Povestea zânei

A fost odată, demult, o zi în care s a născut o zână. Ea nu știa că i zână, așa că a crescut la bloc, pe
asfalt fericită și veselă.. Zâna era drăguță și sociabilă, avea prieteni dar nu avea un prinț. Și a plecat la
școală, mai departe de asfaltul natal....acolo a mai pierdut timp cu muritori, dar prinți tot n a găsit. De
acum, știa că i zână. S a terminat și școala de departe, și a venit zâna înapoi, convinsă că nu există
prinți sau feți frumoși pe lumea asta, și nici zâne.

Am cunoscut un om, nu prințul din povești, un om. Civilizat și compatibil, cu care am stat împreună
vreo 10 ani. N a fost rău, dar nici extraordinar n a fost....domestic și banal în toate, including sex.
Habar n aveam că poate fi și altfel, așa că se prea poate să fi rămas în poveste dacă omul nu și ar fi
amintit că e îndrăgostit de altă femeie, nu de mine. Ei, mi a spus, civilizat, și...dus a fost! Fără tragedii
sau altele de genul.

Au fost vreo 2 ani în care mi am văzut de ale mele, și n am simțit nici o nevoie de a avea vreun
partener. Apoi, na, m am trezit în alt film, tot cu un om, nu știu să spun prea bine ce a fost în mintea
aia a mea de am stat câțiva ani acolo....cred că inerție, combinată cu un fel de confort.

Și atunci, dacă tot nu există prinți pe lume, nici n am mai căutat. Mi a fost bine, pentru că nu pot,
oricât de mult aș încerca, să stau cu oameni doar pentru că așa se face. Sex recreativ nu pot să fac,
așa că la ce bun să mi bat capul și să încurc vreun om nevinovat? Pentru calmat hormonii, am degete
și...plastic!

O singură dată am crezut că există prințul din poveste. A fost odată ca niciodată....atunci am vrut, mi
am dorit, am descoperit exact ce simți, cum simți, și cum poate să fie, am visat, am zburat...Nu am
făcut tot ce mi am dorit să fac (era distanța mare, și nici unul dintre noi nu avea foarte mult timp).

Contextul, doar ca să înțelegi mai bine: anul 2020, pandemia În octombrie, părinții mei s au infectat
cu covid și, în 9 zile, i am pierdut pe amândoi. Eu, fiind contact direct, am fost în carantină 14 zile, cu
derogări speciale ca să merg la funeralii, câte 2 ore. Toate astea s au întâmplat abrupt, fără avertizare
și m-au înghețat. Nu aveam nici un fel de sentiment, deloc. În afară de faptul că nu puteam să dorm,
funcționam ca un roboțel, fără regrete, fără durere, fără sentimente, fără....nimic. Anul următor, am
cunoscut un om. Pe același site pe care m ai găsit....reînvățam să socializez. Am vorbit, de toate, am
redevenit om, și toate cele care înghețaseră, s au dezghețat, brusc, cu o intensitate incredibilă. Ne am
văzut, și am știut că așa trebuie să fie. Aveam planuri, dorințe, vise, zburam. Asta a fost câteva luni,
vreo6. Și a dispărut. Fără cuvinte, fără motive, fără..... Planificam vacanța, știam detalii despre unde,
cum, cât..... Tot la fel de abrupt, fără avertizare s a întâmplat, doar că, de data asta n am mai înghețat.
Am zburat prea sus și m am lovit tare de pământ, m am spart în bucățele mici și fiecare dintre ele
durea. Mult timp mi a trebuit să mă echilibrez; n am mai avut încredere în ce știu, cum simt, cât de
corecte pot să mi fie alegerile...s a dovedit c a fost doar o iluzie și eu nu am știut să deosebesc asta de
realitate. Și am închis niște uși.
Poate acum o să înțelegi puțin de ce n am avut fantezii, dorințe, etc; n am prea zburat, decât o dată,
cu un singur om. Restul...hmmm...mai mult mers decât zbor. Ca să vreau să zbor, trebuie să mi vibreze
mintea. Altfel, nici nu mai încerc.

Tu, Iulian, ai o viață a ta, departe de mine. Nu nu intru în viața nimănui, nici invitată, cu atât mai puțin
nepoftită. Nu am cereri, solicitări, pretenții, așteptări. Așa că, faptul că am vorbit cu tine, că mi ai
plăcut, că am știut că ai o viață și o lume a ta, mi a făcut mintea să se umple cu buruieni. Nu cred că,
dacă ne vedem, se va schimba ceva. Nu cred că o să fiu în alt fel decât sunt. Am vrut să plec, să știi. Tu
ești ....o minune de om. Ești deștept, amuzant, sensibil și generos, ți am mai spus. Puțini oameni sunt
așa; și mai puțini au curajul de a arăta cum sunt....de asta mi placi atât de mult. Pe lângă toate astea,
sau datorită lor, există o chimie sexuală pe care nu o pot ignora....care mi face mintea să explodeze ca
un foc de artificii. Și asta se întâmplă foarte rar, la mine. Mi e frică.....dar închid ochii, ignor frica și nu
mai plec. Nu vreau să plec fără să știu cum ar putea să fie.