitate: hainele lor până în pământ, ce erau cu siguranță din in sau alt material răcoros,
căci altfel nu ar fi rezistat căldurii tot mai înăbușitoare de afară, pielea lor creolă, trăsăturile
lor ascuțite și părul lor închis la culoare și dens, ascuns sub marame subțiri...erau dintr-o altă
lume pentru noi, la fel cum și noi eram din altă lume pentru ei.

- Ar fi trebuit să ne gândim că o să arătăm foarte ciudat pentru acești oameni înainte să

venim aici... Nu avem moneda lor, ca să cumpărăm haine potrivite, și nici nu știm limba lor ca
să le explicăm situația noastră.

- Ce situație, Cara? Crezi că ar înțelege dacă le-am spune că suntem din viitor și am
venit în vizită să le punem niște întrebări foarte simple despre, a, știi tu, existență și originile
vieții, ceva la ordinea zilei de altfel!? zise Eduard. Ar fi trebuit să plănuim mai bine călătoria
asta în timp.

- Păi, nu ne-am fi așteptat să reușim... Adică, era totul doar o idee când a sugerat Cara
cât de ușor ar fi dacă am putea pur și simplu să întrebăm oamenii de pe atunci despre zilele
Creațiunii, „că doar era totul mai proaspăt”, nu așa ai zis?

- Ba da, Bianca, ba da, așa am zis... Totuși, gândiți-vă că suntem aici! Adică, poate nu
vom putea chiar să întrebăm oamenii direct, dar îi putem observa.. Imaginați-vă câte lucruri
interesante am putea afla!

Chiar în vreme ce Cara vorbea, un om ce părea destul de tânăr se îndreptă înspre noi.
Purta o tunică bleumarin, legată cu un cordon roșu, iar în picioare avea niște sandale dintr-o
piele aspră. Tenul său închis era ars de soare, iar părul său era creț, vâlvoi și negru ca
tăciunele. Ochii săi aveau o nuanță neașteptată de verde. Nedumeriți, am căutat să ne
îndepărtăm de el, însă omul ne-a întâmpinat cu niște cuvinte familiare, spuse pe un ton dulce,
chiar primitor:

-Stați, nu plecați! Voi sunteți grupul de tineri despre care m-a avertizat Domnul, cu
siguranță...

Ne-am uitat unii la alții uimiți: grupul de tineri despre care l-a avertizat Domnul?...
Puteam să citesc în ochii prietenilor mei aceeași nedumerire pe care o simțeam și eu. Omul
din fața noastră a continuat să ne vorbească în limba pe care o cunoșteam prea bine, anume
româna:

- Domnul mi-a vorbit într-un vis, spunându-mi că voi vedea niște tineri străini
îmbrăcați altfel decât poporul meu, care vor avea nevoie de călăuzirea mea.. Duhul Său îmi
permite să vă vorbesc în graiul vostru, care îmi este necunoscut. Vă aștept de săptămâni
întregi, și deja începeam să-mi pierd credința. Astăzi urma să fie ultima zi în care veneam aici
în piață, să vă caut.. Ah, să mă prezint! Sunt Lot, nepotul lui Avraam, iar voi vă aflați în
cetatea Sodomei! E drept, oamenii de aici nu mai cred în Dumnezeu de multă vreme, însă
bunicul meu este convins că încă se mai găsesc câțiva oameni buni care Îl ascultă. Totuși,
copii, un lucru pe care Domnul nu l-a precizat despre voi este ce căutați aici...

31
 - Pe scurt, am spus eu, căutăm răspunsuri. Venim dintr-un timp, ăă, dintr-un ținut
foarte îndepărtat și vrem să cunoaștem adevărul despre originea Pământului, cum părerile sunt
foarte împărțite în locul din care venim.

-Ah, în cazul acesta cred că sunt persoana potrivită pentru această misiune! Dar nu
cred că vreți să vorbim aici, în arșița orașului... Vă invit în casa mea!

Am plecat către casa lui Lot, care ne-a povestit și despre profeția cu privire la Sodoma
și Gomora, care urmau să fie distruse dacă nu se găseau zece oameni buni în cele două cetăți.
Părea absurd, dar noi știam deznodământul acestei povești, din Biblie. Era oarecum trist să-l
ascultăm pe Lot, care părea atât încrezător în faptul că se vor găsi o mână oameni buni într-o
cetate așa mare, însă ce era mai bizar era sentimentul că mergeam pe potecile unui oraș-
fantomă, ce urma să fie distrus în curând din pricina propriei fărădelegi. Odată ajunși la casa
lui, Lot ne puse pe masă niște bucate pe care abia așteptam să le încercăm, fiind, literalmente,
mâncare antică, și apoi a început să ne povestească:

- Știți voi, deși puțini oameni mai cred aceste lucruri, vă pot asigura că ceea ce
urmează să vă spun este cât se poate de adevărat. Istoria Creației îmi este cea mai cunoscută,
căci însăși Avraam mi-a spus-o... A fost transmisă din generație în generație, arborele acesta
genealogic ducând înapoi până la Sem, fiul lui Noe, care a trăit în vremea potopului... Apoi,
Lameh, și așa mai departe, până la primul om de pe Pământ, Adam! Înainte de potop, cu toții
știau că Domnul a creat Pământul cu toate lucrurile minunate care sunt pe el! Chiar mai mult,
tot El a creat întreg universul și stelele pe care le vedem noaptea, Soarele, Luna, absolut toate!

Ia te uită, mi-am spus, știu despre stele și univers... Lot continuă:

- Însă, odată cu înmulțirea popoarelor, învățătura Domnului s-a uitat, iar oamenilor nu
le-a mai păsat de Creatorul lor, de originea vieții, de toate aceste lucruri de care mă întrebați
voi. De aceea, sufletul meu e încântat de faptul că aveți o asemenea curiozitate, și ați venit de
departe până aici, ca să mă întrebați despre începutul vieții de pe Pământ.

Prima zi a Creației este cea mai fascinantă. Dumnezeu a vorbit, și a fost lumină, pe
Pământul care pe atunci era pustiu și gol.. Fiți atenți însă! A fost lumină, nu a fost creat
Soarele... Nu-mi pot imagina de unde venea această lumină, poate de la slava Domnului în
sine... Apoi, în ziua a doua, tot cu un cuvânt, Dumnezeu a despărțit apa care acoperea întreg
pământul de cer, care e „tot o întindere de ape”.. interesant, nu-i așa? Câtă putere, câtă
măiestrie, ca doar cu glasul său să se dea la o parte apele în fața Duhului lui Dumnezeu! În
ziua a treia, a urmat uscatul, care s-a ridicat ca un munte din adâncimile apelor.. Fascinante
lucruri s-au petrecut atunci, la Creație. În ziua a patra, acest uscat s-a umplut de verdeață,
pomi și tot felul de flori. Imaginați-vă doar! Pomi înalți, vegetație peste tot, flori cu un parfum
divin, plante de toate soiurile și fructe care mai de care mai delicioase. De multe ori mă uit în
jurul cetății mele, Sodoma, și regret că pământul din jur nu este fertil și că vegetația nu este
atât de luxuriantă cum era, spre exemplu, în Eden.. Apoi, mările rămase au fost umplute de
viețuitoare, peștii mișunau în oceane în voie, iar păsările zburau în voie prin văzduh.. Aceasta
a fost ziua a cincea, când ele au fost create. Însă, cea mai frumoasă zi a fost ziua a șasea, când
uscatul s-a umplut cu cele mai frumoase animale, care umblau în voie, mâncând verdeață cu
32
poftă... Imaginați-vă: un lup ce acum e atât de fioros, stând blând alături de un mielușel plin
de viață, ce aleargă prin câmpiile cu iarbă proaspătă ale Pământului... Toate târâtoarele,
insectele, gâzele primăverii, toate mișunând fără griji pe cea mai frumoasă planetă pe care s-ar
fi putut afla... Ce priveliște minunată! Gândiți-vă, doar câtă creativitate, și cu câtă blândețe și
bucurie a creat Domnul toate aceste făpturi. Nu v-ați dori să vă întoarceți în Eden...? Să vedeți
spectacolul vieții desfășurându-se în voie, necorupt de păcatul ce a ajuns apoi în mijlocul
nostru? Eu cred că da, căci și mie mi-ar plăcea. Însă, cum bine știți, ceva lipsea din peisaj:
creația cea mai iubită a Domnului... noi. Da, noi, oamenii. Dumnezeu i-a modelat pe Adam,
primul om, iar apoi pe Eva, soția lui, cu atâta dragoste și pricepere! Imaginați-vă să trăiți
înconjurați de slava Sa într-un loc atât de divin precum Eden, alături de toate viețuitoarele
pământului, ca apoi, păcatul să strice toate aceste lucruri: moartea a pătruns în lume,
necruțătoare, luând fără milă viețile creaturilor atât de gingașe; mielușelului, sacrificat mai
târziu, i s-a făcut frică de lupul ce acum avea colți ascuțiți, frunzele copacilor au început
treptat să cadă, florile s-au ofilit, iar Pământul a început să decadă, până când, la potop,
Domnul a ajuns să își regrete creația și să o privească cu mâhnire. Cu excepția lui Noe însă.
Prin el, rasa omenească a fost salvată. Problema însă este că acum cetatea aceasta se află și ea
în păcat, și tare mă tem că nu va putea fi salvată. Așa că, vă sfătuiesc să plecați spre casă, și
Domnul să vă aibă în pază! Mă bucur că m-a scos în calea voastră, sunteți niște tineri
minunați și sunt încântat că nu v-ați pierdut credința în El. Sper că v-am putut oferi măcar o
parte din răspunsurile pe care le căutați.

- Da, chiar ne-ați dat răspunsurile la toate întrebările noastre. În plus, am fi fost
pierduți aici fără ajutorul și călăuzirea dumneavoastră. Ne vom îndrepta acum spre casă, spuse
Flaviu îndemnându-ne să ne ridicăm de pe pernele pe care ședeam cu toții.

Am plecat în tăcere de la casa lui Lot. Nu mai era nimic de spus: spusese el tot ce era
important. Creația era într-adevăr adevărată, și nu numai! Era atât de minunată, iar vorbele lui
Lot mi-au îndreptat gândurile la secolul 21, în care natura era pe moarte, planeta era în
schimbare, iar oamenii și toate valorile morale cândva respectate erau într-un declin total.
Abia acum se puteau vedea cu adevărat consecințele păcatului. Deși probabil prima frunză
căzută dintr-un copac a fost un vestitor tragic al morții, aceasta nu putea fi comparată cu
moartea și suferința ce domneau în lumea anului 2021. Eram însă cu toții atât de fascinați de
ceea ce auzisem, încât nu s-a mai gândit nimeni la modul în care urma să părăsim această
epocă. Mergeam doar abătuți și oarecum triști prin străzile Sodomei, până când Bianca strigă:

- Stați puțin, noi unde mergem?! Sodoma poate fi distrusă în orice moment, iar noi
trebuie să ne întoarcem acasă, în secolul 21!

- Stai liniștită, Bianca! Ceasul de la mâna ta! Setează secolul, anul, ora și așa mai
departe, iar când îți zice Eduard, care verifică ceva calcule complicate pentru oameni deștepți
care știu să inventeze mașini ale timpului în timpul liber, apeși pe butonul ăsta, am liniștit-o
eu.

Am râs cu toții la remarca Carei. Ne-am uitat o ultimă oară la orașul pe care știam că
nu aveam să-l mai revedem vreodată, nici noi, nici altcineva, apoi la dealurile și munții

33
îndepărtați, și apoi am apăsat butoanele de pe ceasurile noastre deodată, doar ca să ne trezim
înapoi în garajul lui Flavius, încă fiind acoperiți de nisipul roșiatic adus încă din Antichitate...

Salvarea familiei lui Lot

Back2Eden
Sabina Brînzan clasa a VIII A
În timp ce mă îmbrăcam și îmi aranjam părul, mă tot gândeam cum va decurge
întâlnirea din acea după-amiază. N-ar fi trebuit să fiu emoționată, până la urmă era bunica
mea, însă nu o mai văzusem niciodată, și voiam să-i creez o impresie bună. Poate te gândești:
cum nu ți-ai văzut bunica niciodată? Sunteți parte din familie, ar fi trebuit să vă cunoașteți
demult, nu?
Ei bine, circumstanțele actuale nu mi-au oferit posibilitatea să o vizitez. După potop,
Noe, bunicul meu, împreună cu soția lui, fiii lui și nevestele lor au locuit în corabie pentru
ceva timp. Mai apoi, și-au construit așezări în împrejurimi. Peste câtva timp, Sem, Ham și
34
Iafet s-au îndepărtat de muntele Ararat ca să împlinească porunca Domnului: „creșteți,
înmulțiți-vă și umpleți pământul!”
Așa că tatăl meu, Sem, împreună cu soția lui au plecat spre Canaan. Acolo au născut
mai mulți copii, printre care și pe mine. E așa ciudat să fie puțini oameni pe pământ, și încă nu
îmi vine să cred cum Dumnezeu ne-a oferit nouă această misiune de a repopula planeta! Poate
pare stupid, dar nu este deloc. Mi se pare incredibil faptul că suntem primii și singurii chiar
care au supraviețuit după o asemenea catastrofă, potopul.
Ei bine, în după-amiaza aceea, venise în sfârșit momentul să îmi cunosc bunicii. După
ce ne-am încărcat bagajele pe cămile și măgari, am pornit la drum. În timp ce traversam văile,
câmpiile și munții, mă gândeam cum arată bătrânul Noe... soția lui, care deja trecuseră prin
multe tragedii: răspândirea păcatului în lume, răutatea tot mai aprinsă a oamenilor, potopul...
Tatăl meu mi-a povestit multe dintre acestea, cum și-a ajutat tatăl la construirea arcei, cum i-
au criticat oamenii spunând că nu există ploaie și cum au așteptat șapte zile închiși în corabie
pentru a începe cu adevărat furtuna. Toate aceste relatări mi s-au părut extraordinare, dar eu
îmi doream să aflu amănunte și despre viața de dinainte de potop, atunci când bătrânul Noe de
astăzi era tânăr, atunci când a cunoscut-o pe bunica, sau atunci când Dumnezeu i-a cerut să
construiască arca.
După multe, multe ore de mers, se zăreau undeva, departe, niște corturi. În fața lor
stăteau doi oameni, îmbătrâniți de zile, cu părul cărunt, dar cu zâmbetul până la urechi. Deși
nu ne mai văzuserăm niciodată, am sărit în brațele lor.

- Fii binecuvântată, fetița noastră, a răspuns Noe cu lacrimi în ochi.

Eram așa emoționată încât nu știam ce să spun. Imediat după mine, a venit și tata care
și-a îmbrățișat părinții. Mama, de asemenea, cu lacrimi în ochi, s-a bucurat nespus să îi revadă
încă o dată, să îi strângă în brațe și să le spună cât de dor le-a fost de ei. I-am privit, și am
văzut că formează un tablou perfect. Și, în adâncul sufletului meu, știam că și Dumnezeu ne
privea cu bucurie și speranță.
Am intrat în cort, unde ne aștepta o masă îmbelșugată. După ce am terminat de
mâncat, bunica m-a luat deoparte. Am ieșit afară, și am început să mergem în ritmul ei, pe
dealul din spatele corturilor. Mi-a ridicat mâna ușor, mi-a pus-o într-a ei și mi-a vorbit:

- Draga mea, îmi pare așa bine să te văd. Am auzit multe despre tine. Solii pe care i-
a trimis tatăl tău la noi să ne transmită vești ne-au povestit și despre tine. De când te-ai născut,
am știut că vei fi o copilă specială, nu doar pentru că te-ai născut într-o familie frumoasă, ci și
că Dumnezeu te-a avut în plan încă de la început. Simt în inima mea că Dumnezeu are un plan
cu viața ta și că tu îl vei urma.
Inima a început sa-mi bată puternic. Nimeni vreodată nu-mi mai spusese vorbe cu o
însemnătate așa mare. După câteva momente de mers în tăcere, mi-am făcut curaj și am
întrebat-o:
- Bunico, dar cum era înainte de potop? Cum erau oamenii? Erau așa răi unii cu alții?
Eu nu pot să-mi imaginez o lume în care oamenii să păcătuiască așa mult încât Dumnezeu să
îi pedepsească cu un potop.
- Oo, fiica mea... lumea era frumoasă înainte, dar păcatul a stricat multe din frumusețile
ei. Însă Dumnezeu nu a lăsat ca toate lucrurile să își piardă din valoare. Natura a fost
întotdeauna elementul principal în care Dumnezeu își oglindea dragostea de care avem nevoie
în fiecare zi, atunci, dar mai ales acum. Văile îmbelșugate, munții maiestuoși, iarba proaspătă,
35
florile învăluite de un miros divin, clipocitul albastru al unui râu de munte – minuni date de
Dumnezeu pentru copiii lui. El își iubea copiii, chiar și atunci, dar păcatul și neascultarea lor a
devenit așa puternică încât nu a mai putut suporta...
Bunica avea lacrimi în ochi. Mi-am dat seama că-i era greu să vorbească despre asta,
așa că am tăcut. Însă peste câteva momente, a continuat:
- Știi, multe dintre lucrurile de atunci nu mai sunt acum. Știai că înainte se organizau
un fel de concerte în aer liber la care putea participa toată lumea? Se practica învățarea unui
instrument. Cel mai frumos era un fel de harpă: un băț mai gros, îndoit, de care se legau alte
trei bețe foarte subțiri și elastice. Atunci când trăgeai de ele se auzea un sunet atât de sublim și
frumos!
- Ce frumos! am spus eu cu uimire. Și acum de ce nu mai avem astfel de instrumente?
- Oo, ba da, avem unul chiar acasă la noi, în cort. Este singurul care mai există acum,
pentru că nu mai sunt oameni care să știe să construiască cu finețe un astfel de instrument.
Harpa aceasta am avut-o și în arcă…cântam adesea la ea.
- Minunat! Știi, bunico, mereu am vrut să te întreb cum a fost când ai aflat de la
bunicul Noe că aveți de construit o arcă.
- Am fost atât de uimită, încât prima oară am crezut că glumește. Dar după ce mi-a
spus că a stat de vorbă cu Dumnezeu și că i-a dat toate instrucțiunile necesare, am știut că era
cât se poate de adevărat. Mi s-a părut imposibil la început, dar Noe mi-a insuflat încredere și
astfel le-am vorbit și băieților noștri despre planul măreț pe care Domnul îl avea pentru noi.
Ne simțeam recunoscători că aveam un asemenea privilegiu, dar știam că nu va fi doar
bucurie și distracție. În curând, au venit provocările și primele semne de îndoială. Ceilalți
oameni au început să ne critice, crezând că am înnebunit cu toții. Însă bunicul tău mi-a
inspirat încredere și mi-a spus că dacă Domnul ne-a oferit nouă această responsabilitate, noi
trebuie să o onorăm. Nimic nu este mai presus decât vorbele Domnului, nici chiar insultele
unor oameni păcătoși.
Afară se înserase. Culorile apusului se zăreau departe. Rozul aprins și galbenul șters se
așterneau pe tot cerul, în timp ce soarele se ascundea încet printre câmpii. Bunica a continuat:
- Într-un final, am terminat de construit arca, ploaia a venit, a acoperit întregul pământ și
nu a mai rămas nici un fir de iarba... dar bănuiesc că aceasta istorisire o știi deja pe de rost.
- Este adevărat, tatăl meu mi-a spus-o de nenumărate ori, dar din perspectiva ta nu am
mai auzit-o niciodată, așa ca te rog, continuă.
Și-a dres glasul și a continuat. Mi-a povestit cu lacrimi în ochi despre porumbel,
despre ramura de măslin și mai ales despre curcubeul legământului lui Dumnezeu cu
oamenii.
- Cred că Dumnezeu m-a binecuvântat de-a binelea. Mă simt așa fericită lângă Noe al
meu și îi mulțumesc Domnului în fiecare zi că mi l-a adus în cale. Fără el cu siguranță nu aș fi
ajuns aici unde sunt astăzi. Deși nu este un om perfect, în ochii mei mereu va fi bărbatul prin
care Dumnezeu și-a putut duce planul la îndeplinire, și cred că acest lucru este uimitor.
- Cu siguranță, bunico! Noe este un bărbat minunat, dar cred și că faptul că a avut o
soție minunată care i-a fost alături la bine și la greu l-a ajutat nespus.

36
 Uitându-mă la ea n-am putut să nu remarc frumusețea ei. Deși în vârstă, păstra din
înfățișarea ei regească. Doar era fiica lui Dumnezeu, nu?! Priveam apusul împreună, pe iarbă.
Soarele deja intrase în pământ, dar culorile vii rămăseseră ca niște fâșii de lumină pe albastrul
cerului. Deși în ziua aceea o cunoscusem pe bunica, aveam impresia că fusesem lângă ea pe
tot parcursul vieții ei. M-am uitat la ea, și am văzut că avea ochii închiși și mâinile
împreunate. Se ruga în tăcere. Îi mulțumea Domnului pentru toate minunile din viața ei,
pentru toate clipele frumoase, pentru natură, flori, cer și iarbă, pentru familia minunată și
poate pentru mine, nepoata ei din depărtări.
Acum, tabloul era complet. Știam ca acel tablou va rămâne în inima mea pentru
veșnicie, că mă va însoți pe tot drumul vieții mele și că îmi va reaminti întotdeauna cât de
minunat și extraordinar este Dumnezeul nostru.

Harpa bunicii
Back2Eden
Radu Modan clasa a VII-a B
Acum două săptămâni, mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Era începutul primăverii,
iar o pereche de țicleni își pregătea un cuib într-o scorbură a unui copac. Mi-am luat aparatul
de filmat și m-am pregătit să încep să îi filmez. Când unul dintre ei a apărut pe trunchiul de
copac, am observat că arăta puțin diferit. Am încercat să mă apropii să îl văd mai bine, când
brusc m-a întrebat:
-De ce te uiți așa la mine? Ai observat că am penele de o culoare mai ștearsă? M-am
speriat, deoarece nu mă așteptam ca o pasăre să poate vorbi. Apoi, am bâlbâit:
-Ă… da… cum… cum de poți vorbi?

37
 - E o poveste lungă, prietene.
- Am timp… poți să îmi povestești?
- Eu am fost unul din primele două exemplare din specia mea, zise țicleanul. Când
Dumnezeu a creat păsările, erau doar 100 de specii. Pe măsură ce a trecut timpul, genele
noastre s-au schimbat încet-încet, și astfel au derivat mai multe specii. Dar la început, erau
doar 100 de specii de bază. Când Adam și Eva au mâncat din Pomul Binelui și Răului și au
fost scoși din grădina Eden, unele animale încă au rămas acolo. Dar, cu timpul, o dată ce
oamenii și-au extins teritoriul, grădina Eden nu mai putea sta la suprafață și în schimb a
devenit invizibilă pentru oameni. Ea există într-o a patra dimensiune, unde nimeni nu poate
intra. Dar Dumnezeu a dat un cadou animalelor care au fost în grădina Eden, deoarece ne-
ar fi fost greu să avem o tranziție din acel loc minunat în lumea aceasta. Astfel, animalele
care au fost în grădina Eden au un mod prin care o pot accesa din nou. Pentru mine, este
această scorbură în care am cuibul. Am două intrări: Una unde îmi vor locui puii și una
care funcționează ca un portal. Împreună cu acest cadou, Dumnezeu mi-a dat și darul
vorbirii pentru a putea comunica cu unii dintre oameni... cu aceia care mai cred în Eden.
- E foarte interesant ce-mi spui! Și cum de mai trăiești, după atâția ani?
- Ei bine, în grădina Eden există o fântâna a vieții. Oricine bea din ea nu poate muri,
chiar dacă acel „cineva” nu este un om.
- Dar, de ce nu stai doar acolo? Nu văd niciun motiv pentru care ai veni și aici? l-am
întrebat curios.
- Ei bine, oamenii se bucură de natură, de cântecul păsărilor și de frumusețea
animalelor. Astfel, uneori mai venim aici pentru a face pe oameni fericiți. De asemenea, nu
toate animalele pot intra, ci doar cele care au trăit în grădina Eden, așa că vin aici și pentru
a-i întâlni pe alți țicleni, urmașii noștri.
- Și cum te-ai simțit, când ai aflat că Eva a mușcat din fructul binelui și răului? l-am
iscodit din noul meu prieten.
- Aflasem că Adam și Eva nu aveau voie să muște din acel fruct. Am fost foarte trist,
și mi-a părut rău pentru ei, a ciripit țicleanul.
- Dar, care a fost, în opinia ta, cel mai tragic eveniment la care ai luat parte? l-am
întrebat curios?
- Cu siguranță, a fost potopul. Animalele care au fost chemate în arcă au fost exact
acele perechi originale care au fost făcute în ziua a cincea. Astfel, am fost și eu pe corabie
împreună cu Noe și cu familia sa. A fost foarte trist să văd cum aproape toate vietățile sunt
luate de apă și omorâte. Dar, am înțeles, că a fost nevoie de asta, pentru că oamenii
deveniseră foarte răi, și adorau să îi facă pe alții să se simtă prost.
- Înțeleg…chiar am citit despre asta. Dar, spune-mi te rog, am continuat, te-ai întâlnit
vreodată cu Adam și cu Eva?

38
 - Desigur! Îmi amintesc de zilele în care îmi dădeau semințe în mână și mă
mângâiau… De acea am fost atât de șocat când am aflat că mâncaseră fructul interzis…
Păreau niște oameni minunați și nu mi-am putut imagina cum ar fi putut face așa ceva!
- Wow! Este o adevărată onoare să fi stat în mâna lor, nu? am continuat tirul
întrebărilor.
- Desigur! Chiar dacă atunci nu mă simțeam atât de special, deoarece toate creaturile
care existau atunci petreceau timp cu ei. Erau adevărați iubitori ai creațiilor lui Dumnezeu!
Aveau mult timp să se ocupe de noi.
- L-ai văzut vreodată pe Dumnezeu în grădina Eden? Din câte știu, venea des să le
facă vizite lui Adam și Eva.
- Desigur! Venea acolo săptămânal. Niciodată nu m-am apropiat prea mult de El, dar
Îi puteam simți bunătatea din modul în care vorbea cu Adam și cu Eva. Când Eva a mușcat
din fruct, un alt motiv pentru care m-am întristat este acela că am realizat cât de mult s-a
întristat Domnul. Nici nu îți poți imagina ce trist a fost! Dar acum nu mai pot sta de vorbă!
Nu mai am mult timp și trebuie să termin de construit cuibul ăsta. Vezi bine că soarele
coboară spre apus. Și prietenul meu continuă să-și meșterească căsuța.
- Mi-ar fi plăcut să mai stăm de vorbă, dar sigur ne vom mai întâlni. Uite, eu stau la
marginea pădurii, i-am spus bucuros. Oricum, mult spor în construirea cuibului.
Și după ce am terminat de zis asta, mi-am auzit alarma. Ciudat! Fusese cumva un vis?
Oricum, nu puteam sta pe gânduri... Aveam de terminat tema la română, iar prietenul meu
mă învățase, fără să vrea, lecția hărniciei. Am deschis geamul să aerisesc camera și chiar
atunci a zburat țicleanul la hrănitorul de la geamul meu. De obicei s-ar fi speriat văzând că
sunt acolo, dar de data asta, nu. Mi s-a părut puțin misterios... Am rămas pe gânduri în timp
ce mi-am terminat tema.

39
 Țicleanul făcându-și cuibul

https://www.youtube.com/watch?v=slxffppSqX8

Filmarea realizată de Radu

40
 Back2Eden

Matei Crețu clasa a VIII-a A

Într-o zi, în eternitate, eram pe o planetă nouă cu Moise. Planeta aceea se numea
Cristalul Violet, deoarece avea peste tot cristale violet de toate mărimile, iar când te uitai într-
un cristal, ţi se părea că vezi toată galaxia.

După o mică plimbare pe colinele planetei, m-am așezat alături de Moise şi am început
să vorbesc cu el.

- Spune-mi, te rog, cum reuşeai să fii aşa de calm pe pământ? l-am întrebat eu pe
Moise.

- Cine a zis că eram calm?

- Păi, cu toate că te supărai şi tu uneori, păreai foarte calm şi răbdător cu toţi oamenii,
chiar şi cu cei care te supărau.

-Vezi, Matei, știam că orice s-ar întâmpla, Dumnezeu este cu mine şi mă va ajuta. De
aceea încercăm mereu să fiu înțelegător și să-i ajut pe cei din jur. Apoi știam că poporul ales
conta pe mine să îi scot din Egipt, aşa că m-am rugat lui Dumnezeu pentru ajutor ca să mă pot
controla şi chiar l-am primit.

- Interesant. Şi eu am încercat să mă controlez când mă supăra cineva, însă am eşuat

de cele mai multe ori.

- Am văzut. Știi bine că eu sunt în cer de multe mii de ani.

-Știu, i-am răspuns.

- Ei, bine, a continuat Moise, uneori chiar încercai să nu te superi, ceea ce m-a bucurat
pentru că ai şi reuşit de multe ori. Însă am observat că uneori doreai de fapt să te superi.

M-am uitat atent la un cristal, apoi mi-am îndreptat privirea către Moise şi i-am zis:

- Ce bine că nu o să ne mai supărăm niciodată!

- Așa-i, aprobă Moise.

41
După ce am terminat de vorbit, ne-am ridicat şi am continuat să explorăm alte planete.

Moise în fața poporului – Trecerea Mării Roșii

Back2Eden
42
 David Sava clasa a VII-a B

Era o zi frumoasă de primăvară. Eu, Dragoș, Maria și Andrei ne întorceam de la școală, când îl
vedem pe Matei alergând spre noi:

-Nu o să vă vine să credeți! În sfârșit am terminat lucrul la proiect! Veniți să vă arăt!, ne spuse
el vesel.

L-am urmat până la atelierul lui, așteptând cu nerăbdare să vedem proiectul la care lucrase în
ultimele 4 luni. Nu ne spusese despre ce era vorba, spunea că vrea să fie o surpriză.

Când am ajuns la atelier, am văzut un fel de cabină mare, care avea multe butoane atât în
interior, cât și în exterior. Era, de asemenea, foarte frumos vopsită.

-Vă prezint noua mea creație, mașina de călătorit în timp!

La început am crezut că glumește, dar ne-am convins curând că era cât se poate de serios.
Acela chiar era un dispozitiv cu care puteai călători în timp! Ne-a rugat să fim primii care să-l încerce
și noi am fost de acord, hotărându-ne să mergem în vremea primilor oameni, dar după potop, când nu
mai erau oameni răi.

-Foarte bine, stați să fac niște reglaje, zise Matei, după care este totul gata. Când intrați
înăuntru să nu atingeți nimic!

După ce făcu reglajele, ne-am suit cu toții în mașină. Înainte să apese butonul care te trimitea
în timp, l-am întrebat un ultim lucru:

-Ești sigur că va funcționa și nu vom rămâne blocați în trecut?

-Nu, spuse Matei apăsând pe buton.

Dintr-o dată se făcu întuneric pentru câteva clipe, după care lumina reveni. Dar eram
altundeva! Mașina a funcționat! Ne-am uitat puțin în jur, văzând o colibă. Ne-am îndreptat spre ea, dar
n-am apucat să intrăm pentru că ne-am întâlnit cu un om.

-Bună ziua! Știți cumva cine locuiește aici?

-Eu locuiesc aici. Numele meu este Ham.

-Ham, fiul lui Noe?

-Da, întocmai!

-Mi-am dorit de mult să te cunosc, încântat de cunoștință! Am o întrebare, știi cumva în ce

parte este Edenul? Noi asta căutam.

-Edenul a dispărut după potop, a fost luat de Dumnezeu.

-Atunci va trebui să mergem mai în trecut, am spus eu celorlalți.

-Veniți din viitor? întrebă Ham.

-Da, vrei să vii cu noi mai în trecut, ca să fii ghidul nostru?

-Desigur!

Acestea fiind spuse, i-am dat mesaj lui Matei pe dispozitivele speciale pe care ni le-a dat
înainte de plecare, și ne-am trezit, din nou, altundeva. Ceva mai departe se afla o structură imensă din
lemn, care era în construcție.
43
 -Aceea este arca, spuse Ham.

-Iar acel om sus de tot este tatăl tău?

-Nu, tatăl meu este mai jos. Acela de sus sunt eu din trecut. Tânărul „eu”.

-Bine, acum hai la Eden! Pe unde o luăm?

-O vom lua prin pustie, spuse Ham.

-Nu putem să o luăm pe malul Eufratului? Ar fi mai scurt.

-Păi vrei să ajungi în Eden sau în stomacul unui crocodil? spuse Ham. Pe acolo sunt și
dinozauri. În pustiu nu este nicio fiară periculoasă, și cu destulă apă la plecare, vom reuși să ajungem.

Am strâns câtă apă am putut și am pornit. După două săptămâni lungi, am ajuns în sfârșit.
Grădina era ca o mare oază. Așa de mare, că nu-i vedeai capătul. La poartă era un înger impunător, cu
o sabie de foc. Cu toate acestea, avea o privire blândă.

Neputând să intrăm, ne-am uitat de la intrare. Era ceva ce nu pot descrie, oricât aș încerca. Am
stat acolo 3 zile și 3 nopți, uitând de apă și de mâncare, stând și admirând. În a treia zi, ne-am dat
seama că trebuie să ne întoarcem, așa că i-am dat mesaj lui Matei, care începuse să-și facă griji.

În acea noapte, tot așteptând să adorm, nu mă puteam gândi decât la această minunată
experiență, pe care nu o voi uita niciodată. Și stând așa, mi-am dat brusc seama de ceva: l-am lăsat pe
bătrânul Ham în trecut!

Bătrânul Ham arătând corabia vizitatorilor

Back2Eden

Ilinca Timnea clasa a VII-a B

44
 Eram la ultima oră din acea zi de școală, ora de română. Chiar dacă este materia mea preferată,
eram nerăbdătoare să merg acasă, fiind joi, o zi în care nu aveam meditații și puteam să stau afară cu
vecinii mei toată ziua. Eram cu ochii la ceas. Trei minute, două minute, un minut, DINGGGGG!!!!!.
Mult așteptatul ultim clopoțel a sunat, în sfârșit. Toată clasa, inclusiv eu, s-a ridicat din bănci și a
început să își strângă lucrurile. Doamna profesoară, ridicându-se de la catedră, ne-a spus calmă:

- Nu plecați încă, vă rog. Am de făcut un anunț.

Auzind spusele profesoarei noastre, ne-am oprit și ne-am îndreptat curioși ochii spre dânsa.

- Am de gând să vă dau de făcut un proiect, ca temă pentru mâine.

Uitându-se în clasă și văzând cât de dezamăgiți eram, adăugă:

- Cel mai bun proiect va fi recompensat cu nota 10.

Ei, de abia acum ne-a câștigat pe deplin atenția.

- Ce trebuie să faceți, vă întrebați? În primul rând, vreau să vă spun că trebuie să lucrați în

echipe. Acestea pot fi de cel mult șase persoane. Trebuie să realizați o compunere, de cel puțin o
pagină, în care va trebui să vorbiți despre Strămoșii noștri, mai exact despre ce s-a întâmplat în Eden
cu Adam și Eva, dar și multe altele… despre Noe, despre David, despre oricine vreți. Dar nu uitați,
până mâine trebuie să fie gata! Bine, dragilor, sunteți liberi acum.
Auzind spusele doamnei profesoare m-am uitat prin clasă și m-am gândit cu cine aș putea face
proiectul... Cu Lisa? Nu, deja are echipă... Cu Mara? Nu, probabil va face compunerea cu sora sa...
Uitându-mă un pic mai atent, mi-am văzut prietenii care îmi făceau cu mâna. M-am dus la ei și Carla
mă întrebă:

- Facem proiectul împreună, nu?

- Sigur, i-am răspuns eu.
Eram cinci persoane. Perfect!

- Unde ne întâlnim să lucrăm? întrebă Marc.

- Putem merge la o terasă, sugeră Mia.
- Nu, este mult prea multă gălăgie, nu o să ne putem concentra.
- Atunci de ce nu facem proiectul chiar aici, în clasă? sugeră Thomas.
- Altă clasă are ore aici în câteva minute....
- Atunci, hai să mergem la mine acasă! Putem lucra acolo, am sugerat eu într-un final.
- Bună idee, să mergem!
Spunând acestea am ieșit din clasă și am pornit spre casa mea. Am ajuns în nu mai mult de
jumătate de oră, am vorbit puțin cu părinții mei, apoi am mers la mine în cameră pentru a începe să
lucrăm la proiect. Ne-am lăsat ghiozdanele pe jos, într-un colț al camerei, am luat laptopul de pe pat
și, așezându-ne pe fotolii, am început să discutăm.

Am citit din mai multe cărți, inclusiv din Biblie, ne-am documentat și pe internet și chiar mi-am
sunat și bunica, care știa extrem de multe povești, fiind foarte credincioasă. După multe, multe ore de
căutare, am început în sfârșit să scriem pe la ora unsprezece. Am scris un rând, apoi uitându-mă la
prietenii mei, am văzut că adormiseră. Am mai scris încă unul... şi încă unul... şi încă unul... şi încă...

Mi-am pus capul pe laptop și am stat acolo câteva secunde, după care am auzit:
45
 - Ilinca... Ilinca, trezește-te! Ilinca!
Deschizându-mi ochii am văzut-o pe Carla, care era pe jos, lângă mine și mă zguduia ca să mă
trezesc. Uitându-mă puțin în jur, m-am panicat îngrozitor de tare. Nu mai eram în camera mea. Eram
afară, înconjurată de prietenii mei și de copaci. Eram într-o grădină. În timp ce Carla încerca să mă
calmeze pe mine, i-am văzut pe Marc și pe Mia lângă un copac, încercând să îl liniștească pe Thomas,
care, din cauza șocului părea să aibă un atac de panică.

M-am ridicat, am luat-o pe Carla de mână și ne-am dus la prietenii noștri.

- Ce se întâmplă? Unde suntem?! am strigat eu speriată.

- Nu știm... eu una sunt aici de un sfert de oră, cred. După ce am adormit, m-am trezit aici și l-
am văzut pe Marc ghemuit lângă un tufiș. Apoi peste câteva minute au apărut și Carla şi Thomas.
După cum vezi, el nu a reacționat prea bine, spuse Mia, uitându-se în jos la prietenul nostru care
respira foarte greu.
- Ce facem acum? a întrebat Carla.
- Eu zic să rămână Mia cu Thomas aici, iar noi să mergem să explorăm locul și să vedem dacă
putem găsi un mod de a ne întoarce acasă.
- De acord, am spus eu speriată, dar în același timp curioasă să explorez necunoscutul.
Aceste lucruri fiind spuse, am început să ne strecurăm printre copaci, când am auzit un glas de
femeie venind de după un tufiș. Lăsându-ne pe vine, am început să ne îndreptăm spre acesta și am
auzit din nou glasul cristalin.

- Adam, am terminat treaba în grădină! spuse vocea.

Uimită de cele auzite, am împietrit. Din spatele meu s-a auzit o șoaptă:

- Este cine cred eu că este?

Era Thomas. Îmi stătuse inima în loc pentru o secundă la cât de tare m-a speriat.

- Thomas, nu mai face asta! M-ai speriat groaznic.

- Scuze, nu am vrut. Am crezut că ne-ați auzit pe mine și pe Mia venind.
Marc, uitându-se înapoi la locul unde o văzusem pe femeia care noi credeam că este Eva spuse:

- Stați, unde a plecat? A dispărut.....

- Thomas? a spus Carla în cele din urmă.
- Da?
- Nu ai spus că ai venit împreună cu Mia?
- Ba da, de ce?
- Păi atunci, ea unde e?
Ne-am uitat toți în jur, iar Carla avea dreptate. Mia nu era cu noi. Marc, ridicându-se în picioare a
trecut pe lângă tufiș și a strigat:

- Miaaa!!! Unde ești? Miaaaa!!!!

În acel moment ne-am ridicat toți în picioare și, începând să mergem am continuat să strigăm toți:

46
 - Mia, unde ești??? Mia, vino înapoi!!!
Dar nu ni s-a răspuns. Speriați de ce i s-ar fi putut întâmpla prietenei noastre am rămas pe loc, apoi
Thomas a spus:

- Fructul...
- Poftim? a spus Marc.
- Fructul, repetă Thomas gânditor. Eva o să fie ispitită să mănânce fructul unui pom. Poate Mia
a urmărit-o. Să mergem!
Spunând acestea, Thomas a luat-o la fugă înapoi spre grădină. Uimiți, am fugit și noi după el,
strigând din când în când:

- Thomas, mai încet, ne vom pierde! Thomas, așteaptă-ne!

Dar el nu ne asculta. Își dorea să ajungă la grădina Edenului mai repede. Dintr-o dată prietenul
nostru a strigat:

- Mia, aici sunt!

Auzind acestea, am început să fugim mai repede și în câteva secunde am ajuns lângă Thomas.
Undeva mai departe, în grădină, o putem vedea pe Mia cum mergea încet în spatele Evei, către pomi.
Thomas o luă din nou la fugă și în scurt timp a încetinit, ajungând aproape de cele două fete. Fugind
după el, din nou, am ajuns și noi acolo. O vedeam pe Eva cum se mișca încet spre un pom, parcă
atrasă de ceva, apoi am auzit și noi un glas. Uitându-ne în pomul aflat la câțiva metri de noi, spre care
se îndrepta ea, am văzut un șarpe. Imediat ne-am dat seama că era Satana costumat.

Mia, de data aceasta făcând niște pași greoi, parcă nemaiinteresând-o că Eva o poate auzi, s-a
apropiat și mai mult de pom, apoi, l-am auzit pe Satana vorbind cu Eva. Îi spunea să mănânce fructul,
asigurând-o că atât ea, cât şi Adam nu vor muri, ci vor fi ca niște dumnezei, cunoscând binele şi răul.

În acel moment Mia a răbufnit și a strigat:

- Eva, nu! Nu îl asculta, te rog! Te păcălește, nu îi pasă nici de tine, nici de Adam! Te rog nu
mânca fructul.
Eva nu avu nicio reacție. Acela a fost momentul în care ne-am dat seama că nu ne putea auzi.
Aceasta a cedat ispitei şi a mâncat din fruct.

Atunci, Mia, căzând pe jos, a început să plângă. Era de-a dreptul răvășită.

Peste câteva momente, timp în care noi încercam să o liniștim pe Mia, spunându-i că nu era vina
ei, a apărut în grădină și Adam. Când a aflat ceea ce se întâmplase, a ales să mănânce şi el din fruct,
moment în care, Mia a început să plângă și mai tare.

Nu ne venea să credem. Ne aflam în grădina Edenului și tocmai ce văzusem cum Eva și Adam
căzuseră în păcat. Eram tulburați. Ne simțeam inutili, neputincioși. Ne-am așezat toți, pe jos, lângă
prietena noastră și i-am văzut pe cei doi păcătoși cum se transformă în fum și dispar.

Peste nu mai mult de câteva secunde, nu ne mai aflăm în Eden. Eram tot pe jos, Mia tot plângea,
dar nu mai eram în grădină. Eram pe o stradă, înconjurați de oameni. În fața noastră, la câțiva zeci de
metri depărtare, puteam zări o barcă extrem de mare, ca un vapor. Nu ne-am mișcat până ce o doamnă
a venit la noi și ne-a întrebat dacă suntem bine și de ce stăm pe jos.

În acel moment, am fost prea șocați ca să putem scoate un sunet. Cum de putea să ne vadă? Eva și
Adam nu ne puteau vedea.... Ce se întâmplase? Aveam atât de multe întrebări.

47
 Marc, care nu părea să fie la fel de răvășit ca noi, a vorbit în cele din urmă și i-a spus doamnei că
suntem bine și că doar ne-am oprit un pic, deoarece eram obosiți. Femeia s-a uitat un pic ciudat la noi,
apoi plecă.

Ne-am ridicat în picioare și ne-am uitat mai atent în jur. Toată lumea era atât de ciudat îmbrăcată,
spre deosebire de noi. Nici nu mă mir că acea doamnă se uitase așa. Hainele noastre erau foarte
moderne, în timp ce ei parcă purtau niște draperii.

După ce am studiat locul în care ne aflam, am decis să mergem spre acea corabie. Pe măsură ce ne
apropiam, se făcea din ce în ce mai mare. Ajungând chiar în fața ei, am observat o grămada de animale
care, urcând pe un fel de scară, se suiau în acea imensă barcă.

Sus, în ea, se afla un domn, care părea destul de în vârstă.

- Arca lui Noe a suspinat dintr-o dată Carla.

- Ce-ai zis? am întrebat-o eu.
- Aceasta este arca lui Noe! a spus Carla din nou, tare și clar de data aceasta.
- Studiind imensa barcă, amintindu-ne ce citisem în cărți înainte de a ajunge aici, ne-am dat
seama că avea dreptate.
Eram atât de atrași de imensa corabie ce se afla în fața noastră, încât nici nu am observat că,
printre animalele care urcau, nimeni altul decât Noe a coborât în fața noastră și ne-a spus:

- Vă pot ajuta cu ceva, copii?

Marcus, care era din nou cel mai puțin răvășit dintre noi, a răspuns:

- Chiar ar fi ceva. Am auzit că va fi un mare potop și ne întrebam dacă putem să urcăm și noi în
arcă...
- Desigur! Urcați. Haideți să vă prezint familia mea.
În afară de Marc, care chiar a plecat în urma lui Noe, noi ceilalți am rămas încremeniți în același
loc. Noe oprindu-se un pic, s-a întors la noi și a spus:

- Veniți și voi?
În acel moment, fără să mai ezităm, am urcat și noi pe scară printre animale și am ajuns în arcă.
Acolo, bunul Noe ne-a făcut cunoștință cu familia sa, exact cum ne spusese. Atât soția sa, cât și fiii și
nevestele fiilor lui au fost extrem de amabili.

Așa cum Domnul l-a vestit pe Noe, în scurt timp a început potopul. Puteam vedea pe geam cum
oamenii fugeau agitați dintr-o parte în alta, neștiind ce să facă.

În acel moment, înțeleptul bătrân veni lângă mine și spuse:

- Am încercat să îi avertizez.... Nu au vrut să mă asculte. Acum vor suporta consecințele...

Uitându-mă la el, am încuviințat, iar apoi am auzit:

- Ilinca.....Ilinca....Ilinca...Ilin…
Auzind aceste cuvinte, m-am trezit și am văzut-o pe mama lângă mine. M-am uitat la ceas. Era opt
dimineața.

Ridicându-mă grăbită de pe scaun m-am uitat în jur și am văzut că eram înapoi în camera mea. Pe
fotolii se aflau prietenii mei care încă dormeau. I-am trezit și pe ei rapid, apoi le-am spus:
48
 - Nu o să vă vină să credeți ce mi s-a întâmplat! Am visat că eram toți în Eden și erau și Adam
și Eva, apoi am fost pe arca lui Noe și i-am cunoscut familia și a vorbit cu noi și…
- Stai un pic, m-a întrerupt Mia. Mi s-a întâmplat același lucru!
- Și mie, spuseră în cor Marc, Carla și Thomas.
- Atunci, a fost doar un vis...? am spus eu dezamăgită
- Este cea mai bună explicație la tot ce ni s-a întâmplat.
Preț de câteva secunde nimeni nu a mai spus nimic, apoi dintr-o dată Thomas a tresărit și a spus:

- Compunerea! Nu am făcut compunerea! Am adormit.

- Atunci, hai să ne apucăm să scriem. O să ne fie mult mai ușor acum, când am putea spune că
chiar am fost acolo.
Zis și făcut! În două ore compunerea a fost gata. Ne-am pregătit, apoi am plecat la școală.
Toată ziua am așteptat nerăbdători ora de română, care era a treia oră.

Imediat ce a sunat clopoțelul de intrare, doamna profesoară a intrat în clasă.

- Sunteți gata să vedem cine primește un zece azi?

Toată clasa a dat un răspuns afirmativ. După ce au prezentat două echipe, a venit rândul
nostru. Nici nu a trebuit să citim de pe foaia trasă la imprimantă. Știam deja tot ce se întâmplase și
ne aminteam perfect. Când am terminat de prezentat, doamna ne-a felicitat, apoi a chemat
următoarele echipe în fața clasei.

Până la urmă echipa mea a câștigat binemeritata notă de zece. După ce am terminat orele, am
plecat acasă fericiți, le-am dat părinților vestea, apoi am stat toată ziua afară.

A fost o zi pe cinste, iar ce am visat, sau, la cât de real păruse totul, aș putea spune, ce am trăit,
nu vom uita niciodată.

Eva privind fructul

Back2Eden

Teodora Anghel clasa a VIII-a B

49
 Vai, mă dureau atât de tare mâinile de la frământatul aluatului pentru azimi! Trebuia,
totuşi, să o ajut pe mama, nu să dau bir cu fugiţii.

- Mamă, e bine cum am făcut?

- Desigur, draga mea, eu acum am terminat supă de linte şi friptura de peşte. Nu-i aşa
că miroase îmbietor?

- Miroase grozav şi când o să sosească tata şi Ayal de la câmp, nu o să mai rămână

nimic!

- Aşa e. Acum du-te, te rog, până la bunica, în vale, şi cere-i trei legături de pătrunjel
pentru supă, spuse mama cotrobăind prin sertare după alte mirodenii.

Mi-am prins într-o coadă împletită părul, mi-am luat vălul şi am plecat. Îmi plăcea să
merg la bunica, era o femeie înţeleaptă. Îşi alegea cuvintele cu mare atenţie, fiind iubită de toţi
copiii din sat. Părăsind casă, am luat-o pe aleea principală, apoi am făcut stânga şi iată-mă
într-o mare de oameni. Ei, acu’ e-acu’! Ştiam eu că trebuia să merg pe scurtătură! Strada era
plină de copii, vânzători ambulanți, oameni agitaţi, totul era haotic. M-am strecurat prin
mulţime, auzind în stânga şi-n dreapta pe vânzătorii care ofereau reduceri la tot felul de
bunuri: la mirodenii, la vase de lut făcute cu măiestrie. Ajungând în piaţa mare, forfota era pe
măsură, iar eu mi-am croit drum printre mesele cu argint şi pietre scumpe. Era ziua de vineri,
zi în care toată lumea se grăbea să cumpere cele trebuincioase, deoarece urma ziua Domnului.
Ieşind din mulţime, am dat de Elma şi Sara, prietenele mele cele mai bune.

- Abigail, vii să te joci cu noi? Mergem la Efraim acasă, e ziua lui de naştere.

- Fetelor, nu pot, mă duc la buni după nişte verdeţuri, dar spuneţi-i lui Efraim “La
mulţi ani” din partea mea!

- Bine, atunci ne vedem mâine la Sinagogă!

Luându-mi rămas-bun de la prietenele mele, am părăsit piața, îndreptându-mă cu pași

grăbiți către bunica. Vremea era nemaipomenită. Soarele mă mângâia pe faţă, iar cerul era de
un albastru curat, fără niciun nor. Albinele zumzăiau, bucuroase că florile erau pline de polen.
Pe deasupra capului mi-au trecut doi porumbei albi, zburând la unison. În faţa mea se întindea
o câmpie verde smarald, iar în mijlocul ei se zărea un cireş plin cu fructe. Lângă el se odihnea
o căprioară cafenie cu pete albe. Vântul adia uşor. Peisajul era parcă rupt dintr-un basm.

- Mă întreb cum era înainte de potop? Oare era mai frumos?, m-am trezit vorbind.

- Desigur, copilă!

Nedumerită că cineva mi-a răspuns, m-am întors să văd cine este. Un bătrânel mic de
statură, cu ochii blânzi se înfățișă înaintea mea, sprijinindu-se de un baston frumos gravat cu
spice de grâu.

50
 - Natura şi lumea de atunci, în special grădina Eden, erau cu adevărat magice.
Cascadele sclipeau în lumina soarelui, leii se jucau cu mieii, totul era de o frumuseţe
nemaivăzută! Dacă vrei să afli cum a fost la început, mai jos, pe potecă, după acel castan
falnic, stă o bunicuţă, soţia lui Noe. Ea îți va spune multe…

- Mulţumesc din suflet, într-acolo mă îndreptam! Este chiar bunica mea!

- Mă bucur că ești nepoata ei. Cu siguranţă vei afla multe lucruri adevărate, spuse
bătrânelul, îndepărtându-se.

Alergând fericită spre casa bunicii, am zărit-o afară, hrănind cele câteva găinușe pe
care le avea în ograda.

- Abigail, în sfârşit, ai ajuns! Hai în casă!

- Mama m-a trimis după câteva legături de pătrunjel. Dar, bunico, am întrebări care-mi
frământa mintea.

- Desigur, copilă dragă, ce vrei să ştii?

- Cum era înainte de potop, cum erau oamenii, grădina Eden, totul…

Bunica nu părea surprinsă de întrebările mele, ba chiar era fericită să împărtăşească

nepoatei ei lucrurile frumoase din trecut.

- Abigail, aceasta este o temă la care merită să meditezi. E ca şi cum ai deschide o

carte, iar pe paginile ei găseşti întâmplări extraordinare. În primul rând, tot ce a fost creat la
început a fost desăvârşit. Nu exista minciună, nu există răutate. Oamenii aveau o statură înaltă
şi erau renumiţi pentru înţelepciunea lor. Ei trăiau sute de ani. Adam, primul om creat de
Dumnezeu, a trăit printre oameni aproape o mie de ani. El avea datoria să-i înveţe pe urmaşii
săi, până la a noua generaţie, calea Domnului, transmiţându-le prin viu grai ce îi descoperise
Dumnezeu. Dar, din păcate, numai puţini au fost cei care au luat seamă la cuvintele lui. Cu
timpul, omul a uitat de Creatorul său. În fiecare zi gândurile omului erau îndreptate numai
spre rău, de aceea Domnul a hotărât să piardă această lume prin potop.

- Dar cu ce se ocupau oamenii pe atunci, am întrebat eu curioasă.

- Se duceau la câmp şi cultivau grâne pentru familiile lor sau pentru negoţ. De
asemenea olăritul era una din pasiunile multora dintre ei. Fetele ţeseau covoare, coseau haine,
din mâna lor ieşeau într-adevăr nişte operă de artă. Uite, acest covor pe care stăm, este lucrat
manual.

- Câtă măiestrie şi pasiune! Acum, bunico, te rog, spune-mi despre grădina Eden!

- Mi-ar trebui multe zile să ţi-o pot descrie şi tot nu aş termina. Pot să-ți spun că era
cum doar poţi să visezi. La intrare erau pomi fructiferi, prin mijlocul lor trecea un rău cu apa
cristalină. Pajiştile erau acoperite de flori cu mii de culori. Lacurile erau pline cu peşti de tot
soiul. În ape erau şi crocodili şi hipopotami, iar căprioarele care veneau să se adape nu aveau
de ce să se teamă, animalele toate erau blânde, parcă fermecate. Totul era într-o armonie
51
perfectă. După ce gradina s-a închis, doi heruvimi au apărut cu săbii de foc la intrare, nelăsând
pe nimeni să intre. Cu puţin timp înainte de potop, gradina s-a ridicat la cer, iar acum ne
aşteaptă la fel de paşnică şi îmbietoare, gata pregătită pentru noii ei locuitori.
- Dragă bunico, tu ai trăit în cele mai fascinante timpuri. Îmi doresc să intru şi eu în
grădina Eden, să mă joc cu leii, să mă scald în apele curate, să mănânc fructe gustoase şi să-L
întâlnesc pe Creatorul meu.
- Desigur, toţi avem această şansă, iar Dumnezeu ne aşteaptă cu braţele deschise!
Acum du-te, să nu se îngrijoreze mama ta. Şi nu uita: lumea aceasta este ca o grădină, depinde
ce priveşti şi ce semeni în ea!
- Nu voi uita! Când o să mai vin pe la tine, bunico, să-mi povesteşti despre bunicul şi
despre corabia construită în cei 120 ani.
- Cu mare drag te aşteaptă bunica! Mergi cu bine!
Am plecat de la bunica săltând de bucurie; eram de două ori mai fericită decât atunci
când venisem. Gândul meu a rămas la grădina Paradisului şi la toţi cei credincioşi care vor
intra pe porţile ei. Chiar trăiam timpuri magice şi aveam de gând să profit de acestea, lucrând
cu grijă la grădina sufletului meu, aşa cum m-a învăţat bunica, în care să adun cele mai
frumoase comori, care să-i bucure pe toţi cei care vor intra în ea.

Fericitul Eden

O nouă șansă

Yarina Gergely-Oderuc

52
 Kym stătea la masă, mult mai tăcută decât de obicei, plimbându-și mâncarea prin
farfurie, de parcă ar fi vrut să creeze vreo formă de artă cu piureul rămas. Complet detașată de
realitatea în care era, ascunsă prin sumedenia de gânduri pe care le avea, i-a luat mai mult
timp să realizeze că vocea înfundată pe care o tot auzea era, de fapt, mama ei care a strigat-o
de cel puțin șase ori până când Kym a decis să răspundă:

-Da.

-Abia te-ai atins de mâncare, observă mama ei, puțin îngrijorată. Este ceva ce nu îți
place?

-Nu...nu! Atâta tot, că am început să visez iar cu ochii deschiși la nici eu nu știu ce.
Astăzi a fost o zi destul de, ummm, agitată.

În timp ce vorbea, s-a ridicat de la masă destul de repede pentru ritmul ei deloc alert.
Părinții ei o priveau cum în drumul spre ieșirea din bucătărie a dărâmat furculița cu care a
desenat în piureu și un scaun.

-Oricum nu îmi era foame, se scuză Kym, în timp ce ridica scaunul de pe podeaua de
lemn. Ne vedem mâine dimineață când vă treziți. Noapte bună!

Și cu asta, dispăru din bucătărie fără ca vreunul dintre părinți să aibă timp să îi
reproșeze ceva. În drum spre baie, Kym se afundă iarăși în gânduri și ignoră complet tot ce
era în jurul ei. Îi răsunau în cap tot felul de fraze aleatorii precum: „25 000 de oameni mor de
foame în fiecare zi” sau „ Oamenii nu vor să ia în serios problema poluării planetei”. În timp
ce se spăla pe dinți și văzu apa curgând, se gândi la țările precum Uganda sau Somalia, care
nu au apă potabilă și, ca un reflex, a închis robinetul. A urcat scările către dormitor și nu s-a
putut abține să se uite pe geam la pădurea care înconjura casa ca o haită de lupi iarna, ce își
încolțea prada. Singura diferență erau gunoaiele împrăștiate prin pădure de către oamenii care
trăiau în jungla lor de beton și cărora puțin le mai păsa de mediu. Încă un gând se alătură
celorlalte ca să zumzăie libere în habitatul lor natural. Kym a stins lumina în cameră, ca apoi
să se bage în pat. Lumina, își spuse pentru sine, presupun că și în privința asta sunt
privilegiată. Închise ochii. Dar lipsa de zgomot era prea zgomotoasă. Toate acele gânduri
bântuiau în creier ca niște ecouri într-o peșteră cu rezonanța foarte bună. Se foi de pe o parte
pe alta, încercând să adoarmă, dar, fără succes.

Abia atunci când s-a trezit a știut că într-adevăr a reușit să doarmă. Gândurile ei nu o
mai frământau ca în noaptea trecută. Era mult mai vioaie. A coborât să-și salute părinții, dar
nu erau acolo. A strigat după ei, ușor înspăimântată, alergând prin toată casa. Nici urmă de ei.
Ieși afară. Deschise ușa, și... soare. Dar un soare așa de luminos, cum nu a mai văzut în viața
ei. Parcă și verdele copacilor era mai puternic, mai natural. Cerul! Păsările dimineții parcă s-
au înmulțit peste noapte, iar albastrul cerului era de o nuanță de nedescris. Era de nedescris
deoarece niciun om nu a mai văzut în viața sa așa o splendidă culoare. Atmosfera era
pastelată, parcă scoasă dintr-o pictură de a lui Bob Ross. Totul era atât de plăcut ochiului,
încât Kym a și uitat de ce se afla acolo. Dintr-o poieniță o rază de soare mai puternică îi atrase
53
atenția lui Kym. Parcă din acea rază, o figură de un alb orbitor apăru. După ce ochii i s-au
ajustat la luminozitatea puternică a figurii, și-a dat seama, neștiind cum, că acea persoană era
însuși Noe. Primul sentiment a fost de exaltare și nu-i veni să creadă. Apoi se panică și țipă
involuntar

-Am murit! Sunt moartă și nu mai sunt pe pământ, nu-i așa?!

-Nu, Kym. Nu te speria! Ești încă în viață, îi răspunse Noe cu o voce blândă, ca de
narator de povești.

Kym era extrem de confuză cu privire la tot ce se întâmpla, fiind deja copleșită de
gânduri și acum și de emoții. Noe se îndreptă către ea și începu să vorbească:

-Ai avut o grămadă de gânduri și de întrebări la care așteptai un răspuns aseară. Vreau
să știi că ai fost auzită. Înainte de potop, oamenii erau într-un fel sau altul ca și acum.
Nepăsători. Dar potopul a dat o nouă șansă la repararea unor greșeli care au fost făcute de-a
lungul timpului. Eu am ținut tot timpul la ceea ce a creat Dumnezeu și din pricina asta am
încercat să salvez cât de mult s-a putut. În mare parte am reușit, dar o parte din omenire nu se
va schimba niciodată, din păcate. Pământul după potop a fost în atmosfera în care îl vezi la
momentul de față. Acum poți vedea cu ochii tăi cum ar putea fi din nou lumea, dacă
majoritatea oamenilor ar fi la fel ca și tine.

-Oh, dar voi face tot posibilul să-i avertizez pe oameni. Mulțumesc atât de mult că ne-
ai mai dat încă o șansă, că ai fost încrezător până acum. Nu voi risipi această șansă!

Kym spuse totul extrem de repede, simțind că lumea în care se afla împreună cu Noe
se închidea ușor, ușor la culoare și dispărea.

-Așa și sper că vei face, se auziră ultimele vorbe a le lui Noe.

Alarma de ora șapte dimineața sună. Kym se ridică numaidecât din pat și deschise
geamul. Culorile nu erau la fel de vibrante și nici soarele nu strălucea la fel de tare. Să fi fost
numai un fragment al imaginației ei? Numai un vis? Dar totuși a fost mult prea real și deloc ca
un vis. Oricum, în vise nu ai posibilitatea de a-ți imagina chipuri și lucruri pe care nu le-ai
mai văzut vreodată, deci sunt convinsă că nu a fost un vis! A ieșit din camera ei, cu un zâmbet
extrem de larg și coborî scările în grabă, făcând o grămadă de zgomot. Părinții ei erau deja
jos, în living, și se uitau la fiica lor care mai avea puțin și zbura de fericire, tot spunându-și că
va repara lumea. După un mic dejun copios și o poveste lungă, Kym ieși afară și se bucură de
natură, exact așa cum era, știind că fiecare zi ce vine va încerca să o facă mai bună.

De atunci prioritatea mea a fost să împartasesc vestea că, dacă lucrăm împreună, cu
pași mici, totul poate fi salvat. Și de asta, eu, Kym Curedo, voi face tot ce îmi stă în putere să
fac cât mai mulți oameni conștienti de treaba asta.

54
Împreună pentru o lume mai bună

55