Capitolul 5

Comunicarea – liantul căsătoriei

“La început a fost cuvântul…”(Ioan 1,1). Minunat îşi începe Evanghelia sa apostolul Ioan. Să fie
oare vorba de o simplă coincidenţă ?
Limbajul este apanajul fiinţelor superioare, a omului. Animalele nu sunt înzestrate cu limbaj, ele
comunicând prin diverse sunete, dar nu putem spune că au o conversaţie. Numai omul este singura
fiinţă capabilă de o relaţie bazată pe comunicare.
Deşi primele cuvinte sunt rostite la vârsta de 6 – 9 luni (în cazul unora şi după 1 – 2 ani !), totuşi
fiecare dintre noi ne naştem cu capacitatea de a vorbi (cu excepţia celor muţi / surdo-muţi din
naştere, sau care devin astfel mai târziu în viaţă). Limbajul este o formă de a ne exprima gândurile,
intenţiile, emoţiile, sentimentele ; simţim nevoia să discutăm cu cineva şi dacă nu avem pe nimeni
prin preajmă (un prieten, soţul / soţia, copilul, părinţii), ne vom închide în noi. Devenim ursuzi,
morocănoşi, iar drumul până la Psihiatrie nu e deloc lung.
Omul a fost creat să comunice. Fireşte, comunicarea nu se face doar prin limbaj. Intervin aici şi-l
completează tonul vocii, gestica şi mimica. S-a constatat că mesajul recepţionat numai prin limbajul
verbal are o pondere de doar 7% ; 38% este perceput prin tonul vocii, iar 55% prin gestică şi
mimică. Deci, nu contează doar ce spun, ci şi modul în care-o fac, tonul pe care-l folosesc şi gestica
pe care-o abordez.
Desigur, dacă-i voi spune cuiva “te iubesc”, dar privirea mea va arunca săgeţi otrăvite, mesajul va
fi exact contrar. Dacă voi rosti aceleaşi cuvinte, însă cu o privire absentă, privind într-un colţ al
camerei, ca şi când aş vorbi despre prognoza meteo, celălalt nu va ştii ce să creadă.
Trebuie să ştim să-i privim pe oameni în ochi şi întreaga noastră fiinţă să radieze căldură şi
lumină, pentru a ne exprima sentimentele. Este necesar să cunoaştem modul în care să ne facem
înţeleşi în orice împrejurare. Dacă o femeie îi va spune şefului “- Ieşi afară !”, după ce el a îndrăznit
să o mângâie într-un mod nepermis la birou, dar privirea ei exprimă ceva de genul : “- Rămâi, te
rog, continuă, căci îmi place !”, atunci masculul din el va deveni şi mai îndrăzneţ.
Mesajele contradictorii sunt capabile să genereze mari încurcături, fiind în stare să submineze o
relaţie. Mi-aduc aminte de perioada în care l-am cunoscut pe soţul meu. Eu ţineam nişte seminarii
biblice la Universitate, el fiind unul dintre cursanţii mei. Nu îl remarcasem într-un mod deosebit
printre ceilalţi, iar “relaţia” dintre noi era gen profesor – elev, nimic mai mult. Într-o zi am ieşit cu
grupul la pădure. Eram împreună cu toată echipa cu care ţinusem acele seminarii, precum şi cu unii
dintre cursanţi. Era o zi ploioasă de primăvară. La un moment dat a început să plouă, iar eu nu
aveam umbrelă. Însă dintre toate fetele de-acolo, cel care urma să-mi devină soţ, a venit ţintă la
mine şi mi-a oferit propria sa umbrelă, riscând astfel să fie udat. Felul în care m-a privit, când mi-a
întins umbrela, modul în care mi-a zâmbit şi faptul că doar mie, dintre toate fetele îmi dăduse
umbrela, m-au făcut să cred că e topit după mine. Mai târziu, când ne-am căsătorit, l-am întrebat
dacă fusese îndrăgostit de mine încă de pe atunci. M-a privit surprins şi mi-a zis :
“- Nici vorbă ! Nu aveam decât o profundă recunoştinţă faţă de tine şi pentru cursurile pe care le
ţineai !”
Am rămas uimită. Mi-am pus întrebarea : la 23 de ani nu-mi dădeam seama încă dacă un bărbat
este sau nu îndrăgostit de mine ?
Problema nu era la mine. Soţul meu este şi astăzi deschis, glumeţ cu persoanele de sex opus şi
crează o atmosferă foarte plăcută în jurul său, iar persoanele de sex opus “roiesc” pe lângă el. Deşi
nu le încurajează verbal, dar gestica şi mimica sa exprimă deschidere, apreciere non-verbală, încât
“gâsculiţele” pică imediat în plasă. Dar nu aceasta este intenţia lui şi totuşi rezultatul este
neprevăzut. Nu este un Don Juan ; mă iubeşte şi mă respectă foarte mult, dar mesajele sale
transmise prin propriile atitudini sunt însă diferite. De pildă, atunci când călătorim ocazional cu
trenul, soţul meu este foarte volubil şi glumeţ, încât femeile sunt atrase de el aidoma unui magnet.
Eu, care-l cunosc foarte bine după 10 ani de căsătorie, ştiu că el nu intenţionează să facă lucrul ăsta,
dar rezultatul este exact contrar voinţei sale.
Însă destule fete cad în plasa unor Don Juan-i versaţi, care ştiu să mânuiască cu migală arta
comunicării. E suficientă o privire, un gest “nevinovat”, că ele au şi căzut în plasă. Sunt în stare să
meargă cu acel “Făt Frumos” până la capătul Pământului. Sunt capabile “să fugă în lume” cu el,
abandonând şcoala, profesia, familia etc. Aceşti Don Juan-i profită de slăbiciunile sexului feminin şi
ajung să culeagă destule trofee.
Mi-aduc aminte că-n liceu am fost îndrăgostită timp de 4 ani de un băiat cu un an mai mare decât
mine. Era dintr-o altă clasă şi nu ne vedeam decât în pauze. Între noi nu a fost decât o dragoste pur
platonică. Nu ne-am vorbit niciodată pe parcursul celor 4 ani ; ne vedeam doar în pauze şi
comunicam “din priviri”. Mi se părea că ştiu totul despre el şi că aş putea să-i pătrund până-n suflet.
Aşteptam ca el să facă primul pas şi să devenim prieteni. Eu nu îndrăzneam să fac pasul acesta, dar
chiar şi acest gen de “relaţie” îmi era de-ajuns. Doream cu ardoare să-l văd prin pauze şi să-i
zâmbesc. O privire de-a lui îmi era suficientă. Apoi acasă, în liniştea cămăruţei mele, purtam tot
felul de conversaţii imaginare cu el. Îi spuneam în gând ceea ce aveam pe suflet şi consideram c-ar
fi de-ajuns. Dar s-a-ntâmplat ca-n vorba cântecului :
“Tăcerea nu-i de aur,
Mai bune-s vorbele,
Atunci când ai de spus ceva în viaţă”.
Eu am rămas cu tăcerea, el a terminat liceul şi a plecat, preferând probabil să aibă o prietenă reală
şi nu una imaginară. Niciodată nu am ajuns să-i spun ce gândesc cu adevărat, ce simt pentru el.
Această prietenie care era pe punctul de a se înfiripa între noi, s-a pierdut undeva în neant, tocmai
pentru că eu nu am avut vreodată curajul să mă apropii de el şi să-mi exprim sentimentele. Nici el
nu a făcut-o, deoarece eu păream o persoană intangibilă. Ocoleam băieţii, iar în jurul meu se
formase un adevărat clopot de sticlă, în care nu era loc de intrare nici măcar pentru un virus. Dar în
spatele răcelii aparente pe care probabil că o afişam, se ascundea un suflet cald, dornic de iubire !
Dar ce folos, dacă nimeni nu a ştiut lucrul acesta atunci, în liceu ! La rândul meu nu ştiam nimic
concret despre băiatul acela. Ştiam doar cum îl cheamă, că fumează şi că luase premiul întâi la
olimpiada judeţeană de chimie ; deci lucruri minime. Dar nu ştiam cine este el cu adevărat, ce
gândeşte şi ce caracter are. Iubeam de fapt un băiat imaginar şi nu pe cel real. Acum, privind după
ani, realizez că acea “iubire” a fost o greşeală. Ea s-a petrecut în imaginaţia mea ; şi ce imaginaţie
bogată au fetele !
Am ratat ocazia de a avea o prietenie reală cu cineva, care probabil m-ar fi îmbunătăţit sufleteşte.
Multe fete visează cu ochii deschişi în perioada adolescenţei. Dar acele vise reprezintă ele oare
realitatea ? Le ajută cu ceva ? Îţi creezi propria ta lume imaginară, alimentată de romane de dragoste
şi de filme ; însă când vei cunoaşte cu adevărat viaţa, realizezi abia atunci cu stupoare că ea este
complet diferită de cum ţi-ai imaginat-o. În imaginaţia ta oamenii sunt buni, drăguţi, dar viaţa reală
este alta. Constaţi astfel că nu eşti pregătit(ă) pentru viaţă şi nu ştii să te comporţi în societate, cu
sexul opus. Iubirea se învaţă, însă numai printr-o experienţă reală şi nu una imaginară !
Slavă Domnului că eu m-am trezit la timp ! Mi-am dat seama că o relaţie trebuie să fie reală,
bazată pe o veritabilă comunicare şi pe o deschidere completă. Mai rău este atunci când oamenii
rămân “adolescenţi întârziaţi” şi la vârste înaintate, purtând cu soţul / soţia conversaţii imaginare.
“Filmul” şi dialogurile se vor derula doar în mintea lor, având impresia că au comunicat destule
celuilalt. Nici nu realizează când s-au înstrăinat de partenerul de viaţă !
Zilele acestea am citit o poveste tulburătoare despre o căsnicie care a pornit-o bine, dar a ajuns în
pragul divorţului. Amândoi sunt intelectuali ; Mircea îşi dăduse de curând doctoratul, pe când
Victoria devenise manager la o mare firmă. Împreună aveau şi un băieţel de câţiva anişori. S-au
căsătorit din dragoste. În perioada de curtenie discutau foarte mult împreună, îşi împărtăşeau
deschis emoţiile, sentimentele, cât şi gândurile cele mai ascunse. Încă de la începutul căsniciei lor,
stăteau seara, după o zi istovitoare de muncă şi discutau evenimentele de peste zi şi-şi făceau
planuri de viitor împreună. A fost bine şi frumos, până-n clipa în care ea a fost avansată profesional
într-un post de director. A devenit din ce în ce mai ocupată cu munca sa, încât a început să-şi
neglijeze familia. Ciudat este că ea nici măcar nu realiza acest lucru ! Evenimentele s-au derulat pe
nesimţite. Discutau din ce în ce mai puţin, iar în rarele momente când o făceau, ea era complet
absentă la conversaţie. Privirea ei era pierdută undeva prin cameră, iar soţul ei trebuia să repete
adesea ceea ce dorea să-i comunice. Mircea îi povestea cu ardoare un eveniment şi după ce
considera că a terminat subiectul respectiv, ea îl întrerupea, punându-i întrebarea : “- Scuză-mă, ce
spuneai ?”. El era şocat ! La început el a crezut că aceasta se datorează oboselii ei accentuate.
Fiecare dintre noi venim uneori foarte obosiţi de la serviciu, mai avem şi zile nefaste, dorind atunci
să fim lăsaţi în pace. Dar problema s-a repetat şi s-a perpetuat. Dar asta nu era totul : ea venea seara
obosită acasă şi ciugulea câte ceva din frigider, apoi pleca la culcare, întorcându-i spatele, celui care
o iubea atât de mult. A început să-şi neglijeze datoriile de soţie, de mamă ; noroc cu părinţii care-i
ţineau copilul.
Ciudat era faptul că nu realiza ce se întâmplă cu ea, cu căsnicia lor. De câte ori soţul încerca să
discute cu ea, îl oprea obosită, zicându-i :
“- Ce vrei să-mi spui dragă ? Nu se întâmplă nimic cu noi ; lucrurile sunt în regulă, ce rost are să
mai discutăm pe tema asta ?”
Soţul ei a rezistat o perioadă aşa, până când n-a mai rezistat şi a replicat :
“- Dragă, nu te supăra, dar aşa nu se mai poate ! Trebuie să ne despărţim, pentru că eu nu vreau să
mai continuăm astfel !” Ea l-a privit uimită şi i-a zis :
“- Dar ce s-a întâmplat ? De ce ar trebui să ne despărţim ? Fie, dacă tu vrei asta, îmi fac bagajele şi
plec la mama !”
Dar pe măsură ce ea-şi strângea lucrurile, au avut din nou, după o bună bucată de vreme, o
discuţie reală despre cărţile din bibliotecă. Erau cărţi cumpărate împreună, de care-i legau atâtea
amintiri. Acum însă urmau să le împartă şi pe seama lor, au discutat mai mult decât o făcuseră în
ultimii ani. În cele din urmă ea şi-a strâns lucrurile şi a dat să iasă pe uşă. În acel moment, Mircea,
cu lacrimi în ochi, a oprit-o şi i-a zis :
“- Nu pleca, te rog, măcar de dragul copilului !”
Au rămas împreună, dar căsnicia lor scârţâie din temelii. De dragul copilului ei încearcă să-şi
salveze căsnicia, dar oare doar pentru el trebuie să o facă ? Copilul este liantul căsniciei lor ? Dacă
au rămas numai pentru copil, iar între ei nu mai este nimic, atunci viitorul lor împreună este sortit
eşecului. Dacă vor dori cu-adevărat să-şi salveze relaţia, vor trebui din nou să înveţe abc-ul
comunicării. Fără discuţii clare, sincere, zi de zi, nu vor reuşi să redevină una. Ei s-au separat deja
în gânduri, sentimente şi valori, iar din UNA, au devenit două entităţi distincte. Dacă nu vor aloca
timp şi nu vor discuta deschis unul cu celălalt, cum făceau la început, când s-au cunoscut, atunci
căsnicia lor nu mai are nici o şansă.
Nu uitaţi ! Dragostea este ca o floare, pe care dacă nu o uzi zi de zi, se usucă şi moare. Dacă
dispare comunicarea dintr-o căsnicie, ea va rămâne fără oxigen, fără aer.
Interesant este şi faptul că mulţi oameni nu au înţeles acest aspect. Sondajele americane arată că
într-un cuplu, partenerii discută în medie…37 de minute…pe săptămână (!?!) Dar în cadrul acestor
discuţii intră inclusiv expresii de genul “adu sarea”, “stinge lumina”, “hai la culcare”. Deci discuţii
profunde despre sentimentele, planurile şi aspiraţiile lor nici nu prea există.
De-aceea cred că nici nu este de mirare că divorţul în familiile americane, survine într-o proporţie
îngrijorătoare : circa jumătate dintre căsătorii sfârşesc prin divorţ !!! Dacă ar fi să mergem mai
departe cu statisticile, ne vom înfiora şi mai tare : a doua căsnicie are 50% şanse de divorţ, a treia
75%, a patra 87%, deci o frecvenţă mereu în creştere. Ne-am aştepta ca el / ea, după o ratare
sentimentală să fi învăţat ceva din eşecul anterior şi să fi deschis bine ochii. Nici vorbă ! Dar
statisticile vin să infirme clar şi acest aspect : persoana care divorţează devine şi mai nepregătită de
un nou mariaj, pe măsură ce se “aruncă” orbeşte imediat într-o nouă relaţie, sau asupra unei
persoane nou venite. Se pare că trauma suferită, la puţini le-a fost un sfetnic bun. De fiecare dată
preotul / pastorul rosteşte invariabil aceeaşi formulă Biblică :”deci ce a împreunat Dumnezeu, omul
să nu despartă”(Marcu 10,9). Dar constat cu surprindere că ei, probabil cred că au mai multe vieţi,
deoarece se căsătoresc de mai multe ori, făcându-şi aceleaşi promisiuni. Însă în zadar : se lovesc iar
şi iar de eşec.
Oamenii trebuie să înveţe să comunice şi să manifeste o deschidere absolută, fără secrete, să nu se
ascundă în spatele unei măşti, ci să fie ei înşişi. Dacă sunt un introvertit şi-mi voi ascunde gândurile
şi sentimentele, partenerul de viaţă nu mă va cunoaşte niciodată cu adevărat. La rândul meu, nici eu
nu voi ştii vreodată cu cine m-am căsătorit, îmi va fi teamă de acţiunile celuilalt, care adesea îmi
sunt neprevăzute şi stresante.
Totuşi, la începutul vieţii în doi, dar în special în perioada de curtenie, nu a fost aşa. Ne luam
timp ca să ne întâlnim şi discutam “câte-n lună şi-n stele”, astfel încât nu de puţine ori, ne apuca şi
noaptea, dar noi tot nu terminam ce aveam de spus. Părinţii ne cereau să venim la o anumită oră
acasă, dar noi pierdeam întotdeauna noţiunea timpului, pentru că nu ne mai săturam unul de altul.
După ce ne-am căsătorit însă, vraja s-a rupt ca prin farmec, de parcă ceea ce-am avut să ne
spunem, am făcut-o înainte de căsătorie. Acum suntem prea ocupaţi ; serviciul, copiii, grijile
cotidiene, ne copleşesc. Când să mai şi discutăm ? Şi uite-aşa ajungem să ne “plictisim” unul de
altul şi să devenim doi străini. Nici măcar nu realizăm când ne-am înstrăinat, ca în povestirea redată
mai sus.
Dacă voi căuta în schimb vecinătatea celuilalt şi apropierea de el, pentru a comunica, vom fi cei
mai buni prieteni, iar relaţia noastră nu se va răci.
Unii consideră că după o anumită vârstă nu mai avem ce să ne spunem.
“- După 40 – 50 de ani de la căsătorie, despre ce să mai discutăm ? Nu am spus tot ce era de spus în
atâţia ani ? Nu e destul ?”
Astfel bătrânii şi nu numai ei, ajung să se închidă în ei, devin morocănoşi şi aşteaptă…moartea să
vină să le bată la uşă.
Tinerii în schimb, consideră că discuţiile sunt o pierdere de vreme, iar declaraţiile ar fi inutile.
Într-o glumă celebră, ea-l întreabă :
“- Dragă, de la căsătoria noastră, tu nu mi-ai mai spus dacă mă iubeşti ?”
El o priveşte absent, afirmând :
“- De atunci nu mi-am schimbat părerea !”
El considera că dacă i-a declarat o dată că o iubeşte, ar fi de-ajuns. Bărbaţii sunt destul de
“scumpi” la capitolul declaraţiilor de dragoste, în special după nuntă. Ei sunt persoane logice, cu
picioarele pe Pământ, care nu-şi pierd timpul “cu nimicuri”. “Sentimentalismele astea ieftine” sunt
apanajul exclusiv al femeilor. Ele sunt romantice şi doresc să li se spună de 10 ori pe zi că sunt
iubite şi apreciate. “Femeile uită repede” că sunt iubite, de-aceea este nevoie să le-o repeţi cât de
des cu putinţă, dar nu mecanic, ca un papagal. Asta ţine de structura intimă a fiecărui sex şi de
deosebirile radicale emoţionale care există între un bărbat şi o femeie.
Pentru un bărbat, dacă i-a spus odată soţiei sale că o iubeşte, de ce să i-o mai repete zilnic şi încă
de câteva ori ? Nu-i aceasta o pierdere de vreme ? El consideră că şi-a făcut datoria de soţ şi se
culcă liniştit pe partea cealaltă. Femeia în schimb, se frământă, gândindu-se :”oare totuşi mă mai
iubeşte, pentru că nu mi-a mai spus-o de mult ?” Ea doreşte ca nu numai comportamentul şi
acţiunile lui să-i dovedească că este iubită, ci el să i-o repete şi verbal, cât de des. Degeaba se
străduieşte el din răsputeri : face piaţa, scutură covoarele, duce gunoiul, îi cumpără din când în când
câte-o floare, dacă atunci când o vede, cuvintele i se opresc în gât. Îi întinde buchetul de flori,
considerând că gestul este suficient, iar vorbele ar fi inutile. Ei uită că flori poţi să-i duci şi mamei,
colegei de serviciu, prietenei de familie, cu ocazia unei aniversări şi totuşi pentru ele nu ai aceleaşi
sentimente ca şi pentru soţia ta. În lipsa unei aprecieri sincere şi a mărturisirii sentimentelor,
gesturile n-au nici o valoare în ochii unei femei.
Şi eu îl întreb zilnic de zeci de ori pe soţul meu dacă mă iubeşte. Şi de-abia după ce-mi repetă
“iubi, iubi !” mă liniştesc. Sunt perfect conştientă şi nu mă îndoiesc de sentimentele lui, dar până nu
mi le şi declară, nu are nici un farmec. Şi-atunci mă-ntreb, cum se poate răci o căsnicie în care cei
doi îşi spun zilnic că se iubesc ? Dacă-şi mărturisesc aceasta prin ceea ce fac (gesturi tandre, sărutări
pătimaşe, îmbrăţişări etc.), focul dragostei nu se va stinge niciodată din acel cămin.
Unii înlocuiesc comunicare cu actul sexual, crezând că “ dacă facem dragoste, am mai avea
nevoie şi de altceva ?” După orice supărare sau ceartă, ei sfârşesc prin a se împăca în pat. Dar oare
sexul este capabil să rezolve orice problemă apărută şi nediscutată / nedezbătută ? Ne vom întâlni în
pat, ne simţim bine împreună, însă apoi redevenim două stane de piatră. “Animalul” din mine
“strigă” după “animalul” din el / ea. Dacă totul se rezumă la un raport sexual, la o relaţie pur
animalică, în lipsa comunicării şi a părtăşiei, e grav şi insuficient. Însă aşa cum animalele nu
reuşesc să comunice între ele, ci doar se împerechează, nici oamenii nu vor avea un alt gen de
relaţie.
Inerent, într-o relaţie de cuplu vor apărea dispute şi certuri. Suntem oameni proveniţi din medii
diferite, cu mentalităţi diferite, sau chiar din zone geografice situate la mare distanţă. Va trebui să
ne adaptăm la gusturile şi comportamentul celuilalt. Fiecare priveşte lucrurile din punctul lui de
vedere (uneori într-un mod egoist) şi astfel apar certurile ; fiecare consideră că el are dreptate, că
opinia lui este cea mai bună. Dar tocmai în acest moment intervine acel liant nemaipomenit numit
“comunicare”. Orice problemă sau neînţelegere va trebui discutată împreună cu calm şi blândeţe ;
nu cu uşi trântite sau prin cuvinte de care mi-e jenă să-mi amintesc.
Biblia ne îndeamnă : “Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi ; să n-apună soarele peste mânia voastră…nici
un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură ; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea
har celor ce-l aud”(Efeseni 4,26.29). Deci orice problemă care apare va trebui discutată pe loc, în
aceeaşi zi. Este greşit dictonul : “timpul le rezolvă pe toate”. Dacă nu voi discuta deschis cu soţul
unde am greşit fiecare dintre noi, dacă nu ne vom recunoaşte greşelile şi nu vom încerca să le
reparăm, cu timpul problemele se vor adânci şi o prăpastie se va deschide între noi. Prăpastia se va
adânci, până când vom deveni doi străini. E uşor să arăt cu degetul “- E vina ta !” , dar este
obligatoriu să-mi analizez şi comportamentul meu, pentru a vedea unde am greşit. Poate, fără să
vreau, l-am împins pe celălalt să facă o acţiune greşită.
Ştiţi că atunci când bărbatul “sare gardul” în curtea vecinei, comiţând adulter, adesea vinovată e şi
soţia ? Ea a încetat să mai discute cu el, să-i arate aprecierea şi dragostea sa. S-a îngrăşat, nu-i mai
pasă de cum arată şi toată ziulica stă cu gura pe el. A devenit extrem de cicălitoare şi-l critică la
fiecare pas, iar el “săracul”, ca să scape, caută liniştea şi consolarea în altă parte.
A, să nu credeţi că voi lua apărarea bărbaţilor, considerându-i nişte sfinţişori din icoană, care din
când în când mai calcă şi ei strâmb ! Nu ! Şi ei au partea lor de vină. Îmi place un proverb, care
referindu-se la ispite, afirmă : “nu pot împiedeca păsările să-mi zboare de-asupra capului, dar le pot
împiedeca să-şi facă cuib acolo !”. Chiar dacă sunt ispitit(ă) să mă uit în curtea vecinului şi mi se
pare că acolo este mai bine, totuşi eu aleg să păcătuiesc, eu aleg să-mi înşel soţul / soţia. Nici o
femeie nu mă va ademeni în patul ei fără acceptul meu. Vina îmi aparţine.
De-aceea Biblia afirmă că “să n-apună soarele peste mânia voastră” ; să încercăm să ne rezolvăm
conflictele pe loc, pentru ca între noi să nu se formeze prăpastia de care am amintit.
Dacă-mi iubesc soţul / soţia voi căuta permanent prezenţa sa. Nu mă satur de el / ea şi mi-e
“foame” după comunicarea şi de părtăşia cu el / ea. Însă dacă s-a format o prăpastie între noi, prin
lipsa părtăşiei şi a comunicării, după un timp, caut singurătatea şi izolarea. Doresc “să am şi eu
camera mea, propriile mele hobby-uri şi pasiuni”. Când reuşesc să rămân singur, gândesc cam aşa :
“Ce bine că a plecat la serviciu, ca să mai scap şi eu puţin de el !” Dacă un om ajunge să gândească
aşa, căsnicia lui este deja pe marginea prăpastiei. Prezenţa celuilalt a devenit sufocantă. După ce-am
ajuns la “drojdie”, totul devine convenţional, formal, monoton. Deseori mă întreb :
“- Iar a venit lângă mine ? Ce mai vrea ? De ce nu mă lasă şi pe mine puţin în pace ?”. Prefer
singurătatea, deoarece m-am plictisit. Dacă la început, căminul meu era o oază de linişte şi pace,
acum certurile se ţin lanţ şi deja mi-e silă să mai vin pe-acasă. Fiecare are încredere doar în propriile
sale alegeri, iar hotărârile le voi lua şi singur. Nu voi ceda în ruptul capului dacă vreau ceva, fie el şi
greşit, sau dacă mi se demonstrează clar că greşesc (“şi de vină, şi să mă las ?!?”).
Din nefericire aşa gândesc multe persoane, care ajung să se certe ca chiorii. Nici unul nu doreşte
să lase nimic de la sine, fiecare aşteaptă ca celălalt să-şi asume întreaga vină şi să cedeze în
favoarea opiniei lui.
Astfel prima dispută a apărut încă din grădina Edenului. Adam şi Eva se înţelegeau de minune,
până a apărut păcatul. Nici un nor nu brăzda căsnicia lor, în oaza de lumină şi de verdeaţă în care
trăiau. Dar din momentul în care Eva a mâncat din pomul oprit, înţelegerea dintre ei s-a dus.
Caracterele lor au fost brusc transformate de păcat şi au mers până acolo încât nu-şi mai
recunoşteau vina. Când Dumnezeu l-a întrebat pe Adam : “Nu cumva ai mâncat din pomul din care
îţi poruncisem să nu mănânci ?”, omul a răspuns : “Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă
mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii :”Ce ai
făcut ?”Femeia a răspuns : “Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom”(Geneza 3,11-13).
Astfel, doi oameni creaţi perfecţi, odată ce s-a infiltrat păcatul în inima lor, devin de nerecunoscut.
Dau vina unul pe altul, fiecare considerând că el are dreptate. Nu se întâmplă deseori la fel şi-n
căsniciile noastre ?
Dacă nu ne vom asuma vina pentru propriile greşeli, mariajul se va duce pe râpă. Dacă nu învăţăm
să rostim aceste cuvinte miraculoase “- Iartă-mă, am greşit !”, ne vom certa mereu. E-adevărat că
trebuie mai întâi să-mi calc mândria în picioare, pentru ca să rostesc cuvintele “iartă-mă”. Dar ce
minuni sunt ele în stare să creeze într-un cămin ! Când cineva îşi cere iertare, chiar când eşti supărat
şi furios, te calmezi ca prin farmec. Aceste cuvinte au darul te a-ţi reda liniştea. Iar atunci când ai
iertat pe cineva, Dumnezeu îţi picură pace şi linişte în suflet şi te eliberezi dintr-o dată de o povară.
Îţi priveşti partenerul cu alţi ochi. El / ea a crescut iarăşi în ochii tăi şi a redevenit acea fiinţă pe
care-o iubeşti atât de tare.
Într-un cămin creştin, orice hotărâre va fi luată împreună, după ce-am ajuns la o concluzie comună
de eficienţă sau rentabilitate. Niciodată nu va trebui să iau hotărâri de unul singur, care ne privesc
pe amândoi, fără a-l informa în prealabil pe partener. Nu-i voi impune soţului / soţiei să facă numai
ce vreau eu. Astfel mă voi transforma într-un dictator rece, dur şi fără scrupule. Este necesar ca
hotărârile să fie luate împreună, atât cele ce privesc educaţia copiilor (ce şcoală să urmeze, în ce
localitate ne vom muta etc.), cât şi aspecte mărunte : în ce culoare să ne zugrăvim casa, ce covor să
alegem etc. Nu-l voi obliga pe celălalt să locuiască în condiţiile pe care le aleg eu, sau dorinţele
mele să devină lege şi pentru el / ea. Are şi el / ea propriile sale gusturi şi propria sa personalitate şi
nu pot să i le impun pe ale mele.
Orice problemă va trebui discutată şi dacă n-am dreptate şi dacă mi se demonstrează aceasta, este
necesar să cedez. Bărbaţii sunt adesea prea mândrii să recunoască că au greşit şi doresc să aibă
întotdeauna ultimul cuvânt. Nu le pică însă coroana dacă vor recunoaşte că greşesc ! Consider că un
soţ inteligent este cel care-şi apreciază şi-şi încurajează soţia în luarea deciziilor şi acceptă să facă şi
ce spune ea, dacă într-o anumită situaţie aceasta are dreptate. Să ştiţi că el nu va scădea deloc în
ochii ei, dacă va recunoaşte că ea are dreptate. Ea-l va aprecia şi-l va stima şi mai mult, dacă va
constata că s-a căsătorit nu cu un dictator, ci cu un egal, care-o sprijină şi-o apreciază în toate
lucrurile ; bine-nţeles şi femeia poate avea opinii greşite. Fiecare priveşte lucrurile din punctul lui
de vedere, privind la avantajele lui personale. De-aceea orice problemă trebuie discutată şi întoarsă
pe toate feţele, pentru a găsi soluţia cea mai bună de urmat şi de a vedea cine are dreptate.
“Deşteptul cedează”, afirmă un vechi proverb. Este necesar să ajungem la un consens şi abia apoi să
trecem la acţiune.
Multe certuri ar fi evitate dacă s-ar proceda astfel. Nu am mai auzi expresii de genul : “Dar mie de
ce nu mi-ai spus nimic când ai făcut cutare lucru ? Părerea mea nu contează ?” Fiecare se simte
lezat, când celălalt trece peste voinţa sa şi acţionează independent. Dar ei au uitat că nu mai sunt
doi, ci “UNA” ? Dacă singuri se separă în gânduri şi acţiuni, atunci căsătoria lor va rămâne numai
pe hârtie.
Contează enorm şi cum discutăm. Care este atitudinea pe care o iau în toiul discuţiilor ? Dacă
soţia îmi vorbeşte despre o problemă importantă, în timp ce eu citesc ziarul, sau mă uit la televizor,
atunci să nu mă mir dacă nu ne vom înţelege. Va trebui să elimin orice factor perturbator (gen TV,
radio, ziar, chiar să scot telefonul din priză) şi să creez un climat propice discuţiilor.
Secretul conversaţiei este atenţia cu care-l urmăresc pe celălalt. Vă aduceţi aminte de cuplul,
despre care am vorbit la începutul acestui capitol ? El încerca mereu să vorbească cu ea, dar se
lovea de un veritabil zid. Ea era mereu absentă în / din / la conversaţie. Privea fix într-un colţ al
camerei, iar gândurile-i zburau în altă parte. În zadar el încerca să o facă să-nţeleagă că mariajul lor
este deja pe marginea prăpastiei ! Ea era fizic prezentă în cameră, dar era imună la orice informaţie
şi sugestie. Cu un astfel de om nu se poate discuta !
Trebuie să fiu foarte atent în timpul conversaţiei pe care o port cu soţul / soţia, să-i urmăresc bine
orice cuvânt, să-l privesc în ochi şi să mă gândesc doar la ceea ce-mi comunică. Este absolut
necesar să las de-o parte problemele de serviciu, cearta cu şeful, copiii care mă cheamă şi să mă
implic total în problemele pe care el / ea mi le expune.
Mulţi oameni au fost consideraţi cei mai buni prieteni, doar datorită faptului că au ştiut să asculte.
Prietenul meu, uneori poate să nu zică nimic, ci numai să mă asculte cu atenţie. La sfârşit mă simt
uşurat, chiar dacă el nu mi-a dat vreun sfat. Adesea aşa procedează şi psihologii : te lasă să-şi expui
liber problemele în faţa lor şi să-ţi descarci poverile. Pe măsură ce îi vorbeşti, problemele ţi se
clarifică, le vezi în altă lumină şi nu o dată vei găsi singur soluţia optimă. Ieşi din cabinetul lui
strigând : “- Gata doctore, ştiu ce am de făcut !”, iar el, de fapt nu ţi-a spus să faci nimic, ci doar te-
a ascultat ! Terapia prin ascultare face deseori minuni. Încercaţi şi veţi vedea !
Pentru ca rezultatele să fie eficiente, nu trebuie să-l întrerup mereu pe interlocutorul meu,
zicându-i : “- Nu te-am pus eu să faci aşa ! Dacă asta o să faci, asta o să păţeşti !” Cuvintele acestea
accentuează şi mai mult sentimentul de vinovăţie al celuilalt, care a venit cu o problemă la tine şi
pleacă cu 10 acasă. A venit ca să se descarce, să-ţi ceară un sfat, iar tu îl incriminezi şi-l faci să se
simtă vinovat şi pentru ce nu a făcut. Pleacă de la tine cu dureri de cap, şi-şi jură că nicicând n-o să-
ţi mai calce pragul.
Mi-aduc aminte că astfel de discuţii erau şi-n familia mea. Mama, o fire foarte posesivă, voia să
controleze tot şi pe toţi membrii familiei. Ei trebuiau să-i dea raportul despre ceea ce făceau, iar
după ce-şi descărcau sufletul şi aşteptau un sfat, ea începea să critice tot ce i-ai spus, astfel încât
constatai că nimic din ceea ce ai făcut nu era bine. Azi aşa, mâine aşa, până când nu-i mai spuneai
nimic, pentru că ea nu contenea cu reproşurile, chiar şi-atunci când procedai corect. Astfel apar
secretele şi-ntr-o căsnicie. ”Dacă oricum, ceea ce fac nu e bine, de ce să-i mai spun ?” Mă voi
închide în mine şi voi face numai ce-mi trece mie prin cap.
 Mă voi deschide faţă de nişte străini, de prieteni şi ajung să divulg secrete intime ale mariajului
meu, fără să ţin cont că ele ar putea fi folosite împotriva mea la un moment dat. Astfel cercul de foc,
prin care căsnicia mea era ocrotită, se rupe, iar intimitatea familiei mele va fi violată. Dar mie nu-mi
pasă, pentru că alţii mă înţeleg mai bine decât propriul partener de viaţă. Şi uite-aşa, uit că există
lucruri intime, pe care nici măcar părinţii n-ar trebui să le cunoască despre familia mea. Nimeni nu
trebuie să aibă acces la secretele căsniciei mele !
Unora le pasă însă mai mult de “ce zice lumea”, decât de părerile soţului meu. “Ce zice lumea”
devine definitoriu pentru existenţa lor de zi cu zi. Dar ei uită că nu trăiesc cu lumea, ci cu cel cu
care s-au căsătorit. Nu i-au jurat credinţă lumii, ci partenerului de viaţă. Este necesar ca sfatul lui şi
opiniile sale să cântărească mai serios pentru mine decât “gura lumii”. Altfel voi deveni “una” cu
lumea, mă voi identifica cu ea şi-mi voi ruina familia.
Cele mai intime gânduri şi sentimente vor fi împărtăşite confidentului meu numărul 1 – soţului –
şi fireşte, lui Dumnezeu.
Nu uitaţi ! Comunicarea reprezintă liantul căsniciei şi fără aceasta se ofileşte, chiar dacă la
început ne iubeam atât de mult. Este inima unui cuplu ! Dacă ea se opreşte şi nu mai pulsează
“sângele” dragostei în întreg organismul – mariajul meu –, acesta se va dezintegra şi va muri !