METROPOL

Iordan Diana

1
Capitolul 1
Când am început investigațiile eram doar eu și el, în față aveam
universul întreg. La început totul fusese o simplă joacă de copii, dar
de la un timp lucrurile scăpaseră total de sub control și mi-am dat
seama prea târziu. Misiunea ne-a fost compromisă în cel mai dureros
mod posibil și regret absolut tot, nu pot să mi-o iert. În ciuda copilăriei
mele oribile petrecute ba pe străzi, ba prin orfelinate, el reușise să-i
dea puțină culoare. Era fratele meu, făcea parte din mine și chiar dacă
această aventură ne apropiase la început, pe urmă ne-a afundat cu
totul, mai ales pe mine. Avem atâtea amintiri pe care jur, nu mi le pot
scoate din minte și sentimentul de vinovăție mă înțeapă din ce în ce
mai adânc. Mă simt vinovat, sunt vinovat! Nu știu când voi scăpa de
această mustrare de conștiință. Nopțile-mi sunt cele mai chinuitoare,
vocea lui, intelectul lui, mă bântuie de aproape 3 ani și în fiecare seară
mă gândesc la cum a început totul.
Clasa a 6-a, toamna anului 2017. Noi nu ne cunoșteam, doar așa, din
privri. Țin minte cum obișnuia să-și țină părul ciocolatiu dat într-o
parte și câteodată știu că mai folosea și un fixativ cumpărat din banii
de bursă. Da, avea bursă, și eu aveam, eram singurii cu excelență.
Copii râdeau de pistruii lui, dar eu sincer îi adoram. Ce să mai spun de
faptul că ei mai râdeau și de freza mea, dar mai puțin mă interesa,
eram conștient că oricum arătam sau mă îmbrăcam, tot găseau cumva
un motiv să mă jignească. Așa e mereu! Eu și el aveam multe lucruri
în comun, dar mai târziu ne-am dat seama cât de diferiți eram. În ziua
aceea ne aflam la biblioteca școlii, unde eu obișnuiam să merg cu
zilele, mă simțeam ca acasă. Era singurul loc în care mă regăseam și
mă făcea să uit de toate problemele. Pe el îl vedeam mereu acolo, și
lui biblioteca îi prezenta un loc unde se simțea bine și împlinit. Nu știu
mai exact ce căutam acolo, dar știu că aveam chef de un proiect
nebunesc pe care să îl prezint. Până atunci abordasem aceeași temă, de
unde vine inteligența umană, dar m-am plictisit să tot scriu despre

2
asta, chiar dacă pe profesori îi fascina. Căutam ceva care să îi dea pe
spate, să aibă un altfel de impact și să nu-i mai plictisesc pe colegi.
Imposibilul era pentru mine nul, așa că mă apucasem să mă plimb
printre rafturile aproape nelimitate ale bibliotecii. Între timp, el își
pierdea vremea învârtindu-se dintr-un cap în altul al sălii de parcă s-ar
fi confruntat în mintea lui cu toate teoriile conspiraționale de pe fața
pământului. Însă altul era motivul. La un moment dat, toată tulburarea
lui îmi captase atenția fără să realizez, rămăsesem blocat în fața
raftului cu cărți istorice. El se oprise, parcă ar fi simțit că mă uitam la
el, s-a așezat la masa pentru citit și a început să se holbeze la fereastra
imensă ce lumina întreaga sală. Apoi întorcându-mă la problema mea,
am intrat pe culoar și am început să analizez fiecare carte și deja mă
plictiseam, le citisem aproape pe toate și nimic de acolo din cele
necitite nu m-a atras. Am ieșit de pe culoar și brusc își făcuse apariția
în fața mea, mai puțin să ne ciocnim. El și-a continuat drumul spre
biroul doamnei Bennett, bibliotecara, cu care amândoi ne înțelegeam
de minune. Și din nou mă oprisem din ce aveam de făcut și mă uitam
la ce face el. A purtat o lungă conversație cu doamna Bennett și
păreau a fi în contradictoriu. Îl mai apuca să gesticuleze într-un mod
care mă făcea să înțeleg că se ceartă, dar doamna Bennett era ca de-
obicei foarte calmă și nu avea nici-o reacție la gesticulările și tonul lui.
Dintr-o dată doamna s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat spre
culuarul de unde ieșisem eu, el urmand-o. S-a aplecat către ultimul
raft, de unde a luat o carte pe care o citisem eu cu câteva luni în urmă
care mi se părea prea ieșită din comun. Apoi auzisem cum i-a spus că:
”e singura carte de genul ăsta care mulți elevi mi-au citit-o, dar toți
mi-au înapoiat-o reproșându-mi că este un documentar stupid scris cu
scopul de a speria cetățenii”; așa și era, un documentar fără sens. El a
luat-o convins că îi este de folos, apoi s-a trântit la masă și a început s-
o răsfoiască. Și nu știu cum am îndrăznit să merg la el. De fiecare dată
când trebuia să fac ceva simțeam un nod în gât și o mână la spate care
mă împingea să fac pași. Atunci a fost diferit, nu simțisem nimic,
decât nevoia de a vorbi cu el. M-am apropiat de masă și îi vedeam

3
toată agitația în care se afla, deja transiprase și nu se mai oprea din
răsfoit:
-Nu știu cu ce crezi că te ajută cartea, dar mie mi se pare o pierdere de
timp...
-Nici măcar nu știi despre ce e vorba!
Răspunsul lui m-a pus puțin pe gânduri și m-a determinat să fac o
pauză, în timp ce el continua să răsfoiască și nu își lua ochii din carte.
-Și ce mă împiedică să nu aflu?
Brusc s-a oprit.
-Tu vrei să râzi de mine nu-i așa?
-Nu, nici vorbă!
-Atunci de ce te interesează?
Sincer, nici eu nu știam de ce mă interesa și realizasem cât de
indiscret am fost. Așa că m-am întors să plec și din spatele meu i-am
auzit vocea:
-E mult mai complicat decăt îți poți imagina, nici eu nu sunt convins
de asta, sunt prea multe semne de întrebare...
Apoi m-am întors înapoi, mi-am pus ghiozdanul pe masă și m-am
așezat lângă el:
-Dar... lămurește-mă, care-i faza...
Ezitam pentru că nici eu nu eram convins dacă vreau să aflu ce îl
neliniștea, dar pe de o parte îmi plăcea. Apoi a tras adânc aer în piept,
a oftat puternic și s-a îndreptat cu fața spre mine:

4
-Acum o săptămână am găsit o scrisoare ciudată într-o revistă
contemporană pierdută probabil de cineva pe stradă. Inițial mă
gândeam la o scrisoare de dragoste, dar nu era nici pe departe, era un
fel de...adio.
Mă uitam la el de parcă avea să-mi povestească un întreg roman. Apoi
și-a scos din buzunar scrisoarea împachetată pe care de-abia o
deschidea, dar îmi plăcea suspansul în care mă ținea. Într-un final a
deschis-o:
-Nu mă așteptam la așa ceva și îți spun sincer că ai fost singurul și vei
fi singurul căruia îi voi spune asta.
Mă simțeam special într-adevăr, dar totuși mă întrebam, chiar atât de
serios era?
-Scrisoarea e făcută de un așa zis primar, de care n-am auzit sub nici-o
formă până acum, de parcă n-ar fi existat. Îl chema Arnold Griffin și li
se adresa locuitorilor din Metropol. Spunea cum îi pare rău că n-a
putut să-și apere orașul și cum își dorește ca această scrisoare să
ajungă în mâinile tuturor cetățenilor. Regrete peste regrete,
întâmplarea a ajuns la liman, mai precis orașul a fost constrâns de o
așa numită bandă care din câte am înțeles era o amenințare destul de
mare, iar acesta a ajuns să își pună capăt zilelor... Da știu, pare o
poveste de adormit copiii, dar totuși cine ar inventa așa ceva? De ce?
Din momentul acela gândurile au început să-mi zboare prin cap
venind din toate părțile. Nu știam ce să cred, și chiar dacă într-adevăr
era o poveste inventată, ce mă costa să investighez? Cartea citită cu
câteva luni în urmă are legătură cu scrisoarea și neironic în ea scria
despre acest primar, dar nu scria și faptul că și-a pus capăt zilelor,
scria doar că a dispărut, odată cu toți cetățenii din Metropol.
-Bibliotecara mi-a spus că e singurul exemplar care există în orașul
acesta pentru că autorul așa a vrut, nu se știe de ce...

5
-Hai să-l căutăm pe net, poate găsim ceva informații despre el.
Și ne-am apucat să căutăm. I-am găsit într-adevăr biografia, dar nimic
mai mult, nimic de care ne-am putea lega. Mă omora ideea că dacă ar
fi adevărat, am descoperi cel mai important secret al orașului, de o
mie de ori mai important decât cele de stat, iar proiectul meu s-ar
putea baza pe subiectul acesta. Și încet încet lucrurile căpătau sens.
Am stat cu orele să ne informăm pe net, iar trecutul orașului era
inexistent. Povestea aceasta părea din ce în ce mai reală, iar inteligența
lui mă surprindea din ce în ce mai mult. Se lăsase seara, școala se
închidea și ne-am vorbit să ne vedem ziua următoare pentru a afla cât
mai multe. Bineînțeles niciunul dintre noi nu a încetat să se
documenteze în continuare, eu cel puțin țin minte că mi-am petrecut
întreaga noapte cătutând dovezi, date, evenimente care mă puteau
apropia de adevăr. Și acela fusese începutul nostru. Un început care
m-a marcat pe viață și fără să realizez tocmai îmi făcusem primul meu
prieten.